Curs RM2

CUPRINS
REZISTENŢA MATERIALELOR – partea a II
6 SOLICITAREA LA ÎNCOVOIERE
6.1 Tensiuni normale la încovoierea pură a barelor drepte........................... 4
6.2 Tensiuni tangenţiale la încovoierea simplă a barelor drepte................. 11
6.3 Lunecarea longitudinală şi împiedicarea ei. Elemente de calculul
îmbinărilor ............................................................................................... 17
6.4 Tensiuni principale la încovoierea simplă a barelor drepte ................. 20
6.5 Deformaţii ale barelor drepte solicitate la încovoiere............................ 21
6.5.1 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate....................................... 21
6.5.2 Integrarea ecuaţiei diferenţiale a încovoierii barelor drepte ................ 24
6.6 Aplicaţii........................................................................................................ 27
Teste .......................................................................................................... 31
7 TORSIUNEA LIBERĂ A BARELOR DREPTE

7.1 Generalităţi. Diagramele momentelor de torsiune. Aplicaţii ................ 34
7.2 Răsucirea barei de secţiune inelară subţire. Comportarea materialelor la
torsiune...................................................................................................... 38
7.3 Răsucirea barei de secţiune circulară plină şi inelară ........................... 41
Teste........................................................................................................... 47
8 FLAMBAJUL BARELOR DREPTE COMPRIMATE

8.1 Introducere ................................................................................................ 49
8.2 Flambajul în domeniul elastic.................................................................. 51
8.2.1 Stabilirea ecuaţiei diferenţiale şi integrarea ei ..................................... 51
8.2.2 Condiţii la limită. Formula lui Euler.................................................... 52
8.2.3 Cazurile fundamentale de flambaj ....................................................... 55
8.3 Domeniul de aplicabilitate a formulei lui Euler. Flambajul barei în
domeniul plastic........................................................................................ 58
8.4 Calculul la flambaj ................................................................................... 60
Teste........................................................................................................... 62
Cuprins 3
9 SOLICITĂRI COMPUSE
9.1 Introducere ............................................................................................... 65
9.2 Tipuri de solicitări compuse..................................................................... 66
9.3 Calculul tensiunilor normale......................................................................... 67
9.3.1 Solicitări compuse de încovoiere cu forţă axială ................................. 67
9.3.2 Solicitări compuse de încovoiere după două direcţii ........................... 68
9.3.3 Solicitări axial excentrice .................................................................... 71
9.4 Calculul tensiunilor tangenţiale.................................................................... 72
9.5 Solicitări compuse care conduc la apariţia tensiunilor normale şi a
tensiunilor tangenţiale .................................................................................... 72
9.5.1 Teorii de rezistenţă............................................................................... 72
9.5.2 Calculul arborilor solicitaţi la încovoiere şi răsucire ........................... 75
Teste .......................................................................................................... 77
10 STUDIUL DEPLASĂRILOR PRIN METODE ENERGETICE

10.1 Introducere .............................................................................................. 78
10.2 Teorema Castigliano .............................................................................. 81
10.3 Formula Mohr Maxwell. Procedeul Veresceaghin .............................. 82
10.4 Aplicatii ................................................................................................... 85
Teste .......................................................................................................... 88
11 STUDIUL SISTEMELOR STATIC NEDETERMINATE

11.1 Grad de nedeterminare........................................................................... 90
11.2 Sisteme de bază. Sistem de ecuaţii de condiţie ..................................... 93
11.3 Metoda eforturilor ................................................................................. 94
11.4 Metoda deplasărilor ............................................................................... 96
11.5 Rezolvarea sistemelor static nedeterminate. Ridicarea nedeterminării 96
11.6 Deplasări în sisteme static nedeterminate ............................................ 98
11.7 Grinzi continue. Ecuaţia celor trei momente ....................................... 99
Teste .......................................................................................................... 102
BIBLIOGRAFIE ................................................................................................... 103

6. SOLICITAREA LA ÎNCOVOIERE
6.1 TENSIUNI NORMALE LA ÎNCOVOIEREA PURĂ A BARELOR DREPTE
Încovoierea pură într-un singur plan (zx) este solicitarea barelor cauzată de
prezenţa în secţiunile lor transversale a unui singur moment perpendicular pe axa
barei (My). Acesta este cazul zonei centrale a barei din figura 6.1, a în secţiunile
căreia, neglijând greutatea proprie,
N = Ty = Tz = 0 , Mx = Mz = 0 , My ≠ 0 . (6.1)
Relaţia de echivalenţă (3.1)2 arată că în secţiunile transversale ale barei apar
tensiuni normale σ dar nu permite determinarea acestora, întrucât nu se cunoaşte
legea de distribuţie a lor, pentru a se putea efectua integrala. Pentru rezolvarea
problemei se apelează la considerente de deformaţie, obţinute în urma studiului
experimental.
Bara cu secţiune simetrică faţă de axa z. Se consideră că bara din
figura 6.1, a este prismatică şi simetrică faţă de planul (zx). Pe această bară se
consideră două secţiuni transversale 1-2 şi 3-4, materializate pe suprafaţa laterală a
acesteia prin două linii directoare. Se consideră de asemenea două fibre
longitudinale a-b şi c-d, evident perpendiculare pe secţiunile transversale 1-2 şi 3-4.
Experimental se constată că, după aplicarea momentelor încovoietoare My ,
secţiunile transversale 1-2 şi 3-4 rămân plane şi normale pe fibrele longitudinale
(ipoteza lui Bernoulli), adică γxy = 0. Se mai observă de asemenea că lungimile
fibrelor longitudinale se modifică şi anume fibrele situate în partea inferioară a barei
se lungesc iar fibrele situate în partea superioară se scurtează. Datorită continuităţii
materialului este evident că există fibre, numite neutre, care nu-şi modifică lungimea.
Totalitatea acestor fibre determină suprafaţa neutră a barei. Intersecţia suprafeţei
neutre cu planul de simetrie (zx) determină axa sau fibra neutră a barei iar intersecţia
suprafeţei neutre cu planul secţiunii transversale determină axa neutră a secţiunii,
notată în figura 6.1, c cu yo.
Intersecţia planelor 1'-2' şi 3'-4' determină o dreaptă, a cărei intersecţie cu planul
de simetrie al barei reprezintă centrul de curbură al axei neutre a barei. Se notează
cu rp s = ds lungimea fibrei neutre corespunzătoare elementului dx considerat şi cu ρ
' '
raza de curbură a acestei fibre. Se mai notează cu zo distanţa de la fibra r's' până la o
fibră oarecare a'b'.
Sunt evidente relaţiile:
rps = ds = ρ dθ = dx
' '
; (a)
ab = dx = ρ dθ ; apb = (ρ + zo ) dθ .
' '
(b)
Solicitarea la încovoiere 5
dx
a F F a 1 3
x c d
x
J J
r s
a b y
2 4
z z
F
T T=
d
ρ
M M
F 1' 3'
c' d'
'J 'j
M a' r s b'
2' 4'
My = aF = const.
a b
σmi
yj
Cj x
Myj z
Oj z
yj
yoj σd
dA z z σma
c d
Fig. 6.1
Alungirea specifică a fibrei ab,

a 'b ' − ab dθ zo
ε= = zo = . (c)
ab dx ρ
În relaţia (c),
dθ 1 dθ
= = (6.2)
dx ρ ds
reprezintă rotirea specifică, adică unghiul format după deformaţie între două secţiuni
transversale, care înainte de deformaţie se găseau una faţă de cealaltă la distanţă
egală cu unitatea. În cazul în care este necesar (la încovoierea în două plane),
unghiul θ se va prevedea cu indicele axei în jurul căreia are loc rotirea secţiunii; în
cazul de faţă, se va scrie θy. Datorită ipotezei lui Bernoulli şi simetriei grinzii, rezultă
γzx = γxy = γyz = 0, deci τzx = τxy = τyz = 0, conform legii lui Hooke generalizate (4.103).
Dacă se admite că fibrele longitudinale nu se presează reciproc, adică
σy = σz = 0, rezultă că starea de tensiune într-un punct din interiorul unei bare
solicitată la încovoiere pură este o stare monoaxială, determinată de tensiunile
6 REZISTENŢA MATERIALELOR
zo
σ x = σ = Eε = E . (d)
ρ
Introducând (d) în prima relaţie de echivalenţă (3.1) se obţine
∫ z dA = 0
A
o , (6.3)
ceea ce înseamnă că axa yo este centrală, adică trece prin centrul de greutate C al
secţiunii. Rezultă că fibra medie deformată coincide cu axa barei iar axa neutră a
secţiunii trece prin centrul de greutate al acesteia (zo ≡ z), adică relaţiile (c) şi (d) pot
fi scrise sub forma:
z dθ z
ε= =z ; σ=E . (6.4)
ρ dx ρ
Înlocuind (6.4) în a treia relaţie de echivalenţă (3.1) se obţine
∫ yzdA = 0
A
, (6.5)
de unde rezultă că axele y şi z sunt axe centrale principale de inerţie.

Din a doua ecuaţie de echivalenţă (3.1), în care se face înlocuirea (6.4), rezultă
z E
M y = ∫ E zdA = I y ,
A
ρ ρ
sau
1 My
= . (6.6)
ρ EI y
Relaţia (6.6) exprimă curbura fibrei medii deformate a barei în funcţie de
momentul încovoietor My şi de rigiditatea la încovoiere a barei, EIy .
Din (6.4) şi (6.6) rezultă relaţia
My
σ= z , (6.7)
Iy
numită formula lui Navier. Conform acestei formule, într-o secţiune solicitată de
momentul încovoietor My , tensiunile normale variază liniar cu z.
Din relaţia (6.7) şi din reprezentarea ei grafică (fig. 6.1, d) se observă că
My My
σ max = zmax ; σ min = zmin . (6.8)
Iy Iy
Dacă My > 0, tensiunile extreme trebuie să satisfacă relaţiile
σmax ≤ σat ; σmin ≤ σac . (6.9)
Pentru materiale cu comportări identice la tracţiune şi compresiune

( σ at = σ ac = σ a ), din (6.8) şi (6.9) rezultă
My
≤ σa , (6.10)
Wy
unde mărimea geometrică Wy este modulul de rezistenţă al secţiunii faţă de axa y,
Iy
Wy = . (6.11)
zmax
Cu ajutorul relaţiei de definiţie (6.11) şi expresiilor obţinute pentru momentele de
inerţie ale unor suprafeţe simple, se pot determina cu uşurinţă modulele de rezistenţă
ale acestora. Astfel, pentru un dreptunghi având laturile b şi h (v. figura 2.2, a),
bh3 /12 bh 2
Wy = = . (6.12)
h/2 6
Pentru secţiunea circulară de diametru d,
πd 4 / 64 πd 3
Wy = = . (6.13)
d /2 32
Pentru secţiunea inelară de diametre D şi d = αD , (α < 1),
⎛ πD 4 πd 4 ⎞ 2 πD 3
Wy = ⎜ − ⎟ = (1 − α 4 ) . (6.14)
⎝ 64 64 ⎠ D 32
Pentru secţiunile transversale ale profilelor laminate standardizate, modulele de
rezistenţă sunt date în tabele.
Se atrage atenţia asupra faptului că, spre deosebire de momentele de inerţie,
modulele de rezistenţă ale suprafeţelor compuse nu pot fi calculate prin însumarea
modulelor de rezistenţă ale figurilor componente. Astfel, pentru secţiunea inelară,
modulul de rezistenţă este dat de formula (6.14) obţinută pe baza relaţiei de definiţie
(6.11) şi nu trebuie calculat prin scăderea a două module de rezistenţă date de
(6.13), adică
πD 3 ⎛ d 4 ⎞ πD 3 πd 3
Wy = ⎜1 − ⎟≠ − . (6.15)
32 ⎝ D 4 ⎠ 32 32
În cazuri particulare, cum este cel prezentat în figura 6.2, a, se poate lua
Wy = ∑ (Wy )i . (6.16)
i
Acest lucru este posibil doar când centrele de greutate ale tuturor figurilor
componente se află pe axa centrală principală de inerţie a secţiunii, iar zmax pentru
fiecare figură componentă este acelaşi cu zmax al întregii secţiuni.
Datorită distribuţiei liniare a tensiunilor, (figura 6.1, d) fibrele longitudinale ale
barelor încovoiate sunt solicitate neuniform şi anume, în fibrele extreme tensiunile au
valori extreme iar în celelalte fibre tensiunile descresc liniar în modul, până la zero (în
fibrele neutre).
O proiectare raţională impune ca cea mai mare parte a materialului să fie situată
la extremităţile secţiunii, ceea ce determină creşterea modulului de rezistenţă Wy.
Acest lucru se observă din relaţia (6.11) în care la numărător figurează momentul de
inerţie al secţiunii. Astfel, secţiunea inelară din figura 6.3, b este mult mai raţională
din punct de vedere al rezistenţei la încovoiere decât secţiunea circulară plină din
figura 6.3, a.
y2 C
y2 C y y3 y2
y
y1 C y
C y1
y1 C
z z
z z z
z z z
z z
3
Wy = 2 (Wy )1 Wy ≠ 2 (Wy )1 Wy ≠ ∑ (Wy )
i
i =1
Wz ≠ 2 (Wz )1 Wz = 2 (Wz )1 3
Wz ≠ ∑ (Wz )i
i =1
a Fig. 6.2 b c
De asemenea, secţiunile în formă de „ I “ (figura 6.3, d) sunt mult mai raţionale în

raport cu cele dreptunghiulare pline (figura 6.3, c). Rezultă că secţiunile profilelor
laminate izolate sunt mai eficiente din punct de vedere al rezistenţei la încovoiere
decât secţiunile pline cum sunt cele circulare, pătrate, etc.
Din relaţia (6.11) se mai observă că modulul de rezistenţă scade cu creşterea lui
zmax. Aceasta înseamnă că îndepărtarea materialului de axa neutră trebuie realizată
cu grijă astfel încât creşterea modulului de rezistenţă pe seama sporirii momentului
de inerţie al secţiunii să nu fie anulată sau chiar să devină negativă din cauza
creşterii exagerate a lui zmax, aşa cum se întâmplă la secţiunea din figura 6.3, e, care
are Wy mai mic decât cel din figura 6.3, d. La o astfel de secţiune proeminenţele
dublu haşurate înrăutăţesc rezistenţa barei, ele trebuind deci evitate. Acelaşi lucru se
poate spune şi despre secţiunile reprezentate în figura 6.3, f şi g.
Eficienţa unei secţiuni din punct de vedere al rezistenţei poate fi apreciată după
mărimea
2
Wy 3
Wy = (6.17)
A
care poate fi numită modulul de rezistenţă specific. Astfel, dacă se compară
secţiunea din figura 6.3, a cu cea din figura 6.3, b, se constată că Wy > Wy . ( ) ( )
b a
Aceasta înseamnă că la aceeaşi arie a celor două secţiuni, în cazul b se realizează

un modul de rezistenţă mai mare decât în cazul a, sau la acelaşi modul de rezistenţă
a celor două secţiuni, cea inelară are o arie mai mică decât cea circulară.
În tabelul 6.1 se dau valorile modulului de rezistenţă specific pentru câteva tipuri
de secţiuni. Aprecierea eficienţei secţiunilor din punct de vedere al rezistenţei se mai
obişnuieşte să se facă cu ajutorul coeficientului
CW = Wy / (Ah) , (6.18)
calculat de asemenea în tabelul 6.1.
Tabelul 6.1
Profil Profil
Dreptunghiulară Inelară
„U“ „I“
Circulară Pătrată
α= α=
α = 1,5 α=2 U5 U30 I8 I40
0,8 0,9
2
Wy 3 1 3 1 3 h 3 (1+α )
16π 36 36b 16 π 0,678 1,121 0,955 1,091
0,271 0,303 0,347 0,381 0,376 0,402
CW 0,125 0,167 0,205 0,226 0,298 0,303 0,322 0,309
σa
0,1d a/9
a
e2
e1
σa
a b c d e f g h
Fig. 6.3
Pentru materiale cu comportare diferită la tracţiune şi compresiune, secţiunile

simetrice nu mai sunt economice deoarece atunci când în una din fibrele extreme se
atinge rezistenţa admisibilă, în fibrele extreme opuse tensiunea poate depăşi sau
poate fi mai mică decât rezistenţa admisibilă. În astfel de cazuri se folosesc secţiuni
nesimetrice faţă de axa neutră, cum este secţiunea în formă de „ T “ sau „ I “ cu tălpi
neegale. De exemplu, în cazul fontei, la care σac ≈ (3…4)σat , o secţiune în formă de
„ T “ va trebui să fie astfel realizată încât
e2 σac
= = (3…4) , (6.19)
e1 σ at
având grijă ca grinda să fie dispusă în aşa fel încât în talpă să apară tensiuni de
întindere (figura 6.3, h).
Ca şi la solicitarea axială, problemele care apar în practică pot fi de
dimensionare, verificare sau calcul al încărcărilor capabile. Pentru materiale cu
comportare identică la întindere şi compresiune, rezolvarea acestor probleme se face
cu relaţia (6.10).
a) Problema de dimensionare. În acest caz, pentru o secţiune de formă dată, se
determină
I ydim
Wydim = (6.20)
zmax
în funcţie de un parametru geometric al secţiunii, valoarea acestui parametru
rezultând din condiţia
M y max
Wydim = Wynec ≥ . (6.21, a)
σa
b) Problema de verificare. Se verifică dacă este satisfăcută, cât mai raţional,

relaţia
M y max
σefmax = ≤ σa . (6.(6.21, b)
Wyef
c) Momentului încovoietor capabil al secţiunii se obţine din
My cap
= σa Wyef , (6.(6.21, c)
după care se determină încărcările capabile din relaţia

My max
= My cap
,
unde |My|max se stabileşte în funcţie de încărcări, din diagrama de momente.

Bara cu secţiune nesimetrică. În cazul barelor drepte, prismatice, cu secţiuni
nesimetrice, este necesar să se determine mai întâi axele centrale principale ale
secţiunii. Fie y şi z aceste axe şi My momentul încovoietor care acţionează după axa
Cy (figura 6.4, a).
My Cj
y C
α Oj a
y
yo zo
zo
z z
a) b)
Fig. 6.4
Secţiunea neavând axă de simetrie se presupune că axa neutră a fiecărei
secţiuni, yo , este decalată cu a şi face un unghi α cu axa principală y. Pe baza
ipotezei secţiunilor plane şi a legii lui Hooke, distribuţia tensiunilor se determină cu
relaţia (d), în care
zo = ( z − a ) cos α − y sin α . (e)
Înlocuind (e) în (d) şi apoi în (3.1)1,3,2 , rezultă
E ⎫
[( z − a) cos α − y sin α ] dA = 0
ρ ∫A
⎪
⎪
E ⎪⎪
[ ]
ρ ∫A
( z − a ) cos α − y sin α y d A = 0 ⎬ . (f)
⎪
E ⎪
[ ]
ρ ∫A
( z − a ) cos α − y sin α z dA = M y ⎪
⎪⎭
Din prima relaţie (f) rezultă a = 0, adică axa neutră yo trece prin centrul de
greutate al secţiunii. Întrucât axele y şi z sunt principale, Iyz = 0 şi din a doua relaţie
de echivalenţă (f) se obţine sin α = 0, adică axa neutră coincide cu direcţia vectorului
moment, care este direcţie principală de inerţie. Din ultima relaţie (f) se obţine
formula (6.7), prin urmare orice formă ar avea secţiunea transversală a unei bare
drepte prismatice, formula lui Navier este aplicabilă, cu condiţia ca direcţia vectorului
moment încovoietor să coincidă cu una din axele centrale principale de inerţie ale
secţiunii.
6.2 TENSIUNI TANGENŢIALE LA ÎNCOVOIEREA SIMPLĂ A BARELOR

DREPTE
Se numeşte încovoiere simplă solicitarea cauzată de existenţa în secţiunile

transversale ale barei a unui moment încovoietor dirijat după una din axele principale
de inerţie şi a unei forţe tăietoare dirijată perpendicular pe direcţia pe care acţionează
momentul încovoietor. Rezultă că încovoierea simplă este solicitarea cauzată de forţe
exterioare perpendiculare pe axa barei şi situate într-un plan care conţine una din
axele principale de inerţie ale secţiunii transversale.
Prezenţa în secţiune a forţei tăietoare indică existenţa tensiunilor tangenţiale,
astfel încât în afară de ecuaţiile de echivalenţă utilizate la punctul precedent este
necesar a se avea în vedere şi celelalte trei ecuaţii de echivalenţă din (3.1):
∫τ
A
yx dA = 0 ; ∫τ
A
zx dA = Tz ; ∫ (τ
A
zx y − τ yx z )dA = 0 . (6.22)
Bare cu secţiune plină. Aplicaţii

Se consideră o bară prismatică cu secţiune plină, simetrică faţă de un plan
longitudinal (figura 6.5). În secţiunile x şi x + dx ale barei acţionează forţele tăietoare
Tz şi momentele încovoietoare My şi My + dMy .
Prima şi a treia relaţie din (6.22) pot fi satisfăcute numai dacă τyx şi τzx sunt fie
nule, fie simetric dispuse faţă de axa de simetrie Cz. Întrucât Tz ≠ 0, din relaţia a doua
din (6.22) rezultă τzx ≠ 0. Această concluzie este în contradicţie cu ipoteza secţiunilor
plane (ipoteza lui Bernoulli) utilizată la încovoierea pură a barelor conform căreia
γzx = 0 → τzx = 0. În cele ce urmează se va considera aplicabilă formula lui Navier
(bazată pe ipoteza lui Bernoulli) pentru calculul tensiunilor normale, urmând ca
ulterior să se stabilească limitele de valabilitate ale acesteia. Pentru determinarea
tensiunilor τzx se introduc noi ipoteze şi se utilizează unele rezultate din Teoria
elasticităţii.
Tensiunea tangenţială care acţionează pe un element de arie a secţiunii
transversale situat în vecinătatea conturului se descompune într-o componentă
tangentă la contur τsx şi alta normală la contur τnx. Întrucât pox = 0 (nu există încărcări
pe suprafaţa laterală a barei), conform dualităţii tensiunilor tangenţiale, rezultă τnx = 0
(fig. 6.5, c), adică tensiunile tangenţiale au direcţia tangentă la contur în punctele din
secţiune situate în vecinătatea acestuia.
Pentru ca tensiunile tangenţiale să poată fi determinate din ecuaţiile de
echivalenţă este necesar să se cunoască legea de distribuţie a acestora în secţiune.
În acest sens, Jurawski a făcut ipoteza că direcţiile tensiunilor tangenţiale din
punctele secţiunii situate pe o paralelă la axa y sunt concurente într-un punct J situat
pe axa z iar componentele pe z ale acestor tensiuni sunt egale, (τzx) z = const. = const.
A
T
My My + dMy
C x x
M pox1
y τnx1
T τyxdA σ xd
n1 τsx1
x x + dx T
τzxd z
z
a b c
N
As
f
D2
y C z D1 τxz1
C N
z τyx y .τzx
B1 B2 dx
B2
B1 x
τzx z
τsx b(z
J N1 C
z
y1 τxz1 x
d e .τzx
Ai = N2
z
Fig. 6.5
Poziţia punctului J se determină cu uşurinţă ducând tangente la contur în B1 şi B2 B B
(figura 6.5, d). Din această ipoteză rezultă că într-adevăr tensiunile τyx şi τzx sunt
repartizate în secţiune simetric faţă de axa z, astfel încât relaţiile de echivalenţă
(6.22)1, 3 sunt identic satisfăcute.
Tensiunile τzx se determină din ecuaţia de echilibru a oricăruia din elementele
izolate ca în figurile 6.5, e sau 6.5, f. În aceste reprezentări s-au notat cu N1 , N1'
rezultantele tensiunilor normale care acţionează pe suprafeţele As respectiv Ai în
secţiunea x şi cu N2 , N2' rezultantele tensiunilor normale de pe suprafeţele As
respectiv Ai din secţiunea x + dx,
My z
S y ( As ) S y ( Ai )
N1 = ∫ σ x dA = ∫ z dA = M y , N1' = M y ;
As
Iy zmin
Iy Iy
S y ( As ) S y ( Ai )
N 2 = ∫ (σ x + dσ x )dA = ( M y + dM y ) , N 2' = ( M y + dM y ) .
As
Iy Iy
Ţinând seama că dMy = Tz dx, rezultanta forţelor N1 , N2 are expresia

