LUMEA LA SFÂRŞITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL.

NOUA GEOGRAFIE POLITICĂ A EUROPEI.

CONFERINŢA DE PACE DE LA PARIS (1919-1920)

După aproape patru ani şi jumătate de lupte crâncene, cu

milioane de victime, în toamna anului 1918 se încheia prima mare
conflagraţie mondială prin înfrângerea Puterilor Centrale şi a
sateliţilor acestora. Mai întâi a capitulat Bulgaria, la 29 septembrie;
apoi armistiţiul de la Mudros consemna la 30 octombrie înfrângerea
Turciei; iar la 3 noiembrie, la Villa Giusti, era semnat armistiţiul cu
Austro-Ungaria, aflată în plin proces de dezmembrare. Rămasă
singură în faţa Puterilor Aliate şi Asociate, Germania cedează şi ea,
semnând armistiţiul cu învingătorii la Compiègne, în ziua de 11
noiembrie 1918. Potrivit acestui armistiţiu, Germania trebuia să
părăsească Alsacia şi Lorena, malul stâng al Rinului, zonele ocupate
în Franţa, Belgia şi Luxemburg, să-şi retragă unităţile militare din
Austro-Ungaria, Turcia şi România, iar tratatele de la Brest-Litovsk şi
Bucureşti erau anulate. În ceea ce priveşte acordul de armistiţiu cu
Austro-Ungaria din 3 noiembrie, el a fost completat pentru ansamblul
fostului imperiu dunărean cu Convenţia militară de armistiţiu semnată
la Belgrad de delegaţii guvernului maghiar şi reprezentanţii Antantei.
Condiţiile impuse Ungariei erau asemănătoare celor formulate la Villa
Giusti, la 3 noiembrie: trupele aliate aveau dreptul să ocupe orice
regiune sau punct strategic din teritoriul Coroanei Sfântului Ştefan;
armata maghiară era demobilizată, cu excepţia a opt divizii destinate a
asigura ordinea în interior; flotila sa de pe Dunăre era dezarmată, iar
şase monitoare urmau să fie predate aliaţilor; guvernul maghiar avea
obligaţia de a-şi retrage toate unităţile militare la nord de linia marcată
de valea Someşului Mare, Bistriţa, Mureş, până la confluenţa acestuia
cu Tisa, cursul Dravei, până la atingerea de către acest râu a graniţei
Sloveniei şi Croaţiei; aliaţii vor ocupa cu drepturi depline regiunile
evacuate, în acestea păstrându-se doar forţele poliţiei şi jandarmeriei
în scopul menţinerii ordinei şi cele destinate asigurării securităţii
traficului pe căile ferate. După aceste măsuri preliminarii, puterile
victorioase (Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia, Japonia, România
6
ş.a.), în total 27 de state, au convocat Conferinţa de pace de la Paris
pentru elaborarea tratatelor de pace cu ţările învinse (Germania,
Austria, Ungaria, Turcia şi Bulgaria).
Când, la 18 ianuarie 1919, s-au deschis lucrările Conferinţei
de Pace de la Paris s-a produs şi cea dintâi tensiune politică
internaţională, întrucât marii învingători (Franţa, Marea Britanie, SUA
şi Italia, cărora li s-a alăturat mai apoi Japonia) s-au considerat „state
cu interese nelimitate”, în timp ce celorlalte puteri asociate (adică
ţărilor mai mici din blocul Antantei) li se rezervase doar rolul de „state
cu interese limitate” sau „speciale”. Delegaţii acestora din urmă nu
aveau dreptul să-şi exprime poziţia în toate şedinţele de lucru, ba
uneori nici în cele în care se dezbăteau chestiunile ce le vizau în mod
direct. Drept urmare, lucrările Conferinţei s-au desfăşurat în cadrul
Consiliului Suprem, constituit din delegaţi ai marilor puteri, precum şi
în cadrul celor 17 comisii de lucru înfiinţate pentru dezbaterea
chestiunilor speciale. Toate deciziile importante au fost luate numai de
Consiliul Suprem, ale cărui dezbateri se ţineau cu uşile închise, fiind
strict secrete. Arbitrariul acestei proceduri diplomatice a fost
recunoscut de însuşi Robert Lansing (secretar de stat al SUA între anii
1915-1920), în memoriile sale. „În spatele uşilor încuiate – sublinia el
– cei patru oameni care guvernau Statele Unite, Anglia, Franţa şi Italia
formulau, fără drept de apel, decizii care urmau să constituie corpul
tratatelor de pace. Această putere arbitrară extraordinară a Consiliului
celor patru a provocat stupoare şi plângeri în rândurile tuturor
celorlalţi delegaţi precum şi critica presei şi a opiniei publice din
celelalte ţări”.
Popoarele lumii, îndeosebi cele care şi-au redobândit
independenţa sau întregirea naţional-statală, considerau că forumul
internaţional de la Paris era îndrituit nu numai să recunoască noua
arhitectură politică a Europei după prăbuşirea marilor imperii austro-
ungar, ţarist şi german şi constituirea unui şir de state suverane, dar
avea şi obligaţia morală de a îndrepta inechităţile, de a repara
distrugerile şi de a pedepsi crimele de război, asigurând astfel
progresul paşnic al omenirii. Toţi participanţii la Conferinţa de Pace
nutreau însă speranţa că, după război, se va putea instaura o nouă
ordine internaţională, superioară celei antebelice, în cadrul căreia
configuraţia politico-teritorială a bătrânului continent va fi
7
determinată de principiul naţionalităţilor. Experţii militari au încercat
să realizeze şi un prim bilanţ (provizoriu) al victimelor din prima mare
conflagraţie mondială. Tabloul acestora este de-a dreptul
înspăimântător: 8 milioane de morţi în ţările europene şi milioane de
invalizi, fără a socoti victimele războiului civil din Rusia (1918-1921).
Franţa, de pildă, cu 1.400.000 de morţi şi dispăruţi, a pierdut 10,5%
din populaţia activă, la care mai trebuiesc adăugate cele 100.000 de
decese în urma gazării sau a rănirilor grave, precum şi cei aproape
1.100.000 de invalizi de război. Germania a avut 1.850.000 de morţi
(9,8% din populaţia activă), iar Austro-Ungaria 1.540.000 (9,5%).
Rusia, cât timp a făcut parte din tabăra Antantei (adică până la 7
noiembrie 1917) a înregistrat 1.700.000 de morţi şi 5.000.000 în total
până la sfârşitul anului 1921 (Serge Bernstein, Pierre Milza).
Evident, la cifrele impresionante de pierderi de vieţi omeneşti
se adaugă şi amploarea distrugerilor materiale, fără precedent în
istoria omenirii. Acolo unde s-au confruntat beligeranţii, în Franţa de
nord şi de est, în Belgia, în nord-estul Italiei, în Serbia, în România, în
Rusia, infrastructura industrială, mijloacele de comunicaţii (triajele,
căile ferate etc.), ba chiar şi unele regiuni agricole au fost grav
afectate. Europa zguduită puternic de această mare conflagraţie a
trebuit să facă faţă, încă în timpul Conferinţei de Pace de la Paris,
apariţiei noilor poli ai puterii, reprezentaţi de SUA şi Canada în
America, iar în Asia de Japonia. SUA va deveni prima mare putere a
lumii, ea împrumutând beligeranţilor sume care au totalizat 10
miliarde de dolari. Deşi slăbite de conflictul mondial, Anglia şi Franţa
nu numai că şi-au păstrat imperiile coloniale, dar chiar le-au rotunjit,
obţinând de la Societatea Naţiunilor încredinţarea prin „mandat” a
coloniilor germane din Africa şi a unor părţi a posesiunilor arabe ale
Imperiului Otoman.

Crearea Societăţii Naţiunilor

Încă din şedinţa preliminară a Conferinţei de la Paris din 18

ianuarie 1919, SUA doreau ca reglementarea păcii să se facă pe baza
celor „14 puncte” ale preşedintelui Thomas Woodrow Wilson din
ianuarie 1918. Se preconiza astfel crearea unei „asociaţii generale
între naţiuni” sub numele de Liga Naţiunilor. În mod concret,
8
chestiunea este pusă în discuţie în şedinţa a doua, din 25 ianuarie
1919, când se înfiinţează Comisia pentru Societatea Naţiunilor,
denumită şi Comisia I a Conferinţei de Pace. Rezoluţia adoptată în
unanimitate cu acest prilej sublinia că: „Este esenţial pentru
menţinerea statutului mondial pe care Naţiunile Asociate trebuie să-l
stabilească acum să se creeze o Societate a Naţiunilor, organ de
cooperare internaţională, care va asigura îndeplinirea obligaţiilor
internaţionale contractate şi va oferi garanţii contra războiului”. La 14
februarie se ia în dezbatere primul proiect al Pactului Societăţii
Naţiunilor, iar textul – în forma sa finală – a fost adoptat la 28 iunie
1919, zi în care s-a semnat tratatul de pace cu Germania.
Scopurile Societăţii erau clar stipulate în preambulul Pactului:
dezvoltarea colaborării între state şi promovarea păcii şi securităţii
internaţionale, prin renunţarea la război şi la ameninţarea cu forţa ca
mijloace de reglementare a litigiilor, prin statornicirea unor relaţii
echitabile între naţiuni, prin respectarea dreptului internaţional şi a
obligaţiilor ce decurg din tratate şi prin consacrarea actelor de justiţie.
Organele principale prin care îşi desfăşura activitatea erau Adunarea
şi Consiliul. Pe lângă Societatea Naţiunilor, ca instituţii separate, dar
strâns legate de ea, vor activa Organizaţia Internaţională a Muncii şi
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională.
De precizat faptul că prevederile art. 10, completate cu cele
cuprinse în art. 16, îi angajau ferm pe toţi membrii Societăţii să
respecte şi să menţină integritatea teritorială şi independenţa politică
actuală a tuturor statelor membre ale societăţii, înţelegându-se prin
aceasta şi sprijinul colectiv în cazul unei agresiuni. De altfel, însuşi
fundamentul Societăţii Naţiunilor era principiul naţionalităţilor. Din
păcate, garantarea independenţei şi integrităţii teritoriale a statelor
membre ale Societăţii, atât printr-o obligaţie reciprocă individuală, cât
şi printr-o obligaţie colectivă (înscrisă în art. 10), nu a fost explicitată
cu modalităţile de sancţionare a agresiunii. Drept urmare, rezervele şi
feluritele interpretări date articolelor din Pact de către unele state au
dus la diminuarea atributului de universalitate pe care i-l conferiseră
creatorii Societăţii Naţiunilor.
România, a fost membră fondatoare a Societăţii Naţiunilor şi
participantă activă la elaborarea Pactului, dar – din diverse motive,
pentru perioade mai scurte sau mai lungi – foarte multe state au rămas
9
în afara ei, privând organizaţia internaţională de aportul acestora la
menţinerea păcii şi securităţii în lume.

Tratatul de pace cu Germania

Evident, cea mai importantă problemă de pe agenda de lucru a

Conferinţei a fost cea a Germaniei, inamicul nr. 1 al Antantei. Acum,
însă, când întreaga Europă era tulburată şi de amploarea mişcărilor
greviste şi revoluţionare, puternic înrâurite de victoria insurecţiei
bolşevice din 7 noiembrie 1917, Marea Britanie şi SUA se opuneau
categoric planurilor franceze de slăbire excesivă a Germaniei, pentru a
nu fi aruncată „în braţele bolşevismului”. „Ceea ce s-a vădit din capul
locului în cursul negocierilor de pace de la Paris – consemna generalul
francez Weygand în memoriile sale – a fost fidelitatea Angliei faţă de
doctrina sa, ce se opunea preponderenţei unei puteri continentale în
Europa; în virtutea acestei doctrine, Anglia a acţionat pentru
protejarea Germaniei de condiţii prea aspre”. Mai întâi şi mai presus
de toate, în chestiunea germană au fost luate două decizii extrem de
importante. Prima, întrucât ea releva esenţa tratatului, declara ca
responsabile de izbucnirea războiului mondial Puterile Centrale. A
doua decizie politică interzicea înfăptuirea Anschluss-ului Germania-
Austria.
La 28 iunie 1919, în Sala Oglinzilor de la Versailles, are loc
semnarea Tratatului de pace cu Germania; din partea României şi-au
pus semnătura I. I. C. Brătianu şi generalul C. Coandă. Cum era şi
firesc, tratatul avea o mulţime de prevederi teritoriale, militare şi
economice:
a) prevederi teritoriale: Alsacia şi Lorena sunt realipite la
Franţa; Eupen şi Malmédy revin Belgiei; Poznania şi Prusia
Occidentală, Poloniei, Gdanskul (Danzig) este declarat „oraş liber”;
Saar-ul trece pe 15 ani în administrarea Ligii Naţiunilor, iar Klapeida
(Memel) în administrarea puterilor învingătoare; tratatul prevede
reglementarea apartenenţei Schleswigului. Sileziei superioare şi
sudului Prusiei Orientale, prin plebiscite; Germania pierde toate
coloniile;

10
 b) prevederi militare: abolirea serviciului militar obligatoriu,
limitarea forţelor armate la 100.000 de oameni, demilitarizarea zonei
Rinului şi a Prusiei Orientale;
c) prevederi economice: reparaţii de război a căror valoare
urma să fie stabilită ulterior.
Doi ani mai târziu, Conferinţa de la Londra (28 martie-5 mai
1921) a fixat la 132 miliarde mărci aur suma totală a reparaţiilor ce
trebuiau achitate de Germania, din care României îi reveneau doar 1%
(circa 1,3 miliarde mărci aur), sumă din care a primit în anii următori
numai o foarte mică parte.

Tratatul de pace cu Austria

În momentul deschiderii Conferinţei de Pace de la Paris,

monarhia austro-ungară, potrivit aprecierilor lui Charles Seymour
(profesor de istorie şi expert al Comisiei americane pentru Austro-
Ungaria), „nu mai era decât o instituţie ce aparţinea trecutului”, motiv
pentru care, „cea mai mare parte a sarcinii pacificatorilor a constat,
pur şi simplu, în determinarea detaliilor frontierelor”. Constatările
şefului guvernului britanic, David Lloyd George, au fost la fel de
categorice: „înainte ca puterile să ajungă să examineze pacea
austriacă, ele erau confruntate cu fapte săvârşite şi ireversibile”.
La 10 septembrie 1919, în absenţa delegaţiilor României
(justificată de Brătianu prin caracterul unor prevederi) şi Iugoslaviei,
marile puteri învingătoare au semnat la Saint Germain-en-Laye
Tratatul de pace cu Austria, punând astfel statele succesorale Dublei
monarhii în faţa faptului împlinit. Prin acest tratat, pe care şi-a pus
semnătura din partea învinşilor cancelarul (social-democrat) Dr. Karl
Renner, Republica Austria devenea un stat naţional independent în
limitele sale teritoriale de azi (cu o suprafaţă de aproape 84.000 km 2 şi
o populaţie de 6,7 milioane locuitori), fără acces la Marea Adriatică.
Italia primea Tirolul de sud, Istria (fără portul Fiume), Triestul, oraşul
Zara, un şir de insule în apropierea coastei dalmate; teritoriile în litigiu
cu regatul sârbo-croato-sloven urmând să constituie obiectul unor
negocieri bilaterale. Este recunoscut actul unirii Bucovinei cu
România (din 28 noiembrie 1918), precum şi cel al constituirii statului
cehoslovac. De asemenea, prin acest tratat Austria renunţa la toate
11
drepturile şi titlurile anterioare asupra Sloveniei, Dalmaţiei, Bosniei şi
Herţegovinei. Poloniei independente, recunoscută pe plan politic
internaţional prin tratatul de la Versailles, îi sunt integrate acum
oficial teritoriile Galiţiei.
Clauzele militare din tratat impuneau Austriei să demobilizeze
armata, să-şi reducă forţele sale militare până la 30.000 de oameni, să
nu aibă aviaţie militară. Declarată, alături de Germania, ca
responsabilă în declanşarea primului război mondial, Austria trebuia
să plătească reparaţii; în contul acestora, întreaga flotă comercială şi
de pescuit, flota maritimă au fost predate autorităţilor puterilor
învingătoare. În sfârşit, art. 88 al tratatului de la Saint-Germain
cuprindea şi prevederea expresă relativă la interzicerea Anschluss-
ului.
Întrucât reprezentanţii marilor puteri au înserat în tratatul cu
Austria şi clauze privitoare la protecţia minorităţilor, fără să se fi
consultat în prealabil cu delegaţiile statelor succesorale, România îl va
semna abia la 10 decembrie 1919, după o serie de presiuni
diplomatice, când în fruntea ţării se afla un guvern format de omul
politic transilvănean, Al. Vaida-Voievod, unul dintre liderii Partidului
Naţional Român.

Tratatul de pace cu Bulgaria

Puterile Aliate şi Asociate au semnat tratatul de pace cu

Bulgaria la 27 noiembrie 1919 la Neuilly-sur-Seine. În conformitate
cu clauzele sale teritoriale, Bulgaria trebuia să retrocedeze Greciei
Tracia occidentală, pierzând astfel ieşirea la Marea Egee; oraşele
Ţaribrod, Basilegrad şi Strumiţa, cu împrejurimile lor, intrau în
componenţa regatului sârbo-croato-sloven. Graniţa româno-bulgară
rămânea cea stabilită de prevederile înscrise în Tratatul de la Bucureşti
din 1913. Ca prevederi militare figurau: reducerea forţelor armate la
20.000 de oameni, abolirea serviciului militar obligatoriu, interzicerea
dreptului de a poseda aviaţie militară şi flotă de război. În sfârşit,
Bulgaria era obligată să plătească învingătorilor, drept reparaţii de
război, suma de 2,5 miliarde franci-aur, eşalonată pe parcursul a 37 de
ani.

12
 Delegaţii români, Victor Antonescu şi generalul Constantin
Coandă, au semnat tratatul cu Bulgaria tot la 10 decembrie 1919,
adică în aceeaşi zi în care România a semnat şi tratatul cu Austria şi
tratatul minorităţilor.

Tratatul de pace cu Ungaria

Negocierile de pace cu Ungaria (cea de-a doua componentă a

fostului imperiu dualist) au fost mai îndelungi şi sinuoase. La 19
martie 1919 Ungariei i-a fost remisă hotărârea Comitetului militar
interaliat de la Paris („nota Vyx”) privind retragerea unităţilor militare
din Transilvania pe linia de demarcaţie Satu-Mare – Oradea – Arad,
până la încheierea tratatului de pace, care urma să fixeze definitiv
noile frontiere. După demisia guvernului contelui Károly Mihály şi
proclamarea Republicii Ungare a Sfaturilor, noul guvern de inspiraţie
comunistă prosovietică a declanşat însă mari operaţiuni militare, mai
întâi în Slovacia, apoi şi în Munţii Apuseni. Atacurile armatelor
maghiare au fost, treptat, respinse din Slovacia şi Ucraina subcarpatică
de trupele cehoslovace, iar contraofensiva română s-a încheiat la 4
august 1919 prin ocuparea Budapestei.
După venirea lui Horthy la putere şi stabilizarea vieţii politice
în Ungaria, Clémenceau adresa o notă oficială guvernului de la
Budapesta (la 1 decembrie 1919) prin care era somat să-şi trimită
delegaţi la Conferinţa de pace. Constituită dintr-un impresionant
număr de comisari, experţi şi consilieri, aparţinând diferitelor partide
şi condusă de contele Apponyi Albert, delegaţia Ungariei a poposit la
Paris la 7 ianuarie 1920. Aici, însă, ignorând realităţile epocii, impuse
de lupta şi voinţa popoarelor pentru libertate, unitate şi independenţă
naţională, contele Apponyi a contestat – în expunerea pe care a făcut-o
în faţa Consiliului Suprem la 16 ianuarie – legitimitatea actelor fireşti
de autodeterminare a naţiunilor oprimate din fostul imperiu austro-
ungar, susţinând necesitatea organizării unor „plebiscite” în toate
provinciile care s-au desprins de Ungaria Coroanei Sfântului Ştefan.
Acelaşi eşec îl va avea şi ultima manevră a delegaţiei maghiare, când
a lansat spre dezbatere proiectul Confederaţiei danubiene, care –
optând pentru varianta unei organizări economice comune, evident
sub egida Ungariei – urmărea în realitate tot refacerea vechiului stat
13
multinaţional din această zonă a Europei. Dar, aşa cum mărturisea
acelaşi Charles Seymour, „Conferinţa n-avea nici dreptul nici puterea
de-a le impune o uniune pe care ele o refuzau. În virtutea principiului
proclamat al dreptului fiecărui popor de a dispune de el însuşi,
naţiunile dunărene erau singurele în măsură să-şi hotărască soarta”.
Tratativele de pace s-au reluat în prima decadă a lunii martie
1920, iar frontierele fixate încă în iunie 1919 au fost întărite prin cea
mai înaltă decizie a Consiliului Suprem. Dar abia la 17 mai 1920
ministrul de externe al Ungariei, contele Teleki, a expediat o notă
preşedintelui Conferinţei de la Paris, A. Millerand, prin care îl anunţa
că ţara sa va semna tratatul de pace în forma finală elaborată de
experţii Consiliului Suprem.
La 4 iunie 1920, în palatul „Marele Trianon” din Versailles,
Puterile Aliate şi Asociate au semnat tratatul de pace cu Ungaria.
Alături de cel semnat cu Austria, la Saint-Germain, tratatul de la
Trianon se înscrie astfel printre documentele internaţionale de o
deosebită valoare juridică şi istorică, ambele consfinţind
dezmembrarea monarhiei dualiste austro-ungare şi recunoaşterea
statelor succesorale independente şi a întregirilor naţionale.
Ungaria rostuită acum în graniţele sale etnice (cu o suprafaţă
de 93.000 km2) a devenit un stat naţional unitar independent. Tratatul
de la Trianon a consfinţit deci recunoaşterea pe plan internaţional a
unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu
România; a Slovaciei şi Ucrainei subcarpatice cu „Ţările Cehe” şi
formarea statului cehoslovac; a Sloveniei, Croaţiei, Banatului sârbesc,
Voivodinei şi Bacika cu Serbia şi constituirea regatului sârbo-croato-
sloven. Ţinutul Burgenland de la graniţa de vest a Ungariei, fără
oraşul Sopron, intra în componenţa Austriei. Ca prevederi militare
figurau: reducerea forţelor armate la 35.000 de oameni, desfiinţarea
serviciului militar obligatoriu, interzicerea dreptului de a avea aviaţie,
tancuri şi artilerie grea, întreaga flotă era predată învingătorilor.
Cuantumul reparaţiilor de război pe care Ungaria trebuia să le
plătească n-a fost fixat definitiv prin tratat.

14
 Tratatul de pace cu Turcia

Până la semnarea tratatului de pace cu Turcia, marile puteri

învingătoare (Anglia şi Franţa îndeosebi) au fost extrem de preocupate
de împărţirea „moştenirii turceşti”, ba chiar voiau să împartă şi Turcia
propriu-zisă. În acest scop, după ce Turcia pierduse Siria, Libanul,
Iordania, Irakul şi Peninsula Arabia, încă de la sfârşitul anului 1918 şi
în ianuarie 1919 armatele engleze şi franceze au ocupat Anatolia de
sud-est şi Cicilia; italienii au debarcat la Antalia, iar trupe greceşti –
sub protecţia flotei britanice – au ocupat oraşul-port Izmir (Smirna).
Aceste acţiuni agresive, care aveau ca obiectiv lărgirea zonelor de
ocupaţie, lezând integritatea teritorială a ţării, i-au îndârjit pe turci,
ridicându-i la luptă pentru apărarea independenţei naţionale. Anatolia
a devenit centrul mişcării de eliberare naţională, dar şi al luptei
împotriva sultanului şi a clicii sale, precum şi a rămăşiţelor feudale din
viaţa politică şi din economia ţării.
Rolul de ideolog şi organizator al mişcării de eliberare
naţională l-a avut intelectualitatea burgheză, din rândurile căreia a ieşit
şi Mustafa Kemal. Acesta „a intuit ca nimeni altul dintre
contemporanii săi aspiraţiile poporului din care făcea parte pentru
progres şi libertate şi l-a condus cu măiestrie, la început, în lupta
pentru eliberare naţională, apoi pentru făurirea statului modern turc”
(Mehmet Ali Ekrem). La început, mişcarea de eliberare naţională a
avut un caracter spontan, dar în vara şi toamna anului 1919 s-a lărgit
considerabil, iar în diferite centre ale Turciei (Balîkeşir, Erzerum şi
Sivaş) au avut loc congrese naţional-burgheze, numite societăţi de
apărare a drepturilor, reunite în septembrie 1919 într-o Societate
naţională de apărare a drepturilor Anatoliei şi Rumeliei (Tracia
Orientală). Ea şi-a ales un organ executiv, Comitetul Reprezentativ, în
frunte cu generalul Mustafa Kemal, care şi-a asumat şi sarcina
conducerii luptei de eliberare. Acest comitet, cu sediul la Ankara, a
solicitat, la sfârşitul anului 1919, convocarea parlamentului (medjlis).
Majoritatea deputaţilor aleşi în noul parlament erau adepţi şi
colaboratori ai lui Kemal. Drept urmare, la 28 ianuarie 1920, forul
legislativ întrunit la Constantinopol a adoptat Pactul Naţional,
programul mişcării kemaliste, care prevedea: menţinerea integrităţii
statului în graniţele fixate în 1918 (deci regiunile locuite de turci –
15
Tracia orientală, zona strâmtorilor şi Anatolia – să formeze un stat
naţional turc); respectarea suveranităţii şi a independenţei acestui stat;
înlăturarea controlului politic, juridic şi financiar străin, a regimului
capitulaţiilor; asigurarea deplină a securităţii Constantinopolului şi
reglementarea ulterioară a regimului strâmtorilor de către o conferinţă
a statelor interesate. Cum era de aşteptat, prevederile programului
mişcării kemaliste au întâlnit în interior ostilitatea sultanului şi a
camarilei sale, iar în exterior reacţia potrivnică a reprezentanţilor
statelor învingătoare. Astfel, ca represalii la extinderea mişcării
kemaliste, trupele aliate anglo-franceze au ocupat la 16 martie 1920
Constantinopolul, izgonind parlamentul, iar numeroşi militanţi pentru
independenţă au fost arestaţi sau deportaţi în insula Malta. După
ocuparea Constantinopolului, parlamentul s-a reîntrunit la Ankara
(format acum din foştii deputaţi, care au evitat arestarea, şi completat
cu noi deputaţi aleşi), proclamându-se autoritate supremă unică în
conducerea treburilor ţării, sub denumirea de Marea Adunare
Naţională (23 aprilie 1920). Sultanul a fost declarat „prizonier
necredincios”, iar toate legile emise de guvernul său după 16 martie
1920 au fost declarate nevalabile.
Din nefericire pentru mişcarea kemalistă, vara anului 1920 se
va dovedi extrem de agitată şi plină de evenimente dramatice care
ameninţau însăşi existenţa statului turc. Astfel, de pildă, după ce la 22
iunie începe ofensiva armatei greceşti în Anatolia de vest, trei zile mai
târziu debarcă la Mudanya un desant englez. În atari împrejurări,
Mustafa Kemal crează frontul de apus, pe care îl pune sub comanda
lui Ismet Paşa. Între timp, presiunea marilor puteri (mai ales a
Angliei) asupra sultanului Mehmet al VI-lea capătă noi dimensiuni,
astfel încât acesta va semna, fără obiecţiuni, la 10 august 1920, la
Sèvres, tratatul de pace cu Puterile Aliate şi Asociate. Clauzele acestui
tratat, care stipulau împărţirea Turciei între puterile învingătoare
(Grecia, de pildă, obţinea Tracia orientală cu Adrianopolul, malul
european al Dardanelelor, precum şi Izmir, cu teritoriul înconjurător),
precum şi pierderea independenţei şi suveranităţii ţării au stârnit
indignarea întregii populaţii. Marea Adunare Naţională (noul
parlament) de la Ankara a declarat ferm că nu recunoaşte pacea
impusă. În aceste condiţii, când ostilităţile militare continuau în
Anatolia cu tot mai multe speranţe pentru turci, tratatul nu a intrat în
16
vigoare. Primele victorii ale turcilor împotriva grecilor au fost obţinute
în aprilie 1921, la Inönü, sub comanda lui Ismet Paşa. Între 23 august-
13 septembrie 1921, după bătălii crâncene, armatele greceşti, care
urmăreau să ajungă la Ankara, au fost oprite definitiv pe râul Sakaria,
unde frontul s-a stabilizat un an de zile. În august 1922, armata turcă –
sub comanda supremă a lui Mustafa Kemal – a declanşat o puternică
ofensivă, încheiată cu victoria de la Afium-Karahissar. La 13
septembrie era eliberat şi oraşul Izmir. Întrucât celelalte forţe militare
aliate evacuaseră încă din 1921 regiunile pe care le ocupaseră, acum
drumul spre Constantinopol şi strâmtori era liber. Grecii, rămaşi fără
sprijin militar aliat, au fost nevoiţi să accepte încheierea armistiţiului
la Mudanya (11 octombrie 1922), pe care şi-au pus semnătura şi
reprezentanţii Marii Britanii, Franţei şi Italiei, marcându-se astfel
încheierea războiului greco-turc cu victoria lui Kemal. Un an mai
târziu, Turcia obţine prin tratatul de la Laussane (24 iulie 1923)
revizuirea clauzelor tratatului de pace de la Sèvres (10 august 1920),
căpătând configuraţia teritorială actuală (cu o suprafaţă de 779.452
km2, din care 23.784 km2 în Europa).

„Problema rusă” la Conferinţa de la Paris

Instaurarea regimului totalitar comunist în Rusia după lovitura

de stat bolşevică din 7 noiembrie 1917 şi ieşirea acestei ţări din tabăra
Antantei au determinat ulterior şi reacţiile fireşti ale participanţilor la
Conferinţa de Pace. După ce în noiembrie 1918 a început intervenţia
militară anglo-franceză în sudul Rusiei, din martie până în iulie 1919
Antanta întreprinde prima campanie împotriva Rusiei Sovietice,
soldată însă cu înfrângerea trupelor sale. Nu întâmplător, deci,
neinvitarea statului sovietic la Conferinţă a fost dublată de o serie de
imixtiuni în afacerile sale interne. Luându-se în discuţie şi „problema
rusă”, reprezentanţii marilor puteri învingătoare au insistat asupra
necesităţii blocadei economice, izolarea pe plan internaţional a
regimului comunist, organizarea şi atragerea în campaniile
intervenţioniste a unui număr cât mai mare de state, inclusiv a ţărilor
vecine cu Rusia Sovietică, folosirea trupelor anglo-franceze împotriva
Armatei Roşii, sprijinirea financiară şi cu armament a albgardiştilor şi
a guvernelor „naţionaliste”, constituirea unui „cordon sanitar” la
17
frontierele Rusiei Sovietice pentru a împiedica răspândirea „molimei”
bolşevice în alte ţări europene.
După dezbateri, uneori controversate, Consiliul celor patru a
fost totuşi de acord cu faptul că Puterea Sovietică trebuia distrusă şi
restaurate vechile rânduieli în Rusia, dar în privinţa formelor şi
mijloacelor ce urmau a fi utilizate în acest scop opiniile erau diferite.
Astfel, de pildă, Clémenceau considera că intervenţiile trebuie să
continue într-o formă deschisă, cu participarea nemijlocită a forţelor
militare ale Puterilor Aliate şi Asociate. Preşedintele american,
Wilson, şi premierul britanic, Lloyd George, au optat pentru
continuarea intervenţiei într-o formă camuflată. În final, printr-o
formulă de compromis, fără a se abandona complet ideea intervenţiei
directe, efortul principal va fi îndreptat spre sprijinirea forţelor interne
albgardiste şi, în acest scop, au fost trimise „misiuni militare
speciale”, importante cantităţi de armament, muniţii şi echipament. De
altminteri, doar la numai câteva zile după înfrângerea în prima
campanie intervenţionistă, Antanta o declanşează în iulie 1919 pe ce
de-a doua, iar în octombrie acelaşi an este instituit embargoul
economic împotriva Rusiei Sovietice, pe care l-a ridicat însă în
ianuarie 1920.
De precizat faptul că guvernul sovietic, condus de Lenin, nu
era recunoscut de nici un guvern al statelor învingătoare. Cu toate
acestea, încă în februarie 1919 Wilson l-a trimis la Moscova pe
William Bullitt, membru al delegaţiei americane la Conferinţa de Pace
de la Paris. A fost abordată chestiunea retragerii trupelor străine din
teritoriile Rusiei Sovietice, formulându-se pentru aceasta două
condiţii: 1) încetarea războiului civil pe baza statu-quo-ului, lăsându-
se astfel albgardiştilor regiunile pe care le ocupau; 2) reluarea
relaţiilor comerciale între Rusia şi celelalte state. Prima condiţie nu
convenea deloc guvernului sovietic, de aceea a făcut contrapropuneri,
pe care Bullitt le-a transmis preşedintelui său, însă Wilson –
intenţionat sau nu – nu le-a comunicat în timp util Conferinţei. În mai
1919 unele puteri reprezentate la Conferinţa de la Paris recunoscuseră
oficial guvernele amiralului Kolceak din Siberia occidentală şi al
generalului Denikin din Ucraina şi sudul Rusiei. Din aprilie până în
noiembrie 1920 de desfăşoară cea de-a treia campanie militară a

18
Antantei împotriva Rusiei sovietice, soldată însă – ca şi celelalte două
– cu un eşec lamentabil.

Tratatul frontierelor

La Sèvres, tot în ziua de 10 august 1920, când s-a semnat

tratatul de pace cu Turcia, a mai fost încheiat şi un tratat al frontierelor
(conţinând cinci articole şi dispoziţii finale), prin care SUA, Marea
Britanie, Franţa, Italia şi Japonia recunoşteau graniţele României,
Poloniei, Cehoslovaciei şi Regatului sârbo-croato-sloven, state
constituite sau întregite în urma disoluţiei Austro-Ungariei. Tratatul
frontierelor, garantat de principalele Puteri Aliate şi Asociate, la care
au aderat şi ţările succesorale, cu excepţia Poloniei (aflată atunci în
război cu Rusia Sovietică şi Ucraina pentru definitivarea frontierei de
est), confirma recunoaşterea internaţională a statelor naţionale
independente şi, totodată, statutul lor teritorial postbelic.
Deşi din punct de vedere practic tratatul frontierelor din 10
august 1920 fixa hotarele între ţările succesoare ale fostei monarhii
austro-ungare, între anii 1921-1923 statele vizate direct
(Cehoslovacia, România şi Regatul sârbo-croato-sloven) au iniţiat şi
negocieri bilaterale, în urma cărora au înfăptuit – de comun acord –
unele corective sau rectificări de graniţă, justificate de interese
naţionale reciproc avantajoase. Ba mai mult, printr-un sistem de
alianţe bilaterale (cehoslovaco-iugoslavă, la 14 august 1920; româno-
cehoslovacă, la 23 aprilie 1921 şi româno-iugoslavă, la 7 iunie 1921)
cele trei state au întemeiat Mica Antantă sau Mica Înţelegere, cel
dintâi bloc regional, care se baza pe pactul Societăţii Naţiunilor, având
un scop pur defensiv, de a statornici un climat de pace şi securitate
colectivă în Europa centrală şi de sud-est.

Tratatul de la Paris de ratificare a unirii Basarabiei cu România

După cum se ştie, prima provincie care s-a unit cu România a

fost Basarabia, prin rezoluţia Sfatului Ţării de la Chişinău, adoptată la
27 martie/9 aprilie 1918, într-un moment când beligeranţii luptau cu
încrâncenare pe frontul de vest sau cel italian, iar sorţii victoriei nu
erau încă decişi pentru o tabără sau alta. În aceste împrejurări,
19
Conferinţa de Pace a recunoscut actul plebiscitar de la Chişinău prin
tratatul semnat la Paris, la 28 octombrie 1920, încadrându-l astfel în
ansamblul de tratate internaţionale care consacrau de iure întregirea
statului naţional unitar român, făurit de întreg poporul. Se consfinţea
juridic o situaţie de facto, rezultată de voinţa liber exprimată a unui
stat independent şi suveran.

Aşadar, prin tratatele de pace de la Paris încheiate în anii

1919-1920 s-a conferit o legitimitate juridică internaţională noii
arhitecturi politice a Europei după prăbuşirea imperiilor austro-ungar,
ţarist şi german prin lupta dârză a popoarelor oprimate pentru
autodeterminare naţională, unitate şi independenţă. Pe de altă parte, la
Paris s-a creat un sistem de instrumente internaţionale cu putere
politică şi juridică menit să întărească noile realităţi statale. Cu acest
prilej, un drept fundamental al umanităţii – principiul naţionalităţilor –
s-a impus cu vigoare, la fel cum a fost redimensionat conceptul
francez naţiune-stat, bazat pe raportul dintre etnie şi teritoriu.

INSTAURAREA REGIMULUI TOTALITAR

COMUNIST ÎN RUSIA. CREAREA URSS.

