Cuprins

 Obiectivele NATO …………………………………………………2

 Evolutie istorica…………………………………………………….3
 NATO si mediul securitar post “razboi rece”…………………..4
 Structurile NATO………………………………………………….10
 Extinderea Nato……………………………………………………12
 Romania si Nato……………………………………………………14
 Bibliogrfie…………………………………………………………..15
 Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949, creand o
alianta de 12 state (Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie,
Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia, Portugalia, SUA si Canada) decise sa-
si asigure apararea reciproca si colectiva.
Prin Tratatul Atlanticului de Nord a luat fiinta o alianta de tari
independente avand drept obiectiv comun mentinerea pacii si protejarea
propriei libertati prin intermediul solidaritatii politice si a unui sistem de
aparare adecvat, conceput pentru a descuraja si a respinge orice forma de
agresiune impotriva lor. NATO este o organizatie interguvernamentala ale
carei tari membre isi pastreaza integral suveranitatea si independenta, un
forum in cadrul caruia statele se consulta reciproc in toate privintele, se iau
hotarari asupra problemelor politice si militare ce le afecteaza securitatea.

Obiectivele NATO

Obiectivul prim al Aliantei Nord-Atlantice este asigurarea libertatii si

securitatii statelor membre; atingerea acestui obiectiv se realizeaza prin
mijloace atat politice, cat si militare, asigurandu-se atat respectul Actului
constitutiv al Organizatiei, cat si al Cartei Natiunilor Unite. De altfel,Tratatul
Nord-Atlantic insusi isi gaseste sursa constituirii sale legale in articolul 51 al
Cartei ONU, care face referire la dreptul inalienabil al statelor independente
la aparare individuala sau colectiva.
In esenta, potrivit articolului 5 din Tratatul NATO, un atac impotriva
unuia dintre statele membre este considerat un atac impotriva tuturor.
Aceasta conceptie este reafirmata si prin alte de prevederi extrem de
importante: vointa statelor semnatare de “a trai in pace cu toate popoarele”,
de a le “salvgarda libertatea, mostenirea comuna si civilizatia, pe baza
principiilor democratiei, a libertatilor individuale si a suprematiei dreptului”,
de a “contribui la dezvoltarea relatiilor internationale pasnice si prietenesti,
intarind propriile lor institutii libere, asigurand o mai buna intelegere a
principiilor pe care sunt cladite aceste institutii si dezvoltand conditiile
propice asigurarii stabilitatii si bunastarii, facand eforturi pentru a elimina
orice opozitie in relatiile lor economice internationale si incurajand
colaborarea economica intre fiecare parte si intre toate deopotriva.”
Ideea de aparare comuna si de promovare si slujire a unor interese
securitare comune transpare si din art. 4 al Tratatului de la Washington:
“Partile se vor consulta de fiecare data atunci cand, dupa parerea uneia dintre
ele, integritatea teritoriala, interdependenta politica sau securitatea uneia
dintre parti este amenintata”.
 Vocatia NATO o constituie, asadar, protejarea democratiei si a
drepturilor omului si asigurarea suprematiei dreptului.
De asemenea, Alianta joaca un rol-cheie in domeniul gestionarii
crizelor, contribuind la prevenirea conflictelor prin luarea masurilor adecvate
atunci cand exista consensul statelor membre in acest sens.

