Rezumat

Cultura si educatie

Pedagogia studiaza jocul dintre Eu si Celalalt ce se

desfasoara in singurul spatiu comun posibil - cultura.

In cartea sa, Paideia. Fundamentele culturale ale educatiei, in partile I si II, Liviu
Antonesei pune in evidenta legatura de interdependenta intre educatie si cultura. El
delimiteaza de la inceput omul de animal, adaugand totusi si asocierile care pot exista.
Educatia este pentru om, ceea ce este dresajul pentru animal. Scopul amandurora este
adaptarea. Totusi trebuie sa tinem cont de faptul ca mediul celorlalte vietuitoare este
unul natural, pe cand mediul omului este unul cultural. Adaptarea animalelor este o
adaptare pasiva (ele sunt modificate de mediu), pe cand adaptarea oamenilor este una
activa (omul modifica mediul, iar cultura este efectul).
Omul are cea mai lunga copilarie dintre toate mamiferele. In dezvoltarea
inteligentei copilului se imbina atat predispozitiile innascute cat si experienta culturala
(educatia). Cu toate acestea, omul este condamnat la cultura.
Ceea ce-l individualizeaza pe om in univers, ceea ce-l singularizeaza in raport
cu celelalte existente este tocmai functia sa de creator de cultura, imposibilitatea de a
trai intr-un alt mediu decat unul cultural
Legatura dintre educatie si cultura este aceea ca valorile se afla in centrul
culturii, si educatia, la randul ei, trebuie sa fie centrata pe valori.
H. Rickert intelege cultura plecand de la latinul coleo, colere care inseamna a
cultiva, a ingriji, ca ingrijire, formare, in fond educatie.
Cultura este specifica numai omului. Desi anumite trebuinte ale omului se
identifica cu trebuintele animalelor totusi ele nu au ajuns sa elaboreze o arta a
satisfacerii lor (vezi arta culinara, arhitectura etc.) Totul, la om, este mediat cultural.
Continuturile educatiei inseamna cultura. Valorile se constituie ca o coloana
vertebrala a culturii, ele sunt o grila selectiva fata de creativitate si difuzare culturala.
Din acest motiv, autorul cartii considera ca, in educatie, accentul nu mai poate fi pus pe
cunostinte, pe informatii, pentru ca nici un sistem educativ, oricat de dezvoltat, nu mai
poate tine pasul cu viteza lor de acumulare. Accentul trebuie pus pe educatia morala.
Omul are nevoie de repere stabile. In momentul in care informatiile sunt tezaurizate in
tratate, enciclopedii, dictionare, biblioteci, arhive, bandoteci si videoteci, ar fi absurd sa
limitam educatia la o simpla operatie de acumulare si stocaj. Computerele pot face mult
mai bine decat noi acest lucru. Un individ format bine, deci inarmat cu tehnicile si
strategiile de orientare in lumea culturii, un individ format in spiritul valorilor, ca reusi sa
se informeze corect ori de cate ori va simti nevoia sau va fi obligat sa o faca. Reciproca
nu este adevarata.
Acelasi autor sustine ca nu putem concepe o educatie lipsita de un ideal
educativ. Ea ar fi lipsita de sens si de orientare. Asadar, educatia nu se poate reduce la
un simplu transfer de la o generatie la alta, el trebuie sa fie insotit de o nazuinta
formativa spre valorile autentice, spre inaltele valori cu adevarat importante pentru
indivizi si societate. Aceste valori sunt cele care ar trebui sa constituie idealul educativ.
Asadar, nici o comunitate nu poate supravietui fara un sistem educativ bine articulat in
functie de un ideal educativ care sa satisfaca exigentele comune fara a le pune in
paranteza pe cele individuale.
Aspiratia spre adevar, bine si frumos, sentimentul sacrului, proprietatea libera si
creativitatea, competitia, compasiunea si solidaritatea, precum si toate celelalte valori
subsumate valorilor fundamentale sunt, in fond, tendinte naturale ale fiintei umane
normale.
Viata valorilor, in schimb, este exuberanta si contradictorie. Pedagogia trebuie sa
sesizeze modul in care valorile se traduc in obiective educationale.
Si pentru ca valorile sunt o parte abstracta in educatia copiilor, cel mai usor
pentru ei sa si le insuseasca este imitatia. Educatorul trebuie sa redevina model. Ca si
medicul, preotul sau artistul ori carturarul, educatorul nu mai poate fi un simplu
functionar, ci un om care stie ca are o vocatie si o misiune.
Pentru a fi un model cultural veritabil, educatorul trebuie sa se identifice cu
idealul cultural-educativ si sa traiasca autentic valorile acestuia. Pentru el, adevarul,
binele, frumosul ori libertatea si solidaritatea chiar trebuie sa existe. In fond, in ceea ce
priveste instructia, oricand un computer bine programat il poate inlocui cu succes. Ei
bine, un educator adevarat nu poate fi niciodata inlocuit de un computer tocmai pentru
ca acesta din urma nu poate sa se instituie intr-un model cultural. El poate purta un
mesaj informativ, dar nu si unul formativ.