Participarea Rusiei în prima mare conflagraţie mondială

alături de Anglia, Franţa şi Italia împotriva Puterilor Centrale a
secătuit ţara de resursele ei materiale, reliefând cu pregnanţă
înapoierea social-economică a acestui „colos cu picioare de lut” şi
pauperizarea populaţiei supusă celor mai crunte privaţiuni pentru
suportarea poverilor impuse de război.
Pe plan politic, încă de la sfârşitul anului 1916 se înregistrează
agonia autocraţiei ţariste, în unele cercuri vehiculându-se chiar ideea
unei lovituri de palat, care să-l oblige pe ţarul Nicolae al II-lea să
abdice în favoarea fiului său, iar regenţa să fie acordată marelui duce
Mihail, fratele suveranului, care era cunoscut ca un om energic şi
adeptul concepţiei ce viza constituirea unui guvern responsabil faţă de
Dumă (parlament) şi nu, doar, faţă de ţar, de a spori şi consolida rolul
burgheziei în viaţa politică a ţării. În acelaşi timp, camarila de la
20
Curtea Imperială încerca să-l convingă pe ţar de necesitatea unei păci
separate cu Germania şi Austro-Ungaria.
În contextul generalizării crizei social-economice şi politice,
Partidul Muncitoresc Social Democrat (bolşevic) din Rusia şi-a
intensificat activitatea propagandistică, dezavuând caracterul
războiului, scopurile ţarismului şi burgheziei ruse, pregătind temeinic
masele sărăcite de la oraşe şi sate pentru lupta revoluţionară. La 25
februarie/10 martie 1917 izbucneşte la Petrograd o grevă generală
condusă de socialişti, în timpul căreia s-au scandat lozinci ca: „Jos
războiul!”, „Jos ţarul!”, „Vrem pâine!”. Unităţile militare trimise să
înăbuşe greva trec de partea mulţimii revoltate, iar soldaţii deschid
focul împotriva ofiţerilor. Unii miniştrii ai cabinetului condus de N. D.
Golîţin sunt arestaţi. Soarta nu-l cruţă nici pe ţar, care – întors de pe
front – încearcă să ajungă la palat, dar este arestat de un grup de
soldaţi răzvrătiţi şi nevoit să abdice la 15 martie în favoarea fratelui
său, marele duce Mihail.
Între timp, la Petrograd, Moscova şi alte mari oraşe se
înfiinţează consilii ale muncitorilor şi soldaţilor, numite soviete.
Puterea în ţară, după răsturnarea ţarului, a fost preluată teoretic de un
guvern provizoriu – Comitetul Executiv al Dumei de Stat – în frunte
cu M. V. Rodzianko. Din 27 februarie/12 martie, dată care marchează
începutul revoluţiei burghezo-democratice din Rusia, trupele
garnizoanei din Petrograd trec de partea populaţiei răsculate, punându-
se în slujba Sovietului de deputaţi ai muncitorilor şi soldaţilor. Trei
zile mai târziu, la 15 martie, în fruntea guvernului provizoriu ajunge
prinţul G. E. Lvov. Din acest moment, însă, în viaţa politică se
înregistrează dualitatea puterii: pe de-o parte funcţiona un guvern de
drept, iar pe de altă parte acţiona – la concurenţă – sovietul deputaţilor
muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd în care menşevicii şi
socialiştii-revoluţionari sunt în majoritate şi beneficiază de sprijinul
maselor care au făcut revoluţia. Depăşit de evenimente, marele duce
Mihail refuză coroana la 16 martie.
Ura faţă de ţar crescuse pe măsură ce armatele înregistrau
înfrângeri tot mai grele pe frontul de est, cu numeroase pierderi de
vieţi omeneşti şi pagube materiale, căci operaţiunile militare s-au
desfăşurat în ultimul an aproape în exclusivitate pe teritoriul Rusiei.
Drept urmare, la 21 martie 1917 fostul ţar şi toţi membrii familiei sale
21
sunt arestaţi şi puşi sub paza gărzilor revoluţionare subordonate
sovietului.
V. I. Lenin, şeful aripii revoluţionare a PMSDR, apoi
fondatorul Partidului Bolşevic, era în exil în Elveţia în timpul
revoluţiei din februarie 1917. În aprilie, după ce a traversat Germania,
el se întoarce în Rusia şi prezintă în ziua de 17 aprilie în faţa
membrilor CC al PMSDR raportul Despre sarcinile proletariatului în
actuala revoluţie (celebrele „teze din aprilie”): pacea, împărţirea
pământurilor ţăranilor (pentru a-i atrage la cauza revoluţiei), puterea în
mâinile sovietelor.
Înrâuriţi de ideologia lui, bolşevicii cresc numeric, depăşind în
decurs de o lună cifra de 100.000. Ei încep să aibă un rol determinant
în anumite soviete şi în rândurile echipajelor flotei militare, staţionată
la Kronstadt. La Conferinţa partidului bolşevic din 7-12 mai 1917 este
adoptată teza lui Lenin despre posibilitatea victoriei socialismului într-
o singură ţară. Câteva zile mai târziu, la 18 mai, se formează în
capitală un guvern provizoriu de coaliţie, în care intră şi socialiştii-
revoluţionari şi menşevicii.
Începând din luna iunie se accentuează disputele dintre cele
două componente ale puterii în Rusia. Pe de-o parte, între 3-24 iunie
(16 iunie-7 iulie st. n.) se desfăşoară primul congres general al
Sovietelor din Rusia, în cadrul căruia V. I. Lenin cere ca întreaga
putere să fie trecută în mâinile Sovietelor. Pentru a contracara
influenţa crescândă a bolşevicilor şi Sovietelor, dar mai ales să refacă
prestigiul militar al Rusiei, serios ştirbit, ministrul de război Kerenski,
vrea să impună – tot în iunie – printr-un atac general pe front „o pace
fără datorii de război şi fără anexări”. În acest scop, la 5 iunie
generalul Brusilov, o remarcabilă personalitate militară, este numit
comandant suprem al armatei ruse. Dar ofensiva rusă, pregătită în
pripă, s-a transformat într-o catastrofă, soldaţii fiind complet
demoralizaţi. Bolşevicii încearcă să profite de starea de spirit a
soldaţilor, iar în iulie – sub conducerea lui Lenin – încearcă să
exploateze revoltele izbucnite la Petrograd, pentru a pune mâna pe
putere. La chemarea lui Kerenski, intervenţia rapidă a trupelor de
cazaci salvează guvernul provizoriu şi îl obligă pe Lenin şi pe
colaboratorii săi apropiaţi să se exileze în Finlanda. Sovietele, a căror

22
conducere căzuse pe mâna socialiştilor-revoluţionari şi a menşevicilor,
devin o anexă a guvernului.
Ajuns şef al guvernului, Kerenski se confruntă dintru început
cu pericole atât din dreapta, cât şi din stânga spectrului politic. Drept
urmare, la 25 august/7 septembrie 1917 începe rebeliunea
contrarevoluţionară a generalului Kornilov, unităţile militare de sub
comanda sa înaintând spre Petrograd pentru a prelua puterea. Cinci
zile mai târziu, masele muncitoare înarmate, conduse de bolşevici,
lichidează însă puciul lui Kornilov, determinând Sovietul din
Petrograd să treacă de partea bolşevicilor. În această perioadă, în
exilul vremelnic din Finlanda, V. I. Lenin lucrează intens, elaborând
studiul Statul şi revoluţia (editat în 1918), în care dezvoltă teoria
marxistă despre stat şi despre dictatura proletariatului. Pe plan politic,
cercurile guvernante încearcă câteva experimente democratice. La
1/14 septembrie Rusia este proclamată republică şi se formează un
Directorat în frunte cu A. F. Kerenski. După ce la 5/18 septembrie şi
Sovietul din Moscova trece de partea bolşevicilor, partidul bolşevic
pune din nou la ordinea zilei lozinca „Toată puterea în mâinile
Sovietelor!”, pentru care se pronunţă Sovietele din Petrograd,
Moscova, Kiev, Harkov, Kazan şi alte circa 250 de soviete din
întreaga ţară. În confuzia politică generală, când disputele pentru
putere au ajuns în pragul violenţelor, şeful guvernului provizoriu
consideră că pentru salvarea ţării este necesară alegerea unei Adunări
Constituante, care ar permite poporului să-şi exprime opţiunile, ar crea
un regim parlamentar şi i-ar pune pe bolşevici în minoritate. De altfel,
în acest spirit s-a desfăşurat între 14-22 septembrie (27 septembrie-5
octombrie st.n.) Consfătuirea democrată convocată de menşevici şi
socialiştii-revoluţionari, care va adopta hotărârea cu privire la
instituirea Pre-parlamentului (Consiliul provizoriu al Republicii). Pe
de altă parte, la 15 septembrie se întruneşte CC al Partidului bolşevic,
care examinează şi discută scrisorile lui Lenin (expediate din
Finlanda) cu privire la organizarea insurecţiei. Se trece astfel la
pregătirea insurecţiei bolşevice. Principalul „locotenent” al lui Lenin
la Petrograd va fi Leonid Troţki, care se desprinsese de puţin timp din
tabăra menşevicilor, aderând la ideile bolşevice. Traducând în viaţă
indicaţiile lui Lenin, el introduce în soviete numeroşi bolşevici,
creează o miliţie populară, „Gărzile roşii”, şi devine preşedintele
23
Sovietului din capitală. Între timp, la 25 septembrie/8 octombrie A. F.
Kerenski constituie cel de-al treilea guvern provizoriu, de coaliţie.
Din momentul sosirii ilegale a lui Lenin din Finlanda la
Petrograd (7/20 octombrie), evenimentele se precipită vertiginos. În
şedinţa CC al Partidului bolşevic din 10/23 octombrie Lenin pune
problema organizării imediate a insurecţiei. Totodată, este ales un
Birou Politic în frunte cu Lenin. Două zile mai târziu a fost creat, pe
lângă Sovietul din Petrograd, Comitetul Militar Revoluţionar, investit
cu atribuţiile de stat-major al insurecţiei. În sfârşit, în şedinţa lărgită a
CC a Partidului bolşevic din 16/29 octombrie este adoptată rezoluţia
privind pregătirea insurecţiei armate, fiind ales şi un Centru de partid
pentru conducerea insurecţiei, în frunte cu I. V. Stalin. Dar nici
Kerenski nu stă cu mâinile în sân. Dimpotrivă, hotărât să termine cu
bolşevicii, el masează trupe loiale guvernului în jurul capitalei şi în
regiunea Moscovei. În dimineaţa zilei de 24 octombrie/6 noiembrie,
un detaşament de iunkeri ai şcolii militare a închis tipografia unde se
tipăreau ziarele bolşevice Rabocii Puti şi Soldat. Riposta bolşevicilor
a fost promptă şi eficace. Imediat Comitetul Militar Revoluţionar a
dispus deschiderea cu forţa a tipografiei şi asigurarea pazei ei.
Totodată, în noaptea de 6 spre 7 noiembrie st.n. dădu semnalul de
declanşare a insurecţiei armate a muncitorilor, soldaţilor şi matrozilor
din Petrograd. În decurs de câteva ore, gărzile roşii ocupă principalele
obiective, podurile de pe Neva, gările, instituţiile guvernamentale şi
înconjoară Palatul de iarnă. În curtea interioară a palatului se aflau
câteva sute de sublocotenenţi şi elevi ai şcolii militare, precum şi o
companie de femei. Văzând că totul e pierdut, la 25 octombrie/7
noiembrie 1917, orele 11 dimineaţa, A. F. Kerenski s-a refugiat cu o
maşină la sediul ambasadei americane. La miezul nopţii, Palatul de
iarnă e luat cu asalt, şi după lichidarea rezistenţei apărătorilor, gărzile
roşii pătrund în el, arestând miniştrii guvernului provizoriu (8
noiembrie).
În istoriografia sovietică şi marxistă din ţările foste comuniste,
ziua de 7 noiembrie 1917 era considerată ca o zi epocală, întrucât prin
victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie s-a deschis o nouă
eră în istoria omenirii – era prăbuşirii capitalismului şi afirmării
comunismului. În realitate, prin lovitura de stat bolşevică, o minoritate
politică condusă de Lenin a răsturnat un guvern democratic
24
revendicând întreaga putere în numele maselor. De altfel, acest lucru îl
va face cunoscut Comitetul Militar Revoluţionar, lansând imediat
apelul Către cetăţenii Rusiei, prin care anunţă instaurarea Puterii
Sovietice. În aceeaşi zi, 25 octombrie/7 noiembrie, s-au deschis la
Petrograd lucrările Congresului II general al Sovietelor de deputaţi ai
muncitorilor şi soldaţilor din Rusia, care a hotărât trecerea întregii
puteri în mâinile Sovietelor şi a adoptat Decretul asupra păcii, prin
care se propunea tuturor ţărilor beligerante şi guvernelor lor să înceapă
cât mai grabnic tratative în vederea încheierii unei păci drepte, fără
anexiuni, şi Decretul asupra pământului, prin care toate pământurile
moşiereşti şi mănăstireşti, cu tot inventarul lor, au fost naţionalizate,
trecând la dispoziţia Sovietelor. Congresul a desemnat un guvern
muncitoresc-ţărănesc, numit Consiliul Comisarilor Poporului, având
ca preşedinte pe V. I. Lenin, „părintele” revoluţiei bolşevice.
Totodată, a fost ales Comitetul Executiv Central din Rusia, organul
suprem al puterii până la convocarea congresului următor.
Începând din 25 octombrie/7 noiembrie şi în zilele următoare
Puterea Sovietică se instaurează şi la Moscova, Minsk, Ivanovo-
Voznesensk, Lugansk, Kazan, Rostov pe Don, Ekaterinburg, Revel,
Samara, Saratov, Baku ş.a. Preluând puterea politică, bolşevicii mai
aveau încă de înfruntat rezistenţa unor forţe militare loiale fostului
guvern Kerenski. La Petrograd, de pildă, rezistenţa iunkerilor a fost
zdrobită definitiv abia la 29 octombrie/11 noiembrie, iar acţiunile
militare întreprinse de Krasnov-Kerenski de revenire la putere sunt
anihilate definitiv lângă capitală la 1/14 noiembrie. Între timp, la 11
noiembrie este dat publicităţii decretul privind introducerea zilei de
muncă de opt ore, iar la 15 noiembrie guvernul sovietic adoptă
Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia, prin care se proclamă
dreptul acestora la autodeterminare până la despărţire. De precizat
faptul că, în acel timp, aceste acte politice şi social-economice ale
tânărului guvern sovietic au fost receptate pozitiv nu numai de
populaţia Rusiei, ci şi de popoarele oprimate din Europa, precum şi de
proletariatul internaţional, care vedea că prin revoluţia socialistă pot
înlătura capitalismul şi edifica o societate lipsită de exploatatori şi
exploataţi.
Prin alte „decrete din noiembrie” 1917 sunt desfiinţare clasele
şi gradele civile; se instituie controlul muncitoresc în toate
25
întreprinderile industriale, comerciale, agricole, de transporturi şi
cooperatiste; se desfiinţează vechiul sistem judecătoresc, creându-se o
justiţie nouă, populară. La 7/20 decembrie 1917 se întemeiază primul
organism comunist de represiune, Comisia Extraordinară pe întreaga
Rusie (UCK), în frunte cu F. E. Djerjinski, pentru lupta împotriva
contrarevoluţiei, a speculei şi sabotajului. Între timp, la 2/15
decembrie s-a semnat un acord de armistiţiu sovieto-german, care
prevedea încetarea provizorie a ostilităţilor militare pe frontul de est.
La 5/18 ianuarie 1918 este convocată Adunarea Constituantă la
Petrograd, dar întrucât aceasta a refuzat să recunoască Puterea
Sovietică şi decretele emise de ea, este dizolvată a doua zi printr-un
decret semnat de Lenin.
În zilele de 10-18/23-31 ianuarie 1918 se întrunesc deopotrivă
Congresul III general al Sovietelor de deputaţi ai muncitorilor şi
soldaţilor şi Congresul III al Sovietelor de deputaţi ai ţăranilor,
constituindu-se Congresul general unit al Sovietelor din Rusia, care
adoptă Declaraţia drepturilor poporului muncitor şi exploatat,
consfinţind crearea orânduirii sovietice. În paralel, sunt emise alte noi
decrete: privind organizarea Armatei Roşii (muncitoreşti-ţărăneşti), de
despărţire a bisericii de stat şi a şcolii de biserică, de anulare a
împrumuturilor de stat interne şi externe, de introducere a calendarului
pe stil nou începând din 14 februarie 1918. Chiar dacă în decurs de
aproape patru luni Puterea Sovietică se instaurase în toate regiunile
întinse ale ţării, inclusiv în Orientul Îndepărtat, la Vladivostok,
opoziţia faţă de noul regim a continuat să se manifeste pretutindeni,
inclusiv pe cale armată. În lunile ianuarie-februarie 1918, de pildă,
unităţi ale Armatei Roşii, în formare, luptă din greu pentru a înăbuşi
„rebeliunea” hatmanului Kaledin pe Don. Dar cea mai gravă primejdie
pentru Rusia Sovietică venea acum dinspre principalul inamic de pe
frontul de est, întrucât – încălcând armistiţiul – trupele germane
declanşează la 18 februarie 1918 o puternică ofensivă spre nord şi
centru, vizând Petrogradul, respectiv Kievul. După ce, a doua zi,
guvernul sovietic emite decretul cu privire la socializarea
pământului, la 21 februarie Lenin semnează decretul-apel Patria
socialistă în primejdie, în vederea mobilizării tuturor celor apţi să
lupte pentru a înfrunta deopotrivă duşmanii interni şi externi ai Puterii
Sovietice. Animaţi de bolşevici, care se aflau în primele rânduri,
26
tânăra Armată Roşie primeşte botezul focului în zilele de 23-24
februarie, când – prin lupte eroice – opreşte ofensiva germană la
Pskov, Revel (Tallin) şi Narva. În schimb, în Ucraina trupele germane
întâmpină o slabă rezistenţă, ocupând Kievul la 1 martie şi
determinând restaurarea Radei Centrale a Ucrainei.
În aceste împrejurări, la 3 martie 1918 se întrunesc la Brest-
Litovsk reprezentanţii RSFS Rusă, pe de-o parte, şi cei ai Germaniei,
Austro-Ungariei, Turciei şi Bulgariei, pe de altă parte, pentru a semna
pacea atât de mult râvnită de Lenin, prin emisarul său Troţki. Dar
condiţiile impuse de Puterile Centrale sunt extrem de dure pentru
fostul imperiu ţarist, care pierde în primul rând Ucraina şi ţările
baltice.
Cu sacrificiile acestei păci, guvernul sovietic îşi concentrează
de acum eforturile pentru a restabili ordinea în interior, unde
numeroase regiuni căzuseră pradă răscoalelor ţărăneşti, iar la oraşe se
înmulţeau acţiunile de jefuire a uzinelor. Ameninţată cu foametea,
populaţia ajunsese în pragul disperării, fiind gata să lupte şi împotriva
bolşevicilor. „Pentru a face faţă acestor ameninţări şi pentru a încerca
să salveze revoluţia, - subliniau Serge Bernstein şi Pierre Milza – noul
regim adoptă o serie de măsuri excepţionale «comunismul militar»”.
Pentru a asigura aprovizionarea oraşelor cu alimentele de strictă
necesitate, din ordinul lui Lenin primul val de teroare se îndreaptă spre
ţăranii bogaţi, kulaci, învinuiţi că fac speculă cu grâul.
Tot în această perioadă, în zilele de 6-8 martie 1918 a avut loc
la Petrograd Congresul VII al partidului, care adoptă noua denumire:
Partidul Comunist (bolşevic) din Rusia. Şi tot acum, considerând
pacea separată semnată de bolşevici drept o trădare şi încercând să
evite contaminarea ţărilor europene de revoluţia rusă, Puterile Aliate
(Franţa, Marea Britanie, Japonia) sprijină financiar şi militar forţele
loiale fostului ţar şi începând din martie 1918 se decid să intervină în
mod direct pentru a distruge sovietele şi pentru a deschide un al doilea
front în est. Drept urmare, la 9 martie trupe de desant engleze debarcă
la Murmansk, începând astfel intervenţia Angliei împotriva Rusiei
Sovietice. În zilele de 10-11 martie se desfăşoară acţiunile de mutare a
instituţiilor guvernamentale şi centrale de la Petrograd la Moscova,
care devine din acest moment noua capitală a ţării. Din ordinul lui

27
Lenin, miliţia politică, CEKA, condusă de Djerjinski, devine tot mai
activă, înmulţind arestările şi execuţiile rapide.
Primăvara şi vara anului 1918 vor fi destul de agitate pe întreg
cuprinsul Rusiei Sovietice: la 30 aprilie generalul Skoropadski este
proclamat hatman al Ucrainei; la 16 mai se declanşează răscoala
albgradiştilor conduşi de generalul Krasnov; la 25 mai încep
ostilităţile militare între corpul de armată cehoslovac şi Armata Roşie;
la 10 iulie este adoptată prima Constituţie a RSFS Ruse, iar la 17 iulie,
tot din ordinul primului lider comunist de la Kremlin, va fi executat la
Ekaterinburg (Sverdlovsk) ex-ţarul Rusiei Nicolae al II-lea şi întreaga
sa familie. În paralel se intensificau acţiunile intervenţioniste străine.
În nord, la Murmansk, se aflau acum – pe lângă englezi – şi contigente
de trupe americane; în Caucaz forţe militare engleze ocupaseră oraşul
Baku (unde au arestat şi executat 26 de comisari bolşevici); trupele
germane invadaseră Ucraina şi Crimeea, iar în Orientul Îndepărtat, la
Vladivostok, debarcaseră unităţi japoneze şi americane.
Acţionând cu multă energie şi curaj, Armata Roşie a reuşit,
treptat, să stăvilească ofensiva intervenţioniştilor străini, înfrângând
mai apoi – prin lupte crâncene şi deosebit de sângeroase – forţele
albgardiste de pe Don şi Kuban, armata generalului Denikin şi
detaşamentele generalului Krasnov. La două zile după semnarea
armistiţiului cu Germania pe frontul de vest, Comitetul Executiv
Central din Rusia declară anulate condiţiile tratatului de pace de la
Brest-Litovsk şi ordonă Armatei Roşii să alunge trupele austro-
germane de pe teritoriul sovietic. Între timp, la 18 noiembrie 1918
amiralul Kolceak se proclamă „Regent Suprem al Rusiei” în Siberia
Occidentală, iar la sfârşitul lunii este restabilită Puterea Sovietică în
Ucraina, deşi în sud începe intervenţia militară anglo-franceză.
În 1919 continuă cu aceeaşi îndârjire luptele dintre Armata
Roşie şi detaşamentele albgardiste, sprijinite militar şi logistic de
Puterile Aliate şi Asociate. La 11 februarie Polonia începe ostilităţile
împotriva Rusiei Sovietice, ocupând mai întâi Brest-Litovskul şi
cucerind mai apoi întinse teritorii din Ucraina şi Bielorusia. În martie
începe ofensiva amiralului Kolceak, „regent de Omsk” în Siberia, care
– după ce ocupă Caucazul – se îndreaptă spre Volga cu 150.000 de
albgardişti. Aici, însă, Kolceak va fi înfrânt de Armata Roşie şi trebuie
să se retragă.
28
 Ideologic, sfera de influenţă sovietică a fost minuţios pregătită
de Lenin, prin congresul de la Moscova de constituire a Internaţionalei
a III-a Comuniste (2-6 martie). Se aprecia faptul că, sub influenţa
revoluţiei bolşevice, s-au constituit în această perioadă a avântului
revoluţionar partide comuniste sau muncitoreşti de stânga în mai toate
statele europene, iar pentru scurt timp Puterea Sovietică a fost
instaurată în Finlanda, Estonia, Letonia, Bavaria, Ungaria.
În mai 1919, cu sprijin material englez şi cu soldaţi germani,
generalul Iudenici declanşează din ţările baltice o ofensivă asupra
Petrogradului. În acelaşi timp, trupele albgardiste de sub comanda lui
Denikin ocupă Ucraina şi se îndreaptă spre Tula, în sudul Moscovei.
Învins de Armata Roşie în octombrie, el este nevoit să se retragă.
Resturile unităţilor sale sunt strânse şi reunite într-un corp de armată
de baronul Vrangel care pune mâna pe bazinul Doneţului. Dar în
toamna acestui an Armata Roşie obţine în aproape toate confruntările
militare succese însemnate: în octombrie cavaleria lui Budionîi
zdrobeşte, în apropiere de Voronej, principalele forţe ale lui Şkuro şi
Mamontov; în prima decadă a lunii noiembrie armata lui Iudenici este
înfrântă lângă Petrograd, iar la 14 noiembrie este eliberat Omskul, ce
fusese principalul punct strategic al amiralului Kolceak.
Anul 1920, deşi se anunţă la fel de crâncen în mersul
războiului civil din Rusia, duce treptat la izolarea forţelor albgardiste
şi intervenţioniste, iar mai apoi la nimicirea lor. În februarie, de pildă,
este eliberat Arhanghelskul de sub ocupaţia trupelor intervenţioniste
străine, iar din Ucraiana sunt alungate – după ce au fost învinse – şi
ultimele detaşamente albgardiste ale lui Denikin. O lună mai târziu,
prin eliberarea Murmanskului, este lichidat complet frontul din nord.
Spre sfârşitul lui martie Armata Roşie eliberează şi oraşul
Novorosiisk.
În schimb, din aprilie se înregistrează şi un recul în
operaţiunile militare ale Armatei Roşii, mai ales în Ucraina şi Orientul
Îndepărtat. La 25 aprilie armata polonă invadează Ucraina şi ocupă
Kievul; în ajutorul ei vin trupele albgardistului Vrangel din Crimeea.
La Oceanul Pacific, Japonia acţionează mai energic şi ocupă Sahalinul
de Nord. De altfel, începând din această lună se declanşează cea de-a
treia (şi ultima) campanie a Antantei împotriva Rusiei Sovietice, care
se va încheia în noiembrie 1920 cu un eşec lamentabil.
29
 Din iunie 1920 situaţia din zonele de lupte ale Armatei Roşii
se redresează vizibil. Mai întâi, armata I de cavalerie comandată de
Budionîi rupe frontul polon şi eliberează Kievul; la 11 iulie este
eliberat Minskul, iar apoi ameninţă direct chiar Varşovia. Printr-o
contraofensivă disperată, armata polonă reuşeşte să alunge trupele
sovietice de pe teritoriul ţării, iar la 12 octombrie se va încheia un
acord de armistiţiu sovieto-polon, semnat la Riga. O lună mai târziu,
în urma asaltului de la istmul Perekop (7-11 noiembrie) Armata Roşie
intră în Crimeea şi – prin zdrobirea armatei lui Vrangel – se pune
capăt războiului civil din Rusia.
Cu toate acestea, şi în anul 1921 vor mai avea loc conflicte
sporadice, lichidate relativ uşor de unităţile Armatei Roşii. Astfel, de
pildă, între 28 februarie-18 martie are loc o rebeliune la Kronstadt, iar
din octombrie până la 22 februarie 1922 se desfăşoară intervenţia
albgardiştilor finlandezi în Karelia. La 18 martie 1921 se încheie
tratatul de pace sovieto-polon, tot la Riga, în urma căruia Ucraina
apuseană şi Bielorusia apuseană intră în componenţa Poloniei.
Primul război mondial şi războiul civil au cauzat, în total, în
Rusia, peste 5 milioane de morţi, dintre care peste 1.500.000 ostaşi ai
Armatei Roşii. Volumul producţiei industriale a scăzut în 1920 la
13,8% faţă de 1913, iar al producţiei agricole la circa 60%.
Transportul feroviar era în mare parte distrus, iar inflaţia a înregistrat
proporţii catastrofale. În atari împrejurări, trecerea de la politica
comunismului de război, adoptată în anii războiului civil, la o nouă
politică economică (NEP), elaborată de V. I. Lenin, a fost hotărâtă de
Congresul al X-lea al PC(b) din Rusia (8-16 martie 1921). Esenţa noii
politici economice consta în înlocuirea sistemului predării obligatorii a
surplusurilor de produse agricole prin impozitul în natură. Prin această
importantă decizie economică, guvernul sovietic încerca să
impulsioneze refacerea agriculturii şi să stimuleze creşterea
schimburilor dintre oraşe şi sate. În prima fază de aplicare, NEP-ul a
determinat înviorarea elementelor capitaliste, blocate însă treptat prin
faptul că Puterea Sovietică, care deţinea pârghiile de conducere şi
control în economie (piaţă, comerţ, circulaţie monetară, credite,
rentabilitate etc.), făurea programul de refacere relativ rapidă a întregii
economii naţionale prin începerea creării bazei tehnico-materiale a
socialismului. NEP-ul şi programul economic (GOERLO), care
30
prevedea dezvoltarea economiei tuturor republicilor ca un întreg, erau
menite – în concepţia guvernului sovietic – să contribuie la întărirea
atât a relaţiilor economice, cât şi a bazei sociale a dictaturii
proletariatului.
Şi în anul 1922 au avut loc câteva evenimente extrem de
importante. Primul, pe care îl semnalez cu acest prilej, îl reprezintă
alegerea l 4 aprilie 1922 a lui I. V. Stalin ca secretar general al PC(b)
din Rusia. Un an mai târziu, însă, „Lenin s-a exprimat critic la adresa
comportării lui Stalin într-un document scris, devenit cunoscut sub
denumirea de «Testamentul lui Lenin». În acest document Lenin a
avertizat că Stalin, de când a devenit secretar general al partidului în
1922, a concentrat prea multă putere în mâna sa. El a continuat cu
propunerea ca Stalin să fie schimbat din această funcţie, ceea ce nu s-a
întâmplat (…) La moartea sa, în ianuarie 1924, încă nu făcuse nici un
demers pentru a-l înlocui pe Stalin şi testamentul nu fusese dat
publicităţii” (Michael Lynch).
Revenind la evenimentele anului 1922, menţionez apoi
participarea delegaţiei sovietice la Conferinţa de la Genova, între 10
aprilie-19 mai (în cadrul căreia experţii occidentali au cerut achitarea
tuturor datoriilor antebelice contractate de ţarism, plus cele din anii
războiului, precum şi compensarea pagubelor suferite de capitaliştii
străini după revoluţia bolşevică), şi semnarea la 16 aprilie a tratatului
de prietenie sovieto-german la Rapallo (Italia), care însemna mai
presus de toate prima recunoaştere oficială a Rusiei Sovietice de către
o mare putere. Prin acest tratat, cele două state renunţau simultan la
datoriile de război şi la reparaţii pentru pagubele militare pe care le-au
provocat reciproc. Guvernele german şi sovietic mai decideau să
aplice în relaţiile lor economice şi comerciale clauza naţiunii celei mai
favorizate. Tratatul de la Brest-Litovsk era anulat definitiv. La 25
octombrie Armata Roşie, ajutată de partizanii din zonă, eliberează
Vladivostokul de sub stăpânirea japonezilor, restaurând şi aici
administraţia sovietică.
În sfârşit, de pe la mijlocul anului 1922 procesul unirii
popoarelor sovietice într-un stat socialist multinaţional a înregistrat o
amploare deosebită. Drept urmare, în luna septembrie, V. I. Lenin –
după ce a analizat concluziile comisiei special constituită în vederea
studierii posibilităţilor de realizare a statului sovietic – a propus
31
conducerii partidului fondarea pe baza liberului consimţământ a
Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste. Liderii comunişti de la
Kremlin considerau atunci că, Uniunea, ca stat federativ, bazat pe
deplina egalitate a tuturor republicilor sovietice, răspundea cerinţelor
concret-istorice şi reprezenta singura formă de organizare statală
menită să unească toate popoarele sovietice în lupta pentru edificarea
socialismului. „Suntem internaţionalişti până la capăt – spunea Lenin
– şi tindem spre alianţa pe baza liberului consimţământ a muncitorilor
şi ţăranilor tuturor naţiunilor”. Plenara CC al PC(b) din octombrie
1922 a aprobat propunerea lui Lenin referitoare la crearea URSS şi a
întocmit un plan de măsuri pentru rezolvarea practică a procesului de
unificare.
După încheierea acţiunilor pregătitoare, la 30 decembrie 1922
este convocat la Moscova primul congres unional al Sovietelor, care a
adoptat Declaraţia şi Tratatul privind organizarea Uniunii
Republicilor Sovietice Socialiste, documente care puneau bazele
marelui stat socialist multinaţional. Cu acest prilej, Congresul a ales
Comitetul Executiv Central al URSS şi a desemnat oraşul Moscova
drept capitala URSS. La 6 iulie 1923 este adoptată prima Constituţie a
Uniunii Sovietice.
După încetarea din viaţă a lui Lenin (21 ianuarie 1924) şi
preluarea puterii politice în Uniunea Sovietică de către Stalin, acesta a
opus conceptului de revoluţie permanentă a lui Troţki propriul său
„slogan”, socialismul într-o singură ţară. Pe plan politic extern, a
fost preocupat dintru început de intensificarea eforturilor diplomatice
pentru a scoate ţara din izolarea la care a fost supusă de guvernele
capitaliste după revoluţia bolşevică din 1917.
Drept urmare, după Germania, în cursul anului 1924, un
număr de 12 ţări (Anglia, Franţa, Italia, China ş.a.) au recunoscut de
iure URSS, stabilind relaţii diplomatice. La 20 ianuarie 1925 se
semnează tratatul sovieto-japonez, în urma căruia are loc retrocedarea
către Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a părţii de nord a
insulei Sahalin şi stabilirea de relaţii diplomatice. Dintre marile puteri,
doar Statele Unite ale Americii mai continuau să practice o politică
discriminatorie faţă de Uniunea Sovietică.

32
 REGIMURI LIBERAL-DEMOCRATICE
ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

La sfârşitul primului război mondial, când Puterile Aliate şi

Asociate obţineau victoria decisivă împotriva Puterilor Centrale şi a
sateliţilor acestora, se părea că pe plan politic democraţia liberală
devenea la fel de triumfătoare, însă ea va fi repusă în discuţie – nu
peste multă vreme – în noile state unde aceasta a fost instaurată. Port-
drapelele regimurilor parlamentare (liberal-democratice) rămân şi în
continuare Franţa şi Marea Britanie. Modelul parlamentar de tip
francez s-a impus şi în statele din Europa Centrală, ca şi în ţările
baltice, adică în cele care s-au constituit în urma dezmembrării
marilor imperii multinaţionale.
La Conferinţa de Pace de la Paris, cele patru mari puteri
învingătoare (Franţa, Anglia, SUA şi Italia) şi-au manifestat chiar
simpatia pentru Cehoslovacia democratică şi laică, pe care tocmai o
creaseră Masaryk şi Beneš, după cum nu-şi vor ascunde nici
neîncrederea faţă de autoritarismul preşedintelui Pilsudski din Polonia.
În anii următori, după modelul Constituţiei franceze din 1875, vor fi
elaborate în 1920 constituţiile din Austria şi Cehoslovacia, în 1921 în
Iugoslavia şi Polonia, iar în 1923 în România. Pe de altă parte, în
aceste ţări parlamentele se vor bucura de un nou prestigiu, căci
primele alegeri de după război au loc într-un climat de libertate şi
permit – prin votul universal – participarea la viaţa politică a tuturor
claselor şi categoriilor sociale.
Imitarea sistemului politic francez explică în mare măsură
succesul pe care îl înregistrează francmasoneria, îndeosebi în Europa
Centrală şi de Sud-Est, unde apar loje care sunt subordonate Marelui
Orient din Franţa: în 1919 în Iugoslavia, în 1920 în Polonia, în 1921 în
România, în 1923 în Cehoslovacia. Mai târziu, însă, „statele din
Europa răsăriteană, unele înfiinţate abia în 1918 şi pe care Anglia
liberală le privea cu un simţ de paternitate oarecum dubios, aveau să
fie ignorate, umilite şi trădate de către conciliatori” (Martin Gilbert,
Richard Gott). Astfel, de pildă, Neville Chamberlain, prim-ministru
britanic între 28 mai 1937-10 mai 1940, dorea atunci să fie în raporturi
bune cu Germania nazistă, nu să apere Cehoslovacia sau Polonia în
faţa previzibilelor agresiuni hitleriste.
33
 Franţa

Republica Franceză (cu o suprafaţă de 550.968 km2 şi o

populaţie de 38.000.000 locuitori) deţinea după primul război mondial
un imperiu colonial de 10.500.000 km2, cu o populaţie de 45.000.000
locuitori. În timpul Conferinţei de Pace de la Paris, cercurile
conducătoare franceze agitaseră ideea că războiul se încheiase în chip
fericit în Europa, prin izbânda „dreptului şi libertăţii”. Pe plan politic,
aşa a şi fost. Pe plan economic, prin reîntregirea Franţei cu Alsacia şi
Lorena, rezervele de minereu de fier s-au dublat, iar cele de cărbune
au crescut cu 40%. Grupurile financiaro-industriale Rotschild, de
Wendel, Schneider şi altele, în frunte cu atotputernica Bancă a Franţei,
dominau viaţa social-economică şi politică a ţării şi în perioada
interbelică. Însă pagubele materiale provocate de război au fost uriaşe,
iar datoria publică a ajuns în 1920 la cifra de 300 miliarde franci.
Pentru a riposta mai eficient împotriva mişcărilor greviste şi a
acţiunilor revoluţionare ale maselor sărăcite de la oraşe şi sate, dar şi
pentru a-şi înfăptui planurile de hegemonie în Europa, cercurile
politice franceze s-au străduit să coalizeze, sub o conducere unită,
întreaga burghezie, şi – în acest scop – au constituit în 1919 Blocul
Naţional, în frunte cu Raymond Poincaré şi Alexandre Millerand. La
alegerile parlamentare din 16 noiembrie partidele Blocului Naţional au
obţinut o victorie lejeră, constituind în perioada ianuarie 1920-mai
1924 guverne conduse de Al. Millerand, Aristide Briand şi Raymond
Poincaré. În acest timp, în cadrul Partidului socialist francez (SFIO),
aflat la stânga eşichierului politic, are loc un intens proces de
clarificare ideologică. Spre sfârşitul primului război mondial luase
fiinţă şi s-a dezvoltat o aripă revoluţionară marxist-leninistă, în frunte
cu Marcel Cachin, Paul Vaillant-Coutourier şi alţii. În 1920, o
delegaţie a acestei fracţiuni din SFIO a participat la Moscova la
lucrările Congresului al II-lea al Cominternului. După înapoierea
delegaţiei socialiştilor francezi din Rusia Sovietică, aripa de stânga din
partidul socialist a început o largă campanie pentru aderarea la
Internaţionala a III-a Comunistă. Drept urmare, la congresul din 25-30
decembrie 1920 de la Tours al Partidului socialist, circa 3/4 din
delegaţii prezenţi au votat moţiunea cu privire la crearea Partidului
34
Comunist şi aderarea lui la Internaţionala a III-a. Reprezentanţii
dreptei şi centrului din partid s-au desprins, întemeind un nou partid
socialist, în frunte cu Leon Blum şi Paul Faure. Pe plan politic extern,
râvnind poziţii hegemonice în Europa (având şi în 1920 circa 700.000
de oameni sub arme), interesele Franţei contraveneau celor de la
Londra şi Washington), care nu doreau o asemenea slăbire a
Germaniei, încât să cadă pradă „bolşevismului”. Prin urmare, atât
Marea Britanie cât şi SUA nu doreau să vadă o Europă dominată
economic şi militar de Franţa şi de aceea se vor opune iniţiativelor
acesteia pentru a obţine despăgubirile de război. Din toamna anului
1921, când şef al guvernului francez a devenit Aristide Briand, el îşi
schimbă radical poziţia, iar în timpul Conferinţei de la Cannes se
declară gata să accepte propunerile lui Lloyd George, care opinase
pentru o eşalonare a datoriei germane în schimbul garantării de către
Marea Britanie a frontierelor franceze. Ba mai mult, Aristide Briand
este gata să accepte şi reducerea sumei pretinse Germaniei drept
despăgubire de război. Dar succesorul său, Raymond Poincaré, nu are
deloc intenţia să renunţe la aplicarea integrală a prevederilor din
tratatul de pace cu Germania. După ce în cursul verii anului 1922,
cancelarul Cuno a anunţat că ţara sa este incapabilă să-şi achite
tranşele din reparaţiile de război şi a cerut un moratoriu pe care
Poincaré l-a respins, la 11 ianuarie 1923 trupele franco-belgiene ocupă
regiunea Ruhr-ului (până la 31 iulie 1925), pentru a uşura
aprovizionarea Franţei cu cărbune şi cocs în contul unei părţi din
tranşa de despăgubiri. La 31 august 1923, noul ministru de externe
german, Gustav Stresemann, hotărăşte să reia negocierile cu guvernul
francez în chestiunea despăgubirilor, dând – vrând-nevrând –
satisfacţie lui Poincaré.
Noile alegeri parlamentare, din mai 1924, fiind câştigate de
Cartelul partidelor de stânga, aduc la putere guverne bazate pe alianţa
socialiştilor cu radicalii. Drept urmare, între 14 iunie 1924-26 iunie
1926 Franţa va fi cârmuită de cabinete ale Blocului de stânga (formate
de Edouard Herriot, Paul Painlevé şi Aristide Briand), iar la
preşedinţia republicii va fi Gaston Doumergue, un radical de stânga.
Programul partidelor din acest bloc, cunoscut ca un „program de
pacificare”, prevedea: amnistie politică generală, reprimirea la muncă
a feroviarilor concediaţi pentru participarea la greva generală din
35
1920, respectarea zilei de muncă de opt ore, introducerea impozitului
pe capital ş.a. Pe plan politic extern, guvernele „Cartelului stângii” au
desfăşurat o activitate contradictorie. Sub presiunea SUA, Franţa a
aderat la planul de reparaţii Dawes (16 august 1924), iar la 28
octombrie 1924 a stabilit relaţii diplomatice cu URSS. Pe de altă
parte, a sprijinit cu forţe militare lichidarea de către reacţiunea
spaniolă a Republicii Rif din Maroc, apoi a întreprins o amplă
campanie de represalii împotriva mişcării de eliberare naţională a
poporului sirian (1925-1927).
La 23 iulie 1926 Raymond Poincaré formează un guvern de
Uniune naţională, susţinut şi de unii lideri ai Cartelului stângii, ca
Edouard Herriot, Aristide Briand (care a intrat în guvern), precum şi
de conducerea SFIO. La alegerile parlamentare din aprilie 1928
partidele de dreapta au obţinut majoritatea mandatelor şi, din acest
motiv, Poincaré şi-a reorganizat cabinetul, renunţând la guvernul de
„uniune naţională”, deci şi la miniştrii care făcuseră parte din Cartelul
stângii, pe care i-a înlocuit cu politicieni de orientare conservatoare.
După demisia lui Poincaré (1929), în anii marii crize economice
(1929-1933) Franţa cunoaşte şi cea mai cruntă perioadă de
instabilitate guvernamentală, întrucât s-au succedat la putere nu mai
puţin de 12 echipe ministeriale. Însă criza economică a cuprins Franţa
doar la sfârşitul anului 1930 şi a avut o evoluţie mai lentă decât în alte
ţări europene. Astfel, în perioada 1931-1935 volumul producţiei
industriale şi venitul naţional al Franţei au scăzut cu o treime, volumul
producţiei agricole cu 40%, iar cel al comerţului exterior cu
aproximativ 60%. Drept urmare, şomajul a înregistrat proporţii de
masă, atingând în 1934 cifra de 1,5 milioane. Pe de altă parte, în timp
ce în 1934 salariile erau în medie cu 30-40% mai mici faţă de anul
1930, ziua de muncă a crescut în unele întreprinderi la 12-14 ore.
Pe fundalul acestei situaţii social-economice grave, alegerile
parlamentare din mai 1932 dau câştig de cauză partidelor grupate în
Cartelul stângii, care au obţinut 408 mandate de deputaţi din totalul de
618, iar preşedinte al ţării ajunge (până în 12 iulie 1940) Albert
Lebrun. Dar incapacitatea cercurilor guvernante de a înlătura cât mai
grabnic gravele consecinţe ale crizei economice, de a stăvili mişcările
revendicative muncitoreşti şi ţărăneşti, au propulsat acţiunile reacţiunii
franceze care vizau lichidarea sistemului parlamentar şi instaurarea
36
unui regim autoritar. De altfel, încă din 1932, oameni politici de
dreapta, în frunte cu André Tardieu, au solicitat insistent revizuirea
constituţiei pentru diminuarea rolului parlamentului, dar pentru
întărirea puterii executive în vederea formării unor guverne capabile
să lichideze mişcarea revoluţionară a maselor.
Între timp, au proliferat manifestările politice şi acţiunile
diversioniste ale organizaţiilor fasciste şi profasciste, printre care:
Crucile de foc, Tineretul patriotic, Solidaritatea franceză, care au găsit
simpatie şi sprijin financiar la marea finanţă franceză. Datorită
creşterii pericolului fascist, în octombrie 1934 partidul comunist s-a
adresat partidului radical şi radical socialist în vederea creării unui
Front Popular Antifascist, sub deviza „pâine, libertate, pace”. În acest
scop, a fost constituit în vara anului 1935 un comitet de unitate
populară, ca organ conducător al tuturor forţelor antifasciste grupate în
Frontul Popular. A fost elaborat apoi programul Frontului, publicat la
6 ianuarie 1936, care revendica: amnistia generală, dezarmarea şi
dizolvarea organizaţiilor fasciste, abrogarea decretelor-legi care
afectau şi limitau libertăţile democratice, îngrădirea capitalului
financiar, colaborarea în cadrul Societăţii Naţiunilor pentru securitatea
colectivă, naţionalizarea industriilor de război şi a Băncii Franţei,
înlăturarea diplomaţiei secrete, constituirea fondurilor naţionale de
şomaj, a pensiilor de bătrâneţe, reducerea săptămânii de lucru,
concedii anuale plătite, mărirea salariilor, revalorizarea produselor
agricole, sprijinirea ţărănimii, a funcţionarilor, a veteranilor de război,
a micilor comercianţi şi meseriaşi ş.a. Pe baza acestui program, la
alegerile parlamentare din aprilie-mai 1936 Frontul Popular a ieşit
învingător, obţinând 54% din mandate. Astfel, la 4 iunie 1936 s-a
constituit în Franţa primul guvern de Front Popular fără comunişti, dar
susţinut de ei (prin cele 72 de locuri deţinute în parlament), prezidat
de socialistul Leon Blum.
Încă din primele luni de guvernare, cabinetul Leon Blum a
pus în aplicare principalele măsuri preconizate în program, în favoarea
muncitorilor, ţăranilor şi păturilor mijlocii ale societăţii. Apoi, la 18
iunie 1936, a hotărât dizolvarea unor organizaţii fasciste, dar ele vor
reapare în scurt timp sub alte denumiri, ca: Partidul Popular Francez a
lui Jacques Doriot, de tip nazist, şi Partidul Social Francez al
marchizului Cazimir de la Rocque. În politica externă, cabinetul Blum
37
a promovat o politică concesivă faţă de agresiunile fasciste, orientată
după cea a guvernului britanic. Faţă de războiul civil din Spania, de
pildă, guvernul Leon Blum a adoptat o politică de „neintervenţie”,
refuzând să sprijine lupta republicanilor împotriva rebeliunii militaro-
fasciste a generalului Franco. Din 22 iunie 1937 până în martie 1938
C. Chautemp va forma noul guvern de Front Popular, dar cu Leon
Blum ca vicepreşedinte. Însă ascensiunea fascismului în Europa
accentuează în aceşti ani politica concesivă a democraţiilor
occidentale, deci şi a Franţei, aceasta fiind elocvent exprimată de
atitudinea radicalului Edouard Daladier, însărcinat cu formarea unei
alte echipe guvernamentale, la 12 aprilie 1938, marcându-se astfel un
mare pas spre destrămarea Frontului Popular, iar mai apoi spre
dezastrul naţional al Franţei în primăvara anului 1940.