Evolutia istorica

In perioada “razboiului rece”, organizatia tratatului Atlanticului de

Nord a avut o contributie majora si incontestabila la mentinerea starii de
nonrazboi si la edificarea pacii.
Prin strategii si amplasari de forte, prin tendinta catre echilibru in
domeniul armelor conventionale sau printr-o extraordinara flexibilitate
intelectuala, Alianta a contribuit la depasirea fara confruntari armate a unor
situatii tensionate intre doua blocuri reprezentand valori si principii diferite
si dispunand de capacitati militare semnificative.
Raspunzand unei situatii dramatice generate de tendintele
expansioniste ale colosului sovietic, crearea Organizatiei Nord-Atlantice a
constituit punerea in functiune a unei aliante militare unice in istorie prin
durata, prin structurile sale militare si politice originale, prin diferentele (de
marime si de resurse) dintre aliati, prin sistemul institutional instituit si nu in
ultimul rand prin respectarea suveranitatii si independentei membrilor sai
(fiind o organizatie de cooperare interguvernamentala, apartenenta la Alianta
Nord-Atlantica nu antreneaza modificari in planul suveranitatilor statale,
membrii sai pastrandu-si drepturile de a-si asuma responsabilitati suverane
in domeniul apararii).
Dupa incheierea “razboiului rece”, intrebarea care s-a conturat in
legatura cu NATO a fost daca Organizatia continua sa mai aiba o ratiune de
a fi si misiuni de indeplinit intr-un mediu securitar complet nou.
Raspunzand acestei provocari cu aceeasi lipsa de rigiditate
intelectuala care i-a asigurat succesul timp de 4 decenii, Alianta si-a impus o
restucturare care sa-i permita o contributie cat mai eficienta la elaborarea
structurilor de securitate, de cooperare pentru intreaga Europa; puterea sa de
a se adapta la evolutiile politice, strategice si tehnice i-au permis modificarea
conceptelor sale strategice si politice si corelarea acestora cu noile realitati
internationale.
La inceputul anilor ’90, s-a luat decizia crearii unei “noi” Aliante.
Principalele elemente ale acestei decizii erau: deschiderea Aliantei catre noi
membri, lansare de noi parteneriate cu state nemembre, restructurarea
aranjamentelor interne ale NATO, construirea unei identitati europene de
securitate si aparare mai puternice, acceptarea de noi misiuni, precum si
mentinerea pacii in regiuni aflate in conflict, punerea la punct a unor
initiative de nonproliferare a armelor de distrugere in masa.
Increderea de care s-a bucurat si continua sa se bucure Organizatia
este dovedita si de aderarile care au avut loc dupa 1949. alte 4 state
Europene se alatura Alianei intre 1952 si 1982 (Grecia, Turcia, Republica
Federala Germania, Spania).
Prabusirea comunismului, insotita de o noua realitate geopolitica si
strategica a determinat, Alianta sa-si deschida de doua ori portile catre
fostele state comuniste. La 12 martie 1999 Republica Ceha, Ungaria,
Polonia au fost primite in sanul Aliantei, iar din 2004 Alianta numara 26 de
membrii. Noii veniti sunt: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Romania,
Slovenia si Slovacia.

NATO si mediul securitar post “razboi rece”

Caderea “Cortinei de Fier” a antrenat schimbari profunde in relatiile

Est-Vest si implicit transformarea radicala a mediului de securitate.
Declaratia de la Londra, din 1990, constituie momentul consacrarii
noilor realitati in relatiile partenerilor euroatlantici cu Uniunea Sovietica si
fostele state comuniste si pune bazele viitoarei lor cooperari, care va fi
dezvoltata nu doar in cadrul NATO ci si al OSCE.
Prioritatile NATO in anii ’90 s-au orientat spre deschiderea Aliantei
catre noi parteneri, extinderea sa ca parte a procesului mai larg de sporire a
integrarii componentei europene si nu in ultimul rand, restructurarea
aranjamentelor interne. De asemenea, Alianta si-a largit sfera de interes prin
ceea ce a fost denumit « a treia dimensiune » a NATO.
Abordarea cooperativa a securitatii a orientat Alianta catre relatii cu
state nemembre prin intermediul diverselor parteneriate: Consiliul de
Parteneriat Euroatlantic, Parteneriatul pentru Pace, Consiliul permanent
NATO si Rusia, Comisia NATO-Ucraina, Dialogul Mediteranean.

Consiliul de Parteneriat Euroatlantic

Cadrul multilateral de cooperare, Consiliul constituie instanta in
cadrul careia aliatii si partenerii se consulta asupra unei problematici vaste,
mergand de la gestionarea crizelor, mentinerea pacii si a securitatii, controlul
armamentelor, la cooperarea stintifica si nonproliferarea armelor de
distrugere in masa.
 Consiliul, creat in 1997, succede Consiliului de Cooperare Nord-
Atlantic. El consta in intalniri periodice la nivel de ambasadori si ministri de
externe si ai apararii.

