U.S.A.M.V.

– ION IONESCU DE LA BRAD

– IAŞI -

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢÂ

FITOTEHNIE
partea I
Pentru studenţii anului IV

Prof.dr. Mihail AXINTE

IAŞI - 2003
 Capitolul 1

PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE

1.1.OBIECTUL FITOTEHNIEI ŞI LEGATURA

CU ALTE ŞTIINŢE
1.1.1. Obiectul fitotehniei

Fitotehnia este ştiinţa agricolă al cărei obiectiv este studiul biologiei, ecologiei şi
tehnologiei de cultivare a plantelor de câmp în scopul obţinerii unor producţii ridicate şi de
calitate superioară, în condiţii de eficienţă economică şi de păstrare a echilibrului ecologic şi
purităţii mediului.
În sens mai larg, fitotehnia include studiul tuturor plantelor cultivate (anuale, perene,
ierboase sau lemnoase), atât din cultura mare, cât şi cele horticole sau furajere. Prin
diversificarea mare a modurilor şi scopurilor de cultură, din sfera largă a fitotehniei s-au
desprins noi discipline ca: Legumicultura, Pomicultura, Viticultura şi Producerea furajelor.
Plantele de câmp, aflate în prezent în sfera de activitate a Fitotehniei, sunt acele
plante cultivate pe suprafeţe mari (cereale, leguminoase, plante tehnice), care deţin circa 80%
din terenul arabil al ţării noastre. Ele asigură cea mai mare parte din produsele necesare
alimentaţiei oamenilor şi a furajării animalelor, precum şi materie primă pentru diverse
ramuri industriale producătoare de bunuri de consum.
Fitotehnia este una din ramurile de bază a ştiinţei agricole care stabileşte tehnologiile
de cultivare ale plantelor, bazate pe cele mai noi cuceriri ale ştiinţei. Ea nu se rezumă numai
la a da reţete (numărul de plante la unitatea de suprafaţă, lucrările şi epocile de executat, can-
titatea de sămânţă la hectar, doze de îngrăşăminte sau pesticide etc.), ci are un caracter
dinamic, prin cunoaşterea profundă a relaţiilor între plante şi mediu şi stabilirea măsurilor de
armonizare ale acestora, în vederea obţinerii unor producţii mari şi de calitate superioară.
Optimizarea factorilor din relaţia plantă-mediu include soluţionarea diferenţiată a tuturor
problemelor privind amplasarea şi rotaţia culturilor, fertilizarea, lucrările solului, folosirea
seminţelor valoroase şi semănatul diferenţiat, lucrări corespunzătoare de întreţinere a
culturilor şi recoltarea. Toate acestea au ca scop crearea celor mai favorabile condiţii pentru
intensificarea procesului de fotosinteză prin care se sintetizează substanţe organice şi organo-
minerale din substanţe anorganice luate din mediul înconjurător de către plante.
Produsele fotosintezei sunt folosite, în parte, pentru creşterea şi dezvoltarea plantei; o
altă parte din aceste produse reprezintă substanţe de rezervă (hidraţi de carbon, grăsimi,
proteine etc.) acumulate în rădăcini, tuberculi, tulpini, frunze, fructe sau seminţe, constituind
produsul util omului, pentru care se cultivă fiecare plantă în parte.
Din radiaţia solară activă în fotosinteză, cu lungimea de undă cuprinsă între 0,7 - 0,3
microni, cea mai mare parte (71%) cade pe mări şi oceane (fiind deci neutilizabilă), iar circa
20% ajunge pe suprafeţe ocupate cu culturi, păduri, stepe etc. Din radiaţia care ajunge pe
plante verzi o parte este convertită în energie chimică de către acestea (numit coeficient de
utilizare sau de convertire).
Energia din partea vizibilă a spectrului solar (activă în fotosinteză), ajunsă pe pământ,
în zona temperată este, în medie, de 3.000 – 4.000 Kcal/zi/m 2, din care 25 - 50% este
absorbită de vegetaţie, iar 50 – 75% se întoarce în mediu sub formă de lumină reflectată (din
care o parte întreţine fenomenele meteorologice) (I. PUIA şi V. SORAN, 1981).
Din energia luminoasă absorbită de plante, cea mai mare parte (în medie, 97%) este
folosită în evapotranspiraţie (hidratarea şi reglarea temperaturii plantelor) sau se pierde sub
formă de căldură.
Prin fotosinteză plantele verzi reţin abia 0,6 – 7,7% (în medie, circa 3%) din energia
luminoasă ajunsă asupra lor. Însă cea mai mare parte din energia luminoasă de la soare nu
ajunge pe suprafaţa verde.
Randamentul potenţial (teoretic) de transformare a radiaţiei solare, vizibile, în
energie chimică este de 18%, iar actualele producţii (considerate mari) reprezintă doar a 5-a
sau a 6-a parte a recoltei potenţiale (C. HERA, 1979). După unele calcule teoretice
(prezentate de N. ZAMFIRESCU, 1977) la plantele superioare efectul fotosintetic ar trebui să
se ridice la 28%, iar coeficientul de convertire sau randamentul fotosintetic la 20%.
Din energia solară convertită în energie chimică prin fotosinteză şi fixată în biomasă
(biomasa brută), o parte este consumată în procesele de creştere şi dezvoltare, de metabolism,
iar o parte se acumulează sub formă de substanţe organice de rezervă. Consumul prin
respiraţie este de 30 – 50% din energia acumulată, în condiţii ecologice obişnuite.
Diferenţa între efectul fotosintetic (energia solară convertită în energie chimică) şi
consumul prin transpiraţie, respiraţie (excluzând energia din respiraţie utilizată în sinteza
altor compuşi chimici) este de 50 – 70% şi constituie "producţia netă" a fotosintezei
(randamentul bioenergetic) sau randamentul fotosintetic (producţia netă a vegetaţiei terestre).
Suma randamentelor zilnice pe întreaga perioadă de vegetaţie constituie randamentul
fotosintetic total (biomasa totală), din care o parte este produs agricol (recolta). Raportat la
producţia primară netă, recolta economică reprezintă cel mult 30%, diferenţa de circa 70%
constituie din punct de vedere economic producţia secundară, care în unele cazuri se
confundă cu deşeurile. Din producţia netă a vegetaţiei terestre, energia folosită de om este de
circa 7%.
Randamentul fotosintetic este influenţat de condiţiile climatice (lumină, temperatură,
umiditate), cele de nutriţie, de vârsta plantei şi durata perioadei de vegetaţie. În general,
plantele cu perioadă de vegetaţie mai lungă realizează randamente fotosintetice totale mai
mari. În timpul vegetaţiei plantele au la început un randament fofosintetic mai redus, care
creşte până în faza de înflorire - fecundare, după care scade treptat spre maturitate. Factorii de
vegetaţie care influenţează fotosinteza şi respiraţia (temperatura, lumina etc.) pot modifica
raportul între ele, influenţând randamentul fotosintetic.
Culturile de toamnă îşi petrec mare parte din vegetaţie (6 luni) în condiţii mai puţin
prielnice pentru fotosinteză (nopţi lungi, temperaturi şi lumină reduse), timp în care respiraţia
continuă, determinând o creştere redusă a biomasei. În condiţiile din ţara noastră, grâul de
toamnă îşi elaborează circa 3% din substanţa uscată totală în perioada octombrie - martie
(circa 180 zile), 97% acumulându-se în perioada aprilie - iunie (90 zile). Culturile de
primăvară parcurg vegetaţia în condiţii mai favorabile pentru fotosinteză.
Valorificarea mai intensă a energiei solare, implicit creşterea randamentului
fotosintetic, se realizează prin folosirea unor soiuri sau hibrizi cu productivitate ridicată şi
prin aplicarea tehnologiei de cultură care menţine procesul fotosintetic la nivel înalt
(densitate de cultură optimă, fertilizare raţională şi asigurarea apei, combaterea buruienilor
etc.). După cum s-a arătat însă, sortimentele de plante agricole actuale au o eficienţă redusă a
valorificării luminii solare (în special a celei intense).

1.1.2. Metode de cercetare şi legătura fitotehniei cu alte ştiinţe

 Metodele de cercetare. Obiectul de cercetare al fitotehniei este planta cultivată,
îndeplinind funcţia de producător de substanţe organice necesare omului. Atingerea
obiectivelor urmărite de fitotehnie (producţii ridicate şi de calitate superioară) se realizează
numai prin aplicarea în producţie a cuceririlor ştiinţifice, renunţându-se la improvizaţie, ama-
torism şi empirism.
Fitotehnia, ca ştiinţă, are metode proprii de cercetare, în vederea stabilirii
particularităţilor biologice, ecologice şi a tehnologiei de cultură a plantelor, în funcţie de
biotip şi condiţiile pedoclimatice. Cercetările se efectuează prin: experienţe executate în
câmp, în case de vegetaţie, în laborator şi prin minuţioase cercetări în fitotroane, după tehnici
de cercetare adecvate. Cercetările executate în câmp, în condiţii obişnuite de viaţă a plantelor,
au ca scop stabilirea: rotaţiilor culturilor, fertilizării (doze, epoci şi mod de aplicare a
îngrăşămintelor), a celor mai adecvate lucrări ale solului, soluţionarea problemelor privind
însămânţarea (epoca, densitatea, distanţa între rânduri, adâncimea de semănat şi cantitatea de
sămânţă la ha), precum şi cele referitoare la lucrările de întreţinere. În vederea fundamentării
unor probleme, la care se cere dirijarea factorilor de vegetaţie, cercetările fitotehnice se
execută în case de vegetaţie şi laborator, precum şi în fitotroane.
În ultimul timp, cercetările din domeniul fitotehniei sunt orientate nu numai spre
punerea în valoare a capacităţii productive a plantelor (soiurilor), ci realizarea acesteia cu
cheltuieli cât mai mici şi cu un consum minim de energie. Tehnologiile viitorului vor trebui
sa se adapteze crizei mondiale de energie, prin găsirea minimului de lucrări posibile. Nu
numai lucrările mecanice consumă energie, ci şi producţia de îngrăşăminte (mai ales cele cu
azot), pesticide, irigaţie etc.
Cercetările în domeniul fitotehniei în ţara noastră se efectuează în Institute de
Cercetări (I.C.C.P.T. Fundulea, I.C.P.C. Braşov etc), staţiuni de cercetări agricole şi în cadrul
instituţiilor de învăţământ superior agronomic din ţară. Pentru principalele plante de cultură
sunt programe de cercetare, cuprinzând probleme de biologie, ameliorare şi tehnică de
cultură. Rezultatele obţinute sunt verificate pe suprafeţe mai mari, pentru diferite condiţii
pedoclimatice, apoi sunt generalizate în producţie.
Legătura fitotehniei cu alte ştiinţe. În vederea atingerii obiectivelor propuse,
fitotehnia foloseşte cuceririle ştiinţifice şi ale altor discipline. În aspectele teoretice, fitotehnia
se sprijină pe ştiinţele fundamentale, cum sunt: Biologia, Fiziologia vegetală, Botanica,
Ecologia, Chimia (biochimia şi agrochimia), de cunoştinţe din Biofizică (izotopi radioactivi)
şi Matematică (prelucrarea datelor experimentale) etc.
În latura aplicativă, fitotehnia foloseşte cuceririle din majoritatea ştiinţelor
agronomice: Agrotehnica, Ameliorarea plantelor, Pedologia, Climatologia, Protecţia
plantelor, Mecanizarea agriculturii, având legături strânse şi cu Zootehnia, Organizarea
întreprinderilor agricole, Economia agrară şi alte discipline ce contribuie la sporirea
producţiei vegetale.
Fiziologia vegetală, prin studierea proceselor biologice şi a măsurilor de dirijare şi
intensificare a acestora, oferă soluţii concrete pentru sporirea producţiei agricole. Progresele
ştiinţifice în fiziologie (nutriţia plantelor, fotosinteză etc.) sunt valorificate de fitotehnie. Dar
şi unele succese obţinute în fitotehnie au determinat progrese în fiziologie: cercetări privind
nutriţia, respiraţia, studii privind vernalizarea, utilizarea stimulatorilor, a erbicidelor etc.
Cunoaşterea proceselor fiziologice este esenţială în stabilirea măsurilor tehnologice.
Botanica (morfologia, anatomia, sistematica şi geobotanica) permite o privire de
ansamblu asupra regnului vegetal, deci şi asupra plantelor cultivate. Fitotehnia adânceşte
cunoştinţele de morfologie, anatomie şi sistematică a plantelor cultivate şi studiază relaţiile
specifice între indivizi. Dacă botanica merge cu sistematica până la specie, uneori până la
subspecie şi chiar varietate, fitotehnia lucrează cu subdiviziuni mai mici, create experimental:
soi, hibrid, clone, linii etc. De asemenea, în morfologie şi anatomie, la plantele cultivate, se
merge până la detalii specifice diferitelor soiuri, la unele organe ale plantei de interes pentru
om.
 Chimia şi agrochimia au ca scop cunoaşterea compoziţiei plantelor cultivate, a
particularităţilor de nutriţie, producerea de îngrăşăminte, erbicide şi isectofungicide şi modul
de aplicare al acestora.
Pedologia cercetează modul de formare al solurilor, categoriile şi însuşirile acestora
(fizice, chimice, biochimice), care alcătuiesc tabloul fertilităţii din care reiese modul de
folosinţă şi soluţiile de îmbunătăţire ale terenurilor. Fertilitatea pământurilor româneşti este o
moştenire de valoare inestimabilă, care trebuie păstrată şi îmbunătăţită an de an prin măsuri
tehnologice raţionale.
Climatologia agricolă oferă date asupra evoluţiei factorilor cosmici care influenţează
producţia vegetală. Deşi acestea se pot dirija eficient doar în condiţii artificiale, cunoaşterea
lor permite să se facă o zonare raţională a plantelor de cultură, în funcţie de cerinţele lor cli -
matice.
Agrotehnica, studiind factorii tehnici ai producţiei vegetale permite ca, de la măsurile
generale indicate, să se diferenţieze măsurile fitotehnice specifice fiecărei plante de cultură.
Ameliorarea plantelor are un rol foarte important în etapa actuală, când se pot
satisface din ce în ce mai bine cerinţele plantelor faţă de factorii producţiei (îngrăşăminte,
lucrările solului etc), plafonarea producţiei fiind legată de capacitatea productivă a biotipului.
Sporirea producţiilor este legată de crearea unor soiuri şi hibrizi mai productivi, care să poată
valorifica la cote mai înalte, posibilităţile tehnicii de cultură din ce în ce mai ridicate. La
rândul ei, fitotehnia trebuie să stabilească măsurile tehnologice cele mai adecvate pentru a
pune în valoare capacitatea productivă a noilor soiuri (hibrizi) introduşi în cultură.
Mecanizarea agriculturii trebuie să dea soluţii constructive şi de exploatare a
maşinilor care se folosesc în producţia vegetală. Fitotehnia trebuie să stabilească măsuri
tehnologice uşor mecanizabile, astfel încât, pentru cît mai multe plante să se ajungă la
mecanizarea integrală sau în procent cât mai ridicat a lucrărilor de pregătire a terenului,
semănat (plantat), lucrări de întreţinere şi recoltare.
Protecţia plantelor (fitopatologie şi entomologie), prin cunoştinţele de biologie,
ecologie şi elaborarea măsurilor de combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor, contribuie la
realizarea obiectivelor fitotehniei.
Zootehnia este în interdependenţă cu fitotehnia, în sensul că aceasta din urmă asigură
o însemnată parte a bazei furajere, iar creşterea animalelor pune la dispoziţia culturii
plantelor îngrăşăminte organice cu utilitate în foarte variate condiţii pedoclimatice.
Ştiinţele economice şi Organizarea exploataţiilor agricole stabilesc interdependenţa
între ramurile producţiei şi oferă soluţii economice pentru măsurile întreprinse de fitotehnie.
Fitotehnia este în permanentă corelaţie cu producţia agricolă. Rezultatele ştiinţifice
din fitotehnie servesc producţiei vegetale, iar cerinţele producţiei sunt obiective în cercetările
fitotehnice.

1.4. PRINCIPALII FACTORI CARE CONDIŢIONEAZĂ

PRODUCŢIA LA PLANTELE DE CÂMP

Producţia vegetală totală realizată de o cultură (producţia primară netă) reprezintă

întreaga masă vegetală realizată la unitatea de suprafaţă, cuprinzând toate organele aeriene şi
subterane ale plantelor ce o compun.
Din producţia primară netă (producţia vegetală totală), numai o parte (unele organe)
este utilă omului, reprezentând producţia agricolă sau recoltabilă (recolta). În funcţie de
specie, circa 10 – 70% din producţia vegetală reprezintă produs agricol (mai mare la
rădăcinoase, mai mic la cereale, floarea-soarelui etc.).
Producţia agricolă, la rândul ei, este formată din produs principal şi produs secundar,
în raport diferit de la o plantă la alta. De exemplu, din producţia primară netă realizată la grâu
(nemailuând în considerare consumul prin metabolismul rădăcinilor), o parte importantă
rămâne pe teren (rădăcini, mirişte) iar o parte reprezintă produsul util, constituind producţia
agricolă (boabe, pleavă, paie). La grâu, din produsul util obţinut boabele reprezintă produsul
principal, iar paiele şi pleava produse secundare.
La plantele cultivate, nivelul producţiei vegetale totale, precum şi raportul între
aceasta şi produsul agricol principal şi cel secundar, este condiţionat de următorii factori:
- factori ecologici (climatici, edafici, orografici) şi zonarea ecologică a plantelor;
- factori biologici: soiul sau hibridul cultivat şi valoarea "culturală" a materialului de
semănat (plantat);
- factori tehnologici: rotaţia, lucrările solului; fertilizarea, semănatul, lucrările de
îngrijire şi recoltarea;
- factori social-economici.
Prin optimizarea "conlucrării” tuturor factorilor amintiţi se poate evidenţia
capacitatea de producţie a plantelor (productivitatea), favorizând unul sau mai mulţi factori
de productivitate de care planta dispune. Ca elemente de productivitate la cerealele păioase
sunt: înfrăţirea productivă, numărul de spiculeţe în spic, numărul de flori fertile în spiculeţe,
numărul de boabe în spic şi masa hectolitrică a boabelor. La leguminoase amintim: numărul
de păstăi pe plantă, numărul de boabe în păstaie, masa boabelor din păstaie şi pe un individ
ş.a.
Cunoaşterea şi dirijarea raţională a mijloacelor de sporire cantitativă şi calitativă a
producţiei agricole vegetale constituie condiţii de bază în cultura plantelor, aplicarea
diverselor soluţii concrete trebuind să se facă diferenţiat, în funcţie de condiţiile de climă şi
sol şi de specia şi soiul (hibridul) cultivat.

1.4.1 Sămânţa - factor de producţie

Eficienţa măsurilor tehnologice care se aplică în producţia vegetală depinde, în

primul rând, de calitatea materialului biologic cu care se lucrează - soiul sau hibridul. Din
acest motiv, problema materialului biologic este deosebit de importantă pentru domeniul
fitotehnic şi, de asemenea, ea rămâne foarte actuală pentru condiţiile din România.
Trebuie subliniat că factorii de vegetaţie sunt foarte diferit valorificaţi de materialul
biologic cultivat. Se cunoaşte că un anumit genotip (soi sau hibrid) nu-şi poate exprima pe
deplin potenţialul productiv decât dacă este cultivat în condiţii potrivite de mediu şi
tehnologice. De aceea, soiurile şi hibrizii pot asigura rentabilitatea unei culturi agricole sau
pot reprezenta o frână în creşterea producţiei, în cazul în care sunt nesocotite cerinţele legate
de sol, climă, tehnologia de cultivare.
Pentru a utiliza cât mai bine potenţialul genetic de producţie al materialului biologic
valoros, tehnologia de cultivare trebuie să fie cât mai bună posibil. După cum, în situaţiile
când nu se poate asigura un nivel tehnologic foarte bun, atunci este de dorit să se folosească
soiuri mai rustice, dar adaptate la condiţii de cultivare mai puţin favorabile.
Timp îndelungat, cultivatorii au folosit la semănat sămânţă din populaţii locale,
reprezentând un amestec de biotipuri destul de diferite sub aspectul caracteristicilor, dar
capabile să se adapteze la condiţii de cultivare foarte diverse şi mai puţin favorabile. Ulterior,
au fost create şi introduse în cultură soiuri ameliorate, primele dintre acestea fiind, de
asemenea, un amestec de biotipuri, având caracteristici superioare şi fiind mai omogene decât
vechile populaţii.
Materialul biologic folosit la culturile de câmp este reprezentat de soiuri şi hibrizi.
Soiurile cultivate în prezent sunt linii pure, organisme foarte uniforme sub aspect genetic, cu
caracteristici superioare şi foarte pretenţioase faţă de condiţiile de cultivare.
Soiul. Trebuie subliniat că, oricât de bine s-a lucrat asupra unui soi în procesul de
ameliorare, acesta nu posedă o stabilitate absolută în timp, a caracteristicilor sale. Ca urmare,
prin comparaţie cu sămânţa iniţială produsă de ameliorator, cultivarea unui soi mai mulţi ani
la rând, în condiţii de mediu şi tehnologice mai mult sau mai puţin favorabile, determină
modificări ale structurii genetice şi conduce, treptat, la o depreciere a valorii biologice şi
chiar la degenerarea soiului. Cauzele acestor procese sunt multiple. Hibridarea naturală, care
se petrece, într-o anumită măsură chiar la speciile autogame, este o sursă importantă de
depreciere a valorii biologice. Impurificările mecanice produse în timpul condiţionării şi
tratării seminţelor sau în câmp au o contribuţie însemnată la deprecierea calităţii materialului
semincer. Selecţia naturală care acţionează în lan are tendinţa de a elimina biotipurile
valoroase, intensive, în favoarea celor extensive, care sunt mai rezistente la condiţii
nefavorabile. În sfârşit, se poate vorbi şi în acest domeniu despre o “uzură morală“, în sensul
că un soi poate apărea ca depăşit sub aspectul caracteristicilor, al performanţelor sale, prin
comparaţie cu noile cerinţe ale cultivatorilor.
Ca urmare, sortimentul de soiuri existent în cultură se modifică continuu. În trecut,
un soi era menţinut în cultură o perioadă mai îndelungată, în anumite cazuri chiar câteva
decenii (de exemplu, soiul de grâu A15 creat în perioada interbelică de Profesorul
GHEORGHE IONESCU-ŞIŞEŞTI sau soiul de fasole ICA.332 creat la Institutul de Cercetări
Agronomice al României). În prezent, însă, în ţările cu agricultură modernă un soi rezistă în
competiţie, de regulă, cel mult 6 - 7 ani.
Hibrizii. Sunt creaţi pe baza încrucişării unor linii consangvinizate, obţinute, la
rândul lor, prin autopolenizare dirijată; în prima generaţie (F1) se manifestă fenomenul de
heterozis - vigoarea hibridă, fenomen care permite obţinerea unor plante foarte viguroase şi
deosebit de productive. Crearea şi introducerea în cultură a hibrizilor (la porumb, în primul
rând şi apoi la floarea-soarelui) a condus la obţinerea unor sporuri spectaculoase de
producţie; în generaţia următoare (F2), potenţialul de producţie al hibrizilor se reduce cu cel
puţin 15 - 20%, ceea ce impune cultivarea seminţei hibride numai în prima generaţie.
Sămânţa. Noţiunea de sămânţă, din punct de vedere fitotehnic, se referă la totalitatea
categoriilor de material biologic folosit la semănat, indiferent că este vorba despre cariopsa
de cereale şi achena de floarea-soarelui (fructe, din punct de vedere botanic), sămânţa de
leguminoase (sămânţă autentică) sau tuberculul de cartof (tulpină subterană).
Sămânţă destinată semănatului trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, şi anume:
să aparţină unui soi sau hibrid inclus în lista oficială; să fie obţinută pe o suprafaţă destinată
producerii de sămânţă (lot semincer), pe care să fie respectată cu stricteţe tehnologia de
cultivare recomandată, pentru ca sămânţa să-şi păstreze puritatea biologică şi starea de
sănătate; de asemenea, sămânţa să fie supusă determinărilor de calitate şi să corespundă
cerinţelor standardelor.
În domeniul producerii şi înmulţirii materialului semincer, este folosită noţiunea de
sămânţă certificată (selecţionată) care se referă la materialul semincer ce aparţine unor soiuri
sau hibrizi amelioraţi (calitate genetică), provine dintr-un sistem organizat de producere de
sămânţă şi este fără impurităţi, are capacitate de germinaţie, este “liberă“ de boli şi dăunători
(calitatea agronomică).
Se poate vorbi despre o adevărată industrie a producerii de sămânţă, bine organizată.
În prima etapă are loc crearea de noi soiuri şi hibrizi, caracterizaţi prin productivitate
şi stabilitate mare a recoltelor, rezistenţă la condiţii nefavorabile (secetă, ger, cădere), la boli
şi dăunători, precocitate, calitate superioară a recoltei, pretabilitate la recoltarea mecanizată.
În etapa a doua se urmăresc producerea şi înmulţirea materialului semincer, cu toate
verigile acestora (în cazul soiurilor: sămânţa “Amelioratorului“ (SA); sămânţa de “Prebază“
(PB); sămânţa de “Bază“ (B); sămânţa “Certificată“; sămânţa “Standard“; în cazul
hibrizilor: producerea formelor parentale, linii consangvinizate sau hibrizi simpli şi
producerea seminţei hibride în loturi de hibridare), în exploataţii agricole specializate în
producerea de sămânţă. În această etapă se efectuează controale repetate în câmp asupra
producerii seminţelor.
În etapa a treia urmează prelucrarea seminţelor în staţii de condiţionare, apoi acestea
sunt supuse unui control complex al calităţii în laboratoarele inspectoratelor teritoriale
specializate şi sunt comercializate prin reţeaua special destinată acestui scop.
 Importanţa asigurării unui material semincer de calitate este certă. Nu întâmplător se
precizează ca: "Sămânţa este temelia pe care se construieşte orice strategie a dezvoltării
producţiei vegetale" (Conferinţa F.A.O. asupra seminţei, Nairobi, 1981).
În prezent, agricultorii din diferite ţări folosesc la semănat atât sămânţă certificată
(provenind dintr-un sistem organizat de producere de sămânţă), cât şi sămânţă reţinută din
producţia proprie, provenind din culturile pentru consum (sămânţă tradiţională). Ponderea cea
mai mare din cantităţile de sămânţă folosite o deţine sămânţa certificată şi se poate remarca o
tendinţă clară de restrângere a folosirii la semănat a seminţei tradiţionale. Din tabelul 1.5
rezultă că, inclusiv în ţările dezvoltate, sunt încă folosite la semănat cantităţi însemnate de
seminţe din producţia proprie a agricultorilor. Această situaţie este întâlnită îndeosebi în
fermele cu suprafaţă mică, de tip familial şi unde producţia este destinată exclusiv asigurării
hranei familiei (“ferme de subzistenţă“); prin comparaţie, fermele comerciale, cu suprafeţe
întinse şi care produc cantităţi mari de produse agricole destinate comercializării, folosesc
material semincer valoros, provenind, în principal, din comerţul specializat.
Tabelul 1.5
Ponderea seminţei certificate folosită la semănat în diferite zone de pe glob
(% din total sămânţă)
Anul
Zona 2.000
1.980
(estimat)
Ţări industrializate 42 67
Africa 21 38
Orientul Îndepărtat 43 76
America Latină 48 65
Orientul Apropiat 35 67

De exemplu, în anul 1987, în partea de nord a Germaniei, unde predomină fermele

mari, se folosea, în cea mai mare parte, sămânţă certificată (pe 65% din suprafaţă); prin
comparaţie, în zona de sud, unde fermele sunt mici, sămânţa certificată avea o pondere mult
mai redusă(20 - 30%).
Problema este importantă şi deosebit de actuală pentru agricultura României. Cu un
deceniu în urmă, în toate statisticile F.A.O., România era menţionată printre ţările cu un
sistem de producere de sămânţă foarte bine pus la punct; se poate afirma că aproape întreaga
suprafaţă ocupată de culturi de câmp era semănată numai cu sămânţă certificată. În ultimii
ani, în domeniul producerii şi folosirii materialului semincer au apărut unele probleme.
Sămânţa certificată este destul de scumpă şi agricultorii individuali, având cunoştinţe
insuficiente asupra valorii şi performanţelor materialului biologic selecţionat (şi resurse
materiale limitate) ezită să-şi procure sămânţă certificată, de calitate, apreciind, adesea, că
este mai rentabil să folosească la semănat sămânţă din culturile proprii, destinate consumului.
Ca urmare, pe suprafeţe destul de mari se foloseşte material semincer de calitate inferioară
sub aspectul valorii biologice, ceea ce limitează considerabil nivelul producţiilor. Pentru a
corecta această situaţie, trebuie acţionat prin toate mijloacele (popularizare, legislaţie,
subvenţii) spre a-i convinge pe agricultori să apeleze la unităţile specializate în producerea şi
comercializarea de sămânţă din soiuri şi hibrizi de mare productivitate şi pentru a facilita
procurarea materialului semincer.
În toate ţările cu agricultură modernă este bine cunoscută importanţa calităţii
materialului biologic cu care se lucrează în câmp, cu care se obţin recolte ridicate. De pildă,
la grâul comun unele date statistice relevă o creştere medie anuală a producţiilor, în ultimele
decenii, de circa 2%; din această creştere, 1% anual (deci 50% din spor) este asigurat prin
crearea şi introducerea în cultură, în permanenţă, a unor soiuri noi de grâu, mai valoroase
(fig.1.2, după J.MACIEJEWSKI, 1990).
 Fig. 1.2. Contribuţia soiurilor noi de grâu la creşterea
randamentelor

Pe de altă parte, folosirea la semănat a seminţelor din recolta proprie, destinată

consumului, fără o condiţionare prealabilă efectuată de întreprinderi specializate, diminuează
şi mai mult potenţialul productiv al acestor seminţe. Sunt edificatoare, în acest sens,
rezultatele controalelor - anchetă, întreprinse în unele ţări vest-europene, asupra calităţii
materialului semincer utilizat într-un mare număr de exploataţii agricole cultivatoare de grâu.
Datele din figura 1.3
(după J. MACIEJEWSKI,
1990), ilustrează calitatea
superioară a loturilor de
sămânţă certificată, sub
aspectul facultăţii germi-
native şi al componenţei
botanice. În mod frecvent,
s-a constatat că la
materialul semincer pro-
venit din culturi de
consum, facultatea germi-
nativă a fost sub limitele
admise (sub 80% şi chiar
sub 70%, în unele cazuri),
iar numărul de seminţe
străine depăşea cu mult
nivelul acceptat.
Fig. 1.3. Comparaţia între sămânţa produsă în fermă şi
sămânţa certificată, sub aspectul indicilor de calitate.