Marea Britanie

Cealaltă mare putere învingătoare în război, cu vechi tradiţii

în regimul politic parlamentar, Marea Britanie (având o suprafaţă de
244.130 km2 şi o populaţie de 47 milioane locuitori) beneficia în
perioada interbelică de cel mai întins imperiu colonial (33,5 milioane
km2 şi o populaţie de aproape 400 milioane locuitori). Necesităţile
materiale şi imperativele politice ale războiului au impus un amestec
tot mai direct al statului în viaţa economică, prin introducerea
protecţionismului vamal. După o scurtă perioadă de avânt de la
sfârşitul marii conflagraţii şi până în a doua jumătate a anului 1920,
economia engleză, revenită la producţia de pace, a avut însă de
înfruntat mari greutăţi, provocate de resorbirea ostaşilor demobilizaţi
şi de amplificarea concurenţei în comerţul exterior.
Pe plan politic intern, la sfârşitul războiului a avut loc o
regrupare a forţelor, manifestată prin scăderea importanţei partidului
liberal şi creşterea rolului conservatorilor pe scena vieţii publice. În
acelaşi timp, numeroşi intelectuali şi mici burghezi au îngroşat
rândurile partidului laburist, care va deveni astfel principala
formaţiune politică de opoziţie. Însă alegerile parlamentare din 14
decembrie 1918 se încheie cu victoria coaliţiei conservatorilor şi a
aripii partidului liberal condusă de David Lloyd George. Cu toate
acestea, din 10 ianuarie 1918 până la 19 octombrie 1922 Marea
38
Britanie va fi guvernată de un cabinet de coaliţie, condus de Lloyd
George, în care au fost cuprinşi, pe lângă liberali şi conservatori, şi
câţiva lideri ai partidului laburist. Curând, guvernul va fi confruntat în
interior cu puternice mişcări sociale (greve şi demonstraţii de masă în
Scoţia, grevele muncitorilor textilişti) şi cu probleme dificile în cadrul
imperiului, ca urmare a declanşării unor mişcări de eliberare naţională
în Irlanda, India, Egipt, Palestina, Afganistan.
Criza din 1921 a înrăutăţit şi mai mult situaţia materială a
muncitorilor, îngroşând considerabil şi numărul şomerilor, de la
1.000.000 în ianuarie la peste 2,5 milioane în luna iulie. După
depresiunea care a urmat crizei din 1921 şi care a durat aproape 2 ani,
Marea Britanie înregistrează apoi o perioadă de redresare economică,
însă destul de lentă, astfel încât abia în 1929 volumul producţiei
industriale şi al comerţului intern va depăşi nivelul din 1913. În
schimb, datorită tehnologiei învechite, mărfurile engleze nu mai
puteau suporta concurenţa produselor similare din SUA, Japonia şi
Germania şi, din această cauză valoarea exportului britanic a
reprezentat în 1927 doar 37% faţă de cel din 1913.
Dar din cauza unor eşecuri în chestiuni importante de politică
externă, Lloyd George va fi aspru criticat de către conservatori, care s-
au retras din coaliţia parlamentară. Lipsit de sprijinul lor, el este
nevoit să-şi dea demisia la 14 octombrie 1922. Succesorul său, liderul
conservator Bonar Andrew Law, a organizat alegeri generale la 15
noiembrie 1922, asigurându-şi o majoritate absolută în parlament: 344
mandate pentru conservatori, faţă de cele 138 laburiste şi 117 ale
liberalilor. În mai 1923, fiind destul de bolnav, Bonar Law a fost
înlocuit la şefia guvernului de un alt lider conservator, Stanley
Baldwin, care – la începutul lui octombrie 1923 – va organiza o
Conferinţă imperială, la care vor participa primii miniştri ai
coloniilor. Principala decizie adoptată cu acest prilej a fost aceea de a
se acorda dreptul oricărui guvern din imperiu pentru a încheia orice fel
de tratate cu alte state, cu condiţia de a avertiza metropola sau
dominioanele interesate. Pe plan intern, o atenţie specială a fost
acordată politicii vamale, întrucât Baldwin vedea doar în
protecţionism singurul remediu al şomajului. Primii care au manifestat
o ostilitate faţă de această politică au fost liberalii, partizani convinşi

39
ai liberului schimb, ba chiar şi unii membri ai propriului său cabinet
ministerial.
În faţa unei opoziţii crescânde, guvernul conservator n-a mai
avut decât alternativa alegerilor anticipate, fixate pe ziua de 6
decembrie 1923. Deşi în urma acestora conservatorii au rămas pe mai
departe grupul cel mai numeros în parlament, ei au pierdut totuşi
aproape 100 de locuri în favoarea laburiştilor şi liberalilor. Întrucât şi
acum mai persistau disputele politice dintre conservatori şi liberali cu
privire la chestiunea protecţionismului vamal, împiedecându-se astfel
formarea unui cabinet de coaliţie, în final această sarcină va reveni
partidului laburist, care – sub conducerea lui Ramsey MacDonald – va
înfăptui între 24 ianuarie-4 noiembrie 1924 prima guvernare laburistă.
Temerile burgheziei faţă de această guvernare nu s-au
justificat, căci nu au avut loc nici naţionalizări şi nici nu s-a introdus
controlul muncitoresc în întreprinderi. Au fost însă luate unele măsuri
în favoarea maselor largi ale populaţiei: mărirea investiţiilor statului în
construirea de locuinţe muncitoreşti, sporirea alocaţiilor pentru şomeri
şi a ajutoarelor sociale pentru invalizi şi bătrâni. Dar nici laburiştii n-
au putut lichida şomajul, spre nemulţumirea celor peste 1.000.000 de
şomeri recenzaţi în Marea Britanie la începutul anului 1924. Pe plan
extern, laburiştii au continuat politica guvernelor anterioare, în senul
sporirii rolului Marii Britanii în soluţionarea unor probleme
internaţionale. Astfel, ei au fost nevoiţi să ia măsuri represive
împotriva mişcării de eliberare naţională din Irak, iar pe de altă parte,
colaborând cu francezii şi americanii, au căutat să soluţioneze pozitiv
criza Ruhrului şi au acceptat refacerea potenţialului economic al
Germaniei prin punerea în aplicare a planului Dawes.
Însă în toamna anului 1924, nemulţumiţi de unele decizii
laburiste, conservatorii cu liberalii se coalizează, punând în minoritate
guvernul în Camera Comunelor (la 8 octombrie 1924). În atari
împrejurări, parlamentul a fost dizolvat şi au avut loc noi alegeri
anticipate, câştigate confortabil de conservatori. Drept urmare, Stanley
Baldwin formează la 7 noiembrie 1924 un cabinet conservator (până
în 4 iunie 1929), în care patronatul britanic şi-a pus mari speranţe, atât
în privinţa creşterii economice (măsuri protecţioniste, etalonul aur),
cât şi de limitare a revendicărilor muncitoreşti. Protejându-i pe
proprietarii de mine, guvernul conservator a amplificat însă
40
nemulţumirile sociale şi salariale ale minerilor, sperând totuşi că
diferendul va fi aplanat prin tratativele sindicatelor cu patronii. Toate
demersurile au fost în zadar şi, neavând altă alternativă, comitetele
executive sindicale au lansat chemarea le grevă generală, declanşată la
3 mai 1926. În zilele următoare, alături de mineri, au încetat lucrul,
intrând în grevă, circa 6 milioane de muncitori din transporturi, căile
ferate, din industria constructoare de maşini, tipografii ş.a., paralizând
aproape întreaga viaţă economică a ţării. Dar la 12 mai, datorită
pactizării unor lideri sindicali cu patronatul, Consiliul general al
sindicatelor decide încetarea grevei generale. Doar minerii, nesocotind
decizia, au continuat – cu mult curaj – greva încă 30 de săptămâni,
stârnind simpatia şi sentimentele de solidaritate ale proletariatului din
multe ţări ale lumii. Dar izbânda asupra muncitorilor grevişti a permis
guvernului conservator să ia o serie de măsuri, mai ales împotriva
celor care lucrau în mine (care i-au îndârjit şi mai mult), cum ar fi:
reducerea salariilor minerilor şi sporirea zilei de muncă de la 7 la 8
ore. Un an mai târziu (la 28 iulie 1927) a fost adoptată legea prin care
se interzicea greva generală şi greva de solidaritate, precum şi
apartenenţa la sindicate a funcţionarilor de stat. Cum era şi firesc,
aceste măsuri au fost puternic contestate de cei vizaţi în mod direct,
dar au stârnit chiar şi oprobiul liderilor laburişti, care îşi vedeau
interesele lezate, declarând public că vor anula legea respectivă după
revenirea la putere.
Tot în această perioadă, conservatorii au fost confruntaţi şi cu
delicata problemă a raporturilor dintre metropolă şi dominioane.
Acestea din urmă (Canada, Australia, Noua Zeelandă şi Uniunea Sud-
Africană), întrucât înregistrau o dezvoltare economică continuă, erau
membre ale Societăţii Naţiunilor şi aveau dreptul să încheie tratate şi
acorduri cu diverse state, se simţeau din ce în ce mai puţin legate de
metropolă, aspirând la independenţa totală. Londra a încercat să
amelioreze raporturile cu ele, convocând între 19 octombrie-18
noiembrie 1926 o nouă conferinţă imperială, unde s-au adoptat decizii
extrem de importante privind noul statut al dominioanelor, care
confirma larga autonomie a acestora, transformând structura
constituţional-juridică a imperiului în Comunitatea Britanică de
Naţiuni. Conform prevederilor din noul statut, dominioanele devin
membre cu drepturi egale ale Comunităţii, liantul fiind devotamentul
41
comun faţă de Coroană. Din acest moment, tarifele „preferenţiale”
între diferitele componente ale imperiului au început să aibă un rol
pozitiv în dezvoltarea relaţiilor economice dintre ele. De preciza faptul
că, în dominioanele „albe”, după modelul britanic, funcţionau
regimuri politice liberal-democratice, cu alternanţa la putere a unor
puternice partide, sporindu-le prestigiul pe arena vieţii politice
internaţionale. Astfel, de pildă, Canada a fost guvernată, alternativ, de
guverne liberale şi conservatoare; în Australia s-au impus partidul
naţional şi partidul laburist, unificate în 1931; în Noua Zeelandă
partidele liberal şi conservator, unificate şi ele în 1931.
Cu timpul, politica antimuncitorească a guvernului
conservator a avut drept consecinţă scăderea influenţei partidului lui
Baldwin, şi, astfel, la alegerile parlamentare din 30 mai 1929 victoria
să revină laburiştilor, care vor forma cel de-al doilea lor guvern, la 8
iunie 1929, condus de R. MacDonald. Acesta, pentru a-şi asigura
sprijinul liberalilor în parlament, a făcut unele concesii, renunţând la
câteva puncte importante din programul electoral laburist, cum ar fi
cele referitoare la naţionalizări. Cabinetul lui MacDonald, care a
guvernat Marea Britanie până la 4 august 1931, a fost confruntat din
plin pe plan intern cu dificultăţile provocate de marea criză economică
din anii 1929-1933. Astfel, regresul atinge domeniile de vârf ale
industriei engleze; producţia de fontă, de pildă, a scăzut de la
7.589.000 t. în 1929, la 3.773.000 t în 1931, cea de oţel de la
9.636.000 t. la 5.203.000 tone. Totodată, valoarea comerţului exterior
englez a scăzut cu 60%. Pe de altă parte, prin închiderea a 20.406
întreprinderi industriale, numărul şomerilor a crescut de la 1.142.000
înregistraţi în iulie 1929, la 2.663.000 în iulie 1931, iar salariile
diferitelor categorii sociale au fost diminuate faţă de 1929, cu 5,2% în
1931, cu 14,7% în 1932 şi cu 17% în 1933. Cum era şi firesc,
înrăutăţirea condiţiilor de viaţă ale maselor, care suportau din greu
poverile crizei economice, au amplificat nemulţumirile sociale şi
conflictele de muncă. În 1930, de pildă, au avut loc 442 de greve, iar
în 1931 un număr de 420. În anul următor se vor desfăşura numeroase
marşuri ale şomerilor, culminând cu marele „marş al foamei” de la
Londra (22 ianuarie-6 martie 1934).
În iulie 1931, comisia prezidată de bancherul George May,
însărcinată să investigheze situaţia financiară a ţării şi să facă
42
propuneri menite să ducă la redresarea economiei naţionale, a solicitat
guvernului să reducă ajutoarele de şomaj cu 20%, să diminueze
salariile învăţătorilor şi să abandoneze parţial muncile obşteşti la care
fuseseră angajaţi şomerii. Însă, când a fost pus în discuţie planul May,
acesta a iscat multe controverse, cei mai mulţi fiind împotriva lui. În
aceste condiţii, MacDonald a constituit la 25 august 1931 un cabinet
de coaliţie naţională (laburişti, conservatori, liberali) până la 7 iunie
1935. În octombrie 1931 au avut loc alegeri parlamentare, câştigate de
coaliţia care formase guvernul. Prin „Statutul de la Westminster”,
dat în luna decembrie a aceluiaşi an, se definitiva transformarea
imperiului în Comunitatea Britanică de Naţiuni (Commonwealth),
dominioanele devenind membre cu drepturi egale. Din acest moment,
nici o lege engleză nu putea fi aplicată în dominioane fără aprobarea
acestora. Totodată, legile dominioanelor nu mai aveau nevoie de
aprobarea parlamentului din Londra pentru a putea fi aplicate. În
vara anului 1932 a fost convocată o nouă conferinţă imperială, la
Ottawa, în Canada, cu scopul de a pune pe alte baze relaţiile
economice din cadrul Comunităţii, introducându-se sistemul
preferenţial: produsele importate de Marea Britanie din dominioane
urmau să fie supuse unor taxe mici sau să fie netaxate, şi invers. Dar
încercarea de a se ajunge la o uniune vamală în cadrul imperiului nu s-
a materializat.
Între timp, economia britanică depăşea lent faza crizei, astfel
că abia în anul 1934 a atins nivelul din 1929, apoi a înregistrat o
anumită creştere până în 1937 (123,7% faţă de 1929). Pe plan politic
intern, conservatorii au renunţat în 1935 la serviciile laburistului
MacDonald şi au constituit un nou guvern, prezidat de Baldwin.
Acesta a organizat alegeri generale, care au asigurat partidului
conservator o majoritate confortabilă în Camera Comunelor. Baldwin
a rămas la putere până la 28 mai 1937, când a demisionat, succesorul
său la şefia guvernului fiind Neville Chamberlain (până la 10 mai
1940). În politica internaţională promovată de Marea Britanie, „în mai
tot timpul anilor ’30 conciliatorismul a fost privit cu ochi buni: el era
socotit continuarea unei îndelungate tradiţii diplomatice prin care s-a
încercat rezolvarea pe cale paşnică a conflictelor. Cei care s-au opus
politicii de conciliere erau socotiţi aţâţători la război” (Alan Farmer).
În 1937, de pildă, dezbaterile politice din cercurile guvernante engleze
43
erau dominate de războiul civil din Spania. Deşi laburiştii îl criticau
aspru pe Anthony Eden, el era cel puţin un adept sincer al
neintervenţiei. Dar guvernul, oficial neutru, avea totuşi câţiva membri
proeminenţi care simpatizau cu Franco.
De fapt, „înţelegerea” cercurilor diriguitoare engleze
manifestată faţă de insolenţa regimurilor fasciste din Europa, care
doreau revizuirea tratatelor şi ameninţau pacea lumii, s-a concretizat
pentru guvernanţii britanici încă la 18 iunie 1935, prin semnarea
Acordului naval cu Germania hitelristă, care îi dădea acesteia din
urmă dreptul să-şi creeze o puternică forţă militară navală, apoi prin
recunoaşterea „intereselor” fasciştilor italieni în Etiopia, continuată
curând prin facilitarea intervenţiei germano-italiene în Republica
Spaniolă în spatele politicii de „neintervenţie”. Falimentul total al
politicii conciliatoriste va fi înregistrat în 1938, când Marea Britanie a
asistat neputincioasă la actul „înghiţirii” Austriei de către Germania
(12 martie), iar la 30 septembrie – prin semnătura pusă şi de
Chamberlain pe Acordul de la München – acceptase verdictul de
mutilare a Cehoslovaciei, impus de nazişti.

Cehoslovacia

Dintre statele mijlocii şi mici ale Europei Centrale şi de Sud-

Est, Cehoslovacia avea în perioada interbelică cel mai reprezentativ
sistem al democraţiei liberale. Statul cehoslovac s-a constituit la
sfârşitul lunii octombrie 1918, grăbind procesul de disoluţie al
monarhiei austro-ungare. Când, la 14 octombrie 1918, s-a declanşat
greva generală de o zi în toate teritoriile cehe, la chemarea grupărilor
politice din interior Consiliul Naţional lansase şi lozinca proclamării
republicii, declarând însă că forma organizării politice a statului
cehoslovac va fi soluţionată ulterior de comun acord cu Consiliul
Naţional din emigraţie, prezidat de Masaryk. La Geneva, în ultima
decadă a lunii octombrie o delegaţie a Comitetului naţional, în frunte
cu Kramař, purta negocieri cu Beneš (recunoscut chiar atunci de
Puterile Aliate ca ministru de externe al guvernului provizoriu
cehoslovac) asupra componenţei viitorului guvern, a formei
republicane a noului stat ce se crea pe ruinele imperiului dualist
austro-ungar şi asupra măsurilor concrete de făurire a unităţii naţional-
44
statale cehoslovace. La 28 octombrie 1918 liderii mişcării naţionale
cehe au dus procesul de dezintegrare a monarhiei până la capăt, luând
fiinţă tânăra republică cehoslovacă. Imediat, Consiliul Naţional a fost
lărgit şi s-a proclamat Adunarea Naţională. A fost desemnat un
guvern, condus de dr. Karel Kramař, preşedintele partidului naţional-
democrat, din care au mai făcut parte lideri ai partidului social-
democrat şi ai partidului agrarian. Adunarea Naţională l-a ales pe T.
G. Masaryk preşedinte al republicii, pe Tomaschek preşedinte al
forului legislativ, iar pe slovacul dr. Bella vicepreşedinte al
parlamentului. La 30 octombrie 1918, Consiliul Naţional Slovac a
întocmit Declaraţia de unire a Slovaciei cu „ţările” cehe. Motivând
ruperea Slovaciei de monarhie, Declaraţia sublinia dreptul inalienabil
de libertate, unire şi independenţă al poporului şi statului cehoslovac:
„Din punct de vedere istoric şi lingvistic, poporul slovac este o parte a
poporului cehoslovac. Noi cerem pentru acest popor cehoslovac
dreptul de a dispune de el însuşi pe baza unei depline independenţe”.
În ultimul deceniu al secolului XX, după prăbuşirea comunismului,
liderii politici slovaci au provocat ruptura totală faţă de cehi, iar cu
începere de la 1 ianuarie 1993 au apărut pe harta Europei republicile
independente Cehia şi Slovacia.
Revenind la evenimentele de la sfârşitul anului 1918, să
precizăm faptul că frontierele tânărului stat cehoslovac independent au
fost definitivate după încheierea conflictelor de graniţă cu Polonia şi
Ungaria şi prin tratatele de pace cu Austria (10 septembrie 1919) şi cu
Ungaria (4 iunie 1920). La naşterea sa, statul independent cehoslovac
cuprindea teritoriile Coroanei Sfântului Venceslas (numite şi „ţări
istorice”) şi Slovacia cu Rutenia carpatică. Din punct de vedere al
structurilor etnice, Cehoslovacia (cu o suprafaţă de 140.000 km2 şi o
populaţie de 13,6 milioane locuitori avea următoarea compoziţie: 50%
cehi, 24% germani, 18% slovaci, 8% unguri, ucraineni şi polonezi.
Republica Cehoslovacă luase la sfârşitul anului 1918 forma
unui stat unitar, ea servind interesele burgheziei cehe şi îşi găsea
justificarea în doctrina „cehoslovachismului” (analoagă
„iugoslavismului”), conform căreia exista o singură naţiune
cehoslovacă. Chiar dacă nu s-a constituit într-o formaţiune politică
statală federală, cum au dorit slovacii, statul cehoslovac – întemeiat
însă în conformitate cu doctrinele politice avansate ale burgheziei
45
cehe din 1918 – a reprezentat atunci, cu o deosebită semnificaţie, prin
apariţia sa pe noua hartă a Europei, triumful principiului
naţionalităţilor oprimate din vechea monarhie austro-ungară.
După adoptarea Constituţiei Republicii Cehoslovace la 29
februarie 1920, alegerile parlamentare din luna aprilie a aceluiaşi an
sunt câştigate de partidul social-democrat, care obţine primul loc,
după numărul mandatelor. Liderul social-democrat de dreapta
Vlastimil Tusar a fost însărcinat cu formarea noului cabinet, dar
pentru a avea sprijinul parlamentar necesar a acceptat iarăşi coaliţia cu
agrarienii lui Antonin Švehla. În septembrie 1920 stânga marxistă din
PSD s-a desprins, constituind PSD Independent, la care a aderat, în
scurtă vreme, cea mai mare parte a membrilor vechiului partid. În
politica externă, guvernele cehoslovace au continuat să se apropie de
Anglia şi Franţa îndeosebi, şi au contribuit la fondarea blocului
regional defensiv al Micii Înţelegeri (1920-1921).
Din punct de vedere economic, deşi Cehoslovacia era unul
dintre cele mai dezvoltate state ale Europei, guvernul trebuia să
soluţioneze o mulţime de chestiuni legate de diferenţele existente de la
o regiune la alta. Dacă Cehia avea o industrie dezvoltată şi o
agricultură intensivă, Slovaica era preponderent agrară, iar regiunea
subcarpatică era chiar înapoiată. Pentru a pune capăt nemulţumirilor
populaţiei rurale, cabinetul condus de Beneš (26 septembrie 1921-7
octombrie 1922) a prezentat parlamentului un proiect de reformă
agrară, după care trebuiau confiscate 4.081.000 hectare (29,1% din
suprafaţa ţării), aparţinând marilor proprietari. Legea a fost aplicată
ciuntit şi pe o perioadă îndelungată, actele de împroprietărire totală
încheindu-se abia în 1939. Prin această reformă agrară au primit loturi
de pământ doar 630.000 de ţărani săraci şi mijlocaşi, suprafeţele
expropriate fiind de numai 1.700.000 hectare. Referindu-se la efectele
ei, preşedintele republicii, Masaryk, afirma îndrituit că reforma fusese
„revoluţionară la origine şi conservatoare prin consecinţe”.
În 1922, prin unificarea a două partide catolice (ceh şi morav),
fondate în 1918, se crează partidul popular cehoslovac. Din toamna
acestui an (7 octombrie) până la 9 decembrie 1925 la cârma ţării s-a
aflat un guvern de coaliţie format din social-democraţi şi agrarieni,
prezidat de Antonin Švehla. Acesta, prin legea „privind apărarea
Republicii” din 1923 a intenţionat să lichideze partidul comunist, creat
46
la 14-15 mai 1921, şi afiliat la Internaţionala a III-a Comunistă. N-a
reuşit, ba mai mult, la alegerile parlamentare din 15 noiembrie 1925
PCC a obţinut 41 de mandate pentru Adunarea Naţională (întrunind
sufragiile a circa 1 milion de electori).
Între anii 1924-1929 economia cehoslovacă a înregistrat un
avânt deosebit, îndeosebi industria extractivă, siderurgică,
metalurgică, constructoare de maşini, dar mai ales cea textilă, cu cea
mai mare pondere la export. Însă în 1930, marea criză s-a resimţit şi în
Cehoslovacia, ea atingând apogeul în 1933, când producţia industrială
reprezenta numai 60% din nivelul atins în 1929. Evident, reculul
economic a determinat creşterea îngrijorătoare a şomajului (920.000
de muncitori). Speculând mizeria socială şi nemulţumirile crescânde
ale populaţiei slovace afectată de criză, partidul populist catolic,
condus de Andrej Hlinka, a provocat numeroase agitaţii anticehe. Dar,
mult mai periculoase pentru siguranţa naţională a statului cehoslovac
erau acţiunile grupărilor naziste germane din regiunea sudetă, care –
încurajate şi sprijinite de hitlerişti – vizau dezmembrarea ţării. În atari
împrejurări, „prietenia englezilor faţă de Cehoslovacia era temperată
de criticile legate de situaţia minorităţii germane în această ţară.
Henlein găsise binevoitori la Londra. Atitudinea englezilor era
împărţită” (Martin Gilbert, Richard Gott). Totuşi, sub presiunea
maselor cehe, guvernul condus de Jan Malypetr (29 octombrie 1932 –
5 februarie 1935) a interzis la 2 octombrie 1933 partidul sudet naţional
socialist, condus de Konrad Henlein. De fapt, partidul îşi continuă
activitatea sub numele de Frontul Patriei al germanilor sudeţi (din
1935, Partidul Germanilor Sudeţi), tot sub conducerea lui Henlein, ca
o agentură a Germaniei naziste. Ba mai mult, într-o ţară cu regim
politic liberal-democratic, acest partid prohitlerist participă la alegerile
parlamentare din 1935, obţinând 1.200.000 de voturi, devenind al
doilea partid din Cehoslovacia. O altă probă de „foc” pentru regimul
democrat-liberal a fost reprezentată – după demisia la sfârşitul anului
1935 a preşedintelui Masaryk, din motive de sănătate – de disputa
dintre cei doi candidaţi la fotoliul prezidenţial. Atunci, pentru a
învinge candidatul dreptei, Bohumil Nemec, dispus să colaboreze cu
fasciştii, forţele democratice şi revoluţionare, burghezi şi comunişti,
au făcut front comun, impunându-l pe Beneš, care la 18 decembrie
devenea astfel al doilea preşedinte al ţării (până în octombrie 1938).
47
Între timp, din 5 noiembrie 1935 până la 22 septembrie 1938 la cârma
statului a fost instalat un guvern condus de dr. Milan Hodža.
Pe măsură ce pe plan extern, se amplificau acţiunile
revanşarde şi revizioniste ale Germaniei hitleriste, se intensificau şi
manifestările secesioniste ale germanilor sudeţi, sprijinite deja făţiş de
Hitler. Drept urmare, la congresul de la Karlovy Vary al partidului
germanilor sudeţi (24 aprilie 1938) a fost adoptat un program („Cele 8
puncte de la Karlsbad”), prin care Henlein a revendicat desprinderea
regiunii sudete de Cehoslovacia şi înglobarea ei în Reichul nazist. În
aceste dramatice împrejurări interne şi internaţionale, din mai până în
septembrie 1938 au loc pe întreg cuprinsul Cehoslovaciei puternice
demonstraţii în apărarea republicii şi greve antifasciste. În zilele de
12-13 septembrie Henlein organizează în partea de nord a ţării un puci
fascist, dar a eşuat. În faţa primejdiei crescânde pentru fiinţa statului
cehoslovac independent, la 22 septembrie 1938 generalul Jan Syrový
formează guvernul, decretând a doua zi – din cauza pericolului
hitlerist – mobilizarea generală. În disputa pentru regiunea sudetă
intervin Anglia şi Franţa, dar la conferinţa internaţională de la
München din 29-30 septembrie 1938 (protagonişti Hitler, Mussolini,
Chamberlain şi Daladier) politica conciliatoristă a puterilor
occidentale atinge apogeul, consimţind – prin acordul semnat cu acest
prilej – la dezmembrarea Cehoslovaciei, căreia i se impunea cedarea
către Germania a regiunii sudete şi reglementarea problemei
minorităţilor naţionale poloneză şi maghiară. Franţa, îndeosebi, ar fi
trebuit să aibă cele mai profunde remuşcări, întrucât încheiase cu
Cehoslovacia la 25 ianuarie 1924 un tratat de alianţă militară, iar la 16
octombrie 1925 un tratat de asistenţă mutuală. Presiunea agresivă a
puterilor fasciste continuă, astfel că la 2 noiembrie 1938 are loc primul
arbitraj (dictat) de la Viena, prin care Ungariei i se atribuie 12.000 km2
din teritoriul Cehoslovaciei (regiunile de sud ale Ucrainei subcarpatice
şi Slovaciei), cu peste 1 milion de locuitori. Dar Germania hitleristă
profită de politica concesivă a Franţei şi Angliei, nutrind ambiţii
expansioniste şi mai mari, iar la 15 martie 1939 invadează teritoriile
cehe, pe care le anexează Reichului, instituind a doua zi protectoratul
asupra Cehiei şi Moraviei. Slovacia, ciuntită după arbitrajul din 2
noiembrie 1938, se constituie într-un stat separat sub conducerea lui
Jozef Tiso, satelizat Berlinului. Între 15-17 martie 1939 Ungaria
48
horthystă profită de conjunctura politică internaţională şi, cu
asentimentul Berlinului, ocupă întreaga Ucraină subcarpatică. Astfel,
Cehoslovacia a fost lichidată ca stat independent.

Statele Unite ale Americii

Dincolo de Atlantic, democraţia americană era elogiată şi

respectată pentru valorile ei de către cele mai largi cercuri ale opiniei
publice mondiale. Dar, boom-ul postbelic (întregul an 1919 şi prima
jumătate a anului 1920) a fost însoţit de numeroase greve şi de
radicalizarea mişcării muncitoreşti. Astfel, din partidul socialist, un
grup de stânga, condus de John Reed, s-a constituit în 1919 în partidul
comunist muncitoresc din America, iar un alt grup, în partidul
comunist din America, condus de C. Ruthenberg. Ele se vor unifica în
mai 1921, în adâncă conspirativitate, sub numele de Partidul Comunist
din SUA. În decembrie 1921, s-a constituit un partid legal, Workers
Party (Partidul Muncitoresc). Pe fundalul marilor conflicte de muncă
din anii 1919-1921, peste o treime din adunările legislative ale statelor
americane au adoptat legi care să frâneze mişcarea revoluţionară, iar
ziarele se întreceau în a perpetua isteria anticomunistă. În atari
împrejurări, măsurile represive luate de autorităţi în diverse state s-au
îndreptat cu precădere împotriva unor activişti sindicali, socialişti,
comunişti, radicali, dar persecuţiile i-au vizat şi pe catolici, evrei,
negrii, sau anumite grupuri naţionale (ruşi, polonezi, italieni, germani
ş.a.). În aceşti ani xenofobia a luat proporţii de masă. Ku Klux Klan-
ul, care se dezmembrase după 1890, s-a refăcut acum, având în 1919
peste 100.000 de membri.
Dar în timpul campaniei electorale pentru alegerile
prezidenţiale s-a declanşat o criză economică, care s-a prelungit până
la mijlocul anului 1921. Indicele producţiei industriale a scăzut cu
29% din iunie 1920 până în aprilie 1921. Pe plan politic, la 28 august
1920 are loc ratificarea celui de al nouăsprezecelea amendament
constituţional, prin care femeile căpătau drept de vot. Astfel, la
primele alegeri prezidenţiale, cu participarea la urne şi a femeilor
(noiembrie 1920), au fost aleşi candidaţii Partidului Republican:
Waren G. Harding, preşedinte, şi Calvin Coolidge, vicepreşedinte. O
influenţă mare în executivul american o aveau însă Andrew Mellon,
49
mare bancher şi industriaş, ministru de finanţe până în 1932 (deci sub
toţi preşedinţii republicani din această perioadă) şi Herbert C. Hoover,
ministru comerţului până în 1928, şi apoi preşedinte al SUA.
Creşterea spectaculoasă a numărului şomerilor a determinat
administraţia republicană să ia o serie de măsuri care să îngrădească
emigraţia. Drept urmare, o lege adoptată în 1921 limita emigrarea la
357.000 persoane pe an şi introducea cote de emigrare pentru
emigranţii europeni, interzicând emigrările din China şi Japonia. Cu
toate acestea, numărul celor care au emigrat în SUA între anii 1921-
1930 s-a ridicat la 4.107.209 persoane.
Ieşită fără consecinţe deosebite din scurta criză a anilor 1920-
1921, începând din 1922 economia americană cunoaşte în toate
sectoarele industriale aşa-numita a doua revoluţie industrială a
petrolului şi electricităţii, începută încă dinainte de marea conflagraţie
mondială. Standardizarea şi producţia de serie au devenit deviza
societăţii capitaliste americane. În această perioadă de „prosperitate
americană” (1922-1929), numărul şomerilor s-a menţinut totuşi între
1-4 milioane, dar piaţa internă pentru industrie s-a lărgit pe seama
creditării consumatorului (valoarea în credit cu amănuntul depăşind
aproape o dată şi jumătate valoarea exportului). Astfel, de pildă, între
anii 1919-1929, numărul tractoarelor a crescut de la 80.000 la
850.000, iar circa 12-15% din totalul fermelor agricole aveau în 1928-
1929 tractoare şi automobile, conducte de apă şi instalaţii electrice.
Produceau ieftin şi realizau câştiguri importante. Datorită mecanizării,
chimizării şi folosirii unei agrotehnici avansate, producţia agricolă
continua să crească în medie cu 16% în 1925-1928, faţă de media
anilor 1919-1922.
Ca un paradox, însă, prosperitatea economică a fost însoţită de
un recul spiritual, întrucât în rândul principalelor Biserici (protestantă,
catolică, unitariană) a proliferat un curent agresiv împotriva adepţilor
darwinismului, împotriva teoriei evoluţiei. Această mişcare s-a
amplificat îndeosebi în sudul şi vestul SUA; în 11 state au fost chiar
adoptate legi care obligau să se citească zilnic Biblia în toate şcolile.
Paralel cu acţiunile pentru „întărirea autorităţii Bisericii”, s-a extins şi
Ku Klux Klan-ul, ajungând să aibă 4 milioane de membri în 1924 şi să
desemneze guvernatori în statele Oklahoma, Oregon şi Indiana.

50
 Moartea neaşteptată a lui Harding (la 2 august 1923),
răsturnând multe calcule politice, l-a instalat în fotoliul prezidenţial de
la Casa Albă „pe atât de mediocrul vicepreşedinte de până atunci”
(Camil Mureşan, Alexandru Vianu). Ajuns astfel preşedinte, Coolidge
a pus accentul pe evitarea greşelilor predecesorului său, bazându-se în
politica internă pe ideea promovării „prosperităţii” prin favorizarea la
maximum a afacerilor marelui capital. A instituit un program de
economii prin reducerea cheltuielilor federale, apoi a redus şi
impozitele pe afaceri.
În 1924 Congresul american a adoptat legea de restrângere a
imigraţiei (National Origins Act), prin care se înăspreau prevederile
celei anterioare. Prin această lege, numărul imigranţilor europeni
acceptat anual în SUA era limitat la 150.000.
Pe plan extern, una dintre priorităţile administraţiei Coolidge
a fost recuperarea creditelor acordate aliaţilor în timpul războiului
(11,5 miliarde de dolari). Întrucât ţările europene creditate de SUA îşi
fundamentaseră restituirea acestora pe despăgubirile de război care
trebuiau plătite de Germania, financiarul Charles Dawes a elaborat un
plan, în 1924, care – pornind de la premisa necesităţii redresării
economiei Germaniei, pentru a face această ţară din nou solvabilă –
permitea angrenajului obligaţiilor financiare internaţionale să
funcţioneze normal. În aprilie 1926 SUA au fost nevoite să aplice un
moratoriu şi o scădere a dobânzilor pentru creditele acordate puterilor
occidentale. Planul Young din 1929 a completat această măsură,
impunând noi reduceri ale datoriilor de război germane. Cu toate
aceste facilităţi, până la 31 decembrie 1930 SUA au reuşit să
recupereze de la foştii aliaţi doar suma de 2,5 miliarde dolari, întrucât
– izbucnind marea criză economică – Germania n-a mai plătit nimic
din despăgubirile de război, reduse substanţial. În timpul
administraţiei Coolidge s-a accentuat penetraţia economică a SUA în
America Latină; în 1925, de pildă, din cele 20 de state din această
zonă a lumii, 14 se aflau sub controlul financiar sau politic american,
6 din ele (Honduras, Nicaragua, Haiti, Cuba, Santo-Domingo,
Panama) fiind vremelnic şi sub ocupaţie militară. În Extremul Orient,
SUA şi-a intensificat intervenţia militară în China, sprijinindu-l pe
Cian-Kai-Şi.