Bibliografie:
Antonesei, L. (1966). Paideia. Fundamentele culturale ale educatiei, Polirom, Iasi
(partea I, partea II)
Referat

Arta sau stiinta a educatiei ?

"Nu exista arta mai frumoasa decat arta educatiei"

Sfantul Ioan Gura de Aur

Am incercat in aceste file sa fac o distinctie intre arta si stiinta educatiei aducand
pareri ale unor mari personalitati si teoreticieni ai pedagogiei. Raspunsul la intrebare se
pare ca nu este unul absolut, din cele ce se vor citi.
"In sensul sau tehnologic, arta si stiinta educatiei sunt doua elemente opuse.
Stiinta educatiei desemneaza cunostintele obiective si verificabile, in timp ce arta
cuprinde tehnicile deduse din aceasta stiinta. [...]
Sensul estetic rezulta din antiteza cunoastere conceptuala / cunoastere intuitiva.
Aceeasi opozitie dintre cunoasterea adevarului si cunoasterea frumosului [...]
Sensul psihologic al artei educatiei se refera la relatiile intersubiective dintre
educatori si educati, la mecanismele de proiectie interpersonala prin empatie, simpatie,
comuniune simbolica si rezonanta afectiva." 1
Highet (1955) isi marturiseste conceptia despre educatie, pledand pentru arta:
"Cred ca pedagogia este o arta si nu o stiinta. Mi se pare de altfel ca ar fi fosrte
periculos sa aplicam ca atare scopurile si metodele siintei la fiintele umane. [...]
Predarea implica emotii care nu pot fi inregistrate si actualizate la cerere, precum si
valori umane care depasesc considerabil limitele cunoasterii stiintifice. Educatia se
compara mai mult cu pictura si compunerea unei opere muzicale sau, la un nivel inferior
cu plantarea unei gradini sau scrierea unei scrisori catre un bun prieten."
Iata ce spune Dugas: "E lucru sigur ca arta a precedat intotdeauna stiinta.
Incercam, alegem, abandonam anumite practici. Arta empirica pedagogica consta din
practici traditionale, carora ar fi o greseala sa nu ne conformam, pentru ca ele
reprezinta intelepciunea acumulata a mai multor secole. Dar, daca pedagogia nu
trebuie sa dispretuiasca arta empirica aceasta nu impierdica empirismul sa se retraga
mere in fata stiintei. Prin stiinta, arta ajunge la constiinta de sine. Stiinta porneste de la