1.4.4. Controlul calităţii materialului semincer

Sistemul producerii şi comercializării seminţei are reguli foarte stricte; aceste reguli
presupun efectuarea, de-a lungul întregii filiere, a unor controale sistematice (analize
genetice, fizice, fiziologice, asupra stării sanitare), privind respectarea parametrilor de calitate
înscrişi în standarde; în funcţie de rezultatele obţinute, seminţele sunt (sau nu) acceptate
pentru semănat.
Analize genetice. Prin analizele genetice este determinată puritatea biologică a
materialului semincer. Se urmăreşte să se stabilească în ce măsură sămânţa aparţine speciei,
soiului sau hibridului respectiv şi dacă nu conţine indivizi din alte soiuri sau hibrizi.
Operaţiunile de determinare sunt complexe şi se desfăşoară în mai multe etape.
 În prima etapă se face recunoaşterea în câmp a loturilor semincere, prin controale
efectuate în momentele mai importante. Primul control are loc la amplasarea lotului semincer,
când se obţin informaţii asupra antecedentelor culturale ale solei pe care se face amplasarea
(evitarea monoculturii sau a revenirii prea curând pe acelaşi teren, evitarea plantelor
premergătoare nefavorabile, îndeosebi a celor cu boli comune), respectarea spaţiului de
izolare (problemă care se pune în primul rând la plantele alogame, cum ar fi porumbul sau
floarea-soarelui, dar şi la unele plante autogame, cum ar fi fasolea sau soia).
La semănat (plantare) controalele urmăresc dacă sunt folosite seminţe de calitate,
precum şi evitarea impurificărilor mecanice, dacă sunt asigurate spaţiile de izolare şi s-a
respectat tehnologia semănatului. Pe parcursul vegetaţiei, operaţiunile de recunoaştere se
referă la controlarea modului cum au fost respectate tehnologiile de cultivare recomandate, a
stării sanitare şi efectuarea tratamentelor contra bolilor şi dăunătorilor, combatarea
buruienilor, irigarea; cu alte cuvinte, se urmăreşte să se asigure condiţii de vegetaţie cât mai
bune pentru plante, cu scopul de a se evita stările de stress, care ar diminua vigoarea şi
capacitatea de producţie a materialului semincer.
O atenţie deosebită este acordată controalelor şi lucrărilor vizând puritatea biologică
a materialului semincer. Aceste controale se efectuează pe tot parcursul vegetaţiei, îndeosebi
în fazele în care se pot sesiza diferenţe morfologice între plante sau atunci când există
pericolul amplificării impurificării. Lucrările presupun eliminarea indivizilor străini, netipici.
La recoltare se urmăreşte evitarea impurificărilor mecanice, condiţionarea seminţei şi
depozitarea ei corectă, eventual efectuarea unor operaţiuni suplimentare de purificare
biologică, dacă acestea sunt necesare şi posibile.
În urma acestor controale sunt eliberate acte de recunoaştere care permit folosirea
seminţei la semănat. Pentru fiecare suprafaţă producătoare de sămânţă (lot semincer) se
eliberează câte un act de recunoaştere.
După recoltare este posibilă determinarea purităţii biologice, folosind anumite
metode de laborator. De asemenea, există şi posibilitatea efectuării, după recoltarea loturilor
semincere, a unor controale asupra purităţii biologice (postcontrol), care constau din
observarea aspectului plăntuţelor cultivate în vase de vegetaţie (ghivece), îu scopul aprecierii
uniformităţii materialului biologic şi pentru identificarea prezenţei indivizilor netipicii.
Analize fizice. Materialul semincer este supus unor determinări privind anumite
caracteristicile fizice, cum ar fi: puritatea fizică, masa a 1.000 de boabe, masa hectolitrică,
mărimea seminţelor (dimensiunile), umiditatea, caracteristicile organoleptice.
Puritatea fizică. Prin puritate fizică se înţelege procentul de sămânţă pură din specia
analizată, raportat la masa întregii probe de analizat.
Sămânţa pură cuprinde toate seminţele speciei şi soiului sau hibridului analizat,
întregi, normal dezvoltate şi fără vătămări grave care ar putea să afecteze germinaţia acestor
seminţe. În cadrul seminţei pure, alături de seminţele intacte se iau în consideraţie şi unele
dintre seminţele cu defecte, cum ar fi spărturile care reprezintă mai mult de jumătate din
sămânţă şi la care nu lipseşte partea cu embrionul ş.a. În afară de sămânţa pură, în proba
analizată se mai găsesc unele impurităţi care nu au fost înlăturate prin operaţiunile de
condiţionare (seminţe străine - seminţe ale altor plante de cultură sau seminţe de buruieni;
alte impurităţi - spărturi, resturi de plante, pământ, insecte ş.a.). Aceste impurităţi sunt
separate din probă, sunt cântărite şi rezultatul este exprimat în procente din masa probei
analizate.
Determinarea purităţii fizice se efectuează după ce seminţele au fost supuse
operaţiunilor de condiţionare, prin care au fost eliminate impurităţile aproape în totalitate. Ca
urmare, standardele ce reglementează aspectele privind calitatea seminţelor destinate
semănatului impun valori ale purităţii fizice foarte ridicate (pentru majoritatea speciilor, peste
98 - 99%).
Valorile obţinute la determinarea purităţii fizice sunt folosite pentru acceptarea sau
respingerea seminţelor de la semănat şi pentru calcularea cantităţii de sămânţă la hectar
(tabelul 1.6).
 Concomitent cu puritatea fizică, este determinată componenţa botanică, noţiune care
defineşte numărul de seminţe străine din probă; rezultatele sunt exprimate în număr de
seminţe străine din proba de 500 g sămânţă (sau la 1.000 g, la anumite specii); interesează
numărul total de seminţe ale altor plante de cultură, numărul de seminţe de buruieni, precum
şi speciile mai frecvente şi speciile cu seminţe greu separabile sau buruienile de carantină
(cum ar fi neghina, cuscuta ş.a., a căror prezenţă nu este acceptată, de altfel, de standardele
româneşti).
În funcţie de rezultatul acestor determinări, seminţele pot fi respinse de la semănat,
formulându-se şi recomandări privind operaţiunile necesare pentru condiţionare.
Masa a 1000 de boabe (MMB) este un indice fitotehnic care se referă la masa a o
mie de seminţe (sămânţă pură), exprimată în grame. Valorile MMB sunt folosite pentru
calcularea cantităţii de sămânţă la hectar şi în operaţiunile pentru evaluarea producţiei
probabile.
Este de dorit ca la semănat să fie folosite seminţe cu masa a 1000 de boabe cât mai
ridicată, deoarece acestea conţin germeni cu o vigoare mai mare şi o rezervă mai
importantă de substanţe nutritive în bob, fiind capabile să dea naştere unor plante mai
productive.

Tabelul 1.6
Valorile limită ale purităţii fizice, componenţei botanice şi germinaţiei la seminţele de
leguminoase pentru boabe şi plante tehnice
Conţinutul maxim de
Puritatea fizică Germinaţia totală
seminţe din alte specii
Specia (% min.) (% min.)
de plante
98 0,1 (% din greutate) 80
Pisum sativum
Phaseolus vulgaris 98 0,1 (% din greutate) 75
Glycine max 98 5 buc/1.000 g 80
Cicer arietinum 98 0,1 (% din greutate) 85
Lens culinaris 98 0,1 (% din greutate) 85
Lupinus spp. 98 0,5 (% din greutate) 80
Arachis hypogaea 99 5 buc/1.000 g 70
Helianthus annuus 98 5 buc/1.000 g 85

Linum usitatissimum 99 15 buc./150 g 85

99 15 buc./150 g 92
- in pentru ulei
- in pentru fibră
Brassica napus 98 0,3 (% din greutate) 85
Ricinus communis 98 3 buc/1.000 g 85
Nicotiana tabacum 96 2 (% din greutate) 70

Totodată, MMB este un element al productivităţii (component de producţie),

existând, de regulă, o corelaţie strânsă între MMB şi mărimea producţiilor.
Valori ale MMB mai ridicate pot fi obţinute la seminţele produse pe loturile
semincere prin aplicarea anumitor măsurile tehnologice, cum ar fi: asigurarea densităţii
optime a lanului, a unui regim de îngrăşare echilibrat ş.a., precum şi prin unele măsuri luate
în fluxul de condiţionare a seminţelor.
Masa hectolitrică (MH) este o noţiune care defineşte densitatea masei de seminţe şi
reprezintă masa unui volum de 100 litri de seminţe, exprimată în kg.
Acest indice are, în primul rând, o importanţă comercială şi pentru prelucrarea
industrială a produselor agricole boabe, şi mai puţin o importanţă agronomică. Ca atare,
determinarea nu este obligatorie pentru seminţele destinate însămânţării, dar poate fi
efectuată la cerere.
De regulă, o masă hectolitrică ridicată reflectă o calitate bună a produsului: boabe
pline, neşiştăvite, cu o structură compactă, bogate în substanţe proteice.
 Determinarea masei hectolitrice este foarte importantă la predarea produselor la
bazele de recepţionare sau silozuri, deoarece rezultatele sunt utilizate pentru recalcularea, la
indicii de calitate standard, a cantităţilor predate. Cunoaşterea masei hectolitrice prezintă
interes şi la livrarea produselor agricole boabe către unităţile de prelucrare industrială (cum ar
fi fabricile de bere, întreprinderile de panificaţie sau pentru producerea grişului).
În funcţie de mărimea masei hectolitrice, produsele agricole boabe se grupează în
produse grele (mazăre, fasole, grâu, porumb), care au masa hectolitrică, de regulă, mai mare
de 75 kg şi produse uşoare (floarea-soarelui, ovăz ş.a.) cu masa hectolitrică, în mod obişnuit,
mai mică de 40 kg.
Trebuie subliniat că, pentru o anumită specie, valorile MH variază în funcţie de o
serie de factori, cum ar fi: umiditatea seminţelor, prezenţa şi felul impurităţilor din masa de
seminţe (mari, uşoare, mici, grele), prezenţa aristelor şi a plevelor, gradul de şiştăvire, atacul
de dăunători ş.a. Este de reţinut că, prin eliminarea impurităţilor şi a apei în timpul
operaţiunilor de condiţionare, masa hectolitrică a seminţelor creşte.
Mărimea seminţelor este exprimată prin dimensiunile boabelor (lungime, lăţime,
diametru). Seminţele unei specii se caracterizează prin dimensiuni care variază între anumite
limite, în funcţie de unii factori de mediu şi tehnologici. Totodată, există diferenţe destul de
importante în privinţa dimensiunilor boabelor, în funcţie de poziţia acestora în inflorescenţă
(mijloc, vârf, bază), formarea boabelor pe tulpina principală sau pe fraţi şi ramificaţii, poziţia
boabelor pe diferite porţiuni ale ştiuletelui la porumb etc.
La predarea seminţelor la staţiile de condiţionare, pe lângă determinările prezentate
anterior, se efectuează şi cernerea seminţelor prin site cu ochiuri de anumite dimensiuni, în
funcţie de specie. Pe această cale este determinat procentul de seminţe care vor rămâne pe
sita folosită la utilajele din fluxul de condiţionare şi care va reprezenta sămânţa destinată
semănatului (randamentul la condiţionare); din contră, materialul care trece prin sită va fi
folosit în consum.
În timpul condiţionării, separarea componentelor masei de seminţe prin site sau trior
se face în funcţie de dimensiuni. Trebuie menţionat că dimensiunile boabelor sunt luate în
calcul şi în cazul livrării produselor agricole boabe pentru anumite utilizări (de exemplu,
orzul pentru bere). De asemenea, în fluxul de condiţionare a seminţelor unor specii se
efectuează calibrarea seminţelor, în sensul că seminţele sunt separate pe categorii în funcţie
de dimensiuni şi formă, ceea ce oferă mari avantaje în realizarea unui semănat foarte uniform
şi implicit a unor culturi uniform dezvoltate (îndeosebi la porumb, floarea-soarelui, soia).
Umiditatea seminţelor este determinată în mod repetat, la predarea produselor la
bazele de recepţionare, pe timpul depozitării şi, eventual la livrare. Prin condiţionare,
seminţele destinate semănatului trebuie aduse în mod obligatoriu la umiditatea de păstrare, cu
scopul de a diminua pericolul declanşării unor procese nedorite în masa de seminţe şi care pot
conduce la deprecierea calităţii şi chiar la pierderea germinaţiei. Umidităţile recomandate
sunt de 14 - 15% la cereale, 12% la soia şi sub 10% la seminţele oleaginoase (în funcţie de
conţinutul în ulei al seminţelor).
Determinarea umidităţii nu este obligatorie pentru seminţele destinate însămânţării,
dar poate fi efectuată la cerere.
Examenul organoleptic. Culoarea, luciul, mirosul seminţelor sunt indici de calitate ce
trebuie determinaţi în cadrul examanului organoleptic; rezultatele sunt exprimate prin
comparaţie cu caracteristicile normale. Cu această ocazie pot fi sesizate unele modificări care
se produc în masa de seminţe, datorate unor procese nedorite, cum ar fi: mucegăirea,
încingerea, umezirea, alte procese de alterare. De exemplu, existenţa luciului seminţelor
reflectă o foarte bună starea de conservare, pe când dispariţia acestuia ilustrează condiţii
necorespunzătoare de păstrare şi deci, apariţia unor procese de depreciere a calităţii.
Analizele fiziologice. Seria de analize fiziologice care se efectuează la materialul
semincer cuprinde următoarele determinări: capacitatea de germinaţie; cold-test;
viabilitatea; puterea de străbatere.
În procesul tehnologic (fitotehnic), sămânţa trebuie să treacă de la viaţa latentă la
viaţa activă şi să dea naştere unei plante viguroase. Analizele fiziologice au rolul de a
evidenţia capacitatea seminţelor de a germina şi de a produce plante normale şi viguroase. Ca
atare, se pune problema de a simula în laborator ceea ce se va petrece în câmp după semănat.
Capacitatea de germinaţie a seminţelor este exprimată prin două noţiuni: facultatea
germinativă şi energia germinativă.
Facultatea germinativă este dată de numărul de seminţe, exprimat procentual, care,
în condiţii optime de temperatură şi umiditate, produc germeni normali, într-un anumit timp
stabilit pentru fiecare specie în parte.
Energia germinativă reprezintă numărul de seminţe, exprimat procentual, care, în
condiţii optime de temperatură şi umiditate, produc germeni normali într-un timp mai scurt, şi
anume de 1/3-1/2 din timpul afectat pentru determinarea facultăţii germinative.
Capacitatea de germinaţie a seminţelor este influenţată de o serie de factori interni şi
externi.
Factorii interni. Dintre aceştia, faza de maturitate a seminţelor are un rol deosebit de
important. Momentul maturităţii acceptat în mod obişnuit este faza în care se atinge masa
uscată maximă a boabelor. De regulă, se recomandă ca loturile semincere să fie recoltate cât
mai aproape de maturitatea deplină, atunci când germenul (embrionul) este complet
dezvoltat.
Repausul seminal este un alt factor intern care influenţează germinaţia; el semnifică
starea seminţelor, proaspete şi vii, care nu germinează, deşi condiţiile de temperatură şi
umiditate sunt favorabile. În mod obişnuit, din cauza existenţei repausului, capacitatea
seminţelor de a germina este mică imediat după recoltare şi creşte treptat în perioada
următoare. Repausul seminal este foarte util, deoarece previne germinarea în câmp, atunci
când seminţele se află încă pe plante; de altfel, trebuie menţionat că un obiectiv al ameliorării
plantelor cultivate (îndeosebi în zonele temperate) este de a produce soiuri sau hibrizi
caracterizaţi prin existenţa repausului seminal.
Cauzele repausului seminal sunt multiple. Astfel, impermeabilitatea pentru apă a
tegumentului seminţei, frecvent întâlnită la speciile din familiile Fabaceae sau Malvaceae (şi
datorată, se pare, deshidratării foarte accelerate a boabelor în procesul de coacere), reprezintă
o frână în declanşarea germinaţiei. Restricţiile în privinţa schimbului de gaze prin tegumentul
seminţelor, inclusiv la unele cereale, au un efect asemănător. Prezenţa în învelişurile
seminţelor a unor substanţe inhibitoare a germinaţiei (amoniac, diferiţi acizi ş.a.) este o altă
cauză a repausului seminal, semnalată la sfeclă şi la specii din genul Brassica. O altă cauză
este repausul embrionului, datorat faptului că acesta nu este matur sau se află sub influenţa
anumitor substanţe chimice care blochează procesul.
Prezenţa sau absenţa repausului seminal sunt controlate genetic, dar pot fi influenţate
şi de factorii de mediu.
Perioada de trecere treptată a seminţelor de la starea de repaus la starea în care pot
germina este cunoscută sub denumirea de postmaturare. În această perioadă, în embrion şi în
învelişurile bobului se produc modificări complexe, de natură chimică şi fizică; se modifică
permeabilitatea învelişurilor, compoziţia substanţelor de rezervă, cantitatea de substanţe cu
efect inhibitor sau stimulator din sămânţă.
Pentru efectuarea analizelor de germinaţie la seminţele proaspăt recoltate sunt
necesare tratamente speciale pentru scoaterea seminţelor din repaus, înainte de punerea la
germinat. Dintre aceste tratamente, se menţionează: preuscarea (la floarea-soarelui, prin
încălzirea seminţelor la 40°C); prerăcirea (la cereale, prin expunerea seminţelor la 10°C);
prespălarea în curent de apă (sfecla de zahăr); şocurile termice; secţionarea tegumentului (la
leguminoase); zgârierea tegumentului seminţelor (la leguminoase sau malvacee); expunerea
la lumină (la tutun).
Vechimea seminţelor (sau longevitatea) este un alt factor intern de care depinde
capacitatea de germinaţie a seminţelor. Noţiunea măsoară vârsta seminţelor începând din
clipa în care acestea ating maturitatea fiziologică; în acest moment vitalitatea seminţelor este
maximă (deşi de cele mai multe ori nu se poate exterioriza din cauza repausului seminal).
Este vorba, de fapt, despre durata de timp cât seminţele îşi păstrează capacitatea de
germinaţie.
 Longevitatea depinde, la rândul ei, de factori ereditari (în funcţie de specie, seminţele
îşi pot păstra capacitatea de a germina de la 2 - 3 ani, până la 15 - 100 ani), condiţiile de
vegetaţie şi calitatea seminţelor imediat după recoltare, condiţiile de depozitare ş.a. De
exemplu, seminţele plantelor oleaginoase îşi pierd mai repede capacitatea de germinaţie, prin
comparaţie cu cerealele (se alterează mai repede).
Pe timpul îmbătrânirii seminţelor, se produc modificări importante, începând cu
acumularea de substanţe inhibitoare ale creşterii (de exemplu, acid lactic), descompunerea
metabolică a substanţelor de rezervă, denaturarea proteinelor şi a lipidelor; totodată, creşte
numărul germenilor anormali, se reduce capacitatea de germinaţie şi se poate ajunge, în final,
la moartea tuturor germenilor.
Noţiunea de “longevitate economică“ se referă la perioada de timp în care procentul
de seminţe germinabile nu scade sub minimum cerut de standarde. Prin comparaţie,
“longevitatea biologică“ prezintă un interes exclusiv ştiinţific şi se referă la perioada de timp
cât în probă se mai găsesc încă seminţe care germinează.
Din cele prezentate rezultă că la semănat trebuie să fie folosită sămânţă cât mai
proaspătă, de preferat din recolta anului precedent.
Factorii externi care influenţează germinaţia seminţelor sunt: apa, căldura, lumina şi
oxigenul.
Apa este esenţială pentru rehidratarea seminţei şi este o etapă iniţială a germinaţiei;
seminţele uscate conţin 8 - 14% umiditate, care nu asigură saturarea celulelor şi nu au nici o
semnificaţie pentru procesul de germinaţie. Absorbţia apei de către seminţe în procesul de
germinaţie nu se face în aceeaşi măsură prin toate părţile seminţei. La diferite specii, există
un anumit ţesut care absoarbe apa şi o transferă treptat embrionului. De exemplu, la
leguminoase pătrunderea apei în bob se face prin zona hilului şi a micropilului; la cereale,
embrionul absoarbe mult mai multă apă decât endospermul.
Prin îmbibare, învelişurile bobului devin mai flexibile şi se pregătesc să se extindă
atunci când endospermul absoarbe apă şi se umflă; totodată, creşte permeabilitatea pentru
gaze a învelişurilor. Apa diluează substanţele de rezervă din bob şi activează sistemele
enzimatice. Transferul substanţelor de rezervă se face prin difuzie de la o celulă la altă.
Cantitatea de apă absorbită de seminţe în procesul de germinaţie depinde de o serie de factori,
dintre care se menţionează: specia, compoziţia chimică a boabelor, structura învelişurilor
seminţei. Cerealele absorb o cantitate mai mică de apă (30 - 65% din masa uscată a bobului),
prin comparaţie cu leguminoasele pentru boabe, inul sau sfecla de zahăr (peste 100% din
masa uscată a bolului).
Ca orice proces biologic, germinaţia are nevoie de un anumit aport extern de energie,
sub formă de căldură. Sub aspectul cerinţelor faţă de temperatură, există diferenţe importante
între specii, de unde rezultă în practica agricolă şi perioade diferite de semănat.
Recomandările privind semănatul în câmp se referă la temperatura minimă de semănat; în
condiţii de laborator însă, capacitatea de germinaţie este determinată în condiţii de
temperatură optimă. Şi anume, se urmăreşte să se asigure optimum termic, care se situează,
pentru majoritatea speciilor, între 20 şi 30°C; între aceste limite, temperaturile pot fi
constante pe toate durata determinării, sau variabile.
În ceea ce priveşte oxigenul, aproape toate speciile germinează într-o atmosferă în
care raportul dintre oxigen şi dioxidul de carbon este cel din aerul atmosferic. Dar trebuie
reţinut că seminţele aflate în curs de germinare au cerinţe faţă de oxigen mai mari chiar decât
plantele verzi. Ca urmare, orice scădere a conţinutului în oxigen este însoţită de reducerea
activităţii respiratorii a seminţelor, iar o concentraţie exagerată de dioxid de carbon poate
inhiba germinaţia. În condiţii de laborator, aprovizionarea cu oxigen a seminţelor puse la
germinat este asigurată atâta timp cât apa nu este în exces.
Lumina este un factor faţă de care reacţia plantelor în faza de germinat este diferită.
Cerinţele faţă de lumină sunt minime, majoritatea speciilor cultivate fiind indiferente la
lumină în acest stadiu. Puţine specii necesită lumină pentru a germina (speciile cu seminţe
mici). Anumite specii răspund favorabil la absenţa luminii, iar unele specii germinează numai
la întuneric.
Viabilitatea. Este o analiză fiziologică rapidă care presupune de a stabili dacă
embrionul, în întregime sau părţile vitale ale acestuia, sunt vii, fără însă a declanşa procesul
de germinaţie. Metoda se bazează pe proprietatea ţesuturilor vii ale embrionului de a se
colora atunci când sunt puse în contact cu anumite substanţe colorante. În prezent, metoda
standard utilizată frecvent pe plan mondial şi la noi în ţară, foloseşte drept substanţă colorantă
clorura de tetrazoliu.
Tehnica de determinare cuprinde prelucrarea preliminară a seminţelor (umectare şi
decojire) şi tratarea cu colorant, apoi germenii sunt analizaţi individual, fiind clasificaţi în
grupa germenilor viabili, atunci când s-au colorat complet sau când părţile vitale ale
embrionului sunt colorate şi în grupa germenilor neviabili, atunci când aceştia rămân complet
necoloraţi sau părţile vitale ale embrionului rămân necolorate.
Determinarea este standardizată, dar rezultatele au valoare orientativă, deoarece
concluziile depind foarte mult de experienţa personală a celui care face aprecierea
germenilor. În plus, viabilitatea nu poate înlocui determinarea capacităţii germinative,
deoarece prin determinarea viabilităţii se stabileşte dacă embrionul este viu, dar nu şi dacă
acesta este capabil să dea naştere la un germene normal. În prezent, în ţara noastră, această
analiză este folosită cu bune rezultate îndeosebi la porumb şi mai puţin la floarea-soarelui şi
soia. La porumb, determinarea se efectuează imediat după recepţionarea seminţelor la staţiile
de condiţionare şi înainte de condiţionarea propriu-zisă.
“Cold-test“. Această determinare (testul la rece) presupune punerea la germinat a
seminţelor în condiţii de temperatură minimă. Metoda este folosită în prezent pe scară largă
la speciile termofile (porumb şi floarea-soarelui), oferind informaţii foarte importante asupra
comportării materialului semincer în condiţiile în care, după semănat, intervin perioade
umede şi răcoroase care pot întârzia germinarea şi răsărirea şi pot determina clocirea
seminţelor şi, deci, pierderi de densitate. Determinarea “cold-test“ nu înlocuieşte testele de
germinaţie obişnuite, ci le completează. În funcţie de rezultatele obţinute la “cold-test“ se
formulează recomandări asupra datei semănatului; regula este de a începe semănatul cu
loturile de sămânţă care au “cold-testul“ mai ridicat, deci cu seminţele caracterizate prin
rezistenţă sporită la frig în faza de germinat - răsărit.
Puterea de străbatere. Determinarea puterii de străbatere a germenilor spre suprafaţa
solului în procesul de germinaţie este standardizată şi este importantă, îndeosebi la speciile cu
răsărire epigeică, cum ar fi leguminoasele pentru boabe, inul, bumbacul ş.a., la care
străbaterea germenilor spre suprafaţa solului are loc cu dificultate. De asemenea, însuşirea
este importantă pentru seminţele cu energie germinativă redusă, precum şi pe solurile grele
care formează frecvent crustă. Determinarea presupune punerea la germinat a seminţelor în
recipiente speciale şi acoperirea lor cu nisip grosier sau cărămidă pisată; periodic, se numără
germenii care străbat stratul de germinaţie. Se poate stabili, astfel, efortul pe care germenii
sunt capabili să-l facă pentru a străbate stratul de sol care îi acoperă şi a ajunge la suprafaţă.
Analiza stării sanitare. Aceste analize sunt efectuate în laboratoarele inspectoratelor
teritoriale, de către personal specializat. Cu această ocazie se analizează prezenţa agenţilor
patogeni, pe suprafaţa bobului sau sub tegument. Totodată, se analizează şi prezenţa
dăunătorilor vii în proba de seminţe, care, de altfel, nu este acceptată de către standardele în
vigoare.

1.4.5. Sămânţa utilă şi cantitatea de sămânţă la hectar

Toate determinările care se fac asupra materialului semincer au drept scop de a stabili
calitatea seminţei în vederea semănatului (valoarea utilă). Interesează, în primul rând, ce
procent din sămânţă este "util", deci este capabil de a da plante normal dezvoltate, în cazul
folosirii la semănat. Relaţia de calcul este următoarea:
 PG
SU  ,
100

în care: SU este sămânţa utilă, în %; P = puritatea fizică, în %; G = facultatea germinativă, în

%.
Cunoaşterea valorii utile a seminţelor permite calcularea cantităţii de sămânţă la
hectar (norma de semănat), cu ajutorul relaţiei următoare:

D  MMB
C  100,
PG
în care: C este cantitatea de sămânţă, în kg/hectar; D = densitatea de semănat, în boabe
germinabile/m2; MMB = masa a 1000 de boabe, în g; P = puritatea fizică, în %; G = facultatea
germinativă, în %.
Pentru culturile prăşitoare este recomandată relaţia:

D  MMB
C ,
P  G  100

în care: D este exprimată în boabe germinabile la hectar.

În ultimii ani, în domeniul calculării cantităţii de sămânţă la hectar au apărut o serie

de elemente noi. Astfel, în mod frecvent se renunţă la introducerea în calcul a valorii purităţii
fizice, deoarece se apreciază că actualele utilaje şi tehnologii folosite pentru curăţirea
materialului semincer permit eliminarea aproape în totalitate a impurităţilor, iar puritatea
fizică se apropie de 100%. În aces caz, relaţia de calcul devine:

D  MMB
C ,
G

O idee ceva mai nouă porneşte de la faptul că valoarea facultăţii germinative folosită
în calcul pentru stabilirea cantităţii de sămânţă este determinată în condiţii optime de
laborator, în timp ce, în câmp, condiţiile de germinare sunt mult diferite de optim; ca urmare,
cu cât condiţiile din câmp sunt mai departe de optim, cu atât comportarea seminţelor se va
diferenţia de rezultatele obţinute în laborator. Din aceste motive, au fost introduse în calcul
elemente noi: procentul de răsărire în câmp (% Rc) şi densitatea care trebuie realizată la
răsărire (D, în plante răsărite/m2), iar relaţia devine:

D  MMB  100
C  ,
G  % Rc
S-a determinat că procentul de răsărire în câmp la grâu, în condiţii bune de semănat
este de 85-90% din facultatea germinativă determinată în laborator şi poate scădea până la
65-70%, în condiţii mai puţin favorabile. O situaţie deosebită se întâlneşte la sorg, unde
răsărirea în câmp reprezintă, în mod frecvent, doar 50-60% din germinaţia în laborator. La
leguminoasele pentru boabe, cum ar fi mazărea, se contează pe răsărirea în câmp a circa 75%
din boabele germinabile semănate.

Capitolul 2

CONDIŢIONAREA ŞI PĂSTRAREA SEMINŢELOR

 2.1. IMPORTANŢĂ

Păstrarea seminţelor a constituit pentru om o preocupare din cele mai vechi timpuri.
Datele arheologice atestă că, iniţial, păstrarea seminţelor de cereale s-a făcut în gropi
săpate în stâncă sau în pământ în regiunile cu climat mai uscat, iar în regiunile mai umede în
vase de lut ars, de diferite mărimi. Metoda păstrării în gropi lipite cu argilă şi arse s-a păstrat
multă vreme şi pe teritoriul ţării noastre, mai ales în epoca migrării popoarelor.
Păstrarea în magazii a fost cunoscută şi la popoarele antice (egipteni, chinezi,
romani) de la care s-au păstrat şi o serie de lucrări scrise privind “îngrijirea” cerealelor
(CATO, VARO; Codexul împăraţilor bizantini TEODOSIU şi IUSTINIAN etc., citaţi de
BORCEAN; 1978).
Începând, cu evul mediu şi, mai ales, o dată cu dezvoltarea industriei şi comerţului, s-
a pus problema stocurilor mari de cereale; pentru care s-au construit magazii, la început din
lemn, apoi din cărămidă, iar în ultima vreme din beton armat.
La noi în ţară, primele silozuri s-au construit la Galaţi şi Brăila (1891), iar mai târziu
la Constanţa (1909). Reţeaua de silozuri s-a mărit în perioada anilor 1939 – 1942, prin
construcţiile executate în Câmpia Dunării şi s-a extins în toată ţara în intervalul ce s-a scurs.
În paralel s-au efectuat studii pentru stabilirea tehnologiei de păstrare a diferitelor
produse vegetale, o atenţie deosebită, acordându-se materialului semincer. În prezent
păstrarea seminţelor reprezintă o verigă tehnologică importantă, căreia trebuie să-i fie
acordată toată atenţia.