Parteneriatul pentru Pace

Creat in 1994 Parteneriatul pentru Pace are drept obiectiv
consolidarea stabilitatii si a securitatii in intreaga Europa. El urmareste
sporirea capacitatilor Aliantei si ale statelor partenere de a coopera in cadrul
operatiunilor comune. Parteneriatul se bazeaza pe o cooperare practica,
adaptata nevoilor proprii fiecarui stat.
In cadrul Parteneriatului pentru Pace, Nato isi asuma rolul
consultarilor cu fiecare dintre statele partenere in cazul unei potentiale
amenintari la adresa integritatii lor teritoriale, independentei politice sau a
securitatii lor.

Consiliul permanent NATO-Rusia

Considerand Rusia un actor de maxima importanta in peisajul
securitatii internationale, NATO i-a propus, in 1996, dezvoltarea unui nou
tip de relatii de cooperare. Aceasta cooperare s-a concretizat in 1997 prin
semnarea “Actui fondator asupra relatiilor mutuale, cooperarii si securitatii
intre NATO si Federatia Rusa” si prin crearea Consiliului permanent
NATO-Rusia. Constand in intalniri periodice la diferite niveluri, Consiliul
permite abordarea unor probleme de interes comun: mentinerea pacii,
securitatea nucleara, conversia industriei de aparare, controlul armamentelor,
cooperarea militara, protectia mediului.
In 1999, ca urmare a campaniei aeriene lansate de NATO in
contextul conflictului din Kosovo, Rusia si-a suspendat relatiile cu NATO.
Vizita fostulu secretar general al NATO, Lord Robertson la Moscova
(februarie 2000) a reprezentat relansarea acestei cooperari.
In urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, Consiliul a decis o
cooperare constructiva in interiorul unui cadru securitar larg, in care lupta
contra terorismului si prevenirea proliferarii armelor de distrugere in masa
constituie elemente extrem de importante.

Comisia NATO-Ucraina
Devenita independenta in 1991, Ucraina a inceput sa dezvolte foarte
repede relatii cu Organizatia Nord-Atlantica, devenind membru al
Parteneriatului pentru Pace in 1994 si fiind unul dintre fondatorii Consiliului
de Parteneriat Euroatlantic. Recunoscandu-se rolul major pe care Ucraina il
joaca in geopolitica europeana, s-a adoptat, in 1997 “Carta pentru un
Parteneriat distinctiv intre NATO si Ucraina”, atat implementarea acesteia,
cat si gasirea de noi modalitati de cooperare fiind incredintate Comisiei
NATO-Ucraina. Comisia NATO-Ucraina s-a reunit pentru prima data in
anul 2000, la Kiev.

Dialogul Mediteranean
In 1995, NATO a invitat 6 state mediteraneene (Egipt, Israel,
Iordania, Maroc, Mauritania, Tunisia) sa participe la un Dialog, menit sa
contribuie la instaurarea de bune relatii si favorizarea unei mai bune
cooperari reciproce in intreaga regiune mediteraneana, precum si la intarirea
securitatii si stabilitatii. Celor 6 state li s-a adaugat, in februarie 2000,
Algeria.
Din punct de vedere conceptual, Dialogul poate fi definit ca un
instrument esential de sustinere a strategiei globale de parteneriat, dialog si
cooperare promovate de Alianta.
La summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, s-a adoptat un set de
masuri vizand consolidarea dimensiunii politice si practice a Dialogului
Mediteranean.

Restructurarea aranjamentelor interne ale NATO

Modelarea si adaptarea Aliantei in noul context post « razboi rece »
a antrenat restructurarea fortelor militare si dispozitiilor de conducere,
precum si introducerea unor noi concepte.
Efectivele militare in statele membre au fost reduse si s-au constituit
corpuri de armata usoare si capabile de o interventie rapida si eficienta. De
asemenea, numarul cartierelor generale ale NATO a fost redus cu doua
treimi (din cele 65 au ramas aproximativ 20).
Tot in acest context s-a dezvoltat si conceptul « Grupuri de forte
interarme multinationale » (GFIM), Alianta prevazand structuri de forte
susceptibile de a fi adaptate pentru a face fata diferitelor tipuri de misiuni.

