Sie sind auf Seite 1von 4

STOICA GEORGIANA GRATIELA

STUDII CULTURALE ROMANESTI IN CONTEXT EUROPEAN


AN II, SEMESTRUL I.
POLITIZAREA ROMANITATII ROMANILOR
In cadrul istoriei vechi problema etnogenezei romanilor ocupa un loc aparte prin
complexitatea si importanta sa, nu numai pentru cunoasterea destinului istoric al stravechii Dacii,
ci si pentru cel al romanitatii orientale in general. Cucerirea dacilor (condusi de Decebal) de catre
romani in urma razboiului din 105-106, ilustrata de scenele de pe Columna lui Traian, si intrarea
unei parti a Daciei in componenta statului roman, au produs radicale schimbari de ordin
etnodemografic, politic si cultural. Ele au avut drept consecinta sinteza daco-romana si crearea
poporului roman. Etnogeneza romanilor a devenit o problema politica din secolul al XVIII-lea,
odata cu afirmarea miscarii de emancipare nationala a romanilor din Transilvania. Atunci cand,
spre sfarsitul secolului al XVII-lea si in secolul urmator, primele semne ale unei constiinte
nationale moderne apar in intreaga Europa, problema originii popoarelor se transforma
pretutindeni din problema istorica in problema politica. Conflictul acut intre "Europa imperiilor"
si "Europa natiunilor" se complica in Transilvania din cauza tensiunii intre interesele dominatiei
austriece si revendicarile nationale maghiare, ambele in contradictie cu aspiratiile de emancipare
ale romanilor. Batalia politica si simbolica pentru intaietate in Transilvania devine acerba, cu atat
mai mult cu cat, dupa lupta de la Mohacs, Principatul Transilvaniei ramasese ultima reduta a
Regatului Ungar, ocupand astfel un loc deosebit de important in imaginarul politic si istoric al
natiunii maghiare.
Pe de alta parte, in pofida faptului ca romanii reprezentau peste 60% din populatia
Transilvaniei, ei continuau sa fie considerati "natiune tolerata". Acest statut inferior al romanilor
era justificat de beneficiarii lui - cele trei natiuni privilegiate, maghiarii, sasii si secuii - prin
argumente confesionale (spre deosebire de ceilalti locuitori ai Transilvaniei, romanii erau
ortodocsi) si prin argumentul pretinsei intaietati a celor trei natiuni privilegiate pe pamantul
Transilvaniei. Or, unirea unei parti a clerului si a romanilor ortodocsi cu Biserica Catolica
(greco-catolicii), realizata de casa de Habsburg in 1699-1701, afecta ordinea traditionala
favorabila natiunilor privilegiate, iar acceptarea originii romane a romanilor ar fi insemnat ca
acestia, departe de a fi nou veniti, i-au precedat pe cuceritorii maghiari in tinuturile de dincolo de

munti, conferind populatiei de origine latina o superioritate de civilizatie si de traditie greu de


impacat cu conditia lor de natiune tolerata.
Pana in secolul al XVIII-lea, continuitatea populatiei romanice in tinuturile carpatodunarene nu a fost pusa la indoiala, fiind considerata un fapt normal si logic. Insusi imparatul
Austriei, Iosif al II-lea (1780-1790), ii socotea pe romani "incontestabil, cei mai vechi si mai
numerosi locuitori ai Transilvaniei". De asemenea, contele Teleki, presedinte al Cancelariei
Aulice Transilvane, recunostea in 1791 ca "romanii sunt locuitorii cei mai vechi ai
Transilvaniei", iar istoricul Huszti Andras afirma in acelasi an: "Nicio natiune nu are limba atat
de apropiata de acea veche romana ca natiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur si care nu
poate insela ca ei sunt in Transilvania urmasii vechilor colonii romane".
Dar, pentru populatia majoritara a Transilvaniei, secolul al XVIII-lea a reprezentat
momentul luptei pentru drepturile politice refuzate secole de-a randul de "natiunile privilegiate".
De aceea, multi eruditi, mai ales germani, din secolul al XVIII-lea s-au convins ei insisi, si s-au
straduit sa dovedeasca intregii lumi savante si politice a vremii, ca este cu neputinta ca romanii
din Transilvania sa fie urmasii directi ai populatiei romane si romanizate din provincia Dacia.
Unirea cu Roma da, in schimb, un nou imbold aspiratiei romanilor pentru drepturi egale cu
celelalte natiuni si confesiuni crestine din tinuturile transcarpatice. Inceputa de episcopul
Inocentiu Micu-Klein si continuata de grupul de intelectuali din Scoala Ardeleana - Gheorghe
Sincai, Petru Maior, Samuil Micu, lon Budai-Deleanu -, lupta de emancipare a romanilor
ardeleni are drept principala directie afirmarea legitimitatii revendicarilor populatiei romanesti
din imperiu in calitatea sa de mostenitoare directa a Romei antice. Savantii din Scoala Ardeleana
au dovedit latinitatea limbii romane si a poporului roman, ceea ce argumenta existenta sa
neintrerupta ca populatie autohtona in Transilvania, ca si in celelalte tinuturi locuite de romani.
Argumentele acestor revendicari au fost sintetizate intr-un lung memoriu, Supplex Libellus
Valachorum, adresat in 1791 Curtii de la Viena. In Supplex se subliniaza ca romanii sunt cei mai
vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmasi ai colonistilor lui Traian. Tot in aceasta perioada,
reprezentantii Scolii Ardelene sustin ideea originii latine a romanilor, aparand insa si asanumitele exagerari latiniste, care neaga complet rolul componentei dacice in formarea poporului
roman, afirmand originea romana pura a romanilor.
In aceasta atmosfera a fost lansata "teoria imigrationista" a lui Franz Joseph Sulzer,
potrivit careia romanii nu se trag din colonistii romani din Dacia, aceasta fiind parasita de toata
populatia odata cu retragerea romana. Prin urmare, romanii s-au nascut ca popor la sud de