2.2. RECEPŢIONAREA ŞI CIRCULAŢIA SEMINŢELOR

Pentru recepţionarea seminţelor de la producători, în bazele de recepţie se fac

următoarele pregătiri: - întocmirea planului de recepţie; - asigurarea şi pregătirea spaţiilor
pentru depozitare; - pregătirea utilajelor pentru receptionare şi depozitare; - organizarea
laboratorului pentru efectuarea analizelor; - elaborarea planului de compartimentare a
produselor pe calităţi, - instruirea întregului personal şi asigurarea cu materiale.
Recepţionarea produselor se execută de către laboratorul bazei în prezenţa
producătorului, primul procedând la extragerea probelor primare (prin sondaj) din mijlocul de
transport.
Asupra probelor se fac următoarele determinări, la toate produsele: examen
organoleptic; puritatea fizică; umiditatea şi starea fitosanitară.
Pe lângă aceste determinări, se mai determină:
- masa hectolitrică (la grâu, secară, orz, orzoaică, ovăz, orez şi floarea-soarelui);
- boabele îmbrăcate în palee (%) la grâu;
- uniformitatea (orz şi orzoaică);
- procentul de boabe galbene (orez);
- boabele atacate de ploşniţe şi sticlozitatea (grâu).
După efectuarea analizelor şi stabilirea încadrării produselor în normele tehnice de
recepţionare, se întocmesc documentele de calitate, iar mijloacele de transport sunt dirijate la
cântare.
Compartimentarea produselor vegetale sub formă de boabe constă în repartizarea
loturilor de seminţe în depozite, după următoarele criterii: specie, umiditate, puritate, masă
hectolitrică, stare fitosanitară, alte caracteristici calitative, tipul depozitului etc.
Produsele destinate pentru sămânţă, care au la bază acte de recunoaştere în câmp, se
compartimentează: pe specii, soiuri, loturi cu acelaşi act de recunoaştere şi aceleaşi
caracteristici calitative.
Produsele destinate consumului se compartimentează pe destinaţii: consum
alimentar, consum furajer, consum industrial, export etc.
 2.3. TRATAREA SEMINŢELOR ÎNAINTE DE SEMĂNAT

Tratamentele care se aplică seminţelor înainte de semănat pot fi grupate în:

obligatorii, specifice şi facultative.
Tratamentele obligatorii. Sunt cele tare urmăresc: combaterea bolilor care se
transmit prin sămânţă; protejarea seminţelor şi a germenilor împotriva unor ciuperci existente
în sol şi care pot provoca apariţia unor boli sau putrezirea seminţelor în timpul încolţirii;
combaterea unor dăunători care atacă sămânţa în cursul germinării sau tinerele plante.
Tratamentele specifice. Sunt cele care se aplică numai la anumite grupe de seminţe,
cum sunt: tratamentele cu preparate bacteriene la leguminoase; mărirea gradului de
monogermie la glomerulele soiurilor plurigerme de sfeclă; îmbunătăţirea indicelui de curgere
prin îndepărtarea diferitelor formaţiuni tegumentare (lintersul de pe seminţele de bumbac,
perişorii de pe seminţele de morcov etc.), mărirea permeabilităţii tegumentului prin
scarificare la lupin, sulfină etc.
Tratamente facultative: îmbunătăţirea facultăţii germinative prin tratament termic
sau aerotermic; tratarea seminţelor cu microelemente, biostimulatori de creştere, iradiere,
unde electromagnetice, vernalizarea seminţelor.
Tratamentele la seminţe sunt specifice fiecărei culturi şi vor fi prezentate, în detaliu,
în cadrul tehnologiilor de cultivare.

Capitolul 3

CEREALE
3.1. GENERALITĂŢI

3.1.1. Importanţă
Cerealele reprezintă grupa fitotehnică de plante cu cel mai mare areal de răspândire
în toate zonele de cultură pe glob. implicit şi în România. Boabele (fructele) acestor plante de
câmp, bogate în substanţe extractive neazotate (circa 2/3 din conţinutul lor) şi alţi compuşi
(proteine, grăsimi, vitamine etc.) (tab. 3.1), au largi utilizări în hrana omului (ca aliment de
bază sub formă de pâine, paste făinoase etc.) şi a animalelor, sau ca materie primă pentru
diferite industrii. Ele sunt dintre cele mai vechi plante luate în cultură în bazinul
mediteranean, Caucaz şi Asia Centrală etc, având o vechime de circa zece mii de ani.

Tabelul 3.1.
Compoziţia chimică a boabelor de cereale
Principalele
% Specificare
componente
Apă 12 – 14 - la nivelul umidităţii critice
Proteine 8 – 25 - în proporţie mai mare la periferia bobului (în pericarp), însă digestibilitatea creşte spre interiorul
(N x 5,85) bobului
- albumine = 4 – 5%; globuline = 5 – 10%; caseine = 85 – 90%
- din totalul caseinelor: 40 – 50% = prolamine; 30 – 40% = glutenine
- prolaminele cerealelor sunt: gliadină (grâu şi secară), hordeină (orz), avenină (ovăz), zeină
(porumb) etc.
- influenţa factorilor genetici: grâu durum = 20 – 25%; grâu moale = 12 – 15% etc.
- conţinutul este influenţat de factorii de vegetaţie (climă, fertilizare etc.)
- aminoacizi: esenţiali (9); semiesenţiali (6); neesenţiali (5)
Glucide 55 – 70 - amidon circa 90%; creşte de la periferie spre centru; în embrion lipseşte
- dextrine şi zaharuri circa 10% (în proporţie mai mare în embrion)
- conţinutul este influenţat de climă, fertilizare etc.
Grăsimi 1,5 – 6 - % mai ridicat în boabele de porumb
- majoritatea depozitate în embrion (la porumb, circa 35%)
- în scutelum circa 45%
- compoziţie grăsimi: acizi graşi, glicerină, fitostearine şi lecitine
Celuloză 2,0 – 12 - majoritatea în boabele îmbrăcate în pleve (orz, ovăz)
 - boabele mici au un procent mai ridicat decât cele mari
Cenuşă 0,2 – 5,5 - în tărâţe = 4,5 – 5,5%
- în făină albă de grâu = 0,2 – 0,3%
- compuşi: acid fosforic, oxizi de K şi de Mg (principali); oxizi de Ca, Fe, Na etc. (secundari)
Notă: Paiele, strujenii şi plevele conţin 2 – 4% proteine brute, 1 – 2% grăsimi brute, 33 – 40% substanţe extractive neazotate, 30
– 40% celuloză şi 3 – 12% cenuşă (formată din 70 – 80% siliciu şi 10 – 13% potasiu etc.).
Această grupă fitotehnică cuprinde plante din familia Poaceae (Gramineae),
împărţite în:
- Cereale originare din climatul temperat, cu cerinţe termice mai reduse, fructe
alungite prevăzute cu şanţ ventral (longitudinal) şi care, la germinare, emit 3 - 8 rădăcini
embrionare (grâul, secara, triticale, orzul şi ovăzul);
- Cereale originare din climatul cald, cu cerinţe termice ridicate, având fructe fără
şănţuleţ, de forme diferite, iar la germinare formează o rădăcină embrionară (orezul,
porumbul, sorgul, meiul).
În grupa cerealelor este inclusă şi hrişca, plantă din familia Polygonaceae, cu
importanţă redusă pentru ţara noastră, al cărei fruct are conţinutul şi utilizările similare cu a
celorlalte plante din această grupă fitotehnică.
Suprafaţa cultivată cu cereale, pe glob, este de 700 - 740 milioane hectare
reprezentând circa 50% din suprafaţa arabilă a lumii (estimată de F.A.O. la 1,4 – 1,6 miliarde
ha). În 1998 suprafaţa mondială cu cereale a fost de 692 milioane ha, producţia totală de
2.052 milioane t, iar producţia medie la ha de 29,70 q (“Production yearbook”, F.A.O., vol.
52, 1998).
În România cerealele se cultivă pe 6,0 - 6,5 milioane hectare (60 – 65% din
terenul arabil), cu o producţie medie de circa 30 q/ha, şi o producţie totală de 18 - 20
milioane tone (circa 8 q/cap de locuitor).
În ţara noastră suprafeţe mai mari deţin grâul, porumbul şi orzul, care sunt răspândite
în toate zonele agricole ale ţării. Celelalte cereale se cultivă pe suprafeţe mai restrânse şi
numai în anumite zone pedoclimatice.
Principalele cereale fiind din aceeaşi familie botanică (Poaceae = Gramineae), au
particularităţi biologice, morfologice, anatomice şi biochimice comune, care vor fi prezentate
detaliat în continuare, după care se va descrie biologia şi tehnologia de cultivare pentru
fiecare cereală în parte.

3.2. GRÂUL

3.2.1. Importanţă, biologie, ecologie

Importanţă.

Grâul este cea mai importantă plantă cultivată cu mare pondere alimentară datorită
conţinutului ridicat al boabelor în hidraţi de carbon, proteine şi a raportului dintre aceste
substanţe (6:1) foarte favorabil organismului uman. Boabele de grâu au conservabilitate
îndelungată, se transportă fără dificultate, planta are mare plasticitate ecologică şi complet
mecanizabilă.
Boabele de grâu sunt utilizate pentru producerea făinii din care se fabrică pâinea,
aliment de bază pentru 35-40 % din populaţia globului. Se mai fabrică paste făinoase,
amidon, gluten, alcool. Paiele se folosesc la fabricarea celulozei, în hrana animalelor, aşternut
pentru animale, îngrăşământ organic. Boabele de grâu furajer şi tărâţele se folosesc în hrana
animalelor.
Grâul este o foarte bună premergătoare.
 Compoziţia chimică.

Boabele de grâu conţin 62-72 % amidon, 10-16 % proteine, 1,8-2,5 % lipide, 2,0-3,5
% celuloză şi 1,8-2,2 % săruri minerale. Proteinele din bobul de grâu sunt constituite din
prolamine (4-5 %), gluteline (3-4 %). albumine (0,3-0,5 %) şi globuline (0,6-1,0 %).
Proteinele formează glutenul, care, determină cre[terea aluatului, determinând pâinea de
calitate.

Răspândirea

Grâul se cultivă pe cca 224 milioane hectare pe plan mondial cu o producţie medie de
cca 2600 kg/ha.
Ţări mari cultivatoare de grâu sunt : China, India, Federaţia Rusă, SUA, Franţa, etc.
În România, suprafeţele cultivate cu grâu au cunoscut modificări puţin importante în
ultimile decenii. în anul 1938 se cultivau cu grâu 2-5 milioane hectare, cu o producţie medie
de 963 kg/ha. În anul 2001 s-au cultivat tot 2,5 milioane hectare, dar cu o producţie medie de
2800 kg/ha.

Sistematică. Soiuri.

Grâul aparţine genului Triticum L. familia Gramineae. În prezent este acceptată

clasificarea genetică a lui J.Mac Key cu cele trei secţii : secţia diploidă (2 n = 14 cromozomi)
; secţia tetraploidă (2 n = 28 cromozomi) ; secţia hexaploidă (2 n = 42 cromozomi).
Pe plan mondial cele mai mari suprafeţe cu grâu se cultivă din secţia hexaploidă,
specia Triticum aestivum, specia vulgare – grâul comun, iar pe locul al doilea specia Triticum
turgidum, ssp. turgidum, convarietatea durum – grâu durum.
Soiurile cultivate. Sortimentul de soiuri de grâu comun cuprinde forme din varietatea
erythrospermum, cu spic aristat, alb, glume glabre, bob roşu ; varietatea lutescens – cu spic
alb nearistat, alb, glume glabre şi bob roşu ; var. ferrugineum – cu spic roşu, artistat, glume
glabre şi bob roşu ; var. graecum – cu spic alb ; glume glabre, aristat, bob alb.
Principalele soiuri cultivate în România sunt : Fundulea-4, Fundulea-29, Dropia,
Rapid, Flamura-85, Arieşan, Alex, Turda-2000, Ardeal, Transilvania, Moldova-83, Gabriela,
Eliana, Dor, Iaşi 2, Aniversar, Suceava-84.

3.2.1.2. Particularităţi biologice.

Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă durează, în condiţiile din ţara noastră 270-
290 de zile. În această perioadă plantele trec prin anumite faze (stadii) fenologice sau biofaze,
care se recunosc prin schimbările în aspectul morfologic al plantelor şi care sunt însoţite de
modificări interne în biologia plantei.
În general, este acceptată împărţirea perioadei de vegetaţie în următoarele biofaze :
germinarea (răsărirea), înrădăcinarea, înfrăţirea, formarea (alungirea) paiului, înspicarea-
înflorire-fecundare, formarea şi maturarea cariopselor (boabelor). De la germinare la înfrăţire
se desfăşoară etapa vegetativă, iar de la alungirea paiului la maturitate etapa germinativă
(reproductivă).
Întrunindu-se condiţii optime de apă, temperatură şi oxigen sămânţa care a ieşit din
repaus germinativ germinează.
Radicula protejată de coleoriză străbate învelişurile bobului în dreptul embrionului,
formează perişori radiculari şi se adâncesc în sol cele 3-5 rădăcini embrionare, fixând
viitoarea plantă şi aprovizionând-o cu apă şi substanţe nutritive.
Muguraşul, protejat de coleoptil, străbate învelişurile bobului, creşte spre suprafaţa
solului, ajunge la suprafaţa solului (momentul răsăririi) mai creşte 2-4 cm, se opreşte din
creşterea coleoptilului şi este străbătut de prima frunză adevărată. Germinarea estwe
unipolară.
În condiţiile normale, de la semănat la răsărire, durează 8-10 zile. Rădăcinile
embrionare sunt active până când se dezvoltă rădăcinile adeventive până la maturitate.
După formarea celei de a treia frunze, creşterea plantei stagnează şi începe procesul
de înfrăţire care este în caz particular de ramificare a tulpinii. Fraţii se dezvoltă din noduri
tulpinale foarte apropiate, locul apariţiei lor numindu-se nod de înfrăţire, pe care se dezvoltă
rădăcinile coronare. Este de dorit să se formeze 2-3 fraţi şi 3-5 frunze încă din toamnă,
reaizându-se o bună călire (adaptare) pentru condiţiile vitrige din timpul iernii.
Dacă plantele se călesc bine rezist până la –18 0C sau chiar –200C la nivelul nodului
de înfrăţire.
Trecerea la faza de criptovegetaţie din timpul iernii se realizează în jurul datei de 5-
10 decembrie în Transilvania şi jumătate de nord a Moldovei, între 10 şi 20 decembrie în sud-
estul Dobrogei.
Perioada de regenerare în primăvară, începe odată cu încălzirea timpului şi faza de
alungire a tulpinii.
Creşterea tulpinii se face intercalar, formându-se 6-7 internoduri goale în interior, cu
excepţia ultimului internod de la grâul durum, care este plin cu parenchim medular. Sistemul
radicular fasciculat creşte şi el, majoritatea rădăcinilor găsindu-se în stratul de sol pâna la 20
cm. Odată cu creşterea internodurilor, spicul, protejat de teaca ultimei frunze creşte şi el şi
este ridicat tot mai sus. Când spicul iese din teaca ultimei frunze (faza de burduf) se spune că
a înspicat. Spicul este alcătuit din fragmente, fiecare fragment având o îngroşare superioară
(călcâi) pe care se prinde un singur spiculeţ cu 1-5 flori. Spiculeţul este protejat de 2 glume,
florile protejate de palei, cea inferioară sau externă aristată sau nearistată, androceul din trei
stamine cu anterele în formă de X şi un ovar unilocular cu un stigmat bifid şi plumos.
După fecundarea autogamă se formează fructul care este fructul, care este o cariopsă,
adică un fruct uscat, monosperm, cu pericarpul intim concrescut cu sămânţă. Fructul poate
avea culoare albă sau roşie, MMB de 30-50 g şi MH de 75-85 kg.

3.2.1.3. Cerinţele faţă de climă şi sol.

Grâul germinează la temperatura minimă de 1-3 0C, procesul de înfrăţire este

favorizat de temperaturile de 8-10 0C şi se opreşte la 50C. Plantele bine înfrăţite rezistă până la
–18…-200C la nivelul nodului de înfrăţire, alungirea paiului realizându-se în condiţii bune de
14-180C, iar înspicatul la 16-180 C la nivelul nodului de înfrăţire, alungirea paiului
realizându-se în condiţii bune de 16-180C, după care necesită temperaturi de 18-200C.
Faţă de apă cerinţele sunt modeste, dar echilibrate pe întreaga perioadă de vegetaţie.
Consumul specific de apă este de 350-400. Pentru germinare necesită 40-50 % apă, raportat
la substanţa uscată a boabelor.
Vremea secetoasă şi călduroasă în timpul umplerii boabelor poate determina
şiştăvirea boabelor.
Grâul este foarte pretenţios faţă de sol. Preferă soluri mijlocii, lutoase şi luto-
argiloase, cu capacitate mare de reţinere a apei, permeabile, cu reacţie neutră sau slab acidă
(pH= 6-7,5). Cele mai favorabile sunt solurile bălane, cernoziomurile, cernoziomurile
cambice, argilo-iluviale, solurile brun-roşcate.

3.2.2. Tehnologia de cultivare a grâului.

3.2.2.1. Rotaţia
 Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuie semănat toamna,
destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să înfrăţească şi să se
călească pentru a rezista peste iarnă. În plus, planta de grâu are un sistem radicular destul de
slab dezvoltat, cu putere mică de străbatere în profunzimea solului şi de absorbţie a
substanţelor nutritive din sol.
Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare timpurie,
care lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive, permit lucrarea devreme a solului,
astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze apă, nitraţi, să se aşeze, să fie distruse
buruienile, să fie mărunţite şi încorporate resturile vegetale.
Plante foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac parte: mazărea,
fasolea, borceagul, rapiţa de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru fibră, cartoful timpuriu şi
de vară, trifoiul, cânepa pentru fibră, la care se adaugă alte plante, cultivate pe suprafeţe
restrânse: muştarul, năutul, bobul, sfecla pentru sămânţă, porumbul pentru masă verde,
tutunul, macul, coriandrul, anasonul, chimenul.
Mazărea. Leguminoasă specifică zonei cernoziomurilor şi deci a zonelor foarte
favorabile pentru grâu, este o premergătoare excepţională deoarece, după recoltare, solul
rămâne bogat în azot şi cu umiditate suficientă pentru a rezulta o arătură de calitate. După
mazăre, nu rămân pe teren buruieni sau resturi vegetale care să îngreuneze lucrarea solului.
Fasolea. Este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi mazărea. Lasă solul ceva
mai uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât acesta se lucrează mai greu şi arătura
poate ieşi mai bulgăroasă. Dacă lucrările de întreţinere au fost corect efectuate în cultura
fasolei, atunci nu sunt probleme cu buruienile.
Borceagul (de toamnă sau de primăvara). Este o premergătoare excepţională pentru
grâul de toamnă. Este adevărat, în ultimele decenii borceagul a fost cultivat pe suprafeţe
restrânse; în ultimul deceniu, dezvoltarea creşterii animalelor în exploataţiile agricole mici şi
mijlocii a condus la extinderea firească a culturii borceagului, care furnizează un furaj foarte
valoros. După recoltare, terenul rămâne foarte curat de resturi vegetale, îmbogăţit în azot şi
cu umiditate suficientă, astfel încât se lucrează în condiţii foarte bune.
Rapiţa de toamnă. Este o premergătoare aproape la fel de bine apreciată ca şi
mazărea; în acest caz, solul rămâne ceva mai sărac în substanţe nutritive. Arealul său de
cultivare în România coincide cu cel al grâului. După recoltare, terenul este curat de buruieni,
cu umiditate suficientă şi îmbogăţit cu o cantitate mare de masă organică (rădăcini + mirişte).
Prin recoltarea timpurie şi lucrarea devreme a solului, sunt create condiţii favorabile pentru
descompunerea substanţelor organice şi pentru acumularea nitraţilor.
Inul pentru ulei. Este cultivat în zonele de câmpie, îndeosebi în sudul ţării şi este o
premergătoare aproape la fel de bună ca şi rapiţa, cu condiţia respectării unei tehnologii
foarte corecte de cultivare. Sub acest aspect, trebuie acordată atenţia cuvenită combaterii
buruienilor din cultura inului, deoarece acesta este o plantă care luptă slab cu buruienile. De
asemenea, după recoltarea inului solul rămâne destul de uscat (în fazele de maturitate,
plantele de in nu protejează suprafaţa solului de pierderile de apă prin evaporare). În plus,
terenul trebuie foarte bine curăţat de resturile de tulpini rămase după recoltare, deoarece
acestea pot crea unele dificultăţi la pregătirea terenului şi semănatul grâului.
Inul pentru fibră. Cultivat în zonele mai umede şi răcoroase, oferă aceleaşi avantaje
şi pune aceleaşi probleme ca şi inul pentru ulei.
Cartoful, timpuriu şi de vară. Este o premergătoare excelentă pentru grâu, lăsând
terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate. În mod frecvent însă, după
recoltarea cartofului, suprafeţele respective sunt destinate pentru culturi succesive.
Cânepa pentru fibră. Recoltată în luna august este o premergătoare foarte bună
pentru grâu; după recoltare, terenul este foarte curat de buruieni, iar în sol rămâne o cantitate
mare de masă organică, sub formă de rădăcini şi frunze. O deficienţă o reprezintă faptul că
lasă solul destul de uscat, ceea ce poate crea unele probleme la efectuarea lucrărilor solului.
Trifoiul roşu. Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în zonele umede,
cu condiţia ca trifoiul să fie întors după coasa a doua. Solul rămâne bogat în azot şi masă
organică, structurat, permeabil. Rotaţia grâu + trifoi cultură ascunsă - trifoi - grâu are tradiţie
în multe zone agricole ale ţării (îndeosebi în zona colinară) şi dă foarte bune rezultate.
Trebuie menţionat că în agricultura României se pot însuma anual peste 250 - 300 mii
hectare cu premergătoare foarte favorabile pentru grâu, ceea ce ar reprezenta 12 - 20% din
suprafaţa totală cultivată cu grâu. În practică însă, din diferite motive (imposibilitatea
pregătirii la timp a terenului din cauza secetei sau a dotării insuficiente cu mijloace mecanice,
amplasarea culturilor succesive), rareori se seamănă mai mult de 150 - 200 mii hectare de
grâu, după premergătoare foarte favorabile.
Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă. Dintre acestea, menţionăm:
soia, sfecla pentru zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă, floarea-soarelui, porumbul
pentru boabe şi pentru siloz, cânepa pentru sămânţă. Toate aceste culturi trebuie recoltate
până la 10 - 15 septembrie, pentru a rămâne un interval de cel puţin 2 - 3 săptămâni până la
semănatul grâului.
Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiţia să fie semănate
soiuri cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate în prima jumătate a lunii septembrie,
terenul să rămână curat de buruieni, resturile vegetale să fie adunate sau tocate şi bine
încorporate în sol. Dacă sunt respectate aceste condiţii, soia poate deveni o foarte bună
premergătoare pentru grâu. De asemenea, pe terenurile cultivate cu soia şi foarte bine
întreţinute, arătura poate fi înlocuită printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea.
Sfecla pentru zahăr (şi pentru furaj). Este o premergătoare bună pentru grâu, cu
condiţia să părăsească terenul suficient de timpuriu. După recoltarea sfeclei, terenul rămâne
nivelat, afânat (inclusiv prin lucrările de recoltare a rădăcinilor), curat de buruieni, fără resturi
vegetale, bogat în elemente nutritive care provin din îngrăşămintele aplicate sfeclei. În mod
frecvent, recoltarea prea târzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp a pregătirii solului
pentru semănat. Dacă sunt respectate condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare
foarte favorabilă pentru grâu. Şi în cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, arătura poate fi
înlocuită prin lucrări cu grapa cu discuri grea.
Floarea-soarelui, considerată timp îndelungat ca premergătoare mai slabă decât
porumbul, deoarece lasă solul uscat şi sărac în substanţe nutritive, oferă avantajul că se
recoltează la sfârşit de august-început de septembrie, mult mai devreme decât porumbul, ceea
ce permite lucrarea mai timpurie a solului. Floarea-soarelui se cultivă pe suprafeţe mari în
zonele foarte favorabile şi favorabile de cultură a grâului. După floarea-soarelui, trebuie
acordată atenţie mărunţirii şi încorporării resturilor vegetale; totodată, solul rămâne destul de
sărăcit în elemente nutritive, fiind obligatorie aplicarea îngrăşămintelor, prin care este
favorizată şi descompunerea resturilor vegetale încorporate în sol.
Porumbul pentru boabe este o premergătoare mediocră pentru grâu, pe de o parte din
cauza recoltării târzii, iar pe de altă parte, solul rămâne uscat, cu o cantitate mare de resturi
vegetale şi uneori cu multe buruieni. În condiţiile din România, este inevitabilă amplasarea
grâului după porumb din cauza suprafeţelor mari care se cultivă cu aceste plante, precum şi
datorită faptului că zonele importante de cultură coincid. Este, însă, obligatorie respectarea
anumitor condiţii care pot transforma porumbul într-o bună premergătoare pentru grâu:
cultivarea unor hibrizi cu perioadă ceva mai scurtă de vegetaţie, prin comparaţie cu
potenţialul termic al zonei; semănarea porumbului în epoca optimă, în arătură adâncă de
toamnă; administrarea la porumb, în optim, a îngrăşămintelor, organice şi minerale;
combaterea foarte bună a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea terenului imediat şi bine
de resturile vegetale.
O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb. În primul rând, grâul
este foarte sensibil la efectul remanent al erbicidelor pe bază de Atrazin; ca atare, în
succesiunea porumb-grâu, se recomandă să nu fie depăşită doza de 1,5 kg/ha Atrazin.
Totodată, trebuie evitată amplasarea culturilor de grâu pe terenurile infestate cu Fusarium,
boala fiind comună şi deosebit de păgubitoare ambelor culturi.
Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac în apă şi
elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre acestea recoltându-se
şi destul de târziu). Totodată, este contraindicat semănatul grâului după orz, din cauza bolilor
şi dăunătorilor comuni, nici după lucernă sau pajişti semănate, culturi care lăstăresc puternic
după desfiinţare şi care lasă solul uscat.
Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la culturile
destinate consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe suprafeţele
destinate producerii de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu boli. Trebuie menţionat
că în toamnele foarte secetoase (frecvente în România), adesea este dificil de a evita
cultivarea grâului după grâu, deoarece nu este posibilă pregătirea terenului după
premergătoarele destinate iniţial.
Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative: îmburuienarea
terenului cu buruieni specifice (tab 3.2, după I. BOERIU, N. EUSTAŢIU, 1973); înmulţirea
bolilor şi a dăunătorilor; acumularea unei flore rizosferice cu efect dăunător. Dintre boli, se
menţionază: fuzarioza, mălura, tăciunele, făinarea, iar dintre dăunători: gândacul ghebos,
ploşniţele, viermele roşu al paiului, viermii sârmă (tab. 3.3, după MARIA POPESCU şi V.
POPESCU, 1991).
În situaţiile în care, din diferite motive, trebuie semănat grâu după grâu, este bine ca
premergătoarea pentru primul an de grâu să fie o leguminoasă, efectul favorabil al acesteia
menţinându-se şi în anul al doilea de grâu. Oricum, în asemenea situaţii este obligatorie o
foarte bună disciplină a înlăturării paielor, care reprezintă, frecvent, un mijloc de vehiculare a
agenţilor patogeni.

Tabelul 3.2.
Relaţia dintre proporţia suprafeţei de grâu în structura culturilor şi gradul
de îmburuienare a terenului la I.C.C.P.T. Fundulea
Proporţia grâului
Masa buruienilor
în structura culturilor Numărul de buruieni la m2
(tone masă proaspătă/ha)
(%)
25 66 1,2
33 87 1,4
50 200 1,5
66 334 3,1
100 660 12,7

Tabelul 3.3.

Influenţa asolamentului asupra atacului unor boli la grâu

Fundulea Şimnic (frecvenţa atac) (%) Suceava
Fusarium sp. Fusarium sp.: Cercosporella Erisiphe graminis
Rotaţia
% boabe atacate pe boabe pe spice herpotricoides (intensitate
atac (%))
Monocultură de grâu 20 70 80 80 25
Porumb-grâu 19 62 70 76 16
Asolament de 3-5
9 30 31 69 12
ani

La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor, deoarece
se recoltează timpuriu şi lasă solul curat de resturi vegetale şi de buruieni şi într-o stare bună
de fertilitate.

3.2.2.2. Fertilizarea
 Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea
îngrăşămintelor minerale şi organice, deşi consumul specific de elemente nutritive este relativ
redus: 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P 2O5, 1,9 - 3,7 K2O/100 kg boabe + paiele aferente (după
GH. BÂLTEANU, 1991). Consumurile corespunzătoare de elemente nutritive pentru diferite
producţii sunt prezentate în tabelul 3.4. (după R. LALOUX, A. FALISSE, J. POELAERT,
1980).
Totuşi, grâul este pretenţios la îngrăşare din cauza anumitor particularităţi; în primul
rând, sistemul radicular al grâului este slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol şi are
o putere mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din rezerva solului. În plus,
consumul maxim de elemente nutritive al plantelor de grâu are loc într-o perioadă scurtă de
timp, de la alungirea paiului şi până la coacere, interval în care sunt absorbite circa 80% din
azot, peste 80% din fosfor şi peste 85% din potasiu; în acest interval, grâul trebuie să aibă la
dispoziţie cantităţile necesare de elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.
Îngrăşămintele minerale. Azotul este principalul element nutritiv care trebuie
administrat pe solurile din România.
Azotul influenţează dezvoltarea vegetativă a plantelor, formarea de plante viguroase,
mai înalte, bine înfrăţite, cu frunze late, de culoare verde-închis, favorizează procesul de
fotosinteză, formarea componentelor de producţie (elementele productivităţii), conţinutul
boabelor în substanţe proteice.
Insuficienţa azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de culoare
verde-gălbuie, care produc puţin. Excesul de azot determină dezvoltarea vegetativă prea
puternică, înfrăţirea este exagerată, culturile fiind predispuse la cădere, au un consum mare
de apă, se amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului, creşte pericolul de şiştăvire prin
întârzierea vegetaţiei.
Grâul absoarbe azot atât din îngrăşămintele minerale aplicate, cât şi din rezervele
solului, care provin în mare măsură din mineralizarea substanţelor organice.
Absorbţia azotului se face sub formă nitrică şi amoniacală şi urmează o curbă
caracteristică (fig.3.1, după “Techniques agri-coles“, 1993).
Se consideră că pentru recolte de până la 4.000-5.000 kg boabe/ha, absorbţia azotului
se încheie, de obicei la înflorit, iar pentru recolte mai mari, absorbţia azotului se prelungeşte
până în faza de umplere a bobului.