Initiativa NATO pentru Europa de Sud-Est

Stabilitatea si securtatea Europei de Sud-Est si consolidarea
cooperarii intre statele din regiune sunt promovate prin intermediul
initiativei pentru Europa de Sud-Est, adoptata la Summit-ul de la
Washington, din 1999.
La baza acestei initiative se regasesc 4 elemente fundamentale:
Forumul consultativ pe probleme de securitate in Europa de Sud-Est, Grupul
de lucru ad-hoc in domeniul cooperarii regionale, instrumentele de lucru ale
Parteneriatului pentru Pace si programele-tinta pe probleme de securitate
pentru tarile din regiune.

Consolidarea dimensiunii europene

Diferentele de capacitati intre SUA si partenerii sai europeni au
determinat Alianta sa sustina, incepand din 1994, dezvoltarea unei Identitati
europene de securitate si de aparare, in stransa colaborare cu Uniunea
Europei Occidentale. Ideea care a stat la baza crearii acestei Identitati
europene este, pe de o parte, de a da statelor de pe batranul continent
posibilitatea de a-si asuma responsabilitatea propriei securitati si pe de alta
parte, consolidarea unei relatii transatlantice mai echilibrate si mai puternice.
Decizia UE, la Consiliul European de la Helsinki, din 1999, de a
crea o Forta de Reactie Rapida, ce a devenit operationala in 2003, pe de o
parte, s crearea unei Forte de Reactie a NATO, in urma summit-ului de la
Praga, din 2002, pe de alta parte, au creat sensatia unei suprapuneri sau, mai
mult, a unei concurente intre cele doua structuri. Obiectivele si aria de
interventie a celor doua Forte fiind insa diferite, se poate orbi mai de graba
de o complementaritate a acestora. In plus, Uniunea Europeana nu si-a
dezvoltat suficient capacitatile militare, nefiind pregatita in momentul de
fata, sa dea un raspuns rapid si eficient unor provocari securitare majore.
Toate aceste demersuri, impreuna cu incercarea de a constitui, la
nivel european o Politica de Securitate si Aparare Comuna functionala, pot fi
intelese drept tentative de reechilibrare a rolurilor si responsabilitatilor intre
Europa si SUA in acest domeniu.
In decembrie 2002 a fost consacrata baza oficiala a cooperarii intre
NATO si UE privind gestiunea crizelor si prevenirea conflictelor. Aceasta
cooperare permite operatiuni dirijate de UE cu ajutorul resurselor si
capacitatilor NATO.

A « treia dimensiune » a NATO

In ultimii ani, dincolo de orientarile sale principale vizand
cooperarea in domeniul securitatii si al politicii de aparare, NATO si-a
extins centrul de interes si catre cooperarea privind planurile civile de
urgenta, sectorul stintific, si chestiunile legate de mediu. Daca problemele de
securitate si politica de aparare constituiau prima si a doua « dimensiune » a
Aliantei, noile sectoare au fost desemnate drept « a treia dimensiune » a
acesteia.