51
 În 1928 Convenţia naţională republicană l-a declarat favorit în
cursa pentru Casa Albă pe Hoover. La alegerile din toamna acestui an,
el a obţinut o victorie zdrobitoare în faţa candidatului democrat Alfred
Smith (întrunind 21.300.000 voturi populare şi 444 de voturi
electorale, faţă de 15.000.000 voturi populare şi 87 voturi electorale
ale adversarului său). Primele luni ale administraţiei sale (până în
iunie 1929) se desfăşoară într-un climat de încredere şi de continuare a
creşterii indicilor profiturilor. Din vară, însă, se înregistrează
reducerea producţiei de oţel şi de automobile, acumularea de mărfuri
industriale în depozite, încetinirea ritmului în construcţii, creşterea
şomajului.
În 24 octombrie 1929 („joia neagră”) s-au vândut la bursa din
Wall-Street de la New York 12.800.000 acţiuni, la cursuri în scădere
vertiginoasă, declanşându-se crahul. În zilele următoare, marile bănci
au aruncat pe piaţa financiară zeci de milioane de dolari pentru a
cumpăra acţiuni la preţuri ferme şi a stabiliza astfel bursa. Panica,
însă, n-a mai putut fi oprită, întrucât până la 14 noiembrie valoarea
acţiunilor cotate la bursa din New York s-a redus cu circa o treime,
pierzându-se peste 26 miliarde de dolari. Sute de mii de acţionari s-au
ruinat în câteva zile, iar „prosperitatea” americană s-a spulberat,
generând marea criză economică mondială. În consecinţă, dispariţia
capitalului financiar a afectat toate mecanismele capitalului real:
băncile suspendau plăţile; mii de întreprinderi industriale au dat
faliment şi şi-au închis porţile, concediind salariaţii cu miile; comerţul
stagna, căci prin concedieri ori prin diminuarea salariilor celor rămaşi
în activităţile productive puterea de cumpărare a consumatorilor
scădea vertiginos.
În anii crizei economice, investiţiile de capital au înregistrat o
scădere substanţială, de la 8 miliarde dolari în 1928, la 0,161 miliarde
în 1932. Un număr de 5761 bănci cu depozite însumând peste 5
miliarde dolari au dat faliment. Evident, criza a afectat şi agricultura;
numai în perioada septembrie 1929 – septembrie 1932 preţurile
produselor agrare au scăzut în medie cu 58%, iar peste 1 milion de
ferme au fost vândute la licitaţie. Comerţul exterior al SUA s-a redus
la un sfert din valoarea lui de dinainte de criză. În martie 1933, când a
fost atins punctul maxim al crizei, numărul şomerilor a ajuns la
incredibila cifră de 17 milioane. Totodată, salariile celor care au reuşit
52
să-şi păstreze locurile de muncă au fost diminuate cu 30-40%.
Efectele crizei s-au răsfrânt dezastruos asupra nivelului de trai al
populaţiei. Drept urmare, sporesc nemulţumirile sociale şi protestele
de tot felul. La 6 martie 1930, de pildă, a avut loc o mare demonstraţie
naţională a şomerilor (cu peste 1.250.000 participanţi); la 6 decembrie
1931 se desfăşoară la Washington primul „marş al foamei”; al doilea
în decembrie 1932.
Mizeria şi suferinţele provocate de marea criză economică,
neîncrederea şi aversiunea faţă de Hoover (contracandidatul
republican), coroborate cu demagogia socială a democraţilor, care
atacau virulent corupţia din administraţia de stat şi a magnaţilor
financiari, au determinat – la alegerile prezidenţiale din toamna
aceluiaşi an – victoria categorică a lui Franklin Delano Roosvelt şi
obţinerea majorităţii de către delegaţi în Congres. Mai întâi şi mai
presus de toate, preşedintele Roosvelt (1933-1945), singurul
preşedinte american ales de patru ori consecutiv, a marcat două
momente importante în cronica Casei Albe: unul privind imixtiunea
puterii executive în viaţa social-economică a ţării, celălalt privind
puterile deţinute vreodată de un şef al administraţiei americane. Încă
în timpul campaniei electorale din vara anului 1932, el declara în faţa
alegătorilor că era necesară reconstrucţia economiei naţionale şi a
promis că „va promova o nouă orientare (New Deal) pentru poporul
american”. Deşi conţinutul termenului era destul de vag, New Deal-ul,
desfăşurat pe parcursul primelor două mandate, se va dovedi a fi un
ansamblu eficient de reforme şi măsuri ce vizau revitalizarea
capitalismului.
Privit în ansamblu, având în vedere în primul rând caracterul
reformelor şi măsurilor adoptate, precum şi consecinţele lor, putem
afirma că New Deal-ul a fost – în esenţă – o politică liberală moderată
care slujea interesele cercurilor monopoliste, dar şi o politică de
reforme şi concesii faţă de cele mai largi categorii sociale ale
populaţiei pentru diminuarea efectelor crizei economice. Drept
urmare, prin această politică administraţia americană a reuşit să
soluţioneze majoritatea conflictelor sociale care zguduiseră SUA în
acei ani. În general, ansamblul măsurilor reformatoare a cunoscut
două etape: primul New Deal (1933-1934) a fost conceput pe măsuri
de ajutorare şi redresare economică; în timp ce al doilea New Deal
53
(1935-1938) a fost mult mai radical, axat pe reforme sociale.
Convocând Congresul într-o sesiune specială (9 martie-16 iunie
1933), cunoscută în istoria SUA sub denumirea de sesiunea celor „o
sută de zile”, forul legislativ american a luat în dezbatere toate
proiectele trimise de către preşedinte. Astfel, legea pentru
reglementarea reluării activităţilor bancare (din 9 martie) dădea „undă
verde” doar acelor bănci, care – în urma controlului statului – erau
considerate „sănătoase”; suspendarea etalonului aur şi devalorizarea
dolarului cu 38% (19 aprilie); legea pentru reglementarea agriculturii,
prin care fermierii erau „stimulaţi” băneşte pentru reducerea
producţiei agricole (12 mai); legea pentru refacerea industriei
naţionale, prin care se stabileau salariul minim, ziua de lucru maximă,
volumul producţiei (16 iunie) etc. au dat executivului posibilitatea să
preia în fapt controlul asupra operaţiunilor bancare şi valutare ale ţării.
La 8 noiembrie 1933 este înfiinţată Administraţia lucrărilor civile care
dă de lucru la aproximativ 4 milioane de şomeri. La 31 ianuarie 1934
are loc o nouă devalorizare a dolarului, cu 59,6% din valoarea sa
iniţială. Pe de altă parte, anularea „legii prohibiţiei”, care din 1920
interzisese fabricarea şi consumul băuturilor alcoolice, a pus capăt
unei importante surse de violenţe, crime şi corupţii în societatea
americană.
Întrucât flagelul şomajului făcea în continuare ravagii, la
solicitarea preşedintelui, încă la 31 martie 1933 se constituise Civilian
Conservation Corps (CCC) pentru tinerii şomeri (în vârstă de 18-25
ani). Organizaţi în tabere de muncă, în care a fost introdusă disciplina
militară, aproximativ 250.000 de tineri, dar şi 25.000 de veterani de
război şi 25.000 de pădurari munceau la împăduriri, ameliorarea
solului, îndiguiri, construirea de drumuri ş.a. Spre sfârşitul anului
1933 s-a înfiinţat o nouă instituţie, Civil Works Administration, care a
angajat imediat circa 4 milioane de şomeri la diferite munci sezoniere.
Cel de-al doilea New Deal a fost lansat de Roosvelt în mesajul
său anual către Congres (4 ianuarie 1935), având trei obiective
importante: asigurarea mijloacelor de trai ale populaţiei printr-o
folosire mai raţională a resurselor naţionale; asigurări sociale pentru
şomaj, bătrâneţe, boală şi invaliditate; desfiinţarea cartierelor
periferice insalubre şi construirea de locuinţe mai bune. Pentru al
doilea program de lucrări publice, Works Progress Administration
54
(WPA – Administraţia lucrărilor publice) a cheltuit în decursul
existenţei sale (1935-1942) peste 13 miliarde dolari, dând de lucru în
perioada sa de maximă activitate la 3.800.000 de persoane, între
beneficiarii ajutoarelor guvernamentale numărându-se şi mii de
medici, artişti, muzicieni, profesori, învăţători etc.
Din bugetul statului, guvernul federal a acordat numeroase şi
importante credite bancherilor, industriaşilor şi fermierilor în scopul
revitalizării sectoarelor economice, politică soldată cu efecte pozitive.
Şomajul, de pildă, a scăzut de la 13 milioane la sub 8 milioane în anii
1933-1937, iar veniturile fermierilor aproape s-au dublat. La începutul
anului 1937, indicele producţiei industriei naţionale l-a depăşit pe cel
din 1929.
La 5 iulie 1935 Congresul a adoptat legea federală cu privire
la relaţiile de muncă (legea Wagner), prin care se confirma dreptul
muncitorilor la organizare socială şi la contractul colectiv, iar la 14
august 1935 este votată legea asigurărilor sociale, prin care se acordau
pensii de bătrâneţe de la 65 ani, ajutoare de şomaj etc. Tot prin legea
senatorului Wagner, a fost înfiinţat un Serviciu locativ al Statelor
Unite. Din sumele alocate s-au construit 161.000 apartamente pentru
oamenii pauperizaţi.
Executivul american condus de Roosvelt a adus un suflu nou
şi în domeniul politicii externe. Stabilirea de relaţii diplomatice cu
URSS la 16 noiembrie 1933 a marcat în epocă tendinţa spre o politică
externă realistă, liberală.
Obligaţia, promulgată de Congres (mai 1934), de a acorda
Filipinelor independenţa, adoptarea politicii de „bună vecinătate” faţă
de statele Americii Latine, abandonarea amendamentului Platt (de
dependenţă) impus Cubei în 1901, retragerea unităţilor de puşcaşi
marini din Haiti, anularea unor prevederi împovărătoare impuse
Republicii Panama ş.a. reflectau supleţea noii orientări în politica
externă americană, fără să fie ştirbite însă, câtuşi de puţin, interesele
politice şi economico-financiare ale SUA. Totuşi, faţă de evoluţia
unor evenimente din Europa şi Asia, sub presiunea mişcării
izolaţioniste, Congresul a adoptat în 1935 „legea neutralităţii”
(prelungită în februarie 1936 şi mai 1937), prin care se impunea
embargoul asupra livrărilor de arme şi muniţii către ţările aflate în
război.
55
 Drept urmare, Washingtonul a rămas pasiv când Italia fascistă
a atacat Abisinia, dar şi când trupele hitleriste au ocupat zona
demilitarizată renană. Ba mai mult, când se desfăşura războiul civil
din Spania, Roosvelt a impus votarea unui amendament la legea de
neutralitate (1 ianuarie 1937), ca aplicarea ei să fie extinsă şi asupra
războaielor civile. În atari împrejurări, legea de neutralitate lovea în
victimele agresiunii, şi nu în agresori. În Asia, chiar dacă executivul
american a blamat în câteva rânduri agresiunea Japoniei împotriva
Chinei (iulie 1937) şi a subliniat totodată „interesele” SUA în această
ţară, capitaliştii americani au continuat să furnizeze Japoniei mai mult
de jumătate din materialele strategice şi mărfurile industriale, pe care
guvernul de la Tokio le foloseau în cea mai mare parte în operaţiunile
militare din China. Totuşi, într-un discurs rostit la 5 octombrie 1937 la
Chicago, Roosvelt a recunoscut că „politica de izolare sau de
neutralitate nu este o salvare”, şi, prin urmare, sunt necesare acţiuni
colective internaţionale pentru curmarea agresiunilor.
Din 1938, şeful administraţiei americane a orientat politica
externă a SUA pe linia respingerii agresiunii statelor fasciste, luând
totodată măsuri eficace pentru a asigura spatele ţării şi a lovi în masiva
agentură creată de hitlerişti în America Latină. Drept urmare, lucrările
Conferinţei panamericane (9-27 decembrie 1938) de la Lima au fost
direcţionate împotriva Axei Berlin-Roma-Tokio şi împotriva
penetraţiei puterilor fasciste în statele latino-americane. Cu acest
prilej, au fost adoptate peste 100 de rezoluţii, aproape toate fiind
elaborate într-un spirit antifascist, reflectând necesitatea stăvilirii
acţiunilor subversive desfăşurate de agenturile naziste şi profasciste în
America, combătând prejudecăţile rasiale şi persecuţiile religioase, şi
pronunţându-se pentru salvgardarea libertăţii şi independenţei
popoarelor din această parte a lumii.

Canada

Cel mai important dintre dominioanele britanice, Canada (cu

o suprafaţă de 9.655.440 km2 şi o populaţie de 9.325.000 locuitori), a
sprijinit şi cel mai intens efortul militar al metropolei în anii primului
război mondial. A furnizat atât Marii Britanii, cât şi Franţei, masive
cantităţi de cereale, produse animaliere, diferite materii prime şi
56
armament. Datorită solicitărilor Puterilor Aliate şi Asociate din
Europa, între 1913-1918 suprafeţele însămânţate au crescut cu 80%,
valoarea cărnii exportate a sporit de la 6 milioane la 85 milioane
dolari, a vitelor de la 10 la 35 milioane dolari, iar a produselor lactate
de la 19 la 35 milioane dolari. În anii marii conflagraţii, fabricile
canadiene au produs diferiţi explozivi în valoare de 1 miliard dolari,
avioane şi nave militare în valoare de 500 milioane dolari.
Deşi nu fusese pregătită, Canada a participat totuşi la război
alături de Puterile Antantei, cu trupe însumând 425.000 soldaţi şi
ofiţeri, din care 60.661 şi-au pierdut viaţa pe frontul de vest. Datorită
efortului de război, Canada a revendicat – la sfârşitul lui – o largă
autonomie în cadrul imperiului, precum şi trimiterea unei delegaţii
proprii la Conferinţa de Pace de la Paris. Ba mai mult, încă de atunci
guvernul canadian a revendicat dreptul de a semna separat tratatele de
pace şi dreptul de a fi membru, cu delegat propriu, al Societăţii
Naţiunilor. Dar avântul economic din anii războiului a luat sfârşit în
1919, când – datorită lipsei de cerere a produselor canadiene în
exterior – capacităţile industriale şi-au restrâns producţia la nivelul
cerinţelor perioadei de pace. În plus, guvernul trebuia să ia măsuri
pentru resorbirea ostaşilor demobilizaţi şi să asigure fondurile pentru
subvenţiile ce trebuiau acordate răniţilor şi invalizilor de război,
văduvelor şi orfanilor.
În viaţa politică internă, pe lângă tradiţionalele partide liberal
şi conservator, care alternau la guvernare, îşi fac apariţia şi alte
formaţiuni politice. Astfel, în 1919, se constituie partidul progresist,
care activează până în 1932; în iunie 1921, ia fiinţă, în ilegalitate,
partidul comunist, care va activa legal din 1922, sub denumirea de
partidul muncitoresc. Primele alegeri parlamentare postbelice,
desfăşurate la 6 decembrie 1921, vor fi câştigate de liberali, care
domină viaţa politică între cele două războaie mondiale (cu excepţia
anilor 1930-1935). Drept urmare, Canada va fi guvernată de la 29
decembrie 1921 până la 6 august 1930 (exceptând perioada 29 iunie-
24 septembrie 1926) de un cabinet liberal, condus de William Lyon
Mackenzie King. La Conferinţa imperială de la Londra, din 19-23
noiembrie 1926, Canadei i se recunoaşte formal o situaţie „egală” cu a
Marii Britanii în cadrul Commonwealthului. Drept urmare, guvernul

57
canadian înfiinţează în 1927, la Washington, prima sa reprezentanţă
diplomatică peste hotare.
Pe plan economic, după ce în anii 1920-1922 Canada s-a
confruntat cu o criză economică, în timpul căreia preţurile produselor
industriale şi agricole s-au prăbuşit, iar exporturile s-au redus, în
perioada 1923-1929 se înregistrează un puternic reveriment. Acesta s-
a bazat, în special, pe exportul de grâu (38% din exportul mondial) şi
pe creşterea forţei de muncă, datorită numărului mare de imigranţi
(1.250.000 persoane, între 1924-1930).
Acum, prin valorificarea unor bogate resurse minerale, se
dezvoltă intensiv industria extractivă (cărbune, bauxită, aur, cupru) şi
prelucrătoare a lemnului, a celulozei şi hârtiei, automobilelor,
electrotehnică, chimică. De asemenea, în scopuri energetice, s-a
intensificat exploatarea bazinelor hidrografice ale ţării. Cea mai
intensivă dezvoltare s-a înregistrat în provinciile Québec, Ontario,
Columbia britanică şi Alberta.
În 1930 şi economia Canadei a fost cuprinsă de marea criză,
care s-a prelungit până în 1935. Momentul ei de vârf a fost atins în
1932, când aproape jumătate din numărul muncitorilor au devenit
şomeri. Industria forestieră şi-a încetat practic activitatea, iar cele mai
multe mine au fost închise. Pentru a estompa nemulţumirile sociale
crescânde ale populaţiei pauperizate, a apărut un New Deal canadian.
Astfel, în 1933, cabinetul conservator, condus de Richard Bedfort
Bennett (7 august 1930-23 octombrie 1935) a constituit Comisia
regală de anchetă asupra preţurilor şi cumpărăturilor, iar în 1934 a luat
fiinţă Natural Products Marketing Board, cu scopul de a controla şi
dirija exportul principalelor mărfuri. Tot atunci au fost adoptate două
legi care au dat posibilitate fermierilor să ajungă la compromisuri cu
băncile creditoare, să beneficieze de prelungirea unor termene de
plată. Ca şi în SUA, printr-o lege cu caracter social, au fost alocate ca
ajutoare de şomaj 140 milioane dolari, iar pentru lucrările publice –
care absorbeau un număr de şomeri – 40 milioane dolari. După
depăşirea momentului de vârf al crizei economice, la începutul anului
1933 au fost legiferate măsuri pentru reglementarea „onestă şi loială”
a tranzacţiilor comerciale şi industriale şi pentru dotarea agriculturii
din regiunile vestice ale ţării cu mijloacele materiale necesare. În
sfârşit, tot prin lege s-a stabilit ziua de muncă de 8 ore.
58
 În viaţa politică internă, până în 1930, când partidul liberal a
fost la guvernare, acesta a reuşit să absoarbă majoritatea membrilor
partidului naţional progresist. Încercând să-şi consolideze poziţia în
parlament, cabinetul liberal a organizat în 1930 alegeri generale, pe
care însă le-a pierdut în favoarea conservatorilor. Drept urmare,
aceştia vor forma un guvern în frunte cu Richard Bennett, înfruntând
cu stoicism şi greutăţile crizei. Prin „Statutul de la Westminster” din
11 decembrie 1931 Canada devine stat suveran în cadrul
Commonwealthului. Între timp, în provincia Québec s-a înfiripat
mişcarea politică a francezilor canadieni, Uniunea Naţională, cu
caracter naţionalist. În 1932 s-a dezvoltat o nouă mişcare politică, pe
plan federal, The Cooperative Commonwealth Federation (Federaţia
Comunităţii Cooperatiste), în care au fost cuprinşi numeroşi fermieri,
muncitori şi intelectuali, adepţi ai socialismului reformist de tip
britanic. Această mişcare, care spre anul 1940 a devenit în fapt un
partid social-democrat, viza înlocuirea sistemului capitalist şi
cucerirea puterii politice de către cei exploataţi, dar exclusiv pe cale
paşnică, prin câştigarea alegerilor parlamentare. În 1935 pe scena
vieţii publice apare o nouă formaţiune politică, partidul creditului
social, strâns legat de interesele monopolurilor petroliere din SUA. La
alegerile generale din 1935 conservatorii au fost înfrânţi, cedând
puterea în favoarea liberalilor, care – sub conducerea aceluiaşi lider,
Mackenzie King – vor forma cabinetul la 23 octombrie 1935 şi vor
guverna ţara până la 15 noiembrie 1948. Pe plan extern, guvernul
liberal s-a străduit să accentueze tendinţa spre independenţa deplină a
Canadei.

REGIMURI TOTALITARE DE DREAPTA, FASCISTE.

Italia lui Mussolini

Max Gallo, unul dintre reputaţii cercetători ai istoriei

contemporane, afirmase, îndrituit, încă în urmă cu peste 30 de ani, că
„dacă vrei să înţelegi Italia lui Mussolini şi dacă vrei să cunoşti omul,
trebuie să faci investigaţii (…), să cauţi antecedente, puncte de reper,
să evoci, în linii mari, personalitatea Italiei aşa cum se contura ea în

59
vremea în care se năştea cel care a pretins mai târziu că a creat-o din
nou”.
Italia (având o suprafaţă de 310.137 km2 şi o populaţie de
aproximativ 40 milioane locuitori), deşi putere învingătoare, suporta
din greu consecinţele participării ei la marea conflagraţie mondială:
654 mii de morţi, 400 de mii de mutilaţi, 1,5 milioane de prizonieri,
devastarea unor întinse ţinuturi din nord şi pierderea unei importante
părţi a flotei comerciale. Pe de altă parte, pentru nevoile războiului –
care i-a asigurat întregirea naţional-statală – Italia a trebuit să
contracteze numeroase împrumuturi externe, care au crescut de la 15,3
miliarde lire în 1914 la 49,9 miliarde lire în 1919, iar conflagraţia a
costat ţara 65 miliarde lire aur. Prin urmare, războiul – care a scăzut
drastic resursele economiei naţionale – a sporit mizeria socială,
declanşând în anii 1919-1920 o puternică criză economică, creşterea
preţurilor, inflaţie, accentuarea şomajului. Privită în ansamblu, deşi
nordul era puternic industrializat, Italia era încă o ţară agrară. În
mediul rural dominau autoritar micile gospodării ţărăneşti (90% dintre
ele aveau sub 1 ha), opuse prin interese marilor latifundii, ce
cunoşteau transformările capitaliste din agricultură. Nemulţumirile
crescânde ale populaţiei pauperizate de la oraşe şi sate (argaţii şi
zilierii îndeosebi) au determinat creşterea considerabilă a conflictelor
sociale şi de muncă: în 1919 au avut loc 1663 greve în industrie şi 208
în agricultură; în 1920, 1881 şi respectiv 189 greve. Nu întâmplător,
organizaţia sindicală a muncitorilor agricoli (Federaterra), cu 850 mii
de membri, era cea mai mare federaţie din componenţa Confederaţiei
Generale a Muncii. Ea a obţinut, prin mişcările revendicative,
introducerea săptămânii de lucru de 48 de ore pentru muncitorii
agricoli, acordarea de împrumuturi băneşti prin organizaţiile sindicale
ş.a. În regiunile din sudul Italiei, mişcările ţărăneşti pentru reforma
agrară, prin ocuparea latifundiilor moşiereşti nelucrate au înregistrat
asemenea proporţii, încât guvernul a fost nevoit să dea un decret, la 2
septembrie 1919, care acorda, în situaţii speciale, posibilitatea ca
organizaţiile cooperatiste ţărăneşti să exploateze domeniile lăsate în
paragină sau insuficient exploatate agricol.
În acest climat de tensiune socială, are loc o puternică
regrupare a forţelor politice. Mai întâi de toate, pe fondul scăderii
influenţei şi autorităţii partidelor burgheze, creşte necontenit poziţia şi
60
prestigiul partidului socialist în viaţa publică a ţării, motiv serios de
îngrijorare pentru clasele dominante. Drept urmare, ca o primă reacţie,
abatele Don Sturzo a fondat în ianuarie 1919 partidul popular catolic.
Pentru a atrage cât mai mulţi aderenţi din rândurile muncitorilor şi
ţăranilor, programul populiştilor catolici cuprindea unele revendicări
democratice, printre care: reforma agrară, dezvoltarea legislaţiei
sociale, extinderea atribuţiunilor organelor administraţiei locale etc.
Dar noul fenomen în viaţa politică a Italiei postbelice l-a
reprezentat apariţia fascismului. Astfel, la 23 martie 1919 se creează la
Milano „Fasciile italiene de luptă” (Fasci italiani di Combattimento),
embrionul partidului fascist italian. Fondatorul şi conducătorul
mişcării fasciste a fost Benito Mussolini, la început un ziarist cu o
orientare de centru-stânga, exclus din partidul socialist în 1914 pentru
că în ziarul său (Il popolo d’Italia) propovăduise intrarea Italiei în
război. Acum, însă, a strâns sub flamura sa de luptă, orientată făţiş
spre extrema dreaptă, mii de foşti combatanţi (care nu şi-au mai găsit
de lucru după demobilizare), tineri ofiţeri dezorientaţi politic după
război, elemente ale micii burghezii urbane, funcţionari, muncitori în
şomaj etc. În primele săptămâni de activitate, atât ideologia cât şi
programul mişcării fasciste nu erau clar conturate. O recunoaştere în
acest sens îi aparţine chiar lui Mussolini, care – în ziarul săi din 23
martie 1919 – scria: „Noi ne permitem luxul să fim aristocraţi şi
democraţi, conservatori şi progresişti, reacţionari şi revoluţionari,
legalişti şi ilegalişti, în funcţie de timp, de loc, de mediu…”
Totuşi, din primăvară şi până în toamnă, Benito Mussolini şi
partizanii săi din „fasciile de luptă” au dezlănţuit o puternică campanie
împotriva socialiştilor şi marxismului; ei s-au remarcat apoi ca
spărgători de grevă şi organizatori a tot felul de provocări contra
mişcării revoluţionare a proletariatului. Teroarea, demagogia deşănţată
şi programul naţionalist de expansiune teritorială au fost principalele
arme de luptă ale „cămăşilor negre” din Italia. Pe fondul acestei stări
de spirit, la 12 septembrie 1919 un grup de voluntari naţionalişti,
condus de Gabrielle d’Annunzio, asediază şi ocupă oraşul Fiume (azi
Rijeka, în Croaţia), încordând relaţiile italo-iugoslave. La 20
septembrie, având în subordinea sa 20.000 de legionari, d’Annunzio
se numeşte „comandant al oraşului Fiume” şi se înscrie în fascia din
oraş.
61
 Între timp, la 2 septembrie, sub presiunea socialiştilor, a fost
votată o nouă lege electorală, care introducea votul universal.
Alegerile parlamentare sunt fixate pe data de 16 noiembrie 1919. La
nivel naţional, campania electorală este dominată de întoarcerea lui
Giolitti, care – la 12 octombrie, la Dronero – formulează un program
de guvernământ, prin care „giolittismul” de dinainte de război este
lărgit şi adaptat condiţiilor social-politice postbelice. Dar la alegerile
parlamentare, la care participă 6.500.000 de alegători, socialiştii se
situează pe primul loc cu 1.840.593 de voturi, iar pe locul doi – mare
surpriză – vor fi populiştii catolici ai lui Sturzo, cu 1.175.000 de
voturi. În Cameră vor fi deci 156 deputaţi socialişti, în loc de 51 şi 103
deputaţi populişti. S-au constituit două blocuri în parlament, iar
vechile formaţiuni politice nu mai deţin acum decât 252 de locuri din
totalul de 509. Victoria socialiştilor este foarte clară în nord, acolo
unde voturile depăşesc 40% în Toscana, Lombardia, Umbria, Piemont
şi ating 60% în Emilia. În fruntea singurei liste fasciste din Italia,
depusă la Milano, a candidat Mussolini. Dar aici, spre stupoarea lui,
lista fasciilor a întrunit doar 5795 de voturi, în timp ce socialiştii au
obţinut 176.000, iar populiştii 74.000.
Întrucât climatul de tensiune socială persistă, cei 156 de
deputaţi socialişti, care formează un bloc compact, nu îndrăznesc să
conceapă o acţiune revoluţionară sau un larg program reformist, căci
partidul popular catolic este o forţă politică concurentă. În ianuarie
1920, şeful guvernului, Nitti, creează Regia Guardia (garda regală), la
care se adaugă carabinierii, ale căror efective au fost sporite
considerabil. Din acel moment în Italia era greu să găseşti o
alternativă democratică în viaţa politică, să găseşti aliaţi parlamentari,
căci violenţa era cotidiană, impusă. Deputaţii când ieşeau de la
şedinţele forului legislativ erau bătuţi pe stradă, în întreprinderi şi cele
mai neînsemnate greve se soldau cu morţi şi răniţi. Astfel, „din aprilie
1919 până în aprilie 1920 se înregistrează o sută patruzeci şi cinci de
morţi şi patru sute patruzeci şi patru de răniţi, fără ca fascismul să-şi fi
făcut intrarea pe scenă” (Max Gallo). La 4 iunie 1920, printr-un
decret-lege semnat de Nitti, preţul pâinii a fost urcat la o liră şi
jumătate kilogramul, stârnind de îndată protestele partidelor din
opoziţie, iar în numeroase oraşe (îndeosebi la Milano şi Bari)
izbucnesc manifestări sângeroase. La 9 iunie, şeful guvernului îşi
62
retrage decretul şi demisionează. Două zile mai târziu, regele îl
însărcinează pe bătrânul Giolitti cu formarea noului cabinet, care la 15
iunie este alcătuit sub forma unui executiv de uniune naţională, în
speranţa că acest guvern trebuia să pună capăt dezbinării dintre
neutralişti şi intervenţionişti, orientări care dominaseră scena politică
italiană din preajma şi în timpul primei mari conflagraţii mondiale.
Dar noul cabinet Giolitti se confruntă dintru început cu o
situaţie economică dezastruoasă; deficitul atinge 18 miliarde de lire,
iar moneda se devalorizează. În aceste împrejurări, el propune măsuri
severe de redresare: de la nominalizarea titlurilor până la controlul
profiturilor de război şi la rechiziţii. Pe de altă parte, declară public că
mai vrea să redea parlamentului toată puterea, şi să renunţe astfel la
decretele-legi (metodă prin care Nitti guvernase ţara în ultimele luni).
La sfârşitul lunii august 1920 se declanşează o puternică
mişcare revoluţionară a proletariatului din nordul Italiei, cunoscută
sub numele de „mişcarea consiliilor de fabrică”. După ce, la 30
august, muncitorii ocupă uzinele din Milano, mişcarea cuprinde
Torino şi apoi întreaga peninsulă. La ea se alătură şi ţărănimea săracă
din sudul Italiei. La uzina „Fiat”, de pildă, consiliul muncitoresc se
întruneşte în biroul directorului, decorat cu drapelul roşu, purtând pe
el secera şi ciocanul. În fabricile şi uzinele ocupate de muncitori,
consiliile muncitoreşti discută producţia, funcţionează tribunale, sunt
arborate drapele roşii şi inscripţionate lozinci revoluţionare: „Trăiască
sovietele!”, „Trăiască revoluţia!”. Activităţile productive şi de
desfacere continuă sub controlul nemijlocit al consiliilor muncitoreşti.
Paralel, la sate, continuă acţiunile ţărăneşti de ocupare a latifundiilor
moşiereşti. La sfârşitul lunii septembrie, întrucât în sânul conducerii
PSI şi a Confederaţiei Generale a Muncii au învins opiniile liderilor
reformişti, se decide evacuarea fabricilor de către muncitori şi redarea
lor spre administrare patronatelor, în schimbul unor promisiuni ale
guvernului de a institui „controlul producţiei” şi de a mări salariile.
Între timp, în cadrul partidului socialist începuse un proces de
sciziune. Împotriva grupurilor de reformişti şi centrişti oportunişti s-a
manifestat tot mai activ un nucleu al militanţilor de stânga, marxist,
denumit din mai 1919 Ordine Nuova, sub conducerea lui Antonio
Gramsci şi Palmiro Togliatti. Acest grup îşi axase lupta ideologică
pentru transformarea partidului socialist într-un partid revoluţionar. La
63
congresul al XVII-lea al PSI (Livorno, ianuarie 1921), fracţiunea
comunistă a condiţionat rămânerea în partid de excluderea membrilor
reformişti. Neobţinând votarea unei asemenea rezoluţii, fracţiunea
comunistă a părăsit congresul şi a creat, tot la Livorno, partidul
comunist italian.
Urmărind să stabilizeze climatul politic din ţară, Giolitti –
care se simte tot mai mult ameninţat şi din dreapta, şi din stânga,
„unde i se impută sprijinul acordat fascismului” (Max Gallo) – dizolvă
la 7 aprilie Camera şi fixează noi alegeri parlamentare pe ziua de 15
mai 1921. El urmărea ca, astfel, să constituie în ţară „blocuri
naţionale”, blocuri tricolore, în care ar intra fasciştii, şi totodată, să
distrugă partidele de masă (partidul socialist şi partidul popular
catolic), care nu prea agreau combinaţiile parlamentare. Cu toate
acestea, rezultatul alegerilor l-a surprins neplăcut pe Giolitti:
socialiştii păstrează 122 de mandate, iar comuniştii trimit în Cameră
16 deputaţi; cele două grupuri de stânga întrunind 1.861.505 voturi, cu
20 de mii de voturi mai mult decât în 1919. Populiştii catolici ai lui
Sforza sporesc de la 100 la 107 deputaţi, iar „blocurile naţionale”
obţin 275 de locuri din totalul de 535 câte existau în Cameră, deci o
majoritate destul de fragilă, întrucât ea cuprindea tot felul de
politicieni, de la reformişti la fascişti. Spre deosebire de alegerile din
1919, acum Mussolini a fost ales de două ori (la Milano, cu 124.918
voturi şi la Bologna, cu 172.491 de voturi). Aşadar, el intra în
parlamentul italian în fruntea unui grup de 23 de deputaţi fascişti,
printre care Grandi şi Farinacci. La aflarea veştii despre alegerea lui,
verdictul lui Mussolini este extrem de dur şi categoric: „Noi nu vom fi
un grup parlamentar, ci un pluton de acţiune şi de execuţie”.
Prin urmare, până în toamna anului 1920, fascismul italian îşi
păstrează caracterul de grupare destul de modestă. Din primăvara lui
1921, pe fondul regresului marelui val revoluţionar, fascismul se
revigorează, fiind organizat în escuade sau căprării de luptă
(scuadre), înarmate, motorizate şi instruite militar de foşti ofiţeri de
carieră. Drept urmare, proliferează şi acţiunile lor; se înmulţesc
„expediţiile de pedeapsă” mai întâi împotriva cooperativelor săteşti şi
a municipalităţilor socialiste ale bogatelor regiuni agricole din nord şi
din centru, apoi împotriva Caselor Poporului şi a organizaţiilor
muncitoreşti din marile centre industriale. Toţi cei care se împotrivesc,
64
comunişti, socialişti, sindicalişti, dar şi catolici ori liberali, sunt
brutalizaţi, alungaţi sau, pur şi simplu, asasinaţi. În toamna anului
1921 fascismul dispunea de 2000 de secţii şi peste 300.000 de
membri. Şi astfel, în noiembrie 1921 cu prilejul congresului de la
Roma, mişcarea fascistă s-a transformat în partid politic, partidul
naţional fascist.
Un an mai târziu, în timp ce în oraşe şi la sate violenţele
fasciste sporesc vertiginos, congresul partidului naţional fascist, care
are loc la Neapole, în ultima decadă a lunii octombrie 1922,
organizează „Marşul asupra Romei”, o parodie de revoluţie populară
pentru acapararea puterii. Aflat în fruntea unui cvadrumvirat
„revoluţionar”, Mussolini a adresat la 26 octombrie 1922 un
ultimatum guvernului, cerându-i să demisioneze în decurs de 48 de
ore. A doua zi, premierul Luigi Facta a decretat starea de asediu, pe
care regele Victor Emanuel al III-lea – sub presiunea cercurilor
politice naţionaliste şi sub influenţa poziţiei ducelui d’Aosta,
favorabilă fasciştilor – n-a sancţionat-o. Dacă suveranul ar fi semnat
decretul, armata ar fi putut interveni rapid, dezarmând bandele fasciste
care se adunau, barându-le drumul spre Roma. Neputincios în faţa
acestei situaţii, Facta a demisionat, iar Mussolini a pretins funcţia de
şef al guvernului. Între timp, în zilele de 28-29 octombrie se desfăşura
„marşul” legiunilor fasciste asupra Romei, iar regele – cu asentimentul
unor mari fracţiuni ale cercurilor politice conducătoare – îl
însărcinează pe Benito Mussolini cu formarea guvernului. La 30
octombrie 1922 suveranul a aprobat lista unui guvern de coaliţie, în
care fasciştii nu erau nicidecum majoritari. Prin această manevră
subtilă, liderul fascist dorea să inspire încredere, ceea ce i-ar fi permis
să lărgească cercul susţinătorilor în rândurile militarilor, a
funcţionarilor din aparatul de stat, a reprezentanţilor burghezi şi a
intelectualilor, împiedicând astfel şi o opoziţie internaţională. Pe de
altă parte, el pregăteşte cucerirea pe căi legale a puterii, determinând
Camerele parlamentului să-i acorde puteri nelimitate şi să consimtă la
modificarea legii electorale.
De la sfârşitul anului 1922 evenimentele legate de
consolidarea fascismului în Italia se desfăşoară într-un ritm alert. În
seara zilei de 15 decembrie se constituie Marele Consiliu Fascist, iar
cea dintâi dovadă că Mussolini începea să fascizeze statul a
65
reprezentat-o înfiinţarea Miliţiei voluntare naţionale (MVSN), la
dispoziţia liderului, fără să depună jurământ în faţa regelui. Ea va fi
formată din squadrişti. Din acest moment teroarea se instalează în
toată ţara. Sunt bătuţi pe străzi, maltrataţi, sau chiar ucişi, numeroşi
militanţi antifascişti din tot spectrul politic. Sunt arestaţi lideri
socialişti, iar asociaţiile muncitoreşti desfiinţate; sunt limitate la
maximum libertăţile de deplasare ale deputaţilor antifascişti; sunt
concediaţi aproape 50 de mii de muncitori feroviari. La 23 februarie
1923 naţionaliştii fuzionează cu partidul naţional fascist. Cămăşile
albastre, credincioase regelui, intră în Miliţia lui Mussolini. În aprilie
1923 partidul naţional fascist număra peste 500.000 de membri.
Prin urmare, instaurarea dictaturii fasciste a avut loc
progresiv, mai ales că PNF era minoritar în parlament şi în guvern. În
primele luni de guvernare, Mussolini a epurat administraţia existentă,
impunând fascişti în posturile-cheie. Pentru a-şi atrage şi simpatia
industriaşilor şi a marilor proprietari funciari, el a retras în noiembrie
1922 proiectul de reformă agrară şi a determinat parlamentul să
renunţe la ancheta cu privire la beneficiile de război. În paralel, multe
din cuceririle revoluţionare ale proletariatului au fost lichidate: s-a
renunţat la ziua de muncă de opt ore, s-a interzis oficial sărbătorirea
zilei de 1 Mai, Ministerul Muncii a fost desfiinţat, în locul comitetelor
din întreprinderi (acum lichidate) au fost numiţi comisari
guvernamentali, restrângerea drepturilor sindicatelor a fost urmată de
instituirea controlului asupra lor.
Pentru a lovi în autoritatea şi prestigiul partidului popular
catolic, condus de antifascistul Don Sturzo, Mussolini destituie în
aprilie 1923 miniştrii proveniţi din această formaţiune politică, iar mai
apoi – prin reforma şcolară din aceeaşi lună – crucifixele sunt aşezate
din nou în şcoli, dar şi în tribunale. Din acest moment, partidul
popular catolic se fracţionează într-o stângă şi o dreaptă, multe
personalităţi pactând cu fascismul. Drept urmare, Don Sturzo
demisionează de la conducerea partidului la 10 iunie 1023.
În sfârşit, a venit şi rândul parlamentului. Pentru a putea
obţine controlul total asupra forului legislativ, Mussolini i-a
încredinţat prietenului său Acerbo sarcina elaborării unei reforme
electorale, care să-i favorizeze pe fascişti. Abil concepută, ea stipula
acordarea a două treimi din locurile deputaţilor listei naţionale care va
66
obţine 25% din voturi. În capitală, la mijlocul lunii iulie atmosfera era
extrem de tensionată, unii politicieni mai pesimişti se aşteptau la un
război civil, alţii vorbeau de o posibilă vendetă împotriva deputaţilor
care se vor împotrivi reformei electorale. În aceste condiţii, când a fost
supusă votului, 303 deputaţi au votat pentru şi doar 40 au avut curajul
să se împotrivească. La 25 ianuarie 1924 sunt dizolvate Camerele
parlamentului, iar alegerile – conform prevederilor noii legi electorale
majoritare – sunt fixate pe ziua de 6 aprilie. Marea listă organizată de
fascişti („Listone”) întruneşte astfel – prin multe presiuni, ameninţări,
maltratări, fraude şi chiar crime – 4.305.936 voturi, iar opozanţii obţin
şi în aceste condiţii de teroare aproape 3 milioane de voturi. În atari
împrejurări, au fost aleşi 375 deputaţi guvernamentali, din care 275 de
fascişti, iar „Listone”-ul obţine 64,9% din voturi. Populiştii catolici
trimit în parlament 47 de deputaţi, socialiştii 24, iar comuniştii 19. În
noul parlament, deputatul socialist Giacomo Matteotti a demascat la
30 mai, cu mult curaj, fraudele grosolane ale „cămăşilor negre”,
cerând anularea alegerilor generale. Dar la 10 iunie, el a dispărut în
chip misterios, fiind răpit şi asasinat din ordinul lui Mussolini. La
aflarea ştirii întreaga populaţie din ţară a fost cuprinsă de emoţie şi
indignare. În semn de protest, deputaţii opoziţiei s-au constituit în
Blocul de la Aventino, hotărând să utilizeze tactica boicotării
parlamentului, să-l părăsească şi să nu se mai întoarcă la Montecitorio,
atât timp cât cei vinovaţi de asasinarea deputatului socialist nu vor fi
pedepsiţi, cât timp nu vor înceta fărădelegile fasciştilor. Pus câteva
luni în dificultate de opoziţie, care boicotase şedinţele parlamentului,
Mussolini trece la contraatac şi decide în ianuarie 1925 – sprijinit
direct de către rege şi de către o Cameră cu majoritate fascistă –
instaurarea unui regim autoritar în Italia. În acest an au fost emise
2000 de decrete-legi, numite fascistissime, prin care a fost limitată
activitatea tuturor asociaţiilor şi organizaţiilor care nu erau fasciste.
Funcţionarii au fost supuşi unui „control de garanţie” din punct de
vedere politic; puterile şefului guvernului au fost sporite (el nu mai era
răspunzător în faţa parlamentului); organizaţiile socialiste au fost
dizolvate; numeroase ziare interzise; iniţiativa parlamentară şi votul de
încredere desfiinţate.
În anul 1926, legile numite „de apărare a statului” (toate
partidele politice, cu excepţia celui fascist, sunt interzise; crearea
67
„Tribunalului special pentru apărarea statului”; înfiinţarea poliţiei
secrete pentru activitate politică (ORVA – Organizaţia Vigilenţei şi
Reprimării Antifascismului) ş.a., consfinţesc lichidarea oricărei
opoziţii, consolidând fascizarea statului italian. Pe plan extern, din
acest an, Mussolini îşi concentrează atenţia spre Centrul şi Sud-Estul
Europei, sprijinind financiar şi moral mişcarea naţionalistă a prinţului
Starhemberg, Heimwehr, susţine Bulgaria în revendicările sale din
Macedonia iugoslavă, semnează două tratate cu Tirana (1926 şi 1927)
prin care Albania devine un adevărat protectorat italian; cu Ungaria
semnează în aprilie 1927 un tratat îndreptat vizibil împotriva statelor
din blocul Micii Înţelegeri; iar ustaşii lui Ante Pavelić, prigoniţi de
autorităţile sârbeşti, găsesc sprijin şi refugiu deopotrivă în Italia
fascistă şi Ungaria horthystă. Reflectând asupra acestor evenimente,
profesorul Salvemini, emigrat în SUA, scria în primăvara anului 1927
că, „punctul slab al regimului fascist este politica sa externă; de acolo
se va trage dezastrul”. Apoi adaugă: „Dictaturile sfârşesc prin a porni
război (…), căci găsesc în război o salvare din dificultăţile lor
interne”.
Totuşi, timp de aproape 10 ani, regimul fascist al lui
Mussolini se mulţumeşte să exalte naţionalismul, să înmulţească
declaraţiile zgomotoase, fără să se lanseze în aventuri militare. Intuind
viitorul, Mussolini declara însă la 26 mai 1927 că, „la un moment dat,
între 1935 şi 1940, când situaţia va atinge punctul ei crucial, noi vom
face să ni audă glasul şi să ni se recunoască, în sfârşit, drepturile.
Pregătirile noaste mai au nevoie de câţiva ani”. De remarcat faptul că,
pe atunci, Hitler îl idolatriza pe Mussolini, solicitându-i ducelui o
fotografie cu dedicaţie, cerere refuzată însă de liderul fascist de la
Roma.
În aprilie 1927 a fost adoptată Carta Muncii, prin care se
aşezau temeliile statului corporatist italian. Carta stipula că toate
chestiunile privind producţia, munca, planificarea şi salariile intrau în
competenţa unor organisme noi, denumite Corporaţii, în care erau
cuprinşi, pe baze paritare, industriaşii, sindicatele fasciste, directorii
întreprinderilor, reprezentanţii partidului fascist. Înfiinţate pe ramuri
industriale, în comerţ şi agricultură, corporaţiile aveau în fruntea lor
un Consiliu Naţional care, din 1938, a înlocuit Camera Deputaţilor. La