Tabelul 3.4.
Cantităţile de elemente nutritive absorbite din sol de plantele de grâu (kg s.a./ha)

N P2O5 K2O CaO MgO S

100 kg
- boabe 1,9 1,0 0,5 0,15 0,15 0,25
- boabe + paie 2,4 1,25 1,7 0,75 0,40 0,45
5.000 kg
- boabe 95 50 25 8 8 13
- boabe + paie 120 63 85 38 20 23
8.000 kg
- boabe 152 80 40 12 12 20
- boabe + paie 192 100 136 60 32 36

Grâul absoarbe azot atât din îngrăşămintele minerale aplicate, cât şi din rezervele
solului, care provin în mare măsură din mineralizarea substanţelor organice.
Absorbţia azotului se face sub formă nitrică şi amoniacală şi urmează o curbă
caracteristică (fig.35, după “Techniques agri-coles“, 1993). Se consideră că pentru recolte de
până la 4.000-5.000 kg boabe/ha, absorbţia azotului se încheie, de obicei la înflorit, iar pentru
recolte mai mari, absorbţia azotului se prelungeşte până în faza de umplere a bobului.
Trebuie subliniat că, în condiţiile în care fosforul şi potasiul sunt în cantitate
suficientă, mărimea recoltelor este dată de continuitatea nutriţiei cu azot.
Ca urmare, la stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora trebuie să se ţină
cont de: cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie, cantitatea de azot din sol accesibil
plantelor de-a lungul vegetaţiei, mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în
adâncime, cu apa din precipitaţii.
La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade (după M. SEIFFERT,
1981).
Prima este toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când azotul
administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de înrădăcinare-înfrăţire şi
până la intrarea în iarnă. În condiţii normale, pe terenurile agricole bine exploatate, îngrăşarea
de toamnă cu azot ar trebui să nu fie necesară, deoarece cerinţele plantelor sunt satisfăcute de
azotul eliberat prin descompunerea substanţelor organice din sol (rădăcini, resturi vegetale),
de rezervele solului, de remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare (după D.
SOLTNER, 1990).
A doua perioadă importantă în nutriţia cu azot a grâului este la reluarea vegetaţiei în
primăvară; în acest moment, este obligatorie administrarea îngrăşămintelor cu azot,
urmărindu-se să se asigure plantelor de grâu necesarul de azot pentru reluarea vegetaţiei şi
începutul alungirii paiului (fazele de înfrăţit şi formarea primului internod). Momentul
administrării acestei fracţiuni depinde de mijloacele, terestre sau aeriene, cu care se face
împrăştierea; în cazul administrării terestre, trebuie ca solul să fie îngheţat sau zvântat; ca
atare, pentru fertilizarea suprafeţelor deosebit de mari cultivate cu grâu în România, lucrarea
se începe încă din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat sau acoperit cu strat subţire de
zăpadă.
În anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă administrarea unei
fracţiuni reduse de azot, prin care se urmăreşte să se acopere cerinţele în azot până la
înspicat-înflorit.
În sfârşit, o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit, urmăreşte creşterea
conţinutului boabelor în azot şi proteină. Trebuie menţionat că, după cercetări mai noi, prin
aplicările târzii de azot sunt influenţate, în primul rând, calităţile furajere ale boabelor de grâu
şi mai puţin însuşirile de panificaţie.
Aceasta este fracţionarea optimă a dozelor de îngrăşăminte cu azot, greu de realizat
actualmente în condiţiile din ţara noastră deoarece: ultimele două fracţiuni sunt prea
costisitoare; nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt disponibile îngrăşămintele
necesare; la fracţiunile târzii insuficienţa apei (seceta) întârzie absorbţia azotului, acesta
dizolvându-se şi fiind absorbit prea târziu pentru a mai putea fi utilizat de către plante.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la întocmirea
căruia trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total şi în forme mobile,
accesibile grâului de-a lungul vegetaţiei şi care depinde, la rândul lui, de: fertilitatea naturală
a solului; planta premergătoare; sistemul de îngrăşare aplicat în anii anteriori; caracteristicile
climatice ale anului anterior; mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în
adâncime cu apa din precipitaţii; soiul cultivat, şi în primul rând rezistenţa sa la cădere şi
boli; asigurarea cu apă (cantitatea anuală de precipitaţii, regimul precipitaţiilor, aportul
freatic, posibilitatea aplicării udărilor); producţia scontată a se obţine şi consumul specific.
Pentru calcularea dozelor de azot este recomandată următoarea formulă (după
ICCPT.Fundulea, 1990) :
DN = 30 x Rs - Ns -Ngg + Npr,

în care: DN este doza de azot, în kg/ha; Rs = recolta scontată, în t/ha; Ns = aportul solului în
azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe solurile sărace şi 60 kg/ha pe solurile fertile; Ngg =
aportul în azot al gunoiului de grajd, care este apreciat la 2 kg N/t de gunoi de grajd
administrat direct grâului; 1 kg N/t de gunoi aplicat plantei premergătoare şi 0,5 kg N/t de
gunoi aplicat la planta antepremergătoare; Npr = corecţia în funcţie de planta premergătoare;
şi anume, se scad 30 kg N/ha după leguminoase pentru boabe; se scad 20 kg N/ha după
borceag şi trifoi; se adaugă 20 - 25 kg N/ha după premergătoare târzii nefertilizate.
Pentru condiţiile din România, mărimea optimă a dozelor de azot este cuprinsă între
50 şi 160 kg/ha (tab. 3.5, după CR. HERA, citat de GH. BÂLTEANU, 1989); pe terenurile
agricole bine cultivate şi după premergătoare favorabile, în principiu, nu ar trebui
administrate îngrăşăminte cu azot în toamnă; în orice caz acestea nu se vor aplica dacă
premergătoarea este o leguminoasă. Dacă, totuşi, este necesar, atunci se va administra 1/3 din
cantitatea totală (circa 30 - 40 kg N/ha) înainte de semănat, îndeosebi după premergătoarele
cu recoltare târzie. Restul de 40 - 80 kg N/ha se administrează la sfârşitul iernii sau la
desprimăvărare. În anumite situaţii (condiţii de irigare, zonă ceva mai umedă), se mai poate
aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha, primăvara, la alungirea paiului.
Mărimea dozei din primăvară se stabileşte în funcţie de mersul vremii în iarnă şi la
desprimăvărare (levigare, mineralizare) (tab.3.6 după D. SOLTNER, 1990), de conţinutul în
azot al solului în momentul desprimăvărării şi de starea de vegetaţie a culturii. Ca urmare, în
primăvară este necesară recalcularea dozei totale de azot, în funcţie de toate aceste elemente,
inclusiv în funcţie de recolta scontată a se obţine.

Tabelul 3.5.
Dozele (în kg/ha substanţă activă) de azot şi fosfor cu care s-au obţinut producţii optime
economic la grâu (medii pe 5 ani)

Specificare Doza de îngrăşământ economic

P2O5
N
Fundulea (cernoziom cambic) 108 83
Lovrin (cernoziom freatic-umed) 106 92
Turda (cernoziom levigat) 119 84
Podu-Iloaiei (cernoziom levigat) 96 58
Şimnic (brun-roşcat) 85 75
Oradea (brun-argilic) 77 69
Livada (brun-podzolit) 95 65

Tabelul 3.6.

Procentul din doya aplicat toamna care se pierde prin levigare,

în funcţie de cantitatea de precipitaţii

Cantitatea de precipitaţii căzute între Tipul de sol (sub aspectul texturii)

prima şi a doua fracţiune de azot Sol greu Sol mijlociu Sol uşor
50 mm 0 0 0
100 mm 0 20 50
150 mm 10 40 70
200 mm 30 60 80
300 mm şi peste 50 80 80
 Azotul poate fi administrat şi sub formă de îngrăşăminte lichide (după recomandările
ICCPT. Fundulea). Îngrăşămintele lichide cu azot de tipul A.300 se administrează în
concentraţie de 100% produs comercial, înainte de semănat, după semănat sau înainte de
desprimăvărare. De asemenea, aceste îngrăşăminte pot fi aplicate concomitent cu erbicidarea,
în doze de până la 15 kg N/ha, în concentraţie de maximum 20% produs comercial. În acest
mod se pot efectua îngrăşările târzii, inclusiv concomitent cu tratamentele pentru combaterea
ploşniţelor şi a bolilor foliare.
Fosforul. Alături de azot, îngrăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate tipurile de sol
din ţara noastră. Se consideră ca grâul este cereala cea mai sensibilă la insuficienţa fosforului,
aceasta afectând în primul rând plantele tinere, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat. La
începutul vegetaţiei, plantele tinere de grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi
abia mai târziu au capacitatea de a folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul echilibrează
efectul azotului, îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli, favorizează dezvoltarea
sistemului radicular şi înfrăţirea, îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte maturitatea.
La stabilirea dozelor de fosfor se ţine cont de conţinutul solului în fosfor mobil,
îngrăşarea cu gunoi de grajd, producţia scontată şi consumul specific. Formula de calculare a
dozelor este următoarea:
DP= 15 x Rs - Pgg,
în care: DP este doza de fosfor, în kg P 2O5/ha; Rs = recolta scontată, în t/ha; Pgg = aportul
gunoiului de grajd în fosfor, apreciat la 1,2 kg P 2O5/t de gunoi de grajd, dacă acesta a fost
administrat direct grâului şi 0,8 kg P 2O5/t de gunoi, dacă a fost aplicat la planta
premergătoare. Doza rezultată din calcul se majorează cu 20 - 40 kg P 2O5/ha pe solurile cu
mai puţin de 5 mg P2O5/100 g sol.
Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 120 kg/ha, fosforul fiind
încorporat în mod obişnuit sub arătură. Sub formă de îngrăşăminte complexe, fosforul se
poate administra şi la patul germinativ.
Potasiul. Îngrăşarea cu potasiu este necesară numai pe solurile insuficient
aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K2O accesibil/100g sol). Potasiul favorizează sinteza
glucidelor, sporeşte rezistenţa la ger, cădere şi boli. Insuficienţa potasiului determină
încetinirea creşterii, scurtarea internodiilor, cloroză, necroza marginală a frunzelor.
În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40 - 80 kg
K2O/ha, sub formă de sare potasică sub arătură sau sub formă de îngrăşăminte complexe, la
pregătirea patului germinativ. Trebuie subliniat că, într-un sistem intensiv de agricultură,
pentru a obţine producţii mari, se apreciază că administrarea potasiului devine o măsură
obligatorie pe toate tipurile de sol.
Îngrăşămintele organice. Cele obişnuit folosite: gunoiul de grajd semifermentat şi
mustul de gunoi sunt bine valorificate de cultura grâului. Aceste îngrăşăminte pot fi aplicate
direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta premergătoare (porumb, sfeclă), urmând
ca grâul să beneficieze de efectul remanent.
Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe solurile
argiloiluviale (acide, cu multă argilă), precum şi pe solurile erodate sau prea uşoare, deoarece
pe lângă aportul de elemente nutritive, ele îmbunătăţesc proprietăţile fizice, chimice şi
biologice ale solului.
Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâului sunt de 15 - 20 t/ha,
încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg boabe/ha.
Împrăştierea îngrăşămintelor organice este o operaţiune destul de costisitoare; ca
urmare, ea prezintă interes în primul rând pentru exploataţiile agricole care dispun de gunoi
de grajd şi care folosesc, deci, o sursă proprie (şi convenabilă sub aspect economic) de
substanţe fertilizante.
Aplicarea amendamentelor calcaroase. Este necesară pe solurile acide, cu pH sub
5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%. Pentru ca lucrarea să fie economică trebuie ca,
prin amendare, să se urmărească neutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitică. Se
administrează, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (piatră de var, dolomit). Împrăştierea foarte
uniformă şi amestecarea cât mai bună cu solul, urmate de încorporarea sub arătură, sunt
condiţii esenţiale pentru reuşita amendării.

3.2.2.3. Lucrările solului

Se poate afirma că, de starea în care se prezintă solul în momentul semănatului
depinde în cea mai mare măsură felul cum vegetează plantele de grâu în toamnă şi, implicit,
capacitatea lor de a trece peste perioada de iarnă.
Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme deosebite din
cauza timpului rămas de la recoltarea premergătoarei şi până la semănat, a condiţiilor
meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrărilor (seceta de la sfârşitul verii şi
începutul toamnei) şi a suprafeţelor mari care trebuie pregătite şi semănate într-un interval
relativ scurt de timp.
Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte mărunţită,
dar fără bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale pentru a permite semănatul în bune
condiţii.
În cazul premergătoarelor timpurii. După recoltare se recomandă o lucrare de
dezmiriştit, efectuată imediat după eliberarea terenului (cel mult 1 - 2 zile întârziere). Prin
această lucrare se urmăreşte mărunţirea resturilor vegetale şi amestecarea lor cu solul,
afânarea stratului superficial al solului pentru a împiedica pierderea apei prin evaporaţie,
distrugerea buruienilor existente şi crearea condiţiilor favorabile pentru germinarea
seminţelor de buruieni aflate în sol şi a samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările
ulterioare. Dacă se întârzie cu efectuarea lucrării, solul pierde repede rezerva de apă, se
întăreşte şi de multe ori nu mai poate fi arat sau arătura iese bulgăroasă; ca urmare, se
amplifică pierderile de apă prin evaporaţie din cauza suprafeţei bulgăroase a arăturii şi apar
dificultăţi la lucrările ulterioare ale solului.
În continuare, solul se ară imediat, la 20 - 22 cm adâncime, cu plugul în agregat cu
grapa stelată. Întârzierea arăturii are efecte nedorite: îmburuienare; pierderea rapidă a
umidităţii din solul care nu mai este protejat de plante; solul se întăreşte şi nu se mai poate
ara; orice întârziere a efectuării arăturii conduce la scăderi progresive de recoltă.
În situaţiile în care solul este prea uscat şi nu se poate ara imediat sau prin arătură se
scot bulgări mari, atunci se efectuează numai o lucrare de dezmiriştit şi se aşteaptă căderea
unor precipitaţii ceva mai importante, care să îmbunătăţească condiţiile de umiditate din sol
şi care să permită o arătură de calitate.
Grâul nu necesită arături prea adânci. Ca urmare, adâncimea arăturii trebuie stabilită
în câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale
(miriştea şi buruienile) şi fără a scoate bulgări. În condiţiile unor terenuri bine lucrate an de
an, se poate ara doar la 18 - 20 cm adâncime.
Trebuie realizată afânarea solului pe urmele compactate de trecerile repetate cu
tractorul (pentru lucrările de îngrijire din timpul vegetaţiei şi la recoltare). Dezvoltarea
sistemului radicular al plantelor de grâu şi pătrunderea rădăcinilor în profunzime sunt
favorizate de afânarea adâncă a solului; ca o consecinţă, gradul de compactare a solului
influenţează în mare măsură dezvoltarea în ansamblu a plantelor şi formarea componentelor
de producţie (fig. 3.1, după D. SOLTNER, 1990).
Până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, pentru mărunţirea bulgărilor,
nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar. Lucrările sunt efectuate la noi, cel mai
adesea, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lamă nivelatoare. Se
recomandă ca primele lucrări să fie făcute perpendicular sau oblic faţă de direcţia arăturii,
pentru a asigura nivelarea terenului.
 Fig. 3.1. Influenţa compactării solului asupra dezvoltării în profunzime a rădăcinilor
şi asupra formării unor componente de producţie la grâu
Pregătirea patului germinativ se face chiar înainte de semănat, prin lucrări
superficiale cu combinatorul (de preferat) sau cu grapa (grapa cu discuri în agregat cu grapa
reglabilă şi lamă nivelatoare); de regulă, se recomandă ca această ultimă lucrare să fie
efectuată perpendicular pe direcţia de semănat. Trebuie să se urmărească realizarea unei
suprafeţe nivelate, curate de buruieni, afânată pe adâncimea de semănat, dar nu prea
mărunţită, şi ceva mai tasată sub adâncimea de semănat, pentru a asigura ascensiunea apei
(spre seminţele în curs de germinare).
Prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece: protejează suprafaţa solului pe timpul
iernii, prin reţinerea zăpezii şi reducerea eroziunii eoliene; diminuează compactarea în timpul
sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogate în precipitaţii.
După premergătoarele târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă de zahăr, cartofi de
toamnă, soia). Este necesară curăţirea cât mai bună a terenului de resturi vegetale, urmată de
discuiri repetate (1 - 2 lucrări) pentru mărunţirea resturilor de plante şi a buruienilor.
Arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime, cu plugul în
agregat cu grapa stelată, urmărindu-se încorporarea resturilor, fără însă a scoate bulgari; până
la semănat ar trebui să rămână cel puţin 2 - 3 săptămâni, pentru ca pământul afânat prin
arătură să se aşeze.
În continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape cu discuri,
combinatoare) pentru mărunţire, nivelare şi pregătirea patului germinativ.
Pe terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate, nivelate), arătura
poate fi înlocuită prin două lucrări cu grapa cu discuri grea sau medie; această lucrare permite
mobilizarea solului până la 12 - 16 cm adâncime, realizându-se, concomitent, şi încorporarea
îngrăşămintelor minerale şi, eventual, a resturilor vegetale, bine mărunţite anterior. În
continuare, se fac lucrări de întreţinere a arăturii şi pregătirea patului germinativ (cu grapa
sau combinatorul), conform celor prezentate anterior. Aceeaşi tehnologie se recomandă în
toamnele secetoase, atunci când solul este foarte uscat şi nu se poate ara sau prin arătură ar
rezulta bulgări greu de mărunţit.
Pregătirea terenului prin discuit este, uneori, preferabilă arăturii şi pentru a nu
întârzia semănatul grâului. Se obţine o viteză mare de lucrare a solului, acesta se aşează mai
repede ca după arat, terenul rămâne mai nivelat, economia este de 0,3 până la 0,5 pentru forţa
de muncă şi de 11 - 14 l motorină/ha (după GH. BÂLTEANU, 1989). Această lucrare se
efectuează cu bune rezultate după soia, sfeclă, cartof, dar este mai dificil sau chiar imposibil
de efectuat după floarea-soarelui sau după porumb (rămân cantităţi mari de resturi vegetale).
3.2.2.4. Sămânţa şi semănatul
 Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat, să provină
din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere), din categoriile
biologice “sămânţă certificată a primei şi celei de-a doua înmulţiri“, să aibă puritatea fizică
minimum 98%, facultatea germinativă minimum 85% şi MMB cât mai mare.
Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Tratamentele se pot
diferenţia în funcţie de agentul patogen şi de modalitatea de infestare. În prezent, atât
împotriva agenţilor patogeni transmisibili prin sămânţă, cu spori pe tegumentul seminţei, cum
sunt mălura comună (Tilletia spp.) şi fuzarioza (Fusarium spp.), cât şi în cazul agenţilor
patogeni cu spori în interiorul bobului, cum ar fi tăciunele zburător (Ustilago tritici), se
recomandă tratamente cu preparate pe bază de carboxin (Vitavax 200, 2,0 l/t de sămânţă),
oxichinoleat de cupru (Quinolate 15 PUS, 2 kg/t de sămânţă) sau prochloraz + carbendazin
(Prelude SP, 2,0 kg/t de sămânţă).
Pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol, cum ar fi mălura comună, fuzarioza şi
mălură pitică (Tilletia controversa) este posibilă tratarea seminţelor înainte de semănat, cu
produse speciale, dar aceste tratamente au eficacitate redusă. Ca atare, în cazul infestării
puternice a solului este necesar un interval mai mare de pauză înainte de revenirea grâului pe
acelaşi teren.
Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă, îndeosebi pe terenurile
cu o încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu), unde infestarea cu gândac
ghebos (Zabrus tenebrioides) sau viermi sârmă (Agriotes ssp.) este puternică, se recomandă
tratarea seminţelor cu preparate insectofungicide, cum ar fi lindan + tiophanat methyl +
thiuram (Tirametox, 3,0 kg/t de sămânţă), lindan + oxichinoleat de cupru + lindan
(Chinodintox PTS, 2,5 Kg/t sămânţă) sau lindan + carboxin + thiuram (Vitalin 85 PTS). Sunt
controlate astfel bolile transmise prin sămânţă şi dăunătorii care atacă în toamnă (gândacul
ghebos, viermii sârmă, muştele cerealelor).
Tratamentele se efectuează imediat înainte de semănat, urmărindu-se cu mare atenţie
amestecarea cât mai uniformă a preparatelor cu sămânţa.
Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii să rămână
40 - 50 zile în care plantele să vegeteze normal, în care să se acumuleze 450 - 500°C
temperaturi pozitive, astfel încât, la intrarea în iarnă plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2
- 3 fraţi şi 3 - 4 frunze (fără ca fraţii să fie prea dezvoltaţi).
Dacă se întârzie semănatul faţă de perioada optimă recomandată, plantele răsar târziu,
nu înfrăţesc, intră în iarnă neînfrăţite şi necălite, fiind sensibile la ger, primăvara lanul va
avea o densitate mică şi se îmburuienează mai uşor, vegetaţia se întârzie şi se prelungeşte
spre vară, apare pericolul de şiştăvire a boabelor. De asemenea, boabele de grâu aflate în curs
de germinare sunt foarte sensibile la temperaturi scăzute; aceeaşi sensibilitate manifestă
plăntuţele răsărite dar neînfrăţite, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat.
Dacă se seamănă prea devreme, plantele de grâu se dezvoltă prea puternic, sunt
expuse încă de la începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide, muşte) şi boli, lanul se
îmburuienează din toamnă; masa vegetativă bogată face ca plantele să fie sensibile la ger şi
asfixiere pe timpul iernii; în primăvară lanul este foarte des, plantele sunt predispuse la
cădere şi sensibile la boli, boabele rămân mici datorită densităţii exagerate.
Indiferent de zona de cultivare, epoca optimă de semănat a grâului de toamnă în
România este 1 - 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia Transilvaniei,
intervalul care trebuie luat în calcul este 25 septembrie - 10 octombrie; pentru zona colinară,
nordul ţării şi depresiunile intramontane, se recomandă să se semene ceva mai devreme, în
intervalul 20 septembrie - 5 octombrie.
Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure, la recoltare,
o densitate de 500 - 700 spice/m 2. Pentru a realiza acest lucru trebuie să fie semănate 450 -
600 boabe germinabile/m2. Între aceste limite, densitatea de semănat se stabileşte în funcţie
de capacitatea de înfrăţire a soiului, data semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea
pregătirii patului germinativ, umiditatea solului (asigurarea umidităţii pentru un răsărit rapid).
De asemenea, trebuie luat în calcul un procent mediu de răsărire în câmp, pentru condiţii
bune de semănat, de 85-95% (din boabele germinabile semănate). Procentul de răsărire în
câmp depinde în cea mai mare măsură de: tratamentele efectuate la sămânţă; starea solului la
semănat, sub aspectul asigurării umidităţii şi a calităţii patului germinativ, şi care depinde, la
rândul său de utilajele cu care s-a lucrat (tab. 3.7, după K. BAEUMER, 1971).
Grâul are capacitatea ca, prin înfrăţire să-şi corecteze, între anumite limite, densităţile
nefavorabile. În asemenea situaţii, administrarea îngrăşămintelor în primăvară, în doze ceva
mai ridicate stimulează dezvoltarea vegetativă şi productivitatea plantelor existente; prin
administrarea de îngrăşăminte se urmăreşte să se asigure o nutriţie foarte bună a plantelor
pentru ca numărul mic de fraţi şi spice la m 2 să fie compensat prin numărul mare de boabe în
spic, cu MMB cât mai ridicată. Totodată, combaterea buruienilor prin erbicidare trebuie
efectuată cu mai mare atenţie în culturile rare, pentru a elimina, pe cât posibil, concurenţa
buruienilor.
Tabelul 3.7.
Corelaţia între facultatea germinativă, determinată în laborator şi răsăritul în câmp, la sămânţa de grâu
tratată şi netratată
Facultatea germinativă Răsărirea în câmp (%)
Anul (%) Sămânţă netratată Sămânţă tratată
97 53 86
1966 90 53 63
80 53 57
95 71 73
1967
88 67 69
95 67 76
1968 87 53 72
78 49 65
La densităţi de semănat prea mari, consumurile de sămânţă sunt exagerate,
costisitoare şi nejustificate, concurenţa dintre plante este prea puternică, apare pericolul
căderii şi se amplifică atacul de boli.
În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în toamnele foarte
secetoase sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, se poate mări densitatea până la
700 boabe germinabile/m2. Trebuie reţinut, însă, că erorile tehnologice (întârzierea
semănatului, pregătirea unui pat germinativ defectuos) pot fi corectate numai parţial, prin
mărirea densităţii de semănat.
Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultată din calcul (pe baza
densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei) este cuprinsă, de regulă, între 200 şi
250 kg sămânţă/ha.
Adâncimea de semănat a grâului depinde de umiditatea solului, textură, soi,
mărimea seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată). În condiţiile din România,
grâul este semănat la 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate suficientă şi textură
mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este asigurată, iar străbaterea germenilor spre
suprafaţă este ceva mai dificilă; pe terenurile cu umiditate insuficientă la suprafaţă şi textură
mai uşoară, precum şi în cazul semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva mai
adânc, la 5 - 6 cm.
Din anumite motive (teren uscat, bulgăros, neaşezat suficient după arat datorită
recoltării târzii a premergătoarei), grâul este semănat, în mod frecvent, prea adânc;
consecinţele sunt răsăritul întârziat, plantele nu mai au timp să înfrăţească şi să se pregătească
pentru iarnă, sau grâul înfrăţeşte târziu şi puţin.
În legătură cu adâncimea de semănat, trebuie semnalat că, în România există în
cultură soiuri de grâu (Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Lovrin 41) care se caracterizează
prin formarea unui coleoptil mai scurt; la aceste soiuri, adâncimea de semănat trebuie să fie
maximum 4 cm şi foarte uniformă, pentru a asigura străbaterea tuturor germenilor până la
suprafaţă.
Distanţele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi 18 cm (după
W. BROUWER, 1970), fără a rezulta diferenţe importante de producţie. Ca atare, distanţa
dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în funcţie de maşinile de semănat aflate la
dispoziţie. În România grâul este semănat, în mod obişnuit, la 12,5 cm (distanţa pentru care
sunt construite semănătorile universale existente mai frecvent în dotare).
În anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat ceva mai
mari (25 cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai rapidă a seminţei.
O metodă de semănat mult extinsă în ţările cu tradiţie în cultura grâului este
semănatul în cărări. Această metodă, folosită în prezent, pe suprafeţe în creştere în România,
a apărut din necesitatea de a asigura efectuarea, cu mijloace terestre, a lucrărilor de
împrăştiere a îngrăşămintelor, de combatere a bolilor şi dăunătorilor, de erbicidare, a
tratamentelor pentru prevenirea căderii), în mod foarte precis, ca uniformitate de împrăştiere,
până în faze de vegetaţie mai avansate (chiar până la începutul formării boabelor). Trebuie
reţinut că în tehnologiile intensive se poate ajunge până la 5 - 8 treceri în cursul perioadei de
vegetaţie, pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire.
Nu există o schemă standard pentru semănatul în cărări; schema poate fi adaptată de
fiecare agricultor la setul de maşini agricole pe care îl au la dispoziţie; şi anume, la semănatul
în cărări, se lasă câte 2 benzi nesemănate, obţinute prin închiderea tuburilor semănătorii pe
urmele roţilor tractorului; lăţimea unei cărări corespunde cu lăţimea pneurilor tractorului (de
regulă, este suficient să fie închise 2 tuburi ale semănătorii), iar distanţa dintre două cărări
este egală cu ecartamentul roţilor tractorului şi al maşinilor cu care se vor face diferitele
lucrări de îngrijire în vegetaţie. Distanţa dintre perechile de cărări trebuie să corespundă cu
lăţimea de lucru a maşinilor cu care se fac tratamentele.
În figura 3.4. (după G. FISCHBECK, K.-U. HEYLAND şi N. KNAUER, 1975) este
prezentată o schemă de semănat în cărări, în cazul în care se lucrează cu un singur tractor, cu
o semănătoare cu lăţimea de lucru de 3 m; maşina pentru administrat îngrăşăminte are 6 m
lăţime de lucru, maşina pentru erbicidare are 12 m lăţime de lucru.
Acolo unde există posibilitatea de a efectua lucrările din vegetaţie cu mijloace “avio“
(şi se prevede acest lucru), se recomandă să se lase, de la semănat, urme de orientare, de 30 -
40 cm (două tuburi de la semănătoare suprimate), urme care sunt vizibile până în faze mai
avansate de dezvoltare a plantelor; distanţa dintre două urme va fi egală cu lăţimea de lucru a
mijloacelor avio folosite pentru aplicarea tratamentelor.

Fig. 3.2. Schema pentru semănatul în

cărări
 3.2.2.5. Lucrările de îngrijire

Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizabilă, deosebit de rentabilă sub