Conceptul strategic al Aliantei

 Abordarile politice si militare ale NATO sunt redate de Conceptul
strategic al Aliantei, definit pentru prima data in 1991 la summit-ul de la
Roma.
In 1997, la summit-ul de la Madrid, membrii NATO au propus
reexaminarea Conceptului strategic al Aliantei, iar la Washington, in 1999,
au aprobat un nou Concept strategic, care sa-i confere Aliantei un instrument
cu ajutorul caruia sa poata face fata noilor provocari si perspectivelor
securitare in secolul XXI si care sa o ghideze in evolutia sa politica si
militara viitoare. Aceasta porneste de la premisa ca NATO trebuie sa
salvgradeze interesele comune de securitate intr-un mediu aflat in continua
schimbare, sa mentina apararea colectiva, sa consolideze relatia
transatlantica si sa asigure un echilibru care sa permita Aliatilor europeni sa-
si asume o mai mare responsabilitate. Mai mult, Alianta trebuie sa conserve
vointa politica si mijloacele militare pe care le presupun diferite actiuni.
Noul Concept strategic descrie natura si obiectivele NATO, ca si
misiunile de securitate fundamentale ale acesteia, identificam elementele
centrale ale noului mediu securitar si componentelor sale globale de
securitate si furnizeaza orientarile in vederea continuarii adaptarii fortelor
sale militare.
Realitatile internationale conturate dupa 11 septembrie 2001 au
determinat o regandire a rolului NATO in arhitectura securitara. Daca in
perioada « razboiului rece », orientarea predominanta a NATO era catre
Europa, provocarile actuale sunt mult mai diverse si mai indepartate
geografic. Desi parerile privind « mondializarea » NATO sunt inca diverse,
este evident ca amenintarile majore la adresa securitatii nu se mai
circumscriu exclusiv spatiului european. In aceasta logica, la summit-ul de la
Praga, din noiembrie 2002, Aliatii au evidentiat necesitatea ca NATO sa
dispuna de capacitatea de a desfasura forte capabile de a interveni in orice
zona si de a sustine operatii la mare distanta, inclusiv in medii in care poate
fi pusa in situatia de a se confrunta cu arme biologice, chimice, nucleare,
precum si de a-si consolida prezenta pe scena internationala din cresterea
numarului de membrii.
Angajamentul de capacitati adoptate la Praga si crearea Fortei de
Reactie a NATO (NRF) – lansata oficial pe 15 octombrie 2003 – vor permite
Aliantei sa faca fata noilor amenintari si riscuri si in acelasi timp, sa
contribuie la promovarea interoperabilitatii intre fortele sale europene si cele
americane. De asemenea, prin crearea NRF se urmareste sporirea capacitatii
NATO de a raspunde diferitelor provocari prin implicarea sa in actiuni
propriuzise si nu doar in faza postconflict.
 In contextul acestui nou peisaj securitar, la summit-ul de la Praga
din noiembrie 2002, a fost anuntat un nou concept militar de aparare
impotriva terorismului. Potrivit acestuia, NATO trebuia sa fie in masura sa
reprime si sa imvinga terorismul si sa asigure protectia impotriva acestuia,
peste tot unde interesele Aliatilor o cer. Problema armelor de distrugere in
masa a constituit un alt subiect de discutie, convenindu-se, in acest sens,
numeroase masuri menite sa contribuie la reducerea riscurilor (ameliorarea
capacitatilor de detectie, echiparea fortelor NATO cu sisteme de protectie
mai performante, sustinerea autoritatilor civile in caz de urgenta).
Tot la Praga s-a decis reforma structurilor de conducere a NATO in
vederea imbunatatirii rapiditatii si desfasurarii fortelor.
Complexitateea mediului securitar international si determinarea lui
multipla (securitatea este influentata de factori economici, politici, sociali,
de mediu, precum si de aspecte ce tin de aparare) au facut Alianta Nord-
Atlantica sa propuna un cadru fundamental pe trei elemente principale:
dialogul, cooperarea si mentinerea unui potential comun de aparare.
Preocuparile constante ale Aliantei de a face fata diferitelor
provocari si de a se adapta schimbarilor din mediul securitar au fost
reafirmate in cadrul summit-ului de la Istambul, din 28, 29 iunie 2004. cele
trei prioritati ale summit-ului au fost : asistenta pentru tarile din Orientul
Mijlociu, Caucaz si Asia, angajarea in operatiuni in afara ariei de interventie,
continuarea dezvoltarii capacitatilor Aliantei (transformare/modernizare). Pe
baza acestei prioritati Alianta si-a definit temele strategice, acestea vizand
operatiunile, propria modernizare (transformare) si parteneriate.
In urma discutiilor intre sefii de stat si de guvern reuniti la Istambul,
Alianta, in conformitate cu obiectivele propuse, a decis : crearea Initiativei
de Cooperare Istambul (ICI) vizand cooperarea intre tarile din cadrul
Consiliului de Cooperare din Golf prin implicarea lor atat la nivel bilateral,
cat si individual (ca si Dialogul Mediteranean, ICI reprezinta un ansamblu
de procese complementare, evolutive si individualizate), un dialog mai
strans cu tarile din Caucaz si Asia prin intermediul Parteneriatului
Euroatlantic, extinderea prezentei NATO in Afganistan, asistenta acordata
Irakului pentru pregatirea fortelor sale de securitate (decizia NATO este un
raspuns la cererea formulata de guvernul interimar irakian), predarea
comenzii pentru operatiunile militare din Bosnia-Hertegovina, Uniunii
Europene (acest lucru s-a realizat in luna decembrie 2004).
La Reuniunea Ministrilor Afacerilor Externe din decembrie 2004, de
la Bruxelles, s-a decis sporirea participarii NATO in Afganistan (este vorba
de extinderea misiunii fortei internationale de asistenta pentru securitate-
FIAS-prin trimiterea de echipe provinciale de reconstructie-PRT-in zona de
vest a tarii) si de extinderea ajutorului dat Irakului (implicarea tot mai
sporita in domeniul pregatirii fortelor de securitate irakiene), precum si
pastrarea unei prezente semnificative a NATO in Kosovo, deoarece « mediul
securitar ramane fragil ».