Tz S y ( As )
dN l = N 2 − N1 = dx (6.23)
Iy
şi se numeşte forţă elementară de lunecare.
Din ecuaţia de echilibru a elementului din figura 6.5, f,
τ xz b( z )dx + dN l = 0 ,
rezultă
Tz S y ( As )
τ xz = − . (a)
b( z ) I y
Întrucât Sy(As) + Sy(Ai) = Sy = 0 iar Sy(Ai) > 0, rezultă că Sy(As) < 0, astfel încât
tensiunile tangenţiale τxz sunt pozitive pe faţa pozitivă a secţiunii B1B2D1D2 , evident
B B
pentru Tz > 0 (figura 6.5, f). Dacă s-ar fi scris ecuaţia de echilibru a elementului din
figura 6.5, e ar fi rezultat
Tz S y ( Ai )
τ xz = . (b)
b( z ) I y
Notând
Sy(z) = Sy(Ai) = – Sy(As)
şi având în vedere principiul dualităţii tensiunilor tangenţiale, relaţiile (a) şi (b) se pot
scrie sub forma
T S ( z)
τ xz = τ zx = z y , (6.24)
b( z ) I y
care reprezintă formula lui Jurawski.
Sensurile pozitive ale tensiunilor tangenţiale τxz şi τzx sunt aceleaşi cu cele
convenite în Teoria elasticităţii.
În relaţia (6.24), Tz reprezintă forţa tăietoare din secţiunea transversală în care se
calculează tensiunile τzx , Iy este momentul de inerţie al ariei secţiunii transversale în
raport cu axa neutră a acesteia, b(z) este lăţimea secţiunii, măsurată pe paralela la
axa y dusă în punctul în care se calculează tensiunea τzx , iar Sy(z) este modulul
momentului static în raport cu axa neutră al oricăreia din porţiunile secţiunii
transversale, separate de dreapta z = const.
Tensiunile tangenţiale τzx determinate cu relaţia (6.24) satisfac şi ecuaţia a doua
de echivalenţă din (6.22). Într-adevăr, înlocuind (6.24) în membrul stâng al celei de a
doua relaţii din (6.22) şi efectuând integrala prin părţi se obţine
Tz S y ( z )
∫A b( z ) I y b( z )dz = Tz . (6.25)
Deşi s-a stabilit pentru bare prismatice, formula lui Jurawski este valabilă şi
pentru bare cu variaţii lente ale secţiunii.
După determinarea lui τzx , tensiunea tangenţială totală în orice punct se poate
calcula cu relaţia τx = τzx / cos α, unde α este unghiul format de axa z cu dreapta dusă
prin punctul respectiv şi punctul lui Jurawski notat cu J (figura 6.5, d).
Din relaţia (6.24) se observă că tensiunile tangenţiale τzx (= τxz) sunt dependente
de x prin Tz şi de z prin raportul Sy(z) / b(z).
În cele ce urmează se vor determina şi reprezenta grafic tensiunile τzx pentru

câteva tipuri de secţiuni pline.
a) Secţiune dreptunghiulară. Se calculează Sy(z) (figura 6.6, a),
⎞ bh ⎛ 4 z ⎞
2 2
⎛h ⎞1⎛h
S y ( z) = b ⎜ − z ⎟ ⎜ + z ⎟ = ⎜ 1 − ⎟ . (6.26)
⎝2 ⎠2⎝ 2 ⎠ 8 ⎝ h2 ⎠
Ţinând seama şi de expresia (2.15) pentru Iy , rezultă
Tz 12 bh 2 ⎛ 4 z 2 ⎞ ⎛ 4z2 ⎞
τ zx = ⎜ 1 − ⎟ = τ max ⎜ 1 − ⎟ , (6.27)
b bh3 8 ⎝ h2 ⎠ ⎝ h2 ⎠
unde
Tz
τmax = 1,5 . (6.28)
A
b
T
Tz
h/2 τmax = 1,5
A
y
y
z z τma
h/2
τz τz
z z
a b c
Fig. 6.6
b) Secţiune circulară. Având în vedere expresiile (2.25) şi (2.30) obţinute la

capitolul 2 pentru Iy şi Sy(z), rezultă
Tz 64 D 3 sin 3 α 4 Tz ⎛ 4z2 ⎞
τ zx = = sin 2
α = τ max ⎜ 1 − ⎟ , (6.29)
D sin α πD 4 12 3 A ⎝ D2 ⎠
unde
4 Tz
τmax = . (6.30)
3 A
4 Tz
τmax =
3 A
y
z
2α.
τz
τz
z
Fig. 6.7
c) Secţiune triunghiulară. Se determină mai întâi elementele geometrice care

intervin în relaţia (6.24).
b/2 b/2
h/3
y 3 Tz
τmax
zx =
h/6 2 A
z
.τyx
τz τz
τ
z
Fig. 6.8
Se calculează Sy(z) (figura 6.8),

1 ⎛2 ⎞⎡ 1⎛ 2 ⎞⎤
S y ( z ) = b( z ) ⎜ h − z ⎟ ⎢ z + ⎜ h − z ⎟ ⎥ .
2 ⎝3 ⎠⎣ 3⎝ 3 ⎠⎦
Având în vedere şi (2.16), I y = bh3 / 36 , se obţine
Tz ⎛ 2 z ⎞⎛ 1 z ⎞
τ zx = 12 ⎜ − ⎟⎜ + ⎟ ;
bh ⎝ 3 h ⎠⎝ 3 h ⎠
Tz max b
zx = ( τ zx ) z = h = 1,5
τmax , τmax
yx = τ zx , (6.31)
6 A 2h
b2
τmax = (τ ) + (τ )
max 2
zx
max 2
yx = 1,5
Tz
A
1+ 2 .
4h
(6.32)
Din exemplele prezentate mai sus se poate trage concluzia că tensiunile

tangenţiale τzx sunt nule pentru |z| = max., adică acolo unde |σ| = max. şi sunt
maxime în zona situată în apropierea axei neutre.
Tensiunile τmax trebuie să îndeplinească evident condiţia
Tz
τmax = ≤ τa , (6.33)
CA A
unde τa reprezintă tensiunea tangenţială admisibilă, τa ≈ (0,5...0,6)σa iar CA un
coeficient adimensional, subunitar, care ţine seama de neuniformitatea distribuţiei
tensiunilor tangenţiale pe secţiune.
Datorită variaţiei pe înălţime a tensiunilor tangenţiale τzx în secţiunile transversale
ale barei, rezultă că aceste secţiuni se vor deplana, aşa cum rezultă din figura 6.9, a.
În figura 6.9, b sunt reprezentate două secţiuni infinit apropiate, deformate
conform ipotezei lui Bernoulli iar cu linii punctate deformatele reale, ţinând seama
de deplanările produse de existenţa tensiunilor tangenţiale. Având în vedere modul
în care a fost obţinută, rezultă că formula lui Navier este afectată de abaterea de la
ipoteza lui Bernoulli numai în măsura în care două secţiuni vecine au deplanări
diferite. Prin urmare, în cazul Tz = const., formula lui Navier este exactă. Pentru Tz
variabil, abaterile lui σ faţă de valorile obţinute cu formula lui Navier sunt cu atât
mai mici cu cât l / h este mai mare (l = lungimea, h = înălţimea grinzii). Într-adevăr,
fie o grindă dreaptă solicitată de un sistem oarecare de sarcini situate în planul xz.
Se notează momentul încovoietor maxim şi forţa tăietoare maximă cu Mymax = βM ql2
respectiv Tzmax = βT ql , unde l este lungimea grinzii, q este o sarcină de referinţă iar
βM , βT coeficienţi numerici ce depind de modul de distribuţie al încărcărilor. Dacă
se calculează raportul dintre σmax şi τmax , ţinând seama şi de relaţiile (6.18), (6.33),
se obţine
max
τmax Tz Wy C β h
= = W T . (6.34)
σmax C A A M y max
C A βM l
θ + dθ
γ max
zx γ
τmax θ+
zx dx
τ max
zx
θ
τ max
xz
γ max + dγ
γzx=
z τzx= θ
a b
Fig. 6.9
Rezultă că raportul dintre τmax şi σmax este de acelaşi ordin de mărime cu raportul
h / l. De exemplu, la grinda din figura 6.10, pentru care βT = 1 şi βM = 0,625, având
secţiunea dreptunghiulară cu CA = 1/1,5 şi CW = 0,625 (v. tabelul 6.1), se obţine
τmax 0,167 1 h h
= = 0, 4 . (6.35)
σmax 0, 67 0, 625 l l
Pentru grinzi pline, cu raportul h / l < (1/3…1/4), se poate considera că este
totdeauna satisfăcută condiţia (6.33).

Pentru evaluarea ordinului de mărime al erorii maxime care apare la utilizarea
formulei lui Navier în cazul încovoierii simple a barelor drepte, se calculează raportul
dγmax / dθ . Ţinând seama de (4.103), (6.2), (6.6), (6.33) şi (4.104) şi notând Iy = CI
Ah2, se obţine relaţia
dγ max dTz 2(1 + ν) ECI Ah 2 CI h 2
= = 2, 6 , (6.36)
dθ C A A E βM ql 2 dx C Aβ M l 2
din care rezultă că pentru valori ale raportului l / h mai mici decât 3 apar abateri
sensibile de la ipoteza lui Bernoulli, deci utilizarea formulei lui Navier oferă doar o
estimare aproximativă.
q ql / 2
l/ 2 l/ 2
Fig. 6.10
La p. 4.5.1.1 s-a definit forfecarea pură, ca fiind solicitarea cauzată numai de

tensiuni tangenţiale. Solicitarea cauzată de tensiuni tangenţiale, care acţionează
concomitent cu tensiuni normale, se numeşte forfecare. Această stare de solicitare
apare în elementele îmbinărilor demontabile sau nedemontabile. De obicei în calculul
acestor elemente tensiunile tangenţiale se consideră distribuite uniform pe secţiune.
6.3 LUNECAREA LONGITUDINALĂ ŞI ÎMPIEDICAREA EI. ELEMENTE DE

CALCULUL ÎMBINĂRILOR
În cazul în care Tz ≠ 0, deci My variază cu x, tensiunile σx care apar în două

secţiuni vecine sunt evident diferite. Dacă se calculează rezultanta tensiunilor care
acţionează la extremităţile unui element izolat din bară, având lungimea dx şi aria
secţiunii A(z), se obţine forţa de lunecare elementară (v. figura 6.5, e şi relaţia (6.23))
T S ( z)
dN l = z y dx , (6.37)
Iy
căreia i se opun tensiunile tangenţiale τxz ce acţionează pe suprafaţa b(z)dx
(figura 6.5, e). Aceste tensiuni evidenţiază interacţiunea celor două elemente,
separate de planul z = const., elemente care au tendinţa de a luneca unul peste
celălalt.
Forţa de lunecare ce apare pe o lungime l = x2 − x1 este dată de relaţia
S y ( z ) x2 S y ( z)
N l = ∫ dN l = ∫ Tz ( x)dx = [ M y ( x2 ) − M y ( x1 )] . (6.38)
l
Iy x1
Iy
Dacă pe intervalul l, Tz(x) are o variaţie neînsemnată, forţa de lunecare se poate

calcula cu relaţia
S y ( z )l
N l = Tz . (6.39)
Iy
Evident forţele de lunecare maxime apar în acele plane xy în care momentele
statice ce intervin în relaţiile (6.39) au valori maxime.
În cazul în care legătura dintre două elemente longitudinale ale unei grinzi
compuse nu este suficient de rezistentă (cum se poate întâmpla la îmbinări slabe),
aceste forţe de lunecare nu mai pot fi preluate de tensiunile tangenţiale paralele cu
axa x şi legătura dintre fibrele longitudinale în contact ale elementelor îmbinate
dispare. Ca urmare, caracterul încovoierii se schimbă, fiecare element deformându-
se independent.
b
h h h h
F
σ(max
a)
l
d
F
σ(max
b)
l/
τA
σ σx +
Nl
Fig. 6.11
Pentru a ilustra cele prezentate mai sus se consideră o bară alcătuită dintr-un
pachet de n platbande, fiecare platbandă având dimensiunile secţiunii transversale
b×h.
a) Dacă platbandele nu sunt îmbinate, ele se deformează in-dependent, două
suprafeţe în contact ale platbandelor alunecând una peste cealaltă, ca în figura
6.11, a. Tensiunile maxime care apar în platbande se calculează cu relaţia
Fl 6 6 Fl
σ(max
a)
= 2
= . (6.40)
n bh nbh 2
b) Dacă platbandele sunt solidarizate între ele (de exemplu prin m buloane
dispuse la distanţa l / m unul de celălalt), ansamblul se comportă la încovoiere ca o
singură grindă (figura 6.11, b), tensiunile maxime calculându-se cu relaţia
6 Fl
σ(max
b)
= . (6.41)
b(nh) 2
Rezultă că tensiunile în varianta b) sunt de n ori mai mici decât în varianta

a).
Dacă se calculează forţa maximă care poate fi aplicată barei se observă că
F = nFmax
(b )
max
(a)
, adică prin solidarizarea grinzilor suprapuse şi împiedicarea lunecărilor
longitudinale se obţin grinzi mai rezistente.
Împiedicarea lunecărilor longitudinale se realizează în practică prin diverse
procedee şi anume: prin lipire sau sudare, prin buloane, nituri, pene, etc. Elementele
de solidarizare sunt solicitate la forfecare de forţa de lunecare determinată cu relaţiile
(6.37), (6.39). Astfel pentru cazul considerat mai sus, tensiunile maxime care apar în
secţiunile transversale ale buloanelor se calculează cu relaţia
4 Nl
τf = , (6.42)
3 Ab
unde Nl este forţa de lunecare longitudinală preluată de un bulon iar Ab este aria
secţiunii transversale a acestuia. Înlocuind Nl cu ajutorul expresiei (6.39) rezultă
b(nh) 2 l
F
4 8 m 4 = 2 4F l .
τf = (6.43)
3 b(nh)3 πd 2 m πd 2 nh
12
Relaţia obţinută permite determinarea diametrului d al buloanelor.
y C
e a
ls As
ls
Ap Ap
z
Fig. 6.12
Grinzile compuse sudate sunt formate de regulă dintr-una sau mai multe inimi,
sudate de una sau două platbande (figura 6.12). Sudura poate fi întreruptă, ca în
figura 6.12, sau continuă. Forţa de lunecare ce apare pe suprafaţa de contact a
platbandei cu inima are, pe lungimea e, valoarea
( p)
Sy e
Nl = Tz . (6.44)
Iy
Secţiunea minimă a cordoanelor de sudură care preiau forţa de lunecare Nl este
2ae în cazul sudurii continue şi 2als în cazul sudurii întrerupte. Egalând forţa de
lunecare longitudinală cu forţa capabilă a fi preluată prin forfecare de cordoanele de

sudură rezultă:
( p)
Sy e
– sudură continuă: Tz = τas 2ae ; (6.45)
Iy
( p)
Sy e
– sudură întreruptă: Tz = τas 2als . (6.46)
Iy
Relaţia (6.45) serveşte la determinarea grosimii sudurii,
( p)
Tz S y
a= . (6.47)
2τas I y
Atunci când rezultă pentru a valori prea mici în comparaţie cu grosimea tablelor
de îmbinat, se recurge la sudură intermitentă. În acest caz a se alege din
considerente tehnologice iar din (6.46) rezultă
( p)
ls Tz S y
= . (6.48)
e 2aτas I y
Dacă se impune ls rezultă e şi invers.
6.4 TENSIUNI PRINCIPALE LA ÎNCOVOIEREA SIMPLĂ A BARELOR DREPTE
În barele drepte supuse la încovoiere simplă apar simultan tensiuni normale şi

tangenţiale care se calculează cu formulele (6.7), (6.24). Valorile maxime ale acestor
tensiuni trebuie să verifice condiţiile (6.9), (6.33).
Starea de tensiune a unui element cum este 2 în figura 6.13, b este deci o stare
plană, pentru care se pot determina direcţiile şi tensiunile normale principale, folosind
relaţiile (4.122) şi (4.123) :
2τ xz σx 1
tan 2α = ; σ1,3 ( x, z ) = ± σ 2x + 4τ2xz . (6.49)
σx 2 2
La secţiuni pline este suficientă satisfacerea condiţiilor (6.9) şi (6.33), deoarece
valorile extreme ale tensiunilor normale apar în fibrele extreme ale secţiunii iar
tensiunile tangenţiale sunt maxime în fibra medie, adică acolo unde tensiunile
normale sunt nule.
La unele tipuri de secţiuni există însă fibre în care apar simultan tensiuni normale
şi tangenţiale având valori foarte apropiate de cele extreme. Acesta este, de
exemplu, cazul fibrelor extreme ale inimilor grinzilor cu secţiunea în formă de I (figura
6.13, b, elementul 2). Asigurarea rezistenţei grinzii în aceste fibre impune
considerarea stării plane de solicitare şi folosirea unor relaţii de calcul mai complexe
decât (6.9) şi (6.33); una dintre aceste relaţii este σ1 ≤ σa . La profilele I laminate,
dimensiunile şi forma tălpilor precum şi racordarea acestora cu inima sunt astfel
alese încât dacă sunt îndeplinite condiţiile (6.9) şi (6.33) să nu mai fie necesare alte
verificări.
Cunoaşterea direcţiilor principale prezintă deosebită importanţă la grinzile
confecţionate din materiale care se comportă diferit la întindere şi compresiune, cum

este betonul. Întrucât rezistenţa la întindere a betonului este mult mai mică decât cea
la compresiune, pentru preluarea eforturilor de întindere se introduc armături
metalice (bare de oţel numite şi fier beton) care se dispun aproximativ pe direcţiile
tensiunilor principale de întindere (figura 6.13, f). Direcţiile principale în fiecare punct
sunt tangente la două curbe care fac parte din două familii de curbe numite
izostatice.
σx = 0 τmax τmax
zx
zx
y C x
1 τxz σx
σx σmax
x
τxz
τxz = 0 σmax
z 2 3 x
a b c d
F
π/
e P f
π/
(σ3 π/ (σ1
Fig. 6.13
Traiectoriile tensiunilor principale (izostaticele) se construiesc în felul următor.

Se determină direcţiile principale 1 şi 2 într-un punct P; pe direcţia 1 se alege un
punct P', vecin cu P; în punctul P' se determină de asemenea direcţiile principale
P P
care, evident, vor fi altele decât cele din punctul P; pe direcţia 1' din P' se alege un P
punct P'' vecin pentru care se determină direcţiile principale 1'', 2'' ş.a.m.d. Curba
P
tangentă la poligonul PP'P''… este traiectoria tensiunilor σ1 . Direcţia tensiunii σ1

P
pentru orice punct situat pe această curbă este dată de tangenta la curbă în punctul
respectiv. În mod similar se obţin şi alte curbe din familia izostaticelor σ1 precum şi
familia izostaticelor σ2 . Cele două familii de curbe sunt ortogonale între ele şi
intersectează axa barei sub unghiuri de 45° iar fibrele superioare şi inferioare sub
unghiuri de 0 sau 90° (figura 6.13, e).
6.5 DEFORMAŢII ALE BARELOR DREPTE SOLICITATE LA ÎNCOVOIERE
Cunoaşterea deformaţiilor barelor drepte solicitate la încovoiere este necesară

atât pentru rezolvarea problemelor în care se impun condiţii de rigiditate cât şi pentru
rezolvarea problemelor static nedeterminate.
6.5.1 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate
Aşa cum s-a arătat la p. 6.1, prin încovoierea unei bare drepte, axa acesteia
devine o curbă numită fibră medie deformată. Ea este dată de funcţia wo = wo(x),
unde s-a notat cu wo(x) proiecţia pe axa z a deplasării centrului de greutate al
secţiunii transversale de la abscisa x. Cunoaşterea funcţiei wo(x) permite
determinarea în orice secţiune a unghiului tangentei dusă la fibra medie deformată,
notat ϕ(x) şi numit rotirea fibrei medii deformate la abscisa x,
dwo ( x) dwo ( x)
tan ϕ( x) = = wo' ( x) ; ϕ( x) = arctan . (6.50)
dx dx
Deplasările wo sunt pozitive în sensul axei z iar rotirile ϕ în sens orar, aşa cum
rezultă din relaţia (6.50). Acest sens este invers sensului de rotire prin care se obţine
sensul pozitiv al axei y.
Datorită ipotezei lui Bernoulli, unghiul ϕ(x) este egal în mărime absolută cu
unghiul de rotire a secţiunii θ(x), deoarece sunt unghiuri cu laturile reciproc
perpendiculare. Ele au însă semne contrare, deoarece rotirea secţiunii respectă
convenţia de semne a deplasărilor, care sunt pozitive când se produc în sensul
axelor de coordonate, deci deplasarea θ(x) este pozitivă dacă are sensul de rotaţie
pozitivă în jurul axei y, pe când rotirea fibrei medii ϕ(x) este definită pozitiv în sensul
indicat în figura 6.14, a. Pe scurt,
ϕ(x) = – θ(x) , (6.51)
iar deplasările (de translaţie) pe direcţiile x şi z ale unui punct oarecare al secţiunii
(figura 6.14, b) se pot calcula astfel:
u ( x, z ) = − z sin ϕ ; w( x, z ) = wo ( x) + z cos ϕ − z . (6.52)
– θ(x) = ϕ
x
F
a x
O
ϕ (x)
z
d
z
ϕ
w
b w dx dw
c M ϕ+
d
ϕ M
u d
Fig. 6.14
Aşa cum s-a văzut în demonstrarea relaţiei (6.2), inversul razei de curbură, adică
1/ρ este egal cu derivata rotirii secţiunii şi se spune că reprezintă curbura barei,
1/ ρ = dθ / ds . Pe de altă parte, relaţia dintre curbură şi momentul încovoietor este
1/ ρ = M y / EI y (v. (6.6)). Rezultă
dθ M y
= , (6.53, a)
ds EI y
sau, conform relaţiei (6.51),
dϕ M
=− y . (6.53, b)
ds EI y
Relaţia (6.53, b) poate fi scrisă şi în funcţie de săgeata wo, dacă se face
înlocuirea (6.50). Rezultă
d ⎛ dwo ⎞
d ⎛ dwo ⎞ dx dx ⎜⎝ dx ⎟⎠ dx M y ( x)
⎜ arctan ⎟ = 2
= − ,
dx ⎝ dx ⎠ dx 2 + dwo2 ⎛ dwo ⎞ ⎛ dw ⎞
2 EI y ( x)
1+ ⎜ ⎟ dx 1 + ⎜ o ⎟
⎝ dx ⎠ ⎝ dx ⎠
sau
d 2 wo
dx 2 M y ( x)
=− . (6.53, c)
⎛ dw ⎞
2 EI y ( x)
1+ ⎜ o ⎟
⎝ dx ⎠
Relaţiile (6.53) reprezintă forme ale ecuaţiei diferenţiale exacte a încovoierii
barei.
În majoritatea cazurilor practice, deplasările sunt mici în raport cu dimensiunile
grinzilor, deci se pot face următoarele aproximaţii:
cos ϕ ≈ 1 ; sin ϕ ≈ tg ϕ = wo' ( x) ≈ ϕ , (6.54)
astfel încât relaţiile (6.52) devin
u ( x, z ) = − zwo' ( x) , w( x, z ) = wo ( x) , (6.55)
iar săgeţile w(x) se determină din ecuaţia diferenţială de ordinul doi,
M y ( x)
w'' ( x) = − , (6.56)
EI y ( x)
numită îndeobşte ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate a grinzii. Deplasarea w
(x) se obişnuieşte să se numească săgeata grinzii în secţiunea x.
Derivând relaţia (6.56) de două ori în raport cu x şi ţinând seama de (3.4) se
obţine
'
⎡⎣ EI y ( x) w'' ( x) ⎤⎦ = −Tz ( x) , (6.57)
''
⎡⎣ EI y ( x) w'' ( x) ⎤⎦ = q ( x) . (6.58)
Relaţiile (6.56) şi (6.58) reprezintă ecuaţiile diferenţiale ale încovoierii barelor

drepte, neprismatice, cu deformaţii mici.
Pentru bare prismatice,
EI y w'' ( x) = − M y ( x) , (6.59)
EI y w''' ( x) = −Tz ( x) , (6.60)
EI y ( x) wiv ( x) = q ( x) . (6.61)
Ecuaţiile diferenţiale (6.56), (6.58) şi (6.59), (6.61) sunt liniare în raport cu funcţia
w(x) şi cu derivatele sale.
6.5.2 Integrarea ecuaţiei diferenţiale a încovoierii barelor drepte
Pentru integrarea ecuaţiei diferenţiale a fibrei medii deformate s-au elaborat

metode analitice, grafice sau grafo-analitice. În cele ce urmează se va prezenta
metoda parametrilor în origine precum şi unele aplicaţii.
Se consideră o grindă dreaptă oarecare, solicitată de forţe exterioare distribuite şi
concentrate ca în figura 6.15.
Încărcarea distribuită a grinzii se scrie sub forma
q( x) = qo 〈 x − ao 〉 o + q1 〈 x − a1 〉 + q ( x)〈 x − a〉 o (6.62)
unde
qo – intensitatea sarcinii uniform distribuită pe zona x ≥ ao ;
q1 – coeficientul unghiular al dreptei q1(x – a1) care reprezintă sarcina liniară
distribuită pe zona x ≥ a1 ;
q ( x) –încărcarea distribuită după o lege oarecare pe zona x ≥ a .
q ( x)
q(x)
q1(x – a1) F
M qo q1
x
1 M
T ao a1 a aF aM l
x
z
Fig. 6.15
În expresia din membrul drept al relaţiei (6.62) s-a folosit aşa-numita funcţie
singularitate,
⎧0 dacă x < a ,
〈 x − a〉 = ⎨ (6.63)
⎩( x − a ) dacă x ≥ a .
Această funcţie singularitate permite introducerea unei sarcini care începe de la
x = a şi continuă până la x → ∞. Pentru a “opri” o sarcină la o anumită abscisă x = b,
se introduce o sarcină fictivă de acelaşi tip dar de sens contrar, care începe la
abscisa x = b şi care, evident, trebuie să se scrie cu ajutorul expresiei 〈x – b〉.
Expresia (6.62) este valabilă în toate secţiunile grinzii cu excepţia secţiunilor în
care sunt aplicate forţe sau momente încovoietoare. Încărcările concentrate de tip To,
Mo, F, M, vor interveni atunci când se scriu expresiile forţelor tăietoare şi momentelor
încovoietoare. Cu ajutorul relaţiilor (6.57), (6.62) şi ţinând seama de (3.4) se obţine
x
'
Tz ( x) = − ⎣⎡ EI y ( x) w'' ( x) ⎦⎤ = To − ∫ q( x)dx − F 〈 x − aF 〉 o = (6.64)
0
〈 x − a1 〉 2
x
= To − qo 〈 x − ao 〉1 − q1 − ∫ q ( x)〈 x − a〉 o dx − F 〈 x − aF 〉 o ,(6.65)
2 a
unde To reprezintă forţa tăietoare în origine, To = Tz(0).