aspectul consumului de forţă de muncă. Felul lucrărilor de îngrijire care se aplică grâului şi
numărul acestora depinde de foarte mulţi factori (calitatea patului germinativ; dezvoltarea
plantelor în toamnă şi starea de vegetaţie la desprimăvărare; mersul vremii şi al vegetaţiei în
primăvară; rezerva de buruieni, infestarea cu boli şi dăunători; dotarea tehnică, posibilităţile
materiale şi calificarea cultivatorilor). Sunt situaţii în care sunt necesare sau sunt efectuate
numai 1 - 2 lucrări de îngrijire şi sunt situaţii în care sunt efectuate foarte multe lucrări (7 - 8
treceri).
Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca necesar atunci
când s-a semănat în sol afânat şi mai uscat, şi se face cu scopul de a pune sămânţa în contact
cu solul şi de a favoriza, astfel, absorbţia apei.
Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile depresionare
sau microdepresionare sunt operaţiuni de bună gospodărire, care se fac de către orice bun
cultivator de grâu. La amplasarea culturilor de grâu trebuie evitate, pe cât posibil terenurile
unde pe timpul iernii apar băltiri.
Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situaţii extreme când, din
cauza alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul iernii, rădăcinile plantelor
de grâu au fost desprinse de sol (plantele sunt descălţate); ca urmare, la încălzirea vremii la
desprimăvărare poate apare ofilirea şi uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate;
fenomenul este mai frecvent pe solurile argiloiluviale (podzolite). Atunci când situaţia o
impune, lucrarea de tăvălugit trebuie efectuată pe sol bine scurs, dar încă reavăn, pentru a
realiza aderarea rădăcinilor şi a nodului de înfrăţire la sol, dar fără a tasa suprafaţa solului.
Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare este o lucrare din tehnologia clasică
de cultivare. În prezent, grăpatul a fost scos din tehnologia recomandată, deşi continuă să fie
efectuat de unii cultivatori de grâu de la noi. În majoritatea cazurilor se consideră că lucrarea
de grăpat a semănăturilor de grâu la desprimăvărare, nu este necesară, iar consecinţele
negative sunt, adesea, importante: multe plante de grâu sunt distruse, altele sunt
dezrădăcinate; terenul, încă umed, este tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.
Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din cultura grâului.
Pierderile de recoltă la grâu din cauza concurenţei buruienilor sunt, în mod obişnuit, de 10 -
20%, dar pot ajunge în situaţii extreme până la 60 - 70%. Ca urmare, reducerea rezervei de
buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora în culturile de grâu trebuie urmărite prin toate
mijloacele: rotaţie, lucrările solului, semănatul în epoca şi cu densitatea optimă, combatere
chimică.
În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare obligatorie.
Buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în condiţiile din ţara noastră;
speciile mai frecvente în cultura grâului sunt: Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum,
Capsella bursa pastoris, Cirsium arvense, Thlaspi arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp.,
Chenopodium album, Rubus caesius. Pentru combaterea acestora, frecvent se recomandă să
se administreze preparate care conţin acidul 2,4-D (SDMA-33, 1,5-2,5 l/ha). Administrarea se
face primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de înfrăţit şi până la formarea primului
internod, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă; temperatura aerului trebuie să
fie mai mare de 10°C, vremea liniştită, fără vânt, timpul călduros şi luminos. Cu bune
rezultate se pot folosi şi preparate conţinând MCPA (Dicotex, 1,5-2,5 l/ha) sau bentazon
(Basagran, 2-4 l/ha).
Alături de dicotiledonate menţionate, în culturile de grâu apar şi specii de buruieni
rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M.inodora, Agrostemma githago,
Sonchus arvensis, Galium aparine, Papaver rhoeas, Stellaria media, Veronica sp., Bifora
radians, Polygonum ssp. În asemenea situaţii, se recomandă aplicarea unor erbicide pe bază
de 2,4-D + dicamba (Icedin Forte, 2 l/ha), tribenuron metil (Granstar 75 DF, 20-25 g/ha),
triasulfuron + 2,4-D (Longran 60 WP, 1 l/ha), clorsulfuron (Glean 75 DF, 15-20 g/ha) sau
amido-sulfuron (Grodyl, 20-40 g/ha).
Buruieni dicotiledonate problemă în cultura grâului sunt considerate speciile Galium
aparine şi Galeopsis tetrahit, pentru combaterea cărora se recomandă preparatele continând
fluoroxipix + 2,4-D + dicamba (Starane 200 + Icedin Forte, O,6 + 2,0 l/ha) sau 2,4-D +
dicamba (Oltisan Extra, 1 l/ha).
Administrarea acestor preparate se face în aceleaşi faze de vegetaţie ale grâului şi ale
buruienilor menţionate mai sus, tratamentele putând începe mai devreme, când temperatura a
depăşit 6°C. Se subliniază că, întârzierea aplicării erbicidelor până la formarea celui de-al
doilea internod poate determina apariţia unor efecte fitotoxice la grâu.
Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesară doar în anumite zone
limitate din România. Speciile respective: Apera spica venti (iarba vântului) şi Avena fatua
(odosul) găsesc condiţii favorabile de dezvoltare în zonele colinare, umede din Banat,
Transilvania, Bucovina.
Pentru combaterea ierbii vântului se fac tratamente cu erbicide pe bază de
tralkoxidim (Grasp CE, 2 - 2,5 l/ha), fenoxapropetil (Puma CE, 0,8 - 1,0 l/ha), diclofopmetil
(Illoxan CE, 2,5 l/ha), aplicate primăvara, când buruiana are 1 - 3 frunze. Se mai pot folosi
trialat (Avadex BW, 5-6 kg/ha), aplicat înainte de semănat şi încorporat în sol, sau terbutrin
(Granarg 50 PU, 3 - 5 kg/ha), aplicat fie toamna, imediat după semănat sau după răsărit, sau
primăvara în faza de 1 - 3 frunze ale buruienii.
Pentru combaterea odosului se recomandă preparatele pe bază de trialat, aplicate
înainte de semănat, cu încorporare cu grapa cu colţi la 2 - 4 cm adâncime, sau preparatele
Puma S sau Grasp, aplicate după recomandările prezentate la iarba vântului.
În mod obişnuit, tratamentele contra buruienilor dicotiledonate şi monocotiletonate se
efectuează combinat (de exemplu, Grasp + Icedin Forte, 20 g + 2,5 l/ha sau Puma S + Icedin
Forte, 0,8-1,0 + 2,0 l/ha).
Combatarea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin măsuri preventive
şi curative. Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos (Zabrus tenebrioides Goeze),
trebuie evitată amplasarea grâului pe terenurile infestate şi, de asemenea, se tratează sămânţa
înainte de semănat. În cazuri extreme, când în toamnă se constată un atac puternic de larve de
gândac ghebos, se recomandă tratamente cu insecticide organofosforice (Dursban 480 EC sau
Pirimex 48 EC , 2,5 l/ha; Basudin 600 EW, 2 l/ha), la avertizare; pragul economic de dăunare
(PED) este de 5% plante atacate.
Împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) se efectuează
tratamente împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7 exemplare/m 2 şi
numai după ce peste 80% din populaţia de ploşniţe a părăsit locurile de iernare (pădurea), de
regulă, în a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura depăşeşte 10°C. Tratamentele
împotriva larvelor se fac la avertizare, la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de
vârsta a 2-a, la un PED de 3 larve/m2; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un
interval de maximum 7 - 10 zile, dacă după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m 2
(1 larvă/m2 pentru culturile semincere).
Se recomandă folosirea insecticidelor conţinând triclorfon (Onefon 90 PS, 1,2 kg/ha),
dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha), deltametrin (Decis 2,5 EC, 0,3 l/ha), alfametrin (Fastac
10, 150 ml/ha), lambda-cihalotrin (Karate 2,5 EC, 0,3 l/ha).
Viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginata), este un dăunător periculos, a
cărui prezenţă este semnalată mai frecvent pe terenurile grele, argiloase din judeţele Argeş,
Teleorman, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Olt; se recomandă evitarea monoculturii şi
recoltarea mai timpurie a lanurilor atacate înainte de migrarea dăunătorului în sol. Pe
terenurile cu peste 5 - 6 larve/plantă, se fac 3 tratamente, primăvara, la avertizare, în perioada
de zbor a adulţilor şi de apariţie a larvelor, cu preparatele menţionate la combaterea
ploşniţelor.
Gândacul bălos al ovăzului (Lema (Oulema) melanopa) extins mult în ultimele
decenii în culturile de grâu din ţara noastră se combate prin tratamente repetate, împotriva
adulţilor şi a larvelor. Adulţii apar atunci când temperatura trece de 9 - 10°C, de obicei
începând din a doua jumătate a lunii aprilie; PED este de 10 adulţi hibernanţi/m 2 şi de 250
larve/m2 în cazul atacului în vetre. Tratamentele se fac cu preparate pe bază de dimetoat,
deltametrin, lambda-cihalotrin, quinalfos (Ecalux CE, 1,25 l/ha).
Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia ssp.) se combat prin tratamente efectuate la apariţia
adulţilor (sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de 3 exemplare/m 2, folosind aceleaşi
preparate recomandate pentru combaterea ploşniţelor.
Muştele cerealelor (musca neagră - Oscinella frit; musca de Hessa - Mayetiola
destructor) sunt dăunătoare în cazul atacului de toamnă, care este cel mai păgubitor prin
larve, mai ales în situaţiile în care grâul a fost semănat timpuriu şi toamna este lungă şi
călduroasă. Foarte importante sunt măsurile preventive, precum şi tratamentele la sămânţă.
Şoarecii de casă (Microtus arvalis) se combat cu fosfura de Zn, 3%, administrată sub
formă de momeli.
Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor preventive
cu cele curative (combatere integrată).
Făinarea (Erysiphe graminis), boală cu transmitere prin sol, se manifestă îndeosebi în
perioada creşterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt foarte sensibile. Atacul este
favorizat de o densitate prea mare a lanului, de aplicarea unor doze prea mari de azot, de
vremea răcoroasă, umedă şi cu nebulozitate ridicată.
Măsurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente, respectarea rotaţiei,
distrugerea samulastrei, asigurarea densităţii normale a lanului, fertilizarea echilibrată.
În cazul unui atac puternic de făinare, tratamentele de combatere se fac cu produse pe
bază de prochoraz (Sportak 45, 1 l/ha), propiconazol (Tilt 250 EC, O,5 l/ha), trimorfamid
(Fademorf 20 EC, 2 l/ha), triadimafon (Bayleton 25 WP, O,5 kg/ha) (ultimile două preparate
speciale pentru făinare). Pragul economic de dăunare este considerat la: 25% pete pe ultimele
trei frunze, după înfrăţit; 25% pete pe frunza stindard, înainte de înflorit.
Fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se transmite
prin sol şi prin sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului, frunzelor şi spicului.
Deosebit de eficiente sunt măsurile preventive, cum ar fi cultivarea de soiuri tolerante la
boală, folosirea unei seminţe sănătoase, tratată înainte de semănat, fertilizarea echilibrată,
cultivarea de soiuri tolerante, respectarea rotaţiei. Tratamentele la sămânţă sunt obligatorii,
dar parţial eficiente, iar tratamentele în vegetaţie sunt eficiente, dar costisitoare.
Înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii (Ophiobolus
graminis, Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se transmit prin sol, astfel încât se
recomandă, în primul rând, distrugerea samulastrei, respectarea rotaţiei, precum şi îngrăşarea
echilibrată; în situaţii extreme, se recomandă tratamente cu preparate conţinând benomil.
Septoriozele (Septoria tritici şi S.nodorum) este o boală care se transmite prin
sămânţă sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive (distrugerea samulastrei, a
resturilor de plante, respectarea rotaţiei, aplicarea unor doze moderate de azot) sunt
importante pentru limitarea atacului. De asemenea, se recomandă tratamente la sămânţă
(Vitavax 75, 2,5 kg/t sămânţă sau Chinodin, 2,5 kg/t sămânţă), precum şi tratamente în
vegetaţie, în faza de înspicat, şi apoi la un interval de 14 zile, folosind preparatele
recomandate pentru combaterea făinării. Pragul economic de dăunare este apreciat la 10%
intensitatea atacului la înflorit.
Prevenirea căderii plantelor. Este o lucrare de îngrijire efectuată pe suprafeţe mari
în culturile de grâu din climatele umede, precum şi unde se aplică doze mari de îngrăşăminte
cu azot.
Aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare este esenţială pentru evitarea căderii.
De asemenea, se recomandă tratamente preventive, folosind anumite substanţe cu efect
retardant (nanizant). Cel mai frecvent sunt folosite produsele pe bază de clorură de
clorcholină (Stabilan-Austria; Cycocel-Germania; CCC-Franta, Belgia; Chlormequat-
Anglia). Se efectuează stropiri foliare, în perioada de alungire a paiului (când plantele au 20 -
25 cm înălţime), pe vreme liniştită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau
dimineaţa. Se aplică 1,6 - 2,3 l/ha preparat în 800 - 1.000 l apa, în cazul tratamentelor terestre
şi 300 - 400 l în cazul tratamentelor “avio“.
Prin aceste tratamente se obţin: reducerea înălţimii plantelor cu 25 - 30 cm, scurtarea
şi îngroşarea internodurilor bazale, dezvoltarea ţesutului sclerenchimatic şi deci mărirea
rezistenţei la cădere, redistribuirea asimilatelor între organele plantei şi ca urmare, creşterea
suprafeţei foliare, a numărului de boabe în spic, a MMB şi a producţiilor. Se obţin culturi cu
rezistenţă sporită la cădere şi care pot fi recoltate mecanizat, fără dificultate.
În prezent, pentru prevenirea căderii există şi preparate pe bază de ethephon
(Camposan, Terpal) sau ethephon + chlormequat (Phynazol) care pot fi aplicate cu bune
rezultate şi în faze de vegetaţie mai avansate.
În România, aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii nu s-au extins deşi
cercetările au ilustrat unele efecte pozitive asupra producţiei la grâu (GH. V. ROMAN, 1969 -
1970); în majoritatea zonelor de cultură a grâului căderea se petrece destul de rar, numai în
anii cu primăvara şi începutul verii ploioase şi cu vânturi puternice, care favorizează căderea.
Irigarea este o lucrare din tehnologia de cultivare a grâului care prezintă interes
pentru majoritatea zonelor de cultură a grâului din România. Necesarul de apa al grâului este
de 3.500 - 4.500 m3/ha pe întreaga perioadă de vegetaţie şi este acoperit, de obicei în
proporţie de 70 - 75%, din rezerva de apă a solului la semănat şi din precipitaţiile căzute în
timpul perioadei de vegetaţie.
Udările de toamnă aplicate în cultura grâului sunt cele mai eficiente. În situaţiile în
care solul este prea uscat şi nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a arat, dar nu se poate
pregăti patul germinativ, se recomandă administrarea unei udări de umezire, cu norme de 400
- 600 m3/ha. În situaţiile în care pregătirea patului germinativ s-a făcut corespunzător, dar s-a
semănat în sol uscat şi grâul nu răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu
norme de 300-500 m3/ha.
Udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din primăvară (apa
acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în primăvară), cu norme de 500-600
m3/ha. Se aplică 1-3 udări în fazele de alungirea paiului (în luna aprilie, mai rar, numai în
primăverile secetoase şi după ierni sărace în precipitaţii), înspicat-înflorit (luna mai) şi la
formarea bobului (luna iunie). Metoda de udare folosită la grâu în ţara noastră este
aspersiunea.

3.2.2.6. Recoltarea

Momentul optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci când

boabele ajung la 14 - 15% umiditate; în acest stadiu maşinile de recoltat lucrează fără pierderi
şi boabele se pot păstra în bune condiţii, fără a fi necesare operaţiuni speciale de uscare. De
regulă se începe recoltatul mai devreme, când boabele au 18% umiditate, din cauza
suprafeţelor mari cu grâu care trebuie recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita
pierderile de boabe prin scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest
caz, este absolut necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a
evita deprecierea calităţii lor.
Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa 12 - 13%
umiditate; mai târziu grâul trece în faza de supracoacere şi se amplifică pierderile prin
scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui lan de grâu este de aproximativ 5 - 8 zile.
Lanurile de grâu sunt recoltate dintr-o singură trecere, cu ajutorul combinelor
universale autopropulsate. Trebuie respectate recomandările de a reface reglajele combinei
de 2 - 3 ori pe zi (în funcţie de evoluţia vremii), cu scopul de a realiza treieratul fără a sparge
boabele. Recoltarea directă cu combina se efectuează în condiţii bune în lanurile dezvoltate
uniform, neîmburuienate şi necăzute.
În situaţiile când nu sunt întrunite aceste condiţii, se apelează la recoltarea divizată
(în două faze), care se realizează prin secerarea (tăierea) plantelor cu vindroverul la înălţime
de 15 - 20 cm, lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru uscare, urmată de treieratul cu
combina, prevăzută cu ridicător de brazdă.
 În tehnologia de recoltare folosită la noi, după recoltare paiele rămân pe teren în
brazdă continuă.
Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucrări importante în cultura grâului.
Trebuie luat în calcul un raport general acceptat de 1:1 între boabe şi paie, care însă depinde
de condiţiile anului, soi, înălţimea de tăiere la recoltare ş.a. Lucrarea este foarte dificilă şi
destul de costisitoare; în tehnologia mai frecvent folosită (presarea paielor cu presa pentru
furaje, încărcarea manuală şi transport), aceste operaţiuni pot reprezenta 48% din consumul
de muncă din întreaga tehnologie de cultivare a grâului, faţă de circa 8,3% cât reprezintă
recoltatul şi transportul boabelor (după D. TOMA, citat de GH.BÂLTEANU, 1989).
Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat pentru furaje,
maşina pentru balotat cilindrică, maşini pentru adunat şi căpiţat). Ulterior paiele sunt
transportate pentru a fi folosite ca materie primă pentru diferite industrii, ca aşternut sau furaj
pentru animale, ca material pentru prepararea composturilor.
În multe ţări cultivatoare de grâu, la combina sunt montate dispozitive speciale pentru
tocarea paielor şi împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a combinei, concomitent cu
recoltatul. Ulterior, se realizează, fără dificultate, încorporarea în sol, prin arătură, a paielor
bine mărunţite, de dorit împreună cu doze moderate de îngrăşăminte cu azot pentru a facilita
descompunerea paielor în sol.
Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului) nu este
justificată; această soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar fi un atac puternic
de vierme roşu.
Producţii. Producţia medie mondială la grâu a fost în ultimii ani în jur de 2.600 kg
boabe/ha (1997 - 1999). Prin comparaţie, producţia medie în Europa a fost 5.115 kg/ha, din
care 6.030 kg/ha în ţările Uniunii Europene şi 3.480 kg/ha în ţările Europei de Est.
Numeroase ţări europene realizează peste 7.000 kg boabe/ha (Belgia, Danemarca, Franţa,
Germania, Irlanda, Olanda, Marea Britanie). Prin comparaţie, principalele ţări cultivatoare (şi
exportatoare) de grâu pe plan mondial (SUA, Canada, Argentina) nu depăşesc producţii medii
de 2.240 - 2.900 kg/ha.
În cultura grâului în România, în ultimele decenii, producţiile medii au oscilat, de
regulă, între 1.760 kg/ha şi 3.300 kg/ha, fiind supuse influenţei variaţiilor climatice destul de
mari de la un an la altul. Reţin atenţia, îndeosebi, producţiile medii realizate în anii 1977
(2.820 kg/ha), 1990 (3.301 kg/ha) şi 1995 (3.082 kg/ha). De asemenea, sunt unităţi agricole
care recoltează, în anii favorabili, 5.000 - 6.000 kg boabe/ha, în medie pe mii de hectare.

Intrebări :

1. Care sunt cel mai bune plante premergătoare grâului ?

2. De la semănatului grâului până la venirea iernii câte zile
trebuie să treacă ?
3. Care este numărul de spice recoltabile la m2 ?
4. Care sunt principalele erbicide utilizate în combaterea
buruienilor la grâul de toamnă ?
 3.3. ORZUL

3.3.1. Importanţă. Biologie. Ecologie.

Importanţă.

Orzul se numără printre cele mai vechi plante de cultură, la chinezi fiind trecut între
cele 5 plante sfinte (grâu, orez, soia, orz, mei).
Orzul are multiple utilizări în alimentaţia omului, furajarea anumalelor şi pentru
prelucrări industriale.
În alimentaţia omului, orzul se foloseşte mai ales în zone cu condiţii extreme (nordul
Africii, dincol de Cercul Polar), pâinea obţinută fiind de calitate mai slabă.
În alimentaţia omului se foloseşte sub formă de arpacaş (“surogat de orez”), sub
formă de crupe.
O largă utilizare are o furajarea animalelor sub formă de boabe sau tăiată, singur sau
în amestec cu alte furaje.
Orzul este materia de bază în fabricarea berii, datorită enzimelor alfa şi beta amilază,
care se află în cantităţi mai mari decât la grâu. Se mai foloseşte în industria alcoolului,
dextrinei, glucozei, etc.

Compoziţie chimică

Boabele de orz au 13,92 % apă, 10,53 % proteină brută, 2,08 % grăsime totală, 66,18
% extractive neazotate, din care 55,16 % amidon, 4,85 % ceuloză şi 2,78 % cenuşă.
Orzoaica pentru boabe trebuie să aibă un conţinut scăzut în proteine (10-12%), iar
orzul furajer să fie bogat în substanţe proteice.

Răspândire.

În anul 2001 s-au cultivat pe glob 54,26 milioane ha cu orz, mari suprafeţe cultivând
Canada, SUA, Turcia, Spania, Germania, Franţa.
În România, în anul 1938 s-au cultivat 692 mii ha cu orz, cu o producţie medie de
724 kg/ha, iar în anul 2001 s-au cultivat 411,9 mii ha cu o producţie medie de 2105 kg/ha.

Sistematică. Soiuri.

Specia cultivată de orz este Hordeum vulgare L. care cuprinde convarietăţile :

- convarietatea hexastichon (sin. hexastichum) – orz cu câte trei spiculeţe, uniflore
fertile la un călcâi al rahisului ;
- convarietatea distichon (sin distichum), care are numai spiculeţele centrale
uniflore de tripletă fertile, iar cele laterale sterile, numindu-se orz cu două rânduri
sau orzoaică ;
- conavietatea intermedium
- convarietatea defciens
Soiurile de orz şi orzoaică cultivate în ţara se încadreaz în :
- convarieta hexastichon – orzul comun cu varietăţile pallidum (spic lax) şi
parallelum (spic dens) ;
- conv. distichon – orzoaica, cu varietăţile nutans (spic lax) şi erectum (spic dens).
Soiurile de orz sunt : Adi, Andrei, Compact, Dana, Mădălin, orizont, Precoce,
Productiv, toate soiuri autohtone.
 Soiurile de orzoaică sunt : Andra, Aura, Farmec, Laura, Maria, prima, Turdeana, toate
româneşti.

Paricularităţi biologice

La germinare orzul formează 5-8 rădăcini embrionare, care pătrund până la 5-30 cm
şi rămân active mult timp după apariţia rădăcinilor coronare.
Rădăcinile coronare pătrund în sol până 60-100 cm, cea mai mare parte se
răspândeşte până la 25 cm adâncime. Sistemu radicular al orzului este mai redus decât al
grâului, cu putere mai slabă de solubilizare şi absorbţie a substanţelor nutritive din sol.
Înfrăţirea orzului începe după apariţia frunzei a 3-a, durează 2-3 săptămâni şi se
petrece în condiţii bune la temperatura de 8-120C şi umiditatea solului de 60-80 %.
Orzul de toamnă are înfrăţire mai bună decât orezul de primăvară.
Tulpina are 5-7 internodii, mai scurte la bază, cu înălţimea de 50-100 cm.
Frunzele sunt liniare, cu ligula redusă, iar urechiuşele foarte bine dezvoltate.
Inflorescenţa este un spic, având la fiecare călcâi al rahisului trei spiculeţe uniflore.
La orzxul cu şase rânduri sunt fertile toate florile din spiculeţe ; la cele cu două rânduri,
numai spiculeţul central din tripletă are floarea fertilă. Spicele de orz pot fi aristate, multice
sau cu arista trifurcată.
Inflorescenţa se petrece în timpul înspicării. Infloresc mai întâi florile de la mijlocul
spicului, continuând spre extremităţi. Din tripletă înfloreşte mai întâi spiculeţul central.
Polenizarea este autogamă.
Fructul este o cariopsă îmbrăcată în palei, rar golaşă, cu MMB 25-50 g (mai mare la
orzoaică decât la orz). Fiind concrescute cu cariopsa, plaeele se desprind numai prin metode
chimice.
Perioada de vegetaţie este de 250-270 zile la orzul de toamnă şi 90-120 zile la
orzoaica de primăvară.

Cerinţele faţă de climă şi sol.

Orzul are un areal de răspândire, din zonele artice şi până în zona ecuatorială aridă,
având o mare capacitate de adaptare.
Cerinţele climatice ale orzului sunt, în general, mai reduse dec6t la grâu, fiind în
funcţie de forma cultivată.
Orzul de primăvară (furajer) reuşeşte în climate mai aspre sau în cele mai secetoase,
cu o sumă de grade între 1300-18000C. Orzul de toamnă necesită 1700-21000C la nivelul
nodului de înfrăţire şi până la –280C când este acoperit cu un strat gros de zăpadă.
Faţă de umiditate are cerinţe mai reduse, , având un consum specific de 300-400.
Perioadele critice pentru apă sunt în fazele formării paiului până la înspicare.
Având perioada de vegetaţie scurtă, orzul evită seceta, maturându-se înaintea
secetelor de vară.
Orzul este mai pretenţios decât grâul la sol, având un sistem radicular mai slab
dezvoltat şi cu capacitate mai mică de absorbţie. Necesită soluril mijlocii, permeabile, cu pH
6,5-7,5 , fertile ; cum ar fi cernoziomurile şi solurile aluviale solificate. Orzoaica este mai
pretenţioasă faţă de sol decât orzul. Ea necesită pH între 5,0 şi 7,5.
Cele mai bune condiţii întâlneşte orzul îm Câmpia de vest, sudul Câmpiei Române,
estul Bărăganului şi S-E Dobrogei şi pe pantele domoale din Câmpia Jijiei.
Orzoaica de primăvară întâlneşte condiţii foarte favorabile în Ţara Bârsei,
Văile Crişurilor, Mureşului, Oltului, Someşului, Siretului, etc.
 3.3.2. Tehnologia de cultivare a orzului şi orzoaicei

3.3.2.1. Rotaţie

În stabilirea plantei premergătoare se au în vedere forma de orz cultivată şi scopul

culturii. Respectarea unei rotaţii corespunzătoare la orz, fără cheltuieli suplimentare, asigură
sporuri de producţie de circa 20 %.
Orzul şi orzoaica de toamnă au cerinţe asemănătoare cu ale grâului de toamnă faţă de
planta premergătoare. Pentru a intra în condiţii bune în iarnă, trebuie să revină după plante
care eliberează terenul timpuriu (în prima parte a verii). Cele mai bune premergătoare pentru
orzuI de toamnă sunt: leguminoasele anuale şi perene, borceagurile, rapiţa, inul pentru fibre
şi cel de sămânţă. Pentru orzoaica de toamnă, cu excepţia leguminoaselor, sunt indicate
aceleaşi premergătoare ca şi pentru orzul de toamnă.
Orzoaica de primăvară se seamănă după plante care lasă solul curat de buruieni şi
într-o bună stare de fertilitate, însă nu prea bogat în nitraţi. Dintre plantele care ocupă
suprafeţe mari în zona de cultură a orzoaicei de primăvară (zone subcarpatice), bune
premergătoare sunt: cartoful şi sfecla pentru zahăr, fertilizate; se poate cultiva şi după in
pentru fibre sau după porumb dacă resturile organice au fost tocate şi bine încorporate în sol
să nu îngreuneze semănatul.
După orz si orzoaică de toamnă, deoarece eliberează terenul foarte devreme (decada
a 2-a a lunii iunie), se pot însămânţa culturi duble pentru furaj (porumb, sorg) sau pentru
boabe (soia, fasole). Succesul acestor culturi este asigurat dacă se seamănă în prima parte a
lunii iulie şi solul are umiditate suficientă (din ploi sau irigare).
În cultura de orz se obişnuieşte să se însămânţeze trifoi în „cultură ascunsă”. Nu se
recomandă aceasta în cultura orzoaicei pentru bere, deoarece trifoiul provoacă greutăţi la
recoltare, determinând căderea plantelor şi se depreciază însuşirile tehnologice ale boabelor.

3.3.2.2. Fertilizare

Consumul specific de substanţe nutritive la orz este apropiat de cel al grâului. Astfel,
pentru 1.000 kg boabe, plus producţia corespunzătoare de paie, orzul consumă în medie, între
24 - 29 kg N, 11 - 13 kg P2O5 şi 21 - 28 kg K2O.
Gunoiul de grajd, deşi asigură sporuri mari de producţie, nu este valorificat economic
de orzul de toamnă, nici de orzoaică. Deoarece gunoiul de grajd se aplică altor plante, orzul
se fertilizează, în general, cu îngrăşăminte chimice.
Pentru orzul şi orzoaica de toamnă dozele de azot şi fosfor recomandate sunt
prezentate în tabelele 3.8. şi 3.9. (L. DRĂGHICI şi colab., 1975 etc.).
Tabelul 3.8.
Date orientative privind stabilirea cantităţii de îngrăşăminte cu azot (N, kg/ha) la orzul şi orzoaica de
toamnă
Aprovizionarea probabilă a plantelor cu azot în funcţie de planta premergătoare, fertilizarea
din anii precedenţi şi fertilitatea naturală a solului
Foarte bună(după Mijlocie( după
Cultura şi rezistenţa la leguminoase anuale Bună(după cartofi prăşitoare, porumb
cădere a soiului şi perene sau cartofi fertilizaţi numai floarea soarelui Slabă (după premergătoare
bine fertilizaţi cu organic, după sfecla mediu fertilizată; târzii, insuficient fertilizate)
azot şi gunoi de pentru zahăr şi in) după cereale păioase
grajd) în primul an)
Orz de toamnă, soiuri cu
20 – 30 40 – 60 70 – 90 100 – 200
rezistenţă bună la cădere
Orz de toamnă, soiuri cu
10 – 20 30 – 40 50 – 70 80 – 100
rezistenţă mijlocie la cădere
Orzoaică de toamnă, soiuri
cu rezistenţă mijlocie la 10 – 20 30 – 40 50 – 60 70 – 80
cădere
Notă: În cazul limitelor menţionate, dozele mai mari se aplică pe soluri uşoare, nisipoase, în anii cu toamne şi ierni bogate în precipitaţii, iar dozele
mai mici pe soluri mai grele, fertile şi în anii mai săraci în precipitaţii.
 Pentru toate formele de orz, azotul se aplică primăvara. Toamna se poate da o parte
din doza de azot (1/4 - 1/3), numai după premergătoare care sărăcesc solul (floarea-soarelui,
porumb, iarbă de Sudan). Azotul nu se aplică toamna pe solurile uşoare (nisipoase; luto-
nisipoase), unde este uşor levigat în timpul iernii, precum şi atunci când doza aplicată este
mică (sub 60-70 kg N/ha).
Tabelul 3.9.
Recomandări orientative pentru stabilirea cantităţilor de îngrăşăminte cu fosfor (P 2O5 kg/ha) la orzul
şi orzoaica de toamnă.

Aprovizionarea cu fosfor mobil

Bună Mijlocie Slabă
Producţia de boabe
(6-8 mg P2O5 /100 g sol) Sole (4-6 mg P2O5 /100 g sol) (<4 mg P2O5 /100 g sol)
(q/ha)
fertilizate în anii anteriori cu Sole fertilizate în anii anteriori Sole nefertilizate în anii anteriori cu
gunoi de grajd şi cu fosfor cu fosfor gunoi de grajd şi fosfor
Sub 30 10-20 30-40 50-60
30 – 50 30-40 50-60 70-80
Peste 50 50-60 70-80 90-110
Notă: În cadrul limitelor indicate în tabel dozele mai mari sunt recomandate pentru orzoaica de toamnă, iar cele mai mici pentru orzul de toamnă.

Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.

Îngrăşăminte cu potasiu se aplică pe terenurile slab aprovizionate în acest element,
dându-se 80 – 100 kg/ha K2O pentru orzul de toamnă şi 100 – 120 kg/ha pentru orzoaica de
toamnă, sub arătură sau încorporate cu discul la pregătirea patului germinativ.
Pentru orzoaica de primăvară dozele de NPK recomandate sunt prezentate în tabelul
3.10.
Tabelul 3.10.
Doze orientative de substanţe nutritive recomandate la orzoaica de
primăvară (în substanţă activă, kg/ha)

Specificare N P2 O5 K2 O
După culturi nefertilizate organic şi pe terenuri mai
65-75 70-80 40-50
slab aprovizionate cu elemente nutritive
Pe terenuri bine aprovizionate cu elemente nutritive 30-40 30-40 20-30

Pentru orzul şi orzoaica de toamnă, calitatea pregătirii patului germinativ

influenţează direct buna dezvoltare a plantelor şi, deci, rezistenţa la iernare a acestora.
Pentru orzoaica de primăvară, uniformitatea pregătirii terenului asigură o răsărire
uniformă („explozivă”), care contribuie direct la mărimea şi calitatea producţiei.

3.5.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să corespundă indicilor de calitate: puritate (peste 98%), germinaţie

(peste 90%) şi MMB specifică. Înainte de semănat, sămânţa se tratează contra bolilor produse
de: Fusarium ssp. şi Ustilago ssp. etc. Se folosesc produsele: Gamavit 85 PSU (3 kg/t de
sămânţă), Vitalin 85 PTS (3kg/t de sămânţă), Vincit P (1,5 kg/t de sămânţă) etc. Cu acţiune
insectofungicidă este produsul Tirametox 90 PST (3,0 kg/t de sămânţă).
Epoca de semănat a orzului şi orzoaicei de toamnă este cu circa 5 zile înaintea
grâului (între 15 septembrie - 10 octombrie), pentru ca plantele să intre în iarnă bine
înrădăcinate şi călite. Semănatul mai timpuriu determină o dezvoltare prea puternică a
plantelor până la intrarea în iarnă, favorizând atacul de fuzarioză, făinare şi viroze, iar
întârzierea duce la scăderea rezistenţei la ger a plantelor.
 În condiţii de irigare (având asigurată umiditatea de răsărire), epoca optimă de
semănat a orzului şi orzoaicei de toamnă se situează între sfârşitul lunii septembrie şi prima
decadă a lui octombrie.
Orzoaica de primăvară trebuie semănată în prima urgenţă, când se poate ieşi la câmp.
Întârzierea semănatului orzoaicei de primăvară reduce producţia şi dimensiunea boabelor,
scade conţinutul în amidon şi creşte conţinutul în proteină, diminuând calitatea produsului.
Densitatea de semănat a orzului de toamnă este de 450 – 500 boabe germinabile/m 2,
pentru orzoaica de toamnă 450 – 550 boabe germinabile/m 2, iar la orzoaica de primăvară 450
– 500 boabe germinabile/m2. Deşi orzul are o înfrăţire bună, în toamnele secetoase şi când se
seamănă după epoca optimă densitatea la orzul de toamnă trebuie să fie de 500 boabe
germinabile/m2.
Distanţa între rânduri la orz şi orzoaică este de 12,5 cm. Reducerea distanţei între
rânduri este posibilă numai pe terenuri curate de resturi vegetale şi foarte bine pregătite, caz
în care se seamănă la 8 – 10 cm sau chiar 6 – 8 cm şi se asigură o mai uniformă repartizare a
spaţiului de nutriţie.
Adâncimea de semănat la orzul şi orzoaica de toamnă este de 3 – 5 cm, iar la
orzoaica de primăvară de 2 – 4 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.

Fig. 3.3. Influenţa adâncimii de semănat asupra

înfrăţirii şi înrădăcinării plantelor de orz.

