You are on page 1of 16
actualitatea literară nr. 70, anul VIII aprilie 2017
actualitatea literară
nr. 70, anul VIII
aprilie 2017
actualitatea literară nr. 70, anul VIII aprilie 2017 n revistă a unirii scriitorilor din românia n
actualitatea literară nr. 70, anul VIII aprilie 2017 n revistă a unirii scriitorilor din românia n
n revistă a unirii scriitorilor din românia n n www.actualitatea.eu n n Nicolae SILADE: n Cornel
n revistă a unirii scriitorilor din românia n
n www.actualitatea.eu n
n Nicolae SILADE:
n Cornel UNGUREANU:
Despre lumea reală şi
lumea văzută de poeţi
Dumitru Radu Popescu şi
pisicile din noaptea teatrului
n poezie:
n cronici
literare de:
Daniel CORBU,
Robert ş ERBAN,
Mihók T AM á S
Ion BĂLU, Ionel BOTA,
Radu CIOBANU, Maria
BOLOGA, Alexandru
MORARU, Remus. V.
GIORGIONI, George
MOTROC
n meridiane n
Dimana I VANOVA
Prezentare ş i traducere de Mircea Dan DU ţ Ă
Două debuturi senza ţ ionale:
„Acolo unde femeile sunt regi”, de Christie W ATSON
Durerea e o făptură înaripată, de Max P ORTER
n Vasile PISTOLEA: Iubirea, virtute
creştină supremă şi principiu
cosmic al lumii şi al vieţii
n Adrian Dinu RACHIERU:
Ana B LANDIANA - 75
Scrisul ca predestinare
2 actualitatea literară opiniile noastre nr. 70 n aprilie 2017 Edi Iubirea, virtute creştină supremă şi
2
actualitatea literară
opiniile noastre
nr. 70 n aprilie 2017
Edi
Iubirea, virtute creştină supremă şi
principiu cosmic al lumii şi al vieţii
tor
ial
Nicolae SILADE
Despre lumea reală ş i
lumea văzută de poe ţ i
S-ar părea că sintagma „cu capul în nori” nu
mai este valabilă pentru ultima generație de
poeți, care a coborât de-a dreptul în stradă și
chiar mai jos, în subteranele orașului. Demo-
larea acelei lumi înalte în care ei trăiau până
nu demult (sau pur și simplu doar părăsirea
ei) coincide cu nașterea unei noi lumi: cea vir-
tuală. Cum însă aceasta este accesibilă tutu-
ror, ea nu poate fi nicidecum lumea poeților,
a acestor refugiați din lumea reală. Dar haideți
să vedem care este lumea reală. Aș spune, pa-
rafrazîndu-l pe Montale: „dacă sfârșește ce
este real, real nu a fost niciodată”. Prin ur-
mare, tot ce are un început și sfârșit nu este
real. Trebuie, așadar, să căutăm dincolo de
aceste limite, trebuie să căutăm veșnicia, pen-
tru că din ea se nasc toate începuturile și toate
sfârșiturile, și toate în ea se întorc. Cum însă
început și sfârșit nu există decât în timp, iar
acesta, tot de la Montale citire, este o simplă
convenție umană, eliminarea din gândire și
trăire a noțiunii de timp este imperios necesa-
ră. Cum se poate face aceasta? Prin depășirea
limitelor umane. Și cum ne putem depăși pro-
priile limite? Printr-o experiență spirituală cu
valențe divine. Dar pentru a avea o experiență
spirituală adevărată și bogată, am mai spus-o,
ni se cere un singur lucru: dragoste. Dragoste
față de tot ce ne înconjoară, fie și numai pentru
că înconjurătorul nostru este lumea din care
venim, lumea reală. Nu vorbesc aici despre lu-
mea pe care o vedem cu ochii, ci despre lumea
pe care o vedem cu mintea. Poate părea că e
aceeași lume, dar e totuși alta. Pentru cel ce
trăiește în timp e o lume a morții, pentru cel ce
trăiește în afara timpului este o lume vie. Vie
cu adevărat, o lume a învierii, dacă vreți. Dar
trebuie să fii conectat la prezentul continuu,
la veșnicul prezent, trebuie să fii conectat la
univers cu toată ființa ta, trebuie să fii conec-
tat la infinit spre a o vedea. Și, ca să revenim,
nu trebuie oare să ne întrebăm ce pot vedea în
stradă poeții ultimului val, ce pot vedea ei în
subteranele orașului? E o întrebare care naște
altă întrebare: ce pot vedea la ei niște critici
literari care nu văd nimic din cele spuse mai
sus? În absența unui răspuns, fac o trimitere
de gând la gruparea „Poezia Vie” și la poeții ei
vii, despre care vă voi vorbi cu altă ocazie.
Iubirea duhovnicească (agape) constituie tema
capitolului 13, intitulat Iubirea, a Epistolei 1 către
Corinteni. El reprezintă un adevărat imn, devenit
celebru în literatura universală, închinat acestei
virtuţi creştine supreme de către Sf. Apostol Pavel.
Şi va constitui subiectul consideraţiilor noastre, în
rândurile următoare.
În viziunea Sf. Ap. Pavel, viaţa spirituală, ca
realitate îndreptată către Providenţa divină, se
exprimă prin cele trei virtuţi teologice: „credinţa,
nădejdea şi dragostea” (1 Cor. 13, 13-14). Din
această aserţiune rezultă că virtuţile enunţate
pornesc din credinţă şi se împlinesc în dragoste
ca „legătură a desăvârşirii” (Coloseni 3, 9). Ele
nu acţionează independent una de alta, ci se
întrepătrund în unitatea vieţii divine. Dar, din
toate cele trei, numai iubirea reprezintă sufletul,
că numai „credinţa care lucrează în dragoste”
(Galateni 5, 6) îndreaptă fiinţa umană spre
dobândirea mântuirii.
Iubirea încununează credinţa şi nădejdea,
fiindcă „ea nu cade niciodată” (13, 8), adică are
caracter veşnic. Dar, ele se condiţionează reciproc,
căci numai prin credinţă creştină intră în realitatea
lumii divine nevăzute şi reuşesc să-L cunoască pe
Dumnezeu (Evrei 11, 1). Aşadar, iubirea reprezintă
încoronarea vieţii duhovniceşti. Prin ea, creştinul
intră în legătura cea mai intimă cu Dumnezeu,
fiindcă „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în
Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel (Capi tolul 13)
De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă
sunătoare şi chimval răsunător.
1.
2.
ş i de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş
avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3.
ş i de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu
am, nimic nu-mi foloseşte.
4.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu
se laudă, nu se trufeşte.
5.
Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu
gândeşte răul.
iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne
în el“ (Ioan 4, 16). Creat după chipul fiinţei divine,
omul trebuie să ajungă la asemănare cu Divinitatea
prin desăvârşirea vieţii duhovniceşti. În acest sens,
Mântuitorul ne cheamă să fim „desăvârşiţi precum
şi Dumnezeu este desăvârşit“ (Matei 5, 48), iar
această desăvârşire se realizează numai în iubire.
Căci cel desăvârşit în iubire rămâne desăvârşit în
Dumnezeu, iar în acest fel „dragostea este legătura
desăvârşirii“ (Coloseni 3, 14).
„Fericirile” reprezintă calităţi morale care aparţin
sufletului. Ele pot fi descoperite prin iubire, fiindcă
smerenia, blândeţea, pacea, căutarea dreptăţii,
milostenia, răbdarea, prietenia, bunăvoinţa,
iertarea etc. fac parte din „focarul iubirii” care
„îndelung rabdă, nu pizmuieşte, nu se poartă cu
necuviinţă, nu caută la ale sale, nu se întârâtă,
nu gândeşte rău, nu se bucură de nedreptate,
dar se bucură de adevăr
(1 Corinteni 13, 4-6).
6.
Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toat e le rabdă.
8.
Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va
înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9.
Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10.
Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
11.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când
m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12.
Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc
în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cun oscut şi eu.
13.
ş i acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre
acestea este dragostea.
adică viaţa credinţei şi a nădejdii. Căci iubirea
„toate le crede, toate le nădăjduieşte” (13, 7).
Altfel spus, numai iubirea pulsează viaţa divină
care stabileşte comuniunea intimă cu Dumnezeu.
Această temelie a ei este evidenţiată de acelaşi text:
„De aş avea toată credinţa încât să mut munţii, iar
dragoste nu am, nimic nu sunt“ (13, 2).
Toate aceste trei virtuţi au scopuri diferite.
Credinţa orientează viaţa duhovnicească a
creştinului spre jertfa de răscumpărare săvârşită
de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care are
ca simbol crucea. Nădejdea sau speranţa are ca
simbol ancora cu ajutorul căreia ancorăm la ţărmul
veşniciei, cum spune Apostolul. Iar iubirea are ca
simbol inima care reprezintă „motorul” vieţii, ce
pune în mişcare toate virtuţile umane. În acest
sens, credinţa şi nădejdea rămân pasive, inactive.
Credinţa trebuie să fie roditoare prin fapte,
iar faptele sunt manifestări ale iubirii, astfel
...
Prin urmare, iubirea reprezintă încununarea
tuturor virtuţilor teologice şi morale, dar şi
chintesenţa vieţii umane. Este vorba de o iubire
pură, duhovnicească, netrecătoare sau efemeră,
ci veşnică. Ultimele ei calităţi sunt desăvârşirea
şi eternitatea sau veşnicia. În acest sens, ea
depăşeşte toate profeţiile, toate graiurile şi toată
ştiinţa lumii: „Iubirea niciodată nu se trece. Fie
ele profeţiile: pieri-vor; fie ele limbile: înceta-vor;
fie ea ştiinţa: pieri-va. Că-n parte cunoaştem şi-n
parte profeţim. Dar când va veni ce-i desăvârşit,
atunci ce-i în parte se va desfiinţa”.
În concluzie, putem spune că, în viziunea Sf.
Apostol Pavel, iubirea este cel mai înalt şi profund
sentiment uman, de origine divină, definit ca
principiu cosmic care leagă, printr-o condiţionare
reciprocă, Cerul cu Pământul.Prin aceste conotaţii
şi sensuri majore cu care este învestită, iubirea
devine un temei cosmic al lumii şi al vieţii.
Ideea aceasta a fost valorificată exemplar de doi
prozatori români contemporani: Marin Preda şi
Augustin Buzura. Primul o exploatează cu succes
în romanul Cel mai iubit dintre pământeni (3 vol.,
Ed. Cartea Românească, Buc., 1990), finalizat cu
celebra sintagmă: „dacă dragoste nu e, nimic nu
e”. La rândul său, romancierul Augustin Buzura
vede iubirea, în ultimul său roman (Raport asupra
singurătăţii, Ed. Polirom, Iaşi, 2009), ca principiu
catalizator al lumii şi al vieţii şi, deopotrivă, ca
forma cea mai înaltă de împlinire umană, „un fel
de capăt al drumului şi ţinta tuturor căutărilor”.
Vasile PIstoleA
n ilustraţiile numărului n Ilustrațiile din acest număr fac parte din volumul „Ascuns în transparență”, semnat
n ilustraţiile numărului n
Ilustrațiile din acest număr fac parte din volumul
„Ascuns în transparență”, semnat de Robert Șerban
și Pavel Vereș, în curs de apariție la editura Polirom

Litera TURA oraşului

Z IUA M ONDIALĂ A C ĂR ţ II , A D REPTULUI DE A UTOR ş I A B IBLIOTECARILOR

n Luni, 24 aprilie 2017, de Ziua Mondială a Cărții, Biblioteca Municipală Lugoj a organizat la English Pub o întâlnire literară sub genericul „Cu cărțile pe masă”, în cadrul căreia scriitorii lugojeni (Dan Florița-Seracin, Adriana Weimer, Ela Iakab, Anda Maria Neagoe, Mircea Anghel, Ion Oprișor, Cristian Ghinea, Remus V. Giorgioni, Nicolae Ghinea, Ionel Panait, Nicolae Toma, Laurențiu Nistorescu, Ion Căliman, Maria Rogobete, Daniela Radu, Maria Izgherean, Mihai Si- dei și alții) și-au prezentat cărțile și activitatea literară, iar poeții au citit din creația proprie. Momentele literare au fost însoțite de momente muzicale, susținute de chitaristul Paul Tudora.

S CULPTORUL I NGO G LASS A PRIMIT D IPLOMA DE E x CELEN ţ Ă ş I C HEIA O RA ş ULUI

n Duminică, 23 aprilie 2017, la „Casa Bredicenilor” din Lugoj, a avut loc vernisajul expoziției „Forme și culori în spațiu”, a renumitului sculptor Ingo Glass. În cadrul evenimentu- lui, primarul Francisc Boldea i-a înmânat artistului Ingo Glass Diploma de excelenţă și distincția „Cheia orașului”, acordată „pentru valoarea și originalitatea operei sale și pentru promovarea pe plan național și internațional a imaginii culturale a Lugojului”.

S CULPTORUL M ARIUS B ACRIU ş I PICTORI ţ A L UCIA K OLLA S TOICA - VERNISA j LA E NGLISH P UB

n Vineri, 21 aprilie 2017, la „Art Club” de la English Pub Lugoj, sculptorul Marius Bacriu și pictorița Lucia Kolla Stoica au vernisat expoziția “Întotdeauna, Geea”. Despre lucrările expuse au vorbit: Ioan Iovan, Ioan Szekernyes, Ilie Chelariu și sculptorul Ingo Glass, invitat de onoare la acest vernisaj. Referindu-se la orașul natal, criticul de artă Ioan Iovan a spus că evenimentele culturale organizate aici fac ca Lugojul să se alăture marilor orașe culturale ale României, precum Clujul, Iașiul sau Bucureștiul, o remarcă deosebită, care ne onorează.

I ON O PRI ş OR , E x POZI ţ IE DE PICTURĂ LA G ALERIA ”A RMI ”

n Joi, 20 aprilie 2017, la Galeria „Armi” a Cercului Militar Lugoj, poetul Ion Oprișor a venit în fața publicului pentru prima dată cu o expoziție de pictură, care cuprinde 21 de lucrări în ulei. Despre activitatea sa au vorbit: Cristi Vecerdea, criticul de artă Alexandru Doroghi și poetul Ilie

Chelariu. Expoziția va fi deschisă până în data de 11 mai 2017.

Adriana WeIMeR

nr. 70 n aprilie 2017 cronica actualitatea literară 3 Dumitru Radu Popescu şi pisicile din noaptea
nr. 70 n aprilie 2017 cronica actualitatea literară 3 Dumitru Radu Popescu şi pisicile din noaptea

nr. 70 n

nr. 70 n aprilie 2017 cronica actualitatea literară 3 Dumitru Radu Popescu şi pisicile din noaptea

aprilie 2017

cronica
cronica
nr. 70 n aprilie 2017 cronica actualitatea literară 3 Dumitru Radu Popescu şi pisicile din noaptea

actualitatea literară

3
3
nr. 70 n aprilie 2017 cronica actualitatea literară 3 Dumitru Radu Popescu şi pisicile din noaptea
Dumitru Radu Popescu şi pisicile din noaptea teatrului Cornel UNGUREANU
Dumitru Radu Popescu şi
pisicile din noaptea teatrului
Cornel UNGUREANU

Am scris de mai multe ori despre piesele lui Dumitru Radu Popescu şi, acum, la apariţia acestui volum, Mireasa vagaboandă, cred că nu-i inutil să revenim asupra teatrului său. Asupra teatrului nostru. Este foarte importantă intrarea în teatru, în anii 60, a lui D. R. Popescu, Marin Sores- cu, Mazilu, Ion Băieşu, Fănuş

Neagu. Dacă analizăm primele piese ale lui D. R. Popescu, Ce- zar, măscăricul piraţilor, Dirijorul, Visul, Aceşti îngeri trişti, Pisica în noaptea de Anul Nou, putem observa cum replicile personajelor vizea- ză tocmai anularea gândirii utopizante din literatura anilor 50. Pe nimeni nu mai interesează ce se va întâmpla mâine. Interesează ce s-a întâmplat ieri, în vremurile în care existau speranţe nemăsurate.

Sau azi: ce se întâmplă în imediata noastră apropiere. Sunt scenarii ale contrautopiilor pe care un şir de regizori, de la Alexa Visarion

(Pisica în noaptea de Anul nou) la Silviu Purcărete (cu Piticul din grădina de vară)

sau de la Aureliu Manea (Aceşti îngeri trişti) la Alexandru Tatos le pun în valoare cu o energie, cu o imaginaţie, cu o forţă parodică explozive. Nu ştiu care este, după 1990, succesiunea pieselor lui D.R. Popescu. Sunt foarte multe, tipărite cu întârziere de edituri care difuzează cartea greu. Sau deloc. Documentul, tăietura din ziar, dialogul despre vedetele media, conversaţia despre întâm- plările scandaloase ale vremii devin elementele centrale ale unei contrautopii. Cotidianul e sumbru. Nu zilele săptămânii sunt în centrul atenţiei, ci nopţile săptămânii. Unele se desfăşoară într-un spital. În Moartea acto-

miniepistole 66 nu privi niciodată de sus există mereu cineva mai presus și de mai de
miniepistole
66
nu privi niciodată de sus există mereu cineva mai presus și de
mai de sus te privește și te face egalul celui privit sau și mai și
te orbește dacă vrei să vezi nu te uita în stânga și nu te uita în
dreapta căci drepte sunt doar căile domnului și e păcat să cazi
în politică de unde nimeni nu te mai scoate politicienii ar trebui
izgoniți din cetate nu poeții nu dacă vrei să vezi nu privi niciodată
în sus nu te umili într-atât susul și josul sunt doar convenții umane
aplicabile munților și văilor prin care treci dacă vrei să vezi nu privi
înapoi nu privi înainte drumul parcurs s-a adunat ca un sul în
memoria ta drumul rămas ți se deschide în minte dacă vrei să
vezi te uită în tine însuți și uită-te acolo până când vei vedea
cum te naști din tine ca lumina din lumină ca steaua din stea
uită-te în tine până când vei vedea cum se-nstelează cerul
deasupra și lumea și legea morală în tine la dispoziția ta
Nicolae SILADE
nicolaesilade.blogspot.com
nr. 70 n aprilie 2017 cronica actualitatea literară 3 Dumitru Radu Popescu şi pisicile din noaptea

rului Pompiliu Iordache în spital stau de vorbă Radu Beli- gan, Sergiu Nicolaescu, Fănuş Neagu. Apare şi autorul Pădurii cu pupeze: D.R. Popescu. Sunt interogaţi de un jurnalist agresiv, care vrea să facă rating. Cineva îşi aminteşte de marii actori dispăruţi

de curând, dar şi de cei aflaţi într-o prelungită agonie. Piesa Nopţile săptămânii (Nopţile săptămânii sau Bucătăria lui Kant sau Nopţile timpului nostru cel de toate zilele sau Înălţarea la cer sau Piticii cărunţi) apare în volumul Domnul Flu- ture şi Doamna Fluture, împreună cu piesele Domnul Fluture şi Doamna Fluture sau Paradisul lui Freud şi

tată din flori sau Ţară din

flori sau Banchet în timp

de ciumă sau Două surori la Editura Muzeul Literaturii Româ-

ne în 2006. În 2005 apăruse la editura Scrisul Românesc din Craiova Nopţile săptămânii cu

trei piese masive şi o postfaţă de Florea Firan. Piesa care are titlul Nopţile săptămânii „se dedică fraţilor Ovici, cei şapte pitici din Rozavlea”. Personajele sunt Dr. M. (Mengele), cei şapte pitici nu-miţi Hari, Cleopatra, Jamailă, Rozina, Kant, Sara, Moise, Şaliapin. „Doctorul Mengele ocroteşte, în lagărul de la Auschwitz, şapte pitici evrei şi un pitic ţigan, Jama- ilă. „Un program feeric, susţinut de trupa de pitici din Transilvania, Doctorul şi piticii - o întâmplare adevărată”, spune scriitorul. Da, desigur, e nevoie să precizăm că doctorul Mengele a avut la dis- poziţie şi şapte pitici evrei din Rozavlea. Despre ei s-a scris, s-au făcut filme, dar istoria lor era (este) prea neobişnuită ca să o aşezăm într-o logică a istoriei”. Scriitorul mai pune un motto din Perla Ovitsch, cea care a ajuns la

81 de ani şi care a povestit pe larg

despre vremurile în care cei şapte

pitici au fost protejaţii lui Mengele,

cel mai mare medic asasin al

istoriei. Spune Perla Ovitsch:

„Infirmitatea mea a fost sigurul mijloc pe care l-a găsit Dumnezeu pentru a mă ţine în viaţă”. Nopţile săptămânilor pun în valoare o lume a infirmilor. Neajunsul de a te fi născut e studiat nu numai în opera unui gânditor român al secolului XX, ci şi în opera unui scriitor care împinge reflecţiile asupra “neajunsului” în istoria secolului XXI. În alt timp al literaturii. Notăm că piesa lui D. R. Popescu despre cei şapte pirici evrei din Rozavlea a apărut înaintea filmului de succes despre numiţii pitici. Înainte de articolele ce le narează extraordinara istorie. Volumul din 2016, Mireasa vagaboandă, de aproape 700 de pagini, cu piesele “Mireasa vagaboandă sau Mireasa desculţă sau Mireasa vala- hă”, “Regina fără somn” sau “sinuciderea Gertrudei”, “oradea cam pe la amiază sau Mireasa cu ochelari de soare” “Cortina”, reia temele/ ideile din extraordinarul scenariu cu piticii de la Rozavlea. Între parabole, teatrul DRP propune documente necesare înţelegerii secolului XX. Şi secolului XXI. Mă întreb care sunt piesele DRP rămase în atenţia regizorilor.

Cezar, măscăriciul pira- ţilor, îşi mai adaugă în titlu Cap- cana sau Cine îndrăzneşte să verifice dacă împăratul are chelie falsă. Piesa s-a jucat

nr. 70 n aprilie 2017 cronica actualitatea literară 3 Dumitru Radu Popescu şi pisicile din noaptea

puţin şi niciodată în capitală. A avut premiera la Teatrul ma- ghiar din Sf. Gheorghe, la 14 septembrie 1968. Piesele de mare succes ale lui D. R. Popescu, Aceşti îngeri trişti şi Pisica în noaptea Anului nou s-au jucat un pic mai târziu: prima a avut premiera la Teatrul din Târgu Mureş la 25 octombrie 1969, a doua la Braşov la 9 martie 1972 şi vor fi montate de numeroase teatre din ţară, de regizori im- portanţi sau care vor deveni foarte importanţi (şi) datorită acestor piese. Sunt piese care vor invita regizorii la îndrăzneală, dar împotriva sistemului şi nu împotriva conducătorului. Aşa că e clar de ce piesa numită Cezar, măscăriciul piraţilor nu s-a jucat; de ce premiera piesei a avut loc la Sf. Gheorghe în 1968 şi de ce a mai existat doar un spectacol, la Oradea. Ideea că după celebra istorie a lui 21 august 1968, Ceau- şescu putea să aibă parte de o istorie imperială putea să îngri- joreze cenzura mai mult decât altă pagină de literatură a anilor şaizeci. De ce marele conducător e între piraţi, de ce îi farmecă pe piraţii care îi recunosc forţa de convingere? Şi de ce numitul Cezar e spânzurat de şeful piraţi- lor, care vrea să fie el Cezar? Devenit Cezar, şeful piraţilor e

ucis, la rândul lui, de un alt pirat, care devine Cezar. Succesiunea piraţilor putea fi o aluzie la piraţii din ţările socialiste, a sistemului, dar mai ales a Cezarului Nicolae. Totul se întâmplă în piesa din

  • 1968 pe un vapor al piraţilor.

Suntem într-o lume a piraţilor. Piraţii se distrează privind cum mor prizonierii lor. Cum îi spânzură. Asasinatul e un spectacol, crima e un moment înalt al spectacolului pe care îl contemplă piraţii beţi, fericiţii executanţi ai celor prinşi. Cum mai vor, sunt scoşi în faţă doi; unul dintre ei care îi intimidează

fiindcă îşi prevede o carieră stră-

lucită. Cariera lui Cezar. Dar în piesele pe care D. R. Popescu le scrie peste patruzeci de ani? Ar fi de urmărit destinul pira- ţilor, dar şi al cezarilor, în piesele din ultimele decenii ale lui D. R. Popescu. Există o continuitate a cutremurelor, a prăbuşilor, a defilărilor oamenilor mutilaţi, ciungi, orbi, inşi care se trăiesc delirând. Titlurile unor piese, scrise după 1989, sunt expresive pentru ideea de prăbuşire, de

sinucidere, de crimă. Pentru felul de a fi al piraţilor din anul 2000. o felie din creierul lui einstein, Pisica oarbă cu clopoţei, Dafnis şi Floarea la răscrucea imperiilor moarte, Cimitirul din trenuri. Ultima reia mo- mente din textele de altădată,

într-un „bal al criminalilor

...

”. O

secţiune se desfăşoară într-un cavou uriaş. „Uite, groparii ăştia. Ce robotă plăcută! Sapă, fac

plajă, râd la soare, râd, mai trag o

duşcă

...

Nimeni nu plânge ...

De-

ar plânge după toţi morţii, le-ar

seca lacrimile. O meserie nobilă! Faci ultimul bine unui om: îl bagi în pământ, la adăpost”. Contrautopiile mai noi parodia- ză Învierea. Cimitirul din trenuri (unde ne ducem?) se încheie cu o poezie, un cânticel: „Berzele lasă pe pământ/Cadavrul verde al verii”. Ce teatre mai propun piesele DRP?