68
15 noiembrie 1928 Marele Consiliu Fascist devine organ
constituţional al statului italian.
Pe plan economic, prin împrumuturi externe în valoare de 241
milioane dolari şi 3 milioane lire sterline (anii 1925-1927), Italia a
înregistrat unele progrese substanţiale. Astfel, producţia industrială a
realizat o creştere valorică de 59% în 1925, faţă de 1922; a început
electrificarea reţelei de căi ferate; producţia de energie electrică a
crescut cu 75%; producţia de oţel de la 1 milion tone pe an, la 1,7
milioane; în decembrie 1927 s-a stabilizat lira italiană. Lărgind
practicile intensive în agricultură, s-a realizat o creştere a producţiei
de cereale; la grâu, de pildă, de la 49,9 milioane quintale obţinute în
1921-1924 s-a ajuns la 73,7 milioane quintale în 1933-1935. Dar,
paradoxal, creşterile economice nu au dus la ameliorarea condiţiilor de
viaţă ale populaţiei, ci, dimpotrivă, salariile au scăzut în 1922-1927 în
medie cu 27%.
În ciuda măsurilor corporatiste, marea criză economică
mondială s-a abătut cu tărie şi asupra Italiei. Momentul ei de vârf a
fost înregistrat în 1932, când volumul producţiei industriale a scăzut
cu 33% în comparaţie cu cel realizat în 1929. Cele mai grav afectate
au fost industriile metalurgică, chimică, constructoare de maşini,
textilă şi construcţiile navale. Între anii 1929-1933 circa 55.000 de
întreprinderi mici şi mijlocii au dat faliment, fiind înghiţite de marile
concerne monopoliste. A avut de suferit şi agricultura, preţurile medii
la produsele agricole scăzând cu 33% în 1934, faţă de 1930.
Poverile crizei economice şi politica antimuncitorească a
regimului fascist au determinat declanşarea unor mişcări şi greve de
protest în diferite regiuni ale ţării. În 1931, spre exemplu, au intrat în
grevă circa 20.000 de muncitori agricoli de pe plantaţiile de orez din
Piemont, care au obţinut până la urmă creşterea salariului. Regimul lui
Mussolini a trecut din nou la represalii. După unele date, incomplete,
au fost condamnaţi în anii crizei 4.671 de oameni, din care 4030 au
fost comunişti, 12 socialişti, 42 militanţi ai organizaţiei burgheze de
rezistenţă atinfascistă Giustizia e Liberta, 22 anarhişti, 6 republicani,
323 alţi antifascişti.
După ieşirea din criză, regimul totalitar fascist şi-a concentrat
toate mijloacele economice şi forţele militare pentru a-şi înfăptui
obiectivele agresive, războinice. Întreaga economie a ţării a fost pusă
69
pe picior de război. Cheltuielile militare cresc vertiginos, de la 21
miliarde lire în 1934-1935 la 60 miliarde, în 1939-1940. Prin
acordurile franco-italiene, semnate la 7 ianuarie 1935 în palatul
Veneţia din Roma, Franţa cedează teritoriile africane (la marginile
Libiei şi ale Somaliei) şi confirmă, până în 1965, privilegiile italienilor
în Tunisia. Cele două părţi revin însă asupra acestor chestiuni, iar la 7
iunie 1935 – prin tratatul bilateral semnat la Roma – Italia renunţă la
pretenţiile sale asupra Tunisiei, obţinând „mână liberă” în Etiopia.
Drept urmare, la 3 octombrie 1935 începe agresiunea Italiei împotriva
Etiopiei. Un val de indignare a cuprins întreaga opinie publică
democratică de pe toate meridianele lumii, iar Comitetul de
coordonare al Ligii Naţiunilor declară la 7 octombrie Italia agresor şi
adoptă hotărârea de a-i aplica sancţiuni economice. În atari
împrejurări, Mussolini a fost nevoit să decreteze în ţară autarhia
economică. Pentru a dirija şi controla mai bine efortul de război, statul
totalitar fascist a instituit monopolul asupra cărbunelor şi metalelor;
prin Institutul pentru schimburi a preluat controlul general al
importurilor; repartiţia materiilor prime a fost încredinţată unor
„junte”; s-a instituit controlul preţurilor la toate produsele; Banca
Italiei a fost expropriată, devenind bancă de stat; industriile de război
au fost trecute sub controlul direct al statului.
În sfârşit, după şapte luni de lupte crâncene, numeroasa
armată italiană, dotată cu artilerie, tancuri şi aviaţie, reuşeşte să
înfrângă dârza, dar slab înarmată, rezistenţă etiopiană, ocupând la 5
mai 1936 capitala Addis Abeba. Împăratul Haile Selassie I se
refugiază în Anglia. Interesant este faptul că, în timp ce se desfăşura
agresiunea italiană, două mari puteri coloniale, Anglia şi Franţa,
râvneau şi ele la această mare ţară africană independentă, semnând un
acord la 9 decembrie 1935 („Planul Hoare-Laval”) privind împărţirea
Etiopiei. Mussolini însă le-a luat-o înainte. La 9 mai 1936, regele
semnează decretul privind anexarea Etiopiei, care împreună cu
Eritreea şi Somalia formează Africa Italiană de Est; Victor Emanuel al
III-lea se proclamă împărat al Etiopiei, reprezentat la Addis Abeba de
un vicerege. Întrucât sancţiunile economice nu şi-au atins scopul, Liga
Naţiunilor le ridică la 4 iulie 1936.
Pe plan economic, politica corporatistă a statului fascist a
favorizat marile concerne monopoliste: trustul chimic şi de extracţie
70
minieră Montecatini, trustul electroenergetic Edison, trustul
cauciucului Pirelli, trustul metalurgic şi de armament Terni, care au
devenit stăpânii autoritari ai acestor sectoare. În Italia acelei vremi,
unu număr de 17 familii de mari industriaşi, bancheri şi proprietari de
latifundii alcătuiau vârful castei miliardarilor, dispunând de 332 de
mari societăţi pe acţiuni, cu un capital de 40 miliarde lire. Creşterea
continuă a cheltuielilor militare a determinat, evident, sporirea
considerabilă a impozitelor. Acestea au crescut cu 67%, de la 18
miliarde lire în 1934-1935 până la 30 miliarde în anii 1939-1940. Pe
de altă parte, înarmarea excesivă şi politica autarhică au provocat
creşterea inflaţiei, mărirea preţurilor la bunurile de larg consum,
scumpirea vieţii, scăderea salariului real al muncitorilor şi
funcţionarilor.
Totodată, în aceşti ani, ideologia fascistă a regimului
mussolinian nu a precupeţit nici un efort pentru a pregăti şi justifica
viitoarele acţiuni agresive ale Italiei, făcând apel la cultul forţei, la
disciplină, datorie şi sacrificiu, la tradiţiile Romei imperiale, la
şovinism, la explicarea necesităţii politicii de transformare a Mării
Mediterane într-o Mare nostrum, la amplificarea revendicărilor
teritoriale etc. În acest scop a fost creată şi Organizaţia Naţională a
Timpului Liber Muncitoresc (Dopolavoro), care îşi propunea să
organizeze un cadru adecvat pentru educarea şi îndoctrinarea fascistă
a oamenilor muncii.
În preajma declanşării celui de al doilea război mondial, Italia
semnează la 2 ianuarie 1937 un acord cu Anglia privind statu-quo-ul
în Mediterană, iar la 6 noiembrie 1937 aderă la „Pactul
anticomintern” (semnat între Germania şi Japonia, la 25 noiembrie
1936), constituindu-se astfel Axa Berlin-Roma-Tokio. În urma
semnării acestui act, Italia părăseşte Liga Naţiunilor la 11 decembrie
1937. După participarea la Conferinţa de la München (29-30
septembrie 1938) şi semnarea acordului privind dezmembrarea
Cehoslovaciei, la 7 aprilie 1939 Italia dezlănţuie prima sa agresiune în
Balcani, cotropind Albania.
În concluzie, noţiunea de „Stato totalitario” s-a dezvoltat
numai în Italia. Aici, naţionalismul şi totalitarismul se confundă,
puterea totalitară fiind pentru Benito Mussolini „democraţia
organizată, concentrată, autoritară, sprijinindu-se pe o bază naţională”.
71
 Germania nazistă

Pentru Germania (470.628 km2, cu o populaţie de aproximativ

65 milioane locuitori), bilanţul celor peste patru ani de război a fost
dezastruos: aproape două milioane de soldaţi şi ofiţeri ucişi pe front,
5,5, milioane de răniţi sau prizonieri. Cheltuielile militare s-au ridicat
la impresionanta cifră de 160 miliarde mărci. Evident, profitorii de
război au fost marile trusturi monopoliste; concernul Krupp, de pildă,
a obţinut în timpul conflagraţiei profituri de 800 milioane de mărci,
sumă care echivala cu beneficiile din 20 de ani de pace.
Cu câteva săptămâni înainte de semnarea armistiţiului cu
Puterile Antantei, în octombrie 1918, cercurile politice de la Berlin au
adus la cârma statului un guvern de coaliţie, condus de prinţul Max
von Baden. În cadrul acestuia au fost cooptaţi şi lideri ai PSD (Philipp
Scheidemann şi Otto Bauer). Dar acesta n-a putut opri extinderea
acţiunilor revoluţionare, care la sfârşitul anului 1918 au cuprins
întreaga Germanie. Au loc, totodată, şi importante regrupări ale
forţelor politice. La 20 noiembrie 1918 se constituie partidul democrat
german (din iulie 1930, partidul de stat german), iar la 24 noiembrie se
creează partidul naţional popular german (scindat în 1929-1930, în
partidul social-creştin al Serviciului poporului şi partidul popular-
conservator).
Întrucât, la 3 noiembrie 1918 izbucnise răscoala marinarilor
din portul Kiel, apoi – la 9 noiembrie – revoluţia s-a declanşat şi la
Berlin, noul cancelar al Reichului, Friedrich Ebert, lider social-
democrat de dreapta, era hotărât să oprească cu orice preţ cursul
evenimentelor revoluţionare. El luase această decizie, motivat mai ales
de faptul că gruparea Spartakus şi reprezentanţii Stângii din Bremen
elaboraseră programul revoluţiei populare – ca parte integrantă a
revoluţiei mondiale – având ca sarcini fundamentale: cucerirea pe cale
revoluţionară a drepturilor şi libertăţilor democratice, înlăturarea de la
putere a monopolurilor şi iunkerilor, instaurarea unei republici
germane unitare – drept premise pentru trecerea la revoluţia
socialistă. După revolta marinarilor din Kiel, revoluţia cuprinsese în
câteva zile şi alte centre, ca Bremen, Lübeck, Flensburg, Hamburg,
Rostock, Wilhelmhaven, unde se formaseră consilii ale muncitorilor şi
72
soldaţilor, ca organe de luptă revoluţionară. Sub presiunea maselor
revoltate, Philipp Scheidemann proclama republica de la tribuna
Reichstagului, iar Karl Liebknect, lider al grupării Spatakus, anunţa,
de la balconul palatului imperial din Berlin, republica socialistă
liberă. În urma acestor acţiuni revoluţionare, monarhia a fost
răsturnată (Wilhelm al II-lea, considerat principalul vinovat de
pierderea războiului, a abdicat şi a fugit în Olanda), guvernul imperial
înlăturat, proclamându-se republica burghezo-parlamentară. Dar
programul guvernului provizoriu, publicat la 12 noiembrie 1918, nu
cuprindea nici o revendicare cu caracter socialist, ci numai o serie de
drepturi şi libertăţi democratice. Pe fondul acestei stări de spirit
revoluţionare, la 30 decembrie 1918–1 ianuarie 1919 a avut loc
congresul de creare a partidului comunist german. La polul opus,
forţele de extremă dreaptă se grupează şi ele, la 5 ianuarie 1919,
constituind partidul naţional socialist muncitoresc german (NSDAP),
abreviat partidul nazist, al cărui lider a devenit, din 1921, Adolf Hitler.
Acest partid va îngloba, cu timpul, în rândurile sale, elementele
ultrareacţionare, antisemite, anticomuniste şi revanşarde.
Trecând la contraatac, clasele dominante – cu ajutorul unor
unităţi militare loiale – au reprimat cu cruzime acţiunile revoluţionare
ale proletariatului din capitală (la 11 ianuarie 1919), iar liderii
spartakişti Karl Liebknect şi Rosa Luxemburg au fost, pur şi simplu,
asasinaţi (15 ianuarie). Deşi înfrântă, revoluţia din noiembrie 1918 a
statuat totuşi în viaţa social-politică a Germaniei postbelice câteva
cuceriri democratice: votul universal, libertatea presei, dreptul de
asociere şi de întrunire, legiferarea zilei de muncă de opt ore,
recunoaşterea sindicatelor în negocierile cu patronatul, abrogarea
legislaţiei excepţionale împotriva muncitorilor agricoli etc.
La 19 ianuarie 1919 s-au desfăşurat alegerile pentru Adunarea
Naţională Constituantă, câştigate de cele două partide social-
democrate, care au obţinut majoritatea voturilor. Constituanta s-a
întrunit la 6 februarie 1919 în orăşelul Weimar, alegându-l (la 11
februarie) pe liderul social-democrat Friedrich Ebert ca preşedinte al
republicii („Republica de la Weimar”). Curând, mişcările
revendicative şi revoluţionare reizbucnesc cu o forţă şi mai mare.
Astfel, între 1-26 februarie se desfăşoară greva minerilor din bazinul
carbonifer Ruhr, care cer introducerea zilei de muncă de opt ore şi
73
recunoaşterea sovietelor; la 13 aprilie se proclamă Republica Sovietică
în Bavaria (înfrântă la 1 mai).
Adunarea Naţională Constituantă a adoptat la 31 iulie 1919
Constituţia Republicii Germane (constituţia de la Weimar); intră în
vigoare la 11 august. Potrivit prevederilor ei, Germania republicană se
va numi Reich (Imperiu). Actele legislative erau pregătite şi votate de
Reichstag, ales pe patru ani, prin vot universal. Pe lângă parlament,
mai fiinţa un Consiliu al Reichului (Reichsrath), care era alcătuit din
reprezentanţi ai landurilor. Acestea din urmă, 17 la număr, păstrau
totuşi propriile lor adunări, propriul lor guvern, a cărui competenţă se
limita la chestiunile regionale de referinţă. Afacerile externe,
finanţele, legislaţia generală a ţării intrau în atribuţiile guvernului
central. În fruntea Reichului se afla un preşedinte, ales direct de către
popor pe o perioadă de şapte ani; el beneficia de prerogative
importante: numea cancelarul şi minştrii; era comandantul suprem al
forţelor armate ale ţării; în caz de conflict sau dezacord preşedinte-
parlament, Adunarea era dizolvată, procedându-se la noi alegeri. Ba
mai mult, articolul 48 îi acorda preşedintelui dreptul să suspende
prevederile constituţionale şi să-l autorizeze pe cancelar să guverneze
prin decrete-legi. Constituţia garanta inviolabilitatea proprietăţii
private şi consfinţea drepturile şi libertăţile democratice.
După semnarea tratatului de pace, la Versailles, spre
Germania se îndreptau sute de mii de locuitori de naţionalitate
germană din Alsacia-Lorena, din Silezia, din Poznania, dar şi din
Ţările Baltice, înrăutăţind şi mai mult viaţa cotidiană a populaţiei. Încă
în februarie 1919 erau înregistraţi oficial peste 1.000.000 de şomeri.
Producţia industrială s-a micşorat, lipseau materiile prime, alimentele.
Datoria flotantă, care la sfârşitul anului 1918 era de 50 miliarde mărci,
a crescut continuu, ajungând în 1920 la 153 miliarde. Pe fundalul
situaţiei interne deosebit de grave, duritatea condiţiilor impuse
Germaniei prin tratatul de pace au facilitat amplificarea
nemulţumirilor generale, iar forţele reacţionare, de dreapta, le-au
speculat eficient, declanşând agitaţii naţionaliste, revanşarde şi
antidemocratice. În atari împrejurări, forţele de extremă dreaptă s-au
bazat pe doi „stâlpi” de susţinere: pe de-o parte, Statul Major al
armatei, care furniza, pe ascuns, arme şi instructori; iar pe de altă
parte, marea burghezie, care subvenţiona formaţiunile politico-
74
militare, văzând în ele „un dig solid împotriva comunismului”. Drept
urmare, între 13-17 martie, are loc un puci militarist, condus de
Wolfgang von Kapp (fostul fondator al Ligii Naţionale) şi de
generalul Lüttwitz, cu scopul lichidării „Republicii de la Weimar”, dar
eşuează în faţa intervenţiei masive a muncitorilor din Berlin, care – în
semn de protest – declanşează greva generală. Tot acum se creează o
Armată Roşie în Ruhr. În urma acestei crize politice, social-
democratul Hermann Müller devine cancelar al Reichului. Între timp,
importante efective militare sunt îndreptate spre Ruhr şi, după mai
multe ciocniri (între 20 martie-11 aprilie 1920) Armata Roşie germană
este înfrântă.
Între anii 1920-1925 Germania va fi guvernată de o coaliţie a
partidelor de centru (democrat, populist, catolic), perioadă în care are
loc o puternică concentrare a producţiei şi a capitalului, dar şi o
inflaţie galopantă. Dar, în timp ce în diverse zone acţionau, izolat,
mici grupuri ultranaţionaliste, îndată după preluarea şefiei partidului
nazist, Hitler constituie primele detaşamente de asalt ale acestei
formaţiuni politice (3 august 1921). Spiritele ultranaţionaliste se
încing, cerând zgomotos anularea clauzelor „ruşinoase” ale tratatului
de la Versailles, şi nu ezită să recurgă la acte de terorism. Astfel, în
iunie 1922 sunt asasinaţi liderul Centrului Catolic, Erzberger,
semnatar al tratatului şi Walter Rathenau, ministrul de externe al
Germaniei, de către membrii organizaţiei reacţionare „Consul”,
Când, la 11 ianuarie 1923, sub pretextul că germanii au
refuzat să plătească o tranşă din despăgubiri, trupele franco-belgiene
au trecut Rinul şi au ocupat Ruhrul, guvernul de la Berlin s-a mărginit
doar la o rezistenţă pasivă. Pentru a înfrânge această rezistenţă,
Poincaré aduce în bazinul carbonifer Ruhr mineri francezi şi belgieni,
lucrători de la căile ferate, soldaţi genişti şi, în acelaşi timp,
expulzează 150.000 de germani şi-i pedepseşte aspru pe autorii de
atentate şi de sabotaje. Dar cheltuielile făcute de guvernul german
pentru finanţarea grevei grăbesc prăbuşirea monedei naţionale, în timp
ce economia suferă enorm de pe urma penuriei de cărbune şi cocs.
Constrâns de consecinţe, la 31 august 1923, noul ministru de externe
Gustav Stresemann reia negocierile în chestiunea despăgubirilor de
război şi influenţează guvernul să se achite conştiincios de plata
tranşelor reparaţiilor ce i-au fost impuse de puterile învingătoare. Însă
75
toamna anului 1923 se va dovedi a fi destul de agitată, presărată cu o
serie de acţiuni revoluţionare. Astfel, de pildă, la 10 octombrie se
formează în Saxonia un guvern muncitoresc, compus din lideri
regionali social-democraţi de stânga şi comunişti. Un guvern
muncitoresc se constituie, la 16 octombrie, şi în landul Thuringia. Dar
riposta cabinetului central din Berlin este promptă; în zilele de 21-23
octombrie trupele guvernamentale pătrund deopotrivă în Saxonia şi
Thuringia. Pe fondul acestor evenimente, între 23-25 octombrie se
desfăşoară la Hamburg insurecţia armată a muncitorilor, condusă de
Ernst Thälmann, preşedintele partidului comunist. Nici forţele de
extremă dreaptă nu se lasă mai prejos. Tot în octombrie 1923, o
armată clandestină („Armata Neagră”), însumând 20.000 de oameni,
acţionează în regiunea Spandau, iar o lună mai târziu (8-9 noiembrie),
generalul Erich Ludendorf şi Adolf Hitler organizează, la München,
faimosul „puci din braserie”, eşuat lamentabil. Faţă de generalul
pucist, remarcat pentru calităţile sale militare în anii primului război
mondial, justiţia s-a arătat extrem de clementă, achitându-l, dar Hitler
va rămâne în închisoarea Landsberg numai un an de zile, timp însă
suficient pentru a scrie aici Mein Kampf (Lupta mea), cartea în care îşi
expune doctrina şi programul, bazate pe teoria pseudo-ştiinţifică a
superiorităţii „rasei albe”, ariene. Reactivând vechiul vis al
pangermaniştilor, liderul fascist îşi va fixa ca obiectiv final realizarea
unei Germanii Mari, la care vor fi anexate toate populaţiile de limbă
germană.
Din 1924, cu ajutorul împrumuturilor americane şi datorită
reglementării chestiunii despăgubirilor prin planul Dawes, Schacht,
directorul de la Reichsbank, pune capăt inflaţiei, creând o monedă
nouă, Reichsmark, convertibilă în aur potrivit regulilor stabilite la
Geneva. În paralel, se defăşoară şi în Germania un intens proces de
concentrare a întreprinderilor industriale şi a capitalurilor, prin
constituirea Konzern-urilor, care – după modelul holdingurilor din
SUA – unesc întreprinderi legate între ele prin participare financiară.
Cele mai importante activează în siderurgie (grupurile Stinnes şi
Krupp, care utilizează 300.000 şi respectiv 170.000 de muncitori) şi în
industria chimică, în care se impun I. G. Farben Industrie, iar din 1925
Badische Anilin. Restabilizarea monedei favorizează astfel un

76
adevărat „boom” industrial, cu efecte pozitive în stabilizarea vieţii
politice din tânăra republică de la Weimar.
Aşadar, alegerile generale din 4 mai 1924 se desfăşoară într-
un climat de stabilitate economică şi politică. Ţara va fi guvernată de
forţe conservatoare, deşi multe voturi obţin şi social-democraţii (6,1
milioane), iar comuniştii (3,7 milioane). Culmea este că şi partidul
nazist trage foloase electorale de pe urma condamnării liderului său şi
trimite în Reichstag 32 de deputaţi. Dar, deşi după revenirea din
închisoare, Hitler a reluat conducerea şi reorganizarea partidului,
doctrina naţional-socialistă este uitată de populaţia ţării care se bucură
din plin de perioada de prosperitate economică.
Într-adevăr, în anii 1924-1929 – prin împrumuturi externe de
25-30 miliarde mărci – industria germană şi-a reînnoit utilajul,
lărgindu-şi totodată capacităţile de producţie. Producţia de oţel, de
pildă, reprezenta 1/7 din producţia mondială, iar flota comercială
germană ocupa locul al patrulea în lume, după acelea ale Angliei,
SUA şi Japoniei. S-au construit 300.000 de locuinţe noi, sute de
edificii şcolare, spitale, stadioane, autostrăzi, căi ferate. Progresul
agriculturii a fost însă mai lent; valoarea producţiei agricole a crescut
de la 11 miliarde mărci în 1924, la 14 miliarde în 1929.
Pe plan politic intern, până în decembrie 1928 Wilhelm Marx
şi Hans Luther au fost, alternativ, cancelari, constituind guverne de
coaliţie, cu reprezentanţi ai partidelor burgheze şi ai social-
democraţilor. La alegerile prezidenţiale din 29 martie şi 26 aprilie
1925, preşedinte al Reichului era ales bătrânul mareşal Hindenburg
(reales în 1932), întruchipare a tradiţiilor monarhice şi militariste ale
Germaniei. Treptat, creşteau şi rândurile partidului nazist; dacă în
1925 el număra doar 27.000 de membri, în 1927 are deja 72.000 de
aderenţi, din care 30.000 înglobaţi în S.A. (Sturmabteilung – secţii de
asalt). La 28 iunie 1928 se formează un nou guvern de coaliţie,
alcătuit de această dată de un lider social democrat, Hermann Müller.
De remarcat faptul că, guvernul său ia hotărârea – la 10 august 1928 –
cu privire la construirea cuirasatului „A”, primul din seria vaselor de
război, îngăduit de tratatul de pace de la Versailles.
Pe plan extern, guvernul de la Berlin a trebuit să înfrunte în
deceniul trei al secolului XX politica germanofobă a Franţei,
încercând să profite de atitudinea îngăduitoare a Marii Britanii şi de
77
„izolaţionismul” SUA. A încheiat cu Rusia Sovietică tratatul de la
Rapallo (16 aprilie 1922), stabilindu-se relaţii normale între cele două
state. Patru ani mai târziu, la 24 aprilie 1926, cele două ţări semnează
apoi şi un tratat de prietenie, neutralitate şi neagresiune. La 8
septembrie, în acelaşi an, Germania devine membră a Ligii Naţiunilor.
Criza economică mondială din 1929-1933 are puternice
repercusiuni asupra economiei germane. Volumul producţiei
industriale a scăzut dramatic, ajungând să reprezinte, în 1932, numai
45% din cel realizat în 1913. Exporturile Germaniei au scăzut şi mai
drastic, de la 13 miliarde mărci în 1930, la 5 miliarde mărci în 1933.
Criza a lovit din plin întreprinzătorii mici şi mijlocii, precum şi
comercianţii, care s-au ruinat cu sutele de mii. Dar cel mai mult au
avut de suferit muncitorii, întrucât aproape jumătate din familiile
muncitoreşti (în total, aproximativ 18 milioane de persoane) trăiau din
alocaţii sau ajutoare de şomaj, în timp ce alţi 20 milioane de
muncitori, funcţionari şi intelectuali îşi asigurau existenţa dintr-un
salariu redus aproape la jumătate.
În martie 1930, cercurile politice berlineze l-au desemnat pe
Heinrich Brüning, legat de monopolurile germane şi de Vatican, să
formeze un nou guvern de coaliţie al partidelor burgheze. Drept
urmare, cabinetul Brüning – care guvernează prin decrete-legi – a
iniţiat o politică de aruncare a poverilor crizei pe seama oamenilor
muncii: alocaţiile pentru şomaj şi pensiile de toate categoriile au fost
micşorate; s-au redus simţitor salariile muncitorilor şi funcţionarilor;
au crescut impozitele indirecte şi preţurile la bunurile de larg consum
ş.a. Pe de altă parte, reprezentând interesele industriaşilor şi
bancherilor, aceştia au beneficiat de sume importante, sub formă de
credite sau subsidii, pentru a suporta mai uşor efectele crizei.
Dar criza a generat profunde mutaţii şi în spectrul politic al
ţării, evidenţiate deopotrivă la alegerile parlamentare din 14
septembrie 1930 şi din 31 iulie 1932. S-au întărit considerabil forţele
de stânga, dar şi cele de dreapta şi de extremă dreaptă s-au revigorat.
Astfel, de pildă, la alegerile din 1930, partidul social-democrat a
obţinut peste 8,5 milioane de voturi (24% şi 143 locuri în Reichstag),
iar partidul comunist, peste 4,5 milioane de voturi (13%) şi 77
mandate în parlament. În iulie 1932, social-democraţii întruneau peste
7,9 milioane de voturi, iar comuniştii peste 5,3 milioane. Cele două
78
partide muncitoreşti aveau în forul legislativ 222 de deputaţi. De
precizat faptul că, la alegerile prezidenţiale din aprilie 1932,
contracandidatul lui Hindenburg a fost Adolf Hitler, liderul partidului
nazist, care a obţinut 12 milioane de voturi (36%), intrând de-acum în
prim-planul vieţii politice.
Din păcate, confuziile ideologice sau interpretările eronate
date activităţilor desfăşurate de unele forţe politice au făcut imposibilă
coalizarea partidelor muncitoreşti. Erori grave s-au strecurat chiar în
Programul eliberării naţionale şi sociale a poporului german, adoptat
în 1930 de către conducerea partidului comunist. Programul, deşi
avertiza asupra creşterii pericolului fascist, îşi fixa însă ca obiectiv
fundamental înfăptuirea revoluţiei socialiste şi instaurarea dictaturii
proletariatului în forma Sovietelor, când preocuparea de bază a
comuniştilor în acea vreme trebuia să fie apărarea democraţiei şi a
regimului parlamentar. Pe de altă parte, se punea pe acelaşi plan
fascismul şi social-democraţia, caracterizând-o pe aceasta din urmă ca
social-fascistă. În schimb, liderii partidului social-democrat
considerau că partidul nazist era un rezultat al revoltei micii burghezii,
fără legătură de clasă cu forţele oligarhiei industriale şi financiare, iar
dacă va ajunge la putere se va compromite, neputând face faţă
răspunderilor guvernării.
La polul opus al societăţii germane, dreapta îşi sporeşte şi ea
rândurile aderenţilor. Astfel, Alfred Hugenberg, fondatorul Ligii
pangermanice, fost preşedinte al concernului Krupp şi posesor al unui
vast imperiu mediatic (35% din ziare, 90% din producţia
cinematografică) a alcătuit din foşti membri ai gărzilor de voluntari o
puternică organizaţie paramilitară a „Căştilor de Oţel” (Stahlhelm),
care avea în 1930 aproximativ 500.000 de membri şi se prevala de o
ideologie naţionalistă şi ultraconservatoare. Pe lângă aceasta, mai pot
fi semnalate şi alte mişcări ca Herren Klub, Juni Klub, „naţional-
revoluţionarii”, „naţional-boşevicii” etc., care – respingând valorile
„burgheze” – propovăduiau „o transformare radicală a societăţii şi
pretindeau că îmbină conservatorismul cu revoluţia” (Serge Bernstein,
Pierre Milza). Dintre toate aceste mişcări şi formaţiuni, în anii crizei s-
a impus cu tărie doar partidul nazist al lui Adolf Hitler. Iar clasele
mijlocii ale societăţii, afectate de criză, vor furniza partidului naţional
socialist baza electorală de care are nevoie pentru a declanşa lupta
79
pentru cucerirea puterii. În 1930 partidul nazist avea deja 200.000 de
membri şi curând îşi sporeşte numărul aderenţilor şi printre ţăranii
afectaţi de scăderea drastică a exporturilor agricole, dar mai ales în
rândurile şomerilor, tinerilor şi ale marginalizaţilor cărora
organizaţiile naziste le oferă un refugiu provizoriu împotriva sărăciei.
Ba mai mult, electoratul feminin – până în 1930 favorabil partidelor
de centru-dreapta – trece şi el de partea partidului nazist şi, astfel, la
alegerile din septembrie 1930 fasciştii obţineau 6,4 milioane de voturi
şi 207 locuri în parlament, iar la cele din 1932 peste 13 milioane
voturi şi 230 locuri din cele 607 existente în Reichstag. Ca să strângă
cât mai multe sufragii la urnele de vot, naziştii au practicat o
demagogie deşănţată, manifestându-se făţiş ca antimarxişti, antisemiţi,
dar şi anticapitalişti. Hitleriştii îi făceau responsabili de poverile crizei
pe „iudeo-marxişti”, pe cei care au semnat tratatul de pace, precum şi
sistemul de partide existent în acea vreme în Germania. Propagând
pangermanismul, ei făceau apel la „forţele sănătoase” ale poporului,
prezentând perspectiva unui viitor de măreţie şi prosperitate, muncă
pentru toţi, înfăptuirea unui Reich milenar.
Puternica ascensiune a fascismului fusese sesizată şi de
bătrânul mareşal Hindenburg, preşedintele republicii, care încerca să
guverneze fără nazişti. Când, însă, cancelarul Brüning vrea să
desfiinţeze SA şi SS, şeful statului îl înlătură şi, pentru a forma
guvernul, apelează la von Papen, reprezentantul oligarhiei financiare.
Acesta din urmă, dizolvă încă o dată Reichstagul, sperând în realizarea
unui echilibru parlamentar care să favorizeze partidele de dreapta. Dar
la noile alegeri (din 6 noiembrie 1932), naziştii ocupă primul loc, cu
13.800.000 de voturi (deşi pierd 34 de mandate), social-democraţii
întrunesc 8.000.000 de voturi, iar comuniştii aproape 6.000.000.
Fiind deci ostil naziştilor, Hindeburg nu dorea o dictatură
populară, ci mai degrabă restaurarea monarhiei. Văzând că bătrânul
mareşal încearcă astfel să bareze drumul naziştilor spre putere, Hitler
se nelinişteşte şi, odată cu el, marii magnaţi care îl sprijineau financiar
(ca Fritz Thyssen, Emil Kirdorf, Gustav Krupp, Kurt von Schroeder,
A. Voegler şi alţii). Întrucât cele două partide de dreapta care îl
susţinuseră pe von Papen s-au prăbuşit, cancelarul se vede nevoit să-şi
dea demisia. În aceste împrejurări, Hindenburg îşi îndreaptă atenţia
spre von Schleicher, şeful Reichswerului, apreciat în cercurile politice
80
pentru ideile sale sociale avansate. Acesta preia funcţia de cancelar la
3 decembrie 1932. Dar von Papen nu vrea să dispară definitiv de pe
scena politică a ţării, şi – oferindu-se drept intermediar – se întâlneşte
la 4 ianuarie 1933, la Köln, acasă la bancherul Schroeder, cu Adolf
Hitler, căruia îi propune să formeze împreună un nou guvern. Hitler
acceptă, considerând atunci că o nouă campanie electorală ar putea să-
i fie fatală. La 28 ianuarie, Hindenburg îl demite pe Schleicher, iar
peste două zile îi oferă postul de cancelar liderului partidului nazist.
Ziua de 30 ianuarie 1933 marchează astfel începutul dictaturii
hitleriste în Germania.
În semn de protest, încă din 31 ianuarie, şi în zilele următoare,
au loc puternice demonstraţii şi greve antifasciste în oraşele Lübeck,
Hamburg, Dortmund, Düseldorf ş.a. Dar Hitler acţionează dintru
început în forţă: la 1 februarie dizolvă Reichstagul; la 2 februarie
interzice toate demonstraţiile comuniştilor; la 3 februarie rosteşte o
amplă şi belicoasă cuvântare în faţa comandamentului armatei şi flotei
în care îşi expune principiile politicii interne şi externe. Pe de altă
parte, încearcă să liniştească forţele conservatoare, plasându-şi
guvernul (în care naziştii sunt minoritari) sub semnul „reabilitării
naţionale” şi declarând demagogic că va reconcilia tradiţia istorică a
Reichului cu forţele noii Germanii. Nu renunţă, însă, nici o clipă, la
intenţia instaurării puterii sale personale.
Pentru a lichida opoziţia comunistă, naziştii organizează cu
abilitate diversiunea incendierii Reichstagului, pusă pe seama acesteia,
motiv justificator pentru decretul extraordinar privind suspendarea
garanţiilor constituţionale (28 februarie), iar mai apoi pentru
interzicerea partidului comunist (3 martie). Imediat sunt arestaţi circa
4.000 de militanţi comunişti (printre care şi Ernst Thälmann), dar şi
unii socialişti. Dorind să-şi legitimeze cât mai grabnic puterea
absolută, Hitler a fixat pe 5 martie noi alegeri pentru Reichstag. Dar la
acest scrutin naziştii nu obţin decât 17 milioane de voturi (44% şi 288
de locuri în parlament din 647), în timp ce – în ciuda terorii din
campania electorală – partidele muncitoreşti beneficiază de 12
milioane de voturi, iar partidele burgheze întrunesc 10 milioane.
Nemulţumit, Hitler acţionează dictatorial; dă ordin ca cei 81 de
deputaţi comunişti să fie invalidaţi de Reichstagul care îşi ţine
şedinţele sub presiunea detaşamentelor SA şi SS, iar de la Centrul
81
Catolic obţine la 23 martie, în schimbul promisiunii unui concordat cu
Vaticanul, voturile care îi asigură puterea absolută pe o perioadă de
patru ani.
Investit, deci, de Reichstag cu împuterniciri speciale, Hitler se
foloseşte din plin de acest instrument legal pentru lichidarea
libertăţilor cetăţeneşti, implementând sistematic toate mecanismele
regimului totalitar de dreapta. Partidele politice sunt desfiinţate, la fel
şi sindicatele, care sunt înlocuite de un Front al Muncii, organizat – ca
şi în Italia – pe principii corporatiste. Partidul nazist este declarat
„partid unic”. Administraţia este „epurată” de elementele considerate
neloiale, iar centralizarea aparatului de stat consolidată prin numirea
unui Staathalter atotputernic la conducerea fiecărui land. SA preia
funcţiile politice, fiind înlocuită în scurt timp de o „poliţie secretă de
stat” (Gestapou), condusă de Heinrich Himmler, care era – totodată –
şi şeful detaşamentelor de pază (SS – Schutzstafeln). În statul astfel
ultracentralizat, landurile şi-au pierdut autonomia, Reichsratul era
suprimat, ca şi parlamentele şi guvernele regionale.
Între 21 septembrie-23 decembrie 1933 se desfăşoară un
simulacru de proces la Leipzig în legătură cu incendierea
Reichstagului, pusă în cârca comuniştilor. Unul dintre acuzaţii în acest
proces, militantul comunist bulgar Ghiorghi Dimitrov a demascat –
într-o cuvântare rămasă celebră – adevăratul caracter al fascismului,
declanşând o puternică solidaritate internaţională cu lupta acestuia.
Tot în septembrie 1933 este adoptat noul drapel al Germaniei (negru-
alb-roşu); din 1935 i se adaugă zvastica. La 14 octombrie, în mod
ostentativ, Germania nazistă se retrage din Liga Naţiunilor şi părăseşte
Conferinţa internaţională pentru dezarmare de la Geneva.
Anul 1934, deşi marchează ieşirea Germaniei din criza
economică va fi totuşi pentru Hitler plin de convulsii şi răfuieli
personale. Führerul va fi nevoit să lupte pe două fronturi: pe de-o
parte, are loc împotrivirea burgheziei conservatoare, îngrijorată de
excesele detaşamentelor naziste; pe de altă parte, aripa de stânga a
partidului nazist, îndeosebi membrii din SA, în frunte cu Ernst Röhm,
se pronunţă tot mai deschis şi violent pentru „desăvârşirea revoluţiei”.
Întrucât Hitler nu putea accepta şi alte puncte de vedere, pune la care
în 30 iunie 1934 arestarea numeroşilor conducători ai SA, dintre care
mulţi – în frunte cu Röhm – sunt executaţi imediat (episod cunoscut
82
sub denumirea de „noaptea cuţitelor lungi”). Dar Hitler profită de
această situaţie şi se debarasează şi de ceilalţi adversari ai săi. Astfel,
din ordinul lui vor fi asasinaţi Gregor Strasser, Klausener (şeful
Acţiunii Catolice), fostul cancelar von Schleicher, von Kahr (care a
înăbuşit puciul din 1923 de la München), colaboratorii apropiaţi ai lui
von Papen.
La moartea mareşalului Hindenburg (2 august 1934), Hitler se
proclamă „Führer şi cancelar al Reichului german”, organizând apoi
(la 19 august) un plebiscit – pentru alegerea sa ca preşedinte – pe baza
programului demagogic „un stat, un popor, un şef”. Adăugând astfel
funcţiei de cancelar şi pe cea de şef de stat, Hitler concentrează în
mâinile sale toate pârghiile puterii; el este totodată şi „comandantul
suprem al armatei, şef al guvernului, deţinător al puterii executive şi
judecător suprem”. După marea epurare de la sfârşitul lunii iunie, el
este şi stăpânul absolut al partidului nazist. De-acum, acesta este
condus de Rudolf Hess, desemnat ca succesor al conducătorului celui
de-al III-lea Reich. Aparatul poliţienesc este investit cu o putere
formidabilă. Rolul membrilor din detaşamentele SA a fost diminuat,
favorizându-i pe cei din SS, care alcătuiau o adevărată armată de
200.000 de oameni, împărţiţi în unităţi combative de elită (Waffen SS)
şi în „unităţile cu cap de mort” însărcinate să facă treburile cele mai
detestate ale regimului fascist (poliţie, paza lagărelor etc.). Metodele
folosite de SS-işti, amplificate an de an, au fost de-a dreptul
cutremurătoare: torturi şi asasinate, „sinucideri” puse la cale, detenţii
dure în lagărele de concentrare care vor fi transformate în timpul
războiului în lagăre de exterminare. Propaganda, condusă cu abilitate
de Goebbels, folosea intens cele mai importante mijloace pentru
îndoctrinarea maselor cu ideologia nazistă. În ceea ce priveşte politica
rasială, Führerul a avut grijă să ia măsuri de protejare a familiilor de
„adevăraţi arieni” (acordându-le avantaje materiale şi recompense
onorifice), în timp ce o legislaţie specială a fost îndreptată împotriva
evreilor. Astfel, legile de la Nürnberg (din 1935) sunt îndreptate făţiş
împotriva evreilor, privându-i de dreptul de a vota, de a accede şi
exercita numeroase ocupaţii în bănci, comerţ, edituri, profesiuni
juridice şi medicale, funcţii publice etc., interzicându-li-se totodată
căsătoria sau orice relaţii sexuale cu „arienii”. Desconsideraţi şi jigniţi
uman, evreii au fost obligaţi să poarte steaua galbenă şi li s-a interzis
83
accesul în anumite locuri publice. Începând din 1938 împotriva lor se
declanşează un val de persecuţii, care culminează cu deportarea lor în
lagăre; în 1939 existau deja 100 de lagăre, cu aproape 1 milion de
deportaţi, în majoritate evrei, cele mai faimoase, în sensul trist al
cuvântului, fiind la acea dată cele de la Dachau şi Buchenwald.
După instaurarea dictaturii naziste, Hitler se mai foloseşte o
perioadă de serviciile lui Schacht, care – pentru a-şi sluji mai bine
noul stăpân – adoptă o planificare suplă, însă în 1935 va fi înlăturat de
la conducerea economiei şi înlocuit cu mult mai credinciosul Goering.
Acesta din urmă, prezidând comisia planificării, orientează ferm
economia către pregătirile de război. În paralel, se iniţiază o politică
de mari construcţii, care să diminueze şomajul. Pe de altă parte,
Germania păşeşte spre autarhie, reducându-şi simţitor importurile şi
încercând să-şi dezvolte o economie independentă de celelalte ţări. În
acest scop, o prioritate o constituie agricultura, luându-se măsuri
pentru stoparea exodurilor rurale şi a fărâmiţării pământurilor. Se
stabilesc apoi cu numeroase state acorduri în clearing (orice import
urmând să fie compensat printr-un export cu aceeaşi valoare), iar ca
urmare a progresului tehnologic din industria chimică se dezvoltă
fabricarea produselor înlocuitoare sau ersätze (cauciuc şi benzină
sintetică, textile artificiale etc.), pentru a se putea diminua importurile.
În atari împrejurări, deşi nivelul de trai al populaţiei se ameliorează
foarte puţin, economia germană realizează creşteri semnificative.
Astfel, în 1939, de pildă, Germania produce pentru nevoile proprii
suficient grâu, zahăr, unt şi ajunge a doua putere industrială a lumii.
De subliniat faptul că Hitler a acordat o atenţie specială industriilor de
război, care au absorbit majoritatea covârşitoare a şomerilor, întrucât
regimul hitlerist se angaja tot mai mult într-o politică de forţă, care va
duce la declanşarea celui de-al doilea război mondial.
Evident, principalul pilon de susţinere al politicii agresive l-a
constituit ideologia nazistă. Se trâmbiţa mult în presă şi la radio despre
insuficienţa „spaţiului vital” al poporului german, hitleriştii ridicând
ideea cuceririi Lebensraum-ului la rangul de politică de stat, dorind
să-i confere şi un suport ştiinţific prin Geopolitică. Din nefericire,
dictatura hitleristă a fost perioada unui profund recul în cultură, ştiinţă
şi învăţământ. Au fost distruse sute de mii de cărţi, iar numeroşi
intelectuali progresişti au fost persecutaţi, iar unii chiar suprimaţi. Nu
84
întâmplător a devenit celebră, în sensul negativ al cuvântului, o replică
a dramaturgului nazist Hans Johst: „Când aud cuvântul cultură, îmi
vine să pun mâna pe revolver”. Întreaga lume civilizată a fost
consternată la aflarea ştirii că, numai în oraşul Leipzig, în 1933, au
fost arse pe străzile oraşului, în imense ruguri, peste 500.000 de cărţi,
broşuri şi reviste, iar la uriaşul autodafé organizat la 10 mai 1933, la
Berlin, în faţa Universităţii Humboldt, şi în prezenţa lui Goebbels, au
fost transformate în scrum peste 20.000 de volume. Datorită
persecuţiilor, numeroase personalităţii ale vieţii cultural-ştiinţifice au
ales calea exilului (Thomas şi Hienrich Mann, Bertold Brecht,
Leonhard Frank, Erich Weinert, Arnold şi Ştefan Zweig şi mulţi alţii).
Pentru origine „neariană” sau pentru vederi democratice, naziştii au
înlăturat în 1937 din institutele de cercetări ştiinţifice şi din
universităţi 1684 savanţi şi profesori, printre aceştia aflându-se cinci
laureaţi ai premiului Nobel pentru fizică (între care cunoscuţii Albert
Einstein şi Max Born) şi trei laureaţi ai premiului Nobel pentru
medicină.
Pe plan extern, mai întâi şi mai presus de toate, instaurarea
dictaturii fasciste în Germania a determinat crearea, în centrul
Europei, a celui mai periculos focar de război şi agresiune. În acest
scop, Hitler şi-a fixat ca obiective imediate (pe termen scurt):
eliminarea prevederilor militare ale tratatului de la Versailles, pentru a
permite înarmarea neîngrădită a Reichului; anexarea la Germania a
tuturor teritoriilor pierdute în urma înfrângerii în primul război
mondial; specularea stării de spirit anticomuniste şi antisovietice din
democraţiile occidentale pentru a smulge unele concesii pe seama
unor state mici din Europa Centrală şi de Sud-Est; organizarea unui
bloc politico-militar al statelor fasciste agresoare. Cu o asemenea
politică externă, „Hitler urmărea să devină arbitrul politicii europene –
un Bismarck mai aventurier, un Wilhelm al II-lea mai norocos”
(Martin Gilbert, Richard Gott).
Aceste obiective pe termen scurt au fost realizate integral, fără
probleme deosebite pentru Reich. Astfel, naziştii organizează mai
întâi, la 13 ianuarie 1935, un plebiscit în regiunea Saar (aflată prin
tratatul de la Versailles sub administraţia Ligii Naţiunilor), în urma
căruia majoritatea populaţiei (90,36%) se pronunţă pentru realipirea la
Germania. Drept urmare, la 1 martie această regiune este anexată
85
Reichului. Câteva zile mai târziu, la 9 martie, guvernul hitlerist
declară oficial constituirea aviaţiei militare germane, fapt interzis de
prevederile tratatului de pace. Peste alte câteva zile, la 16 martie, este
promulgată legea cu privire la constituirea Werhmachtului fascist (12
corpuri de armată cu 500.000 de oameni) şi de introducere a
serviciului militar obligatoriu. Prin acordul naval anglo-german,
semnat la 18 iunie 1935, Germania nazistă obţine dreptul la o flotă de
război egală cu 35% din tonajul celei britanice.
Din anul 1936 agresivitatea Germaniei se manifestă tot mai
evident. Astfel, la 7 martie, Hitler îşi permite – fără scrupule – să
denunţe tratatul de la Locarno, dând ordin trupelor germane să
reocupe zona demilitarizată renană. Marile democraţii occidentale se
mărginesc doar la proteste diplomatice, şi atât. Profitând de politica
acestora de „neintervenţie”, Germania însă participă activ (din iulie
1936 până în martie 1939), pe cale armată, alături de trupele lui
Franco împotriva Spaniei republicane. Intervenţia militară a permis
Reichului să-şi testeze noile arme de luptă, care vor face ravagii în cel
de-al doilea război mondial. Însă, pentru realizarea acestui obiectiv,
din ordinul lui Hitler, în august 1936 este alcătuit un „plan de patru
ani”, prin care naziştii preconizau terminarea pregătirilor de război.
Apoi, dată fiind identitatea de interese agresive, la 25 octombrie 1936
se semnează un tratat de colaborare germano-italian, creându-se astfel
Axa Berlin-Roma. O lună mai târziu, Germania nazistă şi Japonia
militaristă iscălesc Pactul anticomintern; prin aderarea, la 6 noiembrie
1937, a Italiei, se ajunge la Axa Berlin-Roma-Tokio.
Din acest moment, datorită politicii conciliatoriste a Franţei şi
Marii Britanii, nimeni şi nimic nu-l mai opreşte pe Hitler să
înfăptuiască Anschluss-ul (trupele hitleriste invadând Austria în
noaptea de 11-12 martie 1938), iar prin „sentinţa” de la München (29-
30 septembrie 1938) să ordone ocuparea regiunii sudete din
Cehoslovacia. Invadarea şi anexarea „ţărilor cehe” la 15 martie 1939
poate fi considerată preludiul unei noi mari conflagraţii mondiale, care
îşi are izvorul în agresivitatea celei mai feroce dictaturi din istoria
omenirii.