Adâncimile de semănat nu trebuie să depăşească limitele indicate, deoarece plantele

răsar greu, mai ales dacă se formează crusta, orzul având o mai slabă putere de străbatere.
Adâncimea de semănat influenţează atât intervalul semănat – răsărire, cât şi dezvoltarea
ulterioară a plantelor (fig. 3.3., după G. AUFHAMMER, 1973, citat de GH. BÎLTEANU,
1989).
Cantitatea de sămânţă la hectar, la densitatea amintită, pentru orz şi orzoaică este
între 160 – 200 kg/ha, în funcţie de MMB, puritate şi germinaţie.

3.3.5. Lucrările de îngrijire

La orzul şi orzoaica de toamnă controlul semănăturilor, toamna şi iarna, eliminarea

excesului de umiditate în toamnă şi primăvară şi celelalte lucrări de întreţinere la
desprimăvărare, în funcţie de starea culturii (fertilizare, tăvălugire în cazul fenomenului de
„descălţare”, combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor), sunt similare cu cele prezentate
la grâul de toamnă. Combaterea buruienilor la cultura orzului şi orzoaicei se face cu
erbicidele redate în tabelul 3.29, folosite şi la grâu şi secară (dozele la orz şi orzoaică sunt
mai reduse cu 10 – 20 % decât la grâu şi secară).
Pentru combaterea bolilor criptogamice foliare, între care Erysiphe graminis f. sp.
hordei (făinarea), Pyrenophora graminea (sfâşierea frunzelor), Rhynchosporium secalis
(rhynchosporioza) se folosesc fungicidele Tilt 250 EC (0,5 l/ha), Tango (0,6 l/ha), Bumper
250 EC (0,5 l/ha), Granit 20 SC (1 l/ha) etc, aplicate în două faze: primul tratament la apariţia
atacului (o dată cu erbicidarea sau mai târziu), iar al doilea în faza de burduf – înspicare.
Aceste tratamente asigură menţinerea a circa două frunze verzi, neatacate, până în faza de
umplere a boabelor, asigurând sporuri de producţie în special în anii favorabili dezvoltării
bolilor foliare.
Pentru prevenirea şi combaterea dăunătorilor părţilor aeriene la orz se fac şi
tratamente în vegetaţie. Astfel, la apariţia larvelor gândacului ovăzului (Oulema melanopa) se
fac tratamente cu unul din produsele: Sinoratox R35 (1/ha), Decis 2,5 CE (0,3l/ha), Karate
(0,4 l/ha) etc. Cu aceste produse se limitează şi atacul de afide, tripşi, muşte etc.
Tabelul 3.11.
Erbicidele, dozele şi perioada aplicării în culturile de orz şi orzoaică
Doza în produs
Erbicidul comercial Perioada aplicării
(l sua kg /ha)
1. Combaterea buruienilor dicotiledonate sensibile la 2,4 D
Sare de dimetil amină În faza de înfrăţire până în la începutul formării
2,0 - 2,5
(2,4 D) paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
În faza de înfrăţire până în la începutul formării
Dikotex 2,0 – 3,0
paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
În faza de înfrăţire până în la începutul formării
Acetadin 4,0 – 6,0
paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
2. Combaterea buruienilor dicotiledonate rezistente la 2,4 D
În faza de înfrăţire până în la începutul formării
Icedin forte 1,5 – 2,0
paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
În faza de înfrăţire până în la începutul formării
Basagran 2,0 – 4,0
paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
3. Combaterea buruienilor monocotiledonate(odos etc.)
Erbicidul se încorporează în sol odată cu pregătirea
Avadex BW 4,0 – 6,0
patului germinativ
Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul are 2-
Avadex BW 10 G 30 – 50
3 frunze
Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul are 2-
Iloxan (Diclofopmetyl) 2,0 – 3,0
3 frunze
Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul are 2-
Sufix BW 3,0 – 3,5
3 frunze
4. În culturile infestate cu iarba – vântului
Igran, Granarg 3,0 – 4,0 După însămânţare sau răsărire
Puma 0,8 – 1,0 Primăvară, când buruiana are 2 – 4 frunze
Iloxan 2,0 – 2,5 Primăvară, când buruiana are 2 – 4 frunze
Notă: Se folosesc şi alte produse prezentate la grâu

Irigarea orzului şi orzoaicei de toamnă apare necesară în zonele şi în anii cu deficit de

umiditate. Ca şi la grâul de toamnă, udarea la semănat are o mare importanţă, când partea a
doua a verii şi perioada semănatului sunt secetoase. Udarea de toamnă se aplică fie înainte de
semănat (500 m3/ha), asigurând şi pregătirea în condiţii bune a terenului, fie după semănat,
pentru răsărire (300 – 400 m3/ha), când pregătirea terenului s-a putut face fără irigare.
Primăvara se fac 1 – 2 udări de 300 – 500 m3/ha, pentru menţinerea umidităţii solului
pe adâncimea de 80 cm peste plafonul minim de 50 % din intervalul umidităţii active.

3.3.2.6.Recoltarea orzului.

Recoltarea orzului se face cu combina reglată pentru această plantă. Începe la

coacerea deplină, când umiditatea boabelor este sub 16 – 17%. Întârzierea recoltatului
provoacă mari pierderi datorită ruperii spicelor şi a scuturării boabelor. Orzoaica pentru malţ
nu se recoltează la umiditate mai ridicată de 15%, deoarece numai astfel se asigură o mare
capacitate germinativă a boabelor; dacă recoltatul se face, totuşi la umiditatea boabelor peste
15%, se trece imediat la uscarea acestora până la umiditatea de păstrare (14%).
Orzul de toamnă se coace cu 7 – 10 zile înaintea grâului. EI trece foarte repede în
„răscoacere”, aşa încât pericolul pierderilor, dacă se întârzie recoltarea, este mai mare decât la
grâu.
Capacitatea de producţie a actualelor soiuri de orz de toamnă cultivate în ţara noastră
este ridicată, permiţând obţinerea unor producţii medii de 50 – 70 q/ha. Soiurile de orzoaică
de toamnă şi de primăvară asigură producţii medii de 40 – 60 q/ha, în funcţie de condiţiile de
cultură.
Raportul boabe: paie este la orz de circa 1 : 1,5.
De menţionat că orzul de toamnă asigură producţii care depăşesc, în multe judeţe ale
ţării noastre, pe cele ale porumbului.
Tehnologia de cultură a orzului de toamnă este mult mai simplă decât a porumbului
şi, deci, producţia obţinută mai ieftină. Trebuie remarcat însă că extinderea orzului în cultură
duce implicit la amplasarea lui şi pe terenuri mai puţin favorabile, situaţie care se întâlneşte
acum la porumb.

Întrebări

1. Ce alte întrebuinţări ale orzului cunoaşteţi ?

2. Care este epoca optimă de semănat la orzul de toamnă şi
orzoaica de primăvară ?
3. Care este desimea semănatului la orz şi orzoaica ?

3.6. OVĂZUL

3.7. Importanţă. Biologie. Ecologie.

Importanţă.

Ovăzul a fost luat în cultură mai târziu decât orzul şi grâul, fiind cunoscut, la început,
ca lumină în aceste culturi, pe care, le-a depăşit în producţie pe solurile sărace şi în climatele
mai aspre din centrul şi nordul Europei.
Importanţa principală a ovăzului este ca furaj, mai ales pentru cabaline, folosindu-se
sub formă de boabe sau fân, furaj verde, borceag.
În unele zone nordice făina de ovăz se folsoeşte în amestec cu cea de grâu sau secară
la prepararea pâinii.
Fulgii de ovăz se folosesc în hrana coopiilor.
Valorificarea solurilor cu fertilitate mai redusă din zonele umede, cele nisipoase,
îngrăşămintele organice şi chimice.

Compoziţia chimică.

Boabele de ovăz conţin 13,3 % apă, 10,8 % proteine, 5,2 % grăsimi, 57,7 %
extractive neazotate, 10 % celuloză şi 3,0 % cenuşă. Se remarcă conţinutul mai ridicat în
grăsimi.

Răspândire.

În anul 2001 s-au cultivat pe plan mondial 12,86 milioane hectare cu ozăv, cu o
producţie medie de 2120 kg/ha, ţări mari cultivatoare fiind SUA, Canada, Polonia, Germania.
În România, în anul 2000 s-au cultivat 232 mii ha, cu o producţie medie de 1050 kg/ha.
 Sistematică. Soiuri.

Genul Avena cuprinde două secţii : Avenastrum (specii perene, furajere) şi Euavena
(specii anuale, sălbatice şi cultivate).
Dintre speciile cultivate, cea mai mare importanţă prezintă Avena sativa, cu
varietăţile mutica (nearistat), aristata (aristat), aurea (nearistat). Dintre speciile sălbatice,
Avena fatua (odosul) este o buruiană periculoasă.
La noi ţară se recomandă soiurile : Mureş şi Someşan – româneşti şi Cory – din
Franţa, toate soiuri de primăvară.

Particularităţi biologice

Ovăzul îmbracat are germinaţie bipolară şi formează, de regulă, trei rădăcini

embrionare, după care apar rădăcinile coronare.
Sistemul radicular este bine dezvoltat, masa principală de rădăcini, în stratul arabil al
solului.
Tulpina este un pai cu 5-8 internoduri, cu lungimea de 80-150 cm.
Frunzele sunt lanceolate liniare, cu ligula foarte dezvoltată şi urechiuşele mici sau
lipsă.
Inflorescenţa este un panicul, cu ramificaţiile dispuse în 3-9 etaje, îndreptate în toate
direcţiile sau intr-o singură parte (stindard). În vârful ramificaţiilor se înseră spiculeţele cu
câte 2-3 flori, din care de obicei două sunt fertile.
Glumele acopăr bine spiculeţele, iar plaeele florile. Aristele se prind pe partea dorsală
a plaeelor, în treimea superioară şi se consideră foarte aristate când mai mult de 25 % din
flori au ariste.
Este plantă autogamă, dar se întâlnesc frecvent cazuri de alogamie.
Fructul este o cariopsă fuziformă, îmbrăcată sau golaşă. Paleele pot fi albe, galbene,
aurii, brune. pe cariopsă se găsesc perişori, uşor caduci.
Procentul de plevi este de 28-30 %.MMB este 23-27 g şi MH de 38-48 kg.

Cerinţele faţă de climă şi sol.

Ovăzul este planta regiunilor cu climă umedă şi veri răcoroase. Suportă bine şi
condiţiile mai vitrege din zonele secetoase.
Temperatura minimă de germinare este de 2-3 0C, iar tinerele plante suportă
temperaturi până la la –70C.
În prima parte a vgeteaţiei ovăzul creşte bine la temperaturi de 5-12 0C, apoi la 12-
15 C. La înflorire şi fecundare sunt favorabile temperaturi de 15-17 0C, iar pentru maturizare
0

17-200C. pentru întreaga perioadă de vegetaţie sunt necesare 1700-2000 0C.

Cerinţele faţă de apă sunt destul de ridicate, având un consum specific de 400-600,
consumul maxim fiind în fazele de formare a paiului şi la apariţia paniculului şi înflorire.
Faţă de sol, ovăzul are cerinţe reduse, datorită înrădăcinării profunde şi puterii mari
de solubilizare a acestora. Preferă solurile cu pH de 5,5-7,0, cernoziomuri, soluri brune şi
chiar podzoluri. Nu se cultivă pe soluri argiloase, compacte sau pe nisipuri.
Întâlneşte condiţii foarte favorabile în Câmpia de vest pe văile Someşului şi Oltului şi
favorabile în Podişul Transilvaniei şi cel Getic, depresiunea Jijiei şi Valea superioară a
Siretului.

3.6.2. Tehnologia de cultivare

3.6.2.1. Rotaţie
 Ovăzul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare, dacă solul este bine fertilizat.
El dă rezultate foarte bune după leguminoase anuale sau perene (însă în practică, după
acestea, sunt preferate alte culturi cu pondere mai mare: grâu, porumb, sfeclă). Ovăzul se
cultivă, de obicei, după prăşitoare (cartof, porumb, floarea-soarelui). Nu se cultivă după el
însuşi, nici după sfeclă pentru zahăr sau de furaj, decât numai după 3 - 4 ani, pentru a preveni
atacul de nematozi, comuni ambelor culturi.
După ovăz pot urma prăşitoare, leguminoasele etc. Nu se practică semănarea
trifoiului (cultură ascunsă) în ovăz, deoarece este umbrit mult mai puternic şi o mai lungă
perioadă de timp decât în orz sau grâu.

3.6.2.2. Fertilizare

Consumul de elemente nutritive ale ovăzului, pentru 100 kg boabe + paiele care revin
(circa 150 kg), este în medie de 2,72 kg N; 1,34 kg P 2O5; 2,74 kg K2O şi 0,65 kg CaO. Ritmul
absorbţiei acestor elemente creşte până la înflorit.
Ovăzul reacţionează bine la îngrăşăminte organice şi chimice pe toate tipurile de sol.
În mod obişnuit, însă, se fertilizează, cu îngrăşăminte chimice.
Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului şi planta
premergătoare. Pe baza cercetărilor întreprinse la noi în ţară, ca valori medii se recomandă:
N45P45 pe cernoziomuri, N60P60 pe solurile brune şi N 75P60 pe solurile podzolice, mai sărace. Pe
solurile (acide) sărace în potasiu (sub 15 mg K 2O la 100 g sol) se aplică 40 - 60 kg K2O.

3.6.2.3. Lucrările solului

În funcţie de premergătoare, lucrările solului se execută ca şi pentru orzoaica sau

grâul de primăvară, o atenţie deosebită trebuind să se acorde reţinerii apei în sol, la care
ovăzul are cerinţe mari.

3.6.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să aibă puritatea peste 98%, germinaţia peste 90%, iar masa
seminţelor cât mai mare. Din seminţe mari rezultă plante mai viguroase şi mai productive.
Seminţele mari, având procent mai mare de pleve, sunt preferabile pentru semănat, iar cele
mici, cu procent de pleve mai redus, sunt mai indicate pentru furaj.
Pentru a preveni atacul de tăciune zburător (Ustilago avenae) şi a tăciunelui îmbrăcat
(Ustilago kolleri), sămânţa se tratează cu “Vitavax 200 (2 kg/t), Vitavax FF (2,5 l/t) etc.
Se obţin rezultate bune prin tratamentul cu formaldehidă prin: cufundare; cufundare
şi sudaţie; sudaţie.
Prin cufundare, tratamentul se face în soluţie de 0,15% formaldehidă (350 ml
formaldehidă 40% la 100 l apă), în care se ţin seminţele 7 - 10 minute, amestecându-se
continuu, apoi se scot şi se usucă în strat subţire la umbră. Cu 100 l soluţie apoasă de
formaldehidă 0,15% se pot trata 300 - 350 kg sămânţă de ovăz.
Prin cufundare şi sudaţie tratamentul se face tot în soluţie de 0,15% formaldehidă, în
care seminţele se ţin numai 3 minute. După acest timp seminţele se scot şi se depozitează în
vrac, acoperite cu o prelată umectată cu aceeaşi soluţie, unde se ţin 2 ore pentru sudaţie, apoi
seminţele se usucă în strat subţire, la umbră.
La tratamentul prin sudaţie se foloseşte o soluţie apoasă de formaldehidă în
concentraţie de 0,50%. Folosind 1 l formaldehidă 40% la 80 l apă. Cu aceasta se stropeşte
sămânţa, după care se strânge în grămadă şi se acoperă cu o prelată umectată, ţinându-se,
astfel, 4 ore. Apoi seminţele se usucă în strat subţire, la umbră. La o tonă de semi nţe se
folosesc 10 l soluţie apoasă de formaldehidă în concentraţie de 0,5%.
Epoca de semănat a ovăzului de primăvară este în urgenţa l, când se poate ieşi la
câmp (seminţele germinează la 2 - 3°C), pentru a profita de umiditatea din precipitaţiile de
peste iarnă.
Ovăzul de toamnă se însămânţează în perioada 1 – 10 octombrie. Densitatea de
semănat este de 450 - 550 boabe germinabile la m 2.
Distanta între rânduri este de 12,5 cm, iar în terenuri bine pregătite la 10 cm sau chiar
6 - 8 cm între rânduri.
Adâncimea de semănat este de 2 - 4 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.
Ovăzul, ca şi orzul, are puterea de străbatere a solului relativ redusă; semănatul mai adânc
reduce numărul de plante răsărite şi înfrăţirea.
Cantitatea de sămânţă, la densitatea amintită, în funcţie de valoarea culturală, este
cuprinsă între 120 - 140 kg/ha.

3.6.2.5. Lucrările de îngrijire

Acestea sunt, în general, cele prezentate la cultura orzoaicei de primăvară (tăvălugire

după semănat, combaterea buruienilor etc.).
La combaterea buruienilor doza de SDMA este de 1,5 - 2 l/ha, iar în cazul
”Icedinului” forte de 1 - 1,5 l/ha. Pentru combaterea gândacului bălos (Lemma melanopa) se
tratează (la avertizare) cu “Sinoratox” R35 (1,5 - 3,5l/ha), care combat şi alţi dăunători:
Oscinella frit şi alte diptere, apoi afide şi tripşi.

3.6.2.6. Recoltare

Ovăzul se coace mai neuniform şi este mai sensibil la scuturare decât alte cereale.
Pentru a se putea recolta cu combina în condiţii bune, ovăzul trebuie să aibă tijele uscate, iar
boabele să fie la începutul maturităţii depline. În acest caz seminţele scuturate pe platformă
ajung în combină şi nu se pierd. Dacă se recoltează cu combina până când tijele plantelor nu
sunt uscate (deşi bobul e matur), în lanurile îmburuienate sau cu rouă, toba combinei se
înfundă, iar randamentul la recoltare este scăzut. Dacă se întârzie recoltatul ovăzului
pierderile sunt foarte mari.
Înainte de maturitatea optimă, când nu se poate recolta direct cu combina sau în
locurile unde combina nu are acces, ovăzul se poate recolta în două faze: tăierea plantelor la
coacerea în pârgă şi treierarea lor după 4 - 5 zile.
Producţia la ovăz este foarte diferită, în funcţie de condiţiile de cultură. Capacitatea
de producţie a ovăzului este destul de mare (60 q/ha), însă producţiile realizate sunt mici,
deoarece această plantă ocupă în cultură terenuri sărace, slab fertilizate. Din producţia de
boabe la ovăz circa 28% sunt pleve.
Sunt unităţi care obţin peste 25 q/ha, însă producţia medie pe ţară, în ultimii ani, a
fost de 15 - 20 q/ha.
Raportul boabe : paie la ovăz este de 1:1,5 până la 1 : 2.

Intrebări :

De ce nu este pretenţios ovăzul la sol ?

Care este epoca optimă de semănat la ovăz ?
Care este desimea optimă la semănat la ovăz ?
 3.7. PORUMBUL

3.7.1. Importanţă. Biologie. Ecologie.

Importanţă.

Porumbul este o importantă plantă adusă din lumea nouă în lumea veche, omul
contribuiind în cea mai mare măsură la transformarea ei într-o plantă foarte productivă.
Importanţa porumbului în hrana omului este binecunoscută ca şi aceia în furajarea
animalelor şi pentru industrializare.
În alimentaţia omului boabele “degerminate” prin măcinare uscatărealizează făină,
fulgi de porumb, alimente pentru copii, iar prin măcinare umedă (bobul cu embrion), se
realizează, pe lângă produsele enumerate şi sirop bogat în fructoză, bere, înlocuitori de cafea,
amidon, glucoză, dextroză, etc.
În furajare porumbul are o valoare nutritivă de 1,17-1,30 unităţi nutritive la 1 kg de
boabe. Din ciocălăi se obţin : furfurol, nutreţuri pentru rumegătoare , combustibili.
Pănuşile se folosesc pentru împletituri sau furajare. Tulpinile se utilizează ca furaj
sau în industria celulozei., la fabricarea panourilor aglomerate.
Planta întreagă se folsoeşte pentru obţinerea unor combustibili (metanol, etanol) sau
la însilozare,
Din punct de vedere agrotehnic prezintă o serie de particularităţi :
- capacitate mare de producţie (cu 50 % mai mare ca la celelalte cereale) ;
- are mare plasticitate biologică ;
- este plantă prăşitoare, bună premergătoare pentru majoritatea culturilor ;
- suportă monocultura mai mulţi ani ;
- are coeficient mare de înmulţire (150-400) ;
- se seamănă mai târziu în primăvară ;
- cultura este mecanizabilă complet ;
- recoltarea se face fără pericol de scuturare ;
- valorifică foarte bine îngrăşămintele organice şi chimice precum şi apa de irigaţie
;
- are mai puţine boli şi mai puţin dăunători ;
- există posibilităţi multiple de valorificare a producţiei.

Compoziţia chimică.

Boabele de porumb conţin, în medie, 13,5 % apă, 10,0 % proteine ; 70,7 % extractive
neazotate, din care 61,0 % amidon, 4,0 grăsimi, 1,4 saăruri minerale.

Răspândire.

Porumbul opcupă al treilea loc între plantele cultivate pe glob, după grâu şi orez, cu
137,6 mil.ha în anul 2001, ţări mari cultivatoare fiind SUA, China, Brazilia, Mexic, India.
Ţara noastră a cultivat în anul 2001, 3,1 mil.ha, cu o producţie medie de 2419 kg/ha.

Sistematică. Hibrizi.

Porumbul face parte din familia Gramineceae, subfamilia Panicoideae, tribul

Majdeae, specia Zea mays (n=10 cromozomi).
În funcţie de structura endospermului, specia zea mays cuprinde următoarele
convarietăţi principale :
 -Zea mays conv. indurata (sin vulgaris), cu bobul tare, neted, lucios, cu zona
coronară, rotundiformă. Partea periferică a bobului este cornoasă, iar în interior, în jurul
embrionului amidonoasă. Boabele au culoarea albă, galbenă, portocalie, roşie, alvastră. ;
-Zea mays conv. identata (sin dentiformis) numită ş i porumbul dinte de cal, are o
adâncitură (mişună) pe partea coronară. Zona coronoasă este dispusă periferic şi lateral, cea
amidonoasă în mijlocul bobului. Boabele sunt de culoare galbenă, albă, portocalie.
-Zea mays conv.aorista, porumb intermediar între cele două convarietăţi anterioare ;
-Zea mays conv.everta – porumb pt. floricele ;
-Zea mays conv.saccharata (sin rugosa) – porumb dulce
-Zea mays conv. amylacea – porumb amidonos ;
-Zea mays conv.tunicata – porumb îmbracat.
În lume şi în ţara noastră, actualmente, se cultivă hibrizi de porumb, simpli, dubli şi
triliniari, din convarietăţile indurata, dentiformis şi aorista.
După lungimea perioadei de vegetaţie, hibrizii de porumb cultivaţi în ţara noastră se
clasifică în :
-Hibrizi foarte timpurii, notaţi cu cifre sub 100 ;
-Hibrizi timpurii, votaţi cu 100-199 ;
-Hibrizi semitimpurii, notaţi cu 200-299 ;
-Hibrizi semitârzii, notaţi cu 300-399 ;
-Hibrizi târzii, notaţi cu cifre peste 400.
Hibrizii de porumb sunt zonaţi în funcţie de necesarul în unităţi termice :
- Zonele I-III, în care se înregistrează între 1400-1750 0C, cuprind Câmpiile din sud
şi din vest, Câmpia Bărăganului, sudul Moldovei şi Dobrogea.
În această zonă se recomandă se recomandă cu 75 % din suprafaţă să fie cultivată cu
hibrizi târzii, 20 % cu hibrizi mijlocii şi 5 % cu hibrizi timpurii.
Zona a IV-a, în care se înregistrează 1200-1400 0C cuprinde Podişul Modovenesc,
Depresiunea Jijia-Balhlui, zona dealurilor din Muntenia şi Oltenia, zona Bihorului, Satului-
Mare. În această zonă se recomandă cu 14 % din suprafaţă să fie cultivată cu hibrizi târzii, 50
% cu hibrizii mijlocii şi 36 % cu hibrizi timpurii.
Zonele V şi VI, cuprind Poduşul Transilvaniei, zona dealurilor din Moldova (dreapta
Siretului) şi submontană din Muntenia, în care se realizează 800-1200 0C. În aceste zone se
recomandă hibrizi mijlocii pe 26 % din suprafaţa cultivată şi hibrizi timpurii pe 74 % din
suprafaţă.
Principalii hibrizi de porumb recomandaţi sunt : foarte timpurii – Suceava 95,
Montana, Suceava-108, Suceava 99, bucovina, Fundulea-102 ; timpurii – Suceava-97, Podu-
Iloaiei 110, Ciclon, Cristal, Turda-100, Turda-160, Bucium, Simona, Oana ; semitimpurii –
Turda-200, Elan, Dea, Helga, Turda-260, Turda 215, Fundulea-270, Andreea ; semitârzii –
Fundulea-320, Fundulea-322, Sorin, Vultur, Olt, f-340, Danubiu, Fundulea-365, Rapid, Dacic
; t6rzii – Fundulea-412, Cocor, f-418, Rubin, f-420, Temerar.

Particularităţi biologice.

La germinare porumbul formează o singură rădăcină embrionară, care împreună cu

cele 3-7 rădăcini seminale ce pornesc din mezocotil, formează sistemul radicular temporar al
porumbului. Numărul de nosuri ale tulpinii subterane variază între 6-10 şi din ele se formează
rădăcini coronare, care împreună cu rădăcinile aeriene ce se formează de la 2-7 noduri
supraterestre formează sistemul radicular permanent al porumbului.
Sistemul radicular este bine dezvoltat pătruzând în sol până la 250 cm, iar lateral pe
60-75 cm.
Aproximativ 60 % din rădăcini se găsesc în stratul de sol până la 30 cm.
Tulpina este formată din 7-15 (21) internoduri pline cu măduvă, cu o înălţime de 1,5-
3 m la noi în ţară.
 Frunzele sunt liniare, lungi de 50-80 cm şi late de 4-12 cm, cu marginile ondulate şi
cu celule buliforme pe partea superioară.
Inflorescenţele. Porumbul este unisexuat-monoică. Florile mascule sunt grupate într-
o infloresecenţă terminală numită panicul. Cele femele într-un spic modificat numit ştiulete
sau spadice. Inflorecenţa femelă este protejată de frunze modificate, numite pănuşi.
Polenizarea este anemofilă.
Fructul este o cariopsă, cu MMB de 40-1100 g, frecvent 200-400 g şi MH de 72-88
kg.

Cerinţele faţă de climă şi sol.

Seminţele germinează la temperatura de 8-100 C. După răsărire, temperaturile de 4-

0
5 C, determină oprirea creşterii plantelor, brumele târzii distrug frunzele.
Creşterea se desfăşoară în condiţii bune dacă în luna mai, temperaturile medii nu
scad sub 130, iar în iulie şi august nu coboară sub 180C. Cea mai ridicată viteză de creştere se
realizează la temperaturi de 24-30C.
La înflorire temperatura medie trebuie să fie de 18-24 0C.
La secetă porumbul rezistă bine, mai ales în prima parte a vegetaţiei. Perioada critică
pentru apă este situată între 10-20 iunie şi 10-20 august.
Faţă de lumină se comportă ca plantă de zi scurtă.
Cerinţele faţă de sol nu sunt mari, realizând recolte pe soluri variate. rezultatele cele
mai bune se obţin pe solurile adânci, fertile, luto-nisipoase, care permit dezvoltarea unui
sistem radicular puternic.
Cele mai bune rezultate se obţin pe solurile lutoase la 100 g sol şi peste 20 mg KO la
100 g cu pH 6,5-7,5. Foarte bune sunt solurile aluviale, cernoziomurile, solurile bălane, cele
brun-roşcate şi brune de pădure.
Zona I de cultură se situează în Câmpia din sudul ţării, Dobrogea, partea de sud a
Podişului Moldovenesc, Câmpia de vest până la Sud de Oradea.
Zona a II-a include Podiţul Moldovei, Câmpia de sud spre zona colinară a Carpaţilor
Meridionali şi Câmpia de N-V ţării ;
Zona a III-a de favorabilitate cuprinde Podişul Transilvaniei, Depresiunea
Maramureşului, zonele subcolinare ale Carpaţilor Răsăriteni.

3.7.2. Tehnologia de cultivare

Condiţiile climatice şi cele edafice din majoritatea zonelor ţării noastre şi potenţialul
productiv al hibrizilor din cultură, în condiţiile aplicării unor tehnologii moderne de cultivare,
pot asigura realizarea unor recolte la nivelul celor mai avansate ţări ale lumii.

7.3.2.1. Rotaţia

Porumbul este mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare. Rezultatele cele mai
bune se obţin după leguminoasele anuale pentru boabe şi furajere, după care urmează,
cerealele păioase de toamnă, inul, cânepa, cartoful, sfecla şi floarea-soarelui.
Lucerna, dintre leguminoasele perene, deşi asigură importante cantităţi de azot (120 -
160 kg/ha) şi contribuie la refacerea structurii, datorită consumului mare de apă, nu este
considerată o premergătoare potrivită pentru porumb în zonele mai secetoase, fără condiţii de
irigare.
Rotaţia grâu-porumb este obligatorie, din cauza ponderii de circa 60% a celor două
culturi. În această rotaţie porumbul este favorizat, fiind cultivat după o premergătoare
timpurie. În culturile atacate de fuzarioză, boală comună ambelor specii, această rotaţie se
întrerupe după 4 - 5 ani.
 Porumbul nu se poate cultiva după sorg şi iarbă de Sudan.
Monocultura, de porumb în ţara noastră s-a extins pe solurile fertile, mai joase, cu
apa freatică la mică adâncime, supuse în primăverile mai ploioase excesului temporar de
umiditate – terenuri pe care grâul nu le valorifică în aceeaşi măsură ca porumbul.
În S.U.A., în „cordonul porumbului”, cât şi în sudul Franţei şi în Italia, pe soluri
fertile, permeabile, structurate, bogate în humus, cu pH 6,5 - 7,5, fertilizate raţional şi irigate,
se practica monocultură îndelungată, cu rezultate bune.
Se poate aprecia, însă, că prin monocultura prelungită se reduce conţinutul de humus,
se degradează structura, are loc o acidifiere progresivă a solului, se epuizează solul în
macroelemente şi unele microelemente, se înmulţesc bolile şi dăunătorii specifici,
impunându-se, deci utilizarea unor doze mărite de îngrăşăminte şi tratamente costisitoare.
Rezultatele din ţara noastră reliefează că cele, mai eficiente producţii se realizează în
asolamente de 4 - 6 ani, fapt rezultat şi din datele prezentate în tabelul 3.12.
Tabelul 3.12.
Producţia de porumb în funcţie de rotaţie
Recolta q/ha în:
Staşiunea Sistemul de
asolament de
experimentală cultivare monocultură grâu - porumb
4 – 6 ani
Fundulea neirigat 49,0 55,7 60,2
(cernoziom cambic) irigat 69,6 78,4 80,7
Şimnic neirigat 46,6 52,0 57,5
(brun roşcat) irigat 27,9 33,5 46,8

La rândul său, porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de primăvară şi

chiar pentru grâul de toamnă, caz în care se vor cultiva hibrizi cu perioadă de vegetaţie mai
scurtă în rotaţia porumbului. Cu alte culturi se va acorda atenţie utilizării erbicidelor
triazinice şi prevenirii infestării cu gărgăriţă.