Din (6.56), (3.4) şi ţinând seama de (6.64) rezultă
〈 x − ao 〉 2 〈 x − a1 〉 3
M y ( x) = − EI y ( x) w'' ( x) = M o + To x − qo − q1 − (6.66)
2! 3!
⎛
x x
⎞
− ∫ ⎜ ∫ q ( x)〈 x − a〉 o dx ⎟ dx − F 〈 x − aF 〉 − M 〈 x − aM 〉 o , (6.67)
a⎝a ⎠
unde Mo reprezintă momentul încovoietor în origine, Mo = My(0).
Integrând de două ori succesiv relaţia (6.66) se obţine
x
dx
x
xdx qo x
〈 x − ao 〉 2 dx q1 x
〈 x − a1 〉 3 dx
w ( x) = w − M o ∫
' '
o
− To ∫ + ∫ + ∫ +
0
EI y ( x ) 0
EI y ( x ) 2 ao
EI y ( x ) 6 a1
EI y ( x )
x
⎛x
dx
x
⎞ x
〈 x − aF 〉 dx x
〈 x − aM 〉 o dx
+∫
EI y ( x ) ∫a ⎝ ∫a
⎜ q ( x)〈 x − a〉 dx ⎟ dx + F ∫ +M ∫ (6.68)
o

a ⎠ a
EI y ( x ) a
EI y ( x )
F M
şi
x
⎛x dx ⎞ x
⎛ x xdx ⎞ qo x x
〈 x − ao 〉 2 dx
w( x) = wo + wo' x − M o ∫ ⎜ ∫ ⎟ dx − To ∫⎜∫ ⎟ dx + ∫∫ dx
0⎝ 0
EI y ( x) ⎠ 0⎝ 0
EI y ( x) ⎠ 2 ao ao
EI y ( x)
q1 x x
〈 x − a1 〉 3 dx ⎛ x dx x ⎛ x
x
⎞ ⎞
+ ∫∫ dx + ∫ ⎜ ∫ ∫ ∫ 〈 − 〉 ⎟ dx ⎟dx +
o
⎜
q ( x ) x a d x
6 a1 a1
EI y ( x ) a ⎝ a
EI y ( x) a ⎝ a ⎠ ⎠
x
⎛ x 〈 x − aF 〉 dx ⎞ x
⎛ x 〈 x − a M 〉 o dx ⎞
+F ∫ ⎜ ∫ ⎟ dx + M ∫ ⎜ ∫ ⎟ dx , (6.69)
⎜ ⎟ ⎜ EI y ( x) ⎟⎠
aF ⎝ a EI y ( x) ⎠
F a ⎝a M M
unde cu wo' şi wo s-au notat rotirea respectiv săgeata în origine, adică wo' = w'(0) şi
wo = w(0).
Mărimile To, Mo, w'o, wo se numesc parametri în origine şi se determină din

condiţiile la limită. Aceste condiţii pot fi scrise pentru deplasări (săgeţi, rotiri) sau/şi
pentru eforturi (Tz , My). Mai jos sunt prezentate câteva cazuri de scriere a condiţiilor
la limită pentru grinzi cu o singură deschidere, având legături rigide.
x=0 Ml Fl
x=0 Ml x=0 x=l x=l
x=l x=l x=0
a b c d
Fig. 6.16
(a) w(0) = wo = 0 , M y (0) = M o = 0 , w(l ) = 0 , M y (l ) = −Ml ;

(b) w(0) = wo = 0 , wo' (0) = wo' = 0 , Tz (l ) = Fl , M y (l ) = −Ml ;
(c) w(0) = wo = 0 , M y (0) = M o = 0 , w(l ) = 0 , wo' (l ) = 0 ;
(d) w(0) = wo = 0 , wo' (0) = wo' = 0 , w(l ) = 0 , wo' (l ) = 0 .
În cazurile (a) şi (b), care reprezintă grinzi static determinate, ultimele două
condiţii nu sunt altceva decât ecuaţiile de echilibru din care se determină reacţiunile
grinzii.
Se observă că studiul deformaţiilor permite rezolvarea grinzilor static
nedeterminate, cum sunt cazurile (c) şi (d).
Pentru grinzi prismatice, încărcate cu forţe concentrate, momente concentrate,
sarcini distribuite uniform şi liniar, relaţiile (6.62)…(6.69) devin
q( x) = qo 〈 x − ao 〉 o + q1 〈 x − a1 〉 ,
〈 x − a1 〉 2
Tz ( x) = To − qo 〈 x − ao 〉 − q1 − F 〈 x − aF 〉 o ,
2!
〈 x − ao 〉 2
〈 x − a1 〉 3
M y ( x) = M o + To x − qo − q1 − F 〈 x − a F 〉 − M 〈 x − aM 〉 o ,
2! 3!
x2 〈 x − ao 〉 3
EI y w ( x) = EI y wo − M o x − To
' '
+ qo +
2! 3!
〈 x − a1 〉 4 〈 x − aF 〉 2
+ q1 +F + M 〈 x − aM 〉 , (6.70)
4! 2!
x2 x3 〈 x − ao 〉 4
EI y w( x) = EI y wo + EI y wo' x − M o − To + qo +
2! 3! 4!
〈 x − a1 〉 5 〈 x − aF 〉 3 〈 x − aM 〉 2
+ q1 +F +M . (6.71)
5! 3! 2!
Expresiile (6.69) şi (6.71) reprezintă integralele generale ale ecuaţiilor diferenţiale

(6.58) respectiv (6.61) întrucât conţin patru constante de integrare, iar funcţiile w(x)
precum şi derivatele lor satisfac ecuaţiile diferenţiale (6.56)…(6.58) respectiv
(6.59)…(6.61). Ecuaţia w = w(x) se mai numeşte ecuaţia liniei elastice a grinzii.
Din reprezentarea grafică a funcţiei w = w(x) se determină săgeata maximă

wmax = w(xo) , unde xo este rădăcina ecuaţiei w'(xo) = 0. Săgeata şi rotirea maxime pot
fi scrise întotdeauna sub forma
Ql 3 Ql 2
wmax = β '
, wmax =α , (6.72)
EI y EI y
unde
Q: încărcarea totală a grinzii;
l : lungimea grinzii;
α şi β: coeficienţi adimensionali care depind de modul de rezemare a grinzii şi de
tipul încărcării.
În cazurile în care se impun condiţii de rigiditate a grinzii, de tipul

wmax ≤ wa , w'max ≤ w'a , (6.73)
înlocuind (6.72) în (6.73) se obţin relaţii care permit efectuarea calculelor de
dimensionare (obţinerea lui Iynec), de verificare sau de determinare a încărcărilor
capabile. Evident, în afara acestor condiţii trebuie satisfăcute şi condiţiile de
rezistenţă (6.9), (6.33).
6.5.3 Aplicaţii
1. Grinda în consolă încărcată cu sarcină uniformă şi cu o forţă şi un moment pe

capătul liber.
x=0 x=l
q
F
w
w' M
Fig. 6.17
Întrucât To = – F şi Mo = – M , din relaţia (6.71) se obţine
x2 x3 x4
EI y w( x) = EI y wo + EI y w x + M + F + q
'
o ,
2 6 24
unde w'o , wo se determină din condiţiile la limită:
l2 l3 l4
w(l) = 0 : EI y wo + EI y wo' l + M +F +q =0 ,
2 6 24
l2 l3
w'(l) = 0 : EI y wo' + M l + F +q =0 .
2 6
Rezolvând sistemul obţinut rezultă:
1 ⎛ l2 l3 ⎞
wo' = ⎜ −M l − F − q ⎟ , (6.74)
EI y ⎝ 2 6⎠
1 ⎛ l2 l3 l4 ⎞
wo = wmax = ⎜ M + F + q ⎟ , (6.75)
EI y ⎝ 2 3 8⎠
astfel încât expresia săgeţii devine
1 ⎡ l2 ⎛ x x2 ⎞ l3 ⎛ 3x 1 x3 ⎞ l4 ⎛ 4x 1 x4 ⎞⎤
w( x) = ⎢M ⎜1 − 2 + ⎟+F ⎜1 − + ⎟ +q ⎜1 − + ⎟⎥ .
EI y ⎣ 2⎝ l l2 ⎠ 3⎝ 2l 2 l3 ⎠ 8⎝ 3l 3 l 4 ⎠⎦
2. Grinda simplu rezemată pe reazeme rigide la capete încărcată cu sarcină

uniformă.
wo= q
Mo= wma
'
To= w
Fig. 6.18
Cu valorile parametrilor în origine din figura 6.18, ecuaţia liniei elastice are
expresia
ql x 3 x4
EI y w( x) = EI y wo' x − +q .
2 6 24
Din condiţia w(l) = 0 rezultă
ql 3
wo' = , (6.76)
24 EI y
astfel încât ecuaţiile liniei elastice şi a rotirii devin:
ql 4 ⎛ x x3 x 4 ⎞
w( x) = ⎜ − 2 + ⎟ , (6.77)
24 EI y ⎝ l l3 l4 ⎠
ql 3 ⎛ x2 x3 ⎞
w' ( x ) = ⎜ 1 − 6 + 4 ⎟ . (6.78)
24 EI y ⎝ l2 l3 ⎠
Săgeata maximă este la abscisa care anulează derivata liniei elastice, adică la
x = l / 2, deci
5 ql 4
wmax = . (6.79)
384 EI y
Din expresia rotirii rezultă
ql 3
w' (l ) = − wo' = − . (6.80)
24 EI y
3. Grinda simplu rezemată pe reazeme rigide la capete încărcată cu o forţă

concentrată.
F
wma w(a
wo= w(0,5l
w' w'(l
Mo=
To=
0,5l xo a l=a+
Fig. 6.19
Punând condiţia w(l) = 0 în ecuaţia liniei elastice

Fb x3 〈 x − a〉 3
EI y w( x) = EI y wo' x − +F ,
l 6 6
rezultă
1 Fab
wo' = (l + b) . (6.81)
EI y 6l
Prin înlocuire, se obţine:
1 ⎡ Fab Fb x 3 〈 x − a〉 3 ⎤
w( x) = ⎢ (l + b ) x − + F ⎥ , (6.82)
EI y ⎣ 6l l 6 6 ⎦
1 ⎡ Fab Fb x 2 〈 x − a〉 2 ⎤
w' ( x ) = ( + ) − + . (6.83)
EI y ⎢⎣ 6l 2 ⎥⎦
l b F
l 2
Săgeata maximă se obţine pentru valoarea xo care satisface relaţia w'(xo) = 0 .
Dacă a > b este evident că xo < a şi rezultă
a (l + b) l 2 − b2
xo = = . (6.84)
3 3
Înlocuind valoarea găsită pentru xo în (6.82) se obţine
Fb l 2 − b2
wmax = . (6.85)
9lEI y 3
Săgeata la mijlocul grinzii este
Fb
w(0,5l ) = (3l 2 − 4b 2 ) . (6.86)
48EI y
Diferenţa dintre săgeata maximă şi săgeata la mijlocul grinzii depinde evident de
raportul b / l . Pentru b / l = 0,5 se obţine
Fl 3
*
wmax = w* (0,5l ) = . (6.87)
48EI y
Pentru alte valori ale raportului b / l , în tabelul de mai jos sunt date valorile
w(0,5l) / wmax . Se observă că săgeata la mijlocul grinzii diferă foarte puţin de wmax ,
chiar şi în cazul în care forţa F este aplicată foarte aproape de unul din reazeme. De
altfel din (6.84) se observă că abaterea maximă a valorii xo faţă de 0,5l , obţinută
pentru cazul în care b → 0, este 0,077l .

Tabelul 6.2
b/l
0,1 0,2 0,3 0,4 0,5
w(0,5l )
0,975 0,981 0,988 0,995 1,000
wmax
Din relaţia (6.83) rezultă
Fab
w' (l ) = − (l + a ) , (6.88)
6lEI y
iar săgeata sub sarcină rezultă din (6.82),
Fa 2b 2
w(a ) = − . (6.89)
3lEI y
Pentru cazul particular în care a = b = 0,5l , săgeata maximă este dată de
expresia (6.87) iar rotirile au expresia
Fl 2
wo' = − w' (l ) = . (6.90)
16 EI y
4. Grindă static determinată cu secţiune variabilă în trepte.
F
wo= βI o Iy = Io
Mo=
α
To = F(1 –
α l
βFlα(1 –
Flα(1 –
Fig. 6.20
Se utilizează relaţia (6.69), în care wo = 0 şi Mo = 0,

⎛ x x dx ⎞
x x
⎛ x 〈 x − α l 〉 dx ⎞
w( x) = w x − F (1 − α ) ∫ ⎜ ∫
'
dx + F ∫ ⎜ ∫ ⎟ dx . (6.91)
o ⎜ EI ( x) ⎟⎟ ⎜ EI y ( x) ⎟⎠
0⎝0 y ⎠ αl ⎝ αl
Din condiţia w(l) = 0 rezultă

⎡ α l ⎛ x x dx ⎞ l
⎛ x x dx ⎞ ⎤ l
⎛ x ( x − αl ) dx ⎞
w l − F (1 − α) ⎢ ∫ ⎜ ∫
'
o ⎟ dx + ∫ ⎜ ∫ ⎟ dx ⎥ + F ∫ ⎜ ∫ ⎟ dx = 0 ,
⎣⎢ 0 ⎝ 0 βEI o ⎠ αl ⎝ αl EI o ⎠ ⎦⎥ α l ⎝ αl EI o ⎠
din care se obţine
Fl 2 8 ⎡ α(3 − 2α) ⎤
wo' = α(1 − α) ⎢ + 2(1 − α) 2 ⎥ . (6.92)
16 EI o 3 ⎣ β ⎦
Înlocuind în expresia săgeţii şi făcând apoi x = αl rezultă
Fl 3 ⎡ 2α ⎤
w(αl ) = 8α 2 (1 − α) 2 ⎢ + 2(1 − α) ⎥ . (6.93)
48 EI o ⎣ β ⎦
Pentru β = 1 se obţin rezultatele din aplicaţia 3.
O altă metodă de rezolvare constă în înlocuirea grinzii date cu o grindă
echivalentă având moment de inerţie constant ([28], [30]).
Teste
T1. Tensiunile normale din secţiunea transversală a unei bare solicitată la
încovoiere se calculează cu formula: 1. Bernoulli, 2. Hooke, 3. Saint Venant, 4.
Navier, 5. Juravski.
T2. Tensiunile normale în secţiunea transversală a unei bare solicitată la
încovoiere variază : 1. proporţional cu forţa tăietoare din secţiune, 2. proporţional cu
momentul de inerţie axial al secţiunii, 3. proporţionale cu momentul încovoietor din
secţiune, 4. invers proporţional cu modulul de rezistenţă al secţiunii transversale, 5.
proporţionale cu sarcina uniform distribuită.
T3. Pentru o bară solicitată la încovoiere în planul xoz, într-o secţiune dată,
tensiunile normale maxime apar în : 1. în punctele cele mai îndepărtate de axa
centrală principală y, 2. punctele de pe conturul secţiunii, 3. în centrul de greutate al
secţiunii. 4. punctele din axa neutră, 5. în punctele cele mai depărtate de axa
centrală principală z.
T4. Axa neutră la încovoiere este 1. axa în care tensiunile normale au valori
maxime, 2. locul geometric al punctelor în care tensiunile normale sunt nule, 3. axa
după care este orientat momentul încovoietor, 4. axa faţă de care se calculează
momentul de inerţie axial al secţiunii, 5. axa după care este dirijată forţa axială din
secţiune
T5. Unitatea de măsură pentru modulul de rezistenţă este : 1. Pa, 2. Nm, 3.
m , 4. m4, 5. kN.
3
T6. Tensiunile tangenţiale din secţiunea transversală a unei bare solicitată la

încovoiere simplă se calculează cu formula: 1. Bernoulli, 2. Hooke, 3. Saint Venant,
4. Navier, 5. Juravski.
T7. Tensiunile tangenţiale în secţiunea transversală a unei bare solicitată la
încovoiere simplă sunt : 1. maxime în axa neutră, 2. maxime în apropierea axei
neutre, 3. maxime în punctele cele mai îndepărtate de axa neutră, 4. nule în punctele
cele mai îndepărtate de axa neutră, 5. nule în axa neutră.
Pentru bara solicitată ca în figura 6.20 a), având forma secţiunii conform cu
6.20 b), confecţionată dintr-un material pentru care se cunoaşte σa= 228 MPa,
precizaţi :
6t
yo
4kN/m
2 3 2t d1
1 C
6t y 2t
V1 4kN/m V3
2m x 4m
a b
z zo
Fig.6.20
T8. valoarea reacţiunilor V1 , V3 este : 1) 4 şi -4 ; 2) 8 şi -8 ; 3) 16 şi - 16 ; 4) -8
şi 8 ; 5) - 4 şi 4 ;
T9. expresia forţei tăietoare pe zona 1-2 este : 1) T ( x ) = 4 ; 2) T ( x ) = 4 − 4 x ;
3) T ( x ) = 8 − 4 x ; 4) T ( x ) = 8 + 4 x ; 5) T ( x ) = −8 + 4 x ;
T10. expresia momentului încovoietor pe zona 2-3 este : 1) M ( x ) = 8 x − 4 ( x − 2 ) ;
2) M ( x ) = 8 x + 4 ( x − 2 ) ; 3) M ( x ) = 8 − 4 x ; 4) M ( x ) = 8 − 4 x + 2 ( x − 2 )
2
; 5)
( x − 2)
2
M ( x) = 8x − 4 ;
2
T11. secţiunea periculoasă este : 1) secţiunea 1şi 3; 2) secţiunea 2; 3) secţiunea 3;
4) secţiunea aflată la x =1; 5) secţiunea aflată la x =1 şi x =3 ;
T12. Momentul încovoietor maxim ( în valoare absolută ) este : 1) 1,5 kNm; 2) 2
kNm; 3) 4 kNm; 4) 2,5 kNm; 5) 3,5 kNm;
T13. poziţia centrului de greutate al secţiunii transversale este : 1) d1 =3t; 2) d1 =t;
3) d1 =5t; 4) d1 =2t; 5) d1 =2.5t;
T14. valoarea momentului de inerţie axial în raport cu axa centrală principală y este:
1) 140t 4 ; 2) 122t 4 ; 3) 138t 4 ;4) 135t 4 ;5) 136t 4 ;
T15. valoarea modulului de rezistenţă 1) 30,5t 3 ; 2) 27,5t 3 ; 3) 34t 3 ; 4) 36t 3 ; 5)
32,5t 3 ;
T16. valoarea parametrului t este: 1) 0,8 cm, 2) 2 cm, 3) 0,9 cm, 4) 3,5 cm, 5) 1 cm,
T17. valoarea tensiunii normale maxime din secţiunea periculoasă este: 1) 99,8
MPa; 2) 98,7 MPa; 3) 100,8 MPa; 4) 101,7 MPa; 5) 89,8 MPa;
T18. valoarea forţei tăietoare din secţiunea x = 0 este: 1) 0 kN; 2) 4 kN; 3) 8 kN; 4)
16 kN; 1) 2 kN;
T19. valoarea tensiunii tangenţiale maxime din secţiunea x = 0 este: 1) 10 MPa;

2) 5 MPa; 3) 6 MPa; 4) 6,5 MPa; 5) 4,5 MPa;

T20. expresia ecuaţiei diferenţiale a fibrei medii deformate este:
1) EI y w ( x ) = −2 x + 4 x 2 − 4 ( x − 2) ; 2) EI y w ( x ) = −4 x + 8 x 2 − 4 ( x − 2)
2 2
;
12 23 12 23
3) EI y w ( x ) = −4 x + 4 x 2 − 4 ( x − 2) ; 4) EI y w ( x ) = −4 x + 4 x 2 − 8 ( x − 2)
2 2
;
12 23 12 23
5) EI y w ( x ) = 4 x 2 − 4 ( x − 2)
2
;
12 23
T21. Pentru integrarea ecuaţiei diferenţiale se pun următoarele condiţii la limită:

1) w' ( 0 ) = 0; w' (1) = 0 ; 2) w' ( 0 ) = 0; w (1) = 0 ; 3) w ( 0 ) = 0; w ( 2 ) = 0 ;
4) w ( 0 ) = 0; w ( 4 ) = 0 ; 5) w' ( 0 ) = 0; w' ( 4 ) = 0 ;
T22. săgeata la x=1 m este: 1) 0,0012 m; 2) 0,24 m; 3) 0,0047 m; 4) 0,075 m;
5) 0,0008 m;
T23. rotirea secţiunii aflată la x = 0 este: 1) 0,0075 ; 2) 0,0012 ; 3) 0,0084 ; 4) 0,0055
; 5) 0,012 ;
7. TORSIUNEA LIBERĂ A BARELOR DREPTE
7.1 GENERALITĂŢI. DIAGRAMELE MOMENTELOR DE TORSIUNE. APLICAŢII
Torsiunea sau răsucirea liberă este solicitarea barelor în secţiunile cărora

acţionează numai tensiuni tangenţiale al căror torsor se reduce la momentul de
torsiune Mt având direcţia axei barei (v. relaţia de echivalenţă (3.1)6),
M t = ∫ ( yτ zx − zτ yx )dA . (7.1)
A
Torsiunea este solicitarea predominantă a arborilor, arcurilor elicoidale şi altor

organe de maşini sau elemente de construcţii. Pentru a obţine legea de variaţie a
tensiunilor τzx şi τzx este necesar să se obţină mai întâi momentele de torsiune Mt în
secţiunile barei. Momentele de torsiune apar datorită momentelor exterioare dispuse
pe axa barei, cum sunt, de exemplu, momentele M, M1 şi M2 din figura 7.1, a. Astfel
de momente rezultă prin reducerea faţă de puncte de pe axa barei a forţelor
exterioare care nu o intersectează şi nici nu sunt paralele cu aceasta. Forţele
exterioare care nu satisfac aceste condiţii, au momentul nul faţă de axa barei.
M1 1 3 M 2 M2 M1 1 Mt1 2
a
M – M1 – M2 = Mt1 3 M M2
1
M1 1 M 3 M2 2
b Mt13 = M1 = M – 2
c
M1
Mt M1 1 3 M Mt3 2
d sau M2
Mt3 M2
M1 1
Mt 2
M2 Mt32 = M1 – M = – M2j
Fig. 7.1
Momentul de torsiune într-o secţiune a unei bare este egal cu suma momentelor
exterioare dispuse pe axa barei în stânga sau în dreapta secţiunii, având semnul plus
atunci când ies din secţiune. Momentele exterioare pot fi reprezentate şi cu ajutorul
arcelor orientate, ca în fig. 7.1, b. De regulă, momentele de torsiune se vor
Torsiunea liberă a barelor drepte 35
reprezenta prin vectori (cu două săgeţi); în felul acesta, expresiile momentelor de
torsiune şi diagramele lor rezultă similare cu cele de la solicitarea axială, aşa cum se
vede în fig. 7.1, c, d1. În fig. (7.1, d) 2 este prezentat un alt mod de haşurare a
diagramei momentelor de torsiune, întâlnit uneori în literatură (de ex. în [13], [14]).
Momente exterioare dispuse pe axa barei apar la sisteme plane de bare
încărcate normal pe planul lor (fig. 7.2, a) şi la sisteme spaţiale de bare (fig. 7.3). În
figura 7.2, b este prezentat un exemplu în care apar momente exterioare distribuite
dispuse pe axă. Se observă că în acest caz momentul de torsiune are variaţie liniară
pe zonele 1-2 şi 3-4.
F Fa
4 c 3 4 c 3 4 c
3 Fb
b b b
F F F
a a F
1 2 Fa 2 Fa
a
q mx= qh m
q
2
1 3 4 1 2 3 4
q a b q a b a b a
mx
Mt
Fig. 7.2
F1 F2 F1 F2
1 a1 2 3 a2 1 a1 2 3 a2 4
x
a1 a1 a2 x
a2
y z y z
F1 F2 F1 F2
M1 1 2a1F1 2 3 2a2F2 M1 1 2a1F1 2 3 2a2F2 4 M2
M1 = 2a2F2 – 2a2F2 M1 + M1 = 2a2F2 – 2a2F2
a b
Fig. 7.3
În figura 7.4 este reprezentat un arbore care primeşte un moment la o turaţie n