86
 ALTE STRUCTURI DE REGIMURI AUTORITARE,
DICTATORIALE DIN ŢĂRILE EUROPENE

Deşi, aparent, primul război mondial s-a încheiat cu victoria

principiilor liberale, în realitate marea conflagraţie s-a derulat cu
preţul unor renunţări permanente la aceste idealuri. Prima şi cea mai
grăitoare dovadă în acest sens a constituit-o lovitura de stat bolşevică
din 7 noiembrie 1917, care a marcat instaurarea regimului totalitar
comunist în Rusia, eveniment încurajator pentru lupta revoluţionară a
proletariatului internaţional. Internaţionala a III-a Comunistă, fondată
la Moscova, în 1919, încurajează revoltele care zguduie Germania şi
Italia, grevele şi demonstraţiile care cuprind regiuni întinse din Franţa.
În scurt timp, în diferite ţări europene s-au constituit partide
comuniste, care îşi însuşesc ideologia şi strategia de luptă a Sovietelor.
Cu toate acestea, proiectul unei Europe bolşevice, imaginat de Lenin,
părintele revoluţiei ruse, nu va avea nici un viitor. În Ungaria,
armatele române şi cehe zdrobesc forţele militare ale regimului
comunist al Republicii Sfaturilor lui Kun Bela, cu o existenţă de 133
de zile (21 martie-1 august 1919). Şi în Germania ideile bolşevice au
făcut mulţi prozeliţi, iar comuniştii din câteva zone au încercat, ba
chiar au reuşit, efemer, să proclame republici sovietice la Bremen
(între 10 ianuarie-4 februarie 1919) şi în Bavaria (între 13 aprilie-1
mai 1919). De precizat faptul că, în timpul ofensivei armatei roşii
ungare, care a culminat cu ocuparea întregii Slovacii, sub influenţa
regimului comunist maghiar s-a proclamat la Prešov, la 16 iunie 1919
(cu o existenţă până la 7 iulie) Republica sovietică slovacă. După
zdrobirea acestor încercări comuniste de a prelua puterea şi în afara
graniţelor Rusiei Sovietice, guvernele occidentale încearcă să formeze
în Est un „cordon sanitar” de la Marea Baltică la Marea Neagră format
din două state tampon: Polonia şi România, cu regimuri democratice,
orientate politic spre Franţa şi Marea Britanie. De altminteri, ţările
succesoare fostului imperiu asutro-ungar s-au plasat, una după alta,
sub protecţia Franţei: Polonia (în 1921), Cehoslovacia (1924),
România (1926) şi Iugoslavia (1927).
La polul opus, într-un context internaţional la fel de favorabil,
are loc afirmarea fascismului; în Italia, Mussolini a preluat puterea la
sfârşitul lunii octombrie 1922, dar în Germania, Hitler abia la 30
87
ianuarie 1933. Astfel, încă din deceniul trei, regimul fascist
mussolinian a constituit o atracţie pentru numeroşi lideri politici cu
veleităţi autoritare sau candidaţi la dictatură, aflaţi pretutindeni în
ţările europene. Încă de pe la mijlocul anilor ’20, liderul fascist italian
a acordat numeroase şi importante subvenţii unor organizaţii fasciste
sau profasciste, ale căror acţiuni i se păreau utile pentru realizarea
obiectivelor sale internaţionale; primii beneficiari fiind prinţul
Starhemberg din Austria, care a organizat detaşamentele armate ale
burgheziei (Heimwehr), iar în Spania generalul Primo de Rivera, care
– în urma loviturii de stat de la 13 decembrie 1923 – instaurează în
această ţară dictatura militară. Cu regimul autoritar a lui Horthy
Miklós din Ungaria, venit la putere încă în 1919, Mussolini
colaborează şi sprijină politica revizionistă a acestuia, încheindu-se
chiar (la 5 aprilie 1927) un tratat de prietenie italiano-ungar.
Este însă deosebit de semnificativ faptul că, în Europa
Centrală şi de Sud-Est – după o scurtă perioadă de viaţă politică
democratică, liberală – în lipsa unei baze solide socio-economice care
să susţină democraţia parlamentară, liberalismul politic se va prăbuşi,
înlocuit fiind de regimuri autoritare de dreapta, instaurate în general în
urma unor lovituri de stat militare, care urmăreau să înlăture
ameninţarea revoluţionară de stânga şi să readucă la putere clasele
conducătoare tradiţionale. Regimurile autoritare care pun capăt
liberalismului democratic nu se bazează pe aceleaşi fundamente şi nici
pe acelaşi model de societate, ca în Italia lui Mussolini, iar mai apoi în
Germania nazistă. Dimpotrivă, dictaturile care apar în perioada
interbelică în sud-estul Europei şi în peninsula iberică au o cu totul
altă bază socială. În aceste state, burghezia industrială şi financiară
este slab reprezentată, iar clasele mijlocii nu au o pondere însemnată.
În general, clasa conducătoare tradiţională era formată din marii
proprietari de latifundii, la care se adăugau elementele unei burghezii
încă în formare, dar neconsolidată economic. Cu toate acestea, şi în
aceste zone apar şi activează numeroase organizaţii de esenţă fascistă,
atât prin ideologia lor, cât şi prin violenţa metodelor folosite.

88
 Spania de la dictatura generalului Primo de Rivera
la regimul franchist

În cazul Spaniei există un context de împrejurări aparte,

întrucât în perioada interbelică cunoaşte trei forme de regim politic:
dictatura militaro-monarhică (1923-1930), regimul republican (1931-
1938) şi regimul autoritar, dictatorial, profascist al generalului Franco,
de la începutul anului 1939. Astfel, mai întâi, după reuşita loviturii de
stat a generalului Primo de Rivera, din 13 septembrie 1923, se
instaurează aici dictatura militară, loială regelui Alphonso al XIII-lea.
După cum dorea şi regele, Primo de Rivera a suspendat Constituţia din
1876, a constituit un directoriu militar format din generali şi amirali,
partidele politice şi cortesurile au fost dizolvate, iar libertăţile
burghezo-democratice lichidate. Pentru a-şi consolida dictatura, el a
înfiinţat un partid al său, Uniunea Patriotică. Pe plan economic,
măsurile întreprinse de dictatura militară (politică protecţionistă,
construirea şoselelor şi căilor ferate, finanţarea irigaţiilor), deşi au
marcat un oarecare avânt, n-au reuşit să anihileze puternicele rămăşiţe
feudale din agricultură. Din 1927 împotriva regimului dictatorial se
vor manifesta, prin felurite acţiuni, tot mai multe forţe social-politice,
determinându-l pe rege, în ianuarie 1930, să-l demită pe Primo de
Rivera. Acestuia îi succede un guvern format din elemente
conservatoare, condus de generalul Damaso Berenguer, considerat
atunci „cel mai loial servitor al regelui şi cetăţeanul cel mai respectuos
al monarhiei constituţionale”.
După declanşarea crizei economice, are loc o regrupare a
forţelor republicane burgheze, care – în august 1930 – au creat la San
Sebastian un Comitet revoluţionar, la el aderând şi socialiştii.
Fixându-şi ca obiectiv principal cucerirea puterii politice, Comitetul a
organizat două comploturi militare (la 12 decembrie, prin răscoala
garnizoanei din Jaca; iar la 15 decembrie 1930, la Madrid), însă
ambele au eşuat. Totuşi, două luni mai târziu, la 15 februarie 1931
guvernul Berenguer a demisionat. După unele încercări nereuşite ale
suveranului de a instaura un guvern „constituţional”, iar mai apoi a
unui guvern „reformist”, în urma boicotării formării lor de către liderii
opoziţiei republicane, s-a constituit un cabinet condus de amiralul
Aznar, în care au intrat şi câţiva politicieni liberali. Dar alegerile
89
municipale fixate pentru ziua de 12 aprilie 1931 se transformă într-un
referendum asupra monarhiei. În marile oraşe ale Spaniei învingători
au ieşit candidaţii republicani, determinându-l pe regele Alphonso al
XIII-lea să părăsească ţara la 14 aprilie 1931. În aceeaşi zi s-a
proclamat pentru a treia oară republica, eveniment care a marcat
începutul revoluţiei burghezo-democratice, condusă de burghezia
republicană. Alcalá Zamora y Torres, liderul partidului liberal
formează un guvern provizoriu de coaliţie. La 9 decembrie 1931
cortesurile constituante adoptă constituţia republicană (care prevede,
printre altele, separarea bisericii de stat, introducerea votului universal
ş.a.), iar Alcalá Zamora y Torres este ales preşedinte al republicii.
Însă în anii 1932-1933, întrucât regimul republican a recurs
doar la jumătăţi de măsură în rezolvarea sarcinilor revoluţiei, s-au
creat condiţii favorabile apariţiei primelor organizaţii fasciste
spaniole, printre care Falanga şi Confederaţia Autonomă de Dreapta
(CEDA), aceasta din urmă condusă de Gil Robles şi constituind
centrul coordonator al reacţiunii spaniole. Folosindu-se de starea de
nemulţumire a populaţiei faţă de unele măsuri ale guvernelor
republicane, organizaţiile fasciste au declanşat o puternică propagandă
antirepublicană, iar la 10 august 1932 au încercat puciuri militare la
Sevilla (condus de generalul José Sanjurjo) şi la Madrid, eşuate însă.
La 13 februarie 1934 Falanga Spaniolă se uneşte cu partidul fascist
Junta Naţional-Sindicalistă de of90909090909090909090909090 de
R. Ledesma şi O. Redondo.
Perioada de guvernare a lui Lerroux (1934-1935), cunoscută
sub numele de „bienio negro” („anii negri”), a fost o perioadă de
reacţiune clericală şi de măsuri represive. Mai întâi şi mai presus de
toate, aplicarea reformei agrare a fost suspendată, iar libertăţile
democratice suprimate. Cel mai puternic om politic al Spaniei de
atunci nu era nici Zamora y Torres, preşedintele republicii, nici
Lerroux, şeful guvernului, ci Gil Robles, liderul organizaţiei clericalo-
fasciste CEDA, care acţiona vădit pentru transformarea Spaniei în stat
fascist. Sesizând acest pericol, pe întreg cuprinsul ţării au izbucnit
numeroase greve şi demonstraţii (din februarie până în aprilie 1934),
continuând apoi cu grevele muncitorilor agricoli din iunie, şi
culminând cu răscoala armată a muncitorilor din Asturia (5-20
octombrie 1934). Insurecţia armată din regiunea minieră Asturia a
90
putut fi înnăbuşită de guvern numai după ce a apelat la ajutorul
legiunii străine şi a unităţilor marocane; mii de insurgenţi au fost
arestaţi şi aruncaţi în închisori. Reacţiunea biruitoare a căutat să-şi
consolideze puterea, liderul clerical Robles primind portofoliul
Ministerului de Război, unde i-a avut ca ajutoare pe generalii Fancisco
Franco şi Emilio Mola.
Cabinetul a dizolvat în toamna anului 1935 cortesurile şi a
fixat alegeri parlamentare pe ziua de 16 februarie 1936. Până la
alegeri, însă, au avut loc noi regrupări ale forţelor politice.
Preşedintele Zamora, de pildă, spera ca noile alegeri să aducă în
parlament o majoritate a republicanilor de centru, cu rol de arbitru
între stânga şi dreapta parlamentară. Dar, după înfăptuirea unităţii
sindicale prin unificarea Confederaţiei Unitare a Muncii cu Uniunea
Generală a Muncitorilor (decembrie 1935), forţele politice de stânga
(comunişti, socialişti şi republicani de stânga) creează la 15 ianuarie
1936 un puternic Front Popular. Programul Frontului Popular îşi
propunea restabilirea şi consolidarea democraţiei, amnistierea
deţinuţilor politici, pedepsirea celor vinovaţi de atrocităţile comise în
regiunea minieră Asturia, legislaţie în favoarea muncitorilor,
realizarea unei adevărate reforme agrare, scăderea arenzilor la
proprietăţile agricole, reducerea impozitelor, asistenţă socială, măsuri
de sprijinire a intereselor economice ale meseriaşilor, comercianţilor
şi a întreprinzătorilor mici şi mijlocii etc.
Prezentându-se la alegerile din 16 februarie 1936 cu acest
program, Frontul Popular a obţinut 263 mandate de deputaţi (158
republicani burghezi, 88 socialişti şi 17 comunişti), faţă de cele 205
ale forţelor de dreapta. Drept urmare, la 19 februarie, liderul
republican de stânga, Manuel Azaña, formează un guvern de coaliţie,
pentru ca la 10 mai să fie ales preşedinte al republicii, iar în locul lui,
ca premier, va fi desemnat Casares Quiroga. Curând, însă, în zilele de
17-18 iulie se declanşează rebeliunea franchistă, deopotrivă în Maroc
şi în peninsulă, împotriva republicii. Începe astfel războiul civil din
Spania (iulie 1936-martie 1939), care a luat caracterul unui război
naţional-revoluţionar. În atari împrejurări, depăşit de evenimente,
Casares Quiroga demisionează, noul guvern fiind constituit tot de un
lider republican de stânga, José Giral y Pereira.

91
 Pentru a înfrânge rebeliunea militară a lui Franco, guvernul
republican avea la dispoziţie o parte a gărzii civile, trupele din
metropolă, detaşamentele înarmate ale Confederaţiei Generale a
Muncii şi ale Federaţiei Anarhiste Iberice, detaşamentele minerilor din
Asturia, ale naţionaliştilor catalani şi basci. În schimb, rebelii contau
pe o parte din garnizoanele militare din metropolă şi pe trupele din
Maroc.
Rebelii generalului Franco au trecut din Maroc în Spania cu
sprijinul aviaţiei germane şi al vaselor militare italiene, reuşind să
ocupe în câteva zile Cadiz, Sevilla, Granada, pe litoralul sudic; în
nord, rebelii, conduşi de generalul Emilio Mola, au pus stăpânire pe
Navara şi Galicia. A eşuat însă încercarea rebelilor de a cuceri
capitala, printr-o răscoală, datorită – în special – intervenţiei decise a
muncitorilor. Pentru a bara acţiunile ofensive ale rebelilor, cabinetul
Giral a creat miliţia populară, în care au fost cuprinşi 300.000 de
voluntari. Drept urmare, la sfârşitul lunii iulie şi începutul lui august
1936 rebeliunea franchistă era izolată în zonele ocupate iniţial din
sudul şi nordul ţării, iar guvernul republican avea suficiente forţe şi
posibilităţi de a o anihila total. Dar susţinătorii din afară ai lui Franco,
Hitler şi Mussolini, au intervenit masiv, mai ales că politica de
„neintervenţie”, conciliatoristă, a Marii Britanii şi Franţei, le era cât se
poate de favorabilă. Amestecul puterilor fasciste în războiul civil din
Spania a transformat acest conflict în război naţional-revoluţionar al
poporului spaniol, pentru apărarea independenţei şi democraţiei,
împotriva fascizării ţării.
Beneficiind de sprijinul aerian al aviaţiei germane, prin
acţiuni ofensive conjugate, din nord şi din sud, rebelii au reuşit să
cucerească Badajos şi Talavera, ameninţând capitala. În faţa acestei
primejdii, la 4 septembrie cabinetul Giral a fost înlocuit cu guvernul
prezidat de socialistul Largo Caballero, în care au intrat şi doi
comunişti. Din nou, cu sprijinul aviaţiei de bombardament germană şi
italiană, rebelii au declanşat la 6 noiembrie 1936 ofensiva pentru
cucerirea Madridului. Dar, dinspre nord, ofensiva generalului Mola a
fost oprită, îndeosebi datorită rezistenţei dârze a celor 21.000 de
comunişti madrileni aflaţi pe acest front.
După lichidarea puciului anarhist de la Barcelona, la 15 mai
1937, s-a format un nou guvern, condus de Juan Negrin, în
92
componenţa căruia au intrat socialişti, comunişti, republicani de
stânga şi naţionalişti. Noul cabinet a luat măsuri de pedepsire a
vinovaţilor de puciul antirepublican de la Barcelona, a destituit
Consiliul Aragonului, înfiinţat ilegal de anarhişti, şi a desfiinţat
unităţile militare ale acestora, a instituit comandamentul unic în
armată, a extins autoritatea guvernului asupra întregii zone
republicane, au fost înfăptuite măsuri în favoarea muncitorilor. În atari
împrejurări, s-au creat premisele trecerii de la republica burghezo-
democratică la republica democratică, întrucât revoluţia burghezo-
democratică se transformase în revoluţie populară.
Dar în timp ce în sprijinul armatei republicane sosiseră, încă
din toamna anului 1936, un număr de 35.000 de voluntari
internaţionali, printre care şi 600 de antifascişti români, rebelii
generalului Franco erau tot mai intens sprijiniţi material şi financiar,
dar mai ales pe cale armată, de Germania nazistă şi Italia
mussoliniană. Drept urmare, în martie 1937, rebelii – cu sprijinul a
50.000 de soldaţi italieni, dotaţi cu artilerie şi tancuri, precum şi al
aviaţiei germane – au pornit din regiunea Guadalajara într-o nouă
ofensivă împotriva Madridului. Eşuând şi această ofensivă, rebelii şi-
au concentrat atunci eforturile spre nord, unde au reuşit să cucerească
zona industrială a Ţării Bascilor, Asturiei şi Biscaiei. La începutul
anului 1938, rebelii franchişti au dezlănţuit o ofensivă şi în Aragon,
pentru a ajunge la Mediterană, izbutind în aprilie să taie teritoriul
republican în două. În lunile din vară, unităţile rebele au încercat să
cucerească Catalonia, dar prin contraofensiva republicană de pe Ebru,
care a durat 113 zile, ele au fost oprite. Totuşi, la 15 noiembrie 1938,
inferioară numericeşte, armata republicană a trebuit să se retragă.
Drept urmare, trupele franchiste au reluat ofensiva la 28 decembrie
1938, reuşind la 26 ianuarie 1939 – după lupte deosebit de crâncene –
să cucerească Barcelona, iar la începutul lui februarie întreaga
Catalonie era în mâna rebelilor. Armata republicană din nord s-a retras
în Franţa, unde a fost internată în lagăre.
În aceste împrejurări, guvernul republican – mutat încă din
noiembrie 1936 la Valencia – mai avea sub controlul său doar
regiunile din partea centrală şi de sud-est a Spaniei, locuite de
aproximativ 10 milioane de oameni, şi mai dispunea de o armată de
câteva sute de mii de soldaţi şi ofiţeri şi de întreaga flotă militară. Între
93
timp, guvernul generalului Franco a fost recunoscut, la 18 noiembrie
1938 de Germania şi Italia. După căderea Cataloniei, la 11 februarie
1939, guvernul republican Juan Negrin revine la Madrid. Dar, numai
după două săptămâni, primeşte o dură lovitură externă, întrucât Anglia
şi Franţa rup relaţiile diplomatice cu republicanii şi recunosc guvernul
lui Franco. În ultimele zile de agonie şi trădările din ţară se ţin lanţ; la
5 martie 1939 flota republicană pleacă din Cartagena în Tunis; iar a
doua zi (6 martie) are loc o lovitură contrarevoluţionară la Madrid, în
urma căreia colonelul Segismundo Casado creează o juntă naţională
care capitulează fără condiţii. Din acest moment, guvernul generalului
Franco controlează întregul teritoriu al ţării, dar regimul pe care îl
instaurează nu vizează să creeze o „nouă ordine”, aşa cum doreau
falangiştii, ci mai degrabă să reînvie o Spanie tradiţională, dar într-un
cadru autoritar şi corporatist, care se apropie mai mult de Portugalia
lui Salazar, decât de Italia lui Mussolini. Totuşi, Falanga va fi nu
numai un partid de guvernământ, ci şi „o mişcare militaristă,
inspiratoare şi bază a statului spaniol”, foarte eficient ierarhizată şi
bine structurată.
După ce a fost lichidată republica democratică şi a fost
instaurată dictatura lui Franco, a început o cruntă răfuială politică:
9.000 de susţinători ai regimului republican au fost ucişi, iar peste
12.000 au fost închişi. Guvernul franchist a dat de îndată satisfacţie
marilor proprietari, retrocedând moşierilor (între 25 martie-7
septembrie 1939) toate pământurile împărţite ţăranilor de către
republicani. Drept mulţumire pentru sprijinul acordat de puterile
fasciste, Spania aderă la 27 martie la Pactul anticomintern, iar la 8 mai
1939 părăseşte Liga Naţiunilor.
În Spania nu are loc o înregimentare a maselor în Falangă şi
nici nu se manifestă intenţia generalului Franco de a remodela
societatea, impunându-i un regim de viaţă fascist. E adevărat însă că a
instaurat un regim autoritar, dictatorial, profascist, bazându-se pe
instituţiile tradiţionale ale ţării (biserica, armata, şcoala), care au servit
cel mai eficace suport regimului său, prin controlul exercitat asupra
formaţiei intelectuale, morale şi civice a tineretului în special, asupra
tuturor categoriilor sociale în general. Pentru a-şi înfrânge adversarii,
Franco a avut nevoie – pe plan intern – de sprijinul marilor proprietari
dar şi a claselor mijlocii, de serviciile Falangei, iar pe plan extern de
94
ajutorul militar şi diplomatic al Germaniei naziste şi Italiei
mussoliniene.

Regimul dictatorial din Portugalia

Portugalia, care în anii primului război mondial a avut o

prezenţă militară de partea Antantei, mai mult simbolică, atât în
Flandra cât şi în Africa împotriva germanilor, a fost teatrul unor
lovituri de stat pe plan intern, care au zdruncinat serios spectrul vieţii
politice. Mai întâi, la 5 decembrie 1917, printr-o lovitură de stat
puterea a fost preluată de generalul Sidonio Paes ca preşedinte
dictator. Acesta a fost asasinat însă în decembrie 1918, iar criza
politică din ţară a fost exploatată de cercurile monarhiste. Restaurarea
monarhiei a fost de scurtă durată, căci în cele din urmă mişcarea
monarhistă va fi înăbuşită de forţele armate republicane.
Puternica instabilitate guvernamentală în anii de după război a
permis totuşi forţelor reacţionare să se coalizeze şi, după mai multe
încercări, să izbutească – prin lovitura de stat din 26 mai 1926 – să-l
înlăture pe preşedintele republicii şi să încredinţeze puterea unui
triumvirat militar în frunte cu generalul Gomes da Costa. Dar la 9 iulie
1926, Antonio Oscar de Fragoso Carmona, unul din membrii
triumviratului militar, şi-a asumat prerogativele unei puteri
dictatoriale. Acesta, pentru a da iluzia legalităţi s-a autoales preşedinte
al Portugaliei la 25 martie 1928. Nu şi-a dezminţit însă intenţiile
dictatoriale atunci când a abrogat Constituţia din 1911 şi prevederile ei
liberale.
Tot în primăvara anului 1928 (la 27 aprilie), Antonio de
Oliveira Salazar, reprezentant al cercurilor financiare, intră în guvern
ca ministru de finanţe, cu puteri excepţionale. Acesta, încercând să
consolideze regimul dictatorial, a creat (la 30 iulie 1930) Uniunea
Naţională, un partid profascist. Cu sprijinul acestui partid, Salazar dă
o lovitură de stat în 1932, în urma căreia – ca prim-ministru – a
concentrat în mâinile sale întreaga putere, devenind adevăratul
dictator al Portugaliei.
În „estado novo” („statul nou”), de tip corporatist, Salazar a
admis doar existenţa Uniunii Naţionale, ca partid unic, a interzis
sindicatele, creând în locul acestora corporaţiile, unelte docile ale
95
regimului. De asemenea, au fost interzise grevele şi orice acţiuni
revendicative muncitoreşti. În timpul războiului civil din Spania, la 9
septembrie 1936 – în semn de protest împotriva sprijinului acordat
rebeliunii franchiştilor – a avut loc o răscoală a flotei portugheze
staţionată la Lisabona, înăbuşită însă de trupele regimului lui Salazar.
Şi acest regim dictatorial din peninsula iberică a supravieţuit şi celui
de-al doilea război mondial, fiind răsturnat abia după patru decenii de
la instaurarea sa, la 25 aprilie 1974, printr-o insurecţie militară
(„revoluţia garoafelor roşii”).