Structurile NATO
Pentru a-si putea indeplini rolul sau fundamental de prezervare a
libertatii si securitatii statelor membre, NATO este dotat cu o dubla
structura-militara si civila-intre cele doua « componente » existand o stransa
cooperare.

Structura civila
Consiliul Atlanticului de Nord (NAC) este organul decizional al
Organizatiei si singurul sau organ a carei existenta este expres afirmata de
Tratatul de la Washington.
Fiecare tara membra este reprezentata in Consiliul Atlanticului de
Nord de un ambasador sau un reprezentant permanent asistat de o delegatie
nationala alcatuita din consilieri si functionari care participa la reuniunile
diferitelor comitete ale NATO.
Deciziile Consiliului se adopta prin consens si ele reprezinta vointa
colectiva a statelor membre.
In mod normal, membrii Consiliului se reunesc o data pe saptamana,
iar lucrarile sale sunt prezidata de secretarul general al NATO (sau de
adjunctul acestuia).
Sediul NAC se afla la Bruxelles (ca si cartierul general al
Organizatiei).
Activitatea Consiliului Atlanticului de Nord si a comitetelor sale
(Tratatul confera Consiliului dreptul de a crea organe subsitare) este
sustinuta de un secretar international. Acesta este format din cetateni ai
statelor membre, care sunt fie recrutati in mod direct de organizatie, fie
detasati de guvernele nationale pentru 3-4 ani. Membrii Secretariatului
International se subordoneaza secretarului general al Aliantei si servesc
interesele acesteia pe toata durata mandatului.
Secretariatul International are in compunere: Biroul Secretarului
General, departamanetele operative, Biroul Administrativ si Biroul
Inspectorului Financiar. In fruntea fiecarui departament se gaseste un
secretar general-adjunct.
Secretarul general este insarcinat sa promoveze si sa conduca
procesul de consultari si luare a deciziilor in cadrul Aliantei. El isi asuma si
functia de presedinte al Consiliului Atlanticului de Nord, al Comitetului
pentru Planificarea Apararii si Comitetului pentru Planificarea Nucleara.
Misiunea secretarului general include si posibilitatea ca acesta sa ceara
dezbaterea anumitor teme, in vederea adoptarii unei decizii. De asemenea, el
este abilitat sa-si foloseasca bunele oficii in caz de diferende intre tarile
membre. El este insarcinat si cu conducerea Secretariatului International si
este principalul purtator de cuvant al Aliantei in relatiei cu guvernele si
mass-media.

Structura militara
Comitetul Militar este alcatuit din ofiteri superiori din tarile membre
detasati la sediul din Bruxelles al Aliantei. Rolul sau vizeaza, in principal
consiliere si recomandari (adresate autoritatilor politice ale NATO) in
domeniul militar. De asemenea, el contribuie la elaborarea conceptelor
strategice generale ale Aliantei.
Comitetul Militar se intruneste saptamanal (Consiliul Atlanticului de
Nord se reuneste in fiecare miercuri, iar reprezentantii Comitetului Militari
se intalnesc joia, pentru a putea aplica in cel mai scurt timp deciziile
acestuia).
Presedintele Comitetului Militar este ales de sefii de stat major si are
un mandat de 3 ani.
Statul Major Militar International sprijina activitatea Comitetului
Militar; aceasta structura este alcatuita din personalul militar detasat de
fiecare stat membru si de personalul administrativ civil. In fruntea sa se afla
un director cu rang de general cu 3 stele, numit de catre tarile membre la
propunerea Comitetului Militar. In subordinea acestuia se afla cei doi
comandanti strategici-comandantul suprem al Fortelor Aliate din Europa
(SACEUR), cu sediul la Shate, in Belgia, si comandantul suprem al Fortelor
Aliate din zona Atlanticului (SACLANT), cu sediul la Norfolk, in SUA-
precum si Grupul de Planificare Regionala Canada SUA (CUSRPG) cu
sediul la Arlington, in SUA.