[rot/min] direct de la un motor, moment pe care arborele îl transmite prin torsiune la o

roată pe care este montată o curea, ce antrenează un consumator. Puterea P [W] P
transmisă de la motor prin arbore este preluată de roata care antrenează cureaua, în
ramurile căreia apar eforturile S ', S ' ', între care există relaţia lui Euler S '= S ' 'eμα,
unde μ este coeficientul de frecare între roată şi curea iar α este unghiul de
înfăşurare. Reducând forţele S ', S ' ' faţă de punctul B de pe axa arborelui se obţin
forţele FV şi FH aplicate în B şi momentul M1 = (S '– S ' ') R dirijat pe axa arborelui. Pe
de altă parte, din relaţia P = M ω, unde ω = 2πn/60 este viteza unghiulară în rad/sec,
se obţine
P [W ]
M [ Nm] = 9,55 . (7.2)
n [rot / min]
Relaţia (7.2) stabileşte legătura între putere şi momentul M aplicat arborelui la
turaţia n. Momentul M nu este moment de răsucire, deşi uneori este chiar numeric
egal cu acesta. El este un moment exterior aplicat arborelui în timp ce momentul de
torsiune Mt este un efort care apare în secţiuni făcute în arbore.
FV F
curea S'
S'
(n , S 'f
S 'f
a) FH
α
ar-
b)
FV
M B M1 = (S ' – S ' ' )
O
y x
z FH
c) M1
M
M
Fig. 7.4
Dacă se ţine seama de pierderile de putere în lagăre, momentul consumat la
roata de curea este ceva mai mic decât momentul motor M. Neglijând aceste
pierderi, dacă mişcarea se face cu viteză unghiulară constantă, suma momentelor
exterioare faţă de axa de rotaţie x este nulă. Din relaţia
P[W ]
S ' '(eμα – 1) R = 9,55 , (7.3)
n [rot / min]
se determină S ' ' şi apoi S '= S ' 'eμα, iar pe baza acestora se obţin componentele pe
axe FH şi FV care se aplică arborelui în B (v. figura 7.4, b şi c).
Un caz similar este prezentat în fig. 7.5, a. Momentul exterior M care are sensul
mişcării de rotaţie este motor iar M1 este rezistent. Roţile corespunzătoare se
numesc motoare respectiv rezistentă. Arborele va avea viteză unghiulară constantă,
dacă M = M1, adică
( F ' − F '' ) R = ( F1 ' − F1 '' ) R1 . (7.4)

În cazul în care transmiterea puterii se face prin roţi dinţate, de lanţ sau de
fricţiune, momentele aplicate de roţi arborelui se obţin cu relaţia M = FR, unde F este
forţa tangenţială care acţionează la periferia roţii de rază R. Pentru cazul din figura
7.5, b, arborele are viteza unghiulară constantă, dacă F R = F1 R1 . Dacă pe un arbore
sunt montate mai multe roţi de transmisie, ca în figura 7.6, dintre care una este
motoare iar celelalte consumatoare, din bilanţul puterilor, P = ∑ Pi , rezultă
M = ∑ Mi . În ce priveşte modul de dispunere pe arbore, este indicat ca roata
motoare să fie intercalată între roţile rezistente, ca în figura 7.6, b, pentru că astfel
momentul de torsiune maxim este mai mic decât M. În situaţia din figura 7.6, a,
momentul de torsiune maxim este egal cu momentul motor M.
R F' R1 F
R R1
F '' F1 '' F1
F1 '
F
F ' + F '' F1 ' + F1 '' F1
M = (F − F )R
' '' M=FR
M1 = ( F1 − F1 ) R1
' ''
M1 = F1 R1
a) b)
Fig. 7.5
(P) (P1) (P2) (P3) (P4) (P1) (P2) (P) (P3) (P4)
M M M M M M M M M M
M4 + M
M4 + M3 + M2
M M
M4 + M
M M
M1 + M
a) b)
Fig. 7.6
Din exemplele prezentate se observă că, în general, în afara momentelor
exterioare dispuse pe axă, apar şi forţe normale pe axă. Deşi acestea din urmă
produc încovoierea barei, se poate studia separat torsiunea, independent de
încovoiere.
7.2 RĂSUCIREA BAREI DE SECŢIUNE INELARĂ SUBŢIRE. COMPORTAREA

MATERIALELOR LA TORSIUNE
Se consideră o bară prismatică de secţiune inelară (v. fig. 7.7, a), având raza
medie R şi grosimea t << R. Pe suprafaţa laterală a acestei bare se trasează o serie
de linii directoare (circumferenţiale) şi generatoare (paralele cu axa). După aplicarea
momentelor M la extremităţi se constată că liniile directoare rămân circumferinţe de
aceeaşi rază dar rotite în jurul axei barei, iar generatoarele se înclină faţă de poziţiile
iniţiale, menţinându-şi lungimea. Rezultă că şi pentru astfel de bare este valabilă
ipoteza lui Bernoulli folosită la solicitările axială şi de încovoiere. Cele două seturi de
linii determină pe suprafaţa barei o serie de elemente dreptunghiulare curbilinii. Un
dreptunghi abcd capătă după deformaţie forma unui paralelogram a'b'c'd ' având
aceleaşi lungimi ale laturilor ca şi elementul în stare nedeformată. Rezultă că starea
de deformaţie a unui astfel de element izolat din bară este caracterizată numai de
modificarea unghiurilor de 90o, adică de lunecările specifice γsx. În consecinţă, pe
feţele acestor elemente există numai tensiuni tangenţiale, orientate ca în figura 7.7, b.
Ele respectă principiul dualităţii, adică τxs = τsx. Pentru simplificarea scrierii, tensiunile
tangenţiale la răsucire şi lunecările specifice corespunzătoare se vor nota în
continuare cu τ respectiv γ. În domeniul elastic, relaţia între τ şi γ este dată de legea
lui Hooke (v. (4.102)),
τ = Gγ , (7.5)
unde G este modulul lui Kirchhoff. O astfel de stare de tensiune se numeşte de
forfecare pură. Conform celor stabilite la p. 4.5.1.1 (v. fig. 4.10), pentru un element în
stare de forfecare pură, tensiunile principale au valorile
σ1 = – σ2 = τ (7.6)
şi direcţiile la 45o faţă de cele ale tensiunilor τ (v. şi fig. 7.7, c). Rezultă că, dacă se
trasează pe suprafaţa barei două perechi de linii elicoidale formând unghiuri de 45o
respectiv 135o cu generatoarele, pe feţele elementului determinat de aceste linii
acţionează tensiunile normale principale σ1 şi σ2. Pe direcţiile acestor tensiuni se
produc deformaţii specifice liniare ε1 şi ε2, de întindere respectiv de compresiune.
Întrucât modificarea lungimilor este mult mai uşor de măsurat decât modificarea
unghiurilor, în studiile experimentale de răsucire a arborilor se obţin mai întâi
deformaţiile specifice ε1 şi ε2, folosind, de exemplu, două traductoare electro-rezistive
(fig. 7.7, c). Se determină apoi mărimile care interesează, folosind relaţii din Teoria
elasticităţii. Astfel, pentru elementul solicitat de tensiunile principale σ1 şi σ2,
deformaţiile specifice principale ε1, ε2 sunt date de legea lui Hooke generalizată
pentru starea plană (v. (4.144), a),
σ1 σ τ σ σ τ
ε1 = − υ 2 = (1 + υ) , ε 2 = 2 − υ 1 = − (1 + υ) = − ε1 . (7.7)
E E E E E E
Între deformaţiilor specifice principale ε1, ε2 şi lunecările specifice γ (ce apar la
45o faţă de ε1, ε2) existând relaţia γ = ε1 – ε2 (v. 4.83), rezultă
τ
γ=2 (1 + υ) = 2ε1 . (7.8)
E
Comparând (7.5) cu (7.8), rezultă relaţia cunoscută (v. 4.104) dintre constantele
elastice E, υ şi G,
E
G= . (7.9)
2(1 + υ)
Comportarea la torsiune a diferitelor materiale se studiază experimental, în
laborator, la fel ca şi comportarea la solicitări axiale. În funcţie de scopul urmărit, se
pot folosi diverse tipuri de epruvete. Dacă epruveta este tubulară ca în figura 7.7, d,
se poate considera că se realizează o stare omogenă de tensiune de forfecare pură,
deoarece variaţiile neînsemnate ale tensiunilor pe grosimea pereţilor epruvetei pot fi
neglijate.
Încercările se efectuează la maşini speciale, prevăzute cu sisteme de măsurare a
momentului de răsucire Mt = M şi a deformaţiei unghiulare a epruvetei, adică a
unghiului ϕ de rotire relativă a două secţiuni situate la distanţa l. Diagrama ϕ = ϕ (Mt)
se numeşte caracteristica la răsucire a epruvetei. Pentru a determinarea
caracteristica la răsucire a materialului, se determină τ şi γ în funcţie de Mt respectiv
ϕ.
Din ecuaţia de echivalenţă M t = v∫ R τ t ds (v. fig. 7.7, a, b şi (3.1)), se obţine
2 πR
expresia tensiunii tangenţiale
Mt M
τ= = t , (7.10)
2π R t Wt
2
iar din egalitatea nn' = γ l = ϕR (v. fig. 7.7, a), rezultă lunecarea specifică
R
γ=ϕ = Rθ , (7.11)
l
unde θ reprezintă unghiul de răsucire specifică, adică unghiul cu care se rotesc una
faţă de alta două secţiuni transversale distanţate cu o unitate de lungime. Din relaţiile
(7.10) şi (7.11), ţinând seama şi de legea lui Hooke, se mai obţine relaţia
Mt M
θ= = t . (7.12)
2πR tG GI t
3
În domeniul elastic, deformaţia specifică unghiulară γ se determină din relaţia

(7.8), măsurând deformaţia ε1 cu ajutorul unor traductoare electro-rezistive de
exemplu. Rezultă că şi la răsucire (ca şi la tracţiune) se poate trasa o diagramă
caracteristică pentru epruvetă (în coordonatele ϕ -Mt) şi o diagramă caracteristică
pentru material (în coordonatele γ-τ).
Diagrama caracteristică la răsucire a oţelului este asemănătoare cu cea obţinută
la tracţiune. Şi la răsucire se constată existenţa unei zone de proporţionalitate între
tensiunile tangenţiale τ şi lunecările specifice γ, zonă pe care este valabilă legea lui
Hooke (7.5). De asemenea, la oţeluri obişnuite apare un palier de curgere urmat de o
zonă de întărire.
Ca şi la tracţiune, pe diagrama caracteristică la răsucire se pot defini: limita de
proporţionalitate τp, limita de elasticitate τe, limita de curgere τc (pentru materiale fără
palier de curgere, limita tehnică de curgere τ0,3), rezistenţa la rupere τr. La răsucire
fenomenul de stricţiune nu are sens. La epruvete tubulare confecţionate din materiale
tenace apare totuşi o zonă descendentă în diagramă, cauzată de un fenomen

complex de pierdere a stabilităţii formei cilindrice a epruvetelor în domeniul plastic,
însă ele nu pot fi încercate până la rupere. Pentru astfel de materiale se utilizează
epruvete cilindrice (masive). Dacă ruperea se produce într-un plan normal pe axa
epruvetei, ea este cauzată de tensiunile tangenţiale transversale care acţionează în
acest plan. Epruvetele şi barele confecţionate din materiale fragile (cum este de
exemplu fonta) se rup la răsucire după suprafeţe care formează cu axa barei unghiuri
de aproximativ 45o, deci ruperea are loc datorită atingerii limitei de rupere pentru
tensiunile normale principale σ1 (care sunt de întindere). În sfârşit, este posibilă şi
ruperea datorită tensiunilor tangenţiale care apar în secţiunile longitudinale ca efect
al dualităţii tensiunilor tangenţiale, aşa cum se vede în figura 7.7, e. Acest aspect
trebuie avut în vedere la calculul îmbinărilor longitudinale ale barelor tubulare
solicitate la răsucire, ca cea din figura 7.7, f, în care s-a reprezentat cu linii întrerupte
modul de deformare după cedarea unei îmbinări realizată incorect.
l direcţia 1 direcţia 2
dx Traductoare
3π/4 π/4
t << R
R
x M M
M m a b γsx n M
ϕ τ
c d n' σ σ2 = –
τ
s a
τ
b
'l 'l
dx a γsx b τ σ σ1 =
c d) d
c'
c)
d
Mt Mt t τx l
a l
t b t
a ds
c
c dx d
R, t << R
a) b) d)
Tensiuni tangenţiale Tensiuni tangenţiale

longitudinale transversale
e) f)
Fig. 7.7
7.3 RĂSUCIREA BAREI DE SECŢIUNE CIRCULARĂ PLINĂ ŞI INELARĂ
Un experiment similar celui prezentat la bara de secţiune inelară subţire conduce

la concluzia că şi la răsucirea barei prismatice de secţiune circulară plină sau inelară
cu grosime mare a peretelui rămâne valabilă ipoteza de deformare a lui Bernoulli,
conform căreia secţiunile se rotesc faţă de axă ca un rigid, fără să se deplaseze în
lungul axei, adică
εy = εz = γyz = 0 , u = 0 → εx = 0 . (7.13)
Fie o bară prismatică de secţiune circulară cu raza R. Se separă din bară un
element infinitezimal de lungime dx iar în interiorul acestuia se consideră un alt
element cilindric de aceeaşi lungime dar de rază r (v. fig. 7.8, a).
C
y α
z ϕ
y
δ=
Rj z
Mtj γj Cj r
j
xj rj –v
Rj α
aj bj α Cj
dϕ MM
tj dA w δ
j j 'j
m n b
c)j
n 'j τ
γmaxj τnxj τ
j τma y C
τxn y
α
Mt rj z
nj Mt
sj τyx
xj dxj τz τ zj
a)j b)j d)j
Fig. 7.8
În funcţie de momentele exterioare aplicate barei, momentele de torsiune pot fi

constante sau variabile pe lungimea barei. După aplicarea acestor momente,
secţiunea x se roteşte cu ϕ iar secţiunea x + dx se roteşte faţă de secţiunea x cu
unghiul dϕ, egal cu unghiul de rotire al razei Cn din secţiunea x + dx faţă de cel al
razei corespondente din secţiunea x. Din relaţia nn' = γmax dx = R dϕ se obţine
lunecarea specifică la raza R iar din relaţia bb' = γ dx = r dϕ rezultă lunecarea
specifică la o rază r oarecare,
γ = rθ , γ max = R θ , (7.14)
unde
dϕ
θ= ( ⇔ dϕ = θdx ) (7.15)
dx
reprezintă unghiul de răsucire specifică, adică unghiul cu care se rotesc una faţă de
alta două secţiuni transversale distanţate cu o unitate de lungime. Dacă se cunoaşte
θ, unghiul ϕ se obţine din (7.15) prin integrare. Considerând că în secţiunea x = 0
unghiul ϕ este nul, se poate scrie
ϕ = ∫ θdx , (7.16)
iar dacă θ = const.,
ϕ = θx . (7.17)
Ipoteza Bernoulli se poate formula şi cu ajutorul deplasărilor u şi v (v. fig. 7.8)
Observând că o rază r din secţiunea x se roteşte cu unghiul ϕ rămânând dreaptă şi
de aceeaşi lungime, pe baza figurii 7.8, c se pot scrie relaţiile
v = – δ sin α = – r ϕ sin α , w = δ cos α = r ϕ cos α , (7.18)
care, ţinând seama că r = z / sin α = y / cos α, devin
v = – zϕ , w = yϕ . (7.19)
În cazul θ = const., se poate înlocui ϕ cu θx (v. (7.17)). Adăugând şi condiţia u =
0, se obţin următoarele componente ale deplasării unui punct la răsucirea barei de
secţiune circulară,
u = 0 , v = – zθx , w = yθx . (7.20)
Dacă se introduc aceste expresii în relaţiile lui Cauchy (4.67), rezultă
∂u ∂v ∂w ∂v ∂w
εx = = 0 , εy = = 0 , εz = = 0 , γ yz = + =0 ,
∂x ∂y ∂z ∂z ∂y
∂w ∂u ∂u ∂v
γ zx = + = yθ , γ xy = + = − zθ . (7.21)
∂x ∂z ∂y ∂x
Primele patru relaţii reprezintă restricţiile (7.13) impuse de ipoteza lui Bernoulli.
Folosind legea lui Hooke (4.105), din aceste relaţii mai rezultă σx = σy = σz = τyz = 0.
Din ultimele două relaţii (7.21), pe baza legii lui Hooke, se obţin componentele pe
axele y şi z ale tensiunii tangenţiale,
τyx = – Gθz , τzx = Gθy . (7.22)
În figura 7.8, d sunt arătate aceste componente. Se observă că tensiunea
tangenţială totală τ este orientată pe tangenta la circumferinţa de rază r şi are
valoarea τ = τ2zx + τ2yx = G 2 θ2 y 2 + G 2θ2 z 2 , adică
τ = Grθ . (7.23)
Relaţia (7.23) se putea obţine direct din (7.14) pe baza legii lui Hooke (7.5).
Distribuţia pe rază a tensiunilor tangenţiale totale τ este reprezentată în figura 7.8, b.
Se observă că tensiunile τ variază liniar cu raza r, fiind nule în centrul secţiunii şi
maxime lângă contur, τmax = G R θ .
Tensiunile τmax sunt orientate pe direcţia s a tangentei la contur, adică normal pe
raza Cn, satisfăcând astfel condiţia la limită în încărcări pe contur. Într-adevăr, dacă
τmax ar avea o altă orientare, prin descompunerea pe direcţiile s şi n, tensiunile τmax
ar avea o componentă τnx şi conform dualităţii tensiunilor tangenţiale ar trebui ca pe

suprafaţa laterală a barei să existe încărcări px, care însă lipsesc.
Cunoscând legea de distribuţie a tensiunilor se poate obţine valoarea lor în
funcţie de momentul de torsiune folosind relaţia de echivalenţă între momentul de
torsiune şi tensiunile tangenţiale care acţionează în secţiune. Pe baza figurii 7.8, b se
poate scrie
M t = ∫ r τdA . (7.24)
A
Înlocuind τ cu (7.23), rezultă Gθ∫ r 2 dA = M t . Aceeaşi relaţie se obţine din (7.1),

A
introducând componentele (7.22),
M t = ∫ ( yτ zx − z τ yx )dA = ∫ (Gθy 2 + Gθz 2 )dA = Gθ ∫ r 2 dA .
A A A
Cu notaţia
∫ A
r 2 dA = I p , (7.25)
unde Ip este momentul de inerţie polar al secţiunii (v. şi (2.9)) rezultă relaţia
Mt
GI p θ = M t ⇔ θ= , (7.26)
GI p
apoi, folosind încă o dată (7.23), se obţine expresia tensiunii tangenţiale,
Mtr
τ= . (7.27)
Ip
Din relaţia (7.26) rezultă că θ este constant, atunci când Mt este constant. Dacă
Mt este variabil cu x, relaţiile (7.26) şi (7.27) se scriu sub forma
M t ( x) M t ( x) r
θ ( x) = , τ( x , r ) = . (7.28)
GI p Ip
Pentru o bară de lungime l solicitată de momentele de torsiune Mt(x), ţinând
seama de (7.28)1 şi de (7.16), rezultă următoarea relaţie de calcul a unghiului de
răsucire relativă între extremităţile barei,
1
ϕ = ∫ θ( x)dx =
GI p ∫l
M t ( x)dx . (7.29)
l
Dacă momentul de torsiune este constant pe lungimea l, unghiul de răsucire

relativă între extremităţile barei este
M tl M t
ϕ = θl = = , (7.30)
GI p kt
unde s-a notat cu kt rigiditatea la torsiune a barei. Ea reprezintă momentul de
torsiune care produce barei de lungime l un unghi de răsucire relativă între
extremităţi egal cu unitatea,
GI p
kt = M t ϕ=1
= . (7.31)
l
Produsul GIp, numit rigiditate specifică la torsiune, reprezintă momentul de

torsiune care produce unităţii de lungime un unghi de răsucire specifică egal cu
unitatea (v. (7.26)),
GI p = M t θ =1
. (7.32)
Pentru o bară formată din mai multe tronsoane de rigidităţi kti pe care momentele
de torsiune Mti sunt constante, unghiul total de răsucire se obţine cu relaţia
M ti M l
ϕ=∑ = ∑ ti i . (7.33)
i kti i GI pi
Valoarea maximă a tensiunilor tangenţiale, obţinută pentru r = R, este

Mt
τmax = , (7.34)
Wp
unde
Ip Ip
Wp = = , (7.35)
rmax R
se numeşte modul de rezistenţă polar.
Relaţiile obţinute sunt valabile şi pentru bare de secţiune tubulară cu grosime
mică sau mare a peretelui.
Momentul de inerţie axial pentru secţiunea circulară a fost dedus la p. 2.4 (v.
(2.19), a). Ţinând seama de (7.35) şi de relaţia Ip = 2Iy (v. (2.19), b), se obţin
expresiile:
– pentru secţiunea circulară de diametru D,
π D4 π D3
Ip = , Wp = ; (7.36)
32 16
– pentru secţiunea inelară de diametre D şi d = αD , (α < 1),
π D4 π d 4 π D4
Ip = − = (1 − α 4 ) ; (7.37)
32 32 32
πD 4
(1 − α 4 )
πD 3
W p = 32 = (1 − α 4 ) . (7.38)
D/2 16
– pentru secţiunea inelară subţire, cu raza medie R şi grosimea t, ţinând seama
că D – d = 2t, D + d ≅ 4R, D2 + d2 ≅ 8R2, pentru momentul de inerţie polar şi modulul
de rezistenţă polar se obţin expresiile care rezultă din relaţiile (7.12), (7.10),
π π
Ip = ( D 4 − d 4 ) = ( D + d )( D − d )( D 2 + d 2 ) ≅ 2πR 3t , (7.39)
32 32
Ip
Wp = ≅ 2πR 2t . (7.40)
R
Observaţii
– Riguros vorbind, relaţiile (7.26), (7.27) sau (7.28) sunt valabile numai dacă
momentele exterioare sunt aplicate la extremităţile barei cu distribuţia din figura 7.8, b
pentru tensiuni tangenţiale. Însă pe baza principiul lui Saint-Venant diverse modalităţi
de aplicare a momentelor exterioare influenţează numai local starea de tensiuni şi
deformaţii.
– Deşi s-a presupus bara prismatică, relaţiile obţinute se pot utiliza şi pentru
arbori cu variaţii line ale momentelor de inerţie.
Relaţii pentru calculul la răsucire

Barele de secţiune circulară solicitate la răsucire trebuie să satisfacă cerinţele de
rezistenţă şi de rigiditate.
Asigurarea condiţiei de rezistenţă constă în satisfacerea relaţiei
Mt
τmax = ≤ τa , (7.41)
Wp
unde τa este rezistenţa admisibilă la torsiune, care se determină cu relaţia

τc
τa = , pentru materiale tenace , (7.42)
ccτ
τr
τa = , pentru materiale fragile , (7.43)
crτ
ccτ şi crτ fiind coeficienţi de siguranţă faţă de limita de curgere la răsucire respectiv
faţă de rezistenţa de rupere la răsucire.
Asigurarea condiţiei de rigiditate constă în satisfacerea relaţiei
Mt M tl
θ= ≤ θa sau ϕ= ≤ ϕa , (7.44)
GI p GI p
unde θa, ϕa reprezintă valori admise pentru răsucirea specifică respectiv pentru
unghiul de răsucire pe o lungime dată. Ele sunt date de obicei în o/m respectiv o, de
aceea este necesar a fi transformate în rad/m respectiv rad.
Pentru rezolvarea problemelor se calculează şi se trasează diagramele
momentelor de torsiune, după care, în funcţie de natura problemei, se aplică relaţiile
din tabelul 7.1, care a fost întocmit pe baza relaţiilor (7.41), (7.44).
În probleme de dimensionare se adoptă cel mai mare dintre diametrele obţinute
pe baza celor două criterii. În problemele de verificare, trebuie satisfăcute cerinţele
ambelor criterii. În probleme de tip c) interesează valoarea minimă a momentului
capabil, după care se determină valorile momentelor exterioare care pot fi aplicate
barei.
În probleme static nedeterminate, la care momentele exterioare care produc
solicitarea de torsiune nu pot fi obţinute numai cu ecuaţiile de echilibru (v. de exemplu
figura 7.3, b), se pot scrie întotdeauna condiţii suplimentare de deformaţie. Astfel,
pentru exemplul din figura 7.3, b, condiţia suplimentară este ϕ14 = ϕ12 + ϕ23 + ϕ34 = 0,
în care se foloseşte relaţia (7.33).
Criteriul Criteriul de rezistenţă Criteriul de rigiditate

Tipul problemei τa Se dă θa Se dă ϕa
M t max M t max M t max l
a) Dimensionare W pnec ≥ I pnec ≥ I pnec ≥
τa Gθa Gϕa
M t max M t max M t max l

b) Verificare τef = ≤ τa θef = ≤ θa ϕef = ≤ ϕa
W pef GI pef GI pef
ϕa
c) Moment capabil M tcap = W pef τa M tcap = I pef Gθa M tcap = I pef G
l
Teste
T 23. Relaţia dintre putere P şi momentul M aplicat arborelui la turaţia n este :