4
4
4 actualitatea literară comentariu nr. 70 n aprilie 2017 Rigorile călătorului chemat nu intermediarilor din spatele

actualitatea literară

comentariu
comentariu
nr. 70
nr. 70
4 actualitatea literară comentariu nr. 70 n aprilie 2017 Rigorile călătorului chemat nu intermediarilor din spatele
4 actualitatea literară comentariu nr. 70 n aprilie 2017 Rigorile călătorului chemat nu intermediarilor din spatele

n aprilie 2017

Rigorile călătorului chemat nu intermediarilor din spatele unui birou cu aer condiționat.” Decizie ce, desigur, presupune
Rigorile călătorului chemat
nu intermediarilor din spatele unui birou cu aer
condiționat.” Decizie ce, desigur, presupune un spor
de austeritate pe care cei doi călători și l-au autoimpus
încă de la început: „N-am căutat confortul, am căutat
să ne conformăm; am vrut cunoaștere nemijlocită, nu
informație procesată [
]
Am vrut lucrurile naturale și
Radu CIOBANU

spre deosebire de turist, care e dislocat de modă, de publicitate, de trendul voiajului consumerist asistat, călătorul se pornește după o prealabilă etapă neliniștită și dilematică, de-a lungul căreia aude chemarea inefabilă, poate chiar metafizică, a necunoscutului, a singurătății, a libertății în cele din urmă, așa cum e făgăduită ea de drumurile rar călcate și imprevizibile, care-și păstrează taina în afara rutelor consacrate.

Pe măsură ce înaintează însă, călătorul descoperă că libertatea spre care aspiră are și ea un preț pe care și-l asumă cu uimire și respect. El trăiește astfel o experiență unică, însușindu-și niște cutume care-i conferă drept de liberă circulație pe drumuri rezervate doar celor chemați, cum și acord de liberă viețuire printre splendorile Creației. O asemenea experiență a trăit nemijlocit și de bună voie scriitorul Marius Chivu, împărtășind-o apoi în relatări memorabile, cuprinse în două cărți pe care le-aș numi gemene * ). Amândouă

poartă același titlu - Trei săptămâni

în...

-

și

sunt

scrieri ale unei inițieri în călătoria de anduranță, liber și entuziast asumată. Totul a pornit în 2012 de la ideea

insolită a unui prieten, cu care a și format apoi un tandem bine sudat, de a traversa Himalaya prin cea mai înaltă trecătoare, Thorung La, aflată în Nepal, la 5400 m. altitudine. Ideea n-ar fi rămas decât o sursă de exotice nostalgii, dacă n-ar fi găsit la Marius Chivu gena tăinuită, purtătoare a dorului de ducă. A rodit, așadar, iar roadele le culeg acum cititorii în cărțile gemene ale unei inițieri în universul exclusivist al călătoriilor austere, dar generatoare ale unor unice, inenarabile bucurii. Inițiere în doi pași. Primul a fost, deci, Himalaya. Aici ucenicul călător a trăit întâiul impact dur cu legile nescrise ale muntelui și cu oamenii săi deprinși cu greul și loiali cu semenul, „simpli”, dar vechi, cu o cultură aparte a ospitalității. Și tot aici i-a descoperit pe profesioniștii călătoriilor extreme (altfel cum să le zici?), pe trekkeri, categorie relativ recent individualizată de vreme ce numele îi provine din titlul Star trek, numind inițial fanii respectivului film, pentru ca apoi, prin extensie, să denumească un călător dedicat drumului lung, greu și dificil, îndeosebi în areale sălbatice și muntoase. Dar implicând și o dimensiune morală, căci, dincolo de gustul primitiv al aventurii, trekkerii „întotdeauna respectă locul, oamenii, tradițiile, sunt curioși și avizi după poveștile și experiențele altora pe care-i ascultă mereu cu interes, cer și dau sfaturi, vor să înțeleagă și

să transmită ce au aflat [

]

Trekkerii nu sunt (doar)

... turiști, sunt peregrini voluntari, văd și ajută, află dar și împărtășesc. Ei nu vizitează o lume, ci intră cu totul în ea. Căci, spre deosebire de turiști care călătoresc să vadă ce știu deja că e de văzut, curiozitatea trekkerilor nu e predeterminată.” Nu intru în detaliile episodului himalayan, deoarece l-am comentat la apariția cărții ** ). Vreau să spun doar că aici, în drumul spre pasul Thorung La, Marius Chivu a devenit el însuși trekker, însușindu-și rigorile acestui ordin elitar. Căci, din definiția pe care am reprodus-o mai sus, începe să se contureze un fel de cod al conduitei într- un tip de călătorie care are ambiția de a se desfășura „pe cont propriu”. Ceea ce s-a întâmplat cu adevărat abia cu ocazia celui de al doilea pas inițiatic, odată cu startul înspre Anzi, plănuit împreună cu același bun partener de tandem montan. Ambiția lor e să evite agențiile de turism și să se descurce singuri, cu atât mai mult cu cât, după experiența himalayană, au ajuns la concluzia că e preferabil, întrucât mult mai corect, să plătească direct localnicilor ceea ce e de plătit „și

4 actualitatea literară comentariu nr. 70 n aprilie 2017 Rigorile călătorului chemat nu intermediarilor din spatele

... autentice, chiar dacă murdare; trăitul, nu muzeificatul, ruina, nu finisatul.” Cu asemenea program, drumeții au întâi la Cuzco revelația expresivității piețelor, cu toată bogăția lor tipologică, cromatică și olfactivă: „Nu

4 actualitatea literară comentariu nr. 70 n aprilie 2017 Rigorile călătorului chemat nu intermediarilor din spatele

în muzee, nu în catedrale, nu printre ruine - aici [în piețe] e adevăratul spectacol cultural.” (Călători mai vârstnici au descoperit că o elocvență culturală la fel

de expresivă o pot avea și cimitirele

)

Am regăsit

... aici aceeași pasiune pentru contemplarea diversității umane, etnice, culturale care îi animă dintotdeauna pe toți călătorii chemați. Și pentru a simți cât mai pregnant voluptatea pătrunderii în necunoscut, au renunțat la telefonul mobil, la hărți online și GPS, cum și la și la orice „aplicații la purtător pentru cazare - transport - bagaje - vreme - mâncare - securitate - schimb valutar - evidență - cheltuieli”, totul în virtutea adevărului pe care au ținut, și au reușit, să-l confirme, anume că „Oamenii au călătorit și au făcut marile descoperiri înainte de epoca digitală, folosind busole, hărți incomplete și propriile simțuri. Și ce plăcere să folosești o hartă de hârtie!” Se întâlnește aici Marius Chivu, poate fără să știe, cu pasiunea pentru hărți a unui Predrag Matvejevič (n. 1932), pasionat călător peri-mediteranean, care, după câte știu, a adus acum, în era digitală, unul dintre cele mai frumoase elogii hărților și diversității cartografiei tradiționale, așa cum a evoluat ea de-a lungul veacurilor *** ). Pe parcursul relatării acestei aventuri andino- peruane, Marius Chivu s-a aflat în postura dilematică de a alterna mărturisirea propriilor trăiri, extrem solici- tante deopotrivă fizic și psihic, cu tentația de a transmite totodată considerabila cantitate de informație istorică, geografică, etnografică, politică etc. etc. dobândită de-a lungul drumului. Și, pentru a nu tulbura fluxul firesc și spontan al reflecțiilor personale, intime, care constituie de fapt lamura și sursa de seducție a acestor cărți, a avut buna inspirație de a plasa informația cu caracter enciclopedic în substanțiale note de subsol. Totodată partea narativ-confesivă a cărților gemene e completată cu o generoasă galerie foto, de o acuratețe tehnică absolută și puternic sugestivă, realizată de el însuși. Se disting astfel două tipuri de imagini:

unele din categoria „măreția naturii”, altele din sfera „condiția umană”. Concepute astfel, aceste însemnări de călătorie întrețin interesul cititorului nu doar prin profunzimea reflecției, prin diversitate și pitoresc, ci și prin capacitatea de a surprinde la fiecare pas. În relatarea aventurii andine, bunăoară, o mare surpriză a fost pentru mine un fapt pe care nu l-am știut sau l-am uitat și, oricum, nu mi l-aș fi imaginat, anume acela că suprafața statului Peru, pe care se desfășoară aventura andină, e de cinci ori și jumătate mai mare (!) decât a României. Cei doi călători o străbat vreme de trei săptămâni și aleg, spre a vedea cât mai mult, traseul cel mai lung pentru a ajunge la Machu Picchu; în situl arheologic de la Choquequirao urcă și coboară vreme de șase ceasuri mii de trepte; ajung pe piscul cel mai înalt, Nevado Mismi, de 5597 m, unde beau euforic apă din izvorul Amazonului; coboară în Canionul Colca la 3517 m.; merg pe jos sau cu „colectivos”, „un fel de rată comunală andină care miroase a brânză și a balegă de

vacă și în difuzoarele căreia bubuie ritmuri de chicha cumbia.” Etc, etc. O singură dată călătoresc de nevoie cu unul dintre confortabilele autocare etajate Cruz del Sur, spațioase ca niște avioane, cu stewardesse serviabile, care circulă pe Panamericana, autostrada de 48.000 km care leagă Țara de Foc de Alaska. Iar ultima săptămână o petrec pe coasta Pacificului. Și după toate astea, conștiința imensității țării pe care o străbate îi smulge trekkerului andin o exclamație de deznădejde:

„Mi se pare că n-am făcut nimic, nimic, nimic în Peru! Abia acum ar trebui să înceapă adevărata călătorie.” Și totuși, ceea ce a realizat a fost tocmai desăvârșirea inițierii în patima călătoriei. Trekkerul himalayan se îmbogățește în Anzi cu noi valențe deschise înspre semenii vaganți, aderând acum la subspecia mai complexă a blackpackerilor care „practică o formă de drumeție cu ștafetă în care fiecare munțoman repetă traseul celuilalt în propriul stil.” Ei sunt astfel „o rețea de anonimi plecați teleleu, străini unii de alții la propriu, care se intersectează arbitrar, dar care vorbesc aceeași limbă: a dragostei față de umblatul haihui prin natură.” Blackpackingul a început astfel să reflecte paradoxal insinuarea globalismului tocmai într-o formă de evadare din lumea tehnologiei și consumerismului globalizant, în căutarea libertății, firescului și singurătății, la altitudini și în areale care

nu se află la îndemâna oricui. E bine, e rău? Atâta timp cât acești „munțomani” sau „potecași”, cum le zice Marius Chivu cu niște termeni alternativi la anglicisme, respectă un cod în spirit ecumenic-ecologist și cultivă repere ca dragostea de natură și de semen, cum și capacitatea de a admira fără a distruge, - cred că e bine. „Un călător adevărat - scrie Marius Chivu în acord cu legile nescrise ale potecașilor împătimiți - nu pervertește, nu schimbă, nu intervine, nu lasă urme,

nici semne [

...

]

Un călător observă și conservă [

...

]

El

merge ca și cum s-ar ascunde: vrea să vadă, nu să fie

văzut.” Grație asumării acestor principii și convingeri și în ciuda dezamăgirii de a nu fi cunoscut decât o infimă parte a universului andin, Marius Chivu e în cele din urmă împăcat cu sine și cu lumea întâlnită, după cum însuși mărturisește. „În aceste aproape trei săptămâni am făcut tot ce ne-a stat în putință să merităm călătoria, să ne ridicăm la nivelul oamenilor locului și, mai ales, să nu lăsăm urme ale trecerii noastre.”

4 actualitatea literară comentariu nr. 70 n aprilie 2017 Rigorile călătorului chemat nu intermediarilor din spatele

Urme ale trecerii atât prin Himalaya cât și prin Anzi au rămas totuși. Sunt aceste cărți gemene care consacră un remarcabil călător-scriitor și al căror farmec stă în marea lor diversitate narativă, în culoare, în sagacitatea reflecției care face casă bună cu simțul

umorului, la urma urmelor în stilul care se pliază de fiecare dată firesc pe specificul a ceea ce se cere revelat, narat, comentat. Au apărut în anii din urmă în literatura noastră o seamă de asemenea scriitori- călători chemați, cărora se cuvine să le acordăm de acum atenția cuvenită. Marius Chivu e fără îndoială unul dintre cei mai interesanți.

____________________

* ) Marius Chivu, Trei săptămâni în Himalaya. Cu fotografiile autorului. București. Humanitas, 2012; Trei săptămâni în Anzi. Cu fotografiile autorului. București, Humanitas, 2016. ** ) Radu Ciobanu, Chemarea depărtărilor, „Orizont”, nr. 11/2012. *** ) Predrag Matvejevič, Breviar mediteranean. Traducere din limba croată de Steva Perinaț. Timișoara. Ed. Bastion, 2010.

nr. 70 n Ana Blandiana 75
nr. 70 n
Ana Blandiana
75
nr. 70 n Ana Blandiana 75 „Timpul scrie pe trupul meu versuri” Doar încredințându-se pagi- nii

„Timpul scrie pe trupul meu versuri”

Doar încredințându-se pagi- nii albe, doar așternând pe foaia de hârtie („ca patrie”) poezii „șoptite din înalt” și „construindu-și” apoi, înstrăi- nându-se, cărțile, aruncate, firește, în lume, Ana Blandiana își află, mărturisea, epicentrul ființial, gustând bucuria de a fi scriitor. Sau doar scriitor, în anii din urmă. Să ne amintim că, scris fără bucurie, dezvăluind adevăruri „în premieră”, Fals-ul tratat de manipulare (Humanitas, 2013) era o carte tristă, o biografie a umilințe- lor. Nicidecum o carte de memorii, ci o încercare de a-și înțelege viața și singurătatea (împărțind atâtea necazuri, dar și reușite). Cercetând, de pildă, „desprinderea” de generație, schizofrenia unor destine, visul de a scrie cărți, acuzând – ca incurabilă idealistă – tentativele de deturnare. Iluzionarea, implicarea („nebănuită”) în varii direcții, încăpățânarea de a înțelege, drămuindu-și „rezervele de naivitate”, costă. Pendulând între eroic și ridicol, necapitulardă, cu „prețul” de a fi sacrificat orele hărăzite scrisului. Or, Fals-ul tratat, odată isprăvit, ne anunța poeta, înseamnă reîntoarcerea la literatură! Dezamăgită de viața „de breaslă”, asaltată de puzderia atâtor întâmplări/ dezinformări și cumva despăr- țită chiar de propriile texte, Ana Blandiana găsește forța de a reveni. Interioritatea vulnerabilă, dar doritoare să se exprime, confiscată lungă vreme de o exterioritate convulsivă, confuză, plonjând într-o libertate tulbure, cerce- tată, însă, cu ochi vigil, au închis, în fine, un lung ocol prin Istorie, lăsând să triumfe poezia. Ceea ce demonstrează și recenta plachetă Orologiul fără ore (Humanitas, 2016). Comentând Fals-ul tratat, Sorin Lavric semnala un „paradox bizar”, subliniind că notorietatea Anei Blandiana n-ar fi de ordin intelectual! Evident, nimeni n-ar putea contesta ecoul public al inițiativelor celei care a lansat ideea Alianței Civice (chiar suspectată de „angelism”), asigurând și președinția Academiei Civice; prinsă apoi în vârtejul evenimentelor, va marșa în aventura PAC (îm- prumutând aura), vorbind în piețe, emoționând lumea, ocupându-se de Memorialul de la Sighet, sprijinită, se știe,

nr. 70 n Ana Blandiana 75 „Timpul scrie pe trupul meu versuri” Doar încredințându-se pagi- nii

aprilie 2017

profil

nr. 70 n Ana Blandiana 75 „Timpul scrie pe trupul meu versuri” Doar încredințându-se pagi- nii

actualitatea literară

5
5
Scrisul ca predestinare
Scrisul ca predestinare

de regretatul Romulus Rusan, în pofida șirului de decepții postdecembriste (invective, dezbinări, demascări, fantezii calomnioase). Ca să nu po- menim de „întâmplările” ante- decembriste, și ele faimoase (supraveghere, interdicție, poezii copiate, de circulație subterană). Recunoscându-i rolul de simbol cultural, depre- ciem, de fapt, poeta. Cea care, recapitulând, în volumul pomenit, timpul străbătut, încă- pățânându-se a crede că lumea poate fi schimbată, se refugia în „oaza” scrisului tocmai pentru a înfrunta „sâmburele de în- tuneric” al lumii. Acceptând că amenințările i-au dat putere. Fiindcă acel Fals tratat se ivise dintr-un acut sentiment al obligației, se destăinuia Ana Blandiana (n. 25 martie 1942, la Timișoara). Cartea urma a filtra întâmplările care i-au străjuit / influențat existența, inspectându-și „paradisul” (un „morman de sentimente și idei”) sub cupola unui imperativ: scrisul ca

bucuroasă”. Să recunoaștem, însă, că abia Călcâiul vulnerabil (1966) îngăduia un diagnostic ferm, făcând vizibilă schimbarea atitudinii lirice. Poeta declarase, în repetate ocazii, că ar fi vrut să debuteze cu al doilea volum, „uitând” placheta primă. „A muri de alb” – cum suna un vers emblema- tic din faza entuziasmului genuin – suportă o previzibilă convertire prin „marea lege-a maculării”, ca implacabil tri- but. „Totul e fluid”, descoperă poeta în jocurile dintre esență și aparență, căutând și aflând lumea. Încât, firesc, avântul juvenil, exultanța (neproblematizante) suportă corectivul neîmplinirilor, provocând ruptura. Dar, să notăm imediat, pe suportul continuității. Fiindcă Ana Blandiana oferă, la o grijulie cercetare retrospectivă, certi- tudinea unei evoluții lente, făcând din obsesia morală o stare sufletească, drapată în faldurile unei candori mimate. Căutările poetei, provocând o

nr. 70 n Ana Blandiana 75 „Timpul scrie pe trupul meu versuri” Doar încredințându-se pagi- nii

predestinare. Devenind, astfel, destin. Acceptându-și condiția de martor și recunoscând „spaima de literatură”, poate și „vinovăția” pentru timpul sacrificat altor cauze. Pe care, totuși, în vacarmul postdecembrist, cineva trebuia să le îmbrățișeze. Mulți comentatori, aplaudând sau deplângând activismul civic al poetei („confiscată de politică” după seismul decembrist), evident cronofag, au insinuat ipoteza abandonului. Altfel spus, Ana Blandiana, ispitită de politichie, s-ar fi despărțit de poezie. Poeta a reușit, parțial, demonstrația potrivnică, veste- jind ideea (de circulație, to- tuși). Pentru a vesti o aștep- tată, definitivă retragere în cetățile Poeziei. Cum bine se știe, cea care se considera „foarte ardeleancă”, vădea, la debut, frenezie vita- listă, cuprindere extatică a lu- mii, fervoare afectivă și, desi- gur, pasionalitate și fraternita- te. Erau acolo (Persoana întâi plural, EPL, 1964), transferate în numele „tinereții curate”, efuziunile unei vârste (să ne amintim că poeta avea doar 22 de ani), dar, dincolo de jubilația naturistă și exploziile sincerității, au putut fi sesizate, pe de o parte, „pasul sigur” (cum zicea G. Ivașcu) și, din alt unghi, zonele de penumbră (cf. Eugen Simion). Jubilația dezlănțuită era împinsă într-un panteism blagian; poeta iubea „cu patimă ploile”, risipindu-și ființa. Și mărturisind „o uimire

confruntare dramatică, dezvoltă o mitologie a purității, inventând un trecut fabulos. Și, pe de altă parte, „tributul pentru a trăi” îi ascute luciditatea, invitând-o la asceză, forțând „retorica sfielii” (cum scria Alex Ștefănescu). Să fie vorba de bovarism? Acea comuniune voluptuoasă, de un erotism suav, paradisiac, anunțată în „tonuri clare”, res- pingând formulele criptice, pare a ceda teren unei detașări care păstrează, în pofida gla- cialității, o sentimentalitate spiritualizată. Încât poeta poate fi considerată, cu egală îndreptățire, fie o senzorială (aprecierea e a lui Gh. Grigur- cu), fie, dimpotrivă, o fire rațională (M. Nițescu). Râv- nind, însă, spațiul candorii, știind că e condamnată la soli- tudine, pedalând pe vocația etică. Problematizând, în con- secință. Poeta însăși pare a se dezice de primul volum, considerându-l doar expresia unei vârste. Plus imaginarul liric comun (al generației), mâna redactorului / cenzorului, maltratând manuscrisul. Încât, după acel liceal debut tribunist, cu două poeme, sub pseudonim (folosit apoi, sfătuită de Ion Manițiu), Ana Blandiana va prelua, în „încercarea de luminare”, destinul Tatălui, preotul Gheorghe Coman, arestat de câteva ori (deținut politic). Trece printr-un șir de suferințe, adună întrebări chinuitoare, e supusă unor interdicții (ultimele, în 1985, 1988-1989), face din citit un scut

împotriva realității agresive. Inițial „caldă”, vibratilă, beatificantă, afectată totuși, poezia se pliază unui vector moral, se încarcă de reflexivi- tate, ocolește, ciudat, erosul, capătă asprimi care o împing în matca impersonalității, constata Nicolae Manolescu. Dezvăluindu-și, cu pudoare, suferința, vizitată de ispita regresiunii, cu presimțirea unor amintiri dintr-o altă viață. „Din ce în ce mai muritoare”, poeta, în zodie postblagiană, vede „veșniciile cum cură” și acuză, în regim semi-oniric, obsesia somnului. Atmosfera meditativă a acestei lirici face din firescul notației prilej de filosofare, oferindu-i o amprentă stilistică, lesne recognoscibilă. Conjugând inefabilul cu intelectualizarea trăirilor, apăsând, fără excese supărătoare, pe nota morală. Evident, și Patria mea A4 (2010), o carte „norocoasă”, primind – la Gdansk – premiul „Poetul European al Libertății”, păstra, cu mici deplasări de ac- cent, aceste constatări. În fond, Ana Blandiana învăluia, cu ace- eași privire mirată, printr-un lirism elaborat, elevat, încărcat de gravitatea meditației, lumea. Doar că acel spirit ingenuu, marcat – la începuturi – de expansivitate și jubilativism, acuză acum, prin infuzia de dramatism, degradarea, dezaxarea, robotizarea. Sinele despodobit, răscolit de temeri și spaime, întemnițat într-o „încăpere de carne obscură” se visează în „cripta luminoasă de cuvinte”. Cândva, poeta, mereu mărturisitoare, dorea „să sufere pentru toți”, uitând trăitul, viața proprie pentru a dobândi o identitate exponențială (cf. Mircea Martin), aducând în prim-plan un eu general. Și un „program unanimist”, ca ofrandă (cf. Marian Popa). Făcând din implacabila lege a maculării o obsesie fondatoare, în numele intransigenței mora- le, de solemnitate fluentă. Dar acest absolutism moral, cu „tonuri clare”, iubind „culori în stare pură”, cutreierat de

Adrian Dinu RACHIERU
Adrian Dinu RACHIERU
nr. 70 n Ana Blandiana 75 „Timpul scrie pe trupul meu versuri” Doar încredințându-se pagi- nii

marile întrebări ale ființei, râvnea simplitatea, acea superioară înțelegere care să îngăduie „curățirea de spaime”. Adică o poezie confesivă, reflexivă, cu accente elegiace, dezvăluind un fond dramatic, pendulând între gravitate și seninătate, lepădând exaltările de altădată. Și trecând, fără superbie, metafizica prin filtrul rațiunii. Sunt, mai apăsat, texte interogative acum, încercând a risipi starea confuză, panica, angoasa, onirismul invadator prin cunoaștere. Să observăm că poeta contrapune instanța metafizică („perfecțiunea fără milă”) celei lirice: binele și răul coexistă, un „Dumnezeu al vinovăției” a hotărât totul singur. Această mixtură spirit / materie, cum sesiza Gh. Grigurcu, face din literatură o zonă-tampon: „Spaima ce se-amestecă cu taina / A cărei dezlegare mi-e destinul” (v. Vânătoare în timp). Macula- rea, trecerea, destrămarea, conștiința limitării etc. întrețin tensiunea între spiritul care se vrea învingător și trupul ruinat, învățând murirea. Iar „opaițul vieții” cere sânge, constata poeta. În fond, lirismul Anei Blandiana se zbate între „as- pirația Unului” (acel Unu divin, o „cifră supremă”, râv- nind androginia) și fețele Sinelui / personajele Eului, prelungind o rodnică – estetic vorbind – ambiguitate sau confuzie identitară. Cu riscul, anunțat de Gh. Grigurcu, unei „trădări ontologice”. Deși aceste „singurătăți neîntrege”, cum zice poeta, dezvăluie o ființă singular-plurală, care, prin ecou public, își mărturisește identitatea și exponențialitatea.

n Continuare în nr. viitor

nr. 70 n Ana Blandiana 75 „Timpul scrie pe trupul meu versuri” Doar încredințându-se pagi- nii
6 actualitatea literară
6
actualitatea literară

Glasul penelului

 

Horea Cucerzan,

(născut la 7 iunie 1938

Costel STANCU
Costel STANCU
Costel STANCU în Blaj), s-a afirmat cu preponderență ca pictor, realizînd numeroase expoziții în țară și

în Blaj), s-a afirmat cu preponderență ca pictor, realizînd numeroase expoziții în țară și străinătate. În paralel cu activitatea de artist plastic, acesta și-a dezvăluit și vocația de poet. Un poet inspirat, capabil de asocieri lirice surprinzătoare, profunde, sugestive.