Polonia de la regimul „sanaţiei” al mareşalului Pilsudski

la regimul autoritar, dictatorial al mareşalului Rydz Smigly

Sfârşitul primului război mondial în toamna anului 1918 n-a

adus pentru polonezi decât începutul refacerii statului lor naţional
independent, ale cărui graniţe n-au putut fi definitivate nici în anul
următor, atât din cauza menţinerii unor teritorii poloneze sub ocupaţie
germană, cât şi datorită tendinţelor claselor dominante de expansiune
spre est, peste limitele etnice poloneze. În aceste condiţii, în ţinuturile
vestice, prin răscoalele populaţiei poloneze din Poznania şi Silezia
(1918-1921), ocupanţii germani sunt izgoniţi din cea mai mare parte a
acestor regiuni, determinând Conferinţa de Pace de la Paris să
delibereze favorabil pentru unirea celor două foste provincii germane
cu restul teritoriilor poloneze. Pe de altă parte, cercurile conducătoare
poloneze au manifestat şi o tendinţă de cotropire a unor teritorii din
răsărit, pe calea armelor, în timpul războiului polono-sovietic din anii
1919-1920.
Ostilităţile militare au fost declanşate încă la 11 februarie
1919, deci înainte de semnarea Tratatului de Pace de la Versailles,
când Polonia va fi recunoscută pe plan internaţional ca stat
independent. După un atac, bine pregătit, trupele poloneze ocupă
oraşul Brest-Litovsk, apoi (până în iulie) întreaga Ucraină apuseană.
La 25 aprilie 1920, importante forţe militare poloneze invadează
Ucraina centrală, cucerind, în câteva zile, Kievul. În ajutorul ei,
cooperând, vine armata generalului albgardist Vrangel, din Crimeea.
Două luni mai târziu, în iunie 1920, Armata I de cavalerie comandată
de Budionîi rupe frontul polon şi eliberează Kievul. În iulie, Armata
96
Roşie eliberează şi Minskul, iar în ofensiva din august ajunge până la
„porţile” Varşoviei. După lupte extrem de violente în „Bătălia
Varşoviei”, trupele poloneze resping – spre sfârşitul lunii august –
Armata Roşie, iar în contraofensiva lor ajung din nou în Bielorusia.
Operaţiunile militare încetează în toamnă prin semnarea armistiţiului
la 12 octombrie 1920. Datorită acestor evenimente, graniţele Poloniei
s-au definitivat mai lent; cele cu Germania au fost fixate conform
prevederilor tratatului de la Versailles (28 iunie 1919), iar litigiul din
Silezia Superioară prin plebiscitul din 20 martie 1921; cele cu
Cehoslovacia în 1920, prin arbitrajul puterilor occidentale; iar cele cu
republicile sovietice Rusia, Ucraina şi Bielorusia prin tratatul de la
Riga din 18 martie 1921, în urma căruia Ucraina apuseană şi
Bielorusia apuseană au intrat în componenţa Poloniei. După
rezolvarea ultimelor litigii de frontieră, prin tratative sau pe calea
armelor, statul polonez independent se întindea în toamna anului 1921
pe o suprafaţă de 380.600 km2 şi avea o populaţie de 27.177.000
locuitori, dintre care 69,2% erau polonezi, iar 30,8% alte naţionalităţi
(ucraineni, bieloruşi, germani, evrei etc.)
Pe plan politic intern, la 17 martie 1921 a fost adoptată
constituţia, care a instaurat regimul democraţiei parlamentare.
Preşedintele ţării, ales de Adunarea Naţională (compusă din dietă şi
senat) pe o perioadă de şapte ani, avea însă puteri limitate. Erau
stipulate o serie de libertăţi democratice, cetăţeneşti, şi se garanta
dreptul de proprietate. La 20 decembrie 1922, preşedinte al republicii
a fost ales Stanislaw Woyciechowski.
Între timp, forţele conservatoare, reacţionare, se activizează,
iar pentru a împiedeca o lovitură de stat a extremei drepte, mareşalul
Pilsudski (care fusese conducător al statului între 14 noiembrie 1918-9
decembrie 1922) a organizat în zilele de 12-14 mai 1926, împreună cu
o parte a armatei, un „Marş asupra Varşoviei”. În aceste împrejurări,
guvernul a demisionat la 14 mai, iar preşedintele republicii şi-a depus
funcţiile. S-a constituit un nou guvern în care Pilsudski a deţinut
portofoliul Ministerului de Război. Regimul nou instaurat (mai-august
1926) a fost numit de „Sanacja”, adică de asanare morală. Sprijinit
la început de formaţiunile politice de stânga, mareşalul a trebuit să
renunţe destul de repede la alianţele sale „populiste” şi să se apropie
de conservatori, aşa încât regimul instaurat de el „s-a orientat către o
97
formă clasică de dictatură militară” (Serge Bernstein, Pierre Milza).
Burghezia industrială şi oligarhia financiară a acordat de îndată
concursul noului regim.
Deoarece constituţia din 1922 acorda preşedintelui puteri
limitate, Pilsudski a refuzat la 31 mai fotoliul prezidenţial, aşa cum
votase Seimul, iar în această situaţie a fost ales omul propus de el,
Ignacy Mosciski (1 august 1926 – 29 septembrie 1939). La 16 iunie
1926, guvernul a propus modificarea constituţiei, cerere acceptată de
forul legiuitor prin votul din 2 august. Potrivit modificărilor făcute,
atribuţiile preşedintelui au fost mult lărgite; el avea dreptul să dizolve
parlamentul şi să legifereze între sesiunile ei. Pilsudski şi-a întemeiat
propriul partid (Blocul fără de partide) şi – având sprijinul marelui
capital şi al ofiţerilor superiori din armată – a concentrat, de fapt,
puterea în mâinile sale.
Alegerile parlamentare din 4 martie 1928 au favorizat forţele
de stânga (socialişti, comunişti şi aripa radicală a partidului ţărănesc),
care au obţinut majoritatea mandatelor în Seim. În atari împrejurări,
raporturile dintre parlament şi regimul lui Pilsudski s-au înăsprit.
Guvernul a primit, în toamna anului 1929, un vot de neîncredere şi a
trebuit să demisioneze. Pilsudski a reacţionat prompt, reuşind să
impună un nou cabinet, fidel lui. Dar nici partidele de centru (partidul
ţărănesc-piast şi alte formaţii) şi de stânga n-au renunţat la lupta
politică, constituind la Cracovia un front comun (Centrolew),
intensificând campania antiguvernamentală. Pilsudski a acţionat acum
şi mai ferm, dizolvând Seimul şi ordonând arestarea, la 10 septembrie
1930, a numeroşi lideri politici, care au fost acţionaţi în procese şi
condamnaţi la detenţie. Drept urmare, noile alegeri pentru Seim,
desfăşurate într-o atmosferă de teroare în noiembrie 1930, au dat
câştig de cauză Blocului guvernamental al lui Pilsudski, care a obţinut
55,6% din voturi.
Fără participarea partidelor de opoziţie (care se grupaseră în
Centrolew), la 26 ianuarie 1934 constituţia a fost din nou modificată şi
promulgată în aprilie 1935. Dar apariţia din 1934 a lagărelor de
concentrare, în care erau deţinuţi în special comuniştii şi militanţii
ucraineni şi bieloruşi, a umbrit şi mai mult regimul de asanare
morală.

98
 La 12 mai 1935 Pilsudski a încetat din viaţă; moartea lui
prilejuind în scurt timp aprige dispute politice, în care s-au înfruntat
partizanii revenirii la un regim mai liberal şi adepţii consolidării
dictaturii. Îi succede „regimul coloneilor” dominat de mareşalul
Edward Rydz Smigly, numit la 15 iulie 1936 conducător al statului.
Sub îndrumarea lui, la 21 februarie 1937 se organizează un partid de
guvernământ, Lagărul Uniunii Naţionale, al cărui program
ultraconservator consemnează existenţa unor tendinţe populiste, dar şi
totalitare. Pe de altă pare, influenţa fascismului european se răsfrânge
şi în Polonia asupra unor mişcări reacţionare, cum ar fi Partidul
Naţional Radical, a cărui aripă extremistă, „Falanga”, capătă la
sfârşitul anilor ’30 o evidentă amprentă fascistă. Organizată şi
structurată după model militar, această formaţiune şi-a recrutat
majoritatea membrilor din rândurile micii burghezii şi a studenţilor
din capitală, atraşi de programul său care prevedea limitarea
proprietăţii private şi existenţa unei economii dirijate. O vreme,
Falanga întreţine raporturi destul de bune cu guvernarea, chiar dacă
atrage de partea ei mai mulţi membri ai partidului de guvernământ şi
îşi creează o tristă reputaţie prin acţiunile sale violente îndreptate
împotriva evreilor. Când, însă, e suspectată că pune la cale o lovitură
de stat pronazistă, este abandonată şi interzisă de guvern.
Pe plan extern, Polonia – deşi a încheiat în 1934 pacte de
neagresiune cu Germania şi URSS – va fi în cele din urmă victima
agresiunii acestora. Până atunci să consemnăm neghiobia politică a
guvernanţilor polonezi, care s-au lăsat atraşi în cursa fasciştilor
germani şi italieni, participând în toamna anului 1938 la
dezmembrarea Cehoslovaciei.

Regimurile autoritare din ţările baltice

Fostele gubernii ţariste, Estonia, Letonia şi Lituania, cu

populaţii majoritare de origine germană, şi-au proclamat independenţa
la sfârşitul primului război mondial, recunoscută ulterior de Rusia
Sovietică. În 1922 cele trei republici baltice devin membre ale Ligii
Naţiunilor. La început aici au funcţionat regimuri democratice,
parlamentare.

99
 Prin lovitura de stat din 17 decembrie 1926, Antanas
Smetona, liderul Partidului Naţionalist (Tautininku), monopolizează
puterea în Lituania, instaurând în ţară un regim de stare de asediu.
Constituţia a fost suspendată, dieta dizolvată, Smetona devenind
practic dictator. În Estonia, deşi forţele conservatoare acţionează mai
lent, ele reuşesc totuşi s-o ia înaintea mişcării corporatiste şi
antisemite a generalului Larka şi să instaureze o stare de urgenţă.
Astfel, printr-o lovitură de stat, Konstantin Paets, ajutat de generalul J.
Laidoner, a devenit la 12 martie 1934 dictator. Parlamentul a fost
dizolvat, libertăţile democratice suprimate. În cea de-a treia republică
baltică, Letonia, puterea este acaparată prin lovitura de stat din 15 mai
1934 de Karlis Ulmanis, liderul Uniunii Ţărăneşti, care conduce
autoritar un stat militarizat, opunându-se cu duritate atât socialiştilor,
cât şi „fasciştilor” din Perkonkrust al cărui şef, Zelmin, fost membru
al gărzilor voluntare este atras de influenţa Reichului nazist.
Având interese similare, guvernele Estoniei, Letoniei şi
Lituaniei au încheiat în septembrie 1934 un Pact de înţelegere,
defensiv, care însă s-a dovedit a fi complet neputincios în faţa pactului
sovieto-german din 23 august 1939.

CHINA ŞI JAPONIA ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

China

Cea mai mare ţară asiatică, China, cu o suprafaţă de 9.650.000

km2, avea la sfârşitul primului război mondial o populaţie apreciată la
440.000.000 locuitori. Capitalurile străine (îndeosebi britanice,
japoneze, franceze şi americane), care împărţiseră ţara în sfere de
influenţă, în loc să stimuleze dezvoltarea economiei, dimpotrivă
frânau evoluţia industriei naţionale chineze. Monopoliştii occidentali
beneficiau de sprijinul unor clici feudalo-militariste, care deţineau
puterea reală în diferite regiuni ale ţării. Cea mai importantă dintre ele
era în acea vreme clica projaponeză An-Fu, condusă de Tuan Chi-Jui,
în nordul Chinei, sub controlul căreia s-a aflat până la mijlocul anului
1920 chiar şi guvernul central de la Beijing.
Conferinţa de pace de la Paris a respins cererile îndreptăţite
ale delegaţiei chineze, hotărând la 30 aprilie 1919 cedarea către
100
Japonia a concesiunilor germane din China (peninsula Shantung). De
asemenea, forul internaţional de la Paris a refuzat să ia în dezbatere
anularea tratatelor inegale, înrobitoare, privind teritoriile arondate
marilor puteri, precum şi regimul capitulaţiilor. Drept urmare, un val
de indignare a cuprins opinia publică din ţară, iar la 4 mai 1919
studenţii universităţii din Beijing au fost primii care au manifestat pe
străzile capitalei, împotriva respingerii cererilor legitime ale
delegaţilor chinezi. „Mişcarea de la 4 mai”, care marchează începutul
unei noi revoluţii burghezo-democratice, s-a extins rapid în
principalele oraşe ale ţării, luând un caracter antiimperialist, de unitate
şi afirmare naţională (mai-iunie 1919). În atari împrejurări, la 28 iunie
1919 delegaţia chineză refuză să semneze Tratatul de Pace de la
Versailles.
Pe plan politic intern, de la sfârşitul anului 1919 are loc o
regrupare a forţelor. Astfel, la 10 noiembrie se reorganizează Partidul
Gomindan sub numele de Partidul Naţional Chinez. În mai 1920 se
constituie, la Shanghai, primul grup comunist din China, iar în zilele
de 1-4 iulie 1921 are loc, tot aici, în condiţii conspirative, Congresul
de întemeiere a partidului comunist. Dar în timp ce clicile militariste
se războiau între ele, Sun Yat-Sen, care încercase fără succes să
unifice China, s-a apropiat – sub influenţa evoluţiei evenimentelor
revoluţionare – de partidul comunist. Revenit în fruntea guvernului
din Canton (1 ianuarie 1923), Sun Yat-Sen, împreună cu alţi lideri ai
Gomindanului, a dat posibilitatea PCC şi sindicatelor să-şi desfăşoare
activitatea în mod legal pe teritoriul aflat sub controlul guvernului său.
În iunie 1923, au avut loc la Canton lucrările celui de-al III-lea
Congres al PCC, care a hotărât să creeze un front unic revoluţionar al
întregii naţiuni şi, în acest scop, să se alieze cu Gomindanul. Între
timp, cu sprijinul comunistului rus Mihail Borodin, Sun Yat-Sen a
trecut la reorganizarea Gomindanului, care – în primul său Congres
naţional de la Canton (ianuarie 1924) – a adoptat un nou program şi a
acceptat intrarea comuniştilor, în mod individual, în partid. De
precizat faptul că ei continuau să rămână membri ai partidului
comunist, care îşi menţinea independenţa organizatorică şi politică.
Noul program al Gomindanului, bazat pe cele „trei principii”
ale poporului enunţate de Sun Yat-Sen: naţionalism (adică lupta
împotriva imperialismului); democraţie (adică puterea poporului
101
pentru popor); progres social (adică soluţionarea chestiunii agrare,
astfel încât „fiecare ţăran să-şi aibă lotul său”) prevedea asigurarea
libertăţilor democratice, egalizarea proprietăţilor funciare (dar nu
naţionalizarea fără compensaţii), trecerea întreprinderilor monopoliste
străine şi chineze în proprietatea statului, abolirea tratatelor inegale şi
desfiinţarea concesiunilor, abolirea dreptului de extrateritorialitate şi a
celorlalte privilegii de care beneficiau de multă vreme Anglia, Franţa,
Germania, SUA ş.a. În mai 1924, Sun Yat-Sen, în colaborare cu
conducerea PCC, a înfiinţat la Vampu (Huanpu) o Academie militară,
pentru pregătirea cadrelor de comandă ale Armatei naţionale
revoluţionare.
Curând, îngrijorată de măsurile democratice ale guvernului
din Canton, burghezia compradoră chineză din provincia Kwangtung
a încercat să-l răstoarne printr-o rebeliune armată (10-15 octombrie
1924), condusă de rezidentul britanic din Hong Kong, dar a fost
înfrântă de detaşamentele muncitoreşti şi de elevii Academiei militare.
Acest eveniment a avut un ecou în întreaga ţară, declanşând
numeroase manifestări şi demonstraţii de solidaritate. Drept urmare,
guvernul revoluţionar din Canton s-a proclamat la 1 iunie 1925 guvern
naţional al Republcii Chineze. Dar, în urma morţii lui Sun Yat-Sen
(12 martie 1925), aripa dreapta a Gomindanului – căutând să limiteze
influenţa comuniştilor – a desfăşurat o activitate scizionistă. Astfel,
chiar în martie 1926, preetextând existenţa unui „complot” al
comuniştilor împotriva guvernului, Cian Kai Şi a arestat pe ofiţerii
revoluţionari şi activiştii comunişti din Academia militară de la
Vampu şi a dezarmat pichetele muncitoreşti. Însă guvernul naţional
revoluţionar a reacţionat prompt, dispunând eliberarea celor arestaţi.
Ba mai mult, a mobilizat toate forţele militare de care dispunea pentru
lichidarea grupărilor militariste care deţineau puterea în diferite
regiuni, în scopul unificării Chinei. Astfel, mai întâi, în lunile
septembrie-noiembrie 1925, armata naţională revoluţionară înfrânge
complet trupele reacţionarului Cen Tziun-Min, consolidând baza
revoluţionară din sud.
În iulie 1926, armata naţională revoluţionară, comandată de
Cian Kai Şi, având consilier pe generalul sovietic Vasili K. Blücher, a
declanşat o amplă campanie împotriva clicilor feudalo-militariste. Ea
a zdrobit trupele principalilor şefi militari şi a eliberat o vastă regiune
102
din provincia Hunau, precum şi două importante centre: Hankou (la 6
septembrie) şi Uhan (10 octombrie). În atari împrejurări, guvernul
naţional şi-a transferat sediul de la Canton la Uhan, care la 1 ianuarie
1927 a fost proclamat drept capitală a Chinei revoluţionare.
Continuându-şi înaintarea spre Shanghai, în sprijinul armatei
naţionale revoluţionare se declanşează în oraş la 21 martie 1927 o
puternică grevă generală, urmată de o răscoală armată. O zi mai târziu,
armata naţională revoluţionară intră în Shanghai, eliberat de locuitorii
săi, iar la 24 martie ocupă şi Nankinul. Aici, însă, Cian Kai Şi –
împreună cu elementele de dreapta din Gomindan şi în înţelegere cu
reprezentanţii marilor puteri – a constituit (la 18 aprilie) un nou
guvern, pe care l-a proclamat „naţional”.
Astfel, în acea vreme, în China fiinţau trei guverne: guvernul
naţional-revoluţionar de la Uhan (remaniat cu personalităţi din aripa
de stânga a Gomindanului şi comunişti), cel de la Beijing (al unei clici
feudalo-militariste projaponeze) şi cel de la Nankin (al aripei drepte a
Gomindanului sub conducerea lui Cian Kai Şi). De precizat faptul că
trupele de sub comanda lui Cian Kai Şi au dezarmat detaşamentele
muncitoreşti din Shanghai şi Nankin, au asasinat numeroşi activişti
revoluţionari şi au instaurat un regim de teroare în regiunile aflate sub
controlul lor.
În iulie 1927, pe fondul unor şovăieli ale liderilor de stânga
din Gomindan, coroborate cu atitudinile capitularde ale unor militanţi
comunişti în frunte cu Cen Tu-Hsiu, care au slăbit forţele
revoluţionare, au permis însă unor elemente de dreapta să dea o
lovitură de stat contrarevoluţionară la Uhan, să răstoarne guvernul şi
să preia puterea. În aceste împrejurări, burghezia naţională – prin Cian
Kai Şi şi aderenţii săi – a creat o breşă în frontul naţional-revoluţionar
împotriva clicilor feudalo-militariste interne şi a imperialismului
extern.
Drept urmare, prin răscoala armatei naţionale revoluţionare de
la Nancian din 1 august 1927 condusă de comunişti în frunte cu Ciu
De şi Ciu En Lai, începe cel de-al doilea război civil revoluţionar din
China. Astfel, în lunile anului august-decembrie 1927, partidul
comunist a condus forţele revoluţionare la un veritabil asalt împotriva
regimului reacţionar al Gomindanului. Ţărănimea din provinciile
Hunan, Kiangsi, Hopei, Kwangtung s-a răsculat în perioada
103
„secerişului de toamnă”. Şi în fruntea acestora s-au aflat numeroşi
militanţi comunişti, printre care chiar Mao Zedong, purtând lupte
grele. Detaşamentele ţărăneşti s-au unit apoi cu unităţile militare de la
Nancian şi au pus începuturile bazelor revoluţionare în provincia
Kiangsi, având capitala în oraşul Juiţin (1929-1931). În zilele de 11-13
decembrie 1927 a izbucnit o răscoală armată în Kwangtung, cunoscută
sub denumirea de Comuna din Canton, reprimată în sânge de Cian Kai
Şi. În urma operaţiunilor de represiune ale Gomindanului, au fost ucişi
în perioada aprilie 1927-iulie 1928 circa 340.000 de revoluţionari. Dar
teroarea s-a extins asupra întregii populaţii: drepturile şi libertăţile
democratice au fost suprimate, sindicatele şi uniunile ţărăneşti
dizolvate, grevele şi adunările interzise.
În aceste împrejurări, dată fiind ascensiunea politico-militară a
Gomindanului, partidul comunist înfiinţează în mod oficial (la 4 mai
1928) Armata Roşie chineză la baza revoluţionară din munţii Ţzingan.
Între timp, Cian Kai Şi – aflat în fruntea guvernului de la Nankin – a
concentrat toată puterea în mâinile sale, îndreptându-şi apoi
principalele forţe militare împotriva Beijingului, pe care îl ocupă la 5
iunie, transferând ulterior capitala Chinei la Nankin. O lună mai
târziu, guvernul prezidat de Cian Kai Şi a fost recunoscut de SUA şi
de alte mari puteri. Pe de altă parte, războiul civil – care a antrenat în
numeroase conflicte forţele armate ale guvernului de la Nankin,
deopotrivă, cu grupările militariste de la Huan (primăvara anului
1929), cu şefii militari din nord-vestul Chinei (august 1929-mai 1930),
şi din nou împotriva grupărilor militariste de la Huan, răsculate (la
începutul anului 1931) – a dat câştig de cauză lui Cian Kai Şi, dar s-a
împletit cu acţiunile marilor puteri pentru consolidarea poziţiilor lor în
China. De menţionat faptul că, la 10 octombrie 1928, Comitetul
executiv central al Gomindanului publicase o lege organică
temporară, care prevedea înfiinţarea unui Consiliu de stat, condus de
un preşedinte numit, ca şi ceilalţi membri, de conducerea partidului.
Aceasta însemna instaurarea făţişă a unui regim autoritar al blocului
burghezo-moşieresc, reprezentat de Gomindan. În mai 1931 a fost
adoptată o constituţie provizorie, rămasă în vigoare până la răsturnarea
regimului lui Cian Kai Şi, în 1949.
Între timp, sporindu-şi mereu rândurile cu numeroşi aderenţi
din rândurile muncitorilor şi ţăranilor, armata populară revoluţionară
104
condusă de comunişti îşi crease (în noiembrie 1929) noi baze
operaţionale, la Jiangyi, Fujiang şi Zheijiang. Întrucât din anul 1930
forţele militare comuniste controlau teritoriul al 11 provincii
(îndeosebi în China Centrală şi de Sud), au luat fiinţă 15 ţinuturi, nu
prea întinse şi cu o economie predominant agrară, în care puterea
aparţinea Consiliilor de deputaţi ai muncitorilor şi ţăranilor. Cea dintâi
conferinţă a delegaţilor acestor ţinuturi, care a avut loc la 30 mai 1930,
a hotărât să convoace primul Congres al Consiliilor de deputaţi şi a
adoptat mai multe acte cu caracter de lege privind reforma agrară şi
normele de muncă.
Punând în aplicare rezoluţia Conferinţei, la 7 noiembrie 1931
se întruneşte, la Juiţin (în sud-estul Chinei), primul congres al
Consiliilor de deputaţi, care a proclamat înfiinţarea Republicii Chineze
a Consiliilor de deputaţi, a propus constituţia şi a desemnat (la 27
noiembrie) un guvern central, prezidat de Mao Zedong. În timpul
desfăşurării acestor activităţi, iniţiate de comunişti, Gomindanul a
început să organizeze campanii militare împotriva ţinuturilor cârmuite
de reprezentanţii forţelor populare şi împotriva unităţilor Armatei
Roşii chineze. Cea dintâi campanie de acest fel a fost declanşată încă
în septembrie 1930, urmată de alte trei în 1931, toate fiind respinse cu
mari pierderi din rândurile atacatorilor.
Din nefericire pentru soarta Chinei, la 18 septembrie 1931
trupele japoneze au invadat nord-estul ţării, dezarmând unităţile
chineze întâlnite în cale şi ocupând mai multe oraşe, între care
Mukden şi Andun. Următorul obiectiv urmărit de agresorii niponi a
fost oraşul Shanghai, care însă a fost apărat cu eroism în timpul
asediului (28 ianuarie-3 martie 1932), împiedicându-i pe agresori să-şi
înfăptuiască planul de a cuceri China Centrală. În operaţiunile militare
de apărare a Shanghaiului s-a realizat o remarcabilă cooperare între
unităţile Armatei Roşii şi Armata 19, condusă de ofiţeri burghezi
patrioţi. Pentru a-şi consolida stăpânirea în nord-estul Chinei,
invadatorii au proclamat Manciuria, la 3 martie 1932, ca stat
independent sub „protecţia Japoniei”, sub numele de Manchuko, în
frunte cu Pu Yi, ultimul reprezentant al dinastiei manciuriene Ţin.
Cotropind nord-estul Chinei, fiind avidă de resurse de materii prime,
Japonia a pus astfel stăpânire pe 30% din extracţia de cărbune a ţării,
pe 71% din minereul de fier, pe 47% din producţia de ciment etc. La 5
105
mai 1932 se încheie o convenţie de armistiţiu chino-japoneză la
Shanghai, urmată un an mai târziu (31 mai 1933) de un acord
capitulant chino-japonez la Tanga (Tanku), în avantajul net al
agresorilor.
În acest timp, forţele Armatei Roşii crescuseră simţitor,
ridicându-se în 1933 la aproximativ 300.000 de combatanţi. După
semnarea acordului de la Tanga, guvernul lui Cian Kai Şi şi-a retras
forţele din faţa japonezilor, organizând în octombrie 1933 cea de-a
cincia campanie împotriva ţinuturilor aflate sub controlul Consiliilor
de deputaţi ai muncitorilor şi ţăranilor.
În cadrul armatei gomindaniste, cu un efectiv de peste
700.000 de soldaţi şi ofiţeri, întărită cu avioane americane, se aflau
numeroşi consilieri germani. Cian Kai Şi îşi fixase în această
campanie ca principal obiectiv distrugerea forţelor comuniste din
ţinutul central al provinciei Kiangsi. Însă liderul gomindanist primeşte
o lovitură neaşteptată chiar din partea Armatei 19, care se răscoală la
20 noiembrie 1933 şi determină mai apoi constituirea unui guvern
popular-revoluţionar antijaponez la Fuţzian. Răscoala Armatei a 19-a
a fost susţinută de Armata Roşie, dar în ianuarie 1934 – cu sprijinul
navelor japoneze de război – trupele gomindaniste reuşesc să înfrângă
rezistenţa armatei rebele, complicând şi situaţia Armatei Roşii.
În contextul acestor evenimente, liderii comunişti au decis să
transfere forţele principale ale Armatei Roşii din sud-est în regiuni
mai sigure din nord-vest. Drept urmare, începând din 16 octombrie
1934 (până în noiembrie 1936) se desfăşoară Marşul cel lung al
Armatei Roşii, care a marcat un punct de cotitură în revoluţia chineză.
În cei aproximativ 12.000 km străbătuţi de unităţile Armatei Roşii,
prin cercul inamic, au fost învinse imense greutăţi şi s-au purtat
numeroase bătălii cu trupele gomindaniste. În timpul marşului, în
ianuarie 1935, a avut loc la Tsun-yi Plenara CC al PCC, care a
înlăturat elementele stângiste şi a ales o nouă conducere în frunte cu
Mao Zedong. În octombrie 1935, unităţile principale ale Frontului I al
Armatei Roşii reuşesc să ajungă în provincia Shensi din nord-vestul
Chinei, stabilindu-şi mai multe baze în Yenan. Spre aceste baze s-au
îndreptat şi celelalte unităţi ale Fronturilor II şi IV, care au ajuns în
septembrie 1936, când a luat sfârşit Marşul cel lung.

106
 Între timp, manifestaţiile antijaponeze s-au intensificat,
antrenând cele mai diverse segmente ale populaţiei chineze. În acest
sens, mişcarea studenţească de la 9 decembrie 1935 din Beijing a avut
cel mai larg răsunet, silindu-l pe Cian Kai Şi să declare – la Plenara a
II-a a Comitetului executiv central al Gomindanului (1936) – că
guvernul nu va încheia nici un fel de acorduri care ar afecta
suveranitatea teritorială a Chinei.
Începând din ianuarie 1936, sub conducerea comuniştilor,
unităţile de partizani din Manciuria s-au unit, formând o redutabilă
armată antijaponeză (constituită din 11 corpuri). Din acest moment,
lupta împotriva ocupanţilor a luat un nou avânt. Pe plan politic, PCC
şi-a fixat ca obiectiv imediat constituirea unui larg front naţional
antijaponez. Totodată, în ţinuturile administrate de Consiliile de
deputaţi ai muncitorilor şi ţăranilor, din anul 1936 nu s-au mai
confiscat pământuri moşiereşti, dar s-au micşorat arenzile şi dobânzile
impuse ţăranilor.
La 25 august 1936 conducerea partidului comunist s-a adresat
din nou Gomindanului, propunându-i încetarea războiului civil şi
constituirea unui front comun antijaponez. Dar Cian Kai Şi a respins
propunerea comuniştilor şi a ordonat generalului Csang Hsuch-Liang,
comandantul trupelor cantonate la Sian (în apropiere de Yenan), să
declanşeze – în prima decadă a lunii decembrie – operaţii militare
împotriva Armatei Roşii. Trupele de la Sian au refuzat însă să execute
ordinul. În aceste împrejurări, pentru a aduce la ascultare unităţile
gomindaniste răsculate, Cian Kai Şi a plecat cu avionul la Sian, unde a
fost arestat la 12 decembrie 1936 de un grup de ofiţeri patrioţi. El va fi
eliberat abia în urma intervenţiei de mediere a conducerii partidului
comunist, în urma căreia Cian Kai Şi a acceptat să încheie o convenţie
de încetare a războiului civil în vederea participării în comun la lupta
împotriva ocupanţilor japonezi. Dar Japonia, sporindu-şi considerabil
potenţialul militar, consideră că a sosit timpul să încheie „socotelile”
cu China, dezlănţuind ofensiva generală împotriva acestei ţări la 7
iulie 1937. Ofensiva debutează cu atacarea unităţilor chineze
staţionate lângă podul Lugonţiao (Marco Polo) la sud-vest de Beijing
(„Incidentul de la podul Marco Polo”). După lupte crâncene, la 28
iulie trupele japoneze au reuşit să ocupe oraşul Beijing. Întrucât
trupele gomindaniste au aplicat în prima etapă a războiului o tactică de
107
defensivă pasivă, în faţa invadatorilor au acţionat doar unităţile
Armatei Roşii, care au fost reorganizate la 22 august 1937 în Armata
8-a chineză, iar bazele revoluţionare comuniste au fost unite într-o
Regiune a Republicii Chineze, unde s-a menţinut sistemul de
conducere prin Consiliile de deputaţi ai muncitorilor şi ţăranilor.
Bazându-se în continuare pe inactivitatea forţelor militare
gomindaniste, unităţile nipone au ocupat până în octombrie 1938
întreg teritoriul Chinei de nord, importante regiuni din China Centrală,
inclusiv oraşele Nankin şi Uhan, precum şi unele ţinuturi de-a lungul
ţărmului mării cu oraşul Canton. De precizat faptul că, a doua zi după
ce trupele nipone au ocupat Nankinul, la 14 decembrie 1937 s-a
format aici un „guvern central chinez” (projaponez); la 30 ianuarie
1938 guvernul regional din Hebei oriental fuzionează cu acesta.
Întrucât în această etapă singurele forţe care opuneau rezistenţă
împotriva invadatorilor erau doar cele comuniste, unităţi ale armatei a
8-a au fost îndreptate spre teritoriile din nordul Chinei ocupate de
japonezi, pentru a porni războiul de partizani. Astfel, în ianuarie 1938,
din detaşamentele de partizani care acţionau în Nord, s-a constituit o
nouă armată, a 4-a. Ambele armate ( a 8-a şi a 4-a) în cooperare cu
bazele de partizani, i-au hărţuit continuu pe japonezi, împiedicându-i
să-şi consolideze stăpânirea în teritoriile invadate din China. Cea de-a
doua etapă a războiului de eliberare naţional, începută în octombrie
1938, când – pe baza unei noi înţelegeri cu Gomindanul – se va realiza
frontul comun de luptă antijaponez, va fi încorporată în operaţiunile
militare ale celui de-al doilea război mondial şi se va încheia odată cu
capitularea Japoniei (2 septembrie 1945).

Japonia militaristă

Prin tratatul de pace semnat de aliaţi cu Germania la

Versailles, în 1919, Japonia (având o suprafaţă de 381.250 km2 şi o
populaţie de 59.736.000 locuitori în 1925) obţine concesiunile
germane din China şi mandat de administrare a insulelor foste colonii
germane din partea de sud a Oceanului Pacific.
Conform constituţiei din 1889, rămasă în vigoare până în
1947, împăratul (mikadoul) deţinea largi puteri executive şi
legislative. Drept urmare, parlamentul bicameral, alcătuit din Camera
108
pairilor (prinţii de coroană, vârfuri ale nobilimii şi alte persoane, toţi
desemnaţi de împărat) era la cheremul suveranului, fiind lipsit de
putere. În anii primului război mondial, cercurile conducătoare nipone
au speculat cu abilitate împrejurările favorabile externe pentru a cuceri
noi teritorii în China şi în Oceanul Pacific, precum şi noi pieţe de
desfacere. După război, însă, balanţa comercială a redevenit pasivă.
Criza economică începută în 1920 a înregistrat forme grave în 1921 şi
1922, când numărul şomerilor a crescut vertiginos, atingând cifra de
128.300. Pe plan extern, guvernul japonez a fost silit în octombrie
1922 să-şi retragă trupele intervenţioniste din Extremul Orient
sovietic, iar în 1925 şi din Sahalinul de nord.
Prin introducerea votului universal pentru bărbaţii în vârstă de
peste 25 de ani (30 martie 1925), se înviorează întrucâtva viaţa
politică internă, se întemeiază noi formaţiuni social-politice, iar
mişcarea sindicală se revigorează prin crearea Consiliului Sindicatelor
din Japonia la 25 mai 1925. În acelaşi an, însă, s-a adoptat şi o lege
poliţienească teroristă, cunoscută sub numele de legea despre
„gândurile periculoase”, care a servit ca bază juridică pentru
fabricarea de procese împotriva aderenţilor la mişcarea progresistă şi
revoluţionară.
Moartea împăratului Yoshihito (Taisho Tenno) la 25
decembrie 1926 a ridicat pe tronul imperial pe fiul acestuia, prinţul
regent Hirohito. În lunile următoare, baronul Tanaka Güchi, lider al
partidului conservator al marii finanţe Seiyukai, prim-ministru şi
ministru de externe (aprilie 1927 – iulie 1929), a elaborat un
memorandum adresat împăratului cu planurile agresive ale militarilor
pentru instaurarea dominaţiei nipone în Asia de Sud-Est şi în bazinul
Oceanului Pacific prin sânge şi f109109109109109 punând în aplicare
aceste planuri agresive, armatele japoneze au invadat provincia
Shantung (în două rânduri, în mai 1927 şi în aprilie-mai 1928),
inaugurând astfel aşa-zisa politică „pozitivă” faţă de China, adică de
intervenţii făţişe. Dar boicotul mărfurilor japoneze în China şi
viguroasa mişcare antiniponă au silit guvernul Tanaka să-şi retragă
forţele de ocupaţie. În vara anului următor contigente nipone s-au
îndreptat şi spre graniţa sovieto-chineză, însă Armata Roşie a respins
provocările militariştilor japonezi.

109
 Aşadar, începuturile traducerii în viaţă a memorandumului
privind expansiunea Japoniei în Asia de Sud-Est au fost sortite
eşecului, determinând în final căderea guvernului Tanaka şi formarea
unui nou cabinet al partidului Minseito (noua denumire a partidului
Kenseikai, din 1927).
Criza economică de supraproducţie, care a cuprins Japonia în
1930, a afectat grav toate domeniile vieţii economice: producţia
industrială a înregistrat în anii 1930-1931 o scădere de aproape 40%,
iar comerţul exterior s-a redus cu 30% în 1930, faţă de 1929, şi cu încă
20% în 1931, comparativ cu 1930. În momentul de vârf al crizei
(1931), numărul şomerilor a ajuns la cifra de 3.000.000. Pentru a ieşi
cât mai grabnic din criză, cercurile dominante nipone au căutat motive
pentru declanşarea unui nou conflict militar, mai ales că în arhipelag
activau numeroase societăţi care cultivau teorii xenofobe, axate pe
cultul faţă de împărat şi de reînviere a unor vechi mituri şi practici
medievale. Câteva din aceste societăţi au ales făţiş calea terorismului,
cum a fost, de pildă, asociaţia Keitsumeidan (Frăţia de sânge), care a
asasinat în 1931 pe ministrul de finanţe şi pe conducătorului
concernului Mitsui. În rândurile armatei a proliferat influenţa
organizaţiei ultranaţionaliste Shina Ronin, care promova o politică
agresivă, în primul rând împotriva Chinei, şi ale cărei idei fuseseră
încorporate în memorandumul Tanaka.
Drept urmare, la 18 septembrie 1931 are loc celebrul „incident
de la Mukden”, când armata japoneză atacă prin surprindere armata
chineză, dezlânţuind agresiunea împotriva Chinei. Trupele nipone,
dotate cu o tehnică de luptă superioară, au ocupat rapid oraşul Mukden
şi, de acolo, au extins agresiunea, ocupând Changchun şi alte oraşe din
Manciuria de sud apoi şi din partea nordică a acestei provincii,
apropiindu-se de graniţa cu URSS. În ianuarie 1932, paralel cu
operaţiile militare din Manciuria, flota japoneză aflată în rada portului
Shanghai, după un incident, pus la cale, aidoma celui de la Mukden, a
trecut la bombardarea unor puncte strategice şi a debarcat trupe în
vederea ocupării oraşului. De această dată forţele intervenţioniste
japoneze au întâmpinat o rezistenţă îndârjită din partea populaţiei,
ceea ce a îngăduit Armatei 19 chineze să intervină. Înfrânte, trupele
japoneze au fost silite să sisteze operaţiile militare (martie 1932), iar
mai apoi – după încheierea unui armistiţiu – să se retragă, în mai
110
1932. Între timp, în Manciuria, unde japonezii şi-au consolidat
dominaţia, au instalat o cârmuire în frunte cu Pu-Yi, fostul „împărat
copil” al Chinei şi au proclamat la 3 martie 1932 crearea unui nou stat,
Manciuko, sub protecţia şi controlul deplin al Japoniei.
În viaţa politică internă, Japonia a fost zguduită în mai 1932
de asasinarea de către un grup de ofiţeri extremişti a prim-ministrului
Inukai-ki, în urma căreia noul guvern s-a format în afara partidelor,
dar sub influenţa mult sporită a grupărilor militariste agresive. În
paralel, pe continent, trupele nipone au ocupat provincia Jehol din
Mongolia Interioară la graniţa cu Manciuria, pe care au alipit-o la
statul marionetă Manciuko. A urmat apoi o incursiune militară în
nordul Chinei, în urma căreia trupele japoneze s-au apropiat
ameninţător de Beijing, obligând guvernul chinez condus de Cian Kai-
Şi să cedeze, iar prin convenţia de la Tangu (mai 1933) să renunţe la
suveranitatea sa asupra unei largi fâşii (la sud de Marele Zid) din
provincia Hopei, transformată în zonă demilitarizată şi intrată astfel
sub dominaţia japoneză.
Din 1934 politica externă a Japoniei devine tot mai belicoasă,
stârnind oprobiul puterilor occidentale. Astfel, încă în aprilie 1934,
Amau, reprezentantul Ministerului Afacerilor Externe nipon, a
declarat că ţara sa, fiind „principala forţă” în Asia de Est, îşi asumă
răspunderea „menţinerii ordinei şi păcii” în această zonă geografică,
instituind un protectorat asupra relaţiilor Chinei cu puterile vestice. În
aceste împrejurări, „Declaraţia Amau” reprezenta un avertisment dat
Occidentului despre intenţia militariştilor japonezi de a instaura
controlul lor deplin asupra întregii Chine. Drept urmare, s-au agravat
contradicţiile nipono-americane şi nipono-britanice, mai ales că
Japonia a inaugurat totodată un vast program de modernizare a
armatei, armamentului şi echipamentului militar, sporindu-şi
considerabil şi flota de război. În 1937 aproape 50% din totalul
bugetului era destinat forţelor armate, faţă de 27% în 1931. În paralel,
ca şi în Germania nazistă, pregătirile militare au fost însoţite de o
deşănţată propagandă xenofobă şi rasistă, despre superioritatea „rasei
galbene”, rolul civilizator al Japoniei în Asia, necesitatea de „spaţiu
vital”, întrucât naţiunea niponă se afla în pericol de a fi ştrangulată
economiceşte. În acest sens, cele mai active au fost organizaţia
teroristă Seisanto, al cărei program şi ideologie se apropiau de acelea
111
ale hitleriştilor şi asociaţia Kokuyukai (Dragonul negru), care
penetrase adânc şi în rândurile cadrelor armatei.
În vara anului 1935 militariştii niponi au trecut la înfăptuirea
unui plan prin care urmăreau desprinderea a cinci provincii din China
de Nord, a le declara „autonome” şi a le îngloba apoi într-o federaţie
cu Manciuko. La 28 octombrie 1935 prin cele trei puncte ale lui
Hirota (ministrul de externe în cabinetul nipon), era enunţată o nouă
politică faţă de China. Această politică prevedea: a) stabilirea unui
bloc politic între Japonia, China şi Manciuko (ceea ce însemna practic
recunoaşterea statului Manciuko de către China şi dreptul de
penetraţie economică neîngrădită a Japoniei în China); b) înlăturarea
oricăror acţiuni antijaponeze în China (adică suprimarea luptelor de
eliberare naţională conduse de partidul comunist, instaurarea
monopolului Japoniei asupra Chinei); c) organizarea unui front comun
al Japoniei, Chinei şi Manciuko-ului de luptă împotriva comuniştilor
(ceea ce presupunea folosirea Chinei împotriva Uniunii Sovietice şi
dreptul Japoniei de a ocupa orice parte a teritoriului chinez). Cum era
şi firesc, declaraţia lui Hirota Koki a declanşat în China un uriaş val de
proteste, obligându-i pe japonezi să renunţe la planul lor de
„autonomizare” a provinciilor din China de Nord şi să se mulţumească
doar cu înfiinţarea unui „consiliu autonom pentru Hopei de Est” (25
noiembrie 1935).
Cu prilejul alegerilor parlamentare din 20 februarie 1936,
partidul Minseito al marii burghezii, care îşi dovedise ostilitatea faţă
de clica militaristă condusă de generalul Araki Sadao, a avut câştig de
cauză faţă de partidul Seiyukai, recâştigându-şi locul de frunte în
Dietă (de la 146 mandate la 205). Dar câteva zile mai târziu, la 26
februarie 1936, un grup de tineri ofiţeri declanşează o rebeliune cu
scopul instaurării dictaturii militare. Au fost asasinaţi doi foşti prim-
miniştri şi alte persoane influente şi au fost ocupate o serie de instituţii
centrale. În cele din urmă, puciştii au fost nevoiţi să se predea. S-a
format un nou guvern, dominat de generali, prezidat de Hiroka Koki,
care a sporit considerabil bugetul armatei. Pe plan extern Japonia de
apropie şi mai mult de Germania, cu care încheie la 25 noiembrie
1936 Pactul anticomintern, la care aderă şi Italia (6 noiembrie 1937),
creându-se astfel Axa Berlin-Roma-Tokyo.