P [ kW ]
1. M [ kNm ] = 9,55 ,
n [ rot / min ]
2. M [ kNm ] = 7,55 P [ kW ] n [ rot / min ] ,
3. M [ kNm ] = 955P [ kW ] n [ rot / min ] ,
P [ kW ]
4. M [ kNm ] = 7,55 ,
n [ rot / min ]
n [ rot / min ]
5. M [ kNm ] = 9,55 ,
P [ kW ]
Tabel 7.1
T 24. Pentru un material, relaţia dintre constantele elastice E, G, υ este :

E E 2E E
1. G = , 2. G = , 3. G = , 4. G = ,
2 (1 − υ ) 2 (1 − υ ) (1 − υ ) 2 (1 + υ )
E
5. G =
(1 + 2υ )
T 25. Unghiul de răsucire specific pentru o bară de secţiune circulară solicitată la
M GI Ml
torsiune este : 1. θ = M t GI p , 2. θ = t , 3. θ = p , 4. ϕ = t , 5. ϕ = M t GI p
GI p Mt GI p
T 26. Tensiunea tangenţială maximă în secţiunea transversală a unei bare, de
secţiune circulară, solicitată la torsiune este :
1. funcţie de modulul de elasticitate longitudinal al materialului din care este
confecţionată bara ; 2. funcţie de momentul de inerţie axial ; 3. funcţie de modulul
de rezistenţă polar ; 4. funcţie de modulul de rezistenţă ; 5. funcţie de momentul
de torsiune
T 27. Modulul de rezistenţă polar pentru o secţiune inelară este :
πD 4 πD 4 πD 3 πD 3
1. I y = (1 − α 4 ) ; 2. I p = (1 − α 4 ) ; 3. W p = ; 4. W p = (1 − α 3 ) ;
64 32 16 16
πD 3
5. W p = (1 − α 4 )
16
T 28. Se consideră un arbore în trepte acţionat de cuplurile M1 şi M2 . Dacă
tensiunile tangenţiale maxime pe cele două tronsoane sunt egale, atunci relaţia
dintre M1 şi M2 este : 1. M 2 = 15M 1 ; 2. M 2 = 3M 1 ; 3. M 2 = 5M 1 ; 4. M 2 = 7 M 1 ;
5. M 2 = 9 M 1
M1
d
0,5d
M2
T 29. Un arbore cu diametrul de 4 cm este fixat la capete şi solicitat de două

momente M = 1,884 x 106 Nmm ca în figură. Tensiunea maximă în arbore are
valoarea de : 1. 25MPa ; 2. 50MPa ; 3. 75MPa ; 4. 100MPa ; 5. 125MPa .
d M
M
l 2l l
.
8. FLAMBAJUL BARELOR DREPTE COMPRIMATE
8.1 INTRODUCERE
În componenţa diverselor construcţii inginereşti există elemente care la anumite

valori ale încărcărilor numite critice îşi pot schimba configuraţia geometrică stabilă
trecând într-o nouă configuraţie geometrică, instabilă. Fenomenul poartă numele de
pierdere a stabilităţii şi este specific mai ales structurilor zvelte. În general,
elementele care şi-au pierdut stabilitatea nu-şi mai pot îndeplini funcţiile pentru care
au fost proiectate, fiind surse de avarii grave, uneori dezastruoase. Există şi
elemente la care este acceptată posibilitatea pierderii stabilităţii, însă odată cu
aceasta se înrăutăţeşte capacitatea portantă a ansamblului din care elementele
respective fac parte. În ambele cazuri asigurarea stabilităţii este condiţia hotărâtoare
în stabilirea dimensiunilor. De aceea, este foarte important să se cunoască valorile
încărcărilor critice, condiţiile în care se poate produce pierderea stabilităţii şi
consecinţele acesteia. Încărcările şi modurile de pierdere a stabilităţii sunt de o foarte
mare diversitate pentru diferite elemente ale construcţiilor inginereşti. În ce priveşte
barele, un caz cu importanţă practică deosebită este cel al barelor comprimate. Se
face menţiunea că în anumite condiţii barele zvelte (confecţionate din profile subţiri)
îşi pot pierde stabilitatea şi datorită încărcărilor ce produc încovoierea sau torsiunea
acestora.
Fenomenul de pierdere a stabilităţii formei rectilinii de echilibru a unei bare
comprimate la o anumită valoare a forţei de compresiune, numită forţă critică, se
mai numeşte flambaj. În cele ce urmează se vor prezenta câteva aspecte privind
pierderea stabilităţii prin compresiune a barelor în domeniul elastic. Bazele teoriei
stabilităţii echilibrului elastic al barelor comprimate au fost puse de L. Euler cu mai
mult de două secole în urmă. Concepţia lui Euler se bazează pe procedeul folosit în
Mecanică pentru stabilirea naturii echilibrului unui solid rigid într-o poziţie dată
(iniţială). Conform acestui procedeu, se analizează tendinţa de mişcare a solidului
după deplasarea infinit mică a acestuia din poziţia iniţială într-o poziţie vecină: dacă
solidul revine la poziţia iniţială echilibrul este stabil, dacă se îndepărtează şi mai mult
de poziţia iniţială echilibrul este instabil, iar dacă nu mai revine în poziţia iniţială
rămânând în poziţia deplasată, echilibrul este instabil la limită (indiferent). Cele trei
tipuri de echilibru, stabil, instabil şi instabil la limită (indiferent) pot fi ilustrate pe
modelul mecanic foarte simplu din figura 8.1, în care solidul este o bilă perfect sferică
aşezată în punctul inferior al unei suprafeţe netede concave (cazul a), în punctul
superior al unei suprafeţe netede convexe (cazul b) respectiv pe o suprafaţă netedă
plană (cazul c). Energetic, pentru stabilirea naturii echilibrului în Mecanică se
foloseşte teorema lui Lejeune-Dirichlet conform căreia echilibrul este stabil când
energia potenţială este minimă în comparaţie cu energia potenţială din orice poziţie
infinit vecină, este instabil când energia potenţială este maximă faţă de energia
potenţială din orice poziţie infinit vecină şi este instabil la limită dacă în poziţii infinit
vecine energia potenţială are aceeaşi valoare.
jEchilibru
jEchilibru i bilj jEchilibru instabil la
bilj (N ' li i ăj
(N )
(S)
(S '' ) (S ' ) (L (L ' )
a) b) c)
F < Fcr Q F > Fcr Q F = Fcr C EIy Q
M C'
Vo w(x
x l
z
d) e) f)
Fig. 8.1
Conform concepţiei Euler, criteriul de instabilitate a formei rectilinii de echilibru
pentru bara comprimată cu forţa F este existenţa la o valoare critică a forţei de
compresiune a unei forme curbilinii de echilibru, vecină cu cea rectilinie, în care bara
poate trece datorită unei mici forţe transversale Q. După înlăturarea forţei Q, bara nu
mai revine la forma rectilinie iniţială de echilibru, rămânând în poziţia curbilinie de
echilibru (figura 8.1, f). Acest mod de pierdere a stabilităţii se numeşte flambaj iar
forţa critică se va nota în continuare cu Fcr şi se va numi forţă critică, forţă Euler sau
forţă de flambaj. Pierderea stabilităţii conform concepţiei Euler are loc prin bifurcarea
poziţiei de echilibru la valoarea Fcr ; până la atingerea forţei Euler bara se
deformează numai prin compresiune, iar la valoarea Fcr , w poate avea orice valoare.
Forţa F nu poate fi mai mare decât Fcr iar săgeţile w rămân nedeterminate ca
mărime, putându-se obţine numai forma deformatei barei. Relaţia dintre F şi w este
reprezentată grafic în figura 8.2 prin linia frântă (a). Aşa cum se va vedea, valoarea
Fcr se determină din ecuaţia diferenţială liniară a încovoierii (6.56) în care momentul
încovoietor se scrie pe forma curbilinie cu mici deplasări w (calcul de ordinul I). Dacă
se renunţă la ipoteza micilor deplasări şi se consideră ecuaţia diferenţială exactă
(6.53), devine posibil şi studiul comportării post-critice a barei în domeniul elastic şi
deci stabilirea unei relaţii între forţa F > Fcr şi deplasările w. O astfel de relaţie (v. de
exemplu [24], [28], [30]) arată că la creşteri foarte mici ale forţei F deplasările w au
creşteri foarte mari (curba (b) în figura 8.2).
Concepţia Euler are la bază modelul ideal al barei perfect drepte, confecţionată
dintr-un material perfect omogen şi comprimată perfect centric în absenţa încărcărilor
transversale. În realitate, barele comprimate au abateri inevitabile de la aceste
condiţii ideale, putând fi încărcate şi cu forţe transversale.
Flambajul barelor drepte comprimate 51
F
a b F
Fcr
c w
w
winiţia
F
Fig. 8.2
În consecinţă, barele comprimate se deformează şi prin încovoiere încă de la
începutul aplicării forţei F. Studiul se face printr-un calcul de ordinul doi tot cu ecuaţia
diferenţială liniară (6.56), ţinându-se seama de toţi factorii care influenţează
deformata barei, relaţia dintre forţa F şi deplasările w rezultând neliniară. Se
constată că în apropierea unei valori critice deformaţiile de încovoiere cresc extrem
de rapid. Valoarea critică astfel determinată coincide cu valoarea Fcr obţinută pe baza
concepţiei Euler. Acest mod de pierdere a stabilităţii se numeşte prin deformare
continuă şi este reprezentat grafic prin curba (c) din figura 8.2.
Deşi pierderea stabilităţii prin bifurcare nu are echivalent la construcţii reale,
concepţia Euler a fost folosită cu foarte bune rezultate pentru găsirea forţei critice în
domeniul elastic la bare şi plăci. Studiul stabilităţii sistemelor elastice se poate face
prin integrarea directă a ecuaţiilor diferenţiale, prin metode energetice sau prin
metode numerice. În cele ce urmează, studiul stabilităţii elastice a barelor
comprimate se va face prin integrarea ecuaţiilor diferenţiale.
8.2 FLAMBAJUL ÎN DOMENIUL ELASTIC
8.2.1 Stabilirea ecuaţiei diferenţiale şi integrarea ei
Se consideră bara dreaptă ideală din figura 8.1, având legături oarecare la
extremităţi, care permit însă apropierea reciprocă a lor. Sub acţiunea unei forţe
perfect centrice de compresiune bara se comprimă rămânând rectilinie. Dacă se
aplică barei o forţă mică exterioară transversală Q bara se încovoaie. Conform
concepţiei Euler, dacă forţa de compresiune are valori inferioare forţei critice, după
îndepărtarea forţei Q bara revine la forma iniţială rectilinie de echilibru (figura 8.1, c).
Dacă forţa de compresiune atinge valoarea forţei critice Fcr (figura 8.1, a), bara nu
mai revine la forma iniţială rectilinie de echilibru; ea rămâne în poziţia de echilibru
caracterizată de săgeţile w(x). Cazul F > Fcr (figura 8.1, b) nu interesează. Forţa
critică reprezintă deci acea forţă de compresiune pentru care este posibilă forma
curbilinie de echilibru reprezentată cu linie continuă în figura 8.1, a, adică trebuie
găsită forţa minimă, Fcr , pentru care
w(x) ≠ 0 . (8.1)
În presupunerea admisă că flambajul are loc în planul zx, deformata barei este
descrisă de ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate
EI y w'' ( x) = − M y ( x) , (8.2)
unde Iy este momentul de inerţie al secţiunii barei faţă de axa normală pe planul în
care bara flambează iar momentul încovoietor My(x) se calculează faţă de centrul de
greutate C ' al secţiunii x în poziţia deformată a barei. Aşa cum s-a menţionat la p.
1.8, un astfel de calcul se numeşte de ordinul doi. Dacă în legătura din x = 0 apar
reacţiunea Vo şi momentul Mo, momentul încovoietor My(x) are expresia
M y ( x) = M o + Vo x + Fcr w( x) . (8.3)
Înlocuind My(x) în (8.2), se obţine

EI y w'' ( x) = − M o − Vo x − Fcr w( x) . (8.4)
Se elimină Vo şi Mo, derivând ecuaţia de două ori în raport cu x,

EI y w'''' ( x) = − Fcr w'' ( x) . (8.5)
Cu notaţia
Fcr
α2 = ⇔ Fcr = α 2 EI y , (8.6)
EI y
ecuaţia (8.5) devine
w'''' ( x) + α 2 w'' ( x) = 0 . (8.7)
Ecuaţia diferenţiala (8.7) este liniară şi omogenă, de gradul 4. Ea admite soluţii
particulare de forma w pi ( x) = eri x . Din condiţia ca ele să verifice ecuaţia diferenţială,
rezultă ecuaţia caracteristică (ri4 + ri2 α 2 )e ri x = 0 , ce poate fi satisfăcută numai dacă
ri2 (ri2 + α 2 ) = 0 . Rezolvând această ecuaţie se obţine
r1,2 = 0 ; r3,4 = ±α −1 = ±αi . (8.8)
Corespunzător rădăcinilor obţinute pentru ecuaţia caracteristică, soluţia ecuaţiei

diferenţiale, w( x) = ∑ i =1 Ci w pi ( x) = ∑ i =1 Ci eri x este
i=4 i=4
w( x) = C1 + C2 αx + C3 cos αx + C4 sin αx . (8.9)

Primele trei derivate ale funcţiei (8.9) în raport cu x sunt:
w' ( x) = C2α − C3αsin αx + C4α cos αx ,
w'' ( x) = −C3α 2 cos αx − C4α 2 sin αx , (8.10)
w''' ( x) = C3α3 sin αx − C4α3 cos αx .
8.2.2 Condiţii la limită. Formula lui Euler
Constantele de integrare din (8.9) se determină din condiţiile la limită scrise

pentru fiecare caz concret de rezemare. La fiecare din cele două extremităţi ale
barei, x = 0 şi x = l, pot fi scrise câte două condiţii (v. p. 6.5.2). Aceste condiţii depind
de legăturile pe care le are bara la extremităţi, legături care pot fi rigide sau elastice.
În figura 8.3 sunt reprezentate patru cazuri de legături rigide, numite fundamentale.
Se scriu condiţiile la limită care corespund acestor cazuri (v. şi p. 6.5.2).
a) Bara articulată la un capăt şi simplu rezemată la celălalt (fig. 8.3, a):

⎧⎪ w(0) = 0 ,
x = 0 ⎨ ''
⎪⎩ w (0) = 0 ← M y (0) = 0 ;
(8.11, a)
⎧⎪ w(l ) = 0 ,
x = l ⎨ ''
⎪⎩ w (l ) = 0 ← M y (l ) = 0 .
b) Bara încastrată la un capăt şi simplu rezemată la celălalt (fig. 8.3, b):

⎧⎪ w(0) = 0 ,
x=0 ⎨ '
⎪⎩ w (0) = 0 ;
(8.11, b)
⎧⎪ w(l ) = 0 ,
x = l ⎨ ''
⎪⎩ w (l ) = 0 ← M y (l ) = 0 .
c) Bara încastrată la ambele capete (fig. 8.3, c) (una din încastrări este de tipul
celei din figura 1.4, d):
⎧⎪ w(0) = 0 ,
x=0 ⎨ '
⎪⎩ w (0) = 0 ;
(8.11, c)
⎧⎪ w(l ) = 0 ,
x=l ⎨ '
⎪⎩ w (l ) = 0 .
x x x x Fcr
Fcr w ' (l)
Fcr Fcr T(l
lf
l lf lf
lf
lf = l lf = 0,7 l lf = 0,5 l lf = 2 l
z z z z
a) b) c) d)
Fig. 8.3
d) Bara încastrată la un capăt şi liberă la celălalt (fig. 8.3, d). Având în vedere şi
relaţiile EI y w''' (l ) = − Tz (l ) , Fcr = α 2 EI y , se obţine:
⎧⎪ w(0) = 0 ,
x=0 ⎨ '
⎪⎩ w (0) = 0 ;
(8.11, d)
⎧⎪ w (l ) = 0 ← M y (l ) = 0 ,
''
x = l ⎨ ''' 2 ' '
⎪⎩ w (l ) + α w (l ) = 0 ← T (l ) = Fcr w (l ) .
Înlocuind (8.9) şi (8.10) în condiţiile la limită se obţine un sistem liniar şi omogen

j=4
în C1, C2, C3, C4, având forma ∑ j =1 aij C j , i = 1, 4 . Ţinând seama de relaţia (8.1),
soluţia banală a acestui sistem nu poate fi acceptată deoarece conduce la w(x) = 0.
Pentru ca sistemul în Ci să admită soluţii diferite de cea banală, determinantul
sistemului trebuie să fie nul.
Prin dezvoltarea determinantului se obţine ecuaţia de stabilitate (sau de echilibru
la limită sau critic),
det[aij ] = 0 . (8.12)
În ecuaţia de stabilitate forţa Euler intervine atât explicit cât şi ca argument al

funcţiilor trigonometrice, deci ecuaţia de stabilitate este transcendentă în αl. Ea are o
infinitate de soluţii, αk l. Din punct de vedere matematic, aceste soluţii sunt valori
proprii ale ecuaţiei diferenţiale (8.7) iar funcţiile corespunzătoare lor, w( x) α , sunt
k
funcţii proprii. Funcţiile proprii reprezintă axele deformate ale barei la pierderea
stabilităţii. Ele depind de un factor nedeterminat.
Din infinitatea de soluţii αk l, interesează soluţia minimă, care se va nota cu (αo l).
Se mai introduce notaţia
π
l fy = l = μyl , (8.13)
αo l
unde lfy se numeşte lungime de flambaj iar μy coeficientul lungimii de flambaj, în

presupunerea că bara comprimată flambează în planul zx. Înlocuind (8.13) în (8.6),
se obţine formula lui Euler,
π2 EI y
Fcr = . (8.14)
l 2fy
Se face observaţia că bara comprimată va flamba în planul xy dacă

I z / l 2fz < I y / l 2fy , unde lfz este lungimea de flambaj în planul xy. Rezultă
⎛ π2 EI y π2 EI ⎞
Fcr = min ⎜ 2 , 2 z ⎟ . (8.15)
⎜ l fy l fz ⎟
⎝ ⎠
Dacă legăturile în planele zx şi xy sunt identice, adică lfz = lfy = lf , formula lui
Euler se scrie sub forma

π2 EI min
Fcr = , (8.16)
l 2f
unde
I min = min ( I y , I z ) , (8.17)
deoarece interesează valoarea minimă a forţei critice.
8.2.3 Cazurile fundamentale de flambaj
1. Bara articulată la un capăt şi simplu rezemată la celălalt

Înlocuind (8.9) şi (8.10) în condiţiile la limită (8.11, a) şi ţinând seama că α ≠ 0, se
obţine sistemul
w(0) = 0 : C1 + C3 = 0 ,
w'' (0) = 0 : C3 = 0 ,
w(l ) = 0 : C1 + C2αl + C3 cos αl + C4 sin αl = 0 ,
w'' (l ) = 0 : − C3 cos αl − C4 sin αl = 0 .
Se anulează determinantul sistemului,
1 0 1 0
0 0 1 0
=0 .
1 αl cos αl sin αl
0 0 − cos αl − sin αl
Dezvoltând determinantului după elementele liniei 2 se obţine ecuaţia de
stabilitate sin αl = 0, având soluţiile pozitive
(αl ) = π, 2π, 3π, ..., k π, ... .
Soluţia minimă este αol = π, astfel încât din (8.13) se obţine
lf = l . (8.18)
2. Bara încastrată la un capăt şi simplu rezemată la celălalt

Înlocuind (8.9) şi (8.10) în condiţiile la limită (8.11, b) şi ţinând seama că α ≠ 0, se
obţine sistemul
w(0) = 0 : C1 + C3 = 0 ,
w' (0) = 0 : C2 + C4 = 0 ,
w'' (l ) = 0 : − C3 cos αl − C4 sin αl = 0 .
1 0 1 0
0 1 0 1
=0 .
Se obţine mai întâi un determinant echivalent cu toate elementele primei linii nule
cu excepţia primului element după care se face dezvoltarea după elementele acestei
linii,
1 0 0 0
1 0 1
0 1 0 1
=0 ⇒ αl cos αl − 1 sin αl = 0 .
1 αl cos αl − 1 sin αl
0 − cos αl − sin αl
În determinantul de ordinul trei obţinut se face zero ultimul element al primei linii,
după care se face dezvoltarea după elementele acestei linii,
1 0 0
cos αl − 1 sin αl − αl
αl cos αl − 1 sin αl − αl = 0 ⇒ .
− cos αl − sin αl
0 − cos αl − sin αl
Dezvoltând determinantul de ordinul doi, rezultă sin αl – αl cos αl = 0.

Presupunând cos αl ≠ 0, se obţine ecuaţia de stabilitate tan αl = αl .
f g
f
g
– π 1,5
0,5 α
αo l=
Fig. 8.4
Reprezentând grafic funcţiile f (αl) = tan αl şi g (αl) = αl , ca în figura 8.4, se

observă că rădăcina minimă pozitivă a ecuaţiei de stabilitate este αol ≅ 1,41π (pentru
acest argument, cosinusul este ≠ 0). Din (8.13) rezultă
lf ≅ 0,7 l . (8.19)
3. Bara încastrată la ambele capete

Înlocuind (8.9) şi (8.10) în condiţiile la limită (8.11, c) şi ţinând seama că α ≠ 0, se
obţine sistemul
w(0) = 0 : C1 + C3 = 0 ,
'
w (0) = 0 : C2 + C4 = 0 ,
w' (l ) = 0 : C2 − C3 sin αl + C4 cos αl = 0 .
1 0 1 0
0 1 0 1
=0 .
0 1 − sin αl cos αl
Se obţine mai întâi un determinant echivalent cu toate elementele primei linii nule
cu excepţia primului element, după care se face dezvoltarea după elementele acestei
linii,
1 0 0 0
1 0 1
0 1 0 1
=0 ⇒ αl cos αl − 1 sin αl = 0 .
1 αl cos αl − 1 sin αl
1 − sin αl cos αl
0 1 − sin αl cos αl
În determinantul de ordinul trei obţinut se face zero ultimul element al primei linii,
după care se face dezvoltarea după elementele acestei linii,
1 0 0
cos αl − 1 sin αl − αl
αl cos αl − 1 sin αl − αl = 0 ⇒ .
− sin αl cos αl − 1
0 − sin αl cos αl − 1
Prin dezvoltarea determinantului de ordinul doi (folosind şi unele identităţi

trigonometrice), rezultă sin αl/2(sin αl/2 – αl/2 cos αl/2) = 0. O primă soluţie este αo1l
= 2π. O altă soluţie satisface ecuaţia tan αl/2 = αl/2, de unde rezultă (v. cazul b) αo2l
= 2,82 π (cos αo2l ≠ 0). Se observă că rădăcina minimă a ecuaţiei de stabilitate este
αol = 2π. Din (8.13) rezultă
lf = 0,5 l . (8.20)
4. Bara încastrată la un capăt şi liberă la celălalt

Înlocuind (8.9) şi (8.10) în condiţiile la limită (8.11, d) şi ţinând seama că α ≠ 0, se
obţine sistemul
w(0) = 0 : C1 + C3 = 0 ,
'
w (0) = 0 : C2 + C4 = 0 ,
w'' (l ) = 0 : − C3 cos αl − C4 sin αl = 0 ,
w''' (l ) + α 2 w' (l ) = 0 : α 3C3 sin αl − α 3C4 cos αl +
+α 2 (αC2 − αC3 cos αl + αC4 cos αl) = 0 .

1 0 1 0
0 1 0 1
=0 ,
0 0 cos αl − sin αl
0 1 0 0
prin dezvoltarea căruia se obţine uşor cos αl = 0, adică αol = π/2. Din (8.13) rezultă
lf = 2 l . (8.21)
Observaţie
Din cazurile prezentate mai sus se observă (v. fig. 8.3) că lungimea de flambaj
este distanţa dintre două puncte consecutive de inflexiune de pe forma deformată a
barei care a flambat (forma deformată se consideră prelungită şi în afara reazemelor
barei).
8.3 DOMENIUL DE APLICABILITATE A FORMULEI LUI EULER. FLAMBAJUL BAREI

ÎN DOMENIUL PLASTIC
Pe baza forţei Euler, Fcr, se poate calcula tensiunea Euler,

Fcr π2 EI min 2
2 imin π2 E
σcr = = = π E = , (8.22)
A lf 2A lf 2 λ2
unde A şi imin reprezintă aria respectiv raza minimă de inerţie a secţiunii transversale
a barei, iar λ se numeşte coeficient de zvelteţe sau de subţirime,
I min lf
i min = , λ= . (8.23)
A imin
Coeficientul de zvelteţe depinde atât geometria barei (prin A, Imin şi l) cât şi de
modul de rezemare al acesteia (prin μ = lf /l , v. (8.13)).
Relaţia (8.22) se reprezintă grafic în sistemul de axe λ-σ printr-o hiperbolă cubică
având ca asimptote axele de coordonate (v. fig. 8.5).
Se observă că tensiunea Euler creşte pe măsură ce coeficientul de zvelteţe
scade. In deducerea relaţia (8.22) s-a considerat că materialul se comportă liniar
elastic, adică s-a considerat valabilă legea lui Hooke. Rezultă că relaţia de calcul a
tensiunii Euler este valabilă atât timp cât σcr nu depăşeşte limita de proporţionalitate
a materialului, adică
π2 E E
≤ σp → λ≥π sau λ ≥ λ o , (8.24)
λ2 σp
unde s-a notat

E
λo = π . (8.25)
σp
σcr compresiun
flambaj
elasto-
flambaj
D parabola lui
σr
C
σ dreapta lui Tetmajer-
B
σp hiperbola lui Euler
λ1 λo
Fig. 8.5
Se observă că λo depinde numai de mărimile mecanice E şi σp ale materialului.