În consecință, autorul

publică volumul de versuri

larma puterilor (Ed. Cugetarea Tigero, Craiova, 2000). În larma puterilor, se împletesc două ritmuri:

cel de inspirație populară, transpus în impresionante ritmuri baladești și descîntece cu cel tradiționalist- contemplativ, pastelat. Avertizîndu-ne încă din primul poem (o posibilă artă poetică) asupra dorinței

sale de a lăsa urme pe pămînt și în cer, nu fără trufie însă, autorul dorește să-și transgreseze realitatea și timpul, descălecatul său nefiind unul neînsemnat, căci poetul aduce cu sine însetata lume: „ Nu sunt zeu/nici uns să apuc lumina de ceafă/Să îngheț muşcătura şarpelui în palmă/Nu poftesc să rămîn fum de trîntor/sau muşcătură de o zi/Nu sunt vaiet/ să mă ascund în clopote de crini/ să-ngheț în veşnicii trufia/Un fir de apă/rătăcit doar printre ierburi/ aduc cu mine însetata lume/un cîmp de fluturi transparenți şi vii! (Nu sunt, pag. 6). Înclinația spre plasticitate e însoțită de fiorul ideii. Prin poezia sa, Horea Cucerzan nu descrie tablouri, ci le re(alcătuiește) din cuvinte. Nu caută perfecțiunea liniștitoare a ansamblului. Dimpotrivă, rupe fiecărui obiect cîte un colț spre a-l reîntregi în spirit, nu în materie. De cele multe ori, nu e un poet comod nici în limbaj, nici în trăire. Deseori, găsim la el alăturări neașteptate de cuvinte, un joc al limbii cu propria-i muzicalitate, formă, conținut. Însă, dincolo de toate, e un poet sincer. De soiul celor care scriu cu unghiile înfipte în cer, frămîntîndu-i tăriile, certîndu-se cu Dumnezeu, ca apoi să se liniștească admirîndu-i lucrarea. „ Întîiul gest l-am aflat lîngă lumină/Poate că umbrele mamei închideau în boaba şuldului ei afînat/Mişcarea şi înfățişările luminii” (Întîiul gest, pag. 8). Femeia (mamă, iubită, închipuire) apare frecvent în lirica sa, dezvăluind ciudate ritualuri de apropiere- îndepărtare, ceva din magia colorată a șatrei, acolo

unde sîngele clocotește chiar și în miezul iernii. Femeia-mamă e înfățișată suav, cu duioșie, adesea rememorată, generatoare a dorului de începuturi:

„Înșiră semn de iarbă limpede mama/frunză de rășină și nori de vreme bună/așază mî- na blîndă peste ochii curcubeului/ …/albește pașii copiilor/și soarta bărbatului” (Rugăminţi veghetoare, pag. 80). Femeia-iubită e, dimpo- trivă, aprigă și neîndură- toare, pustiind totul cu plecarea sa: „Superbă tigroaică femeia mea/

unde sîngele clocotește chiar și în miezul iernii. Femeia-mamă e înfățișată suav, cu duioșie, adesea rememorată,

Care n-a fost niciodată mireasă/…/ Astă noapte femeia mea/A plecat din arome şi iată/Cutreier acum prin sticla de vin/Peretele-n drumuri de var/ Nemişcat ca o hartă” (Somn de toamnă, pag. 33). Femeia-închipuire ar putea fi, printre altele, această fecioară de nuc: „fecioară de nuc/ Lasă- ți frunza caldă/ Pe-o fîntînă seacă/ Prinde cuib/ Neştiutoare/ Lîngă-o cumpănă-ncîntătoare/ Pe-o buză de rugătoare/ Lasă-ți şoldul pe-un grăunte/ Să te lărmuie rotundă /Spic te-nspică/ Pe-o cătrință răsărie/ După vînt de cununie” (Fecioară de nuc,

pag.34).

Ritmurile baladești sunt limpezi, surprinzătoare, mizînd adesea pe motive zoomorfe. Cînd nu se întîmplă așa, textele devin autentice ziceri de dor și dezrădăcinare:”Sufletul mă arde-ntîi/ greu şi fără

căpătîi/

/

n-am astîmpăr, n-am genunchi/ mîinile

/

Dorul locului m-aude/ şi mă-

recenzii nr. 70 n aprilie 2017 Vremea Moroiului şi alte vremuri „În zadar caut după
recenzii
nr. 70 n aprilie 2017
Vremea Moroiului şi alte vremuri
„În zadar caut după
6 actualitatea literară Glasul penelului Horea Cucerzan, (născut la 7 iunie 1938 Costel STANCU în Blaj),
6 actualitatea literară Glasul penelului Horea Cucerzan, (născut la 7 iunie 1938 Costel STANCU în Blaj),
Maria BOLOGA
Maria BOLOGA
6 actualitatea literară Glasul penelului Horea Cucerzan, (născut la 7 iunie 1938 Costel STANCU în Blaj),

”.

monologurile) aglomerează invective românești. Președintele – fantomă de om politic – parodiază specia care a excelat prin Clemenceau: dominator, posedat de cinism, disprețuitor (și toată gama forței). Fapt este că, într-un timp funambulesc, unde locul e copleșit de demonism, psihologiile (cum ar spune M. A. Diaconu) nu mai interesează. Chiar Cimitirul Buna- Vestire (Tudor Arghezi) era numit, în primul rând, de G. Călinescu „o frescă grotescă”, etalând stigmatele degenerescenței, un „pamflet politic”. Pe linia oniricului, în romanul Săptămâna de miere (D. R. Popescu)

întâlnim fantasme ale forței, precum Polifem, Ciclopul

Puterii (iar Moise, dintr-o carte anterioară, este „un

instrument al dezordinii și al cruzimii”, prizonier al „unui labirint murdar”). Asemeni „locatarilor din Casa morților, existența omenească se retrage într-un somn greu, plin de coșmaruri, în romanul Cafeneaua Pas- Parol (Matei Vișniec), unde personajele trăiesc pe viu „era procurorilor” și pășesc peste un imens corp mort, întins pe străzile orașului” și simt cadavre sub pași. Onirismul sumbru al romanului Vremea Moroiului „sapă” în coșmar, printr-o voce „jeluitor-cronicăreas- că”: „Doamne păzește ce vremuri au mai apucat și

6 actualitatea literară Glasul penelului Horea Cucerzan, (născut la 7 iunie 1938 Costel STANCU în Blaj),

bucureștenii, dacă ziua asta nu e în somn” (pag. 276 – 277 sunt asemenea exemple și nu numai). Dar ... coșmarul e orientat epic, prin titlurile de capitole. Pe urmele psihanalistului Adler, cum declară un personaj al lui D.R.P. – „acum visul este mesager al conştientului (s.n.), „ficțiuni cuprinse într-un roman politic” (Andrei Oișteanu). La sfârșitul lecturii, după consumarea revoltei împo- triva rănilor politice (suntem martori) ne reîntoarcem și constatăm că am uitat ceva: existența pur și simplu umană! Autoarea subliniază că lumea romanului (care continuă în cotidian) reprezintă „oferta ficțională și fantasmală” a unui personaj feminin vulnerabil (Larisa, o profesoară pensionară), imobilizat în apartament și „între lumi”, suferind de „o boală a oaselor”; muribun- dă, Larisa este sensibilizată la extrem, apartamentul îi seamănă cu o temniță, aceasta cu un mormânt (dea- supra căruia, mai colindând aceeași lume bolnavă, sufletul, îi mai poposește 40 de zile”). Un fel de Gregor Samsa, kafkian, în debilitatea căruia luciditatea își trăiește agonic „stadiul de fantasmă”. În romanul Azilul săracilor, Tahar-Ben Jelloun scrie că, dacă ar fi păstrat în sine toate nenorocirile lumii,

toate lucrurile rele, pe care le-a făcut, inconștient sau voit, ar fi fost azi „un vagabond, un cerșetor, un deșeu uman sau un bărbat mâncat de boli” (ca personajul său, „Babornița, ce poseda un corp mai vechi decât memoria, și care, după ce a murit „se pregătea să in- tre într-un vis”). La limita trecerii „dincolo”, doar acea „altfel de singurătate” („nu mai avea decât trupul”) se arată ca o lumină. „Vorbele Moroiului o ciuruiau” (pe canalele T.V.), răul continuă, dar, „ce bine, nu mai simțea decât

singurătatea (

)

Și atunci Dumnezeu s-a trezit în ea”.

... Nu știu care parte a scriitorului moare odată cu finalizarea unui roman, dar personajul „ofertant de ficțiuni” seamănă cu acel ostatec al lui Alain Bosquet, captivul îndurerat, căruia i se spun, de undeva, aceste vorbe: „Țara, civilizația sa, sunt cele care vor plăti”. Departe de „Craii de Curtea Veche”, un București dez- afectat, demitizat, riscă să-și piardă amintirile fericite.

demnitatea ruinelor”

După lectura romanului Vremea Moroiului (C.R. 2015) simți nevoia de a te reîntoarce la ceea ce s-a gândit despre sufletul românesc, despre „ființa noastră națională”. Un nucleu de reflexie, iscat dintr-o disperare delirantă,

îi aparține lui Emil Cioran:

„Fatalismul nostru este un blestem”; „scepticismul teluric și subteran

... Mihai Cimpoi îl amintește pe Eugen Ionesco, cel care

a încercat o distanțare față de „fondul demonic al forțelor oarbe”, refugiindu-se în antiabsurd afișat de conștiința „răului existențial mascat”. Pasajul citat de filosof din Note şi contranote este cutremurător, dar conține o notă distinct românească. Textul începe cu

„mă simt sfâșiat de forțe oarbe (

)

știind bine că nu

... sunt pe de-a-ntregul una sau cealaltă”, stare pe care o regăsim constant și în cartea Vioricăi Răduță. Dacă scrierile se nasc din suferințe și indispoziții (E. Cioran), ele trebuie să-i transmită același lucru și cititorului și, mai ales, să pună totul sub semnul

întrebării. Acest „totul”, în romanul Vremea Moroiului, l-am înțelege poate mai bine, pornind nu de la ideea de țară, ci de la denumirea de „lume” (cum scria fizicianul Sorin Comoroșan), ceea ce transmite și prozatoarea spre exemplu la pag. 206: „Spunem doar că aici (în București n.n.) sunt două lumi, una dedesubt și una deasupra”. Ne punem așadar întrebarea, pe urmele lui

E. Ionesco: „Și ce vrea să spună totul (

) acest fel de

... lume?” Introducând „un delir voluptuos”, al dezvăluirii subteranei, ca discurs al romanului său, autoarea blochează disperarea, lepădând haina conformismului - „rezistând”: „Există o vitalitate a kitsch-ului, de la cel politic la cel existențial («mahalaua» pusă până și pe cruce) simțit ca tortură zilnică. Romanul de față este, în primul rând, rezistența mea la această posesie curentă” (s.n.). Presiunea devoratoare este cea a Politicului, care dezumanizează; totul se află încă sub ochii noștri și, pe

de altă parte, nu s-a răcit încă. Tablourile epice îți dau impresia că parcurgi un infern: psihozele, protestele, frica, postacii care-și trădează traumele și defectele, reclamagiii și cârcotașii la vremuri de tranziție, mass- media și chiar moartea însăși, umblând cu ușurință prin amestecul „diabolizant și ultimativ” (șiruri de

morți, printre care și cei ai Revoluției sau cei din trecut,

cad din cer sau ies la suprafață). Bucureștiul subteran e marea figură descompusă, ce formează decorul atins de aripa răului, de ingrediente malefice. Aglomerarea terifiantă de „descoperiri” în subterană e ca o înșiruire de „guri ale iadului”, de cercuri ale infernului (Pasajele „de dedesubt”, Buncărul, metroul sau „primul cerc din infern”, întins până sub Centrul vechi). Evenimentele apar ca niște calamități, fenomene dezlănțuite peste „buimăceala națională”, variațiuni ale Răului biblic, la care face aluzie „prezicătoarea cu buza Apocalipsei pe figură”, analistul autohton, baba Vancea, învăluită în „auzul, văzul și pielea morții” (și călăuză în infern). Incendiile, inundațiile, cimitirele, cutremurele sunt resimțite ca „pedepse”, (fantasmele „își pierd mințile” umblând prin catacombe („le-ați furat sufletele”), lume alunecând vlăguită spre apocaliptic („răzbunarea fostului Conducător”; „blestem și goarnă” - judecata

vremurilor” etc.), oameni „strigând unul la altul”

(„suntem la gura prăpastiei”). Subterana se extinde diabolic (sau vine dinspre) și spre alte spații geografice (Farul, Murighiolul, Vrancea etc.) Apariția „oglinzilor” desfășoară parabola borgesiană a fiarelor închise cândva în spatele lor: „Sau așa au zis localnicii, care văzuseră ridicându-se din lac și din răbdarea lor nămolul cu chip de om” (p. 289). Din aceeași speță - simbol apocaliptic – face parte și femeia desfrânată, Lia Mardare (în cuplu cu Moroiul). Astfel, sufletele și conștiințele sunt supuse unui întuneric de coșmar („volumul întunericului era în mintea lucrătorilor”). Oamenii aceștia „sceptici și pesimiști” (o să ne-ngroape don’ Șef”) concretizează, dacă ne-am raporta la Cioran, umbrele destinului nostru, departe de solaritate; subconștientul colectiv este scos la suprafață, ca discurs antropologic și armă de apărare, dar în alchimia romanului se încorporează într-un coșmar epic. În „fatalismul” babei Vancea, dar și în rest, se strecoară din plin și mușcătura politică: „Și, aici, doar

Președintele se simțea liber (

)

Puterea absolută,

... Numai că baba Vancea, nebună de legat, striga din gura ei de viperă că vin cutremurele din Vrancea” (p. 77). Sfera limbajului se sincronizează, e un labirint de termeni politici din prezent (martori, justiție, sistem, dosar, Casa Poporului, Parlamentul, „cutremur în cătușe”); personajele sunt numite după funcții (Generalul, Ministrul, Președintele), iar dialogurile (și

nr. 70 n aprilie 2017 recenzii actualitatea literară 7 Povestea noului nume George MOTROC Eugen D.
nr. 70 n aprilie 2017 recenzii actualitatea literară 7 Povestea noului nume George MOTROC Eugen D.

nr. 70 n

nr. 70 n aprilie 2017 recenzii actualitatea literară 7 Povestea noului nume George MOTROC Eugen D.

aprilie 2017

recenzii

nr. 70 n aprilie 2017 recenzii actualitatea literară 7 Povestea noului nume George MOTROC Eugen D.
nr. 70 n aprilie 2017 recenzii actualitatea literară 7 Povestea noului nume George MOTROC Eugen D.

actualitatea literară

7
7
Povestea noului nume
Povestea noului nume
Povestea noului nume

Povestea noului nume

Povestea noului nume
Povestea noului nume
nr. 70 n aprilie 2017 recenzii actualitatea literară 7 Povestea noului nume George MOTROC Eugen D.
George MOTROC
George MOTROC
nr. 70 n aprilie 2017 recenzii actualitatea literară 7 Povestea noului nume George MOTROC Eugen D.

Eugen D. Popin: Viul şi aproapele

nr. 70 n aprilie 2017 recenzii actualitatea literară 7 Povestea noului nume George MOTROC Eugen D.

Cunoscutul poet

bănățean, eugen D. Popin, ne-a oferit recent un nou volum

de poezii intitulat Viul

şi aproapele, apărut

la Editura Grinta, Cluj-

Napoca, 2016, cu o

prefață de Geo Vasile. Motivul central al

cărții este de sorginte romantică: antinomia

dintre artist și lumea mărginită în care e

Nu sunt uitaţi nici torţionarii copilăriei sale, care i-au

dat să bea „lapte de cucută”, trimiţându-i bunicul „la ceruri” şi amuţindu-i „fără milă” tatăl. Poetul de astăzi nu se simte însă animat de dorinţa răzbunării,

dimpotrivă, le oferă, christic, celor ce i-au provocat

suferinţă nemărginita sa iubire şi iertare (Jurnal

II). A urmat, aproape firesc, evaziunea din sumbrul

univers concentraţionar, cu inerentul regret al părăsi-

rii locurilor de baştină: „e greu / să-ţi pui viaţa într- un geamantan / şi să pleci / să laşi de izbelişte / tot

ce-ai fost / ce-ai iubit / ce-ai pierdut / s-o tai nebun peste arătură şi să mergi / să tot mergi / din zori /

pân’ ce soarele osteneşte / fără să ştii măcar încotro

/ înspre cine / înspre ce

(Insolenţă). Dar poetul

... nu se socoteşte un dezrădăcinat, fiindcă, susţine el, rădăcinile i-ai rămas aici, în solul natal, doar trunchiul i s-a strămutat pe alte meleaguri, însă, refuzând să-şi tragă seva din glie străină, trebuie să revină mereu la matcă pentru revigorare şi pentru a-şi rosti, numai aici, rugăciunile deprinse în lumea familiară a datinilor strămoşeşti: „mai greu e de înţeles / ce pleacă odată cu tine / dacă pleacă / iar odată plecat / porţi pe veci în tine slăbiciunea /de a-ţi fi strămutat / de bună voie / trunchiul / căci ele / rădăcinile / rămân / murmurând / la utrenie / la fiecare vecernie” (idem). Ce găseşte la revenire, notează poetul, aducându-ne aminte de evocările lirice ale lui Goga, în textul Însingurare, dedicat

nr. 70 n aprilie 2017 recenzii actualitatea literară 7 Povestea noului nume George MOTROC Eugen D.

memoriei mamei sale: „ Ograda casei / e de-acum pustie / nici măcar greieri singuratici / nu mai rătăcesc pe acolo // iarba năpădeşte netulburată urmele paşilor / în care nu mai intră nimeni // orfane / orele / rămân dinainea porţii zăvorâte //

umbrele castanilor / din faţa casei sunt de mult / suspine amuţite”.

Lumea cu care poetul intră în contact după evaziune îl face pe lesne credulul est-european să-şi simtă condiţia inferioară, până când îşi ia

îndrăzneala să renunţe la „ineluctabila supuşenie”:

după ce / n-am mai fost silit / de circumstanţe / şi de ineluctabila supuşenie / să-mi muşc zilnic limba / de teama individului / cocoţat / pe eşafodul / din curtea curatoriumului / am simţit nevoia / dar şi datoria / să dau de pământ / cu mentalitatea / şi naivitatea mea / de est european ” ...

Remarcăm un alt motiv romantic în creaţia lui Eugen D. Popin, acela al lumii ca teatru. Însuşi Eminescu l-a preluat în celebra sa Glossă: „Privitor

ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui

...

Poetul

bănăţean la rându-i observă apetenţa, chiar obsesia apropiaţilor, a semenilor săi, de a se produce pe scena vieţii, pe care îşi doresc, zor-nevoie, o evoluţie cât

mai spectaculoasă în bătaia luminilor rampei: „ceea ce căutăm / şi de obicei nu avem / e scena pe care / dorim să fim văzuţi / cu toţii / fără vreo excepţie // chiar şi cei mai modeşti / vor să ocupe / măcar un loc retras / dar să fie acolo / pe scenă // locul unde se întâmplă totul / sau măcar oferă iluzia / că e locul unde se întâmplă / ceea ce suntem obişnuiţi / să credem a fi totul” (Despre comprehensibil). Căzut în derimare, poetul simte acut uneori sentimentul inutilităţii demersului său, chinuit de bineştiuta întrebare pour qui, pourquoi?: „cui / să spun / dar mai ales / pentru ce / să curm /status quo-ul / dacă nimicul / este mai nou / dimensiunea / pentru care /se pledează / în care/ unii respiră / iar logosul / e abolit /pentru că / sensul / credibilul / fiinţa / nu are de ce să mai fie / reprezentând doar / forma debordantă / a nimicului” (Dileme 1).

Nereuşitele în viaţă le explică prin faptul că i-a lipsit „sângele de căpuşă” (Ingratitudine)! Noutatea poeziei lui Eugen D. Popin constă mai ales în modalitatea structurării demersului liric. Poetul alege o exprimare concisă, laconică, eliptică, versurile sale sunt scurte, precum respiraţia şi rosti- rea sacadată a unui om încercat de intense trăiri sufleteşti. În concizia lor, unele texte amintesc de haiku-urile japoneze (Rugă, Primordiu, Stare ş.a) Într-o lume literară în care în vogă e ambiguizarea, închiderea semnificaţiilor sub multiple învelişuri de abstracţiuni, Eugen D. Popin optează pentru limpi- ditate, exprimare clară şi concisă. Şi totuşi, pentru a-l înţelege e necesară multă intuiţie şi putere asociativă, pentru ca, din fulgurantele imagini ce ni se oferă, să poată fi reconstituit, măcar cu aproximaţie, întregul.

O propunere pentru cartea străină a anului 2016 elena Ferrante este mai mult decât un misterios
O propunere pentru
cartea străină a anului 2016
elena Ferrante este mai mult decât
un misterios pseudonim literar de succes,
a devenit treptat un adevărat studiu de
caz interesant și rar, dacă nu chiar unic
atât în ceea ce privește literatura italiană
contemporană, dar și pentru cea europeană
esențială care se (mai) scrie în zilele noastre: nu
ni se dezvăluie cine se ascunde în spatele acestui
pseudonim, dar cărțile scriitoarei italiene, probabil
din zona orașului Napoli sau măcar îndrăgostită
Despre anul
editorial 2016
Dan FLORI ţ A-SERACIN

iremediabil de acest oraș, sunt nu numai citite, dar și comentate elogios, se vând bine, unele au devenit deja filme și, nu în ultimul rând, sunt traduse în tot mai multe limbi ale globului, așa cum se întâmplă cu volumele care fac parte din tetralogia ei, ajunsă în 2016, în ediție românească, la cea de-a doua parte - „Povestea noului nume”, tot la editura Pandora M, parte a Grupului editorial trei. Chiar dacă, așa cum spuneam, amănuntele

biografice lipsesc, există însă o mărturisire a autoarei, chiar mult mai importantă, despre rolul actului de a scrie, despre cum și de ce a făcut pasul de la statutul de cititoare la scriitoare, un citat de pe coperta interioară a cărții: „Când eram mică - doisprezece-treisprezece ani -, eram absolut convinsă că o carte bună trebuie să aibă un bărbat drept erou şi lucrul acesta mă întrista foarte tare. Dar după vreo doi ani faza aceea s-a încheiat. La cincisprezece ani, am început să scriu poveşti despre fete curajoase aflate în situații dificile. Însă am rămas cu convingerea - e adevărat, tot mai accentuată - că cei mai mari povestitori sunt bărbații şi că, dacă vrei să scrii, trebuie să înveți să povesteşti ca ei.„Povestea noului nume” este, la rândul ei, o carte paradoxală, deoarece poate fi citită atât ca o continuare, dar, la fel de bine, pot depune mărturie în acest sens, se poate citi și independent, doar acest volum, fără a se pierde ceva din farmecul narativ; oricum, volumul începe cu un indice al personajelor și cu referiri la întâmplările primului volum, o utilă reamintire pentru cei care au citit prima carte, dar și o punere în temă pentru cei care, asemenea mie, o descoperă pe elena Ferrante abia cu această carte. Prima scenă a romanului înseamnă și primul șoc produs cititorului din cauza faptului că scena măritișului Lilei nu este nici măcar pentru mireasă una a bucuriei, așa cum nu este un prilej de fericire dez-interesată nici pentru buna ei prietenă, Elena. Prima are o ieșire nervoasă, trecută cu vederea de către soțul napoletan care dorește să evite un scandal într-un asemenea moment festiv, iar, paradoxal, mult mai interesată de ceremonia ca atare este prietena ei, Elena; sentimentele ei sunt un amestec de invidie, curiozitate și furie, fapt pentru care ea devine atât de captivată de ceremonia ca atare încât uită complet de logodnicul ei, fapt pentru care acesta îi face la final o scenă de gelozie desprinsă parcă din filmele italiene clasice. Surprinzătoare este reacția ei, total atipică pentru tiparul italian și care dezvăluie pentru cititor adevăratele raporturi de forță dintre ei; în timp ce ea îl tratează cu un dispreț rece și superior, el îi reproșează aroganța, se simte chiar

nr. 70 n aprilie 2017 recenzii actualitatea literară 7 Povestea noului nume George MOTROC Eugen D.

complexat de statutul social și cultural al fetei, încât

redevine italian, atunci când

... o amenință cu o crimă pasională în cazul în care va fi înșelat. Discursul său este

asemenea unui șuvoi în care se amestecă amenințările și rugămințile: „Lenu, uită-te în ochii mei: tu crezi că-mi poți ordona în mod autoritar, tu crezi că eu nu sunt în stare să spun de-ajuns, dar te înşeli, ştii totul, dar nu ştii că dacă acum ieşi cu mine

pe uşa aia, dacă acu’ eu îți zic bine şi plecăm, dar apoi aflu că te vezi la şcoală cu împuțitu’ cela de Nino Sarratore, eu te omor, Lenu, te omor, şi aşa că gândeşte- te, lasă-mă aici imediat, copleşit de disperare, lasă-mă, că e mai bine pentru

tine ...

Mai târziu, nici măcar noaptea nunții nu devine o scenă a bucuriei legitime și

așteptate, ci seamănă mai mult cu o siluire

legală, actul unui bărbat care știe ce i se

... cuvine, care își cere drepturile și devine violent dacă este refuzat, astfel încât, în cele din urmă, soția îl acceptă cu dezgust și indiferență, după ce îi spusese la început un categoric, neverosimil și măcar aparent dezarmant: „Nu te vreau!”