3.7.2.2. Fertilizarea

Datorită producţiei mari de masă uscată la unitatea de suprafaţă, porumbul este o

plantă mare consumatoare de substanţe nutritive.
F. ANGELINI (1965) apreciază porumbul ca fiind o plantă „vorace prin excelenţă”.
Consumul de NPK în kg/t de boabe şi producţia secundară aferentă, în funcţie de
nivelul recoltei, după CR. HERA şi colab. (1980), sunt prezentate în tabelul 3.13.
Rezultă că porumbul este o mare consumatoare de azot (18 - 28 kg/t) şi potasiu (23 -
36 kg/t).
Tabelul 3.13.
Consumul specific de elemente nutritive, în kg/t, de către boabe şi părţile aeriene
aferente, în funcţie de nivelul producţiei.
Elementul Producţia de boabe (t/ha)
chimic 3-4 5–6 7-8 9 - 10 11 - 12 13 - 14 > 14
N 28-26 24-23 22-21 21-20 20-19,5 19-18,5 18
P2O5 14-11 10,5-10,1 9,8-9,6 9,5-9,0 8,9-8,8 8,7-8,6 8,6
K 2O 33-36 30-28 27-26 25,5-24,8 24,6-24,4 24,2-24,0 23,9
Azotul este principalul element în fertilizarea porumbului, care asigură formarea unei
mase foliare bogate, colorată în verde intens şi care influenţează favorabil acumularea
substanţelor proteice. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea limbului de la vârf spre bază,
de-a lungul nervurii mediane care se deschide la culoare. Plantele rămân firave, cu ştiuleţii
mici. Excesul de azot intensifică transpiraţia, creşterea, este luxuriantă plantele devin
sensibile la secetă şi boli şi întârzie maturitatea.
Absorbţia azotului este intensă de-a lungul întregii perioade de vegetaţie.
Fosforul joacă un rol multiplu în creşterea si fructificarea porumbului. Insuficienţa
lui se manifesta prin înroşirea frunzelor de la vârf spre bază, sistemul radicular este slab
dezvoltat, ritmul de creştere este scăzut, se accentuează protandria. Excesul fosforului
determină insuficienţa zincului.
Potasiul măreşte rezistenţa la cădere, secetă şi boli. Carenţa se manifestă prin
îngălbenirea frunzelor de la vârful lor spre bază, iar sistemul radicular rămâne slab dezvoltat.
*
Dintre microelemente, frecvent pe cernoziomurile cambice apare carenţa de
zinc, manifestată prin apariţia dungilor gălbui între nervurile jumătăţii inferioare a
frunzelor, până la necrozarea lor. Carenţa este favorizată de temperaturile scăzute din
mai-iulie, de monocultură şi de excesul de fosfor şi azot.
Fertilizarea organică a porumbului. Gunoiul de grajd, este indicat pe toate tipurile
de sol din ţară, aplicat în doză de 20 - 40 t/ha. Dozele mai mari se aplică pe solurile erodate,
luvisoluri, la culturile irigate etc.
Aplicarea bălegarului se face direct culturii porumbului, „proaspăt” sau fermentat, o
dată la 4 - 5 ani, efectul resimţindu-se şi în anul al treilea de la aplicare în condiţii de
monocultură.
Fertilizarea organo-minerală. Mineralizarea materiei organice prin procese
microbiologice şi prezenţa îngrăşămintelor chimice conduc la obţinerea unor sporuri mari de
recoltă. Rezultate deosebite pe solurile nisipoase, cât şi pe cele erodate s-au obţinut prin
aplicarea împreună a 20 t de gunoi de grajd + N32-48 P32-48.
Îngrăşămintele verzi au rol asemănător gunoiului de grajd, fapt pentru care sunt mult
aplicate în S.U.A., Italia, Ungaria. Ele sunt mai economice când se produc în culturi ascunse
sau sunt cultivate în mirişte. Pentru culturi ascunse se recomandă utilizarea sulfinei, iar
pentru culturi duble se recomandă lupinul alb.
Fertilizarea chimică. Rezultatele de sinteză reliefează că, pe toate tipurile de sol,
fertilizarea cu azot şi fosfor se înscrie cu sporuri semnificative de recoltă; potasiul asigură
sporuri semnificative pe solurile luvice, pe cele nisipoase şi în condiţii de irigare (tab. 3.14).
Sporul producţiei de boabe la 1 kg îngrăşământ este variabil, în funcţie de
tipul de sol, condiţiile climatice şi hibridul cultivat.
În figura 3.4. este prezentat sporul producţiei de boabe datorită îngrăşămintelor cu
azot, aplicate pe fond constant de P70K80 (BORCEAN şi colab.992).
Tabelul 3.14.
Sporul de boabe pentru 1 kg s.a. îngrăşământ
Tipul de sol N P2O5 K2O
Cernoziomuri 12 6 0–5
Aluvial 13 5 0–5
Brun-roşcat argilo-iluvial 9 4 3
Brun argilo-iluvial 9 6 6
 Cu referire la hibrizi, se poate afirma că hibrizii simpli, intensiv cultivaţi, pe fond
nefertilizat, sunt depăşiţi în producţie de către hibrizii dubli extensivi, dar în condiţii de
fertilizare locurile se inversează.

Fig. 3.4. Efectul îngrăşămintelor cu azot

asupra recoltei
La stabilirea dozelor de îngrăşământ se vor avea în vedere: tipul de sol, nivelul
producţiei scontate, rezerva solului, consumul specific, regimul precipitaţiilor, hibridul
cultivat, planta .premergătoare.
Fertilizarea cu azot. În tabelul 3.15. sunt prezentate dozele optime economice de azot
(după CR. HERA şi Z. BORLAN, 1980).
Dozele optime economice de azot, în condiţii de cultură neirigată sunt cu 30 - 90 kg
mai mici decât în cultură irigată.
În funcţie de producţia planificată consumul specific se modifică determinarea dozei
putându-se realiza simplu, calculând 24 kg N pentru fiecare tonă de boabe la o producţie sub
5 t/ha; 22 kg N/t la o producţie între 6 - 10 t/ha şi, respectiv, 20 kg N/t la producţii de peste 10
t/ha.
Tabelul 3.15..
Dozele optime economice medii de azot la porumb, în funcţie de producţia planificată(boabe)
şi de asigurarea potenţială a solului cu azot
(apreciată după indicele azot – I.N.)*
Producţia planificată boabe DOE de N (kg/ha) la IN al solului
(kg/ha) 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
5000 144 134 122 113 106 100 94 89
6000 168 157 146 138 130 124 118 114
7000 191 180 169 160 153 147 141 137
8000 211 201 190 181 173 167 161 157
9000 231 220 209 200 193 186 180 176
10000 248 238 226 217 210 204 199 194
11000 265 254 213 234 227 221 216 210
12000 280 269 258 249 242 236 230 226
14000 308 297 286 277 270 234 258 254
* Faţă de original, tabelul este simplificat, luând în considerare numai 10 nivele de producţie (în loc de 20) şi 8 nivele de I.N. (faţă de 9).

Doza se reduce cu 20 - 50 kg N/ha când porumbul urmează după leguminoase, de

asemenea, se reduce cu 2 kg N pentru fiecare tonă de gunoi dată direct porumbului şi,
respectiv, cu 1 kg N, când aplicarea gunoiului s-a făcut la planta premergătoare; se reduce cu
20 - 30 kg N în cazul hibrizilor sensibili la frângerea tulpinilor.
Doza se majorează cu 20 kg N/ha când porumbul urmează după floarea soarelui şi cu
25 kg N/ha după cartofi târzii sau în al III-lea an de monocultură
 În funcţie de asigurarea cu apă, de precipitaţiile din intervalul octombrie-februarie,
doza se corectează cu +/- 5 kg/10 mm precipitaţii peste sau sub medie; se măreşte cu 20 kg/ha
pe solurile cu aport freatic şi când semănatul se face în primăveri umede şi se micşorează cu
20 kg în primăverile secetoase.
Aplicarea azotului trebuie efectuată fracţionat, astfel:
- 30 - 40 kg/ha azot sub formă de îngrăşământ complex sau de azotat de
amoniu, concomitent cu semănatul;
- la praşilele a II-a şi a III-a mecanice se aplică 30 - 70 kg/ha azot sub formă de uree,
azotat de amoniu sau îngrăşăminte lichide;
- concomitent cu irigarea se vor asigura doze de 10 - 20 kg/ha, corelate cu dozele,
aplicate anterior şi starea culturii.
Fertilizarea cu fosfor. În funcţie de nivelul producţiei scontate şi starea de
aprovizionare a solurilor cu fosfor, CR. HERA şi Z. BORLAN (1980) recomandă dozele
economice înscrise în tabelul 3.16.
Tabelul 3.16.
Dozele optime economice (DOE) medii de P2O5 , în funcţie de producţia planificată(boabe)
şi starea de aprovizionare a solurilor cu fosfor mobil

Producţia planificată boabe DOE de P2O5 (kg/ha) când PAL** este de (ppm P):
(kg/ha) 10 20 30 40 50 60
5000 82 61 42 27 14 -
6000 95 74 55 40 27 18
7000 106 85 66 50 38 28
8000 115 93 75 59 47 37
9000 122 101 82 67 54 45
10000 129 107 89 73 61 51
11000 134 113 94 79 66 57
12000 139 117 99 83 71 61
13000 143 121 103 87 75 65
14000 146 125 106 91 78 69
*Faţă de original, tabelul este simplificat; luând în considerare numai 10 nivele de producţie în loc de 20 şi numai 6
nivele de aprovizionare a solului cu fosfor faţă de 13.
**P din fosfaţii solubili în acetat lactat de amoniu.

Doza se poate calcula expeditiv, plecând în calcul de la un consum de 9 kg P 2O5 /t

boabe, la în conţinut al solului de peste 6 mg/100g sol. Pe solurile cu conţinut sub 6 mg
P2O5 /100 g sol doza se va majora 15 - 20 kg P2O5 pentru fiecare mg sub limita menţionată.
Doza se reduce pentru fiecare tonă de gunoi cu 1 kg P 2O5, când aplicarea s-a făcut
direct porumbului şi cu 0,5 kg P2O5, pentru fiecare tonă de gunoi aplicată plantei
premergătoare.
Încorporarea în sol a îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.
Îngrăşămintele complexe cu fosfor se pot aplica primăvara la pregătirea patului
germinativ, încorporându-se adânc cu grapa cu discuri, sau în benzi concomitent cu
semănatul (fertilizarea starter).
Fertilizarea cu potasiu. Dozele optime, economice şi starea aprovizionare a solului
cu potasiu mobil, calculate de CR. HERA şi Z. BORLAN (1980) sunt prezentate în tabelul
3.17.

Tabelul 3.17.
Doza optimă de K2O, în funcţie de producţia planificată şi de starea
de aprovizionare a solurilor cu potasiu mobil.
Producţia planificată boabe DOE de K2O (kg/ha) când KAL este de (ppm K):
(kg/ha) 60 100 140 180 220 260
5000 120 86 54 26 - -
6000 141 107 75 47 21 -
 7000 160 125 94 65 39 17
8000 176 141 110 81 56 33
9000 190 155 124 95 70 47
10000 203 168 137 108 82 60
11000 214 179 148 119 94 71
12000 224 190 158 129 104 81
13000 233 199 167 139 113 91
14000 242 207 175 147 121 99
*Faţă de original tabelul este simplificat, luând în considerare numai 10 nivele de producţie faţă de 20 şi numai 6
nivele de a aprovizionare a solului cu potasiu, faţă de 9.

Pentru fiecare tonă de gunoi doza se reduce cu 2,5 kg K 2O/t, când gunoiul se aplică
direct şi cu 1 kg K2O/t, când gunoiul s-a aplicat plantei premergătoare.
Sporurile de recoltă cele mai mari s-au obţinut pe solurile luvice, erodate, nisipoase şi
în cultura irigată când, datorită dozelor mari de azot, se impune şi aplicarea de potasiu, pentru
a mări rezistenţa la frângere.
Aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu este similară cu aplicarea îngrăşămintelor cu
fosfor.
Aplicarea microelementelor. Pe cernoziomurile fertilizate repetat, mulţi ani, cu azot
şi fosfor, cu pH-ul peste 7, este necesară aplicarea preventivă a sulfatului de zinc, o dată la 4 -
6 ani, în cantitate de 8 - 10 kg/ha.
Dacă apar în vegetaţie simptomele carenţei de zinc, se execută 1 - 3 stropiri, la
intervale de 7 - 10 zile, începând cu faza de 4 - 5 frunze cu soluţii de sulfat de zinc în
concentraţie de 1%.
Amendamentele cu calciu. Pe solurile acide, cu pH sub 5,9 şi cu gradul de saturaţie
în baze mai mic de 75%, folosirea amendamentelor cu calciu, o dată la 4 - 5 ani, este
obligatorie în cultura porumbului.

3.7.2.3. Lucrările solului.

Acestea încep imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare şi vizează,

pe lângă mobilizarea solului, încorporarea resturilor vegetale, mărunţirea, nivelarea şi
realizarea în rezerve cât mai mari de apă în sol.
După premergătoare timpurii se execută arătura de bază la 20 - 25 cm adâncime pe
terenurile mai uşoare şi la 25 - 30 cm pe terenurile mijlocii şi grele, cu plugul în agregat cu
grapa stelată.
Până în toamnă terenul se menţine afânat şi curat de buruieni, prin lucrări cu grapele
cu discuri.
Efectuarea a două arături, vara la 20 cm adâncime, şi toamna la 30 cm, nu se justifică
prin sporurile de producţie obţinute.
După plantele recoltate târziu se execută arătura de toamnă la aceleaşi
adâncimi ca şi arătura de vară, cu plugul în agregat cu grapa stelată.
În condiţiile solurilor grele, compacte, cu exces temporar de umiditate, pentru
îmbunătăţirea regimului aero-hidric se vor executa afânări adânci la 50 - 80 cm, o dată la 4
ani.
Pe solurile cu strat arabil subţire, adâncimea arăturii se va limita în funcţie de
grosimea acestuia.
Pe terenurile în pantă arăturile se vor executa numai de-a lungul curbelor de nivel.
Lucrările solului din primăvară asigură calitatea însămânţării, încolţirea şi răsărirea
porumbului.
Dacă terenul este nivelat, neîmburuienat şi fără resturi vegetale la suprafaţă, solul se
va lucra în preziua semănatului cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa
cu colţi.
 Dacă la desprimăvărare terenul este denivelat, şi îmburuienat, după zvântarea
terenului se execută o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grape cu colţi, pregătirea
patului germinativ urmând să se facă în preziua semănatului, cu combinatorul, perpendicular
pe direcţia de semănat.
Se vor evita trecerile repetate cu agregatele, de la desprimăvărare şi până la semănat.
Este corespunzător patul germinativ când solul, pe adâncimea de 3 - 6 cm este
mărunţit şi zvântat, iar dedesubt este „aşezat”, pentru a favoriza ascensiunea apei la bob.
Pentru obţinerea de economii de combustibil şi evitarea tasării accentuate se
recomandă efectuarea printr-o singură trecere a mai multor operaţiuni: administrarea
îngrăşămintelor, a erbicidelor, insecticidelor, o dată cu lucrările de pregătire a patului
germinativ.
În diferite ţări se practică, în prezent, sistemul de lucrări minime („minimum
tillage”), în două variante:
- cu o singură trecere: se execută fertilizarea, aratul, discuitul; grăpatul, erbicidarea şi
semănatul;
- cu două treceri: la prima trecere, se realizează fertilizarea, arătura; discuirea şi
erbicidarea - variantă posibil de aplicat şi în condiţiile din ţara noastră.
În prezent, în S.U.A., Franţa şi Italia s-au obţinut rezultate bune în sistemul „no
tillage”, adică prin semănatul porumbului în miriştea plantei premergătoare, deci în teren
nelucrat. Acest sistem se practică şi la noi în cultura succesivă pe terenuri irigate, prin
însămânţare în mirişte cu MCSN-6 care, la o singură trecere, realizează lucrarea solu lui în
zona rândurilor, semănatul şi erbicidarea.
Atenţie se acordă în diferite ţări şi sistemului alternativ prin care arătura nu se
execută anual şi între aceşti ani se lucrează numai cu grapele cu discuri. Rezultatele de până
acum reliefează că nivelul recoltelor, prin acest sistem se diminuează numai cu 4 - 5% faţă de
sistemul cu arături normale.

3.7.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa. Materialul seminal trebuie să aibă puritatea minimă de 98% şi germinaţia

minimă de 90%.
Împotriva agenţilor patogeni din sol (Fusarium, Pythium, Penicillium, Aspergillus,
Sorosporium holcisorghi) sămânţa se tratează cu Tiradin75 (3kg/t), Metoben 70 (2kg/t),
TMTD 75 (4kg/t). Se previn, astfel, fenomenele de „clocire a seminţelor” în sol.
Protecţia împotriva dăunătorilor din sol (Agriotes sp., Tanymecus dilaticollis etc.) se
realizează prin tratarea seminţelor cu Seedox 80 WP (12,5kg/t), Furadan 35 ST (2,5kg/t),
Diafuran 35 ST (25kg/t), Carbodan 35 ST (25kg/t), Sinolintox 10 G (20 l/t).
Perioada de semănat. Semănatul porumbului se realizează atunci când, la ora 7, la
10 cm adâncime, temperatura este de 8°C şi vremea este în curs de încălzire.
Calendaristic, cele mai bune rezultate se obţin în zona de câmpie, când se seamănă
între 1 - 20 aprilie şi între 15 - 30 aprilie, în celelalte zone.
Semănatul timpuriu, de obicei, asigură umiditatea necesară germinării, iar încolţirea
şi răsărirea se produc în timp scurt. Pentru fiecare zi câştigată la răsărire se grăbeşte cu două
zile apariţia paniculelor şi a stigmatelor: se reduce deci, perioada de vegetaţie. Dacă
semănatul se face prea timpuriu, se prelungeşte durata răsăririi, ceea ce are drept consecinţă o
stagnare în creştere, existând şi pericolul putrezirii boabelor în sol. La fel de mari sunt
pagubele şi prin întârzierea semănatului, când se reduce umiditatea solului; perioada de
înflorire-fecundare este împinsă în intervalul cu temperaturi ridicate şi umiditate relativă
aerului mai mică, fapt care sporeşte procentul plantelor sterile şi reduce randamentul de
boabe.
Semănatul începe cu hibrizii timpurii, mai rezistenţi la temperaturile scăzute, pe
soluri cu textura uşoară, care se zvântă mai repede.
Densitatea. Constituie factorul tehnologic de bază pentru realizarea unor recolte
mari, porumbul reacţionând mai puternic la acest element tehnologic decât alte prăşitoare
(fig. 3.5).
Intensivizarea tehnologiei de cultivare a porumbului prin introducerea de
hibrizi noi, mărirea nivelurilor de fertilizare, irigarea etc., au condus la recolte mai
mari numai prin corelarea acestor verigi cu densitatea lanului, respectiv cu creşterea
suprafeţei foliare la unitatea de suprafaţă. La densităţi prea mari însă, frunzele
inferioare ajung la un randament, fotosintetic scăzut, în lan se accentuează protandria,
se reduce conţinutul de substanţe proteice din boabe.
Factorii obligatorii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea densităţii sunt:
hibridul cultivat, umiditatea şi fertilitatea solului.
Caracteristicile hibridului luate în considerare sunt: înălţimea plantelor, numărul de
frunze, lăţimea frunzelor faţă de tulpină şi rezistenţa la frângere şi cădere.
Rezultă că hibrizii timpurii care au talie mai joasă şi în număr de frunze mai mic
comparativ cu hibrizii târzii se vor cultiva cu densitate mai mare.
Hibrizii cu raportul producţiei de boabe : aparat vegetativ de circa 1:1 asigură
producţii ridicate la densităţi mai mari decât cei cu raportul favorabil aparatului vegetativ.

Fig. 3.5. Influenţa densităţii plantelor asupra mărimii ştiuleţilor de porumb

şi a producţiei de boabe la hectar
Fertilitatea şi umiditatea modifică densitatea doar la acelaşi hibrid.
În zonele umede, unde gradul de fertilitate a solului este scăzut, factorul limitativ al
recoltei îl constituie nivelul de fertilizare. La stabilirea densităţii trebuie să se ţină seama de
posibilităţile de aprovizionare cu apă pe tot timpul vegetaţiei.
În zonele cu precipitaţii reduse (Câmpia Dunării, Dobrogea etc.) elementul de bază în
stabilirea densităţii îl constituie rezerva de apă acumulată în perioada toamnă – iarnă –
primăvară, până la semănat.
Când rezerva de apă are un deficit ce depăşeşte 60 mm, densitatea se reduce, din
start, cu 3 - 5 mii plante/ha.
Pe suprafeţele irigate densitatea se măreşte cu 10 - 15 mii plante/ha.
În prezent, în ţara noastră, pentru sortimentul de hibrizi zonaţi se practică densităţile
menţionate în tabelul 3.18.
Tabelul 3.18.

Densitatea la recoltare (mii plante/ha) în funcţie de perioada de vegetaţie a hibrizilor

şi tipul de cultură
Densitatea la maturitate Culturi neirigate Culturi irigate
 (mii plante/ha) (mii plante/ha)
Hibrizi timpurii 45 – 60 65 – 70
Hibrizi mijlocii 40 – 55 60 – 65
Hibrizi târzii 40 – 50 60 – 65

Cantitatea de sămânţă la hectar variază între 15 - 30 kg, în funcţie de puritate,

germinaţie şi MMB. Pentru realizarea densităţilor dorite la recoltare, la semănat, se măreşte
numărul de seminţe cu 10 - 15% reprezentând pierderile ce apar până la răsărire şi în
intervalul răsărire – recoltare.
Distanţa între rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate şi pe cele irigate prin
aspersiune şi de 80 cm pe terenurile irigate prin brazde.
Reducerea distanţei între rânduri la 50 cm a determinat realizarea unor sporuri de 5 -
10%, dar nu în toate cazurile. Prin reducerea distanţei se realizează o mai bună distribuţie a
plantelor în lan.
Adâncimea de semănat variază în funcţie de textura şi umiditatea solului. În
regiunile mai umede, cu soluri grele semănatul se va realiza la 5 - 6 cm. Pe suprafeţele din
zone mai uscate, pe soluri cu textură mijlocie, adâncimea de semănat se măreşte la 6 - 8 cm.
Fiecare centimetru în plus la adâncimea de semănat, în funcţie de temperatură, întârzie
răsărirea cu 5 - 30 ore.
Semănatul se realizează cu semănători de precizie tip SPC, obişnuit cu SPC 8 pe
terenurile plane şi cu SPC4 pe terenurile în pantă. Viteza de lucru este de 5 - 11 km/oră.
3.7.2.5. Lucrări de îngrijire
Combaterea buruienilor reprezintă principala lucrare de îngrijire, porumbul (la fel
ca şi sfecla pentru zahăr) având un ritm lent de creştere în primele faze şi o densitate redusă
la unitatea de suprafaţă, nu poate rezista în competiţia cu cele 800 – 1.500 buruieni care răsar
la 1 m2 .Cercetările efectuate în 15 staţiuni experimentale din ţara noastră arată că la hibrizii
cultivaţi în prezent pierderile de recoltă datorate îmburuienării sunt de 30 - 90%, ceea ce
înseamnă 3.000 – 7.000 kg/ha boabe.
La I.C.C.P.T. Fundulea, într-un teren infestat cu Sorghum halepense, producţia de
porumb s-a diminuat cu 9.000 kg/ha.
COJOCARU (1978) menţionează unele rezultate experimentale după BELL,
HOEPPE (1972) privind efectul fitotoxic al exsudatelor rădăcinilor de mohor asupra
porumbului care, împreună cu consumul mare de apă a mohorului, au redus recolta de
porumb cu 317 - 495 kg/ha.
Combaterea buruienilor se poate realiza prin lucrări mecanice şi manuale, prin
utilizarea erbicidelor sau, combinat, prin lucrări mecanice şi folosirea erbicidelor.
În prima variantă tehnologică, fără utilizarea erbicidelor, se execută următoarele
lucrări:
- grăpat cu grapa cu colţi, după 4 - 6 zile de la semănat, pentru distrugerea
buruienilor şi a crustei;
- grăpat după răsărire, când porumbul şi-a desfăcut prima frunză, după ce se ridică
roua, ca ţesuturile plantelor să fie elastice. Lucrarea se execută perpendicular pe direcţia
rândurilor.
- lucrarea cu sapa rotativă, când porumbul are 3 - 5 frunze executată la viteza
maximă a tractorului;
- prima praşilă mecanică între rânduri, la adâncimea de 8 - 12, cm cu viteza de 4 - 5
km/ha, pentru a nu acoperi plantele;
- praşila a doua se execută după 10 - 14 zile, la adâncimea de 7 - 8 cm, cu viteza de 8
- 10 km/h;
- praşila a treia după 15 - 20 de zile de la a doua, la adâncimea de 5 - 6 cm, cu viteza
de 10 - 12 km/h.
Praşilele mecanice vor fi urmate de, praşile manuale, economic fiind doar două, după
primele două praşile mecanice.
Praşila a patra nu aduce sporuri în recoltă.
Pe terenurile cu multe precipitaţii, este motivată bilonarea porumbului.
Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu erbicidele menţionate în tabelul
3.19.
Utilizarea erbicidelor permite înlăturarea prăşitului manual, dar nu exclude
efectuarea a 1 - 3 praşile mecanice.
Copilitul la hibrizii actuali, cu capacitate redusă de lăstărire, nu mai este necesar.
Combaterea dăunătorilor în perioada de vegetaţie poate să apară ca necesară, dacă
nu s-au efectuat tratamente adecvate la sămânţă, sau când porumbul este amplasat pe terenuri
proaspăt arate, după păşuni, fâneţe, după leguminoase perene, care menţin solul reavăn, şi
favorabil atacului viermilor-sârmă. Este de preferat ca aceste terenuri să fie evitate.
Reliefăm că tratamentele împotriva răţişoarei porumbului şi a viermilor-sârmă
trebuie să fie efectuate la sămânţă sau o dată cu semănatul, fiind mai eficiente decât cele din
perioada de vegetaţie.
Irigarea. În funcţie de zona de cultură şi hibridul cultivat, consumul de apă al
porumbului variază, între 4.800 şi 5.800 m3/ ha.
Perioada critică pentru apă se suprapune intervalului secetos dintre 20 - 30 iunie si 20
- 30 august.
Necesarul de apa zilnic este de 15 - 25 m 3/ha/zi în luna mai, 35 - 45 m3/ha/zi în luna
iulie şi 35 - 45 m3/ha/zi în august.
Când nu sunt restricţii de apă şi energie, se recomandă ca pe tot parcursul vegetaţiei
să se menţină umiditatea peste plafonul minim (1/3, 1/2 sau 2/3 IUA) pe adâncimea de 60 -
80 cm. În caz de restricţii de energie sau de apă, se va aplica o udare, în faza de 8 - 10 frunze,
cu 700 m3/ha; următoarea udare cu circa 10 zile înainte de apariţia paniculului şi ultima udare
după fecundare, în perioada umplerii boabelor. Influenţa regimului de irigare asupra sporului
de recoltă (%) la porumb, după V. BÎRNAURE (1972) ; este reprezentată de figura 3.6.
Tabelul 3.19.
Udarea de răsărire (200 - 400 m3
apă/ha) este necesara în primăverile
secetoase.

Fig. 3.6. Influenţa regimului de irigare

asupra sporului de recoltă (%) la porumb
(medii pe 6 ani)

3.7.2.6. Recoltarea

Recoltarea mecanizată a porumbului sub forma de ştiuleţi. Începe când

umiditatea boabelor ajunge la 30 - 32% si se încheie când aceasta este cuprinsă între 24 -
26%. Mai târziu, “recoltarea în ştiuleţi” se execută manual, pentru a preveni scuturarea
boabelor.
Dintre combine şi echipa-mentele care s-au fabricat în ţară pentru „recoltarea în
ştiuleţi", menţionăm:
- Combina autopropulsată C6P, care execută o recoltare integrală, ştiuleţii depănuşaţi
fiind încărcaţi în remorca trasă de combină, iar tulpinile tocate într-o altă remorcă ce se depla-
sează în paralel cu combina;
- Combina tractată C3P, care recoltează ştiuleţii pe care-i colectează într-o remorcă,
taie şi toacă tulpinile. Depănuşarea, ştiuleţilor se execută staţionar cu instalaţia DS-6;
- Combina C12 + CS - 4M70 şi EDR reprezintă culegător de ştiuleţi, echipament de
depănuşare şi combină de fabricaţie străină cu echipamente adecvate.
Recoltarea mecanizată sub formă de boabe. Începe când umiditatea acestora scade
sub 25%.
Recoltarea sub formă de boabe se execută cu C 12 + CS-4 – M70 +EZ sau C14 + CS-6 +
ET sau alte tipuri de combine cu echipamente de culegere a ştiuleţilor şi treieratul acestora.
Boabele recoltate trebuie aduse la umiditatea de 14%.
Recoltarea manuală. Se poate efectua sub formă de ştiuleţi depănuşaţi; ulterior se
taie tulpinile şi se leagă în snopi.
În zonele mai umede din nordul Moldovei şi din Transilvania se recoltează plantele
întregi, se aşează în glugi, urmând ca detaşarea ştiuleţilor să se facă ulterior. Motivaţia
procedeului constă în discuirea mai rapidă a terenului.
Păstrarea ştiuleţilor se realizează în pătule de diferite tipuri constructive.
Raportul dintre recolta de boabe şi recolta de „tulei” (tulpini) variază între 0,51 -
0,92, micşorându-se cu atât mai mult, cu cât condiţiile au fost mai puţin favorabile culturii
porumbului.
Procentul de pănuşi poate fi apreciat la 1/8 - 1/10 din producţia de boabe.
Randamentul de boabe oscilează între 78 - 83%.

3.7.3. Cultura succesivă de porumb

 Culturile succesive semănate până la 1 iunie trebuie să beneficieze de 1.200 –
1.500°C (temperaturi mai mari de 10°C) în Câmpia Română, sudul Moldovei, Dobrogea şi o
parte din vestul ţării.
Amplasarea culturilor succesive în zonele menţionate se va face pe terenuri irigate. În
unele zone mai umede, pe soluri cu aport freatic, se pot realiza culturi succesive pentru masă
verde şi siloz.
Reuşita culturii este dependentă de alegerea corectă a hibrizilor. În cultură succesivă
se vor utiliza hibrizi extratimpurii, cu o perioadă de vegetaţie de până la 110 zile.
Semănatul porumbului nu trebuie să depăşească intervalul 1 - 5 iulie. Din acest
considerent amplasarea se va face după culturi care părăsesc terenul devreme (secară, masă
verde, borceaguri, mazăre, cartofi timpurii, rapiţă, orz şi soiuri timpurii de grâu).
Grăbirea semănatului se poate realiza prin semănat direct în teren nelucrat, folosind
maşina MCSN-6 sau AM-9.
Pe terenurile îmburuienate este necesară, totuşi, efectuarea unor arături superficiale
sau lucrarea solului prin 2 - 3 treceri cu grapele cu discuri.
Fertilizarea se face cu azot (80 - 100 kg/ha s.a.), eventual cu fosfor şi potasiu.
Densitatea la recoltare trebuie să fie de 65 - 70 mii plante/ha. După semănat se aplică
udarea de răsărire cu 300 - 400 m3 apă/ha.
În cursul vegetaţiei se mai execută 4 - 6 udări, la intervale de 10 - 14 zile cu norme
de 500 - 800 m3 apă/ha.
Celelalte lucrări sunt identice cu cele de la cultura porumbului pentru boabe.
În anii normali, culturile succesive de porumb ajung la maturitate spre sfârşitul lunii
octombrie.
În anii când porumbul nu ajunge la maturitate până la venirea brumelor, este necesară
prelucrarea sub formă de pastă, sau se însilozează.