El nu este un coeficient de zvelteţe ci numai o mărime de comparaţie. Pentru oţeluri
cu conţinut redus de carbon cum este de exemplu OL37, care are E = 210 ⋅103 MPa
şi σp = 190 MPa , λo are valoarea
210.103
λo = π ≅ 105 . (8.26)
190
Dacă bara are coeficientul de zvelteţe λ mai mic decât λo , formula lui Euler nu
mai este valabilă deoarece în momentul pierderii stabilităţii tensiunea este mai mare
decât σp. Forţa respectiv tensiunea critică la care se produce pierderea stabilităţii
trebuie determinată cu considerarea relaţiei reale între tensiuni şi deformaţii, care nu
mai este dată de legea lui Hooke. În acest caz se spune că flambajul are loc în
domeniul elasto-plastic. Au fost efectuate numeroase studii teoretice şi experimentale
pentru determinarea forţei critice în domeniul elasto-plastic.
Înainte de a prezenta relaţiile cele mai uzual folosite, se face observaţia că barele
cu coeficient foarte mic de zvelteţe (bare cu lf mic şi imin mare) nu flambează chiar
dacă tensiunea atinge sau depăşeşte limita de curgere σc . Întrucât atingerea valorii
σc reprezintă o stare limită, tensiunea de compresiune se limitează la valoarea σc,
reprezentată în figura 8.5 prin dreapta BC. Relaţiile pentru calculul tensiunilor critice
de flambaj în domeniul elasto-plastic stabilesc legătura între σcr şi λ < λo . Grafic ele
se reprezintă prin curbe racordate la hiperbola lui Euler şi dreapta BC. Astfel,
Johnson a propus o relaţie parabolică de tipul σcr = α – βλ2 (v. fig. 8.5), unde
constantele α şi β depind de material. Prin prelucrarea rezultatelor experimentale,
Tetmajer şi Iasinski au propus relaţia liniară simplă (v. fig. 8.5)
σcr = a – bλ . (8.27)
Relaţia (8.27) este valabilă pentru σcr mai mic decât limita de curgere a
materialului (şi mai mare, evident, decât σp) , adică
a − σc
a − bλ ≤ σ c → λ≥ sau λ ≥ λ1 , (8.28)
b
unde s-a notat
a − σc
λ1 ≥ . (8.29)
b
Rezultă că relaţia (8.27) este valabilă pentru
λ1 < λ < λo . (8.30)
Valorile a (MPa) şi b (MPa) precum şi ale coeficienţilor adimensionali λo şi λ1
pentru câteva materiale sunt date în tabelul 8.1.
Tabel 8.1
Material a [MPa] b [MPa] λo λ1
OL37 (σc = 240 MPa) 314 1,12 105 60
OL48 (σc = 310 MPa) 460 2,57 100 60
OL52 (σc = 360 MPa) 577 3,74 100 60
OL cu 5% nichel 461 2,25 86 0
OL crom-molibden 980 5,3 55 0
Duraluminiu 372 2,14 50 0
Lemn 28,7 0,19 100 0
8.4 CALCULUL LA FLAMBAJ
Problema care se pune în orice calcul la flambaj al barei constă în determinarea

forţei (sau tensiunii) critice de flambaj şi impunerea condiţiei ca forţa (sau tensiunea)
efectivă de compresiune a barei să fie mai mică decât cea critică, realizându-se şi un
coeficient de siguranţă cf la flambaj cel puţin egal cu un coeficient de siguranţă
admisibil (impus) la flambaj, caf , adică
Fcr Fcr
F≤ sau c f = ≥ caf , (8.31)
caf F
unde coeficientul de siguranţă admisibil este dat pentru diferite organe de maşini şi
elemente de construcţii prin standarde sau norme iar forţa critică se determină, în
funcţie de valoarea pe care o are coeficientul de zvelteţe al barei, cu una din
următoarele relaţii:
π2 EI min
Fcr = dacă λ ≥ λ o , (8.32, a)
l 2f
Fcr = A(a − bλ ) dacă λ1 ≤ λ < λ o , (8.32, b)
Fcr = A σc dacă λ < λ1 . (8.32, c)

În problemele de calcul la flambaj intervin mărimi privind geometria barei
(lungimea, forma şi dimensiunile secţiunii transversale), legăturile acesteia,
caracteristicile mecanice ale materialului din care bara este confecţionată inclusiv
coeficienţii a şi b din relaţia lui Tetmajer-Iasinski, forţa de compresiune şi coeficientul
de siguranţă admisibil.
Ca şi în cazul solicitărilor simple (axială, încovoiere, torsiune), şi la flambaj se
pun trei probleme şi anume: verificare, calculul forţei capabile sau dimensionare.
Primele două probleme sunt similare.
Într-o problemă de verificare sunt date toate elementele menţionate mai sus şi se
cere să se verifice dacă este îndeplinită relaţia (8.31).
Într-o problemă de calcul a forţei capabile sunt date de asemenea toate
elementele menţionate, mai puţin forţa de compresiune, care se determină din relaţia
(8.31), F ≤ Fcr / caf .
Într-o problemă de dimensionare sunt date toate elementele menţionate, mai
puţin dimensiunile secţiunii transversale ale acesteia (forma secţiunii se cunoaşte).
Problemele de dimensionare la flambaj sunt mai dificile decât primele două probleme
datorită faptului că, nefiind cunoscute dimensiunile secţiunii transversale, nu se

poate determina coeficientul de zvelteţe λ pentru a vedea care din relaţiile (8.32) este
aplicabilă. Din acest motiv se presupune valabilă formula lui Euler şi din relaţia (8.32,
a), ţinând seama şi de (8.31), se obţine relaţia
1 π2 EI min
> caf ,
F l 2f
din care se determină momentul de inerţie minim necesar,

caf F l 2f
I min > . (8.33)
π2 E
Cunoscând forma secţiunii se determină dimensiunile secţiunii care realizează
momentul Imin, după care, calculând şi aria secţiunii, se determină coeficientul de
zvelteţe λ cu relaţia (8.23). Se compară λ cu λo şi λ1.
Dacă λ ≥ λo, dimensiunile obţinute sunt cele necesare.
Dacă λ < λ1, se reface dimensionarea cu relaţia (8.31), ţinând seama de (8.32,
c), obţinându-se
F σc
A≥ . (8.34)
cac
unde pentru caf s-a luat coeficientul de siguranţă la compresiune, cac.
Dacă λ1 < λ < λo, se redimensionează bara cu relaţia Tetmajer-Iasinski.
Observând că forţa critică dată de formula lui Euler este mai mică decât cea dată de
relaţia lui Tetmajer-Iasinski, se majorează dimensiunile obţinute din (8.33) şi se face

verificarea coeficientului folosind relaţia (8.32, b), adică se calculează
a − bλ
cf = . (8.35)
F
Dacă cf ≥ caf (dar apropiat de caf ), noile dimensiuni sunt cele necesare. În caz
contrar, se majorează din nou dimensiunile şi se reface procedura de verificare, care
se repetă până se obţine cf ≥ caf . De obicei, două iteraţii sunt suficiente.
În cazul în care dimensiunile secţiunii depind de un singur parametru t, acesta se
poate obţine direct din ecuaţia
⎡ lf ⎤
A(t ) ⎢ a − b ⎥ = F caf . (8.36)
⎢⎣ I min (t ) / A(t ) ⎥⎦
Teste
T30. Flambajul este : 1) fenomenul de curbare a unei bare solicitate la încovoiere ;

2) fenomenul de deformare a unei bare solicitată axial ; 3) fenomenul de pierdere a
stabilităţii formei rectilinii de echilibru a unei bare comprimate; 4) fenomenul de
deformare a unei bare solicitate la forfecare ; 5) fenomenul de pierdere a stabilităţii
formei rectilinii de echilibru a unei bare solicitate axial;
T31. Condiţiile la limită pentru o bară comprimată încastrată la un capăt, scrise

pentru a integra ecuaţia diferenţială de ordin 2, ce descrie deformarea barei sunt:
⎧⎪ w' (0) = 0 , ⎪⎧ w (l ) = 0 ← M y (l ) = 0 ,
''
1) x = 0 ⎨ x = l ⎨ ''' 2 ' '
''
⎪⎩ w (0) = 0 ; ⎪⎩ w (l ) + α w (l ) = 0 ← T (l ) = Fcr w (l ) .
⎧⎪ w(0) = 0 , ⎧⎪ w(l ) = 0 , ⎧⎪ w(0) = 0 , ⎧⎪ w(l ) = 0 ,

2) x = 0 ⎨ ' x=l ⎨ ' 3) x = 0 ⎨ '' x = l ⎨ ''
⎪⎩ w (0) = 0 ; ⎪⎩ w (l ) = 0 . ⎪⎩ w (0) = 0 ; ⎪⎩ w (l ) = 0 .
⎧⎪ w(0) = 0 , ⎧⎪ w'' (l ) = 0 ← M y (l ) = 0 ,
4) x = 0 ⎨ ' x = l ⎨ '''
⎪⎩ w (0) = 0 ; 2 '
⎪⎩ w (l ) + α w (l ) = 0 ← T (l ) = Fcr w (l ) .
'
⎪⎧ w(0) = 0 , ⎪⎧ w(l ) = 0
5) x = 0 ⎨ ' x = l ⎨ ''
⎩⎪ w (0) = 0 ; ⎪⎩ w (l ) = 0
T32. Expresia forţei critice la care are loc fenomenul de pierdere a stabilităţii, pentru
π 2 EI min π 2 EI min
o bară comprimată simplu este: 1) Fcr = ; 2) Fcr = ;
lf 2 4l 2
π 2 EI min π 2 EI min π 2 EI min
3) Fcr = ; 4) Fcr = ; 5) Fcr = ;
l2 0, 49l 2 0, 25l 2
T33. Pentru o secţiune dreptunghiulară cu laturi egale cu 2, respectiv 3 cm,

momentul de inerţie axial minim al secţiunii este: 1) I min = 4cm 4 ; 2) I min = 4,5cm 4 ; 3)
I min = 6cm 4 ; 4) I min = 24cm 4 ; 5) I min = 2cm 4 ;
T34. Lungimea de flambaj pentru o bară comprimată, încastrată la un capăt şi

rezemată la celălalt capăt, este: 1) lungimea barei, 2) jumătate din lungimea barei, 3)
dublul lungimii barei; 4) 0,7 din lungimea barei, 5) distanţa dintre două puncte
succesive de inflexiune a barei deformate
T35. Coeficientul de zvelteţe este raportul dintre : 1) lungimea de flambaj şi

momentul de inerţie axial ; 2) lungimea barei şi momentul de inerţie axial minim ; 3)
lungimea de flambaj şi aria secţiunii transversale ; 4) lungimea de flambaj şi raza de
inerţie minimă ; 5) lungimea barei şi momentul de inerţie;
T36. Limitele de valabilitate ale formulei lui Euler de calcul a forţei critice sunt : 1)
106 ≤ λ ≤ 110 ; 2) λ ≥ 105 ; 3) λ1 ≤ λ ≤ λ0 ; 4) domeniul elasto-plastic ; 5) flambaj
elastic
F F
T37. Coeficientul de siguranţă la flambaj este : 1) c f = ≥ 1 ; 2) c f = cr ≥ 1 ; 3)
Fcr F
F F F
c f = cr ≤ 1 ; 4) c f = cr = 1 ; 5) c f = ≤1 ;
F F Fcr
T38. Lungimea maximă ce poate să o aibă bara (de secţiune circulară cu diametrul
D) comprimată de forţa F ( vezi figura 8.6), cunoscând coeficientul de siguranţă
π 2 ED 4 π 2 D4 π 2 ED 4
admisibil la flambaj caf , este : 1) l ≥ 2
; 2) l ≤ ; 3) l ≤ ;
16caf F 32caf F 64 F
π 3 ED 4 π 2 ED3
4) l ≤ ; 5) l ≤ ;
64caf F 64caf F
x x
F F
2h
l l 3h
z z
Fig. 8.6 Fig. 8.7
T39. Valoarea maximă a forţei de compresiune ce poate solicita bara (figura 8.7)
8π 2 Eh 4
astfel încât aceasta să nu-şi piardă stabilitatea este : 1) Fmax ≥ ;
l2
8π 2 Eh 4 18π 2 Eh 4 4,5π 2 Eh 4 9,81π 2 Eh 4

2) Fmax ≤ ; 3) Fmax ≥ ; 4) Fmax ≤ ; 5) Fmax ≥ ;
l2 l2 l2 0,5l 2
T40. Cunoscând coeficientul de siguranţă admisibil la flambaj, caf = 3 , pentru bara

0, 04l 2 F
comprimată din figura 8.8, mărimea parametrului t este : 1) t ≤ 4 ;
E
4l 2 Fcaf 4l 2 F 0, 04l 2 F 0, 04l 2 F
2) t ≥ 4 ; 3) t ≥ 4 ; 4) t ≥ ; 5) t ≤ 3 ;
30π 2 E E E E
x
4t
F
2t
3t 6t
l
Fig. 8.8
9. SOLICITAREA COMPUSA
9.1 INTRODUCERE
Se numeşte solicitare compusă a unei bare, solicitarea produsă de 2 sau mai

multe eforturi (din cele 6 prezentate în capitolele precedente), care acţionează simul-
tan asupra secţiunii transversale.
În fig. 9.1, sunt reprezentate atât cele 6 eforturi: N – forţă axială ;Ty , Tz – forţe
tăietoare sau de forfecare; Mt – moment de torsiune sau de răsucire; My , Mz –
momente încovoietoare, precum şi tensiunile care apar pe faţa pozitivă a unei
secţiuni transversale.
Deoarece eforturile se obţin prin reducerea faţă de C a tensiunilor ce
acţionează pe suprafaţa A a secţiunii transversale, se pot scrie următoarele relaţii de
echivalenţă între tensiuni şi eforturi (secţionale):
N = ∫ σ dA , M y = ∫ σ z dA , M z = − ∫ σ y dA ,
A A A
(9.1)
Ty = ∫ τ yx dA , Tz = ∫ τ zx dA , M t = ∫ (τ zx y − τ yx z )dA .
A A A
Faţa pozitivă a Faţa negativă a

secţiunii Mz My
T Ty
Mt
O Axa Ty C N Mt N z Axa
y z My Tz x C
B Mz
y σ
τyx
τx τzx p
z
Fig. 9.1
După cum s-a prezentat în cap. 3 eforturile pot fi determinate cunoscând solici-
tările exterioare. Astfel, în baza relaţiilor (9.1) se pot scrie următoarele relaţii de calcul
pentru tensiuni :
N M yz M y Tz S y ( z ) Ty S z ( y ) Mtr
σ= ;σ= ; σ = z ; τ zx = ; τ yx = ; τ= (9.2)
A Iy Iz b( z) Iy b( y) Iz Ip
9.2 TIPURI DE SOLICITARI COMPUSE
Solicitări compuse care produc numai tensiuni normale

In cazul în care sarcinile exterioare determină apariţia eforturilor secţionale:,
moment încovoietor după axa y My , moment încovoietor după axa z Mz , atunci
tensiunea normală într-un punct al secţiunii transversale se obţine prin însumarea
algebrică a tensiunilor normale, ce au fost calculate în baza relaţiilor (9.2), după cum
urmează:
σ = σ ' +σ '' +σ ''' (9.3)
unde:
σ’ sunt tensiuni normale produse de forţă axială N
N
σ' = ;
A
σ’’ sunt tensiuni normale produse de momentul încovoietor după axa y, My
Myz
σ '' = ;
Iy
σ’’’ sunt tensiuni normale produse moment încovoietor după axa z, Mz
M y
σ ''' = z ;
Iz
Solicitări compuse care produc numai tensiuni tangenţiale

Dacă sarcinile exterioare determină apariţia eforturilor secţionale: moment de
torsiune Mt , forţă tăietoare după axa z, Tz , forţă tăietoare după axa y, Ty , atunci
tensiunile tangenţiale produse de fiecare efort secţional într-un punct al secţiunii
transversale, calculate în baza relaţiilor (9.2):
τzx produse de forţa tăietoare după axa z, Tz
TzSy ( z )
τzx = ;
b( z ) Iy
τyx produse de forţa tăietoare după axa y, Ty
TySz ( y )
τyx = ;
b( y ) Iz
τt produse de momentul de torsiune Mt
Mtr
τ= ;
Ip
se însumează vectorial.
Solicitări compuse care determină apariţia tensiunilor normale şi a

tensiunilor tangenţiale
Dacă sarcinile exterioare determină apariţia atât a tensiunilor normale cât şi a
tensiunilor tangenţiale, atunci verificarea solicitării într-un punct al secţiunii
transversale se face calculând o tensiune normală echivalentă conform unei teorii de
rezistenţă.
Solicitări compuse 67
________________
9.3 SOLICITARI COMPUSE CARE CONDUC LA APARITIA TENSIUNILOR

NORMALE
9.3.1.Solicitări compuse de încovoiere cu forţă axială

Tensiunile normale ce apar în cazul acestui tip de solicitare se calculează cu re-
laţia :
N Myz Mzy
σ (y,z) = + - (9.4)
A Iy Iz
In relaţia (9.4), valorile eforturilor N, My, Mz, se introduc cu semnele lor din
diagramele de eforturi corespunzătoare secţiunii periculoase pentru care se face
calculul.
Pentru determinarea tensiunii normale maxime, se determină poziţia axei
neutre. Conform definiţiei : axa neutră este locul geometric al tuturor punctelor, ce
aparţin secţiunii transversale date, în care tensiunile normale sunt nule. Din condiţia
anulării tensiunilor normale σ (yn,zn) = 0 rezultă:
N Myzn Mzyn
+ - =0 (9.5)
A Iy Iz
Relaţia (9.5) reprezintă ecuaţia axei neutre (vezi fig. 9.2) iar punctele de
coordonate ( yn, zn ) sunt punctele ce aparţin axei neutre, respectiv punctele în care σ
= 0.
σ (n)
Axa neutră a secţiunii
B2(YB2,ZB2)
D2
3d C σmax
D1
(n)
B1(YB1,ZB1)
z
Fig. 9.2
Pentru a putea reprezenta axa neutră, se determină intersecţiile axei neutre cu

axele de coordonate :
N Iy
yn = 0 → zn = − (9.6)
A My
N Iz
zn = 0 → yn = (9.7)
A Mz
Relaţiile (9.6) şi (9.7), reprezintă coordonatele a două puncte ce aparţin axei
⎛ N Iz ⎞
neutre, D1 ⎛⎜ 0, − N Iy ⎞⎟ şi D2 ⎜ , 0 ⎟ . Se trasează axa neutră ( presupunând că N
⎝ A My ⎠ ⎝ A Mz ⎠
> 0, My > 0, Mz > 0).
In punctele cele mai îndepartate de axa neutră tensiunile normale au valori ex-
treme. Se poate observa că acest punct este B1(YB1,ZB1). Inlocuind în relaţia (9.4)
coordonatele y, z cu coordonatele punctului B1, se găseşte valoarea tensiunii din
punctul B1. Tensiunea maximă va fi egală cu:
⏐σB1⏐= σmax (9.8)
După determinarea tensiunii normale maxime se pune condiţia:
σmax ≤ σa (9.9)
Etapele de rezolvare a problemelor de solicitări compuse de tip 1
- Se stabilesc diagramele N, My, Mz;

- Se stabileşte secţiunea cea mai solicitată ( secţiunea cea mai periculoasă ) pe baza
diagramelor. Dacă secţiunea periculoasă nu se poate evalua prin observaţie directă,
atunci se efectuează calculul pentru toate secţiunile care pot fi periculoase. Pentru o
astfel de secţiune se scrie expresia (9.4);
- Se scrie ecuaţia axei neutre (9.5). Se reprezintă grafic şi se vede care este punctul
cel mai îndepartat de axa neutră (se găseşte punctul B1) şi se află coordonatele YB1,
ZB1;
- Se calculează tensiunea normală σ în punctul B1 :
N MyzB1 MzyB1
⏐σB1 ⏐ = + − = σmax (9.10)
A Iy Iz
- Se pune condiţia :
σmax ≤ σa (9.11)
- Se rezolvă problema de dimensionare, verificare sau sarcină capabilă.
9.3.2 Solicitări compuse de încovoiere după două direcţii

In absenţa solicitării axiale, relaţia (9.4) se scrie:
Myz Mzy
σ (y,z) = - (9.12)
Iy Iz
Ecuaţia axei neutre este :
Myzn Mzyn
- =0 (9.13)
Iy Iz
Pentru a trasa axa neutră se observă că punctul O ( 0,0 ) verifică ecuaţia (9.13),
drept urmare panta axei neutre este :
zn Mz Iy
tg β = = (9.14)
yn My Iz
________________
Se trasează axa neutră, notată n-n (vezi fig. 9.3); se determină coordonatele
⎛h h⎞
punctului cel mai îndepărtat de axa neutra B1 ⎜ ,− ⎟ ; se determină tensiunea
⎝2 2⎠
maximă:
⎛ b h ⎞ My Mz My Mz My Mz
σmax = σB1 = σ ⎜ − , ⎟ = − = + + (9.15)
⎝ 2 2⎠ Iy Iz Wy Wz Wy Wz
h b
−
2 2
(n)
y My C σmax
h
α
Mr Mz
β
B1 (h/2,-h/2)
(n) b
Fig. 9.3
Conform figurii 9.3 se poate calcula:

Mz
tg α = (9.16)
My
In relaţia (9.16), unghiul α, este unghiul dintre My şi momentul Mr, rezultat din
compunerea celor două momente My şi Mz.. Modulul acestui moment se poate calcula
cu relaţia:
Mr = M y2 + M z2 (9.17)
Comparând relaţiile (9.14) şi (9.16), se poate observa că pentru Iy = Iz (bare de
secţiune circulară, cum sunt arborii), α=β. Să considerăm o secţiune circulară (vezi
figura 9.4 ), pentru care se determină tg β cu relaţia (9.14), se trasează axa neutră n-
n, se determină coordonatele punctului B1, cel mai îndepărtat de axa neutră cu rela-
ţiile:
D D
yB1 = - sin α ; zB1 = cos α (9.18)
2 2
şi se înlocuiesc în relaţia (9.15), pentru a determina tensiunea normală maximă:
D D
My cosα Mz sinα
2 2 My cosα Mz sinα
σB1 = + = + (9.19)
Iy Iz Wy Wz
(n)
y My C
α
Mr Mz
α=β
B1 (h/2,-h/2)
(n)
z
Fig. 9.4
Pentru o secţiune circulară modulul de rezistenţă este:

Wp πD 3
W= Wy = Wz = = (9.20)
2 32
Din figura 9.4 rezultă că se pot scrie relaţiile:
My = Mîcosα (9.21)
Mz = Mîsinα (9.22)
Înlocuind relaţiile (9.21), (9.22) în relaţia (9.19) aceasta devine:
M cos 2 α M î sin 2 α M î
σB1= î + = (9.23)
Wy Wz Wy
unde:
Mî = M y2 + M z2 (9.24)
y(w) v(x) C
φ(x) w(x)
δ(x)
z(v)
Fig. 9.5
Pentru un punct ce aparţine fibrei medii a barei se pot determina deplasările

punctului, w(x) şi v(x), după deformare (vezi fig. 9.5), pe direcţiile axei z respectiv y,
utilizând ecuaţiile diferenţiale ale fibrei medii deformate:
EIyw’’(x) = - My(x) → w (x) (9.25)
EIzv’’(x) = - Mz(x) → v (x) (9.26)
Cunoscând cele 2 deplasări w(x) şi v(x), se pot determina :
δ(x) = w( x) 2 + v ( x) 2 (9.27)
________________
w( x)
tgϕ(x) = (9.28)
v( x)
Dacă ϕ(x) = constant, atunci încovoierea pe 2 direcţii se numeşte încovoiere
oblică (axa deformată a barei este o curbă plană ).
Dacă ϕ(x) nu este constant, atunci încovoierea pe 2 direcţii se numeşte înco-
voiere strâmbă.
9.3.3. Solicitarea axial excentrică

Este produsă de o forţă paralelă cu axa barei, F, care este dispusă excentric
faţă de aceasta, acţionând în punctul Do, de coordonate yo, zo (vezi fig.9.6).
C Co x
y y zo
D F
Do(yo,zo)
z z
Fig. 9.6
Se determină torsorul echivalent în punctul Co, şi se scriu eforturile care apar