Celelalte întâmplări care conturează tabloul unei căsnicii ratate se citesc pe nerăsuflate, fără să te mai poți opri până la final, chiar dacă sunt aproape 500 de pagini; mai mult decât atât, am simțit apoi nevoia să și recitesc câteva fragmente pentru a înțelege mai bine ceva din farmecul și complexitatea acestei tulburătoare

povești de dragoste în stil italian

Finalul este și el unul tipic italian, altfel spus

... elena Ferrante rămâne consecventă acelei mentalități tradiționale italienești în ceea ce privește familia: fata frumoasă, inteligentă dar și independentă, chiar capricioasă și care refuză în mod sistematic să-și asculte soțul, preferând să-și urmeze glasul inimii, confundând pasiunea cu dragostea, va fi pedepsită în mod

exemplar. Astfel eroina, spre uluiala ,,sorei” sale mai sărace, își părăsește soțul pentru amantul ei și acceptă, după plecarea de acasă, un statut umil - o simplă muncitoare într-o fabrică cu o viață redusă la o muncă fizică istovitoare de

dimineață până noaptea

Nu-i mai puțin adevărat că, în același pur spirit italian,

... aflăm abia spre final că nici soțul nu era chiar ușă de biserică, tot așa cum faptul

că amanta ia locul în casă soției plecate, devenind la rândul ei soția legală de mai târziu, îi închide orice posibilitate de întoarcere primei femei, celei pentru care viața devine o lungă și plină de resemnare penitență ... În loc de concluzii, dar și de alte argumente care să justifice o astfel de alegere privind propunerea mea pentru cartea străină a anului 2016 din spațiul editorial românesc, aș mai adăuga două citate găsite pe coperta interioară a cărții, dar care spun ceva despre importanța autoarei și a cărților sale; primul este dintr-o sursă americană, Huffington Post:

Indiferent cine se ascunde în spatele numelui Elena Ferrante, misteriosul pseudonim folosit de autoarea romanelor napolitane, două lucruri sunt certe: e femeie şi ştie să descrie oraşul Napoli mai bine ca oricine. Stilul ei are finețea unei pânze de păianjen, dar totodată o forță a expresiei şi o magie aparte, cu care creează o întreagă lume”; cel de-al doilea citat, dintr-un ziar italian, Il Manifesto:

,,Nu există nicio voce mai potrivită decât a Elenei Ferrante pentru a construi marele roman italian al generației sale, al țării şi al epocii sale.

constrâns să trăiască. În această cheie trebuie interpretat titlul, Viul şi aproapele, care ne sugerează oponenţa dintre cel ce trăieşte cu adevărat, chemat să ofere lucrurilor un nume (precum se întâmpla într-un cunoscut poem sorescian) şi aproapele său, mărginit şi suficient, gata să-şi dea mereu aere şi ifose, mimând doar existenţa adevărată, animată de un ideal în această lume. Revelator e în această privinţă chiar textul de debut al volumului, Înfrângere: „vanitos / necunos- cutul de lângă mine / îşi savurează filozofia / fără îndoială / şi convingerea / că reueşte / să-şi probeze / omniscienţa / care-i exaltă goliciunea”. În faţa unui asemenea ipochimen, ne dă de înţeles poetul, suferi spontan sentimentul neputinţei, al înfrângerii, al dezarmării, exasperat să constaţi că suficienţa, or- goliul îndrăznesc cu insolenţă să ţi se opună ţie, celui chemat să trăiască drama cunoaşterii, a repetatelor încercări de a desluşi dincolo de ceţurile, opacităţile, aparenţelor. Ideea este continuată în poemul ur- mător, Permanenţă, unde aflăm că viul, cel ce tră- ieşte cu adevărat, altfel spus, îşi asumă menirea de a oferi preţiosul dar al adevărului, destăinuit prin miraculosul cuvânt, esenţial, din structura demersu- lui său poetic: „nimic / mai de preţ / nu-i poate oferi / viul / aproapelui său / decât /gândul / rostit în cuget / căci acea / destăinuire / este neîndoielnic / singura întîmpinare / întru Cuvânt.” În alte texte lirice, poetul trece în revistă (v. Passer en revue) momentele unei realităţi revolute, trăite cu teamă, apoi cu îndrăzneala de a evada din compromis. Angoasa paralizantă, după cum precizează poetul în textul Deşertăciune, ne domină cu insolenţă, fiind ea, am adăuga, un sentiment bazic, primordial, după cum poetul latin Tibullus spunea: Primum in mundo fecit Deus timor. Detaşat de ea, prin evaziune din universul concentraţionar, poetul îşi permite să o privească cu nemărgint dispreţ: „desfrânata / îşi plimba lasciv / nereuşitele-i creaturi / pe mijlocul drumului / prin pieţe / oferindu-le generos / fiecă- ruia / pretutindeni”. Alte feţe ale aproapelui le aflăm în ciclul de piese lirice grupate sub titlul Avatar. Iată-l pe duplicitarul ce duhneşte a minciună, deloc obosindu-se să afle adevăratul nume al faptelor care i se oferă. În altă parte sunt stigmatizaţi fana- ticii, obscuri în prejudecăţile lor, făcându-l pe poet să constate consternat „cât de gălăgios / a ajuns nea- devărul” şi cât de omniprezentă tartuferia reiterată mereu de cei ce susţin cu cinism „nihil esse malum / arborând slugarnic / rânjetul / celui întinat”. Un alt soi de aproape, ni se relevă în acelaşi ciclu în ipostaza individului comun, de rând, căruia dorinţa de a cunoaşte şi dorul de-a pricepe, cum ar fi spus Arghezi, i-au fost amputate încă de la naştere. Lui nu i-a mai rămas decât grija de a-şi cumpăra „tăcerea cuminţeniei”, ceasurile de linişte, trăind cu stăruinţă convingerea că slobozenia ar fi la fel de periculoasă ca o „nefericită aterizare / fără paraşută”. Poetul deplânge faptul că astăzi marii înţelepţi ai lumii sunt trecuţi sub tăcere, ori, în cel mai bun caz, amintiţi sporadic, „doar în şoaptă”, în timp ce de trecere se bucură indivizii, volens-nolens, apropiaţii noştri de fiecare zi, colcăind de „sensuri grosolane / insolenţă, orizonturi opace, şiretenie”. Poetul îşi exprimă în acelaşi romantic mod, antinomic, dispreţul şi deta- şarea de lumea mărginită, vulgară, de „puzderia de oameni” care „îşi plimbă absenţa” pe bulevarde, alte- ori îşi impută că se complace în prezenţa ei, făcându- se vinovat de toleranţă şi capitulare (Devoţiune), re- semnat că „lumea nu poate fi alta”. Amintiri diverse ni se relevă apoi cu timiditate, „casa părăginită a bunicului / şi alunul din fundul grădinii”. Apare mama, grijulie ca fiul ei să nu se facă de râs în viaţă mai mult decât se cuvine. Iar bunica, atoateştiutoare, notează poetul cu un zâmbet duios şi amar deopotrivă, şi-a dovedit totuşi ignoranţa când a fost să-şi povăţuiască nepotul în privinţa ieşirilor din impas dincolo de cei şapte ani petrecuţi acasă. În fine, e de reţinut figura lui Onkel Buck, plimbându- şi făptura în „fulgarinu-i ponosit”, ca de obicei, spre brutăria din colţ (Decrepitudine). Anii copilăriei şi adolescenţei revin obsesiv în scrisul poetului nostru, scene amuzante, amănunte hazlii, precum învăţarea tablei înmulţirii la şcoală, ori evocarea cu autoironie a fiorilor primelor iubiri, toate acestea firesc ar fi fost să rămână date uitării, numai că memoria afectivă îl incită pe poet, „datornic al hârtiei”, să nu abandoneze neantului preţioasele relicve ale trecutului (Jurnal I).

8 actualitatea literară Mihók Tamás să-ți treci degetele subțiri prin păr, disper cu autorul ăsta –
8
actualitatea literară
Mihók Tamás
să-ți treci degetele subțiri prin păr,
disper cu autorul ăsta – ți-aș bombăni
& mi-aș cadența angoasele după pașii tăi
mărunți, uite ce e, mă atentezi ideologic
cu privirea, în fața ta m-aș apăra c-un
umor transparent, clocit peste noapte,
fiindcă, natalia, de la prea mult umblat,
călcâiele tale s-au tocit &-mi zornăie-n
minte precum cele două ceșcuțe de cafea
de pe birou – e și zațul un fel de nisip al
țărmurilor întunecate –, natalia, să nu mai
pleci de sub cerul nostru alb, scriu, & fraza,
oriunde i-aș pune punct, iată, nu se mai
termină
s t o r n o
g a n g u l
toată viața am fost convins că nu există,
dar creierul, ca un grup de hackeri, mai
că nu l-a spart în timp ce dormeam, iar
curtea comună găzduia un pub
și osuarul – în acea noapte ai fost
purtată pe mâinile fanilor, pe un
silueta vecinului s-a arătat așa cum era,
prăpădită puțin sub linia desenată c-o zi
în urmă pe-asfalt, și de ce un singur vis,
traseu conspiraționist, zâmbeai
atât de senin cu buza inferioară
mulată pe caninul știrb, încât
am întrebat, pentru morfina textuală
optimă, pentru toate transcendențele
decente, prădate prin gaura cheii, la
au trebuit să basculeze camera
mobilă, și cum părul tău purpuriu
îi cernea, au rămas în picioare
final tot geamurile orașului vor încadra
armistițiul. câtă etanșeitate într-o iarnă,
borcan cu embrion plesnit sub presiune,
doar studenții de la psiho, între
timp, dincolo de zid, sub un hârâit
formidabil, se pregătea execuția –
străzi bălăcindu-se în sângele nenăscuților,
chipuri palide cu plăgi vintage și autobuzul
de noapte, distragere prin calcule, trans-
campania marea înscenare tocmai
se terminase, și-acolo, în fața statuii
ecvestre – tocmai el, inventatorul
mutarea sunetelor din trupul năclăit în nea,
halou duplicitar pe sub panourile publicitare.
zvâc cu stop, la stânga, apoi coridorul îngust,
instrumentului de tortură să nu
urmărească spectacolul? – se afla
gangul, ARDE, scria cu litere aurii
violet, filmat din mers, cadru zgâlțâit dintr-o
privire în r.e.m., spinări ale micilor burghezi
țintuite de sobă și, departe, țipete din gușa
pe boltă, cu fontul cu care apare
LEX puțin mai încolo, pe palatul
de justiție, și în gura gangului
păsărilor de baltă – toate, absolut toate
nu fac cât această revelație ce n-are să
mai vină: rodopsina stornată dumnezeiește.
atârna o bârnă de-o frânghie,
nu întocmai orizontal, fiindcă
zeitățile porneau c-un avantaj
n a t a l i a
să pun punct frazei & să te văd
gata-mbrăcată de shopping, doar
tenișii să-i mai răsucești o dată
net, acolo sfârșeam toți, privați
de chinurile premortale precum
orașul de cimitir, statuia purta
pe degete, apoi să te ridici, să-ți
netezești cu palmele cracii spălăciți
ai blugilor cu talie înaltă & să te
o pelerină neagră de mătase,
din gura ei țânșea molotovul
aprig al păcatelor victimei,
admiri în uimirea mea, ca și când
singura oglindă din cameră aș fi eu –
iar ceilalți, grațiații, se adunau
să vadă cum bârna revine în poziție
de echilibru, singura lor obsesie.
văpaya loolz
dintre două realități
două figuri crispate
1.
furnicături în gât
doișpe μs de orgasm
unghiuțe false verde-
smarald topindu-se
spuma de pe cappuccino
se resoarbe-ncet: stins tv
în négligée / vizual
de partea cealaltă
pe ecran văpaya loolz
tastând / & zgomotul
aprins radio cămașă
ciorapi spălat pe dinți
a ecranului afișezi
cele 24 de puncte
spiralat al morții cum
îmi eliberează urechile
taxi mesaje mailuri
uși rotative rânjete
3.
focare de forfotă
caleidoscoapele
lebede
pași mărunți pe hol
balans din șold apoi
hrănite
femeii isterizate
nu iradiem / între
cu pesticide
părul blond h&s: iată
glonțul l-ai declanșat
ciocnindu-se
corpuri nedelimitate
catarama genții
ca niște
dinăuntru sau acolo
și-a găsit adăpost
dodgemuri
Michael Kors
provocând
mumificat sub filmul
blurat al cămăruțelor
sclipește filtrând
contuzii
razele / plăcuță
de ozon detașabilă
în ochii
vino dulce interval
dintre declic și vaiet
barcagiilor
fecioară de fier
2.
soarele îm-
a epifaniei vino
mașina cu doctoranzi
prăștie alergii.
traversând miriștea
5.
4.
o burtă albă ca laptele
în flăcări / secole
de ispășire instant
nu mai știi ai ajutat
căptușind ecranul
sau ai fost ajutat dar
capul la cutie / visul
stați la aceeași masă:
operație touch
cyberbeluș picotind
şcoala de poezie nr. 70 n aprilie 2017

şcoala de poezie

nr. 70
nr. 70
şcoala de poezie nr. 70 n aprilie 2017
şcoala de poezie nr. 70 n aprilie 2017

n aprilie 2017

Daniel Corbu
Daniel Corbu
8 actualitatea literară Mihók Tamás să-ți treci degetele subțiri prin păr, disper cu autorul ăsta –

Șamanul

„Această lume fără slavă

Ce se opune marelui Nimic”

Faust al lui Goethe

De-un timp toți vor să le ghicesc viitorul dar de fiecare dată uită că în el se ascunde și moartea. Despre mine ce vă pot spune cînd deja ați aflat că sunt martorul orb preamărind labirinticul drum al eșecului

SUNT ȘAMANUL ASCET CE-ȘI DUCE LA AMANET TOATE NOPȚILE ALBE ȘI CEL CARE-AȘEAZĂ TABLOURI SENINE PRIN GRĂDINILE SPAIMEI. Zilnic întruparea nimicului îmi scîncește la ușă zilnic mîngîi un trecut dolofan supraponderal și apatic și ca nimeni altul recunosc degringolada și treptele răbdării clipele amorțite-n regret aerul tremurat din mijlocul rugăciunii. TOȚI VOR SĂ LE GHICESC VIITORUL DAR DE FIECARE DATĂ UITĂ CĂ ÎN EL SE ASCUNDE ȘI MOARTEA. Sunt cel care-așează tablouri senine prin grădinile spaimei. Sfinx mișcător pe aleile veacului tot mai aplecat trec pe străzi precum bătrînii călugări tăbârcind urna păcatului.

Nu știu de ce fanaticii ascezei mă pomenesc cu drag.

Poemul peripatetic

De ani şi ani plimb pe străzi ideea unui poem de parcă mi-aş plimba propria-mi moarte. Deseori prietenii vorbesc înşirînd verzi şi uscate despre glorie sex sau politică şi nu-i aud. Poemul nescris zumzăie în urechi şi mă scoate pe străzi intru în bodegile unde altădată prezidam mese de prieteni. Să luăm o bere zice Lessy, asta mai saltă glicemia! Luăm bem în tăcere eu simt cum poemului încep a-i creşte solzişorii brusc mă ridic şi ies iar pe străzi ies prin pieţe aici totul se vinde şi totul se cumpără paradisul murdar poate ajunge pînă şi-n grădinile suspendate pînă şi în privirea lui Orfeu întoarsă spre Euridice. DE ANI ŞI ANI PLIMB PE STRĂZI IDEEA UNUI MARE POEM DE PARCĂ MI-AŞ PLIMBA PROPRIA MOARTE.

Pentru ultima oară

Pictorului Dorin Baba

Doar ceea ce-ai iubit trăieşte cu-adevărat. Cui îi pasă că paşii-mi vor rătăci poate pentru ultima oară

pe strada Lăpuşneanu a unui mare oraş din Europa de Est că voi privi Biserica Trei Ierarhi pentru ultima oară că poate după amiază voi asculta pen- tru ultima oară cîntecul condorului din poemele lui Walt Whitman că voi citi pentru ultima oară sceptica Glossă eminesciană sau versetele din

Biblia pre versuri tocmită

de Dosoftei. Cui îi pasă că am probat paradoxul ca probă a creierului viril că am scris cîntece de amînat trufia că voi număra pentru ultima oară plopii şi pentru ultima oară îmi vor ieşi fără de soţ că teama de moarte se destramă încet ca broderiile atacate de molii. ................................................ Nu vreau să-mi închipui cum va arăta peste o sută de ani mîna care-a scris acest poem.

8 actualitatea literară Mihók Tamás să-ți treci degetele subțiri prin păr, disper cu autorul ăsta –
nr. 70 n şcoala de poezie actualitatea literară 9
nr. 70 n şcoala de poezie actualitatea literară 9

nr. 70 n

nr. 70 n şcoala de poezie actualitatea literară 9

aprilie 2017

nr. 70 n şcoala de poezie actualitatea literară 9

şcoala de poezie

nr. 70 n şcoala de poezie actualitatea literară 9

actualitatea literară

9
9
Robert

Robert

nr. 70 n şcoala de poezie actualitatea literară 9 Robert să nu te lași Șerban mă

să nu te lași

Șerban

mă ascund lipit cu spatele de bronzul zgrunţuros cu ochii ţintă la limba care atârnă imobilă şi ucigătoare

în clopotul cel mare e negură dar simt cum palpită o singurătate mai groaznică decât a mea

aburi se ridică din mine şi se condensează pe limba de bronz o umezesc şi o sărează iar ea începe să se mişte încet ca un mort înviat de ploaie

lumea premianţilor

aproape o vacanţă de vară am căutat prin podul casei diplomele bunicii îmi spusese că şi ea a fost premiantă la şcoală iar asta chiar nu-mi venea să cred

să nu te lași niciodată îngropat de viu nici măcar atunci când copiii vor să însufleţească nisipul şi te aleg pe tine să-i dai o formă

nu căuta niciodată sub apă lucrurile pe care le găseşti şi pe pământ nu căuta acolo nimic mai bine azvârle cu bulgări şi pietre fă valuri

să nu-ţi doreşti niciodată să sapi o fântână chiar dacă gura şi ochii tăi şi ai copiilor tăi

vor seca

mai bine aşteaptă ploaia şi învaţă-i şi pe ei să aştepte

N-a fost război

nici anul acesta n-a fost război dar femeile au strâns mai mult orez şi ulei mai multă fasole făină şi floare de ceai am cumpărat cămăşi închise la culoare şosete mai groase ace cu gămălie coli cu plicuri şi cerneală am cumpărat

n-a fost război însă copiii au căutat cuie să le aşeze în vârful săgeţilor de salcie iar pietrele tăioase le-au spart buzunarele cei mai destoinici dintre noi au dormit afară noapte de noapte şi n-au închis ochii decât atunci când hulele începeau să cânte

n-a fost război dar cerul e un insectar în care strălucesc gămăliile acelor

Ne-am întors

ne-am întors tencuiţi cu pământ şi sânge cu genunchii zdrobiţi şi cu ochii prăvăliţi afară din ţeste mai puţini dar fără să ne ştim vreodată numele

stăm înşiraţi umăr lângă umăr şi fiecare îşi primeşte trofeul:

un pepene în care a fost încrustată faţa celui ucis cu sabia cu suliţa sau cu mâinile goale

în fiecare zi răscoleam printre obiecte care îşi pierduseră mirosul de parcă erau căzute din altă lume o lume cu un soare ce se strecura prin locurile ascunse şi apoi se transforma în felii de caşcaval galbene şi mari

nr. 70 n şcoala de poezie actualitatea literară 9 Robert să nu te lași Șerban mă

de câte ori treceam prin ele subţire ca un fluture fără aripi în urma mea se ridica polenul iar lumea se întorcea din moarte şi se oprea la jumătatea drumului

mă mişcam încet eram de câteva ori mai uşor decât lucrurile pe care puneam mâna şi care mă ţineau acolo ca nişte ancore de lemn de lut de sticlă de ceară

să fac acelaşi lucru

să fi avut vreo trei ani când am văzut pe stradă o femeie cum se opreşte îşi duce mâna la frunte la coşul pieptului la umărul drept şi la umărul stâng am crezut atunci că a cules ceva cu degetele

din chipurile învinşilor se prelinge o zeamă galbenă ca o ceară topită

stăm umăr lângă umăr şi din când în când unul dintre noi îşi plimbă degetul pe faţa duşmanului apoi îl duce la gură şi plescăie de plăcere

am alergat acasă m-am oprit în faţa oglinzii n-aveam nimic de luat nici de pe frunte nici de pe tricoul cu care eram îmbrăcat

aşa m-a găsit tata încercând să prind ceva cu mâna dreaptă

orice

Mă ascund

mă ascund în clopotul cel mare al bisericii şi mă rog să nu moară nimeni şi să nu fie sărbătoare să nu crească dintr-o dată râul şi focul să nu răbufnească

m-a mângâiat pe cap dar nu mi-a spus nimic am aflat mai târziu că femeia înfipsese în ea patru cuie şi că venise vremea să fac şi eu acelaşi lucru

(din volumul Ascuns în transparență, în curs de apariție la editura Polirom)

Elisabeta Boțan Chintesența iubirii Poezia e singurul nostru teritoriu. Dincolo de el nu existăm. Poetică Există
Elisabeta Boțan
Chintesența iubirii
Poezia e singurul nostru teritoriu.
Dincolo de el nu existăm.
Poetică
Există orizonturi
ce dau naștere la apropieri.
Din oficiu
Eu trăiesc în poezie,
ies doar uneori ca să privesc lumea.
epilog
În urma ta,
doar mirajul în țăndări.
odă vieții
Există suspine
care reverberează în cer,
există lacrimi ce se nasc
doar pentru a reflecta curcubeul.
Poveste
Iubire
Ne-am îmbrățișat ca două curcubeie,
Și am pecetluit orizontul,
cu un singur sărut.
origini
A fost odată un timp ale cărui veșnicii
se ascundeau în lumina clipei.
A fost odată o lume așezată
pe aripa de foc a unui sărut.
A fost odată un cer întins pe struna
albastră a unui fior.
A fost odată o oglindă de vis
ce închidea în ea universul
Îmi adun pustiul,
neputințele și îngenunchierile,
și mi le fac început de drum.
evadare
Contragreutate
M-am lăsat furată
de alunecarea unui tril de pasăre;
am închis ochii
și m-am trezit pe tărâmul copilăriei.
Marea își leagănă neliniștea
în oglinda nemărginirii sale.
Cerul își sprijină greutatea
pe propriul său orizont.
Omul se hrănește
cu abisurile sufletului său.
egotism
Vrajă
De multă vreme
nu mai știu nimic de tine.
Doar uneori, te mai strecori printre
gândurile mele,
le agiți, și le faci zâmbet.
Ai plecat
cu păsările migratoare ale zilei
în căutarea parfumului
încins al narcisei.
Ai rămas pe țărmul lamentărilor
în nuditatea propriei tale melancolii
în așteptarea unui vis rătăcit.
trompe l’œil
secvențe
Acolo erai tu
- privind absent în propriul tău abis -
după perdeaua delirurilor.
distanțe destrămate în hieroglife
brodează implacabile
perdeaua orizontului.
Fish
Bărbatul-pește
îmi scapă mereu printre degete.
Când ești departe…
(soțului meu)
Gândurile mi se fac stoluri
și zboară către tine,
se pierd în ochiul orizontului.
Și știu că tu le aștepți acolo,
dincolo de pleoapa lui,
ca să le întâmpini
învăluit mereu de lumina zorilor.
Bărbatul-pește
mă privește
fără să clipească și fără să mă vadă.
Bărbatul-pește
se întoarce mut
și se pierde în apele calendarului.
Mi-ar fi plăcut să fiu ...
Artă poetică
Poezia cântă înăuntrul ființei mele
când sosești pe cărarea literelor
și descoperi cuvintele mele
ce-au fost ale tale dintotdeauna,
atât de ale tale, încât mă surprinde
faptul că le-am scris eu.
Poezia cântă înăuntrul ființei mele
atunci când îți ascult glasul
și descopăr că vorbele tale au fost ale
mele dintotdeauna, atât de ale mele,
încât mă surprinde faptul că le rostești tu.
logodnă iluzorie
Mi-ai oferit un castel pe tărâmul norilor,
cu covoare de tăceri, pe care nu
puteam călca,
și pereți de umbre, fără uși și ferestre.
Mi-ar fi plăcut să fiu picătura de rouă
ce străluceşte suav pe firul ierbii.
Mi-ar fi plăcut să fiu raza de soare
ce se scaldă în mireasma trandafirului.
Mi-ar fi plăcut să fiu picătura de ploaie
Care sărută pământul
înainte de a se destrăma.
Mi-ar fi plăcut să fiu zbor înalt de vultur
mereu îndrăgostit de cer.
Mi-ar fi plăcut să fiu valul
ce în legănarea sa adună aurul nisipului.
Mi-ar fi plăcut să fiu clipa
care atinge veşnicia.
Mi-ar fi plăcut să fiu misterul
primei stele ce răsare noaptea pe cer.
Toate acestea la un loc
mi-ar fi plăcut să fiu ...
Dar eu sunt acel suflet visător
mereu îndrăgostit de nemărginirea Lumii.
(Ne)poveste
Mi-ai oferit o hartă stelară,
ce indica toate căile ascunse
ale mirajului,
menite să mă facă
să rătăcesc prin mine însămi.
Eu îmi doream doar
să împărțim misterul lunii.
Tu voiai să fii
stăpânul constelațiilor.
10 actualitatea literară eseu nr. 70 n aprilie 2017 Magda URSACHE S.O.S., proza scurtă! Motto: „Știți,

10 actualitatea literară

eseu nr. 70
eseu
nr. 70
10 actualitatea literară eseu nr. 70 n aprilie 2017 Magda URSACHE S.O.S., proza scurtă! Motto: „Știți,
10 actualitatea literară eseu nr. 70 n aprilie 2017 Magda URSACHE S.O.S., proza scurtă! Motto: „Știți,

n aprilie 2017

Magda URSACHE
Magda URSACHE
S.O.S., proza scurtă!
S.O.S., proza scurtă!