112
 În ianuarie 1937 generalul Hayashi Sejuro formează un nou
guvern, care – în luna mai – a organizat alegerile parlamentare. În
urma acestora la cârma Japoniei a fost instalat un cabinet de uniune
naţională, condus de prinţul Konoye (până la 4 ianuarie 1939). Câteva
săptămâni mai târziu, la 7 iulie 1937, trupele japoneze atacă unităţile
chineze staţionate la podul Lugonţiao (Marco Polo) de la sud-vest de
Beijing („incidentul de pe podul Marco Polo”), reluându-se astfel
ostilităţile militare cu scopul de a ocupa întreaga Chină. Dar rezistenţa
înverşunată a poporului chinez, dezvoltarea luptelor de partizani în
regiunile ocupate de japonezi, au obligat cabinetul nipon să adopte
legea „Cu privire la mobilizarea generală a naţiunii” şi să introducă
măsuri dictatoriale în întreaga viaţă economică (26 martie 1938).
Debarcând noi forţe militare, trupele japoneze reuşesc la 28 iulie 1938
să ocupe Beijingul.
În vara aceluiaşi an (29 iulie-11 august), militariştii niponi
organizează o nouă agresiune împotriva URSS, în regiunea lacului
Hasan, lângă Vladivostok, încheiată însă cu un eşec total. Abandonând
definitiv intenţiile sale agresive împotriva URSS, Japonia îşi
concentrează de acum eforturile pentru desăvârşirea cuceririi Chinei.
În acest scop, guvernul Konoye a publicat, la 22 decembrie 1938,
condiţiile de pace oferite Chinei. „Noua ordine în Asia de Sud-Est”,
preconizată de Tokyo, asigura militariştilor niponi controlul deplin
asupra acestei ţări. Din 4 ianuarie 1939 guvernului Konoye îi succede
cabinetul condus de baronul Hiranuma Küjiro, care a extins războiul
în China, ameninţând şi poziţiile anglo-americane. Ba, mai mult, în
mai 1939 japonezii au dezlănţuit o nouă agresiune pe continent, de
această dată la graniţa dintre R. P. Mongolă şi Manciuko. Timp de
aproape 4 luni (11 mai – 31 august 1939), forţele nipone, prevăzute cu
tancuri, artilerie şi aviaţie, au încercat să înainteze pe teritoriul
mongol, dar au fost mereu respinse de trupele mongole şi sovietice şi,
în cele din urmă, obligate să se retragă cu mari pierderi (cifrele
oficiale japoneze indică 18.000 de morţi).

AMERICA LATINĂ ÎNTRE ANII 1918-1939

În anii primului război mondial, ţările Americii Latine au

înregistrat o dezvoltare constantă a economiei, determinată de cererea
113
de materii prime şi produse pentru consumul statelor beligerante. Din
acest punct de vedere, încă de la sfârşitul războiului, ţările acestui
continent puteau fi grupate în trei categorii: 1) state al căror export
consta în special din minerale şi metale (Mexic, Bolivia, Venezuela şi
Chile); 2) ţări care exportau cu precădere produse agricole, animale şi
lemn (Argentina, Brazilia, Uruguay, Paraguay, Ecuador, Costa Rica,
Guatemala, Honduras, Nicaragua şi Panama); 3) state care exportau,
în procente aproximativ egale, deopotrivă, minerale, produse agricole,
animale şi lemne (Columbia, Peru şi Ecuador). După război, în 1920,
de pildă, exporturile acestor ţări erau de 47,7% în SUA, 16,7% în
Marea Britanie, 5,9% în Franţa etc., iar importul lor era în proporţie de
50,1% din SUA, de 17,9% din Marea Britanie, de 4,8% din Franţa şi
3,4% din Germania.
Pe plan politic, regimurile republicane din America Latină s-
au dovedit destul de instabile, înregistrându-se numeroase lovituri de
stat şi instaurări de junte militare. Astfel, spre exemplu, lovitura de
stat din 11 iulie 1920 din Bolivia duce la răsturnarea preşedintelui
José Gutiérrez Guerra şi la înscăunarea pe fotoliul prezidenţial a lui
Bautista Saavedra, lider al partidului republican; tot în această ţară în
iunie 1930 are loc o nouă lovitură de stat prin care preşedintele
Hernando Siles este înlăturat, iar puterea este preluată de o juntă
militară în frunte cu generalul Carlos Blanco Galindo. Şi tot aici, la 17
mai 1936 are loc o nouă lovitură de stat militară, în urma căreia José
David Toro formează guvernul. Un an mai târziu, la 14 iulie 1937
cabinetul Toro este înlăturat de către un grup de ofiţeri, iar preşedinte
a devenit Germán Busch (1937-1939). În Nicaragua, la 25 octombrie
1925 lovitura de stat condusă de Emiliano Chamorro Vargas îl aduce
pe acesta la preşedinţia ţării; în 1936 o altă lovitură de stat îl răstoarnă
pe preşedintele J. B. Sacasá, puterea fiind preluată de Anastasio
Somoza. În Cuba, la 25 mai 1925 este instaurată dictatura generalului
Gerardo Machado y Morales (până la 12 august 1933), iar „răscoala
sergenţilor” în frunte cu Fulgencio Batista din 5 septembrie 1933, din
Havana, duce la răsturnarea preşedintelui Céspedes. În Republica
Dominicană lovitura de stat din 23 februarie 1930 îl propulsează pe R.
E. Urevia ca preşedinte provizoriu, pentru ca la 16 mai puterea să fie
preluată de şeful armatei Rafael Leonidas Trujillo, care instaurează în
ţară un regim dictatorial. În Argentina, în urma loviturii de stat
114
militare din 6 septembrie 1930 generalul Francisco Uriburu
(reprezentant al oligarhiei) se proclamă preşedinte provizoriu. În Peru
are loc dictatura preşedintelui Augusto Bernadino Leguia y Salcedo (5
iulie 1919 – 25 august 1930), care va fi răsturnat mai apoi printr-o
lovitură de stat pusă la cale de colonelul Luis M. Sánchez Cerro. Dar
trei ani mai târziu, după asasinarea acestuia, va fi instaurată aici (la 30
aprilie 1933) dictatura generalului Óscar Raimondo Benavides.
De subliniat faptul că, în toate ţările Americii Latine, într-o
proporţie mai mare sau mai mică, după împrejurări şi după cota de
interes a cercurilor guvernante din SUA sau a monopolurilor
americane, s-a realizat şi amestecul administraţiei din Washington.
Astfel, în Haiti, în anii 1918-1920 are loc o puternică răscoală
împotriva ocupanţilor nord-americani. În Guatemala, răscoala
populară din 8 aprilie 1920 duce la răsturnarea lui Manuel Estrada
Cabrerà, dar trupele nord-americane debarcă şi ocupă întreaga ţară
spre a proteja interesele capitaliştilor americani. În 1921 se desfăşoară
conflictul dintre Costa Rica şi Panama pentru teritoriul Coto, obţinut
până la urmă de SUA, care intervin ca mediatoare. La 30 iunie 1922
Republica Dominicană semnează un acord cu SUA privind evacuarea
trupelor americane. În anii 1924-1925 SUA ocupă Hondurasul şi
sprijină aducerea la putere a preşedintelui proamerican Miguel Paz
Baraona (1925-1929).
Criza economică din anii 1929-1933 a zguduit puternic şi
ţările Americii Latine. Exportul lor a scăzut cu mai bine de o treime,
industria cât exista, a fost în mare parte paralizată, iar numărul
şomerilor din industrie şi agricultură s-a ridicat la aproximativ 7
milioane. Nu întâmplător, în anii de început ai deceniului al patrulea
izbucnesc pretutindeni mişcări greviste, marşuri ale foamei,
demonstraţii politice, chiar răscoale populare. Pe de altă parte, în anii
crizei economice au proliferat contradicţiile dintre marile puteri
imperialiste pe pieţele latino-americane; ciocnirile de interese dintre
americani şi englezi au alimentat războiul pentru terenurile petroliere
din regiunea Chaco dintre Bolivia şi Paraguay, între 1932-1935; s-au
implicat apoi în războiul civil din Brazilia (1932) şi în războiul dintre
Columbia şi Peru pentru ţinutul oraşului Leticia (1932-1934).
În general, guvernările antidemocratice din America Latină au
declanşat nenumărate măsuri represive împotriva valului mişcărilor
115
revoluţionare; spre exemplu, dictatura lui Rafael Franco în Paraguay,
a lui Gabriel Terra în Uruguay, a lui David Toro în Bolivia, a lui
Oscar Bonavides în Peru etc. Dar, odată cu ascensiunea fascismului în
Europa, în mai toate ţările Americii Latine s-au creat organizaţii
teroriste militare, ca Legiunea cetăţenească în Argentina, Acţiunea
Integralistă Braziliană, Cămăşile aurii în Mexic, organizaţii
profasciste care îşi propuneau să lichideze mişcarea revoluţionară şi
democratică şi să instaureze regimuri totalitare, încurajate fiind, după
1933, de propaganda Germaniei hitleriste. În Argentina, de pildă, în
timpul preşedinţiei lui Augustin Justo (1932-1937), a fost favorizată
penetraţia şi consolidarea influenţei Germaniei în economia ţării,
politică ce explică şi interzicerea în noiembrie 1936 a partidului
comunist din Argentina. În Mexic, în timpul crizei economice şi a
preşedinţiei lui Abelardo Rodriguez (1932-1934), au proliferat
activităţile organizaţiilor extremiste de dreapta, în frunte cu Cămăşile
aurii, intensificându-se acţiunile antisemite şi anticomuniste. Dar
după alegerile prezidenţiale din 1934, puternic sprijinite de
Confederaţia muncitorilor mexicani, preşedinte devine generalul
Lazaro Cardenas, adeptul unor largi reforme democratice, iar în
politica externă a promovat o atitudine ostilă acţiunilor agresive ale
puterilor fasciste, sprijinind mai apoi cu armament Spania republicană.
În Chile, pentru a încheia şirul acestor exemple, pe fundalul crizei
economice au loc mai multe răscoale populare şi frământări politice la
care au participat muncitori, studenţi, dar şi unele unităţi ale armatei.
Din nefericire, în anii 1931 şi 1932, ele au fost urmate de puciuri
militare puse la cale de reacţiune şi soldate cu instaurarea unor
regimuri dictatoriale, efemere. În februarie 1936 forţele democratice,
antifasciste din această ţară s-au coalizat într-un puternic Front
Popular, iar la alegerile prezidenţiale din 1938 candidatul Frontului
Popular, Pedro Aguirre Cerda, s-a prezentat cu un program radical,
subsumat intereselor maselor populare, militând pentru întărirea
independenţei economice şi ridicarea nivelului de viaţă al poporului.
Ieşind învingător în alegeri, preşedintele Cerda a format un guvern de
front popular, reuşind – prin măsurile adoptate – să contribuie la
refacerea economică a ţării, dezvoltarea producţiei industriale şi
agricole, creşterea gradului de educaţie, îmbunătăţind situaţia
materială a poporului.
116
 RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ÎNTRE ANII 1921-1939

După Conferinţa de pace de la Paris, conferinţele de la

Washington (din decembrie 1921 – februarie 1922) şi Lausanne
(noiembrie 1922 – iulie 1923) au completat şi încheiat sistemul
tratatelor de organizare a lumii după primului război mondial. Noul
raport de forţe apărut în lumea postbelică şi care şi-a aflat reflectarea
în tratatele de pace trebuia să fie apărat şi menţinut, fapt care a
determinat noi măsuri şi acţiuni diplomatice.
- Mica Antantă: Acest sistem de alianţe a fost iniţiat de
ministrul de externe al Cehoslovaciei, Eduard Beneš, materializat într-
o primă etapă prin tratatul de alianţă cehoslovaco-iugoslav, semnat la
14 august 1920. În a doua etapă, la 23 aprilie 1921 s-a încheiat tratatul
de alianţă defensivă româno-cehoslovac, iar – în final – la 7 iunie
1921 tratatul de alianţă defensivă româno-iugoslav. Acest sistem de
alianţe bilaterale între cele trei state a fost cunoscut în epocă ca Mica
Antantă sau Mica Înţelegere. Ţările semnatare se angajau astfel să se
ajute reciproc în cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei
(evenimentele din primăvara şi vara anului 1919 impunându-le o
asemenea măsură de precauţie), iar România şi Iugoslavia şi în cazul
unui atac neprovocat din partea Bulgariei. În arhitectura politică a noii
Europe Mica Antantă a fost cea dintâi alianţă cu caracter regional,
care se baza pe pactul Societăţii Naţiunilor, având un scop pur
defensiv, de a crea un climat de pace şi securitate colectivă în Europa
Centrală şi de Sud-Est.
- Conferinţa de la Londra din 16 august 1924 a
reprezentanţilor puterilor învingătoare în primul război mondial
adoptă Planul Dawes, privind plata reparaţiilor de război datorate de
Germania; marchează începutul afluxului de capital străin, mai ales a
celui nord-american în economia Germaniei.
- Conferinţa şi tratatele de la Locarno. Între 5-16 octombrie
1925 s-a desfăşurat la Locarno o conferinţă internaţională la care au
participat reprezentanţii Angliei, Franţei, Germaniei, Italiei, Belgiei,
Cehoslovaciei şi Poloniei. Deşi, oficial, SUA n-au participat la
negocierile de la Locarno, Casa Albă a urmărit cu atenţie mersul
tratativelor, iar mai apoi a aprobat tratatele încheiate, întrucât acestea
117
completau politiceşte planul Dawes. La conferinţă au fost adoptate
mai multe documente, dintre care cel mai important a fost Pactul de
garanţii renan, parafat la 16 noiembrie 1925 şi semnat de către
Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia şi Belgia la Londra, la 1
decembrie 1925. Părţile contractante garantau menţinerea statu-quo-
ului teritorial, inviolabiltiatea graniţelor franco-germane şi germano-
belgiene şi zona demilitarizată a Rinului. Puterile garante ale Pactului
erau Anglia şi Italia. Tratatele de la Locarno au consfinţit reintrarea
Germaniei în viaţa politică internaţională ca mare putere. Pe de altă
parte, imperialismului german, în curs de refacere, i se deschideau căi
de expansiune şi agresiuni către răsăritul Europei.
- Pactul Briand-Kellog. După negocierile de la Locarno,
cabinetul francez a încercat ca printr-o izbândă diplomatică se
redreseze situaţia Franţei pe arena internaţională. În acest scop,
Aristide Briand, ministrul de externe al Franţei, a propus, în aprilie
1927, guvernului american încheierea unui pact de „prietenie
veşnică”, interzicând „recurgerea la război” în relaţiile dintre cele
două state. Timp de câteva luni, americanii n-au dat nici un răspuns
iniţiativei franceze, dar mai apoi, pentru a câştiga opinia publică
internaţională de partea sa, Frank Billings Kellog, secretar al
Departamentului de Stat, a remis o notă guvernului francez prin care
sugera ideea încheierii unui pact multilateral la care să participe toate
ţările lumii. Guvernul francez n-a putut să refuze această propunere şi,
drept urmare, la 27 august 1928, la Paris, alături de Franţa şi SUA,
pactul a fost semnat de Germania, Anglia, Canada, Australia, Noua
Zeelandă, Uniunea Sud-Africană, Irlanda, India, Italia, Japonia,
Belgia, Polonia, Cehoslovacia. Deşi Uniunea Sovietică n-a fost
invitată să participe la tratative şi la încheierea pactului, diplomaţia
sovietică şi-a exprimat acordul cu pactul Briand-Kellog şi a luat
iniţiative pentru a grăbi aplicarea lui. Astfel, la 9 februarie 1929, prin
„Protocolul de la Moscova”, URSS, România, Polonia, Estonia şi
Letonia semnau înţelegerea cu privire la punerea în aplicare cu
anticipaţie a prevederilor pactului, fără să mai aştepte ratificarea lui de
către toate celelalte state semnatare. Un an mai târziu, la 24 iulie 1929,
Pactul Briand-Kellog a fost pus în practică de toate ţările semnatare.
În 1934 numărul acestora avea să fie de 63.

118
 - Chestiunea reparaţiilor de război. Încă de la începutul
anului 1929 una din problemele cele mai spinoase a fost cea a
reparaţiilor de război. Beneficiind de sprijinul unor oameni politici din
SUA, cercurile guvernante din Germania s-au pronunţat tot mai
deschis împotriva tratatului de la Versailles şi pentru revizuirea
prevederilor referitoare la plata reparaţiilor de război. În cele din
urmă, guvernele englez şi francez s-au declarat de acord cu
reexaminarea acestei chestiuni. Drept urmare, a fost formată o comisie
internaţională de experţi în februarie 1929, care – pe parcursul a cinci
luni – a dezbătut problema reparaţiilor de război, elaborând un nou
plan privind soluţionarea acestora, numit planul Young, după numele
preşedintelui comisiei financiare nord-americane, Owen D. Young.
Din păcate, puterile occidentale au fost doar interesate de reparaţiile
germane, lăsând nerezolvate cele orientale, în care erau interesate
ţările mici şi mijlocii din sud-estul Europei. Pentru definitivarea şi
acceptarea planului Young au fost necesare două conferinţe
internaţionale, ambele având loc la Haga (august 1929 şi ianuarie
1930). Cu acest prilej, după dezbateri furtunoase şi dispute între
marile puteri s-au încheiat totuşi mai multe acorduri şi s-au realizat
diferite aranjamente prin care se reglementau plăţile reparaţiilor
datorate de Germania pe baza planului Young, precum şi a reparaţiilor
datorate de Austria, Ungaria şi Bulgaria. Prin prevederile sale, planul
Young a permis refacerea potenţialului economic al militarismului
german, mai ales că reparaţiile datorate de Germania au fost reduse la
suma de 38 miliarde mărci-aur, plătibile în 59 de ani, faţă de 132
miliarde mărci-aur, cotă stabilită de comisia reparaţiilor în aprilie
1921. De subliniat faptul că, o altă prevedere importantă a planului
Young se referea la desfiinţarea comisiei reparaţiilor şi a controlului
străin asupra căilor ferate şi a altor întreprinderi germane şi crearea în
locul ei a Băncii Reglementărilor Internaţionale. Ca urmare a modului
ferm în care Nicolae Titulescu a apărat interesele României, ţara
noastră urma să primească din reparaţiile datorate de Germania câte
20.100.000 mărci-aur, timp de 37 de ani, cu începere din 1929, şi câte
41.800.000 mărci-aur, timp de 22 de ani, începând din 1966. De
asemenea, României îi reveneau 13% din reparaţiile datorate de
Ungaria şi Bulgaria.

119
 Din nefericire, pentru ţările beneficiare, existenţa planului
Young a fost extrem de scurtă, căci sub presiunea gravelor dificultăţi
economice ridicate de marea criză care cuprinsese şi Germania,
preşedintele ţării, Hindenburg, a cerut cu insistenţă băncilor americane
sprijin financiar. În atari împrejurări, Herbert Clark Hoover,
preşedintele SUA, a propus, în iunie 1931, suspendarea pe durata unui
an a plăţii tuturor reparaţiilor de război, propunere care a creat multă
indispoziţie la Paris, Bruxelles şi Belgrad. De aceea, Ramsey Mac
Donald, prim-ministrul britanic, a luat iniţiativa convocării la Londra,
în august 1931, a unei conferinţe a tuturor ţărilor interesate pentru a
discuta propunerea preşedintelui american. Participanţii la conferinţă,
cu excepţia reprezentanţilor Iugoslaviei, au adoptat moratoriul
Hoover. Întrucât controversele în problema reparaţiilor au continuat şi
după conferinţa de la Londra, la 16 iunie 1932 şi-a deschis lucrările la
Laussane ultima conferinţă în chestiunea reparaţiilor. Sub presiunea
reprezentaţilor Marii Britanii şi SUA, guvernul francez a fost nevoit să
se declare de acord ca Germania să achite numai 3 miliarde mărci-aur,
şi numai în măsura în care situaţia ei economică se redresa. Aceasta
însemna practic anularea datoriilor germane, şi implicit, anularea
reparaţiilor orientale, adică ale Ungariei şi Bulgariei.
Mai rămânea însă de rezolvat o problemă internaţională la fel
de dificilă, şi anume chestiunea datoriilor de război contractate de
statele europene de la SUA. Guvernul american, deşi îi sprijinise pe
germani să scape de povara plăţii reparaţiilor de război, nu putea să
renunţe la plata datoriilor de război contractate de europeni. Cu toate
acestea, în octombrie 1932, guvernul francez a încetat să plătească
datoriile către SUA, iar exemplul său a fost urmat, în 1933 de
guvernul englez, iar mai târziu şi de guvernele celorlalte ţări de pe
continent, în afară de Finlanda.
- Conferinţa navală de la Londra. Întrucât conferinţa de la
Washington, din 1921-1922, limitase numai tonajul vaselor de linie şi
al portavioanelor, SUA s-a folosit de marea sa forţă economică,
sporindu-şi considerabil numărul de crucişătoare, contratorpiloare,
submarine şi alte nave de tonaj redus. Marea Britanie era ceea mai
îngrijorată de această situaţie, văzând cum americanii voiau să-i
smulgă supremaţia maritimă. În atari împrejurări, a fost convocată o
conferinţă navală internaţională, desfăşurată la Londra, între 21
120
ianuarie – 22 aprilie 1930, la care au participat reprezentanţii SUA,
Marii Britanii, Franţei, Italiei, Japoniei, Indiei şi ai dominioanelor
britanice. La conferinţă, americanii şi englezii s-au pronunţat pentru
interzicerea construirii de submarine, în schimb francezii şi italienii,
dimpotrivă, au pledat în favoarea sporirii flotei lor prin construirea de
vase uşoare şi în special submarine.
La 22 aprilie 1930 se semnează, în sfârşit, tratatul privind
înarmările navale, Anglia fiind nevoită să accepte egalitatea tonajului
flotei sale cu tonajul flotei americane. Japonia a obţinut dreptul de a
avea o flotă de submarine egală cu cele americană şi engleză, care însă
nu au satisfăcut pretenţiile cercurilor militare nipone. Intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1931, tratatul era valabil pe o perioadă de cinci ani. Dar
el, nici pe departe, n-a oprit competiţia înarmărilor navale dintre
marile puteri. Japonia, în primul rând, a iniţiat un vast program de
înarmare şi a denunţat, în decembrie 1934, acordurile navale din 1921
şi din 1930, înlăturând astfel orice restricţii cu privire la construirea
flotei de război. Acelaşi lucru îl va face şi Germania după venirea lui
Hitler la putere, în 1933.
- Conferinţa dezarmării. Între 2 februarie 1932 – 11 iunie
1935 se întruneşte la Geneva, în Elveţia, conferinţa internaţională
pentru dezarmare la care participă 63 de state, dintre care 54 membre
ale Ligii Naţiunilor. În ziua de 18 februarie 1932 URSS propune un
proiect de dezarmare generală şi totală, respins însă de majoritatea
delegaţilor. Litvinov, conducătorul delegaţiei sovietice, a venit apoi cu
noi propuneri privind reducerea proporţională şi progresivă a
înarmărilor, respinse şi acestea. Totuşi, în cadrul dezbaterilor s-au
cristalizat câteva opinii. În primul rând, propunerea franceză,
cunoscută sub numele de Planul Tardieu, care reducea chestiunea
dezarmării la constituirea unor forţe armate internaţionale puse la
dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Pe acest temei, forţele de „poliţie
internaţională” trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă
izbucnirea unui conflict armat. Ulterior, se putea trece şi la limitarea
înarmărilor. Delegaţia română, alături de cele ale Poloniei,
Cehoslovaciei şi Bulgariei, a susţinut, cu unele rezerve, propunerile
franceze. Al doilea proiect, acceptat ca bază de discuţii, a fost cel
britanic, dar el nu se ocupa decât de interzicerea submarinelor şi pleda
deschis pentru necesitatea limitării radicale a forţelor militare de uscat.
121
În cele din urmă, proiectul britanic a fost respins. Pe de altă parte,
reprezentanţi Germaniei au cerut – în proiectul lor – egalitatea deplină
cu celelalte state apusene în materie de înarmare. În ciuda disputelor,
prima sesiune a conferinţei pentru dezarmare s-a încheiat la 23 iulie
1932 cu o hotărâre privind reducerea armamentelor mondiale,
împotriva armelor de distrugere în masă şi pentru interzicerea
bombardamentelor aeriene.
La reluarea lucrărilor conferinţei, din iniţiativa britanicilor a
fost abordată cererea reprezentanţilor germani, în ciuda opoziţiei
guvernului francez. În cele din urmă, Conferinţa de la Geneva a
adoptat la 11 decembrie 1932 o rezoluţie prin care şefii statelor şi
guvernelor Angliei, SUA, Franţei, Italiei şi Germaniei recunoşteau
egalitatea în drepturi a Germaniei cu celelalte state în materie de
armamente. În atari împrejurări, militarismul german a obţinut o nouă
victorie în dauna cauzei păcii şi securităţii popoarelor.
În martie 1933 şi-a început lucrările cea de-a doua sesiune a
conferinţei pentru dezarmare, pe ordinea de zi figurând proiectul de
plan propus de englezi, care prevedea reducerea forţelor militare până
la limita care făcea imposibilă declanşarea războiului de agresiune.
După dezbateri furtunoase, planul britanic a fost respins. Ba, mai mult,
Germania hitleristă a părăsit conferinţa de dezarmare la 14 octombrie
1933. Drept urmare, reprezentanţii Uniunii Sovietice au propus
transformarea conferinţei pentru dezarmare într-un organ permanent
pentru apărarea păcii, dar şi această propunere a fost respinsă.
- Actul final al Conferinţei de la Lausanne. Acest document
este semnat la 9 iulie 1932, prin care reprezentanţii Marii Britanii,
Franţei, Germaniei şi Italiei hotărăsc anularea Planului Young.
- La 15 iulie 1933 se semnează la Roma Pactul de înţelegere
şi colaborare a celor patru puteri (Anglia, Franţa, Germania şi
Italia), care urmărea constituirea unui directorat al semnatarilor în
problemele europene, fără participarea celorlalte state (parafat la 7
iunie). Sub presiunea opiniei publice, Franţa n-a ratificat pactul şi,
astfel, el a devenit caduc.
- Pactul Înţelegerii Balcanice. Semnat la Atena, la 9
februarie 1934, de către delegaţiile României, Iugoslaviei, Greciei şi
Turciei, pactul respectiv îşi fixa ca scop principal menţinerea statu-
quo-ului teritorial.
122
 - Conferinţa de la Stresa din 11-14 aprilie 1935, la care
participă Franţa, Anglia şi Italia, condamnă oficial acţiunea Germaniei
privind introducerea serviciului militar obligatoriu.
- Conferinţa de la Montreux. La 10 aprilie 1936 Turcia se
adresează statelor participante la Conferinţa de la Lausanne cu cererea
de a se modifica regimul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Cu
excepţia refuzului Italiei, statele invitate (URSS, Anglia, Australia,
Franţa, Turcia, Bulgaria, Grecia, România, Iugoslavia şi Japonia) au
abordat problema remilitarizării strâmtorilor, pusă de turci.
Dezbaterile s-au axat asupra a două chestiuni: trecerea navelor de
război prin strâmtori şi intrarea în Marea Neagră a flotelor militare ale
altor state decât cele riverane. În final, conferinţa de la Montreux
proclama libertatea de trecere şi de navigaţie prin strâmtori şi transfera
guvernului turc atribuţiile Comisiei Internaţionale a Strâmtorilor. S-a
stabilit totodată un acord între Convenţia Strâmtorilor şi posibilitatea
funcţionării normale a sistemelor de alianţe, existente în Europa.
- Comitetul de neintervenţie în războiul civil din Spania. La
19 august 1936, la Londra, 27 de state europene semnează un acord
internaţional prin care s-a creat comitetul de neintervenţie în războiul
civil din Spania. Dar Germania şi Italia, membre ale comitetului, au
încălcat dintru început prevederile acordului, trimiţând „specialişti” şi
unităţi militare în ajutorul rebelilor lui Franco. În atari împrejurări,
protestând vehement, guvernul sovietic şi-a retras reprezentantul din
comitet şi a dat curs cererilor guvernului republican spaniol de a-i
furniza armament şi materiale de război. La fel a procedat şi guvernul
mexican al preşedintelui Lazaro Cardenas.
- Axa Roma-Berlin şi Pactul anticomintern. La 25
octombrie 1936 se semnează un tratat de colaborare germano-italian
prin care cele două state fasciste îşi împart sferele de influenţă în ţările
balcanice şi din bazinul dunărean. Se crea astfel Axa Roma-Berlin. O
lună mai târziu, la 25 noiembrie 1936, Germania şi Japonia au încheiat
o înţelegere la Berlin îndreptată împotriva comunismului, adică
împotriva Internaţionalei a III-a, înţelegere denumită Pactul
anticomintern. Italia a aderat la această înţelegere la 6 noiembrie
1937, constituindu-se astfel alianţa agresivă Axa Berlin-Roma-
Tokyo.

123
 - Pactul de la Saadabad din 8 iulie 1937, încheiat între Iran,
Irak, Turcia şi Afganistan a dus la constituirea Antantei Orientului
Apropiat.
- Declaraţia cu privire la neutralitate a statelor nordice este
semnată la 27 mai 1938 de guvernele Danemarcei, Norvegiei,
Finlandei şi Suediei. În aprilie 1940 Germania hitleristă a ignorat total
această declaraţie, dezlănţuind agresiunea împotriva Danemarcei şi
Norvegiei, ocupându-le.
- Acordul de la München din 29-30 septembrie 1938. După
cotropirea Austriei (12 martie 1938), următorul obiectiv al politicii
externe naziste viza Cehoslovacia. În acest scop, având sprijinul
material şi moral al Berlinului, partidul germanilor sudeţi, condus de
Konrad Henlein, lansează în congresul de la Karlovy Vary (24 aprilie
1938) programul „Cele opt puncte de la Karlsbad”, declanşând astfel o
puternică campanie politică în favoarea unirii cu Germania a
teritoriilor sudete din Cehoslovacia. Puterile occidentale, promovând o
politică conciliatoristă faţă de statele fasciste, au sfătuit guvernul
cehoslovac să caute o înţelegere cu Henlein. Drept urmare, la 17 mai
1938 au început negocierile între Henlein şi guvernul de la Praga. Dar
cum acestea n-au ajuns la un rezultat concret, presiunile anglo-
franceze sunt reluate în memorandumul din 19 septembrie prin care
guvernului cehoslovac i se propunea cedarea regiunii sudete
Germaniei, sub supravegherea unei comisii internaţionale, şi se
garanta solemn restul teritoriului Cehoslovaciei. Evident, guvernul de
la Praga a protestat, dar în faţa atitudinii categorice a lui Neville
Chamberlain şi Eduard Daladier, a consimţit să respecte
memorandumul anglo-francez. În aceste împrejurări nefaste pentru
Cehoslovacia, cercurile conducătoare din Polonia şi Ungaria au
formulat, la rândul lor, pretenţii teritoriale la adresa ei. Evenimentele
se precipită, pretenţiile Germaniei naziste cresc, iar la Praga se
formează un guvern de concentrare naţională, condus de generalul Jan
Sirovy, care decretează la 23 septembrie mobilizarea generală, fiind
decis să respingă cererile germane. Se ajunge la un acord privind
convocarea unei conferinţe la München (29-30 septembrie 1938), la
care au participat Hitler, Mussolini, Chambarlain şi Daladier, fără
reprezentanţii Cehoslovaciei, pentru satisfacerea noilor pretenţii ale
dictatorului nazist. La München cei patru şefi de state au semnat un
124
acord prin care regiunea sudetă era ruptă din teritoriul Cehoslovaciei
şi cedată Germaniei hitleriste. Cehoslovacia a fost pusă în faţa faptului
împlinit, iar a doua zi trupele germane ocupă regiunea sudetă. Ba, mai
mult, la 2 octombrie guvernul cehoslovac a trebuit să satisfacă şi
pretenţiile Poloniei privind cedarea oraşului şi a regiunii Teschen
(Tešin) şi Friestadt, iar prin Dictatul de la Viena, din 2 noiembrie 1938
(„primul arbitraj”) mai pierde 12.000 km2 din Slovacia şi Rutenia (cu
o populaţie de 1 milion de locuitori) în favoarea Ungariei horthyste.
Dar Germania nazistă nu se mulţumeşte numai cu mutilarea
Cehoslovaciei; în 15 martie 1939 ocupă regiunile cehe, iar a doua zi
instituie Protectoratul Cehiei şi Moraviei. Slovacia, restrânsă
teritorialiceşte, s-a proclamat la 14 martie 1939 stat autonom, în frunte
cu dr. Jozef Tiso (Partidul Populist al lui Hlinka). Din nou profită şi
Ungaria, care în zilele de 15-17 martie ocupă întreaga Ucraină
subcarapatică.
Aşadar, Münchenul a însemnat dezmembrarea Cehoslovaciei
şi, totodată, dispariţia Micii Înţelegeri, năruirea sistemului de alianţe
francez, pierderea încrederii ultimilor aliaţi ai Franţei şi Angliei în
această parte a Europei.
- Pactul sovieto-german de la 23 august 1939. Începând din
martie 1939 – mai întâi prin Litvinov, apoi prin succesorul său la
Ministerul de Externe, Molotov – guvernul sovietic a lansat o serie de
propuneri de alianţă guvernelor francez şi englez, însă convorbirile
tripartite de la Moscova în vederea încheierii unui tratat de asistenţă
mutuală vor eşua în luna august a aceluiaşi an datorită cercurilor
occidentale, care au trimis la negocieri delegaţii de mâna a doua, fără
împuterniciri speciale. În aceste condiţii, în august 1939, cursul
politicii externe sovietice se va schimba brusc şi radical. La 21 august
Molotov a redactat un proiect de comunicat, anunţând că Germania şi
Uniunea Sovietică au convenit să încheie un pact de neagresiune. În
aceeaşi zi, Voroşilov propunea delegaţilor occidentali amânarea sine
die a negocierilor, desfăşurate până atunci sub semnul unor tărăgănări
şi clauze care nu-i satisfăcuseră pe sovietici. Drept urmare, la 23
august 1939 se semnează la Moscova de către cei doi miniştri de
externe, Molotov, respectiv Ribbentrop, un pact de neagresiune
sovieto-german, care a avut „efectul unei bombe în Vest”, căci
imposibilul se produse. Nimeni din lume până atunci nu putea
125
concepe că cei doi duşmani ideologici declaraţi făţiş, Germania
nazistă şi Rusia comunistă, s-ar putea alia.
Încheiat pe o perioadă de zece ani, pactul era însoţit de un
protocol adiţional secret (ce va fi făcut cunoscut opiniei publice abia
în 1946), care – împărţind sferele de influenţă – recunoştea drepturile
Uniunii Sovietice asupra Finlandei, Letoniei, Estoniei şi Basarabiei şi
prevedea împărţirea Poloniei. Noua frontieră trecea de-a lungul
râurilor Pisa, Narev, Weichsel şi San. Germanii şi sovieticii n-au căzut
însă de acord asupra chestiunii privind menţinerea sau nu a unui mic
stat polon, stabilind că aceasta o vor reglementa la o dată ulterioară.
La 1 septembrie 1939 armatele hitleriste invadează Polonia,
marcând astfel începutul celui de-al doilea război mondial. Conform
înţelegerilor stipulate în pactul sovieto-german şi în protocolul
adiţional secret, unităţi ale Armatei Roşii trec la 17 septembrie
frontiera polono-sovietică, anexând nu numai Ucraina apuseană şi
Bielorusia apuseană, ci şi teritorii poloneze până la Bug, însumând
47,5% din teritoriul ţării, iar „a patra împărţire a Poloniei devine fapt
împlinit”.
În aceste împrejurări, Ribbentrop revine la Moscova pentru a
tranşa definitiv chestiunea polonă. Drept urmare, la 28 septembrie
1939 se semnează un tratat de prietenie şi trei protocoale adiţionale
secrete, în urma cărora cele două părţi semnatare fac un schimb
convenabil de teritorii, fixând partajul teritoriilor poloneze pe linia
Curzon, astfel încât, de acum, Lituania cade în sfera de influenţă a
URSS, în timp ce voievodatul Lublin şi părţi ale voievodatului
Varşovia sunt cuprinse într-un „Guvernământ general” sub
administraţie germană.

126
REPERE BIBLIOGRAFICE

*
* *, Afirmarea statelor naţionale independente din centrul şi sud-
estul Europei (1821-1923), Bucureşti, 1979.
*
* *, Destrămarea monarhiei austro-ungare. 1900-1918, Bucureşti,
1964.
*
* *, Marea Conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial,
Bucureşti, 1974.
*
* *, Rezistenţa europeană. 1938-1945, vol. I-II, Bucureşti, 1973,
1976.
Brzezinski, Z. R., Marele eşec. Naşterea şi moartea comunismului
în secolul XX, Cluj Napoca, 1993.
S. Bernstein, P. Milza, Istoria Europei, vol. V, secolul XX,
Bucureşti, 1998
C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, România şi
Conferinţa de Pace de la Paris (1918-1920), Cluj-Napoca, 1983.
Campus, Eliza, Mica Înşelegere, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
Campus, Eliza, Înţelegerea Balcanică, Edit. Acad. Bucureşti, 1972.
Chiorean, Ioan, Geneza şi sfârşitul imperiului austro-ungar, Tg.
Mureş, 1995.
d'Encausse, Helene Carrere, Le Grand Frere. L'Union Sovietique et
l'Europe sovietisee, Paris, 1983.
Donghi Tulio Halperin, Histoire contemporaine de l’Amerique
Latine, Paris, 1972.
Droz Jacques, L’Europe Centrale, Paris, 1960.
E. Zöllner, Istoria Austriei, vol. II, Bucureşti, 1997.
Gálántai József, Magyarország az elsö világháborúban 1914-1918,
Budapest, 1964, p. 75, 141.
Gallo Max, Italia lui Mussolini, Bucureşti, 1969.
Goro Hani, Istoria poporului Japonez, Bucureşti, 1966.
Herring Hubert, Storia del America Latina, Milano, 1971.
J. P. Bled, François-Joseph, 1987.
Kennedy, Paul, The Rise and the Fall of the Great Powers, London,
1988.
Kerekes Lajos, Ausztria története 1918-1955, Budapesta, 1966.

127
Launay, de J., Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial,
Bucureşti, 1988.
Loghin, Leonida, Mari conferinţe internaţionale 1939-1945,
Bucureşti, 1988.
Mureşan Camil, Imperiul britanic, Bucureşti, 1967.
Palmer, R. R., Colton Joel, A History of the Modern World, New
York, 1992.
Roncayolo, Marcel, Le monde et son histoire, vol. 9-10. Nos
Contemporains, Paris, 1971.
Seton Watson, Hugh, The East European Revolution, London,
1961.
Thom, Fr., Prăbuşirea regimurilor comuniste, Bucureşti, 1996.
Vianu Alexandru, Istoria S.U.A., Bucureşti, 1973.
Woodward, L., British Foreign Policy in the Second World War,
London, 1962.
Demier, Francisc, Istoria politicilor sociale. Europa sec. XIX-XX,
Iaşi, Insitutul European, 1998.
Wandycz, Piotr, S., Preţul libertăţii. O istorie a Europei central-
răsăritene din Evul Mediu până în prezent, Bucureşti, ALL, 1998.

128