într-o secţiune oarecare efectuată la abscisa x:
N=F (9.29)
My = Fzo (9.30)
Mz = - Fyo (9.31)
(n)
zn*
y yn*
*
Do(yo,zo) zo
(n)
B1
z
σmax
Fig. 9.7
Inlocuind relaţiile (9.29), (9.30) şi (9.31), în relaţia (9.4), rezultă:

F Fzoz Fyoy
σ (y,z) = + + (9.32)
A Iy Iz
Ecuaţia axei neutre este:
yyo zzo 1
σ=0: + + =0 (9.33)
Iz Iy A
Pentru a trasa axa neutră se determină soluţiile :
Iz iz 2
zn = 0 ; y n* = − =− (9.34)
Ayo yo
Iy iy 2
yn = 0 ; z n* = − =− (9.35)
Azo zo
După trasarea axei neutre, se determină punctul cel mai îndepărtat de aceasta,
B1(yB1, zB1) şi se determină tensiunile normale maxime:
B
F FzozB1 FyoyB1
σB1 = σmax = + + ≤ σa (9.36)
A Iy Iz
Observaţii: 1. Axa neutră trece întotdeauna prin cadranul opus aceluia prin care
trece forţa axială excentrică.
1.Tensiunea maximă apare într-un punct de la periferia secţiunii care se găseşte
întotdeauna în acel cadran prin care trece forţa excentrică.
.
9.4 SOLICITARI COMPUSE CARE CONDUC LA APARITIA
TENSIUNILOR TANGENTIALE
O aplicaţie la acest tip de solicitare compusă este arcul elicoidal cu spire

strânse.
9.5 Solicitări compuse care conduc la apariţia tensiunilor normale şi

tangenţiale
Aceste solicitări se studiază cu ajutorul teoriilor de rezistenţă care sunt valabile

pentru orice corp ( bară, placă sau masiv ). In prezentul curs se vor prezenta teoriile
de rezistenţă în cazul general, apoi se vor aplica la bare
9.5.1 Teorii de rezistenţă
Teoriile de rezistenţă se mai numesc şi ipoteze de rezistenţă sau teorii asupra

stărilor limită.
Incercarea mecanică de bază este încercarea la întindere, pe baza căreia s-au
determinat experimental cele mai importante caracteristici mecanice ale materialelor:
limita de curgere, σc, rezistenţa la rupere, σr, etc. In baza acestora s-a stabilit rezis-
tenţa admisibilă, σa, luată în calcule.
Prin stare limită înţelegem atingerea limitei de elasticitate, σe, sau a limitei de
curgere, σc, sau a rezistenţei la rupere, σr, etc.
________________
La solicitarea de întindere intensitatea solicitării poate fi definită prin mai mulţi

parametrii:
1. Tensiune normală maximă σmax,
σ max
2. Alungire specifică maximă εmax =
E
σ max
3. Tensiune tangenţială maximă τmax =
2
σ max
2
4.Energie specifică de deformaţie maximă U1=
2E
5.Energie de deformaţie pentru modificarea formei U1f =
(1 + ν ) × σ 2
max
3E
La solicitarea spaţială, starea de tensiuni într-un punct, este definită de torsorul

tensiune. Această stare de tensiune poate fi caracterizată şi de tensiunile principale
σ1>σ2>σ3.
Teoriile de rezistenţă dau expresiile tensiunilor normale echivalente, σech, care
fac posibilă compararea stării complexe de solicitare, cu solicitarea la tracţiune. Astfel
au apărut 5 ipoteze clasice de rezistenţă sau criterii de echivalare între starea de
tensiuni spaţială şi cea monoaxială. Acestea sunt:
Ipoteza I cunoscută şi sub numele Ipoteza tensiunii normale maxime (Galilei ) :

Două stări de tensiune sunt echivalente când au aceeaşi tensiune normală maximă
σ1, sau starea limită în cazul unei solicitări spaţiale se atinge atunci când tensiunea
normală maximă σ1 a solicitării spaţiale atinge valoarea pe care o are tensiunea
limită a solicitării monoaxiale.
σ1=σech; (9.37)
Ipoteza întâi se aplică atunci când starea de tensiune pe o direcţie σ1, este pre-
ponderent mai mare decât celelalte 2.
Ipoteza II cunoscută şi sub numele Ipoteza deformaţiei specifice maxime

(Mariotte) : Starea limită la o solicitare spaţială se atinge atunci când deformaţia
specifică maximă la solicitarea spaţiala atinge valoarea pe care o capătă deformaţia
specifică în starea limită monoaxială.
1 ν σech
εmax= σ 1 − (σ 2 + σ 3 ) = ; (9.38)
E E E
Ipoteza a doua se aplică pentru materiale fragile (fontă, sticlă ) şi materiale ca-
sante.
Ipoteza III cunoscută şi sub numele Ipoteza tensiunii tangenţiale maxime

(Coulomb - Mohr) : Starea limită la o solicitare spaţială conform ipotezei a treia, se
atinge atunci când tensiunea tangenţiala maximă, la solicitarea spaţială, atinge

valoarea pe care o capătă tensiunea tangenţială maximă la starea limită monoaxială.
σ1−σ 3 σech
τmax= = ; (9.39)
2 2
Ipoteza a treia şi a cincea se aplică cu bune rezultate şi sunt bine confirmate

experimental în cazul materialelor tenace ( ductile ).
Ipoteza IV cunoscută şi sub numele Ipoteza energiei potenţiale totale de

deformaţie (Beltrami) : Starea limită la o solicitare spaţială se atinge atunci când
energia potenţială specifică totală de deformaţie atinge valoarea pe care o capătă U1
la starea limită monoaxială.
σ2
U1 =
1
2E
[ 2E
]
σ 12 + σ 22 + σ 32 − 2ν (σ 1σ 2 + σ 2σ 3 + σ 3σ 1 ) = ech ; (9.40)
Ipoteza a patra se recomandă în cazul în care tensiunea medie este pozitivă:

σ1 +σ 2 +σ 3
σm = >0. (9.41)
3
Ipoteza V cunoscută şi sub numele Ipoteza energiei potenţiale specifice

pentru modificarea formei (Huber-Hencky-Mises) : Starea limită la o solicitare
spaţială se atinge atunci când energia potenţiala specifică de deformaţie pentru
modificarea formei atinge valoarea pe care o capătă energia potenţiala specifică
pentru modificarea formei la starea limită monoaxială.
U1 f =
1 +ν
6E
[ ]
(σ 1 − σ 2 )2 + (σ 2 − σ 3 )2 + (σ 3 − σ 1 )2 = 1 + ν 2σ ech
6E
2
(9.42)
Ipoteza a treia şi a cincea se aplică cu bune rezultate şi sunt bine confirmate

experimental în cazul materialelor tenace ( ductile ).
Rezultă pentru tensiunile echivalente relaţiile de calcul :

σ ech
I
= σ1 (9.43)
σ ech
II
= σ 1 − ν (σ 2 + σ 3 ) (9.44)
σ III
ech = σ1 −σ 3 (9.45)
σ ech
IV
= σ 12 + σ 22 + σ 32 − 2ν (σ 1σ 2 + σ 2σ 3 + σ 3σ 1 ) (9.46)
σ ech
V
=
1
2
[
(σ 1 − σ 2 )2 + (σ 2 − σ 3 )2 + (σ 3 − σ 1 )2 . ]
(9.47)
Să considerăm un caz particular şi anume starea plană de tensiune cu σ2=0,

atunci relaţiile (41) – (45) devin:
σ ech
I
= σ1 (9.48)
σ ech
II
= σ 1 − νσ 3 (9.49)
________________
σ ech
III
= σ1 −σ 3 (9.50)
σ ech
IV
= σ 12 + σ 32 − 2νσ 1σ 3 (9.51)
σ ech
V
= σ 12 + σ 32 − σ 1σ 3 (9.52)
Pentru bare, tensiunile principale se calculează cu relaţia:
σ x +σ y 1
σ 1/ 3 = ± (σ x − σ y ) + 4τ xy2
2
(9.53)
2 2
Pentru bara solicitată ca în fig. 7 putem scrie relaţiile:
σx =σ , (9.54)
σ y = 0, (9.55)
τ x = τ yx2 + τ zx2 = τ , (9.56)
pentru care relaţia (51) se scrie:

σ 1
σ 1/ 3 = ± σ 2 + 4τ 2 (9.57)
2 2
Inlocuind relaţia (54) în relaţiile care dau tensiunile echivalente pentru starea
plană de tensiune obţinem relaţiile de calcul pentru tensiunile echivalente utilizate la
bare:
σ ech
I
= 0,5σ + 0,5 σ 2 + 4τ 2 (9.58)
σ ech
II
= 0,35σ + 0,65 σ 2 + 4τ 2 (9.59)
σ ech
III
= σ 2 + 4τ 2 (9.60)
σ ech
IV
= σ 2 + 2,6τ 2 (9.61)
σ ech
V
= σ 2 + 3τ 2 (9.62)
9.5.2 Arborilor solicitaţi numai la încovoiere şi răsucire
In cazul arborilor solicitaţi la încovoiere în ambele planuri, se va calcula un mo-

ment încovoietor rezultant, utilizând relaţia:
Mî = M y2 + M z2 (9.63)
se vor determina tensiunile normale :

Mî
σ= ; (9.64)
Wy
unde:
Wp πD 3
Wy = = , (9.65)
2 32
după care se vor determina tensiunile tangenţiale
Mt
τ= (9.66)
Wp
Conform ipotezei întâi :
Mî M î2 M t2
σ ech
I
= 0,5 + 0,5 + 4 =
Wy Wy2 4Wy2
, (9.67)
=
1
Wy
( M I ech
0,5M î + 0,5 M î2 + M t2 = î
Wy
)≤ σa
deci, pentru bară, se calculează un moment încovoietor echivalent. Expresiile aces-

tuia, pentru toate ipotezele de rezistenţă, se determină analog modului în care s-a
determinat pentru ipoteza întâi. Efectuând calculele rezultă urmatoarele expresii :
M îI ech = 0,5M î + 0,5 M î2 + M t2 (9.68)
M îII ech = 0,35M î + 0,65 M î2 + M t2 (9.69)
M îIII ech = M î2 + M t2 (9.70)
M îIV ech = M î2 + 0,65M t2 (9.71)
M îV ech = M î2 + 0,75M t2 (9.72)

________________
TESTE
T41 Cât este valoarea forţei F ce poate solicita bara circulară, de diametru d = 10π ,
(vezi figura 9.8) dacă tensiunea maximă nu trebuie să depăşească valoarea
176MPa . 1) 250 N ; 2) 500 N ; 3) 750 N ; 4) 1000 N ; 5) 1250 N ; 6) 1500 N ;
F
4F
d x
y F
d 3d d
z
Fig. 9.8
T42 Să se dimensioneze bara din figura 9.9 dacă rezistenţele admisibile sunt
σ ac = 100MPa şi σ at = 80MPa iar valoarea forţei este F = 20kN . 1) 25 mm; 2) 26,5 mm;
3) 35 mm; 4) 30,5 mm ; 5) 32 mm ; 6) 22,5 mm ;
16b
b F
x
2b
y z
Fig. 9.9
T43 Să se calculeze forţa capabilă pentru bara din figura 9.9 dacă rezistenţele
admisibile sunt σ ac = 100MPa şi σ at = 80MPa şi b = 35mm .
1) 32,5 kN ; 2) 24,5 kN; 3) 35 kN; 4) 29,2 kN; 5) 25 kN; 6) 29 kN ;
T44 Pentru bara circulară cu diametrul d = 100mm , cunoscând p = 10kN / m şi

a = 6d , tensiunea echivalentă după teoria a III-a de rezistenţă are valoarea cuprinsă
între :
a 1). 95 şi 99 MPa; 2) 90 şi 95 MPa;
3) 100 şi 106 MPa; 4) 80 şi 89 MPa; 5) mai mare
10pa
decât 120 MPa; 6) mai mică decât 80 MPa;
x
p 2pa
y
z
Fig. 9.10
10. STUDIUL DEPLASĂRILOR PRIN METODE
ENERGETICE
10.1 INTRODUCERE
Se numesc energetice metodele bazate pe noţiunea de energie de deformaţie

şi lucru mecanic.
EC finala − EC initiala = L (10.1)
Pentru fenomene statice Teorema Energiei Cinetice se poate scrie sub forma:
Li + Le = 0 , (10.2)
unde:
Li = − U , (10.3)
Li este lucrul mecanic al forţelor interioare şi este egal şi de sens contrar cu energia
potenţiala de deformaţie, iar:
U = Le , (10.4)
reprezintă formularea matematică a Teoremei lui Clapeyron.

Se consideră o bară într-o stare spaţială de solicitare; tensiunile ce apar în sec-
ţiunile transversale ale barei, date de eforturile ce sunt prezente în aceste secţiuni se
pot calcula cu relaţiile:
N Myz Mz y
σx = + + ; (10.5)
A Iy Iz
TzSy ( z )
Tz → τzx = ; (10.6)
b( z ) Iy
TySz ( y )
Ty → τyx = ; (10.7)
b( y ) Iz
Mtr
Mt → τt = ; (10.8)
Ip
σx , tensiunile normale, după axa x, produse de: forţa axială N, momentul încovoietor
după axa y, My , momentul încovoietor după axa z, Mz ,
τzx produse de forţa tăietoare după axa z, τyx produse de forţa tăietoare după axa y,
τt produse de momentul de torsiune.
Energia de deformare are expresia:
Studiul deplasărilor prin metode energetice 79
________________
1 1
U = ∫ {σ }T {ε }dV = ∫ (σ x ε x + σ y ε y + σ z ε z + τ xy γ xy + τ yz γ yz + τ zxγ zx )dV (10.9)
V
2 2V
σ
In relatia (10.9) se va înlocui ε =
(legea lui Hooke pentru materiale elastice),
E
se va lua în considerare că pentru bare : σ y ε y = 0 ; σ z ε z = 0 , iar pentru bare su-
puse la solicitări compuse tensiunile normale după axa x se calculează cu relaţia
(9.6), astfel energia de deformare a unei bare numai din tensiunile normale va avea
expresia :
2
(σ ) 1 1 1 ⎛ N Myz Mz y ⎞
= ∫ σ x ε x dV =
2 E V∫ 2 E ∫A ∫l ⎜⎝ A
U σ 2
dV = ⎜ + + ⎟ dAdx (10.10)
2V Iy I z ⎠⎟
Efectuând calculele şi se ţinând seamă de relaţiile:
∫z ∫y ∫ dA = A ; ∫ ydA = 0; ∫ zdA = 0;
2 2
dA = I y ; dA = I z ; (10.11)
A A A A A
rezultă :
⎛ N2 My
2
M
2 ⎞
(σ )
U = ∫⎜ + + z ⎟dx . (10.12)
⎜ 2 EA 2 EI y 2 EI z
l ⎝
⎟
⎠
Analog se scriu expresiile:
(τ zx ) 1 1 1 Tz 2 S y 2 ( z )
= ∫ τ zxγ zx dV =
2G V∫ 2G ∫A ∫l b 2 ( z ) I y 2
2
U τ zx dV = dAdx (10.13)
2V
Notăm:
2
A fz S y ( z)
Iy ∫ b2 ( z ) dA = χ z (10.14)
A
unde:
χz – este un coeficient care ţine cont de neuniformitatea distribuţiei tensiunilor tan-
genţiale τ pe înălţimea secţiunii;
Afz – este aria la forfecare după axa z pentru elemente subţiri; este dată de ariile care
sunt paralele cu axa z.
Inlocuind (10.14) în (10.13) rezultă:
(τ zx ) χ z Tz 2
U =∫ dx (10.15)
l
2GA fz
Analog relaţiei (10.15) se obţine:

(τ yx ) χ y Ty 2
U =∫ dx (10.16)
l
2GA fy
1 1 1 Mt2r2 Mt2
U (τ ) =
2 V∫ 2G V∫ 2G ∫A ∫l I p 2 ∫ 2GI p dx (10.17)
τγ dV = τ 2
dV = dAdx =
l
Insumând relaţiile (10.12), (10.15), (10.16) şi (10.17) se obţine expresia energiei

de deformare pentru pentru o bară complex solicitată :
⎛ N2 My
2
M z 2 χ z Tz 2 χ y Ty
2
Mt2 ⎞
U = ∫⎜ + + + + + ⎟dx (10.18)
⎜ 2 EA 2 EI y 2 EI z 2GA fz 2GA fy 2GI p
l⎝
⎟
⎠
Pentru un sistem format din “n” bare expresia energiei de deformare devine:
n ⎛ N2 M y 2 M z 2 χ z Tz 2 χ y Ty 2 M2 ⎞
U = ∑∫⎜ + + + + + t ⎟ dx (10.19)
⎜
j =1 l j ⎝ 2 EA 2 EI y 2 EI z 2GA fz 2GA fy 2GI p ⎟
⎠j
Observaţii:
Energia de deformaţie este o funcţie pătratică, omogenă de eforturi, dar
eforturile, în calculul liniar, sunt funcţii de încărcări la puterea a treia. Rezultă că
energia potenţială de deformaţie este o funcţie pătratică de forţele exterioare.
Pentru bare suficient de zvelte (care au lungime mare în raport cu dimensiunile
secţiunii), în care apar toate cele 6 eforturi, ponderea principală o au termenii care
conţin momentele încovoietoare şi momentul de torsiune, ceilalţi termeni ar putea fi
neglijaţi.
Există sisteme de bare în care unele dintre eforturi sunt nule:
Exemplul 1. Sisteme de bare încărcate cu forţe numai în planul xz:
n ⎛ M y2 ⎞
U = ∑∫⎜ ⎟dx (10.20)
⎜
j =1 l j ⎝ 2 EI y
⎟
⎠
Exemplul 2. Sisteme de bare în care apar momente încovoietoare şi moment de

torsiune:
n ⎛ M y2 M 2 Mt2 ⎞
U = ∑∫⎜ + z
+ ⎟dx (10.21)
⎜
j =1 l j ⎝ 2 EI y 2 EI z 2GI p ⎟
⎠
Exemplul 3. Sisteme de bare în care apar numai forţe axiale (grinzi cu zăbrele):
n ⎛ N2 ⎞
U = ∑∫⎜ ⎟dx (10.22)
j =1 l j ⎝ 2 EA ⎠
________________
Dacă Aj (x) = Aj (const) şi Nj (x) = Nj (const), atunci:

⎛ N 2l ⎞
U = ∑⎜ ⎟ (10.23)
j ⎝ 2 EA ⎠ j
10.2 Teorema lui Castigliano
Se consideră un sistem de bare încărcat cu un sistem de forţe: F1 , F2 , ……, Fi ,

….., Fn (cu precizarea că încărcările : F1 , F2 , ……, Fi , ….., Fn , pot fi forţe sau mo-
mente concentrate sau distribuite. Pe direcţiile forţelor Fi , i = 1….n, vor apare de-
plasări notate cu Δi . Conform cu obs. 1 se poate considera funcţia energia de defor-
maţie ca fiind :
U = U(F1 , F2 , ……, Fi , ….., Fn).
Dacă dăm uneia dintre forţe o creştere infinit mică:
Fi = Fi + δ Fi (10.24)
U = Le → U + δ U = L + δ Le → δ U = δ Le (10.25)
∂U ⎫
δU = δ Fi ⎪
∂Fi
⎪⎪ ∂U ∂U
δ Le = δ Fi Δi ⎬ → δ Fi Δi = δ Fi → Δi = (10.26)
∂Fi ∂Fi
δ U = δ Le ⎪
⎪
⎪⎭
Dacă se ţine cont de expresia energiei potenţiale de deformaţie dată de relaţia
(10.19) atunci (10.26) devine:
n ⎛ N ∂N M y ∂M y M z ∂M z χ z Tz ∂Tz χ y Ty ∂Ty M t ∂M t ⎞
Δi = ∑ ∫ ⎜ + + + + + ⎟ dx (10.27)
⎜
j =1 l j ⎝ EA ∂Fi EI y ∂Fi EI z ∂Fi GA fz ∂Fi GA fy ∂Fi GI p ∂Fi ⎟⎠
j
Relaţiile (10.26) şi (10.27) reprezintă expresia matematică a teoremei lui Casti-

gliano care se enunţă astfel:
Deplasarea punctului de aplicaţie al unei forţe Fi pe direcţia acestei forţe este
egală cu derivata energiei potenţiale de deformaţie în raport cu aceea fortă.
Observaţii:
• Dacă Fi este moment concentrat, atunci Δi va reprezenta o deplasare unghiulară

(rotire)
• Dacă rezultatul calculului este negativ, atunci deplasarea Δi, este în sens contrar
forţei Fi .
• Dacă vrem să calculăm deplasarea (liniară sau unghiulară) într-un punct în care
nu este aplicată forţă, atunci în acel punct, pe direcţia pe care vrem să calculăm
deplasarea se introduce o forţă sau un moment fictiv. Se scriu expresiile eforturi-
lor date de forţele exterioare inclusiv de forţa sau momentul fictiv, se face derivata
în raport cu această forţă sau momentul fictiv după care se anulează forţa sau
momentul fictiv.
• Dacă forţele sunt date numeric şi dorim să calculăm deplasarea pe direcţia uneia
din aceste forţe, această forţă se notează cu un simbol, deoarece numai astfel se
poate efectua derivata.
• Există sisteme de bare în care unele dintre eforturi sunt nule:
Exemplul 1. Sisteme de bare încărcate cu forţe numai în planul xz:
n ⎛ M y ∂M y ⎞
Δi = ∑ ∫ ⎜ ⎟⎟ dx (10.28)
⎜
j =1 l j ⎝ EI y ∂Fi ⎠j
Exemplul 2. Sisteme de bare în care apar momente încovoietoare şi moment de

torsiune:
n ⎛ M y ∂M y M z ∂M z M t ∂M t ⎞
Δi = ∑ ∫ ⎜ + + ⎟ dx (10.29)
⎜
j =1 l j ⎝ EI y ∂Fi EI z ∂Fi GI p ∂Fi ⎟⎠
j
Exemplul 3. Sisteme de bare în care apar numai forţe axiale (grinzi cu zăbrele):
n
⎛ N ∂N ⎞
Δi = ∑ ∫ ⎜ ⎟ dx (10.30)
j =1 l j ⎝ EA ∂Fi ⎠ j
10.3 Formula Mohr Maxwell. Procedeul Verescheaghin
Se consideră un sistem de bare încărcat cu un sistem de forţe: F1 , F2 , ……, Fi ,

….., Fn . (cu precizarea că încărcările : F1 , F2 , ……, Fi , ….., Fn , pot fi forţe sau mo-
mente concentrate sau distribuite. Eforturile vor fi funcţii de aceste încărcări exte-
rioare :
N = N ( F1 , F2 ,......, Fi −1 , Fi , Fi +1 ,........., Fn ) ⎫
M y = M y ( F1 , F2 ,......, Fi −1 , Fi , Fi +1 ,........., Fn ) ⎪⎪
M z = M z ( F1 , F2 ,......, Fi −1 , Fi , Fi +1 ,........., Fn ) ⎪⎪
⎬ (10.31)
Tz = Tz ( F1 , F2 ,......, Fi −1 , Fi , Fi +1 ,........., Fn ) ⎪
Ty = Ty ( F1 , F2 ,......, Fi −1 , Fi , Fi +1 ,........., Fn ) ⎪
⎪
M t = M t ( F1 , F2 ,......, Fi −1 , Fi , Fi +1 ,........., Fn ) ⎪⎭
Se notează :
________________
• ni = N |Fi =1, F j =0 , reprezentând forţa axială dată de o forţă unitară ce

j =1,2,...,.i −1,i +1,.....n
acţionează pe direcţia Fi , în condiţiile în care celelalte sarcini ( F1 , F2 , ……, Fi-1 ,
Fi+1….., Fn) sunt nule.
• m yi = M y |Fi =1, F j =0 , reprezentând momentul încovoietor după axa y dat de o
j =1,2,...,.i −1,i +1,.....n
forţă unitară ce acţionează pe direcţia Fi , în condiţiile în care celelalte sarcini ( F1
, F2 , ……, Fi-1 , Fi+1….., Fn) sunt nule.
• mzi = M z |Fi =1, F j =0 , reprezentând momentul încovoietor după axa z dat de o
j =1,2,...,.i −1,i +1,.....n
• mti = M t |Fi =1, F j =0 , reprezentând momentul de torsiune dat de o forţă unitară
j =1,2,...,.i −1,i +1,.....n
ce acţionează pe direcţia Fi , în condiţiile în care celelalte sarcini ( F1 , F2 , ……,
Fi-1 , Fi+1….., Fn) sunt nule.
• t yi = Ty |Fi =1, F j =0 , reprezentând forţa tăietoare după direcţia axei y dată de o
j =1,2,...,.i −1,i +1,.....n
• t zi = Tz |Fi =1, F j =0 , reprezentând forţa tăietoare după direcţia axei z dată de o
j =1,2,...,.i −1,i +1,.....n
Cu notaţiile de mai sus relaţiile (10.28) devin:
N = N ( F1 , F2 ,......, Fi −1 , Fi +1 ,........., Fn ) + ni Fi ⎫
M y = M y ( F1 , F2 ,......, Fi −1 , Fi +1 ,........., Fn ) + m yi Fi ⎪⎪
M z = M z ( F1 , F2 ,......, Fi −1 , Fi +1 ,........., Fn ) + mzi Fi ⎪⎪
⎬ (10.32)
Tz = Tz ( F1 , F2 ,......, Fi −1 , Fi +1 ,........., Fn ) + t zi Fi ⎪
Ty = Ty ( F1 , F2 ,......, Fi −1 , Fi +1 ,........., Fn ) + t yi Fi ⎪
⎪
M t = M t ( F1 , F2 ,......, Fi −1 , Fi +1 ,........., Fn ) + mti Fi ⎪⎭
Utilizând relaţiile (10.29) se poate observa că derivatele parţiale ale eforturilor,