Adunarea Atlanticului de Nord (NAA)

Importanta pe care Alianta o acorda dialogului politic intre
reprezentantii directi ai cetatenilor din statele membre se concretizeaza si
prin constituirea, in 1995, a Adunarii Parlamentare (initial denumita
Adunarea Nord Atlantica). Membrii Adunarii sunt numiti de catre si din
randul parlamentelor statelor membre, urmand procedurile nationale si in
functie de ponderea pe care partidul politic din care fac parte o are in
parlamentul respectiv.
 Misiunea principala a Adunarii vizeaza dezbateri pe teme de interes
comun si apropierea diferitelor opinii exprimate in cadrul acestei institutii.
NAA se reuneste in sesiune plenara de doua ori pe an in capitala
unei tari membre, la invitatia parlamentului acesteia. Adunarea Atlanticului
de Nord este structurata in 5 comisii : Comisia politica, Comisia de aparare
si securitate, Comisia economica, Comisia stiintifica si tehnica si Comisia
pentru probleme civile.
Initiativa Rose-Roth, lansata in 1990, asigura coordonarea relatiilor
Adunarii Atlanticului de Nord cu structurile parlamentare ale statelor din
Europa Centrala si de Est. Exista o tripla dimensiune a acestei initiative:
participarea cat mai activa a parlamentelor din spatiul central si est-european
la intrunirile Adunarile, sustinerea unor seminarii Rose-Roth pe teme de
interes comun pentru ambele parti, sprijinul acordat formarii profesionale a
personalului care lucreaza pe langa parlamente.
Rolul Adunarii Atlanticului de Nord in elaborarea politicii Aliantei
Nord Atlantice, desi, indirect(Adunarea este independenta in raport cu
Alianta), este indiscutabil, recomandarile si rezolutiile sale fiind transmise
guvernelor si parlamentelor nationale, precum si Secretariatul General al
NATO.