Dunare, intr-un spatiu neprecizat, undeva intre bulgari si albanezi, de la care au preluat influente
in limba, precum si credinta ortodoxa. De aici, ei au emigrat catre mijlocul secolului al XIII-lea
in nordul Dunarii si Transilvania, unde ii vor gasi stabiliti pe unguri si sasi. Prin teoria sa, Franz
Sulzer sfida parerea unanima din cultura si stiinta istorica europeana, care-i considera pe romani
cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmasi ai romanilor lui Traian.
Scopul lansarii acestei teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale romanilor in
lupta politica din Transilvania si justificarea privilegiilor detinute de maghiari, sasi si secui,
precum si a statutului de "tolerati" atribuit romanilor. In felul acesta, chestiunea continuitatilor
istorice va capata un pronuntat caracter politic.
Dupa realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigrationismul este readus cu si mai
multa tarie in dezbaterile istoricilor. Teoria lui Sulzer este reluata si imbogatita intr-o lucrare ce
va deveni fundamentala pentru adversarii continuitatii, iar teoria imigrationista va fi denumita
roesleriana. Formularea categorica a teoriei imigrationiste - baza ideologica a dominatiei
maghiare asupra Transilvaniei - s-a datorat geografului si istoricului austriac din a doua jumatate
a secolului al XIX-lea, Robert Roesler. Folosind izvoare istorice latine tarzii si nesigure, el
afirma, in lucrarea sa Studii romanesti, aparuta la Viena (1871) ca:
- dacii ar fi fost exterminati in razboaiele cu romanii (este invocata o afirmatie a scriitorului
roman Eutropius - ,,[ ] caci Dacia fusese secatuita de barbati in urma lungului razboi al lui
Decibalus");
- toponimia dacica ar fi disparut ca urmare a acestei exterminari;
- perioada de 165 de ani (foarte scurta la scara istorica), cat a durat administratia imperiala in
Dacia, nu ar fi fost suficienta pentru romanizarea provinciei;
- imparatul Aurelian ar fi retras intreaga populatie romanizata din provincia Dacia la sud de
Dunare, unde s-ar fi format limba romana si poporul roman;
- deoarece dacii ramasi in viata traiau izolati, la retragerea aureliana Dacia a ramas pustie;
- poporul roman si limba romana s-au format in sudul Dunarii, in centrul sau vestul Peninsulei
Balcanice, de unde au trecut in stanga fluviului;
- romanii ar fi un popor de pastori nomazi;
- nu exista stiri care sa ateste prezenta romanilor la nord de Dunare in "mileniul intunecat";
- la venirea maghiarilor in Europa, Transilvania ar fi fost un tinut pustiu, pe care coroana ungara
I-ar fi anexat si populat, instaland apoi si colonisti germani pentru a-i apara granitele. Abia dupa
marea ciuma din secolul al XIV-lea, tinuturile de dincolo de Carpati, pustiite de molima, ar fi fost
colonizate cu pastori vlahi de la sud de Carpati si de Dunare.
In asa-zisa argumentare a faptului ca romanii s-ar fi format ca popor la sud de fluviu,
Robert Roesler se refera la existenta unor elemente lexicale comune in limbile romana si

albaneza, la lipsa elementelor germanice din limba romana, la asemanarea dintre dialectul dacoroman si macedo-roman. Varietatea izvoarelor istorice demonstreaza netemeinicia teoriei
imigrationiste.
Teoriile roesleriene, criticate in mediile academice contemporane, au fost preluate nu
numai de alte lucrari savante, ci si de manualele scolare din Ungaria secolelor XIX-XX,
alimentand imaginarul nationalist maghiar. Teoria roesleriana a fost demontata cu dovezi
arheologice si epigrafice ale prezentei dacilor sub stapanirea romana si ale ramanerii populatiei
daco-romane in fosta provincie, stiinta istorica romaneasca si straina aducand argumente si
dovezi incontestabile privind latinitatea si continuitatea romanilor. Istoricii si lingvistii romani
din secolul al XIX-lea (M. Kogalniceanu, A.D. Xenopol, B.P. Hasdeu, Gr. Tocilescu) au adunat
un mare numar de dovezi referitoare atat la vechile populatii getice si dacice din spatiul carpatodanubian, cat si la continuitatea populatiei romanizate pe teritoriul fostelor provincii Dacia si
Moesia, demonstrand subrezenia multora dintre argumentele invocate de istoriografia oficiala
maghiara. La nivelul reprezentarilor identitare comune, renuntarea la scrierea slavona (chirilica)
si generalizarea alfabetului latin, precum si predarea limbii romane si a istoriei nationale in
scolile organizate odata cu reformele initiate de AI. I. Cuza au generalizat constiinta romanitatii
poporului roman, a limbii si civilizatiei acestuia.

Das könnte Ihnen auch gefallen