Motto:

„Știți, de regulă scriitorului român îi cade la suflet și-i face multă plăcere ăl de scrie ca el însuși, puțini sunt cei deschiși cu adevărat care să parieze și pe vreo altă formulă, puțini sunt cei cărora le place și cineva care scrie complet diferit față de ei”. Nicolae Iliescu, Anacronica literară, „Convorbiri literare”, februarie 2017

„Criticatorii”, ca să uzez de vocabula lui Virgil Diaconu, vorbesc despre o criză a prozei scurte. Pesemne nu i-au pus la socoteală pe Cornel Nistea și pe Remus Valeriu Giorgioni, care nu vor să pună „piatră tombală”, cu inscripție funerară adiacentă, pe personaje. Poate

pentru că ambii scriitori dețin facultatea de a trăi simplu, pe care o am și eu. Nistea narează simplu, sub un titlu simplu (Ieri a fost duminică, ed. Grinta, Cluj Napoca, 2016) evenimentul concret, fără a amesteca planuri temporale. La el, fibra realistă este mai puternică decât la Giorgioni, care amestecă lucruri și planuri, augmentând, totodată, și puterile lor. Lumea reală și lumea ficțiunii se întrepătrund, iar fantezia povestașului devine „realitate trăită”, ca în Năclăit de narațiune (din vol. Arlechinul şi Colombina, ed. Marineasa, Timișoara, 2013), unde, scriind premoni- toriu despre boala mamei în 7 decembrie, chiar se întâmplă ce-a narat în 27 decembrie. Dar care e realitatea? m-ar întreba, cu siguranță, Giorgioni. Și de ce n-ar fi realitatea cea pe care o închipuim, lumea paralelă pe care o inventăm? Prințul Mâșkin e mai viu decât orice prinț, pe doamna T. aș recunoaște-o pe stradă. Marii condeieri născocesc oameni vii, chiar vietăți ca șoricelul lui Boris Vian, ca motanul Behemoth al lui Bulgakov, ca melcul Adeodatus, creația lui Mihai

Ursachi

Cărui cititor nu i-a fâlfâit prin faţă corbul lui

... Poe sau pupăza lui Nică ? Oaia, odată desenată pe hârtie de Saint-Ex, trăiește pe cont propriu și se pregătește să mănânce roza. Când vezi un gândac de bucătărie, nu te gândești că e metamorfoza lui Gregor Samsa? Iar Giorgioni nu încearcă să captureze „fluturele de miozotis” al inspirației? Ambilor autori, Cornel Nistea și Remus V. Giorgioni, cultura orală a locului natal, în special paremiologia, le dă echilibru. Încadrându-se în datele psihologiei cuminți, adică aceea cu minte, resping lubricul, sexul asistat, programat să prindă la cititor, en vogue în proza postsocialistă. Nistea se arată net contra mizerabiliștilor (Geniul), iar Giorgioni se opune unui „textualism sexist” invadator. Nici urmă de maidan, cu sau fără dragoste, ceea ce este reconfortant acum, când se laudă lipsa de inhibiții și se taxează ” inhibații”, care nu ajung la scriere „liberă”, cum ar fi a lui Charles Bukowski. Histoires de cul, specialitatea „Plai cu boi”, le sunt complet străine, ca și „cuvintele spurcate”, spre a le numi ca Sf. Marcu Ascetul. Prietenul lui Pițu, Giorgioni, știe (de la Luca) ce-i de știut. Că astfel de scrieri produc „more pricks than kicks”. Nu traduc, las așa. Remus, ca și Cornel, refuză derizoriul, grotescul, caricaturalul ieftin. Când se întoarce la iubirile dindărăt, ca să zic așa, Nistea intră în stare de reverie romantică. Desenul e alb-negru, ca-n filmele de dinainte de cele colorate. Giorgioni merge spre roșu de asfințit, dar și spre „roșu de supărare”, încearcă mai multe nuanțe, mai multe arabescuri, îi „miroase a cer, a uger doldora de lapte, a coriandru și a cifra șapte”. Și-l sfătuiesc să nu se lase înecat de sorbul prozei poematice. În cele mai reușite dintre schițe, este economicos cu metaforele despletite. Bucuriile mici, jurnaliere, la îndemâna noastră, sunt în atenția lui Nistea: ca locatarul de bloc-coteț. Își amenajase un petec de grădină, cât o batistă, să-și bea cafeaua din cana albastră după un gard înalt, ca să uite de reaua așezare. Atât de mică e grădinița improvizată, că pare „preludiul unui mormânt”. „Comunic zilnic cu personajele pe care le creez, eu însumi devenind personaj”, mărturisește Cornel Nistea. Și chiar devine când admiră cum o fată îmbracă, în vitrina unui magazin, un manechin, cu infinită tandreţe în gesturi. Nistea însuși (sau personajul său?) crede că tandreţea este „element vital al existenței”. Obsedat de „altcând”, se întoarce în timp, în vara trăită sau închipuită a unei vremelnice iubiri, cu căpițe de fân, ca-n tablourile lui Monet. Când combină, așa cum face Costache Olăreanu, ficțiunea cu infanteria (altfel zis, realitatea), iese o schiță (nuvelă?; povestire?) splendidă, Cum să mori, dedicată nu întâmplător lui Mircea Muthu. Moartea pare a fi o infirmieră de 140 de kile, care-i cere pacien- tului 3 lei, să-i cumpere apa vitală. Scăpat din ghearele ei, bărbatul își povestește experiența dramatică unui prieten. Și cei doi nu mai știu, deopotrivă, dacă au trecut frontiera dintre lumi, dacă mai sunt în trupuri

pământești sau într-un abur. Finalul o dă pe umor: vii sau morți, bărbații îşi propun, după gustul fiecăruia, să ia de la bufet o bere sau o țuică. De altfel, comicul sparge de multe ori încordarea. Întrebare: „Care-i cel mai bun vin din România?” Răspuns: „Vin rușii!”. Hazul lui Nistea e stenic; la fel, al lui R.V. Giorgioni. O mulțime de personaje hazoase, în ipostaze comice țâșnesc din sinea lui. În maniera de a nara a lui Cornel Nistea intră multe feluri de tăcere. După mine, De ce tăcerile ar fi putut da titlul cărții. Nistea tace când trebuie și o și declară:

„Nu de puține ori tăcerea înseamnă ceva”. E vorba de tăcere la vreme, cum cerea înțeleptul. Citim din răspunsuri și nerăspunsuri ce-i de citit și când e vorba de tăcerea deținutului politic trecut prin experimentul Pitești. Comparativ, discursul lui Giorgioni e cam logoreic. În Arlechinul şi Colombina, ocolește și el tema ob- sedant-gravă, contracarând, cum observă Viorel Mari- neasa, dezolarea. Drama e surdinizată, tristețile sunt disimulate abil sub masca de Arlechin (în iarbă). Vrea să nu pară melanholic, să ignore șirul de tracasări, sub aparențe autoironice.

10 actualitatea literară eseu nr. 70 n aprilie 2017 Magda URSACHE S.O.S., proza scurtă! Motto: „Știți,

În „noaptea cea mare, cea dintre ani”, un medic de gardă la Municipal citește Bellow între o peritonită și un atac ischemic. Ruptura de cord propriu e prost cârpită, dacă nici tema morții, abordată în Darul lui Humboldt, nu-l captivează. Doctorul salvează de la moarte, gândindu-se că abia după moarte e adevărata lume, că, după capăt, urmează alt început, așa cum bine știe „femeia cuminte de țară”, răpusă de un șoc anafilactic. Ieșirea prin morga aflată la doi pași înseamnă o fereastră deschisă în cer. Și Nistea, și Giorgioni se întâlnesc din nou când au în vedere cunoaşterea morală. Ardeleanul Nistea, care este și etnolog, o exersează printre sătenii care își mână carul cu boi ca „oameni detașați de netrebnicia din lume”, în timp ce bănățeanul Giorgioni, licențiat în studiu biblic, caută sprijin în rădăcinile morale din Fârdea. Plictisit de „servituți terestre”, de nesfârșitele zile când îmbină inutilul cu neplăcutul la serviciu, se întoarce în natură, ca într-un limpeziş salvator după zilnicăria banală de hidrotehnist. R.V. Giorgioni meșterește mai mult decât Cornel Nistea la frază. Poate i se trage de la poezie faptul că are curajul să ia taurul (metaforic) de coarne, un taur blând de altfel. Descrierea mersului Colombinei țintește poemul. Femeia, comparată cu o carnasieră, duhnind a panteră, plutește „în levitație la 16 centi- metri deasupra trotuarului”; vibrând ca o coardă de mandolină, îl ține în lasoul ei pe Arlechin, care-și maschează amărăciunea de-a o iubi, cum altfel decât ironizându-se: „mort, își păstrează simțul umorului:

râde-le-n nas celor ce încă mai cred că-s vii”. Giorgioni îi transcrie notițele, intrând el însuși în rol de arlechin, deși ține să precizeze că „autorul acestor rânduri nu e cel de pe copertă”. Poet și critic de poezie și el, Giorgioni știe că „există riscul ca un adevăr exprimat prea frumos să nu fie luat deloc în serios”. Când confesiunea e mult prea înzorzonată de comparații, de metafore, proza se subțiază. Abundența de „artisticării” alungă cititorii. Giorgioni pare a construi pe apă, iar construcția pe apă se cam scufundă. Nu și schița, intitulată Azimutul mortului sau Furtună pe lac, cea mai bună din volum, tocmai pentru că echilibrul calofil e perfect. Cuplul Arlechinul și Colombina e alegoria unei iubiri/ căsnicii eșuate, însă Giorgioni înclină mai mult spre magie, în timp ce Nistea e atras mai mult de alegorie. „Fructifică terenul”, așa cum ar spune un etnolog. Din Boian, mentorul meu aflăm scurtcircuitați că șăgalnicul bărbat, împușcând peștii cu arma din dotare, șeful pepinierei de 40.000 de hectare, favoritul femeilor, de la fete de măritat până la vârstnice, era un nenorocit de slubaș al Securității, cu carnețel la purtător, contribuind „la

lichidarea ultimelor grupuri de partizani din Muntele Mare și la dezastrul ce a urmat, jumătate de sat fiind arestat și deportat în coloniile de muncă forțată din Bărăgan. Și când mă gândesc ce bine îi stătea lui în costumul kaki, cu arma la spate, cu lănțișorul de aur

la gât, cu pălăria ușor dată pe-o ureche. O, dar cum aș putea uita acea drăgălășenie de-a lua cu brațul femeile de după gât și-a le șopti ceva tainic la ureche, ca la plecare să le tragă cu ochiul”. Și cu timpanul, adaug eu. Povestirea e un apel fast la memorie, când nu mai e de glumit cu ororile comunismului. Giorgioni „fructifică terenul” și el, în Pădurarul. Silvicultorul venit în control la canton citește, din plictis, tot: de la inventarul pepinierei până la activi- tățile neprofesionale” ale moșului „nițel vițel”, care scrie pentru „Scânteia” și „Drapelul roșu” poezele patriotice, îndemnat de consoartă: „Fă d-alea ca Mihai Eminescu, A. Toma, Radu Paraschivescu, Mihai Dragomirescu”. Deschide și scrisorile delicios agramate ale păduriței către soțul aflat la „cursul de

pădurari în Capitală”: „Află despre a ta fam. [

].”

... Finalul? Rătăcit la mijloc de codru des, vede antena unei rețele de telefonie mobilă: „lighene suspendate pe arborele metalic”. Ajunge cu greu la „liziera pădurii. La liziera secolului XX. Peste deal se zărește secolul XXI”. O pornește „către secolul meu, și începe să mă amușine teama.” Descrierea pădurii labirintice, aproa-

pe sadoveniană, este excelentă. Ce mai e de făcut? Întoarceri în timp, ca în Musafirul îndelung aşteptat, schița lui Cornel Nistea, unda de fantastic rezultând din confuzia de persoane. Magdalena e iubita tandră a musafirului așteptat cu friptură de bibilică, arozată cu vin rose sau a fostului iubit, pe care-l pălmuiește cu ură? Nici nu vreau să știu. Înapoi în timp se duce și Giorgioni. Călătoria lui preferată e printre incunabule, pentru a-l întâlni, în chilia lui, pe Diacul (un grămătic în scriptoriu):

caligrafiind vocale și consoane; „atunci, văzându-l așa concentrat, cu desăvârșire absent, mă încearcă o

bănuială

...

Dar dacă eu nu exist pentru el? Îl ating ușor,

cu două degete pe umăr: diac(on)ul meu este lipsit de consistență, pare făcut cu totul din ceață și din lut. Atunci îmi zic fericit, e bine că totuși există el pentru mine, altfel cum aș fi putut înregistra această minunată experiență? Iar dacă eu nu exist pentru el, cu atât mai bine, îl pot ține sub observație cum ai urmări un pește într-un acvariu. Pot să-mi bag nasul nestingherit prin cărțile lui, cărțile din această atemporală bibliotecă- muzeu”. E și prilejul ca Giorgioni s-o ia spre eseu. Numai că, atenție, granița dintre eseu și narațiune e foarte alunecoasă. Sorbul apelor, Leviathanul şi Regina din Seba nu prea au ce căuta într-un volum de proză scurtă: pare a fi o lipitură de fișe, cusute cam neîndemânatic. Cititorul e năclăit nu de narațiune, ci de datele enciclopediei. Ca și în cazul inflației de metafore, Giorgioni nu face economie de termeni științifici. Excesul de cuvinte hidrologice îi bagă pe cititori la ape sau sub ape. La fel se întâmplă cu Informațiile despre Solomon, regina din Saba (sau Seba, cum preferă RVG), Lilith, Simon Magul, despre rinocerul care l-a salvat la potop pe regele Og, al Baranului etc., etc., care nu se prea leagă cu terfeloaga descoperită de o cercetătoare cu „sâni bogați” din echipa Gusti. Tête-à-tête-ul cu fiul popii

din sat se schimbă cu un altul, colegul de la școala de institutori, Ițic Leibovici, care are altă viziune despre Îngerul apelor, alias Leviathan, regele peștilor etc., etc., prilej pentru alte fișe de enciclopedie. À propos:

Sărbătorile la români nu e de M.N. Florea, ci de Simion Florea Marian. Sau ficționăm și numele autorilor? Ițic vede alți îngeri și alți demoni: câte unul mic stă pe fiecare frunză de nuc, mai sunt și demonii din iazuri și iezere, care pot fi alungați cu șofarul. Saluți pe cineva noaptea, o avertizează Ițic pe Lizuca, gata, l-ai salutat pe Scaraoțchi. Curat haloimis, poete! Fiul popii dispare cu tot cu frumoasele motive anunțate și ratate:

„Pasărea care vorbește/ Pomul care cântă/ Și fântâna care luminează”. Lizuca și Ițic descoperă, în șopron, scara lui Iacov, cu teologi, istorici, demoni, pe fuștei. Îl sfătuiesc pe Remus V. Giorgioni să mai stea pe text, să-l fârcălească (iată, am învățat un bănățenism). Om al apelor limpezi ce se află, poate limpezi narațiunea. Îi spun asta pentru că mi-a ascultat sugestiile (rar lucru!). Din ed. a II-a a romanului Cei şapte morți uriaşi a scos predicile ținute, ”de dragul lui God”, de „nea Puiu” şi narațiunea s-a sudat: impecabil. Cartea poate orice: chiar să te introducă în mașina timpului. Dacă te prinzi bine de vis, atunci poți intra în timpul copistului, ca Giorgioni, ba poți să smulgi o pagină dintr-un op de la 1874 („conștient de sacrilegiul săvârșit”), ca să probezi că ai fost în chilia diacului, exemplarul fiind un incunabul: unic adică. Sau reintri, ca Nistea, pe cărările înflorite cu maci, pe unde umbla prin tinerețe. De încercat. Cornel Nistea și Remus Valeriu Giorgioni par a striga

sos, proza scurtă!

nr. 70 n aprilie 2017 recenzii actualitatea literară 11 Somptuosul bine temperat. Mitul regenerator al discursului
nr. 70 n aprilie 2017 recenzii actualitatea literară 11 Somptuosul bine temperat. Mitul regenerator al discursului

nr. 70 n

nr. 70 n aprilie 2017 recenzii actualitatea literară 11 Somptuosul bine temperat. Mitul regenerator al discursului

aprilie 2017

recenzii

nr. 70 n aprilie 2017 recenzii actualitatea literară 11 Somptuosul bine temperat. Mitul regenerator al discursului
nr. 70 n aprilie 2017 recenzii actualitatea literară 11 Somptuosul bine temperat. Mitul regenerator al discursului

actualitatea literară

11
11

Somptuosul bine temperat.

Mitul regenerator al discursului liric sau despre distopia la purtător în poezia lui Marian Barbu

Scrisul-suferință e un dat iar scriitorul un mărturisi- tor, pare a fi sugestia volumelui de poeme Aproximări soresciene, al lui Marian Barcu (Craiova, Editura Sitech, 2012, 132 p.), carte adeverind un lirism ridicat la rangul artei. Un eu înnobilat de poetizare, oficiază solemn un spectacol al de-convenționalizării iar blindajele metaforei din acest proiect vizionar sunt înzestrate cu puterea de a rezista constant în captivitatea unei ispititoare experiențe inițiatice de re-formulare a compoziției lumii într-o pecete a discursului absolut originală. Deloc epigonism, doar asocieri regeneratoare - de la eu liric la eu liric - de a oferi o re-citire a lumii din perspectiva mitică a filosofiei poporalului („Mișcarea bradului de munte/ Am văzut-o când umbra lui/N-avea fiori de migrație”), extaz demantelat de insertarea, cu efect spectaculos, a modernității înscenate și regizate în evantaiul somptu- osului bine temperat. Pe terenul simbolicilor unei rotualități mimat romantice, fertilizat cu majusculele unor reabilitări ale orfismului, cu „armătura” dedublării tipologiilor sensului prim al ars scribendi: Dar și cu un umor reținut, exprimând această - spuneam - grammata a somptuosului funciar. Nici recuzita metaforică, nici „starea de poezie” nu sunt calchierile flecărelii

soresciene, a umorului furtunos, în pofida titlului cărții. Marian Barbu are și el o mască, dar nu a efebului acalmiilor spiritului, ci poemele sale poartă obstinant însemnele unui cult al virilității spiritului („În al ddoilea centenar/Al ridicării sufletului/În împărăția râsului.”), sentiment indicibil. Pentru că eul nu „șoptește”, eul „strigă”, nu are tresăririle de jenă ale elegiacului, este stupefiant în „provocările” lui, oracular. Melancoliile sunt „mistuite” în de-construcție, de-convenționalizarea se execută în racur-siile discursului, gestualitatea e susținută, uneori, pe „dislocări”, oprimând ludic, grotescul și instaurând ca pe o alură a „fracturării” sensibilității, senzualul: „Să fie toate acestea semne de neputință/Că nu pot să fug de mine/Nici măcar în vis/Nu mai vorbesc de credință!/ Atunci cine a proiectat/Ceasornicul trupului meu aseară/ Alaltăieri seară,/Și tot mai des în serile/De iarnă-vară,/ Să facă scăpată iubirea cu un scop?/Că ea vrea să fie singură, abstractă,/Ea,/Fără mine, nu valorează/Nici cât o-nchisă poartă./Mai rar,/Poarta va fi fugit și din Dicționar,/Cum vreau eu să fug de mine/Ca de un galben și gol buzunar.” (Zeul mă sfătuiește, p. 100). O impresie plăcută o lasă la lectură starea de veghe inefabilă pe care o intuiești în fiecare poem, în modul de a edifica un imaginar, ici-colo fisurat precar, de sincope manipulatoare ale cadenței convingătoare mai ales în partea de a restaura „stări de grație”, relansând proiectul unor refulări în meditativul empiric. Argumentele unei soteriologii a „totalității semnificative” nu lipsesc. Ca și reperele unui orfism („Pe ușa de serviciu a zânelor”) întreținut de stilul, original, în care eul auctorial își desfășoară neîntrerupt atașamentele pentru „înscenarea” metaforei. Evanescențele, moduri prin care abolirea timpului are aspectul unei retrageri/mutări în perisabilul elanurilor. Subtilitățile discursului dau senzația unei hierofanii, figurația altor aproximări (acest aspect ceremonios) e decodată ca ordonare. Fiecare poem e o unitate dinamică, o conotare a tentațiilor ludicului. Sunt, așadar, diseminări necontenind, asemeni asimilării divinului. Numai că destule interludii aparțin eului (insului) auster, meditației grave, macabrului într-o migrare perfectă a derivatelor „feeriei” contrapuse stagnării, morții, poeziei macabrului, teritorii labile ale „transcendenței” textului. Un poem regenerator de idealitate, minunat, asimilează aventura cunoașterii lumii fascinației limbii române: „Piatră și floare de colț,/Zmeul de vânt și omida de pământ,/Ghiocel de munte, de cuvânt,/În lumina vie a unui jurământ,/Te văd cuprinsă de vraja/Parfumului/Nu/Atât de blând,/ Care rămâne tot trufaș,/Fără egal pe muntele golaș./ Cum să dispari în mâna mea/„Să-ți frâng chiar eu/

Măreață existența ta? (

...

)/Te

rog nu uita -/Prăpastia

e adâncă și rea,/Poetul, cumva îndrăgostit de floarea ta,/Numai prin cuvânt/Poate te va fi nuntit/Ca să intri în cetate,/După ce pleoapa zilei,/Te va fi închis în noapte.//Rămâi în piatră,/Mângâiată doar de vânt/Și de lumina îmbălsămată//Pe care o deschide litera a/În alfabetul meu zeiesc,/Ca prețuindu-te pe tine,/Limba română s-o împărățesc.” (S-o împărățesc, p. 55) Ponderea ludicului e, desigur, covârșitoare. Dar universul imaginar, dincolo de nerelevanta tentație surrealistă, are corespondențe în explorările poemului postmodern, cu inserția ironicului (nu ironice analogii) dar și a memoriei livrești. Distorsionările temei/ temelor, diafanul imageriei - mai rar crepusculară și nici previzionând „apocalipsele” reveriei elegiace -, îngăduie o libertate a fanteziei precum în articulările poeziei optzeciste. De aceea, deposedările de revelații țin de un „fals” al evidenței, un fel de „corporalitate” a aceluiași imaginar deversând în spațiul emblematic ecourile unor texturări de motive, teme, idei, atitudini, cu dexteritatea (estetic înțelegând) originalului evoca- tor de meelancolii ale „avânturilor metafizice”.

Ionel BotA

Iubirea de Dumnezeu şi dorul de poezie
Iubirea de Dumnezeu şi dorul de poezie

Iubirea de Dumnezeu şi

dorul

Iubirea de Dumnezeu şi dorul de poezie
de poezie

de poezie

Un nou studiu al Florinei-Maria Băcilă

În ultimii ani, citadela universitară a Timișoarei s-a binemeritat cu nume importante de cercetători, afirmați în varii domenii ale științei și culturii, adepți ai noilor orientări

nr. 70 n aprilie 2017 recenzii actualitatea literară 11 Somptuosul bine temperat. Mitul regenerator al discursului

mijloace esențiale de intensificare a mesajului și de decodare dirijată (cvasianalitică) a acestuia.” (p. 139). Un capitol la fel de interesant este cel dedicat fenomenelor lexico-gramaticale și statutului identitar al unor volume dorziene precum Minune şi Taină, Locurile noastre sfinte, Osana, Osana. Abordarea își propune explorări inedite, configurări ale tematicilor, specific lexico- stilistic, devenirea spirituală a versului dorzian: numele Maicii Domnului, valențele stilistice ale gradului maxim al intensității, adjectivul divin, culoarea și denumirile cromatice, afectivul și senzorialul, adjectivul polisemantic dulce, substantivul dragoste, dativul adnominal, structurile nominale și bogăția semantică a adjectivelor. Discuția prilejuită de indestructibilul

ecuației dragoste cântare creație arată un filolog

și curente care, în plan european și în plan mondial, au imprimat o direcție reformatoare acestor domenii, relansând aria investigațiilor și definind nuanța de aer proaspăt ce fundamentează tonalitatea, intensitatea și pragmatismul tuturor acestor explorări. Filologia timișoreană, în ultimul deceniu, a dobândit noi argumente, reprezentând personalități și opera lor, care consolidează prestigiul comunității universitare. Un nume important este tânăra Florina-Maria Băcilă, cu preocupările sale constante în gramatică, lexicologie și stilistica limbii române ori perspectivarea limbii în sincronie și diacronie, specializări în jurul cărora se

conturează la modul perfec-ționist destinul omului de știință și al omului de cultură, la unison cu demnitatea asumării profesiei la una dintre

Ionel BOTA:

În faţa cărţilor deschise

inteligent, rafinat, subtil și decisiv, care nu întâmplător și-a ales poezia lui Traian Dorz pentru a-i explora profunzimile: „Regentul unui atribut

catedrele Facultății de Litere, Istorie și Teologie, de la Universitatea de Vest din Timișoara. O carte recentă, Dorziana - o (re)construcție a textului prin limbaj (Timișoara, Editura Excelsior Art, 2016, 500 p.), vrea să fie o proiecție originală asupra unei integrale lirice din constelația posterității literaturii române, o abordare insolită, am zice noi, asupra operei unui poet de factură mistico-religioasă, Traian Dorz, spirit al marilor risipiri de destin, între bucuria de a fi mărturisitorul celorlalți, experiența stărilor-limită și ludicul căutării lui Dumnezeu prin această bucurie a poeziei. Structurarea capitolelor și subcapitolelor cărții indică un demers critic-analitic serios, o aplecare atentă a autoarei noastre asupra unei opere pe care capriciul posterității a definitivat-o, obligând, astfel, generații de iubitori ai genului să viziteze și să reviziteze, ca pe o restituire necesară, literatura acestui veritabil misionar al iubirii de Dumnezeu în cetatea poeziei și a dorului de poezie. Aspirația (eminesciană) spre absolut, retrezește, firesc, și în poezia lui Traian Dorz, valențe semantice, dorința de plasticizare a contrastelor, derivate, componente, un inventar al conectorilor, toate acestea fundamentându-se între atributele de prim rang ale Creatorului, cum conchide undeva autoarea studiului. Florina-Maria Băcilă discută prefixele de negare sub specia categorialului opoziției negativ / pozitiv, dar și opozițiile semantice privative, derivatele cu ne- (nehotar, nemargine, a necuprinde, nemaispus), inspiratorii necuvântului blagian și necuvintelor nichitastănesciene, derivatele cu afixele superlative, cu prefixele stră- (a strălumina, străluminat, străluminos) și prea- (preacurat, preafrumos, preacinstit, preasfânt, preafericit), mărcile superlativului relativ. Temele, însemnând o cercetare stilistică integrală, indică și ambiționarea eului liric spre a releva caracterul atotputernic al Divinității, poezia lui Traian Dorz fiind, în accepțiunea autoarei dintr-un titlu de capitol, „cântec peste ru- găciunile noastre”. Demersul analitic, original el însuși fiindcă exprimă, firesc, și o implicare afectivă a specialistei, are în vedere și referențialitatea în progresie a construcției textuale. Eul liric, nu mereu „un suflet copilăresc”, astfel subliniat de Florina-Maria Băcilă între contemplație și misiune, întrebuințează valori semantice ale cuvintelor, accepții figurate, derivate și termeni expresivi (năier, harfă, dor), funcția fatică (prin utilizarea imperativului). Dar analiza contextuală interferează determinări atributive multiple complinind sensul regentului, substantivul farmec, adjectivele de proveniență participială fermecat, vrăjit, încântat, răpit, verbul a încânta, substantivul încântare, accepțiile figurate ale lui a răpi, substantivul răpire, derivatul răpitor. Opiniile Florinei-Maria Băcilă apasă pe urgența unor reorientări în analiza operei, cu implicații sugerate criticii noastre literare, în ansamblul dinamicilor ei: „Emblematică pentru poezia dorziană este, cu certitudine, conceperea textului prin acumulări și dezvoltări în simetrii sintactice, sub forma unor aglomerări semantice în asecendență, de limpede transparență, cu efecte de poeticitate moderată, ca

substantival datival poate îndeplini nu numai funcția sintactică de nume predicativ, ci și pe aceea de element predicativ suplimentar (corespondentul său dintr-o structură amalgamată)” (p. 305) ș.a.m.d. Între poezie și mitologie, sinele auctorial poate îndeplini rolul de mesager arhetipal. Pledând pentru mentoratul Divinității inspiratoare, conceptul omului retras în singurătatea sinelui (în bibliografia Florinei-Maria Băcilă e des prezent studiul lui Kallistos Ware) poate servi - dacă nu doar suplinește - elaborărilor mistico-religioase în această poezie dorziană. În toate există și trebuie străbătut un „drum al crucii”. Tema păsării măiestre, un poem și variantele sale la Traian Dorz, generează în discursul criticului o abordare etimologică, tema păstorului străbun, figură absolutizantă, trimite sugestii spre Miorița noastră (poetica „trecerii”, aspirația nemuririi). Apoi, multe componente sapiențiale, viața, moartea, renașterea, nunta ca stare extatică prelungită, neprihănirea, iluminarea interioară, păcatul, răsplata, transcendența învierii, cununia mistică, parabolele biblice și simbolurile asociate nunții, oximoronul Maria - Maica și Mireasa. Un efort consistent și un proiect ambițios încununează, prin acest nou volum al Florinei-Maria Băcilă, prestigiul școlii de filologie timișorene. Dorziana arată, din nou, cum ne apropiem în varii modalități de Dumnezeu, se entuziasmează Simona Constantinovici în postfața intitulată Stilistica sufletului creştin, adeverind, altminteri, dimensiunea unei reușite a genului. Fiindcă nu altceva decât o izbândă a teoriei textului liric consemnăm la apariția acestei minunate cărți, o analiză a limbajului sacru în cazul unui poet precum Traian Dorz, cum va nota în rândurile sale de întâmpinare Constantin Teodorescu. Or, Florina-Maria Băcilă descifrează atent nu doar bijuteriile stilistice ale poetului, ci vrea să reconstruiască și drumul înțelesului iubirii cu care noi, cititorii, să ne apropiem de textul liric, să ne dezvinovățim de cele mult prea multe ale profanului din noi, din ființa și conștiința noastră, spre a ne reînveșmânta cu lumina cuvântului tămăduitor, mărturisitor, întemeietor, durabil. Specialista recunoaște, undeva, ținta acestui demers al său, punctează borna tuturor țintelor, reperelor pe care a vrut să le atingă și pe care le-a atins restaurând și dându-i o strălucire nouă efigiei unui poet, astfel (re)descoperit: „Fără a fi un scriitor (re) cunoscut, Dorz creează, așadar, literatură adevărată, cu vădite valențe artistice și formative, marcată de o reală vocație a autenticității. Aceasta se înscrie în prelungirea tradiției generate de lirica interbelică (și cu rădăcini în secolul al XIX-lea), inclusiv din punctul de vedere al construcției textuale și al elementelor lingvistice. Stilul poeziei este unul tributar modelului mistic, caracterizat prin simplitate, armonie și cauzalitate, iar limbajul mizează pe termeni obișnuiți, cărora li se conferă semnificații figurate, alegorice sau simbolice” (p. 23). Cartea Florinei-Maria Băcilă adaugă, desigur, lauri în panoplia succeselor editoriale de la Excelsior Art. Dar studiul acesta, monografiind un poet și opera lui, reprezintă, în primul rând, un nou triumf al școlii de filologie din Timișoara contemporană.

nr. 70 n aprilie 2017 recenzii actualitatea literară 11 Somptuosul bine temperat. Mitul regenerator al discursului
12 actualitatea literară recenzii nr. 70 n aprilie 2017 Din miezul de poezie cu care se
12 actualitatea literară
recenzii
nr. 70 n aprilie 2017
Din miezul de poezie cu care se împărtăşeşte poetul
Diana Dobri ţ a B ÎLEA
Diana Dobri ţ a B ÎLEA

Tonalităţile poeziei lui Radu Ulmeanu acoperă un registru întins şi elevat. Poetul este lucid şi pseudoludic, pasional şi meta- fizic. Una dintre cele mai sigure căi pentru revelarea miezului de poezie cu care se îm- părtăşeşte poetul are ca punct de plecare, în volumul „Ceea ce suntem” (Editura Pleiade, 2016), câteva versuri din poemul Două feţe: „Am două feţe - una râde/ şi cealaltă plânge.// Obrazul meu stâng e plin de riduri/ şi aminteşte de moarte,/ iar obrazul meu drept/ este mereu neted, plin de tandreţe”. Poetul nu scrie însemnat de aceste două extreme - optimism/tinereţe veşnică şi disperare/moarte -, ci aureolat de infinitatea posibilităţilor, realităţilor şi promisiunilor dintre ele. Volumul este structurat în două părţi: „sub soarele nopţii”, un titlu oximoronic cu o puternică forţă de sugestie, şi „Între oglinzile cerului”. În poezia lui Radu Ulmeanu, prezentul oamenilor este, deloc paradoxal, atrofiat

ori insignifiant atât timp cât nu concordă cu firescul, fie el şi al naturii. Pare a fi blocat într-un arc, din care poetul ar putea face să ţâşnească un scut protector, un totem pentru întreaga lume. Instrumentul său de lucru nu poate fi decât cuvântul, astfel că aşază în fruntea pledoariei lirice verbul trebuie (sau expresia e momentul să, cu aceeaşi valoare mobilizatoare, imperativă), anunţând condiţiile ineluctabile ale ieşirii din labirint: „Acum trebuie să ne mărturisim dragostea/ pentru univers./ Trebuie să dăm cărţile pe faţă, nu se poate trişa lumina/

(

...

)

E momentul să ne sărutăm/ pământul

de sub tălpi, să ne scăldăm/ în mirosurile

pământului, ochiul/ în fâlfâirea razelor aburoase” (Acum). Dacă pământul este

element al macrocosmosului şi al divinului, atunci şi omul ar trebui să fie, în viziunea poetului, conştient de aceeaşi apartenenţă şi să nu se mai trişeze, prin ne(re)cunoaşterea sensului vieţii, pe sine: „sâmburele cireşului ce coace/ primele stele”. Motivul sâmburelui se întoarce în poezia Început de lume spre a dovedi interdependenţa dintre poet/ om şi univers: „nevroza sâmburelui care naşte universul/ se oglindeşte stins în ochii mei/ spre-a dovedi că bezna e gravidă/ de lumină”. Poetul însuşi se percepe ca fiind un fel de sâmbure, putând să perpetueze episodul adamic: „după cum sunt şi eu gravid de fiinţa/ femeii iubite”. Mai mult decât atât, poetul are tot mai pregnant senzaţia contopirii cu „feţele triple ale zeilor”, şi unde am putea să ne ducem cu gândul decât la trinitatea creştină? Această

senzaţie inefabilă, plăcută („O stare atât

de adâncă de har/ o stare atât de adâncă de pierdere de sine/ de contopire cu toate posibilităţile/ cu toate promisiunile”) se adânceşte odată cu „o continuă stare de intrare în moarte”. Parcursul este însă unul omenesc, îngreunat de condiţia de poet lucid, şi nu poate fi confortabil: „De câtva timp mereu cu destinul mătăhălos în spinare,/ mereu cu ţevile tunurilor îndreptate/ spre propria inimă,/ parcă

Lucifer şi-ar fi săpat acolo/ (

) Cu sucurile

... dulci ale luminii pe limbă,/ cu mierile şi cu mirările/ şi cu povara carelor de stele/ în care te îngropi ca-n fân”. Observăm insolitul plural „mierile” alăturându-se vocabulei „mirările”, într-un joc lingvistic ce face versul să cânte. Iubirea este o temă importantă în arealul liric al poetului Radu Ulmeanu. Visul de

iubire îmbracă forme neobişnuite, iubita e şi nu e, deşi ar putea să se nască din trupul sau printr-un simplu gest al poetului. Dez- nădejdea vine din această neîntâlnire: „Să mi-o daţi pe Cenuşăreasa din noaptea

 

)

Nu mai am niciun vis, niciun

de bal/ ( plan/ (

)

Când doar mâna ar trebui s-o

veni să cucerim împreună/ hotarul spaimei de a fi, a nu fi/ să domnim zi sau noapte, pe soare sau lună,/ oameni în carne şi oase, iar

nu stafii/ (

)

luând unul din trupul celuilalt

... suavul tain” (Ziua a şaptea) etc. Trecerea fizică a iubitei prin viaţa poetului lasă urme concrete, deja trăinde prin ele însele, cu rol nu doar de împodobire (cu aur) a fiinţei

poetului, ci şi de protecţie, paftaua fiind o încheietoare a unei cingători: „mângâierile tale/ mi-au rămas apăsându-mă ca nişte paftale/ de aur”. Iubita, aici cu valoare de

„altfel” de cum ştia „din experienţa de-o viaţă”, el nerecunoscându-se sub haina degradării ce a îmbrăcat întreaga sa lume şi a preschimbat-o în abis: „Ce primăvară,

simbol al eternului feminin, este figura

ce anotimp, ce dimineţi/ (

)

soarele se

centrală a lumii, procreatoarea; tot ei şi

rostogoleşte şi sare din cer la pământ/ şi de

numai ei îi stă în putere să asigure veşnicia poetului, dragostea fiind văzută ca viaţă fără de moarte: „Fără tine sunt un bob

la pământ la cer/ (

)

iar luna se tăvăleşte

prin pulberea stelelor/ ca o curtezană bătrână/ chemându-ne sufletele la un altfel

„Stau întunecat între oglinzile cerului/ ( ) ...

mărunt de nisip/ (

)

Iubita mea, tu, mamă

de amor” (Ce primăvară).

Jocul este un pretext ritualic pentru (aproape) reinventarea iubitei, pentru că dorul atinge intensitatea dragostei şi

Jocul este un pretext ritualic pentru (aproape) reinventarea iubitei, pentru că dorul atinge intensitatea dragostei şi a puterii lui Pygmalion: „Mă joc atâtea jocuri neştiute/ Pe care trist le inventez pe loc/ Când braţele nu se-mpletesc în juru-mi/ Să mă cuprindă mute de mijloc” (Mă joc); „Ce aur în păr/ Porţi iată, când mâna/ Mea îl atinge/ Ca pe-o icoană” (Cântec) Timpul este o altă temă importantă în lirica lui Radu Ulmeanu. Trecerea vremii reprezintă un motiv de mare dezechilibru sufletesc pentru poetul care percepe totul

Revolta trupului asediat de vreme atinge o treaptă necaracteristică, urcând într-o stare de meditaţie: „Urăsc poezia şi-mi do- resc totodată/ moartea fierbinte de a trăi,/ spunea trupul meu ca o biserică în ruină./ Şi se-nclina precum turnul din Pisa/ către fratele său, pământul” (stare). Poetul este însă un iniţiat şi are abilitatea de a transcende lumea/lumile prin intermediul „oglinzilor cerului”, pe care doar un misterios ritual poetic le-ar fi putut face abordabile. Aşa reuşeşte să acceadă la chi-pul veşniciei sale:

Cu durere, cu spaimă şi bucurie/ văzându- mi acolo un alt chip/ cel dinainte de naştere/ cel de după sfârşit” (oglinzi). Mizeria socială a lumii imediate nu-l lasă indiferent pe poetul Radu Ulmeanu, ci dimpotrivă. Ridică vocea şi loveşte cu tăişul cuvântului: „s-a interzis cerşetoria pe străzi agasantă fiind/ pentru autorităţi, care nu vor să se vadă/ gunoiul adunat zilnic/ pentru buzunarele oamenilor de rând/ ale lor fiind deja pline/ de bani publici/ Rănile oamenilor sângeră pe tăcute/ rănile îngerilor sângeră strălucind/ în biserici bubuie agonic cuvintele dogmei” (Fum). Facerea lumii este, în viziunea poetului, un miracol repetabil al lui Dumnezeu, posibil însă numai prin intermediul frumu- seţii sufleteşti a oamenilor: „De câte ori se îndrăgostesc două fiinţe una de alta/ Dum- nezeu creează din nou lumea/ şi-l face din nou pe Adam din lut/ şi din coasta-i fragilă o ciopleşte pe ea,/ sursa oricărei iluzii/ din care se hrăneşte eternitatea”. În loc de concluzie, se cuvine să închei cu un poem de o rară frumuseţe, de o vervă su- fletească tulburătoare, care caracterizează lirica de dragoste a talentatului poet Radu Ulmeanu: „Ea e poemul cel mai străluci- tor/ scris simultan în toate limbile pămân/ tului// De când s-a născut ea cu adevărat/ sufletul tău nu are linişte/ dar pacea îl inundă// Sânii ei hohotesc pe sub bluze inscripţionate/ cu fel de fel de cuvinte de dragoste/ şi gura ei zâmbeşte/ strivind în dinţi sâmburi scăpărători de lumină// L-ai întrebat pe Dumnezeu/ de ce s-a odihnit în ziua a şaptea/ iar el ţi-a răspuns atât de târziu,/ arătând-o” (Poemul poemelor).

Drumețind în lumea nouă* Revederii” este încă o dova- dă în acest sens. Probabil că de
Drumețind în lumea nouă*
Revederii” este încă o dova-
dă în acest sens. Probabil că de
aceea ne și avertizează chiar de
la începutul cărții: ”
...
Eu sunt «eu». Structura mea
E
clar.
dictează ritmul. Exact cum
Alexandru
spun. Dictează. Mă percep
ca pe un vas în care fierbe, se
amestecă și, uneori, se ordo-
nează tot felul de trăiri care ies
la iveală trufașe, timide, sau pur
și simplu curioase”. (pag. 5) Și
putem să nu-i dăm dreptate?
MORARU
_______________
*) Veronica Balaj – Iarna
revederii – Editura Gordian,
2016, Timișoara
„Iarna Revederii” - astfel
se intitulează volumul scos de
către Veronica Balaj, în anul
2016, la Editura ”Gordian”
din Timișoara. Cu subtitlul
”Jurnal canadian”, cartea
se află la cea de-a doua ediție
revăzută și adăugită.
Cunoscută publicului, cu un
palmares editorial remarcabil,
autoarea ne poartă, în pagi-
nile tomului, pe un traseu
deja consacrat: timișoara
- Budapesta - Frankfurt -
toronto - ottawa. Mai direct
spus - România via Canada.
Este îndeobște știut că orice
voiaj, indiferent pe ce meridian,
poate reprezenta o experiență.
O probă a rezistenței și a în-
drăznelii. Un contact salutar,
benefic, ori, dimpotrivă, unul
dezagreabil, cu urmări nefaste.
Nicio drumeție nu seamănă cu
alta. Fiecare cuprinde ceva în
plus sau în minus, știrbește ori
înnobilează demersul. Ca mod
de existență, excursia/ turismul
constituie prilejul cel mai
nimerit de a arunca o privire și
dincolo de ”gard”. De a vedea
(și simți) și ”altceva”, depășind
convenționalul placid și forțând
limitele cunoașterii.
Cu alte cuvinte, vilegiatura
deschide orizonturi nebănuite,
reanimând conștiința eșuată
în letargie păguboasă și
teamă de necunoscut. Ceea ce
înseamnă, desigur, noi energii
și perspective, alte viziuni și
senzații cu rol întremător.
„Iarna Revederii” este
un melanj de reportaj, jurnal
de călătorie, memorialistică
”domestică” și crochiuri senti-
mentale concepute în perioade
distincte. Un gen de mixtum
compositum, în care coexistă
toate ingredientele, ca într-o
rețetă bine ajustată și de maxi-
mă necesitate. Secțiunea repor-
tericească, însă, își ia partea
leului, dominând autoritar aria
lucrării. Intercalate, ansamblul
tiparelor prozastice formează
un caleidoscop de-o cromatică
aparte (sur)prinsă într-o infinită
mișcare și reconfigurare.
Volumul e centrat pe eternul
(și tragicul) binom al revederii
și al regăsirii în diverse locuri
și ipostaze. Tot acest periplu în
spațiu și timp se produce sub
egida unei ireparabile pierderi
sufletești (recte a partenerului
de viață), dar și a regăsirii altor
afectivități la fel de puternice:
cele întrupate de membrii fa-
miliei separate de un ocean.
Veronica Balaj este un
artizan al brodajului narativ pe
suprafețe ”înguste”. Neobosită,
”împletește” din orice firul epic
al concretului semnificativ.
O privire, un fapt anume, o
secvență aparent banală stâr-
nesc în ea elanul prospector
și plăcerea nedisimulată a
consemnării. Considerații,
aprecieri, observații - toate
se adună, aglutinând final-
mente într-o percepție vie,
proaspătă, mereu la ”pândă”,
”adulmecând”, analizând și
comparând stări, situații și
evenimente ce se năpustesc și o
copleșesc ”torențial”. De la cele
oficiale, serioase, până la cele cu
tentă anecdotică sau picarescă.
Emoția reîntâlnirii, fiorul
reconectării la ”glasul sângelui”
își găsesc în Veronica Balaj un
receptor fidel și un cronicar
de familie avizat. Cu atât mai
mult, cu cât, având și spirit
ludic, ea intră ușor în jocul
copiilor, lăsându-se purtată pe
valul magiei proiectată asupra-i
de către aceștia. Însă scriitoarea
nu este doar o simplă pasageră,
o excursionistă oarecare tentată
predilect de magia agremen-
tului sau chiar de arhitectura
atât de particulară (și atractivă) a
universului familial. Ea practică
(cu succes) și forma superi-
oară a turismului cultural,
care îmbogățește intelectul,
potențând și consolidând
acel daimon lăuntric ce șade
la obârșia necurmatului ghes
creator. Căci un fapt e cert:
orice deplasare a sa în ”exterior”
include automat și componenta
culturală - dorința de a vedea,
de a ști, de a simți mai mult.
Voiajor temerar, autoarea
posedă o dinamică proprie, care
o definește integral și de la care
nu va abdica niciodată. „Iarna
nr. 70 n aprilie 2017 Boris Marian, un psalmist suprarealist Urma neîndoielnică - scrisul lui Dumnezeu
nr. 70 n aprilie 2017 Boris Marian, un psalmist suprarealist Urma neîndoielnică - scrisul lui Dumnezeu

nr. 70 n

nr. 70 n aprilie 2017 Boris Marian, un psalmist suprarealist Urma neîndoielnică - scrisul lui Dumnezeu

aprilie 2017

Boris Marian, un psalmist suprarealist *

nr. 70 n aprilie 2017 Boris Marian, un psalmist suprarealist Urma neîndoielnică - scrisul lui Dumnezeu

Urma neîndoielnică - scrisul lui Dumnezeu

 

Dintre cele aproape 20 de volume de poezie

ale autorului vizat, am ales cele mai recente:

Remus V. GIORGIONI
Remus V.
GIORGIONI

fericire (1989), Vocea profesorului (1993). A urmat o pauză de 12 ani - fertilă

în economia creaţiei poetului BMM - volumul următor, cu titlu deosebit

Ca o rugăciune şi Antologie de vis (2015).

De remarcat faptul că, deşi inginer, titlurile

primelor sale volume de versuri se leagă de

numele unui personaj liric, profesorul: Numele

profesorului (debut, 1986), Profesorul de

de sugestiv (Mers în pustiu sau căutarea lui Dumnezeu) apărând abia în

2005. Cutremurat de marile întrebări ale lumii, poetul interpelează istoria şi

destinul, fără a fi în mod necesar un poeta vates - cum se spunea odinioară

profetismului poetic - sau poet social, antirăzboinic etc., din stirprea lui Adrian

Păunescu. Găsim la B. Marian o fericită îmbinare între poezia/ arta poetică

tradiţional-iudaică şi cea modern-supralealistă, cu uşoare propensiuni către

postmodernism. Nu putem trece peste crezul poetic (pe vremea noastră i

se spunea „profesiune de credinţă”) limpede şi ferm exprimat în motto-ul

cărţii: „Poezia este un joc al fanteziei, o sfâşiere lăuntrică…, o armă împotriva

morţii, un telefon fără fir…”

Cităm din poemul liminar, cel care îi conferă volumului nu doar titlul, ci

chiar atmosfera generală: „Ca o rugăciune în plin deșert,/ Astfel scriu, este

un fel de biblie,/ Înving durerea, par a fi liber,/ Sunt doar o cărămidă în zidul

cunoașterii, O urmă neîndoielnică, iarbă scrisă de Dumnezeu

Am dat

acest citat dezvoltat pentru că el conține ideea fundamentală a cărții: poetul

cu aparența lui de libertate, simplu element din construcția universului

(„doar o cărămidă în zidul cunoașterii”); dar împreună - poetul cu poezia sa

- reprezintă acea urmă neîndoielnică

de care trebuie să se țină socoteală,

dacă nu (neapărat) acum, atunci peste timp, în posteritate. Poetul nu este un

mic demiurg, în sensul în care Dumnezeu a realizat capodopera Creației.

Frate (înfrățit!) cu timpul - deși „ora nu are soră” - poetul se află într-un

continuu periplu, ca un „don Quijote blând și iertător” în trecere prin această

lume: „Privim și mergem

/

Stelele nu întreabă de tine

/

Adevărul e doar

o părere”. „Aproape sfânt, deși e muritor” - sintagmă care se aplică, iarăși,

tuturor poeților din toate timpurile și locurile - poetul universal visează „noi

aventuri în alte lumi”. Poezia se naște din suferință, neliniște creatoare - dintr-

un preaplin al sufletului. Înconjurat din

toate părțile de minunile creației,

poetul se simte constrâns, ca Pavel-Apostolul: „De unde să încep, prea multe

am de spus,/ Despre prietenie, singurătate

/

Norocul e un șarpe, un șacal,

se duc eroii

(De unde să încep). Deși

„își permite” uneori să interpeleze

poetic ordinea supremă, poetul este în mod necesar, aproape prin definiție

un credincios/teist: „Poeții nu pot fi atei, poeți-atei nici nu există”(!) - crez

poetic pe care și noi îl împărtășim din plin.

...

Remarcam

adineaori legăturile lui BMM cu tradiția biblic iudaică - chiar

cu prozodia psalmică, în care ideea din primul vers este întărită prin reluarea

ei în versul următor (e mai mult decât repetiția „noastră”, ca figură de stil!).

Iată și un exemplu grăitor: „Voi râde de listele laureaților, medaliaților,/ De

istoriile literare voi râde în hohote

(Aici e locul meu). Cabala este la loc de

cinste, Muntele Sion („Parnasul” evreiesc) de asemenea: „Gram de neliniște,

o, Cabala/ Cine te știe moarte nu are” - în volumul din 2014, Exilul cuvântului;

„cu capetele acoperite ei studiază,/ barba le ajunge până la brâu,/ ei studiază

cărți vechi,/ străjuiesc timpul

...

străjuiesc

adevărul

(La apa Babilonului).

Poezia: fior de-a lungul şirei spinării ...

Întorcându-ne - nu foarte mult - în timp, la „Antologia de vis” din 2015,

remarcăm poemul epic autobiografic Biografie-poem: „

...

dar să începem cu

nașterea mea în ținutul Hazar din nordul Caucazului,/ după un an, bunicii mei

erau împușcați pe malul Bugului,/ de o patrulă germană, nu i-am cunoscut,

cum se spune, / și-au săpat singuri groapa,/ chiar așa a fost, uneori visez că

eu sunt acela care o/ îngrop pe /

/

Stalin,/ a coincis cu moartea bunicului din partea tatei,/ bunicul nu-l iubea

bunica apoi ziua când a murit tovarășul

deloc pe tovarășul Stalin,/ n-a apucat să se bucure,/

/

apoi am cunoscut

o elevă mult mai deșteaptă decât/ mine/ am ascultat împreună Sonata

lunii, am vrut s-o/ îmbrățișez

...

apoi a murit tata

...

am plecat la Moscova

(etc.) Remarcăm fluența poemului în vers liber, fără încorsetările pe care

le presupune, deseori, rima. În același timp, este omniprezent elementul

suprarealist, suprapus peste modernismul acut al acestei poetici: „

O

felie

de lună, voi transporta în dulapuri vechi/

Cu costume de gală din vremea lui

Napoleon III”; „

...

multe bastoane/ sunt de fapt avataruri ale unor generali,/

profesori, ehei, oameni cu biblioteci în formare,/ ca niște balene aduse în

casă cu macaraua” (Celebritate). Din când în când, din pagină strălucește

fațeta de diamant a unui vers reușit, sau chiar fețele multiple ale câte unei

mici capodopere: „Vom fora adânc în solul planetei Tristețe/ De mult pare

viața doar un decor în schimbare,/ Clarvăzător cu propria-mi soartă/ Mă

văd crucificat ca evreul Iisus/

...

unde-i rubinul iubirii de-aproapele tău, frate

Cain,/ ...

Care-i

viziunea, care-i vizuina?/ ...

Orice

poate fi ucis, omul nu, omul

nu, niciodată/ Credem în Domnul? În altceva nu poți crede” (Adânca mea

tristețe). Iată și un superb poem despre

semințele cunoașterii presărate în

Univers: „Mă simt, Doamne, ca un semn

în spațiul primei zile,/ un semn de

beznă și lumină/

/

mă simt fericit ca-n

prima zi de naștere/ că azi Tu mi

Te arăți așa cum ești

”;

„Cum să ajung fără scară la Tine, Doamne?/ Astăzi

m-am apropiat de Tine cu un cuvânt/

...

Cartea este scara pe care urc,/ până în

ziua când mă voi înfățișa Ție,

/

Doamne poezia e-n mine de-a lungul

/

şirei spinării (s.n.)/ cuvintele mele se adresează doar celor ce n-au mințit,/

dar se oferă și celorlalți spre mângâiere.”

Iar pentru că vorbim de-un poem

antologic, iată și un final pe măsură - în epoca în care finalurile percutante

nu prea se mai poartă: „Aplecat asupra acestui zid alb/ aștept răspunsul de

dincolo/ și voi îmi răspundeți/ cu pașii voștri, cu sărutările voastre fugare”

(poemul în discuție este antecitatul La apa Babilonului iar el începe, precum

cel biblic, din Psalmi: „La apa Babilonului am șezut și am plîns”).