Extinderea NATO
Conform articolului 10 din Tratatul Atlanticului de Nord, Partile pot,
prin acordul unanim, sa invite sa adere la Tratat orice alt stat european
susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor prezentului Tratat si de a
contribui la securizarea regiunii Atlanticului de Nord.
Dupa cum am aratat deja, NATO a primit noi membri pe durata
intregii sale existente. Acest lucru este explicabil prin mutatiile care au avut
loc pe scena internationala o data cu prabusirea statelor comuniste,
antrenand schimbari fundamentale la nivel securitar, dar si ca urmare a
evolutiei realitatilor internationale in ansamblul lor si a noilor provocari si
amenintari carora trebuie sa le faca fata organizatiile internationale in noul
mileniu.
Invitate sa se alature Aliantei la summit-ul de la Madrid, din 1997,
Polonia, Cehia si Ungaria au devenit membre cu drepturi depline in 1999.
Acesta era primul pas dintr-o strategie de extindere mult mai larga, ce avea
sa se continuie in 2002, prin invitarea a 7 noi state est-europene (la sammit-
ul de la Praga) de a adera la NATO.
Dimensiunea extinderii, ca si necesitatea de a face din Alianta o
forta eficienta si operationala in conditii si zone din cele mai diverse au
determinat o atentie sporita fata de acest cel mai recent val de aderare.
Astfel, Alianta a lansat Planul de actiune pentru aderare, menit sa ajute
statele candidate, permitandu-le sa obtina consiliere, ajutor si sprijin practic
in legatura cu toate aspectele aderarii. Fara a constitui o garantie de aderare,
sau o simpla lista de conditii si criterii care trebuie indeplinite si respectate,
Planul este un instrument extrem de util pentru statele interesate care, prin
schimbul de informatii, pot afla, reactiile si avizele concrete ale NATO
referitoare la pregatirea lor in vederea unei viitoare aderari.
Planul de actiune pentru aderare respecta principiul autodiferentierii,
statele fiind libere sa aleaga acele elemente din Plan care sunt cel mai bine
adaptate prioritatilor si specificitatii lor nationale.
Lansat in 1999, la acest Plan au participat 9 state: Albania, Bulgaria,
Estonia, Letonia, Lituania, Romania, Slovacia, Slovenia si Fosta Republica
Iugoslava a Macedoniei.
Fiecare membru a elaborat un program national anual de pregatire
pentru aderare, vizand problemele politice si economice, militare si de
aparare aspecte legate de resurse, probleme de securitate si juridice. Ele si-au
fixat propriile obiective, scopuri si calendare de activitati.
Continutul programelor nationale tine insa cont de obiectivele pe
care Alianta le asteapta a fi atinse de statele candidate in diferite domenii:
a) obiective politice si economice : reglementarea pe cale pasnica a
oricarui conflict teritorial exern, a oricarei neintelegeri de natura etnica,
suprematia legii si respectarea drepturilor omului, instaurarea unui control
democratic asupra fortelor armate si promovarea stabilitatii si a bunastarii
prin libertate economica, justitie sociala si o atitudine responsabila in
materie de mediu.
b) Obiective de securitate si aparare : capacitatea statelor candidate
de a contribui la apararea colectiva si la noile misiuni ale Aliantei.
Participarea in cadrul Parteneriatului pentru Pace detine, de asemenea, un rol
important.
c) Resursele vizeaza necesitatea ca orice stat candidat sa aloce
suficiente resurse apararii, astfel incat sa faca fata obligatiilor ce vor decurge
din aranjamentele colective ale Aliantei, in momentul in care va deveni
membru.
d) Aspecte de securitate se refera la necesitatea ca tarile candidate
sa vegheze la instituirea procedurilor care garanteaza securitatea
informatiilor sensibile.
e) Aspectele juridice vizeaza necesitatea compatibilitatii intre
legislatiile statelor candidate si dispozitiile si acordurile reglementand
cooperarea in interiorul NATO.
In momentul in care se considera ca un stat indeplineste aceste criterii si ca
includerea sa in Alianta poate servi intereselor politice si strategice globale
ale acesteia si contribui la stabilitatea continentului european, exista toate
premisele ca respectivul stat sa devina memru deplin al NATO.
Cea mai recenta extindere, a fost finalizata, dupa cum am aratat mai inainte,
in primavara anului 2004, summit-ul NATO de la Istambul (din iunie 2004),
fiind prima reuniune importanta a Aliantei largite.

Romania si NATO
Unul dintre obiectivele prioritare ale politicii externe si interne a
Romaniei dupa prabusirea comunismului l-a constituit aderarea la NATO.
Primele relatii ale Romaniei cu NATO dateaza din anul 1990, cand, printr-o
scrisoare oficiala, secretarul general al NATO (pe atunci Manfred Worner)
era invitat sa viziteze Romania si in care se sugera, de asemenea, ideea
acreditarii unui ambasador roman la NATO.
Romania a adresat formal cererea de aderare la Alianta Nord
Atlantica in 1993. De atunci si pana in prezent, Romania a participat la
diferite programe, initiative si actiuni ale organizatiei.
Primul pas concret in acest sens a fost participarea Romaniei la Parteneriatul
pentru Pace, inca din 1994.
In plan intern, Romania a demarat procesul de reforma a sistemului
de aparare, a lansat Planul anual de pregatire pentru aderare (in cadru mai
larg definit de Planul de actiune in vederea admiterii de noi membrii,
elaborat de NATO in 1999), si in urma summit-ului de la Praga (21-22
noiembrie 2002), a elaborat un calendar pentru finalizarea reformelor.
Dupa cum am aratat, Romania a fost invitata sa adere la NATO in
noiembrie 2002. Dupa incheierea procedurii de ratificare, in tarile membre
ale NATO, a Protocolului de aderare a Romaniei la NATO si in urma
ratificarii acestuia de catre Parlamentul Romaniei, incepand din 2004, tara
noastra este membru cu drepturi depline al Aliantei Nord Atlantice.
BIBLIOGRAFIE:
 Andrei Popescu, Alina Dinu, Ion Jinga – ORGANIZATII
EUROPENE SI EUROATLANTICE, Editura Economica, Bucuresti,
2005
 Silviu Negut, INTRODUCERE IN GEOPOLITICA, Editura Meteor
Press, Bucuresti, 2006