în raport cu variabila Fi , ce apar în relaţia (10.27), se pot scrie sub forma:
∂N ∂M y ∂M z ∂Ty ∂Tz ∂M t
= ni ; = m yi ; = mzi ; = t yi ; = t zi ; = mti ; (10.33)
∂Fi ∂Fi ∂Fi ∂Fi ∂Fi ∂Fi
Dacă se ţine cont de (10.30) în relaţia (10.27) se obţine formula lui Mohr-
Maxwell:
n ⎛ Nn M y m yi M z mzi χ z Tz t zi χ y Ty t yi M t mti ⎞
Δi = ∑ ∫ ⎜ i + + + + + ⎟⎟ dx (10.34)
⎜
j =1 l j ⎝ EA EI y EI z GA fz GA fy GI p ⎠j
Observaţii:
• Dacă în punctul în care se doreşte calcularea deplasării nu este aplicată nici o
forţă, în acel punct se introduce o forţă unitară şi se aplică în acel punct mersul de
calcul:
- Se calculează eforturile date de toate încărcările exterioare: N, My , Mz , Ty , Tz , Mt .
- Se introduce în punctul în care se doreşte calculul deplasării liniare sau unghiulare,
o forţă sau un moment unitar, după care se determină mărimile: n, my , mz , ty , tz , mt,
(eforturile date numai din forţa sau momentul unitar)
- Se introduc N, My , Mz , Ty , Tz , Mt şi n, my , mz , ty , tz , mt în relaţia (10.31) şi se
efectuează integrarea.
• Dacă rezultatul este negativ, atunci deplasarea are sens contrar forţei unitare
introduse.
• Dacă se doreşte calculul deplasării relative între 2 puncte, atunci în acele puncte
se introduce o pereche de forţe sau de momente având direcţia dată de cele 2
puncte şi sensuri contrarii.
• Forţa sau momentul unitar sunt adimensionale
• In cazul sistemelor de bare alcătuite numai din bare drepte funcţiile n, my , mz , ty ,
tz, mt, au variaţii liniare. In cazul barelor curbe, în relaţia (10.31), abscisa x se în-
locuieşte cu arcul s (dx cu ds); pentru bare circulare abscisa x se înlocuieşte cu
unghiul θ (dx cu dθ).
Procedeul Veresceaghin
In cazul barelor drepte integralele (10.31) pot fi efectuate utilizând procedeul
Veresceaghin.
x dx dΩ
C
F(x) Ω
xc
l
η
f(x)
Fig. 10.1
Dacă se considera o integrală de forma: ∫ F ( x) f ( x)dx şi funcţia

l
f ( x ) = Ax + B având o variaţie liniară cu x, atunci:
________________
∫ F ( x) f ( x)dx = ∫ F ( x)( A + Bx)dx = ∫ F ( x) Adx + ∫ F ( x) Bxdx (10.35)

l l l l
Din fig. 10.1, se poate observa că: F ( x ) dx = d Ω , rezultă:
∫ F ( x) f ( x)dx = A∫ d Ω + B ∫ xd Ω = AΩ + BΩxc = Ω( A + Bxc ) = Ωη (10.36)

l l l
In relaţia (10.33), Ω este aria diagramei neliniare a funcţiei F(x) iar η este
ordonata din diagrama f(x) luată în dreptul centrului de greutate al ariei Ω.
Aplicând relaţia (10.33), se pot calcula integralele din (10.31) considerând
eforturile: N, My , Mz , Ty , Tz , Mt , în locul lui F(x), iar n, my , mz , ty , tz , mt în loc de f(x).
Etape de lucru :
1.Se trasează diagramele de eforturi date de încărcările exterioare (ariile Ω)
2.In punctul şi pe direcţia deplasării căutate se aplică o forţă sau un moment
unitar. Se trasează diagramele de eforturi date numai de forţa sau momentul unitar.
3. Corespunzător abscisei centrului de greutate al diagramei Ω, se ia cota ηdin
diagramele de eforturi date de forţa unitară şi se înmulţeşte cu aria Ω. Se determină
astfel deplasarea căutată.
10.4 Aplicaţii
1. Pentru încărcarea dată se cere să se determine săgeata, rotirea şi deplasarea

pe orizontală a capătului liber al barei
a) Calculul deplasărilor utilizând teorema Castigliano

Q
1 1 2
Q
2
w2
l
l ϕ2
a) Fig. 10.2 b)
Relaţia (10.28) se simplifică şi mai mult prin dispariţia simbolului de însumare

care se referă la bare sau tronsoane de bară pentru care momentul încovoietor are
expresii diferite. În cazul din fig. 10.2, expresia momentului încovoietor este:
M y ( x ) = −Qx (10.37)
astfel, pentru orice deplasare, calculată în orice secţiune, relaţia (10.28) devine:
l ⎛
M y ∂M y ⎞
Δi = ∫ ⎜
⎜ EI y ∂Fi ⎟⎟
(10.38)
0⎝ ⎠
Pentru calculul săgeţii în capătul liber se va deriva expresia momentului
încovoietor în raport cu forţa Q care acţionează în punctul şi pe direcţia deplasării
căutate. Astfel relaţia (10.38) devine :

l ⎛
M y ∂M y ⎞
w2 = ∫ ⎜
⎜ EI y ∂Q ⎟⎟
(10.39)
0⎝ ⎠
Calculând derivata momentului încovoietor în raport cu forţa Q şi înlocuind

expresia derivatei şi a momentului încovoietor în relaţia (10.39) se obţine:
l
⎛ −Qx
l ⎞ l
Q x3 Ql 3
∫( )
Q
w2 = ∫ ⎜
⎜ EI y ( − x ) ⎟dx =
⎟
2
x dx = = (10.40)
0⎝ ⎠ EI y 0
EI y 3 3EI y
0
Pentru calculul rotirii în capătul liber expresia momentului încovoietor trebuie

derivată în raport cu un moment m care acţionează în punctul şi pe direcţia deplasării
unghiulare (rotirea) căutată. În secţiunea 2 nu acţionează moment concentrat.
Q
m
1 1 2
Q
2
w2
l
l ϕ2
a) b)
Fig. 10.3
Se va introduce momentul m fictiv, se va scrie expresia momentului încovoietor

considerând şi momentul fictiv: M y ( x ) = −m − Qx , se va deriva expresia momentului
∂M y
încovoietor în raport cu momentul fictiv = −1 , se va anula momentul fictiv din
∂m
expresia momentului încovoietor M y ( x ) = −Qx . Se înlocuiesc sub integrală cele două
expresii şi efectuând calculele se obţine:
⎛ M y ∂M y ⎞
l l
−Qx Q
l
Ql 2
ϕ2 = ∫ ⎜ dx = ∫ ( −1) dx =
EI y ∫0
xdx =
⎜ EI y ∂m ⎟⎟
(10.41)
0⎝ ⎠ 0
EI y 2 EI y
b) Calculul deplasărilor utilizând formula Mohr Maxwell şi efectuând integralele
Relaţia (10.34) devine:

l⎛ M y m yi ⎞
Δi = ∫ ⎜ ⎟⎟dx (10.42)
⎜ EI y
0⎝ ⎠
________________
Expresia momentului încovoietor este : M y ( x ) = −Qx

Pentru calculul săgeţii se aplică barei, în absenţa încărcărilor exterioare dateo
forţă unitară (sau un moment unitar) în punctul şi pe direcţia deplasării liniare
(unghiulare) căutate.
1 1 1 1
2
l 2
l
a) b
Fig. 10.4
Se scrie expresia momentului încovoietor dată de această încărcare,

my ( x ) = − x . Se înlocuiesc sub integrală cele două expresii şi efectuând calculele se
obţine:
l
⎛ −Qx
l ⎞ l
Q x3 Ql 3
w2 = ∫ ⎜
⎜ EI y ( − x ) ⎟dx =
⎟
Q
EI ∫ x 2
dx = ( )
EI 3
=
3 EI
(10.43)
0⎝ ⎠ y 0 y 0 y
Pentru calculul rotirii se aplică barei, în absenţa încărcărilor exterioare date un

moment unitar în secţiunea 2 (vezi fig. 10.4 b)). Se scrie expresia momentului
încovoietor dată de această încărcare, m y ( x ) = −1 . Se înlocuiesc sub integrală cele
două expresii şi efectuând calculele se obţine:
⎛ M y ∂M y ⎞
l l
−Qx Q
l
Ql 2
ϕ2 = ∫ ⎜ dx = ∫ ( −1) dx =
EI y ∫0
xdx =
⎜ EI y ∂m ⎟⎟
(10.44)
0⎝ ⎠ 0
EI y 2 EI y
c) Calculul deplasărilor utilizând formula Mohr Maxwell aplicând procedeul

Veresceaghin
Ql
1 Q C
2
l My
a) 2l/3
1 1
2
l 2l/3
l
mw
b)
1 1
1 1
2
mr
l
c)
Fig. 10.4
Se trasează diagramele de momente încovoietoare din sarcină exterioară, din

forţa unitară pe direcţia săgeţii din secţiunea 2, şi din momentul unitar în punctul şi pe
l ⎛
M y m yi ⎞
direcţia rotirii din secţiunea 2. Se aplică formula Mohr-Maxwell Δ i = ∫ ⎜
⎜ EI y ⎟⎟
dx .
0⎝ ⎠
Pentru calculul integralelor se aplică procedeul Veresceaghin.
1 ⎛ 1 2 2 ⎞ Ql 3
w2 = ⎜ Ql l ⎟ = (10.45)
EI y ⎝ 2 3 ⎠ 3EI y
Analog se determină rotirea capătului liber
2
1 ⎛ 1 2 ⎞ Ql
ϕ2 = ⎜ Ql ⎟ = (10.46)
EI y ⎝2 ⎠ 2 EI y
Teste
ql 3
T45 Pentru grinda din figura 10.5 săgeata capătului liber este : 1) w2 = ;
8 EI y
ql 4 ql 4 ql 4 ql 3
2) w2 = ; 3) w2 = ; 4) w2 = ; 5) w2 = ;
18EI y 24 EI y 8 EI y 16 EI y
ql 3
T46 Pentru grinda din figura 10.5 rotirea capătului liber este : 1) ϕ2 = ;
6 EI y
ql 4 ql 3 ql 4 ql 3
2) ϕ2 = ; 3) ϕ2 = ; 4) ϕ2 = ; 5) ϕ2 = ;
6 EI y 26 EI y 18 EI y 22 EI y
Ml 3
T47 Pentru grinda din figura 10.6 săgeata capătului liber este : 1) w2 = ;
12 EI y
Ml 2 Ml 3 7 Ml 2 Ml 2
2) w2 = ; 3) w2 = ; 4) w2 = ; 5) w2 = ;
2 EI y 22 EI y 4 EI y 8EI y
q M
1 1
2
2
l l
Fig. 10.5 Fig. 10.6

Ml 2
T48 Pentru grinda din figura 10.6 rotirea capătului liber este : 1) ϕ2 = ;
3EI y
Ml Ml 2 Ml Ml
2) ϕ2 = ; 3) ϕ2 = ; 4) ϕ2 = ; 5) ϕ2 = ;
EI y 8 EI y 18 EI y 24 EI y
7 Fa3
T49 Pentru grinda din figura 10.7 săgeata punctului 1 este : 1) w1 = ;
6 EI y
________________
6 Fa3 8 Fa 2 Fa 2 Fa 3
2) w1 = ; 3) w1 = ; 4) w1 = ; 5) w1 = 2 ;
7 EI y 5 EI y EI y EI y
1
q
F
2 a 1 2a
EIy 2EIy
a a
3
3 2
Fig. 10.7 Fig. 10.8

T50 Pentru grinda din figura 10.7 deplasarea pe orizontală a punctului 1 este :
1 Fa3 Fa3 2 Fa 2 5 Fa3 7 Fa 3
1) u1 = ;2) u1 = ;3) u1 = ;4) u1 = ;5) u1 = ;
3 EI y EI y 3 EI y 3 EI y 3 EI y
Fa 2 Fa 2
T51 Pentru grinda din figura 10.7 rotirea punctului 1 este : 1) ϕ1 = ; 2) ϕ1 = ;
3EI y 3EI y
Fa3 Fa 2 5 Fa 2
3) ϕ1 = ; 4) ϕ1 = ; 5) ϕ1 = ;
5 EI y 12 EI y 4 EI y
T52 Pentru grinda din figura 10.7 deplasarea totală a punctului 1 este :
7 Fa3 3 Fa3 Fa3 Fa3 Fa3
1) Δ1 = ;2) Δ1 = ;3) Δ1 = 1, 74 ;4) Δ1 = 1,54 ;5) Δ1 = 2, 2 ;
3 EI y 4 EI y EI y EI y EI y
T53 Pentru grinda din figura 10.8 deplasarea pe orizontală a punctului 1 este :
6qa 4 16qa 4 3qa 4 qa 4 7qa 4
1) u1 = ;2) u1 = ;3) u1 = ;4) u1 = ;5) u1 = ;
EI y EI y EI y 3EI y 6 EI y
B IBLIOGRAFIE
[1] Alămoreanu E., Buzdugan Gh., Iliescu N., Mincă I. Sandu M.,
Îndrumar de calcul în Ingineria mecanică, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1996.
[2] Anghel A., Rezistenţa materialelor – partea I, Editura Tehnică,
Bucureşti, 2001.
[3] Beleş A., Voinea R, Rezistenţa materialelor, vol. II Editura
Tehnică Bucureşti, 1958.
[4] Bia C., Ille V., Soare M.V., Rezistenţa materialelor şi Teoria
Elasticităţii, Editura Did. şi Pedagogică Bucureşti, 1983.
[5] Boleanţu L., Dobre I., Aplicaţii ale Mecanicii solidului deformabil
în construcţia de maşini, Editura Facla, Timişoara 1978.
[6] Buga M., Iliescu N., Atanasiu C., Tudose I., Radu Gh., Probleme
alese de Rezistenţa materialelor, Editura Univ. Politehnica,
Bucureşti, 1995.
[7] Buzdugan Gh., Rezistenţa materialelor, Editura Academiei,
Bucureşti, 1986.
[8] Buzdugan Gh. ş.a., Culegere de probleme din Rezistenţa
materialelor, Editura Did. şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
[9] Buzdugan Gh., Blumenfeld M., Calculul de rezistenţă al
pieselor de maşini, Editura Tehnică, Bucureşti, 1979.
[10] Chirică I., Elasticitate, Fundamente, Exemple, Aplicaţii, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1997.
[11] Ciofoaia V., Talpoşi A., Biţ C., Teoria elasticităţii şi plasticităţii,
Editura Bravox, Braşov, 1995.
[12] Curtu I., Crişan R., Rezistenţa materialelor şi Teoria
Elasticităţii, Univ. „Transilvania“ din Braşov, 1997.
[13] Deutsch I., Rezistenţa materialelor, E.D.P., Bucureşti, 1976.
[14] Deutsch I., Goia I., Curtu I., Neamţu T. Sperchez F., Probleme
de Rezistenţa materialelor, E.D.P., Bucureşti, 1979.
[15] Dimofte A., Rezistenţa materialelor - Culegere de probleme,
Editura Univ. din Galaţi,
[16] Dobre I. ş.a., Culegere de probleme de Rezistenţa materialelor,
Univ. Politehnica „Traian Vuia“, Timişoara, 1988.
[17] Feodosiev V.I., Resistance des materiaux, Ed. de la Paix,
104 BIBLIOGRAFIE
Moscou, 1977.
[18] Gere J.M., Timoshenko S.P., Mechanics of Materials – 4th Edi-
tion, PWS Publishing Company, Boston, 1997.
[19] Goia I., Rezistenţa materialelor, vol. I, Editura Transilvania,
Braşov, 2000.
[20] Horbaniuc D., Leon D., Bârsănescu P., Rezistenţa materialelor.
Elasticitate – probleme, Editura Gh. Asachi, Iaşi, 1993.
[21] Jiga G., Pastramă Şt.D., Teste grilă de rezistenţa materialelor.,
Editura Tehnică - INFO, Chişinău, 2004.
[22] Mincă I., Atanasiu C., Sandu A., Sandu C., Rezistenţa
materialelor şi elemente de teoria elasticităţii. Solicitări simple,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1998.
[23] Mocanu C.I., Gavrilescu I., Rezistenţa materialelor, Editura
Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos“, Galaţi, 1999.
[24] Mocanu D.R., Rezistenţa materialelor, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1980.
[25] Modiga M., Olaru V.D., Dimache A., Introducere în Mecanica
mediilor continue şi în Mecanica microstructurală, Editura
[26] Modiga M., Rezistenţa materialelor – Îndrumar de lucrări de
laborator, Institutul Politehnic Galaţi, 1972.
[27] Modiga M., Rezistenţa materialelor, partea I, Editura Univ. din
Galaţi, 1983.
[28] Munteanu M., Radu Gh.N., Popa A., Rezistenţa materialelor,
Solicitări simple ale barelor, Univ. „Transilvania“ din Braşov,
vol. I, II, 1988, 1990.
[29] Olaru V.D., Dimache A., Modiga M., Rezistenţa materialelor,
vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.Bucureşti, 2004
[30] Nash W.A., Schaum's Outline of Theory and Problems of
Strength of Materials – 4th Edition, McGraw-Hill Book Com-
pany, New York, 1998.
[31] Ponomariov S.D. ş.a., Calculul de rezistenţă în construcţia de
maşini – vol. I, II, III (trad. din limba rusă), Editura Tehnică
Bucureşti, 1960, 1963, 1964.
[32] Posea N., Rezistenţa materialelor, Editura Did. şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979.
[33] Stoicescu L., Rezistenţa materialelor, vol. I, II, Editura Evrika,
Brăila, 2004.
Solicitarea axială a barelor 105
[34] Teodorescu P.P., Ille V., Teoria elasticităţii şi introducere în

Mecanica solidelor deformabile, vol. I, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1976.
[35] Timoshenko S.P., Goodier J.N., Theory of Elasticity, McGraw-
Hill International Editions, Engineering Mechanics Series, New
York, 1970.
[36] Timoshenko S.P., History of Strength of Materials, McGraw-Hill
Book Company, New York – Dover Edition, 1983.
[37] Tudose I., Atanasiu C., Iliescu N.V., Rezistenţa materialelor,
Editura Did. şi Pedagogică Bucureşti, 1981.
[38] Voinea R., Voiculescu D., Simion F.P., Introducere în Mecanica
solidului cu aplicaţii în inginerie, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1989.
[39] *** Institutul Român de Standardizare (IRS), Materiale metalice
– ÎNCERCAREA LA TRACŢIUNE – Partea 1: Metodă de
încercare la temperatura ambiantă , SR EN 10002-1, 1994,
identic cu Standardul European EN 10002-1:1990.
[40] *** Manual pentru calculul construcţiilor, vol. 1, Editura
[41] *** Manualul inginerului mecanic 1 , Editura Tehnică, Bucureşti,
1959.

Curs RM2

Hochgeladen von

Dokumentinformationen

Originaltitel

Copyright

Verfügbare Formate

Dieses Dokument teilen

Dokument teilen oder einbetten

Freigabeoptionen

Stufen Sie dieses Dokument als nützlich ein?

Sind diese Inhalte unangemessen?

Copyright:

Verfügbare Formate

Curs RM2

Hochgeladen von

Copyright:

Verfügbare Formate

CUPRINS

REZISTENŢA MATERIALELOR – partea a II

7 TORSIUNEA LIBERĂ A BARELOR DREPTE

8 FLAMBAJUL BARELOR DREPTE COMPRIMATE

10 STUDIUL DEPLASĂRILOR PRIN METODE ENERGETICE

11 STUDIUL SISTEMELOR STATIC NEDETERMINATE

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................... 103

6.1 TENSIUNI NORMALE LA ÎNCOVOIEREA PURĂ A BARELOR DREPTE

Alungirea specifică a fibrei ab,

de unde rezultă că axele y şi z sunt axe centrale principale de inerţie.

Pentru materiale cu comportări identice la tracţiune şi compresiune

De asemenea, secţiunile în formă de „ I “ (figura 6.3, d) sunt mult mai raţionale în

Aceasta înseamnă că la aceeaşi arie a celor două secţiuni, în cazul b se realizează

Pentru materiale cu comportare diferită la tracţiune şi compresiune, secţiunile

b) Problema de verificare. Se verifică dacă este satisfăcută, cât mai raţional,

după care se determină încărcările capabile din relaţia

unde |My|max se stabileşte în funcţie de încărcări, din diagrama de momente.

6.2 TENSIUNI TANGENŢIALE LA ÎNCOVOIEREA SIMPLĂ A BARELOR

Se numeşte încovoiere simplă solicitarea cauzată de existenţa în secţiunile

Bare cu secţiune plină. Aplicaţii

Poziţia punctului J se determină cu uşurinţă ducând tangente la contur în B1 şi B2 B B

Ţinând seama că dMy = Tz dx, rezultanta forţelor N1 , N2 are expresia

În cele ce urmează se vor determina şi reprezenta grafic tensiunile τzx pentru

b) Secţiune circulară. Având în vedere expresiile (2.25) şi (2.30) obţinute la

c) Secţiune triunghiulară. Se determină mai întâi elementele geometrice care

Se calculează Sy(z) (figura 6.8),

Din exemplele prezentate mai sus se poate trage concluzia că tensiunile

totdeauna satisfăcută condiţia (6.33).

La p. 4.5.1.1 s-a definit forfecarea pură, ca fiind solicitarea cauzată numai de

6.3 LUNECAREA LONGITUDINALĂ ŞI ÎMPIEDICAREA EI. ELEMENTE DE

În cazul în care Tz ≠ 0, deci My variază cu x, tensiunile σx care apar în două

Dacă pe intervalul l, Tz(x) are o variaţie neînsemnată, forţa de lunecare se poate

Rezultă că tensiunile în varianta b) sunt de n ori mai mici decât în varianta

lunecare longitudinală cu forţa capabilă a fi preluată prin forfecare de cordoanele de

6.4 TENSIUNI PRINCIPALE LA ÎNCOVOIEREA SIMPLĂ A BARELOR DREPTE

În barele drepte supuse la încovoiere simplă apar simultan tensiuni normale şi

confecţionate din materiale care se comportă diferit la întindere şi compresiune, cum

Traiectoriile tensiunilor principale (izostaticele) se construiesc în felul următor.

tangentă la poligonul PP'P''… este traiectoria tensiunilor σ1 . Direcţia tensiunii σ1

6.5 DEFORMAŢII ALE BARELOR DREPTE SOLICITATE LA ÎNCOVOIERE

Cunoaşterea deformaţiilor barelor drepte solicitate la încovoiere este necesară

6.5.1 Ecuaţia diferenţială a fibrei medii deformate

Relaţiile (6.56) şi (6.58) reprezintă ecuaţiile diferenţiale ale încovoierii barelor

EI y w''' ( x) = −Tz ( x) , (6.60)

6.5.2 Integrarea ecuaţiei diferenţiale a încovoierii barelor drepte

Pentru integrarea ecuaţiei diferenţiale a fibrei medii deformate s-au elaborat

unde To reprezintă forţa tăietoare în origine, To = Tz(0).

Mărimile To, Mo, w'o, wo se numesc parametri în origine şi se determină din

(a) w(0) = wo = 0 , M y (0) = M o = 0 , w(l ) = 0 , M y (l ) = −Ml ;

Expresiile (6.69) şi (6.71) reprezintă integralele generale ale ecuaţiilor diferenţiale

Din reprezentarea grafică a funcţiei w = w(x) se determină săgeata maximă

În cazurile în care se impun condiţii de rigiditate a grinzii, de tipul

1. Grinda în consolă încărcată cu sarcină uniformă şi cu o forţă şi un moment pe

2. Grinda simplu rezemată pe reazeme rigide la capete încărcată cu sarcină

3. Grinda simplu rezemată pe reazeme rigide la capete încărcată cu o forţă

Punând condiţia w(l) = 0 în ecuaţia liniei elastice

pentru cazul în care b → 0, este 0,077l .

4. Grindă static determinată cu secţiune variabilă în trepte.

Se utilizează relaţia (6.69), în care wo = 0 şi Mo = 0,

Din condiţia w(l) = 0 rezultă

T6. Tensiunile tangenţiale din secţiunea transversală a unei bare solicitată la

T19. valoarea tensiunii tangenţiale maxime din secţiunea x = 0 este: 1) 10 MPa;

2) 5 MPa; 3) 6 MPa; 4) 6,5 MPa; 5) 4,5 MPa;