1
Cezar Barzea
arta empirica, nu cu intentia preconceputa de a o distruge, ci mai curand pentru a o
lamuri si poate pentru a o extinde."
Cezar Barzea se rezuma, in schimb la a trece in revista diferitele orientari in ceea
ce priveste raportul arta - stiinta, talent - stiinta. Astfel el da trei sensuri artei educatiei:
pedagogia artizanala, pedagogia artistica si pedagogia comprehensiva.
Pentru pedagogia artizanala educatia este ca o maiestrie, o indemanare practica
sau un mestesug transmis de la o generatie la alta; se transmite din tata in fiu.
Pedagogia artizanala aduce o abordare mai umana si o anumita modestie in ceea ce
priveste limitele si posibilitatile educatiei.
Pedagogia artistica considera ca educatia implica in egala masura o cunoastere
analitica, indirecta si conceptuala cat si o cunoastere sintetica, directa si intuitiva.
Actiunea educativa angajeaza formele cunoasterii sensibile: armonia, frumosul,
transcendenta, comunicarea empatica etc.
"Educatia are toate caracteristicile unei opere, ale unei creatii spontane. Situatiile
educative sunt ele insele o creatie perpetua: ele nu se repeta niciodata identic si se
adapteaza mereu persoanelor participante. [...]
Educatia este miracol, devenire si speranta. [...]
Predarea este o comunicare reversibila in care rolul elevului este complementar
rolului profesorului."
Pedagogia comprehensiva este si ea de acord cu pozitia educatiei ca si arta:
"este arta de a intelege motivatia si maniera de a fi a partenerilor, prin dinamica eu-
celalalt, proiectie impersonala si empatie. Este arta de a se transpune in personalitatea
elevilor, de a le sesiza aspiratiile si problemele. In sfarsit, este arta de a trata pe ceilalti
nu ca <<obiecte>> pasive, ci sa subiecti si coparticipanti la opera pedagogica."
Emile Planchard vorbeste si el despre aceste trei sensuri ale educatiei, fara sa le
delimiteze.
"Auzim adesea repetandu-se - mai ales de catre cei care se opun introducerii
metodelor stiintifice in pedagogie - <<educatia este o arta pe care o posedam sau nu;
este innascuta si netransmisibila>>. Afirmatia aceasta cuprinde o parte de adevar, dar
pacatuieste prin exces. Daca ar fi adevarat ca ne nastem educatori si ca nici exercitiul,
nici cunostintele n-ar putea sa transmita, nici sa perfectioneze aceasta insusire, atunci
formatia profesionala n-ar mai avea sens sa existe."
Arta educatiei este "in acelasi timp inspiratie si realizare. Daca primul element,
inspiratia sau vocatia, nu se dobandeste printr-un studiu chiar aprofundat al stiintei
respective, al doilea, realizarea, este susceptibila de perfectionare datorita formarii
stiintifice." Totusi E. Planchard crede ca talentul trebuie sa existe, inainte de toate: "Esti
educator inainte de toate, fiind nascut astfel. [...] Un educator cu un bagaj psihologicsi
pedagogic limitat ajunge la bune rezultate in clasa fara sa fie capabil sa explice precis
cauzele succesului sau. [...] Un altul foarte erudit in stiintele pedagogice, cunoscand
toate regulile unei bune predari, nu obtine nimic sau aproape nimic in ce priveste
rezultatele scolare."
"Pentru a fi cu adevarat fecunda, inspiratia are, deci, nevoie sa fie dirijata si
controlata de stiinta."
E. Claparde a spus ca utilitatea stiintei pedagogice este de a inlatura lipsurile
instinctului: "Dupa cum am construit o stiinta medicala, pentru ca instinctul nostru nu ne
spune nimic cu privire la felul de a trata bolile, tot asa trebuie sa instituim o stiinta a
copilului, pentru ca instinctul nostru nu ne spune nimic asupra felul de a trata in mod
adecvat dezvoltarea sa [...] . Constatam ca, de fapt, contributia talentului la stiinta
educatiei a fost foarte limitata. De exemplu nu <<talentul>> a descoperit un raport intre
neatentia unui copil si vegetatiile faringiene pe care acesta le avea. Nu talentul ne-a
ajutat vreodata sa apreciem cu exactitate gradul de inapoiere al unui copil; nu talentul
ne-a facut sa patrundem in secretele corporale; nu talentul a scos la iveala radacinile
psihologice ale unei obsesii sau ale unui viciu; nu talentul a descoperit tipurile
intelectuale, legile obsesi, tehnica memorarii, curba activitatii sau inexactitatea marturiei
..."
John Dewey este, insa mai conciliant. El considera ca un educator bun este cel
care stie sa "utilizeze rezultatele stiintifice ca instrumente intelectuale in procedeele lui
empirice."; "rezultatele stiintifice furnizeaza o regula pentru conducerea observatiilor si
cercetarilor, nu o regula pentru actiunea directa."
 "In legatura cu stiinta educatiei: materialul extras din alte stiinte furnizeaza
continutul stiintei educationale, cand se concentreaza pe problemele care apar in
educatie."
Filosofia educatiei este pentru J. Dewey o sursa a stiintei educatiei, in masura in
care furnizeaza ipoteze de lucru cu aplicare corespunzatoare. "Sunt furnizate ipoteze si
nu principii sau adevaruri definitive ele trebuie testate si modificate pe masura ce sunt
utilizate in sugerarea si indrumarea muncii detaliate de observatie si intelegere."
"In rezumat, stiinta si arta educatiei trebuie sa se sprijine reciproc. Cu cat
dispozitiile innascute vor fi mai mari, cu atat stiinta le va asigura o dezvoltare mai
efectiva. Cu cat stiinta se va dezvolta mai mult, cu atat mai usoara va fi transmiterea
artei educative la majoritatea educatorilor." Cu cat avanseaza mai mult tehnica, datorita
tuturor descoperirilor stiintifice din epoca noastra, cu atat rolul educatorului "se limiteaza
din ce in ce mai mult la acela de animator, de ghid, iar nu la acela de <<transmitator>>,
cum era cazul prea adeseori altadata."2