...

Dar

B. Marian este și un poet al iubirii, abordată uneori ironic, parodic,

un poet cu o producție poetică apreciabilă în care, dacă ai răbdare, descoperi,

alături de inevitabilele cantități de steril

și mult material nobil. Se bucură

de aprecierea unor literați importanți, poeți și critici: Gh. Grigurcu, Ilie

Constantin, Grigore Hagiu, Răzvan Voncu. Alex Ștefănescu, fiind prezent în

dicționare importante de scriitori, cu anvergură națională (despre prezența

în istorii literare nu avem cunoștință). În acest articol am preferat să ne

aplecăm asupra unor bucăți care pe noi ne-au marcat, fără a pretinde că am

fi capabili de o privire panoramică.

*Boris Marian Mehr, Ca o rugăciune, Editura Astralis, Bucureşti, 2016

recenzii actualitatea literară 13 Remember I. Peltz Deși a apărut de peste Autoarea nu se limitează
recenzii
actualitatea literară
13
Remember I. Peltz
Deși a apărut de peste
Autoarea nu se limitează la un simplu tablou
un deceniu (Academia
cronologic. Dimpotrivă, selectează din acest
Română. Fundația Na-
univers diversificat valoric și propune percepției
țională pentru Știință și
analitice o succesiune de secvențe din care omul
Artă. Institutul de Isto-
și avatarurile lui, împreună cu lumea prin care a
rie și Teorie Literară
trecut se impun atenției. Subliniez ritmul alert al
„G. Călinescu”, 2005)
evocării, aptitudinea autoarei de a fixa momente și
Ion BĂLU
și deși reprezintă un
caractere, prin selectarea unor citate expresive.
unicat, fiind primul și
În capitolul „Peltz și «perfida sa amantă»”, Rodica
singurul studiu monografic dedicat autorului, „Viața
Lăzărescu reconstituie cronologic activitatea
cu haz și fără a numitului Peltz” de Rodica Lăzărescu
de ziarist a lui Peltz, selectând din fiecare etapă
a rămas într-un con de umbră. Lucrarea, inițial teză
articolele ce i s-au părut reprezentative. Accentuea-
de doctorat, este o reconstituire a existenței omului, a
ză expresivitatea expunerii, izbutind în același
trecerii sale prin presa românească și istoria literară,
timp să contureze un dublu portret: al omului și al
de-a lungul a cinci decenii, precum și o analiză a
epocii în care a trăit. Relevant, în acest context, este
creației lui I. Peltz. De menționat faptul că autoarea a
atitudinea critică și nedreaptă a lui I. Peltz față de
avut șansa, urmare a prieteniei sale cu fiica cea mare
mișcarea autohtonă de avangardă, el însuși fiind,
a prozatorului, pictorița și graficiana Tia Peltz, de a
de fapt, un exponent al avangardismului.
studia arhiva romancierului, atât cât s-a păstrat din
Apariția volumelor „Calea Văcărești”, 1933, și
ea după multele încercări ale existenței.
„Foc în Hanul cu tei”, 1934, constată autoarea,
Recurgând la un colaj din textele prozatorului și la
aduce o modificare în statutul socio-profesional
adiționarea de semnificative momente existențiale,
al scriitorului: „De acum încolo, este o cinste pen-
excerptate din amintirile celor ce
tru ziare și reviste să-i pună la
l-au cunoscut, Rodica Lăzărescu
dispoziție coloanele periodicelor
înregistrează tematic, în capitolul
pentru a publica vreo proză scurtă
introductiv, volumele publicate de
ori să obțină un interviu sau vreun
I. Peltz. Cu acest prilej, corectează
răspuns la câte o anchetă literară…”
erorile existente în dicționarele
În activitatea gazetărească a lui
curente și întreprinde o incursiune în
I. Peltz, Rodica Lăzărescu găsește
spațiul cartierului Calea Văcărești, azi
o justificare psihologică: „Pentru
„o adevărată Atlantidă”, spre a evoca
foarte tânărul Peltz, copil al gheto-
„lumea lui Peltz”, teritoriu cu care
ului bucureștean din perimetrul
„fiul umilului cartier” s-a identificat
Dudești-Văcărești, fără o instrucție
„până la confundare”. Expunerea
sistematică, însă înzestrat cu talent,
este alertă, textul se citește cu plăcere
scrisul a reprezentat, de la bun
și curiozitate, pentru că omul este
început, singura şansă de a-şi
înfățișat din perspective felurite: „Îi
depăşi condiţia, iar prima formă
place să se prezinte singur: Eu sunt
accesibilă, în care se putea manifesta
Balzac al II-lea și deşi păstra o figură
prin scris, s-a dovedit a fi gazetăria.”
serioasă, un surâs imperceptibil îi
Dar el „consideră ziaristica o etapă
flutura pe chip, îi pâlpâia în ochi, un
inferioară a scrisului, un rău nece-
surâs care dezarma orice reacție,
sar, pe care trebuie să o parcurgă
orice împotrivire sau ironie (Ieronim
în drumul său spre împlinirea prin
Șerbu).” Cu toate acestea, „bonomul,
scrisul artistic”.
jovialul, farsorul își dezvăluie adevă-
În continuare, este analizată publi-
rata identitate în operă. Pe chipul clov-
cistica; autoarea parcurge articolele
nului, strălucește și intrigă lacrima
tematic, atrage luarea aminte asupra
durerii. Căci I. Peltz face parte dintre
cronicilor literare semnate de Peltz,
acei care râd în aparență. Sufletul lor
relevă incisivitatea pamfletarului
însă tremură şi plânge.”
și evaluează atitudinea scriitorului
În capitolul intitulat metaforic
față de „problema evreiască”. Men-
„Actele vorbește”, după titlul roma-
ționez, sub acest aspect, textul,
nului publicat de scriitor în 1935
reprodus integral, în care I. Peltz
(de altfel, de la titlul lucrării până
comentează prefața profesorului
la cele ale capitolelor, autoarea
Nae Ionescu la romanul lui Mihail
adaptează, inspirat, numele unor
Sebastian, „De două mii de ani”.
romane peltziene), Rodica Lăzărescu
Analiza prozei lui I. Peltz,
recreează, bizuindu-se pe acte de
„urzitorul de tristeți” (E. Lovinescu),
stare civilă și documente oficiale, viața
este precedată de o lapidară in-
lui I. Peltz, proiectată pe existența
cursiune în receptarea critică și
familiei și amândouă pe pânza epocii.
de conturarea „crezului artistic”
Atracția spre literatură, redactarea primelor texte,
al scriitorului. Sunt trecute în revistă principalele
colaborarea la periodicele timpului, întâiele volume,
romane, acordându-se un spațiu generos nara-
dar și „accidentul biografic” (arestarea și detenția din
țiunilor esențiale: „Calea Văcărești” și „Foc în
anii ’50, lupta familiei susținută de colegii de condei
Hanul cu tei”, caracterizate drept „capodoperele
pentru eliberarea prozatorului etc.) sunt refăcute cu
sale”. Apoi, autoarea insistă asupra personajelor,
minuțiozitate. Legat de acesta, rămâne discutabilă nu
a detaliilor narative, subliniind modernitatea lor,
numai acuzația ce i s-a adus scriitorului în perioada
și realizează o adecvată evaluare valorică: „Chiar
proletcultistă, dar și modul în care au acționat moral
dacă, într-o virtuală cafenea literară, Peltz nu s-ar
o serie dintre tovarășii săi de literatură, implicați ca
afla la masa lui Rebreanu ori a lui Camil Petrescu,
martori în proces. Dacă în situația lui Felix Aderca,
cu siguranță și-ar sorbi șvarțul cot la cot cu celălalt
bunăoară, textul reprodus este mai mult decât grăitor
Petrescu, Cezar, polemizând amical pe seama uli-
(„Iubite Peltz! / Numai o stare sufletească bolnăvi-
țelor bucureștene.”
cioasă, determinată de împrejurările vieții noastre
Foarte bine gândit este „Dicționarul periodicelor
din 1937 – ’9, m-a făcut să te bănuiesc şi să te acuz de
la care a colaborat în perioada interbelică” I. Peltz.
a fi agent informativ împotriva unora din camarazii
Revistele sunt înregistrate alfabetic, fiecare perio-
tăi. De-atunci te-am evitat şi am răspândit această
dic este prezentat succint: apariție, colaboratori,
penibilă bănuială, făcându-ți un rău nespus…”
orientare ideologică - pentru a sugera ambianța
ș.a.m.d.), ca și cel al lui Camil Petrescu („Fără să
în care pătrunde și scrie Peltz. După aceea, sunt
cunosc aceste acuzații, mi se pare că ele nu împacă
bibliografiate articolele semnate de prozator.
noțiunea de scriitor, aşa cum reiese ea evidentă
Ilustrată cu câteva desene ale Tiei Peltz, inclusiv
din opera lui Peltz, şi îmi sugerează bănuiala că e
reproducerea de pe coperta I, monografia aduce
la mijloc o gravă neînțelegere. Aş fi fericit dacă la
o perspectivă individualizată asupra unui scriitor
această concluzie ar ajunge şi cei îndreptățiți să-l
aflat pe unul dintre rafturile secunde ale istoriei
judece în lumina faptelor reale…” etc.) sau depoziția
literare, perspectivă demonstrată și exemplificată
lui Ionel Teodoreanu, și chiar „curajul” lui Cezar
convingător prin valorificarea unui complet mate-
Petrescu, nu același lucru se poate spune despre
rial documentar.
mărturia alambicată și puțin aderentă la subiect a lui
Ar mai fi de adăugat că, inițial, teza de doctorat
Scarlat Calimachi, a lui Gala Galaction și mai ales a
a avut o a doua parte, „I. Peltz necunoscut”, o
lui Emil Dorian sau cea a lui Iorgu Iordan, care nu
antologie de texte mai puțin sau deloc cunoscute,
știu cum să se eschiveze din situația conjuncturală
grupate tematic și cronologic, culese din presa
în care sunt implicați. Indirect, cu abilitate, Rodica
vremii sau rămase în manuscris. Utilitatea unui
Lăzărescu evidențiază „hazul de necaz” ce carac-
asemenea demers este indiscutabilă. Ea dezvăluie
terizează dăruirea totală a scriitorului I. Peltz pentru
fețele neștiute astăzi ale creației scriitorului, pre-
o cauză a coreligionarilor săi și, de asemenea, grija
zența lui în principalele evenimente ale epocii.
cu care aceștia știu să-l abandoneze în momente
De asemenea, o selecție din cronicile și evocările
cruciale din destinul lui, fapt ce indică și o dramă
rămase în periodice întregesc profilul prozatorului.
autentică, urmărită însă, mai ales, în destinul familiei
Tocmai de aceea, rămâne de neînțeles de ce această
Peltz și mai puțin în structura psihică a prozato-
parte nu a apărut în 2005, ca o completare firească
rului. Dar, oricum am privi lucrurile, momentul
a monografiei, ci a văzut lumina tiparului abia în
este semnificativ și unul în stare să lumineze în chip
2011, la Editura Nico din Târgu-Mureș, cu titlul I.
particular profilul spiritual al lui I. Peltz.
Peltz şi „perfida sa amantă”.
14 actualitatea literară teatru nr. 70 n aprilie 2017 Pauza din rostirea actorului Somnabulism de Iaroslava
14 actualitatea literară teatru nr. 70 n aprilie 2017 Pauza din rostirea actorului Somnabulism de Iaroslava

14 actualitatea literară

teatru
teatru
14 actualitatea literară teatru nr. 70 n aprilie 2017 Pauza din rostirea actorului Somnabulism de Iaroslava
nr. 70
nr. 70
14 actualitatea literară teatru nr. 70 n aprilie 2017 Pauza din rostirea actorului Somnabulism de Iaroslava
14 actualitatea literară teatru nr. 70 n aprilie 2017 Pauza din rostirea actorului Somnabulism de Iaroslava

n aprilie 2017

Pauza din rostirea actorului

Somnabulism de Iaroslava Pulinovici Regia: Alexandru Mâzgăreanu Teatrul „Nottara”, București

Lumea în scenă, potrivit Marietei Sadova, este „o lume

în trup, suflet și clipe de viață” (Exercițiile artei dramatice,

București, Prometeu, 1943, p. 7). Formularea are sâmbu-

rele său rațional, pentru că vine din experiență scenică și

dintr-o năzuință a artei de a așeza în margini de viață, ca

o stimulare sau moralizare, viața reflectată. Indiferent de

regimul politic sau de mărimea unei puteri de administrare și

organizare a existenței, socialul poate deveni suprarealitate

în baza programului său, chiar în intenții bune, când nu

ține seama de particularitățile de ființă ale individului (de

mișcările sale interioare, posibil s-o ia înaintea socialului)

ce, fără voie, s-ar trezi ca o persoană de prisos. Tema omu-

lui de prisos are viață lungă în literatura rusă (Scriitori

din epoci diferite au abordat omul slav pentru credința și

adâncimea sa sufletească unică, de la Gogol la Tolstoi, de la

Goncearov la Dostoievski

și până la Bulgakov). Iată

că Iaroslava Pulinovici,

din literatura rusă de azi,

îl readuce în actualitate

când îi surprinde și

acea distincție de om

lucid! „Constantele artei

dramatice” se-ntemeiază

din conflictele omului

cu el însuși, cu natura,

cu Divinitatea și, nu în

cele din urmă, cu ceilalți.

Toate au aceeași motivație

și același traseu: lupta

pentru adevăr. Iaroslava

Pulinovici adună în som-

nambulism (spectacol în

premieră pe țară la Teatrul

Nottara, sala George Constantin) personaje din generații

diferite: tineri aflați la început de viață (trecuți cam în

grabă); adulți, în ciuda unor experiențe eșuate, predispuși

să continue viața, căutând alte ipostaze. Slava, protagonistul

spectacolului, rupe cercul de convenții, implorând nevoia

de adevăr și libertate. Prea multe s-au promis și puține ori

deloc s-au împlinit. Personajul își sondează temporalitatea

proprie și intră în conflict cu ceilalți din apropiere: cu fiul

Maxim respins pentru că nu-i seamănă, cu Alla, amanta,

predispusă eludării, înșelându-și soțul, așa cum el însuși și-a

înșelat soția, pe Renata. Conflictul se extinde și cu prietenii

de serviciu, Dima și Boris, pe care-i vede „închistați”, fără

a fi predispuși la remodelări. Comportamentul lui Slava

devine acuzator și plin de nervozitate. Când realitatea

promite schimbări și îmbunătățiri de viață fără a finaliza

promisiunile, în perceperea individului se produc mutații:

așteptarea și speranța nu mai funcționează ca un aparat

vital, ci înlesnesc abateri prin trecerea de la concret la

închipuiri. Excesul de închipuire favorizează conflictul și

drama, atrăgând atenția asupra relațiilor dintre personaj și

decor, dintre om și lume. Semnificativ devine în spectacol

monologul lui Slava ce focusează pe evoluția sa, de la

copilărie la maturitate, aflată sub semnul dezamăgirii:

părinții i-au promis mult visatele patine, niciodată oferite

cu adevărat, iar transformările de viață sunt percepute

doar schimbări de accente.

Regia lui Alexandru Mâzgăreanu în raport cu textul

Iaroslavei Pulinovici este limpede și grijulie. Regizorul,

fidel proiectului „Spectacolul începe cu o lectură”, în care

a dovedit consecvență și inspirație, a propus în iulie 2015

o primă întâlnire a publicului românesc cu autoarea rusă.

Configurarea personajelor în relații, aparent, simple de

viață are determinantele sale. Ceea ce pune în mișcare

personajul este tonul de joc al actorului care, neîndoios, se

află între starea intrării în personaj și indicațiile primite de

la regie pentru momentele exprimării pe scenă.

Cam lipsesc abilitățile de virtute regizorală (eventual,

„o lovitură de clopot greu” sau „o glumă de context” ce

ar genera dezlănțuiri de efecte) în punctarea unei lumi

neîncetat mișcată de reconsiderări și renunțări (de la ruti-

na dăunătoare). În spațiul teatral rusesc de astăzi, Ivan

Vârâpaev (1974, Irkutsk) și Iaroslava Pulinovici (1987,

Omsk) pledează pentru adevăr, accentuând pe diferența

de opinii ce închide într-un tot o comunitate umană.

Consensual regiei se comportă scenic personajele de-

prinse să relaționeze într-un ambient inert și mohorât (sce-

nografia în culori terne a Rodicăi Știrbu). Ion Grosu, în

Slava, face eforturi vizibile spre a fi credibil în delimitarea

stărilor prin care trece personajul. La prima apariție în scenă,

actorul pare să aducă personajul conturat între limitele de

funcționare, apoi să-l imite, adică să-l anime. La Crenguța

Hariton, în Alla, iubita ascunsă a lui Slava, devenită ulterior

consoartă pe viață, primează nevoia altoirii sentimentului

în vederea continuării vieții, indiferent de convenții. Karl

Baker, în Dima, și Sorin Cociș, în Boris, cei doi colegi de

serviciu ai lui Slava, închid un cerc al conviețuirii unde

obișnuitul și neprevăzutul trebuie să se accepte. Fata din

cimitir, împrumutând chipul actriței Diana Roman, din

puținele cuvinte rostite, îl mișcă afectiv pe Slava și impre-

sionează sala. Iulian Mihai Cristea, în debut, face din Ma-

xim un adolescent matur și firesc. Spectacolul se-ncheie cu

adormirea personajelor printre iluziile promițătoare.

14 actualitatea literară teatru nr. 70 n aprilie 2017 Pauza din rostirea actorului Somnabulism de Iaroslava
Din culisele formulei „lumea ca teatru” Eterna survenire „Interogarea nu e defel în sine însăși un
Din culisele formulei „lumea ca teatru”
Eterna survenire
„Interogarea nu e defel în
sine însăși un demers oarecare,
ci o întâmplare privilegiată”
când n-ai cu ce intra în atenția lumii. Și e mai bine așa!
Credeți-mă pe cuvânt! Știu ce spun. E bine pentru lume
că n-ar umbla cu gura căscată! (Se aud hohote de râs).
Nu zău, potoliți-vă și ascultați-mă un pic! Uite, lacrimile
Martin Heidegger
mi-au secat! Am încetat să plâng. Așa că, vă rog (Se aud
Nicolae HAVRILIU

bocete.) Ați început și voi, după ce eu mi-am văzut de

-

-

scuzați, da?

-

ierburi.

-

-

-

ne-a vorbit

...

-

încântat omul.

-

-

-

-

„Jivinele care, până nu demult, se făceau una cu

nisipul și cu marea dinspre mal, dintr-odată se ridicară

în patru labe, producând modificări în peisaj. Cu toate

erau atrase de un punct comun și priveau de-a lungul

mării într-acolo. Ce vedeau, numai ele știu ce vedeau!

De bună seamă că vedeau ceva, deoarece atunci când

mișcau spatele sau șoldurile, ca să-și facă loc între ele,

fixau privirea spre punctul ochit. S-ar putea spune că

marea se-nnoda cu cerul în acel punct devenit comun

pentru jivinele strânse la un loc prin razele privirii, deși

trupurile lor, niște balabuste materiale, puteau fi mutate

de colo până colo. Până și o simplă bătaie de vânt le scotea

din țâțâni, producându-le fie leziuni, fie deteriorări pe

termen lung. Așa se explică uniformizarea lor cu nisipul

și cu marea dinspre mal, probabil spre a se reface.”

Conferențiarul își întrerupse brusc vorbele, tuși scurt

în palmă, apoi se adresă auditoriului.

Pe mine, vă rog, să mă scuzați! Un e-mail venit

pe neașteptate, deși am rugat corpul tehnic să nu fiu

deranjat, mă invită să trec dincolo și să ofer explicații

la fenomenul despre care vă vorbeam și care, iată, s-a

produs cu adevărat. Ce să facem? Se mai întâmplă! Mă

Conferențiarul solemn și calm luă de la tribună textul

conferinței, telefonul mobil, un „Grand zero” de ultimă

generație dotat cu televizor și cu stocare de informații,

dintre cele mai sofisticate, și dispăru glonț. Auditoriul

extaziat, și de textul citit, și de accentele din rostirile

vorbitorului, tăcu un timp, apoi intră în balans. Unii,

chiar, se schimbară la față, alții, cuprinși de emoții,

automat duceau la gură sticla cu apă plată spre înviorare.

Cineva, care lăsase impresia că-l știe pe Conferențiar, îi

împărtășește ideile și face parte din staful său, se adresă

vecinului de scaun:

Sunt comunități, nerecunoscute încă sau nevăzute

de ochiul terestru, ce așteaptă în tremurare la poarta

timpului, gata să intre în jocul planetar al celor mari

ca să le arbitreze mișcările ori să le iluzioneze orgoliile.

În timp ce pe imașul cu singurul pom roditor din ținut,

vitele noilor așteptați, îmbulzindu-se înaintea stăpânilor,

se acomodează hrănindu-se cu fructele căzute printre

Mă lași, bre? Sunt sătul!, îi ripostă cel de lângă el.

Fă-mi loc, vreau să plec!

Ați văzut? Drept mulțumire, cum mi-a răspuns și

cum m-a privit individul, își spuse omul oful către vecina

din partea cealaltă a scaunului său, o doamnă evlavioasă

și măsurată în vorbe și gesturi.

Stai liniștit! Are bilet la teatru și se grăbește. Nu vrea

să întârzie. Da’ mai e ceva. Așa-i când vorbești în vânt! Ce

credeți? Eu nu pățesc la fel? Pățesc, dar continui vorba.

Și mereu îi spun fiului meu: „Indiferent de nota pe care

o vei lua la bacalaureat sau de rostirea discursului de

către tatăl tău la acest nivel înalt, căci tatăl său e cel care

Fii tu însuți!”

Serios, doamnă? E soțul dumneavoastră? se arătă

Te rog, nu mă întrerupe! Fii politicos, domnule,

când ai ocazia să audiezi o doamnă!, preciză femeia. Da,

indiferent, seva vieții va continua să curgă în fiecare,

urmându-și traiectul și rostul!

Interesant! se grăbi omul să vină cu aprecierea. Da’

pe mine, vă rog, să mă scuzați! Trebuie să plec.

Știu! spuse femeia. E deajuns un țâr la telefon și

conversația încetează. Vrei să știi? Nu mi-e soț. Suntem

concubini. Asta ca să te potolești!

Probabil că asemenea discuții au avut loc în diferite

părți ale sălii, ceea ce făcea să crească impresia de

vacarm, iar atmosfera să fie încărcată. Și cum nimeni

nu se înțelegea cu nimeni, iar zgomotul asurzitor lua

amploare, putând să ducă și la o încăierare pe cinste,

cineva din sală, din respect pentru mulțimea adunată,

ridicându-se din scaunul său, se duse la tribună și

surâzător încercă să liniștească spiritele.

Stimați concetățeni! Eu când mă gândesc, după cum

s-a spus la conferința din seara asta, la care am asistat

cu toții, că actualul curs al vieții se va șterge de pe fața

pământului, îmi vine să râd. Drept vă spun că-mi vine

să râd și-n consecință mă întreb: Cine are interes pentru

așa ceva? Da’ și cu ce drept? De unde atâta putere?

treabă. Vreți să știți? Nu există niciun motiv pentru râs

și plâns. Să lăsăm în pace actualul curs al vieții. El se

trece sau se transformă de la sine, fără voia noastră. Nu

ne afectează deloc. Vă asigur eu! Nimeni dintre voi nu va

păți nimic. (Se aude o vociferare.) Poftim? Cum? A fost

un zvon și eu gata, hai să râdem, și voi gata, după mine,

hai să râdem! Da’ nu-i așa! Și râsu’ și plânsu’ știu când să

vină. Până atunci, să ne reglăm respirația și-n voie să ne

primenim burduful cu aer proaspăt! Și apoi, dacă râsul

trece, de ce ar mai rămâne plânsul? Aveți dreptate! A

trecut valul ucigaș și nimic nu se mai aude. Nu-i nimic!

Începe să se vadă ceva. Abia se vede. E încă întuneric și

n-are cum să se vadă. Stați liniștiți! Nici nu mă gândesc

să aprind lumânarea. S-ar produce un trăsnet și, apoi,

chiar totul s-ar șterge. Ce facem? Vorbim pe limba veche

sau pe limba nouă? Uite că vorbim ceva! Și vorbim ce

vedem. Eu văd! Voi vedeți? Se vede o schiță de surâs. (Se

produce o aglomerare.) Încet și fără să dăm din coate!

Nu pune mâna, nu! Va ieși cumva ceva până-n zori.

Ușa se deschise brusc și apăru Conferențiarul. Văzând

că fusese înlocuit la tribună, el se repezi să-l înlăture pe

temerar.

  • - Ce faci, omule, acolo? Du-te de acolo și vezi-ți de

treabă! Aici nu-i loc pentru oricine.

Vorbitorul cu respect se retrase în aplauzele mulțimii,

ocupându-și locul în sală.

  • - Așa mai merge! spuse Conferențiarul. Îmi cer scuze

pentru întrerupere și-mi exprim bucuria că nu s-a produs

întocmai, după cum am fost informat. Cine știe cu ce

ne-am fi pomenit? Doamne ferește! Atât ne mai trebuia!

Dar să continui ...

„Trăim vremuri difuze, încercându-se

centre de spirit și de materialitate cam peste tot, despre

14 actualitatea literară teatru nr. 70 n aprilie 2017 Pauza din rostirea actorului Somnabulism de Iaroslava

spectacolul Dorian (la care fugise Domnul din

sala de conferințe, avea toate motivele), con-

cept, regie și coregrafie: oana Răsuceanu, este

un excepțional one-man show datorat actorului

și dansatorului George Albert Costea (GAC) de la

Asociația Control N și teatrul odeon, București.

care se spune că reprezintă potențialul comunităților.”

  • - Poți fi în centrul mediului de viață în măsura în care

îți păstrezi propriul centru! strigă cineva din sală.

  • - Nu ne răstim în front! Perturbăm atmosfera!, îl

apostrofă Conferențiarul pe liberul cugetător. Acum eu

vorbesc! Da? Și! „În noul difuz al mileniului s-a uitat,

voit sau intenționat, comunul care apropie și împacă

mulțimile. Legile conviețuirii au neglijat semnele

cerului, lăsându-se în plata tehnologicului. Cel ce se

vede și poate fi atins face ordinea și exclude închipuirea.

De prea mult concret și la discreția oricui, tehnologicul

îl așează pe cel mare lângă cel mic, pe cel bogat lângă

cel sărac. Iată avantajele vremurilor pe care le trăim!

Numai că simțurile sunt diferite, înstrăinările cresc, iar

suspiciunea și deruta stau la masă cu fiecare dintre noi.

Retras în interogativ, ca într-o scorbură de pădure, omul

cotidian se-ntreabă odată cu Machiavelli, seamănul

său din alt mileniu: «Nu știm ce este mai bine: răul

care aduce folos sau binele care dăunează?» În natura

organică procesele se repetă, alternând între ele. Suntem

în faza difuzului când lichidul primordial se risipește,

diluându-se. «Câte-un pic din fiecare pentru fiecare»,

devine sloganul pe buzele noastre, iar esența, e clar, se

vrea un ideal. Nu rămâne pentru mulțimea trăitoare

decât să simtă clipa așa cum se face, cu bucurii și cu

necazuri, iar pentru minoritatea gânditoare, mă rog,

și-a ales rolul, să aștepte clipa când lichidul primordial

să se concentreze, preparând esențele. De fapt, esențele

(Se aud râsete.) Vă rog, nu râdeți! Vă rog, eu! Că nici

eu nu râd încă. Nu de alta, da’ nu știți să râdeți. Uite la

dânșii! Râd pe la colțuri. Râd în pumni. Nu se râde așa!

Vă rog, nu râdeți! Eu când mi-amintesc, după cum erați

odinioară când râdeați din orice, îmi vine să plâng. (Cu

lacrimi în ochi.) Și vă spun! Vă rog, nu râdeți! Nu se râde

așa. Se râde cu gura larg deschisă și ținându-vă de mână

sau de abdomen. Ori dacă are cineva o protuberanță

care-i prisosește, merită să se țină de ea. Dar să n-o

dea la vecini. Nu! I-o strică. De uzată ce-i, o mai face

necesare nouă!”

Ușile sălii se dădură într-o parte și-n încăpere pătrund

jivinile care n-aveau forme, dovadă că nu se vedeau, dar se

auzea respirația lor, agresivă și urât mirositoare, diluând

atmosfera și provocând mulțimii crize de identitate. O

voce venită ca din eter glăsuia: „Întâmplările povestite

cu întreg contextul descris aparțin martorului care a

asistat la eveniment. Numai că înțelesurile ce se pot

desprinde din acea mărturisire nu-i mai aparțin.”

  • - Acesta trebuie să fie Puiu Clitemnestru! strigă

și harcea-parcea. Rămâne, apoi, pe arătură ca o ladă cu

nisip. Și n-ar fi bine. Zău, că n-ar fi! Nu-l mai ia nimeni

în seamă. Da’ parcă îl lua într-un fel! Interesul scade

Conferențiarul. Acum două zile, dacă nu și mai mult,

la sediul nostru de campanie, el a dat concurs pentru

ocuparea postului de păstor la cireada șefului.

nr. 70 n aprilie 2017 cărţi/autori actualitatea literară 15 Lăsaţi cărţile să vină la mine !
nr. 70 n aprilie 2017
cărţi/autori
actualitatea literară
15
Lăsaţi cărţile să vină la mine !
cu sticla afumată încă mai „atârnă în
care scoate stelele din jobenul nopții/ cu
oare nu așa trebuie să fie un poet adevărat?
bucătărie”, așteptându-și rândul să fie
mâna lui nevăzută”; „un poem pe care-l va
Titlul, interesant, persuasiv, se întemeiază
aprinsă spre a răspândi iarăși în jur lumina
citi/ ultimul om de pe pământ/ la revărsatul
pe o sentință a misticului Meister Eckhart,
poveştilor: „a fost un veac al păpușilor
zorilor [
]
îți mulțumesc că nu m-ai lăsat/ să
părând mai degrabă un joc de cuvinte:
cu cap de porțelan, al bastoanelor de
mă prăbușesc în mine/ și mi-ai dat puterea
„Ochiul cu care-L văd pe Dumnezeu
promenadă cu mâner de ivoriu” (Demult,
să înfrunt/ cu pieptul dezgolit/ și pletele în
este același ochi cu care Dumnezeu mă
tare de mult). Dar și un anotimp când
vânt// a p o c a l i p s a”. Vasăzică: ultimul
vede.” Poemele seamănă cu niște sentințe
copiii se făceau greieri mirifici, devenind
cititor de pe Terra îi mulțumește autorului,
gnostice mai dezvoltate, autorul arătându-
Remus V. GIORGIONI

ş erban Codrin, Rodierul, Ed. Betta, Bucureşti, 2016

„Rodierul” (Baladierul) Șerban Codrin

este un „caz” al literaturii române. El se

încăpățânează, în poezie, să fie „numai”

poet (fără alte adaosuri, dar cu multe

„ceterași ai serii”, care cântau la Cetera de

tulei...

(cunoaștem „instrumentul”, cum și

mustățile din mătase de porumb, din care

se mai făceau și „trabuce”!). Încântător

parodice sunt poemele patriotice din

primul ciclu. Colegul Francisko înțelege că-

ți poți iubi țara și alintând-o ironic-parodic

care este penultimul pământean; cei doi

ar vrea să salveze specia de la extincție,

prin comunicare - împărtășire. (Dar, hai

să-ți spun și eu părerea mea, dragă poete:

noi poeții nu salvăm nimic, pentru că

suntem doar interpreți ai marii Creații.

Iar aserțiunea ta, în legătură cu: „PRIN

se interesat de cunoaștere, fiindcă-l citează

pe George Steiner, sau pe fizicianul în vogă

Hawking (despre care tratează și Kocsis

în poemul Fizică). Este inițiat în Ştiința

îngerilor - poem pe care-l cităm integral,

părându-ni-se interesant: „O tăcere dulce/

înfiorătoare/ trage de mine/ cum altădată

nr. 70 n aprilie 2017 cărţi/autori actualitatea literară 15 Lăsaţi cărţile să vină la mine !
nr. 70 n aprilie 2017 cărţi/autori actualitatea literară 15 Lăsaţi cărţile să vină la mine !
nr. 70 n aprilie 2017 cărţi/autori actualitatea literară 15 Lăsaţi cărţile să vină la mine !
nr. 70 n aprilie 2017 cărţi/autori actualitatea literară 15 Lăsaţi cărţile să vină la mine !
nr. 70 n aprilie 2017 cărţi/autori actualitatea literară 15 Lăsaţi cărţile să vină la mine !
nr. 70 n aprilie 2017 cărţi/autori actualitatea literară 15 Lăsaţi cărţile să vină la mine !

dimensiuni: de la poezia clasică la cea

contemporană, haiku, haikai, poeme zen

etc.); dar și dramaturg, critic etc. Apreciat

pe alte meleaguri (probabil) mai mult

decât în țară, Ș.C. a început să se bucure

totuși, recent, de o creștere a cotei valorice.

Apreciem, la cartea de 235 de pagini a

„împricinatului”, un cuprins atât de ...

cuprinzător că se întinde pe 13 pagini,

titlurilor în sine ale poemelor adăugându-li-

se o listă cu versul liminar al fiecărui poem.

Spicuim și noi din Catalogul Rodierului:

I. Acum și întotdeauna, binecuvântata

rodire a teilor; II. Amărăciunea poetului,

când întârzie printre cărți; V. Biografii de

cuvinte îngenuncheate

VII. Controverse

 

...

cu poezia

...

X. După un secret desen de

Botticelli

...

etc. (Dacă ar fi să cităm și

versurile liminare, am avea un poem-

rezumat al cărții. Dar, deși este epoca lor,

ne ferim de rezumate, chiar și poetice,

îndemnând cititorul la o lectură integrală.)

Deși scris în prozodie clasică, autorul fiind

un eminent filolog, volumul în discuție este

presărat cu elemente benefic postmoderme,

Poezia fiind unul din actanții lirici: „Fac

dragoste cu muza poeziei/ Puștoaică

savuroasă-în felul ei”; „Cred unii, poezie,

cum că ești/ În cer și pe pământ împărăție/

Lui Dumnezeu

...

”;

„Dincolo de neporțile

deschise/ Ale caligrafiilor cerești/ Te-a scris

Necineva și-încă te scrie/ Într-o astral de-

ermetică grafie”. Cartea este prefațată de

Aureliu Goci: Şerban Codrin, Clasicizare şi

experiment în discursul poetic. Mulțumim

poetului pentru dedicație: el însuși face

parte din puținii eroi rămași pe metereze

acum, când „cetatea cărții oricum se

clatină” ...

Kocis Francisko, Oţet de furnici, Ed. Ardealul, Tg. Mureş, 2016

  • - nu nepărat înjurând-o, cum fac alții, care

resping aprioric poezia zis patriotică: în

poemul liminar Draga mea, poetul i se

adresează patriei („draga mea, draga mea

țară, dragă

...

”)

ca

unei

iubite

pe

care

o

încântă („ești frumoasă, ești dumnezeiesc

de frumoasă”); dar o mai și ceartă - o

beștelește când merită! - așa, ca între

consorți...

Ionuţ Caragea, Mesaj către ultimul om de pe pământ, Ed. Fides, 2016

Cultivând o poezie de nuanță SF, orădeanul

  • - scriitor internațional - Ionuț Caragea este

un Mesager al ordinii transcendente (-

titlul prefeței semnate de dna profesoară

Maria-Ana Tupan). De altfel, prefațatoarea

identifică și modelul cărții, în viziunea

apocaliptică din 1805 a francezului J.B.

Cousin de Grainville, Le Derniere Homme.

Apariție cu nr. 61 a Colecției Eidos a editurii

europene (din Iași, RO, UE) - Fides, cartea

de 160 de pagini a lui I.C. apare sub sigla

„Printed in EU”. Volumul este destul

de elegant: imaginea apocaliptică de pe

copertă are suprapusă fotografia autorului

la 40 de ani (dar pe coperta interioară

nu apare localitatea și anul: văd că unele

edituri nu mai catadicsesc să-și treacă aici

nici sigla firmei!). Dna Tupan evocă toposul

„ultimului om” în filosofia politică actuală,

cu referire la F. Fukuyama, S. Huntington

și J. Derrida. (Am îndrăzni să menționăm

și noi aici mesajul piesei lui E. Ionescu,

Rinocerii: dacă toți oamenii s-ar transforma

la un moment dat în draci sau rinoceri,

tu să rămâi om!) Desigur că scenariile

apocaliptice se țes și se derulează pe fondul

decăderii generale a lumii actuale, dar

credem că un asemenea scenariu trebuie

să plece obligatoriu de la Apocalipsa biblică

a lui Ioan. Și iarăși mă simt îndemntat să

POET DUMNEZEU/ REINVENTEAZĂ/

LUMEA”, din poema Clavius, este validă

numai în plan artistic.)

Victoria Milescu, Deriva sentimentelor, Editura Betta, 2016

Acum, când se vorbește intens despre

deriva continentelor, colega din urbea lui

M. Sebastian (prin naștere) sesizează subtil

că, probabil pe acest fond, există și o derivă

a sentimentelor omenești. Prefața care

gardează volumul - semnată de profesorul

Nicolae Georgescu: Poezia ca pătrundere în

cauze - chiar explică etimologia cuvântului,

ca venind de la râu/ rivus, semnificând o

debordare, transgresare a malurilor. Iar

V.M. este, într-adevăr (și) o poetă a ploii, a

unor imagini grăitoare care curg în cascadă.

Ea „combate” despre singurătatea poetului

(Poeților noştri), farmecul uitat al poeziei:

„Scriu cu bucurie despre tristețe/

...

scriu cu

bucurie despre plecarea verii/ în mijlocul

petrecerii

...

”.

Și, firesc, despre amăgirile

timpului călător. Sunt prea multe de spus

în domeniu (despre Derivă ca universală

curgere a timpului, vieții, sentimentelor -

„domeniul” fiind cel al poeticii nepoatei de

spătar V.M.!). Ne oprim la aceste versuri

antologice din poemul Acolo unde...:

„telefonul sună în gol pe fundul oceanului/

marile vapoare nu se apropie prea mult

de mine.” Dar despre poezia Victoriei

Milescu s-au pronunțat mai bine de-o

jumătate de pagină de referenți, printre

care poeți importanți, pe care probabil i-a

și cunoscut: Gh. Tomozei, Cezar Ivănescu,

Radu Cârneci, C-tin Abăluță, Gh. Istrate,

cât și mulți critici, prozatori și jurnaliști

culturali. Răzvrătirea pe care o decriptează

în poetica dumisale marele critic și istoric

Romul Munteanu se convertește în „dorința

de a schimba cursul nefiresc al lumii” de

trăgea de mine/ muza confuză/ despuiată/

asta-i forma adevărată a/ triumfului.” Dar

se pare că, măria-sa muza confuză îi

mai joacă din când poetului și câte-o festă

(sau

...

recenzentul e bătut în cap!): n-am

înțeles - în poemul mai lung și ironic-

postmodernist Locuințe - care este rolul și

de ce „ar trebui să știu (eu, cititorul

)

ce

chirie plătea mătușa Filotica”

...

? Și, pentru

că „desfrânată cum e ea, poesia a ajuns

proprietatea maimuțelor” - hai să vedem și

câte-o poezioară, dacă tot este menționat

cuvântul în titlul cărții: „Într-o pungă de

plastic incoloră și/ de mărimea unei cărți/

sau măcar în care încape/ faimosul discurs

al lui Demonstene/ despre cunună/ îmi

încape răsuflarea.” Poezioara datează din

1974, când domnul poet, „laș, escroc și

puturos”, dar care „pozează în sfânt/ și

excelează în beție/ și zice că scrie poezie”

(Poze), parcă scria bazându-se cu mai

multă putere pe cuvânt.

Gheorghe Simion, Canonul iubirii, Ed. Princeps Multimedia, Iaşi, 2017

Pentru oricine aruncă o privire peste

fișa biobibliografică a autorului este

clar ca bonjour că el este Fiul Agapiei

(volum de poeme, 2015). Iar ca dovadă

Dumnezeu citește în cartea vieții

(meditații și reflecții, 2014) stă faptul că

mai toată viața poetului-eseist se învârtește

în jurul Mănăstirii Agapia din jud. Neamț

- și a localității aferente: acolo face primii

ani de școală, acolo se întoarce profesor (de

franceză ...

Un singur lucru nu transpare

cu destulă claritate din fișa publicată

pe clapeta primei coperți: legăturile cu

Franța). Cartea pe care o avem în mână

începe ferm, fără alte preliminarii: începe,

cum se și cade, cu poemul Început: „A

scrie părăsit la marginea marginii/ unde

Avem în mână (și „ce-i în mână nu-i

evoc un moment semnificativ: „Cultura”,

azi (Ioan Țepelea). E bine să te informezi

nu se mai zărește nimic uman/

...

făcând

minciună”!) un volum de 130 de pagini

în seria ei grafică, a făcut odată un număr

când ai în față un volum de versuri (150

să plesnească muguri plăpânzi/

...

A scrie

de poezie adevărată, un titlu incitant la

lectură. În cuprins descoperim patru cicluri,

inegale ca lungime: 1. Poeme patriotice

(!), 2. Lucruri mărunte, copilărești, 3.

Lucruri și mai mărunte, necopilărești, și

4. Îmbrățișări - cel mai lung fiind al treilea.

Sunt poeme în proză, tipărite rând la rând,

fără ca acest obicei să afecteze prea mult

lirismul intrinsec, pătruns de o limpiditate

uimitoare și de un extraordinar simț al

limbii. Se pare că poetul mureșean a ajuns

la vârsta rememorărilor nostalgice, că prea

des și cu miez își amintește de copilărie,

poemele fiind un soi de rapoarte ale

sincerității sinelui ascuns, copilul tăinuit în

sufletul fiecărui adult (căci, ce este poetul

altceva decât un copil deghizat - un adult

refuzat?

...

).

Lampa de petrol a Copilăriei

special despre apocalipsa reflectată în toate

domeniile: cultură, societate, arte, film

etc. S-au emis păreri docte, interesante și

(supra) specializate, însă nimeni nu șoptea

o vorbă despre adevăratul Apocalips; cele

tratate fiind în fapt preziceri și posibile efecte

ale lui. Ionuț Caragea încearcă să ne aducă

Apocalipsa în casă - vrea să ne-o pună, prin

volumul de față - pe masă, reușind s-o ...

domesticească (deși este vorba, desigur,

despre o apocalipsă poetică, mergând într-

un artistic răspăr cu cea canonică). Poemul

lui curge frumos, chiar armonios, și nici

de sens nu duce lipsă, ca altele care doar

sună bine „din coadă”. Poemul meu de azi

(al poetului, vasăzică) este un poem ca un

cântec suav - un poem ca un râu - un poem

ca un

soare...

„un poem ca un Dumnezeu/

de pagini, cel în discuție), dar tot la fel

de bine este să te „documentezi” pe cont

propriu. Cartea este și frumos prezentată,

copertă sugestivă, ilustrații excelente, deși

cam puține (felicitări, Lavinia Dima!); ne-a

plăcut ideea de a grafia pe clapetele coperții

un poem reprezentativ.

George Luca, Ochiul cu care Dumnezeu mă vede, Editura Timpul, Iaşi, 2016

Placheta despre care facem vorbire are

un titlu mai lung (probabil că autorul

s-ar supăra dacă n-am cita și subtitlul:

„datornic în lăuntrul nimicului/ poezioare

și alte diversiuni: 2005-2016”). La prima

vedere se pare că ne aflăm în fața unui

autor ciudat - cum sunt toți poeții

...

- dar

la capătul puterii/ așternându-ți sufletul/

sub pașii grei ai trecătorilor/ suportând

lacrimile de ceară/ ...

A scrie în zori după

nopți furate/ când nici timp nu mai trece/

cu tine cu tot/ aruncat în abisul așteptării/

am rămas copil fără copilărie.” Volumul de

215 pagini al lui G.S. este împărțit în trei

„VIA”: I. Via Terra, II. Via Precaria, III. Via

Sacra. Cum era probabil de așteptat (și cum

primele două se cam suprapun ca sens),

ne-am concentrat atenția asupra celei de-a

treia Căi: poeme ca Ultimul cuvânt de pe

cruce, Sabia Duhului, Înviere, Mireasă

a Luminii (dar și altele ca În curînd vine

Mirele, din al doilea ciclu) ni-l recomandă

pe G.S. ca pe un autentic poet religios care

a trăit o viață de om în vecinătatea Sacrului.

Un (con)frate al nostru, așadar.

16 actualitatea literară meridiane nr. 70 n aprilie 2017

16 actualitatea literară

16 actualitatea literară meridiane nr. 70 n aprilie 2017

meridiane

nr. 70
nr. 70
16 actualitatea literară meridiane nr. 70 n aprilie 2017
16 actualitatea literară meridiane nr. 70 n aprilie 2017

n aprilie 2017

n „Acolo unde femeile sunt regi”, o poveste remarcabilă despre iubirea maternă

Cartea lui Christie Watson (laureată a Premiului

Costa pentru debut), apărută la Editura Trei, în tra-

ducerea de Irinei Negrea, vorbește despre iubirea

n „Acolo unde femeile sunt regi”, o poveste remarcabilă despre iubirea maternă Cartea lui Christie Watson

maternă în cele mai

felurite reprezentări, dar

prezintă și lumea exotică

a Nigeriei, cu senzațiile,

culorile și mirosurile

ce o definesc. Christie

Watson (n. în 1976)

este o autoare britanică

al cărei debut, cu Tiny

Sundbirds, Far Away, a

câştigat Costa First Novel

Award în 2011. Născută în

Stevenage, a abandonat

şcoala la 16 ani şi, după

un an de voluntariat în

cadrul organizaţiei Scope,

a devenit asistentă medicală. Mulţi ani a îngrijit copii

înainte să se apuce de scris. A câştigat bursa Malcolm

Bradbury, care i-a permis să urmeze un curs de creative

writing. În prezent, este director de program în cadrul

cursului de creative writing la St Mary’s University.

Locuieşte la Londra împreună cu copiii săi.

n „Acolo unde femeile sunt regi”, o poveste remarcabilă despre iubirea maternă Cartea lui Christie Watson

n „Durerea e o făptură înaripată”, de Max Porter

Durerea e o făptură înaripată anunță un

talent cu totul ieşit din comun. Romanul apărut la

Editura Pandora M, în traducerea Mihaelei Buruiană,

este câștigătorul Premiului Dylan Thomas 2016, a

fost vândut în Marea Britanie în peste 100.000 de

exemplare și este tradus în peste 20 de limbi. Este,

de asemenea, câştigătorul

Premiului Sunday Times

pentru tânărul scriitor

al anului 2016 și finalist

la Book Critics Circle

John Leonard (SUA).

Drepturile de ecranizare

au fost achiziționate de

Pulse Films. Într-un

apartament din Londra,

doi băieți se confruntă

cu insuportabila tristețe

provocată de moartea

fulgerătoare a mamei lor.

Tatăl lor, expert în opera

lui Ted Hughes şi romantic

dezorientat, îşi imaginează un viitor pustiu, lipsit de

sens. În acest moment de disperare, primesc o vizită

de la Kra - dădacă, vindecător, şar-latan, personaj

contradictoriu. Atrasă de familia îndoliată, această

pasăre „sentimentală“ amenință că va rămâne până

când nu vor mai avea nevoie de ea. Şi aşa se şi întâmplă:

lunile trec, durerea cedează locul amintirilor, iar

familia începe să se vindece. Max Porter s-a născut în

1981. În prezent, este senior editor la Granta Books

şi Portobello Books. Locuieşte în South London

împreună cu soția şi copiii. Durerea e o făptură

înaripată este prima sa carte.

16 actualitatea literară meridiane nr. 70 n aprilie 2017 n „Acolo unde femeile sunt regi”, o
Dimana Ivanova Dimana Ivanova s-a născut la Varna (Bulgaria) în 1979. A studiat la Universitatea din
Dimana Ivanova
Dimana Ivanova s-a născut la Varna (Bulgaria) în 1979. A studiat
la Universitatea din Sofia filologia slavă și filologia franceză. În 2006,
a fost admisă ca doctorand al Universității Caroine din Praga în
domeniul literatură comparată. Teza de doctorat, pe care a absolvit-o
cu succes în 2011, tratează aspectele comparative ale poeziei
decadente cehe. În 2012 a publicat la Editura Ergo din Sofia volumul
de poezii Invitație pentru tați. Unele dintre textele sale au fost
traduse în engleză, franceză, cehă, spaniolă, slovacă, rusă, română și
macedoneană. A publicat în reviste literare din Bulgaria (Literaturen
vestnik, Stranica, More), Tower Journal (Statele Unite), Purple
Words, Hambre (Spania), Destine literare (cotidian de limba română
din Canada) etc. A participat la mai multe festivaluri internaționale
de poezie iar traducerile sale au fost publicate în periodicele Literární
časopis (Cehia), Panoráma (Cehia), Homo Bohemicus (Cehia) și
într-o Antologie a tinerilor scriitori cehi tălmăciți de tineri traducători
bulgari (2008). Centrul Ceh din Sofia i-a acordat de două ori premiul
Grigora Lenkova. Dimana Ivanova a tradus mai multe cărți din cehă
și slovacă în bulgară iar din 2008 colaborează cu serverul www.
Antologia fluturelui. Predă franceza, teoria artei și istoria culturii
iliteratura.cz. Tot în 2008, autoarea a fost beneficiara unei burse
într-un liceu din Republica Slovacă, este membră a Asociației Cehe
pentru proiecte ștințifice ale cercetătorilor străini, acordată de către
a Jurnaliștilor, a Asociației Traducătorilor Municipali din Cehia, a
Academia de Științe din Slovacia. A scris numeroase articole literare
Asociației ceho-slovace de literatură comparată și a mișcării poetice
și științifice și a editat în 2016, împreună cu poetul columbian Robert
Poetas del mundo. În octombrie 2016, a publicat un al doilea volum
Max Stenkist, o antologie de autori slavi și latino-americani numită
de poezie, numit Alfabetul dorinței la Editura Scalini din Sofia.
Foto: tonya Atanakova

Din volumul Alfabetul dorinţei

Bibliotecarul

ca un avatar

iar visul meu s-a transformat într-un coșmar.

O mulțime de indieni cântau

într-o limbă de neînțeles,

O carte veche a fost furată

am auzit și strigăte

dintr-o bibliotecă orăşenească.

de diavoli bucurându-se de plăcerile cărnii.

Dar a avut noroc - a ajuns

Un bătrânel zrențăros care trecea pe acolo

în mâinile unui tânăr bibliotecar dintr-o școală,

și m-a lovit cu bastonul peste armura mea

mare iubitor de titluri rare.

de fier.

„Ce frumoasă ești!”, a exclamat el fericit când a văzut-o.

Am încercat să evadez din ea,

Totuşi, nu a tatuat-o nici cu un sărut, nici cu exlibris-ul său,

dar nu am reușit.

ci cu ştampila biblotecii şcolare.

Am rămas prizonieră în nava mea spațială

Bătrâna carte s-a înfiorat cu tot cu praful de pe ea

cu dorul de dragoste

şi s-a tolănit mulţumită pe un pupitru,

chiar și într-un vis, din ce în ce mai palid.

aşteptând clipa când bibliotecarul avea să o deschidă din nou.

Rusalka

Dunărea

este astăzi neobişnuit de liniştită.

Iubirea ta ustură

Apele ei sunt tăcute, gânditoare,

ca un condiment din târgul unguresc.

profunde precum Nirvana.

Îmi face mare plăcere să-ți simt

Numai o motocicletă de apă le tulbură

buzele -

senina virginitate,

piperate

brăzdându-le suprafaţa cu botul său ascuţit.