Bibliografie:
Barzea, C., Arta si stiinta educatiei, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995
Claparde, E., Pedagogia copilului si pedagogia experimentala, Editura Didactica si
Pedagogica,
Bucuresti, 1975
Planchard, E., Pedagogie scolara contemporana, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1992
Dewey, J., Fundamente pentru o stiinta a educatiei, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1992

2
Emile Planchard
Rezumat

Educatia o lupta?

" Educatia nu inseamna pregatire

pentru viata, ea este viata insasi."

In cartea sa "Fundamente pentru o stiinta a educatiei", John Dewey pledeaza

pentru o educatie care sa nasca la randul ei dorinta de a fi educat. "Scopul educatiei
este sa-i faca pe indivizi sa-si continue educatia, ca obiectul si rezultatul invatarii consta
in capacitatea continua de crestere."
El spune ca "pentru omul obisnuit,, cunoasterea in sine este importanta datorita
legaturii ei cu ceea ce are el nevoie sa faca. Ea il ajuta in clarificare dorintelor sale, in
edificarea telurilor si in gasirea mijloacelor pentru realizarea acestora." Cu alte cuvinte,
J. Dewey este adeptul unei predari care sa tina in primul rand cont de particularitatile
individuale ale celui educat, punandu-l pe el inaintea educatorului. "Victoria deplina nu
va fi castigata pana cand fiecare materie si lectie nu vor fi predate in legatura cu
creearea si dezvoltarea capacitatii de observare, cercetare, reflectie si testare, care
sunt nucleul inteligentei stiintifice." Asadar "valoarea unei instruiri precise privind
imprejurarile educationale consta in efectele ei asupra formarii atitudinilor personale fata
de observatie si de educatie."
"Ca o persoana poate invata eficient sa citeasca si totusi sa nu-si formeze gustul
pentru a citi literatura buna, sau fara sa aiba curiozitati care sa o impinga sa-si aplice
abilitatea de a citi pentru a explora domenii in afara a ceea ce in mod conventional este
denumit lectura buna, sunt fapte triste ale experientei. Invatarea cititului poate dezvolta
soareci de biblioteca, copii care citesc enorm, dar in detrimentul dezvoltarii aptitudinilor
si priceperilor sociale si practice. Problema ce se invata a citi este astfel, in mod
intrinsec, legata de probleme cum se invata a citi."
Pentru ca aceste lucruri sa fie evitate Dewey afirma ca in orice proces educativ
este nevoie de un scop, si nu doar un scop "dictat" ci unul "nascut". "A vorbi despre
scop educational constituie un nonsens atunci cand aproape fiecare act al elevului este
dictat de profesor, cand singura ordine a succesiunii actelor sale este cea care provine
din enuntarea temelor si din indrumari date de catre altcineva. [...] Scopul apare prin
inscrierea lui in activitate, nu din afara. [...]
Un scop implica o activitate calma si ordonata, una in care ordinea consta in
realizarea progresiva a unui proces."
In ceea ce priveste valorile educationale, acelasi autor, considera ca "educatia
este autonoma si trebuie sa fie libera sa-si stabileasca propriile sale scopuri, propriile
sale obiective. A imprumuta obiective dintr-o sursa externa, inseamna a abandona
cauza educatiei. [...]
Educatia este ea insasi un proces de descoperire a valorilor care merita
osteneala si trebuie urmarite ca obiective. [...]
Societatea este un produs al educatiei." Si societatea la randul ei produce valori
pentru educatie. Raporturile dintre cele doua trebuie sa fie echilibrate, in asa fel incat sa
poata interactiona si nu doar a impune.

Bibliografie:

Dewey, J., Fundamente pentru o stiinta a educatiei, Editura Didactica si Pedagogica,

Bucuresti, 1992 (pag. 301-311; 73-108)