Întrebări:

1. Ce alte întrebuinţări mai are porumbul ?

2. Care sunt principalele convarietăţi de porumb ?
3. Care este epoca optimă de semănat la porumb ?
4. Care sunt principalele erbicide ce se folosesc
postemergent la porumb ?
 Capitolul 4

LEGUMINOASE PENTRU BOABE

4.1. GENERALITĂŢI.

4.2. MAZĂREA

4.2.1. Importanţă. Biologie. Ecologie.

Importanţă.

Seminţele de mazăre sunt folosite în alimentaţie în stare nematură, ca legumă sau în

stare matură (boabe uscate), decorticate şi transformate în făină, apoi preparate sub formă de
supe sau piure.
Are utilizări furajere multiple în hrana animalelor, îndeosebi a tineretului. Planta intră
în mestec cu graminee formând borceagurile.
Importanţa agronomică este extrem de mare, deoarece lasă în sol cantităţi mari de
azot, fiind o foarte bună plantă premergătoare, mai ales pentru grâu.

Compoziţia chimică.

Seminţele de mazăre conţin 25 % proteine, 50 % amidon, 1,2 % lipide, 6,1 %

celuloză, 3,5 % săruri minerale. Ca urmare a acestei compoziţii chimice, boabele au valoare
alimentară şi furajeră excepţională.

Răspândire.

Mazărea este o cultură specifică zonei temperate din emisfera nordică.

În anul 2001 s-au cultivat pe glob 6,2 milioane ha cu mazăre, cu o producţie medie
de 1688 kg/ha. Suprafeţe mari cultivă Federaţia Rsuă, Ucraina, China, India, Canada, Franţa,
Ungaria, Danemarca.
În România, în 2001 s-au cultivat 15 mii de ha cu o producţie medie de 1333 kg/ha.

Sistematică. Soiuri.

Mazărea cultivată aparţine genului Pisum cu speciile importante – Pisum sativum –

mazărea comună şi Pisum arvense – mazărea furajeră. Principalele soiuri de mazăre sunt :
Alina, Corina, Dora, Marina, Rodil, vedea, Caracal 39, Mona, autohtone şi Alfetta, Franţa,
Grafila, Turbo din Germania.
Parituclarităţi biologice.

Rădăcina marării este pivotantă, ramificată, bine dezvoltată, ajungând la 100 de cm

adâncime. Pe rădăcini se formează nodozităţi datorită bacteriei Rhizobium leguminosarum.
Tulpina este înaltă de 60-150 cm, erectă sau semierectă până la înflorire şi repentă la
maturitate.
 Frunzele sunt paripenat compuse, având 1-3 perechi de foliole, cu stipele mai mari
decât foliolele şi cărcei la partea superioară. La soiurile cu gena „afila” foleolele sunt
înlocuite de cârcei, fotosinteza fiind asigurată de stipele şi celelalte părţi ale plantei.
Lanul se poate recolta cu combina direct.
Florile sunt grupate în raceme, cu petale de culoare albă.
Fructul este o păstaie cu 3-6 seminţe. Păstăile sunt uşor dehiscente.
Seminţele sunt aproape sferice, de culoare roză, verzuie, cafenie, neagră, cu MMB de
200-350 g şi MH de 75-80 kg. Stilul poate fi diferit colorat.

Cerinţele faţă de climă şi sol.

Germinează la 1-30C, având cerinţe mari faţă de apă în acest proces. După răsărire
suportă temperaturi de -4…-60C.
Dezvoltarea normală a plantelor este favorizată de temperaturile moderate şi
umiditate sificientă.
Temperatura optimă este de 15-180C iar după fecundare 15-200C.
Este pretenţioasă faţă de apă, având un consum specific de 600-700. Consumul
maxim are loc cu circa 2 săptămâni înaintea înfloritului şi 2 săptămâni după înflorit.
Preferă solurile mijlocii, luto-nisipoase sau nisipo-lutoase, cu capacitate bună de
reţinere a apei, bogate în humus, fosfor şi potasiu, cu pH 6,5-7,5.
Solurile cele mai bune sunt cernoziomurile.
Cele mai favorabile zone sunt în Câmpia de Vest, apoi în Câmpia Româna, Câmpia
Transilvaniei şi Crişurilor, în nord-vestul ţării.

4.3. Tehnologia de cultivare

4.2.2.1. Rotaţia

Este de dorit ca mazărea să urmeze după plante care părăsesc terenul devreme,
permiţând lucrarea mai timpurie şi cât mai corectă a solului, care să fie nivelat, fără resturi
vegetale şi buruieni încă din toamnă. Cele mai bune rezultate se obţin după cereale păioase şi
după unele culturi prăşitoare cu recoltare mai timpurie şi în condiţiile în care au fost
combătute bine buruienile.
În România structura culturilor a impus, timp îndelungat, cultivarea mazării, în
primul rând după porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahar, cartof, rapiţă (cu rezultate destul
de bune). Se recomandă, de altfel, ca mazărea să urmeze după porumb, datorită rezistenţei
(relative) la efectul remanent al erbicidelor pe bază de atrazin.
Nu se recomandă amplasarea culturilor de mazăre după alte leguminoase, pe de o
parte, pentru a evita riscurile excesului de azot, iar pe de altă parte, din cauza perpetuării şi
amplificării atacului unor boli; de altfel, pentru structura culturilor din România ar fi
neraţional să se renunţe la efectul ameliorator al leguminoasei în asolament.
Mazărea este o plantă care nu se autosuportă şi, ca atare, monocultura este exclusă. În
cazul cultivării repetate a mazării pe acelaşi teren, apare fenomenul de "oboseala solului",
care se manifestă, în principal, prin tulburări bruşte de creştere, absenţa formării nodozităţilor
pe rădăcini, putrezirea rădăcinilor şi a tulpinii. Aceste fenomene sunt accentuate de stagnarea
apei şi de excesul de apă, datorate compactării solului şi drenajului defectuos. În monocultură
se amplifică îmburuienarea terenului, atacul de boli şi dăunători, astfel că producţiile scad
considerabil. În prezent, se acceptă că mazărea poate reveni pe acelaşi teren după 3 - 4 ani,
fără risc, cu condiţia tratării seminţelor, înainte de semănat, împotriva bolilor.
La rândul său, mazărea este o premergătoare foarte bună pentru multe culturi şi o
excelentă premergătoare pentru grâu, deoarece, se recoltează timpuriu, are o influenţă
favorabilă asupra structurii solului, solul este reavăn şi se poate ara în condiţii bune, în sol
rămâne o cantitate apreciabilă de materie organică şi de azot (circa 1,5 t substanţă uscată şi 30
- 100 kg N/ha). În condiţiile din România mazărea trebuie cultivată în solele în care urmează
să fie semănat grâu de toamnă. Sunt situaţii când, după mazărea recoltată timpuriu, în luna
iunie, sunt semănate culturi succesive, care folosesc bine disponibilul termic rămas până în
toamnă.

4.2.2.2. Fertilizarea

Se consideră că, pentru a da o recoltă de o tonă boabe, o cultură de mazăre consumă,

în medie, 60 kg N, 8 kg P2O5, 30 kg K2O, 25 kg CaO, 6 kg Mg.
Azotul. În condiţii normale de cultivare, s-a determinat că cea mai mare parte din
azotul necesar plantelor de mazăre (42 - 75%) este asigurat prin activitatea bacteriilor
fixatoare; restul provine din rezervele solului sau din remanenţa îngrăşămintelor aplicate
plantei premergătoare.
Ca urmare, pe terenurile fertile, bine cultivate an de an, după premergătoare
fertilizate, mazărea nu necesită îngrăşăminte cu azot; administrarea acestora are un efect
nesemnificativ asupra nivelului producţiilor şi a continuţului boabelor în proteine. Din contră,
azotul, în cantităţi mai mari, are a serie de efecte nefavorabile, printre care: favorizarea
dezvoltării vegetative în dauna formării păstăilor şi a boabelor; amplificarea problemelor
legate de buruieni; este influenţată nefavorabil formarea nodozităţilor şi fixarea azotului de
către bacteriile din nodozităţi.
Administrarea îngrăşămintelor cu azot în cultura mazării este recomandată numai în
condiţii de cultivare mai puţin favorabile: pe solurile mai puţin fertile, cum sunt cele acide
sau cele nisipoase, care oferă condiţii mai puţin bune pentru activitatea bacteriilor fixatoare;
după premergătoare care sărăcesc solul în azot. Dozele pot fi de 20 - 50 kg N/ha, în funcţie de
situaţia concretă; întreaga doză aplicată la pregătirea patului germinativ.
Fosforul. Este important în dezvoltarea mazării, influenţând favorabil formarea
nodozităţilor, deci fixarea azotului şi determină un înflorit mai bogat şi o legare mai bună a
boabelor. Deşi consumul de fosfor este moderat, totuşi trebuie reţinut că mazărea
reacţionează puternic la insuficienţa fosforului.
Ca urmare, în toate situaţiile se recomandă administrarea îngrăşămintelor cu fosfor,
dozele fiind de 25 - 35 kg P 2O5/ha pe terenurile fertile şi de până la 50 - 60 kg P 2O5/ha pe
terenurile mai sărace.
Potasiul. Pe solurile uşoare, superficiale, administrarea potasiului poate fi necesară.
Dozele, în asemenea, situaţii sunt de 40 - 60 kg K 2O/ha, aplicate o dată cu fosforul, sub
arătură (ca îngrăşăminte simple) sau la patul germinativ (ca îngrăşăminte complexe).
Influenţa favorabilă a administrării îngrăşămintelor cu microelelemente, îndeosebi a
borului, molibdenului, manganului, este menţionată frecvent de către specialişti.
Microelementele contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de fixare a azotului şi, în general, la o
mai bună dezvoltare a plantelor. Îngrăşămintele cu microelemente pot fi administrate prin
încorporare în sol, înainte de semănat sau în vegetaţie, prin stropiri pe frunze.

4.2.2.3. Lucrările solului

Fiind semănată primăvara foarte timpuriu, mazărea are pretenţii deosebite faţă de
lucrările de pregătire a terenului.
 Dezmiriştirea. Imediat după recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului
de resturile vegetale, se recomandă să se efectueze o lucrare de dezmiriştit, cu scopul
mărunţirii buruienilor, a resturilor vegetale (miriştea) şi a stratului superficial al solului.
Arătura. Cât mai curând posibil terenul se ară cu plugul în agregat cu grapa stelată,
la adâncimea de 25 - 30 cm. Cultivatorii de mazăre recomandă, adesea, să se are mai adânc
decât pentru alte culturi; îndeosebi pe solurile grele, afânarea adâncă a solului favorizând o
mai bună dezvoltare a rădăcinilor în straturile adânci ale solului.
Arăturile efectuate vara se lucrează în mod repetat până în toamnă (se grăpează),
lucrări prin care este nivelat terenul, sunt mărunţiţi bulgării şi sunt distruse buruienile care
răsar, reducând, astfel, rezerva de buruieni.
Arăturile efectuate după premergătoare cu recoltare mai târzie pot fi lucrate încă din
toamnă sau pot fi lăsate în “brazdă crudă“. În mod obişnuit, se susţine necesitatea grăpării şi
nivelării arăturii în toamnă, ceea ce oferă avantajul că, la desprimăvărare, terenul se usucă
mai repede şi mai uniform şi se poate semăna mai devreme; cultivatorii de mazăre din zonele
secetoase (de exemplu, Dobrogea) preferă acest sistem de lucrare a solului.
Pe anumite terenuri, şi îndeosebi în zonele cu soluri grele şi unde cad cantităţi mari
de precipitaţii în sezonul rece, grăparea şi nivelarea terenului în toamnă pot conduce la
compactarea exagerată a solului pe timpul iernii, acesta se usucă mai greu în primăvară şi se
întârzie semănatul. În asemenea situaţii este de preferat ca arătura să fie lăsată nelucrată peste
iarnă.
În primăvară terenul se lucrează cât mai timpuriu posibil, dar numai după ce apa s-a
scurs în profunzime, pentru a evita compactarea exagerată prin trecerea agregatelor agricole;
din aceleaşi motive, trebuie redus la minimum numărul de treceri pe teren cu agregatele
agricole.
Grăparea. De regulă, în primăvară, sunt necesare două lucrări, dintre care o lucrare
de grăpat la desprimăvărare, pentru mobilizarea solului şi o a doua lucrare, efectuată chiar
înainte de semănat, cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu câmpuri de grapă
cu colţi şi lamă nivelatoare, pentru mobilizarea solului pe adâncimea de semănant.
Prin toate lucrările solului trebuie urmărit să se obţină un teren foarte bine nivelat,
care să permită un semănat uniform, ca adâncime şi ca distribuire a seminţelor, realizarea
unei culturi uniform dezvoltate, foarte important pentru a înlesni recoltarea mecanizată a
culturii.

4.2.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de mazăre destinată semănatului trebuie să provină din culturi certificate,

să fie sănătoasă, nefisurată, fără atac de gărgăriţă, să aibă puritatea fizica minimum 98% şi
capacitatea de germinaţie minimum 80%.
Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Împotriva agenţilor patogeni
de pe tegumentul seminţei, care produc fuzarioza (Fusarium sp.) şi antracnoza (Ascochyta
pisi) se recomandă folosirea preparatelor pe bază de tiuram (Tiradin 70 PUS, 4,0 kg/t de
sămânţă), tiofanat metil (Metoben 70 PU, 2,0 kg/t de sămânţă). Tratamentele trebuie
efectuate cu circa 2 săptămâni înainte de semănat, pentru a nu diminua eficacitatea
preparatelor bacteriene.
Tratarea cu preparate bacteriene se efectuează chiar înainte de semănat sau
concomitent cu semănatul. În România este folosit preparatul Nitragin-mazăre (care conţine
bacteria specifică mazărei Rhizobium leguminosarum), în doză de 2 - 4 flacoane pentru
cantitatea de sămânţă semănată la un hectar.
Semănatul. Mazărea este semănată primăvară cât mai timpuriu, atunci când se poate
pregăti terenul în condiţii bune (solul s-a zvântat bine), fără a se tasa. Calendaristic, în
România, culturile de mazăre sunt semănate în cursul lunii martie (de regulă, în prima
jumătate a lunii martie în sud şi în a doua jumătate în restul zonelor); spre nord şi în unii ani
cu desprimăvărare târzie, sunt situaţii în care mazărea este semănată la începutul lunii aprilie.
 Semănatul timpuriu oferă avantaje certe: sunt folosite bine cele 100 - 120 zile cu
vreme favorabilă mazării, sub aspectul condiţiilor de umiditate, temperatură şi lungime a zilei
(lunile martie-iunie). În acest fel, este valorificată în condiţii optime umiditatea acumulată în
sol în sezonul rece şi care asigură germinarea seminţelor şi creşterea tinerelor plăntuţe.
Semănatul întârziat antrenează, de regulă, scăderea importantă a producţiilor; se
discută chiar despre pierderi de producţie de 50%, la o întârziere de 20 zile faţă de perioada
optimă de semănat. Sunt afectate toate componentele de producţie şi îndeosebi numărul de
boabe formate pe o plantă.
Densităţile de semănat folosite în România sunt de 125 - 140 boabe germinabile/m 2,
pentru a se realiza 100 - 120 plante recoltabile/m 2. În mod obişnuit, la mazăre, se estimează
un procent de răsărire în câmp de 75%.
Mazărea posedă o anumită “supleţe“ în privind densitatea lanului şi poate compensa
parţial, prin ramificare, densităţile prea mici. Ca urmare, cu cât zona are un climat mai
moderat, sub aspectul regimului termic şi pluviometric, cu atât se poate semăna cu densităţi
mai mici, iar întârzierea semănatului are efecte negative mai puţin pronunţate. Din contră, cu
cât zona de cultivare este mai secetoasă, cu atât trebuie semănat mai devreme şi se va lucra
cu densităţi mai mari.
Cantităţile de sămânţă corespunzătoare densităţilor optime sunt de regulă de 250 -
300 kg/ha.
Mazărea este semănată în rânduri dese (12,5 cm), prin care se asigură o mai bună
distribuire a seminţelor. Semănatul mazării în cărări (similar cu ce s-a prezentat la grâu) oferă
avantaje certe, permiţând aplicarea tratamentelor de combatere a buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor, foarte uniform şi până în faze de vegetaţie mai avansate.
Datorită cerinţelor mari faţă de umiditate în faza de germinare, mazărea trebuie
semănată mai adânc; în condiţiile din România se seamănă la circa 6 cm adâncime.
Semănatul superficial este foarte dăunător deoarece conduce la un răsărit neuniform
şi poate spori pagubele produse de atacul păsărilor. Semănatul exagerat de adânc este, de
asemenea, defavorabil: aprovizionarea cu oxigen a seminţelor în curs de germinare este
insuficientă, se amplifică atacul de boli şi, ca urmare, se înregistrează pierderi importante de
densitate.

4.2.2.5. Lucrările de îngrijire

Se poate afirma că, acolo unde terenul a fost bine lucrat înainte de semănat şi s-a
semănat devreme, lanul este uniform şi cu densitate normală, nu sunt probleme deosebite cu
buruienile. Totuşi, la începutul vegetaţiei, mazărea este sensibilă la concurenţa buruienilor,
care pot diminua considerabil producţiile şi pot crea dificultăţi la recoltare.
Combaterea buruienilor din culturile mazăre se realizează cu ajutorul erbicidelor.
Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, anuale şi perene, cele mai frecvente şi mai
dăunătoare în culturile de mazăre de la noi (Sinapis, Sonchus, Cirsium, Raphanus,
Polygonum, Chenopodium), se recomandă aplicarea în vegetaţie a unor tratamente cu
preparate pe bază de MCPA (Dicotex 40 lichid, 1,5 - 2,0 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2 - 3
l/ha), când plantele de mazăre au 8 - 10 cm înălţime, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane
sau rozetă.
În cultura mazării se poate folosi şi prometrinul (Gesagard 50 WP, 3 - 5 kg/ha) aplicat
după semănat şi înainte de răsărit; acest erbicid controlează atât buruienile monocotiledonate,
cât şi cele dicotiledonate anuale. În acest caz, trebuie semănat ceva mai adânc decât în mod
obişnuit (îndeosebi pe solurile uşoare), pentru a evita apariţia unor efecte fitotoxice (inhibarea
germinaţiei), în cazul că, după semănat, survin precipitaţii mai bogate şi care deplasează
pelicula de erbicid în zona de germinare a seminţelor.
Dacă în culturile de mazăre se dezvoltă costreiul din rizomi (alături de ale buruieni
monocotiledonate), acesta poate fi combătut prin tratamente “în vegetaţie“, cu propaquizafop
(Agil 100 EC, 0,8 - 1 l/ha) sau fenoxapropetil (Furore Super 75 EW, 2 - 3 l/ha) administrate
postemergent, când plantele de costrei au 15 - 30 cm înălţime.
În culturile de mazăre din zonele umede şi răcoroase pot să apară buruieni
monocotiledonate anuale specifice acestor zone, cum este odosul (Avena fatua); în asemenea
situaţii se pot face tratamente cu trialat (Avadex BW EC, 5 - 6 l/ha), aplicat înainte de
semănat şi încorporat în sol la pregătirea patului germinativ, sau se poate folosi fluazifopbutil
(Fusilade Super), asociat, eventual, cu erbicide pentru controlul dicotiledonatelor.
Mazărea furajeră se elimină prin plivit. Lucrarea este dificil de realizat şi destul de
costisitoare; ca urmare, este de dorit ca această operaţiune să fie efectuată corect în loturile
semincere.
Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos dăunător din culturile de mazăre de la
noi este gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum), foarte păgubitoare în câmp, dar ales în
depozite. Adulţii hibernanţi apar în câmp în cursul lunii mai şi îşi depun ouăle pe păstăile în
formare. Larvele consumă conţinutul seminţelor. La coacere, larvele rod în învelişul
seminţelor o ferestruică acoperită, care poate fi străbătută de adult în primăvara următoare.
Pentru combatere sunt necesare tratamente în câmp, la începutul înfloritului, pentru
distrugerea adulţilor, cu produse pe bază de dimetoat (Sinoratox 35 CE, 2 l/ha), sau malation
(Carbetox 37 CE, 2 l/ha). Tratamentele se pot repeta la interval de 7 - 10 zile, cu scopul
distrugerii larvelor.
După recoltare şi înainte de depozitare este obligatorie gazarea seminţelor în spaţii
ermetic închise, timp de 48 ore; se folosesc sulfura de carbon (1 - 1,5 l/t de sămânţă) sau
fosfura de aluminiu (pastile de Phostoxin sau Delicia, 30 g/t de sămânţă, în depozite şi 40 -
50 g/t de sămânţă sub prelate).
Combaterea bolilor. Se realizează prin măsuri preventive, ca: evitarea revenirii
mazării prea curând pe acelaşi teren; tratarea seminţei înainte de semănat. În situaţii extreme,
pentru combaterea antracnozei mazării (Ascochita pisi), boală răspândită în toată ţara,
îndeosebi în primăverile ploioase, sunt necesare tratamente în vegetaţie. Tratamentele se fac
la avertizare, după controlul culturilor; primul tratament se recomandă, de regulă, imediat
după răsărit, fiind repetat la începutul înfloritului şi după formarea primelor păstăi. Se
utilizează benlate (Fundazol 2 kg/ha), mancozeb (Dithane M-45, 2 kg/ha) sau preparate pe
bază de cupru (Turdacupral 50 PU sau Oxiclorura de cupru, 4 kg/ha).
4.2.2.6. Recoltarea

Se poate afirma că recoltarea este cea mai dificilă lucrare din tehnologia de cultivare
a mazării. Momentul optim de recoltare este greu de surprins din mai multe motive: coacerea
eşalonată a boabelor şi a păstăilor; dehiscenţa păstăilor şi scuturarea cu uşurinţă a boabelor;
culcarea tulpinilor la pământ, la maturitate; spargerea uşoară a boabelor la treierat.
Se apreciază că perioada optimă de recoltare a unui lan de mazăre este foarte scurtă,
de numai 4 - 5 zile. Ca urmare, lanurile de mazăre trebuie recoltate cu prioritate faţă de alte
culturi. La recoltare, terenul trebuie să fie foarte bine nivelat şi fără buruieni.
Se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când plantele s-au îngălbenit, frunzele s-
au uscat şi 75% din păstăi sunt galbene, pergamentoase şi boabele s-au întărit. De regulă,
maturarea şi recoltarea mazării au loc în a doua jumătate a lunii iunie; în zonele umede şi
răcoroase şi în unii ani mai ploioşi, se întârzie până în prima decadă a lunii iulie.
În ţara noastră recoltarea lanurilor de mazăre se efectuează divizat (în două faze): în
prima fază plantele sunt smulse sau tăiate cu maşina de recoltat mazăre (sau manual, pe
suprafeţe mici) după care sunt lăsate în brazdă continuă câteva zile pentru uniformizarea
coacerii; în faza următoare se treieră cu combina de cereale, prevăzută cu ridicător de brazdă
şi efectuându-se o serie de relaje specifice, îndeosebi cu scopul de a limita spargerea
boabelor: reducerea turaţiei aparatului de treier la mai puţin de 600 rotaţii/minut; mărirea
distanţelor dintre bătător şi contrabătător; reglajele se refac de 2 - 3 ori pe zi.
 Dificultăţile întâmpinate la recoltarea mazării impun o foarte bună organizare; se
lucrează de preferat dimineaţa devreme, pe rouă şi spre seară.
Treieratul se desfăşoară cel mai bine când umiditatea boabelor este cuprinsă între 18
şi 20%; sub 15% boabele se sparg uşor, iar la peste 22% treieratul se face cu dificultate.
Extinderea în cultură a soiurilor de tip "afila", la care plantele nu se culcă la pământ
la maturitate, permite recoltarea directă a lanurilor de mazăre dintr-o singură trecere cu
combina. În acest caz se practică montarea unor “degete“ speciale ridicătoare de lan la
dispozitivul de tăiere al combinei. În anumite situaţii, pentru uniformizarea coacerii se
recomandă tratamente cu preparate desicante (Reglone).
Imediat după recoltare şi înainte de depozitare boabele de mazăre trebuie supuse
operaţiunilor de condiţionare (gazarea contra gărgăriţei, eliminarea impurităţile, uscarea
boabelor până la 14% umiditate).
Mazărea este o cultură productivă, de la care se pot obţine producţii de peste 3.000
kg boabe/ha. Din producţia totală, boabele reprezintă 35 - 50%.
Adunarea resturilor vegetale şi eliberarea terenului nu pun probleme deosebite. Vrejii
de mazăre au valoare furajeră ridicată şi sunt adunaţi uşor, prin presare, folosind presa pentru
furaje. Se poate conta pe recolte de 1,5 - 3 t vreji/ha.

Întrebări :

1. Ce criterii se iua în considerare la fertilizarea fasolei cu azot

?
2. În cultură neirigată ce număr de plante la m 2 trebuie să fie
la recoltarea fasolei ?

4.3. SOIA

4.3.1. Importanţă. Biologie. Ecologie.

Importanţă.

Soia este plantă “oleoproteaginoasă” care se cultivă pe suprafeţe întinse pe

plan mondial datorită conţinutului ridicat în substanţe proteice (27,0-50,0 %) şi
grăsimi (17,2-26,9 %).
Seminţele se utilizează în hrana oamenilor sub formă de concentrate proteice,
proteine texturate, substituienţi ai cărnii în unele produse, produse fermentate şi
“brânzeturi”.
Uleiul de soia este semisicativ şi se utilizează în consumul populaţiei, la
prepararea margarinei, obţinerea culorilor pentru pictură, fabricarea maselor plastice,
adjuvanti în industria pesticidelor, etc.
Seminţele şi păstăile nemature se utilitează ca legume verzi.
În furajarea animalelor se folosesc seminţele (furaje combinate), plantă
întreagă sau şroturile rezultate de la extragerea uleiului.
 Fiind plantă leguminoasă, lasă în sol cantităţi mari de azot, fiind o foarte bună
premergătoare pentru alte culturi.
Toate acestea au determinat pe mulţi cercetători să numească soia drept
“plantă de aur”, plantă minune” sau “planta viitorului”.

Compoziţia chimică
Seminţele de soia conţin, în medie, 11,0 % apă, 38,3 % proteine, 16,7 %
grăsimi, 24,3 % carbohidraţi, 4,8 % celuloză (Becker –Dilingen, 1928).
Proteina din soia este numită glicinină, o substanţă complexă cu grad ridicat
de digestibilitate.

Răspândire

Pe plan mondial se cultivă cca 73 milioane hectare cu soia, cu o producţie

medie de 2195 kg/ha (2001). Tări mari cultivatoare sunt : SUA (cca 29 mil.ha) ;
Brazilia (13 mil.ha), China (7,4 mil.ha), Argentina (6,9 mil.ha). Italia este ţara care a
înregistrat cele mai spectaculoase realizări, cultivând cca 255 mii ha, cu o producţie
medie de 3670 kg/ha.
În România, soia s-a cultivat înainte de anul 1990 pe 350-400 mii ha,
ajungând în 2001 la numai 38 mii ha.

Sistematică. Soiuri.

Soia aparţine genului Glycine L. cu specia cea mai importantă Glycine max.
(L). Merr, cu mai multe subspecii, din care la noi se cultivă ssp. manshurica. Se
întâlnesc mai multe varietăţi care se deosebesc între ele după culoarea perişorilor pe
plantă, culoarea păstăilor, culoarea seminţelor şi culoarea hilului..
Sunt recomandate în cultură soiurile : Diamant, Ilfov, Perla, Atlas, Stil,
Danubiana, Triumf, Lena, Victoria, autohtone şi Gadîr, Elamir, Zefir, cresir, Elisir,
Valkir, Stine-2250 din SUA. În ultimul timp s-au omologat şi soiurile Agat,
Românesc 99, Safir, româneşti şi S-2254 RR”, “S-1484 RR” din SUA.

Particularitţi morfologice şi biologice.

Rădăcina soiei este pivotantă de tipul III şi pătrunde în sol până la cca 200 cm
adâncime, iar ramificaţiile laterale se dezvoltă pe o rază de 40-70 cm. Rădăcinile au
capacitate ridicată de solubilizarea şi absorbţie.
Tulpina este erectă cu un grad diferit de ramificare, fiind cu creştere
determinată, nedeterminată şi intermediară. Înălţimea tulpinii oscilează între 40-150
cm.
Frunzele sunt trifoliate, cu foliole ovale, lanceolate, rombice.
Florile, grupate câte 3-9 în raceme axiliare sau terminale, sunt hermafrodite,
cu petalele de culoare albă sau violacee, fecundarea autogamă.
Fructul este o pastaie uşor curbată sau dreaptă, cu 1-5 seminţe. Culoarea este
brun-deschis, saucastaniu-deschis, cu perişori argintii sau roşcaţi.
Sămânţa este aproape sferică, elipsoidală, cu tegumentul de culoare galbenă,
brună, neagră iar hilul de aceeiaşi culoare sau diferit colorat.
MMB este de 50-400 g (mai frecvent 100-200 g) şi MH de 65-80 kg.
 Cerinţele faţă de climă şi sol

Temperatura minimă de germinare este de 70C, iar după răsărire plăntuţele

suportă pentru scurt timp temperaturi de -20C…-30C.
În perioada creşterii intense a plantelor temperatura să fie peste 14 0C. În
timpul înfloririi temperatura optimă este de 20-220C.
Cele mai bune condiţii le întâlneşte soia în zonele în care se înregistrează 20-
22 C la germinare-răsărire, 21-230C la formarea organelor de reproducere, 22-250C la
0

înflorire, 21-230C la formarea fructelor şi seminţelor şi 19-200C la maturitate.

Cerinţele mici faţă de apă sunt ridicate, necesitând 120-150 % apă faţă de
greutatea uscată la germinare, perioada critică înregistrându-se în faza de formare a
organelor de reproducere, înflorire, formarea şi umplerea seminţelor.
Consumul specific de apă este între 300-700. Faţa de lumină se comportă ca
plantă de zi scurtă cerinţele faţă de sol sunt relativ mari, necesitând textură mijlocie,
luto-nisipoasă până la lutoasă, cu reacţie neutră, slab-acidă, bine drenate, bogate în
humus, fosfor, potasiu şi calciu.
Cernoziomurile, solurile brun-roşcate şi aluviunile sunt potrivite pentru soia.
Cele mai bune condiţii întâlneşte soia în Câmpiile Cararasului, Timişului, mureşului,
partea vestică a Câmpiei Crişurilor şi Someşului ; în Moldova Depresiunea Jijia-
Bahlui ; Lunca Siretului între Bacău şi N de Roman, în cultură neirigată şi Câmpia
Română, solurile bălane din Dobrogea în cultură irigată.

4.3.2. Tehnologia de cultivare

4.4.2.1. Rotaţie

Cercetările efectuate în U.S.A., C.S.I., China şi România au demonstrat că soia nu

este pretenţioasă la planta premergătoare şi la durata rotaţiei. Preferă, totuşi, ca plante
premergătoare cerealele păioase (grâu, orz), plantele furajere graminee care asigură în sol o
cantitate mare de apă, precum şi unele plante prăşitoare, în zone mai umede sau în condiţii de
irigare, cum ar fi sfecla pentru zahăr, porumbul neerbicidat cu triazine şi cartoful.
Nu se recomandă ca plante premergătoare leguminoasele anuale sau perene,
eliminând posibilitatea valorificării efectului de ameliorare a fertilităţii solului de către aceste
culturi. Floarea-soarelui şi rapiţa nu se folosesc ca plante premergătoare având boli comune
(Sclerotinia sclerotiorum)
Lăsând în sol cantităţi mari de azot (60 - 168 kg/ha), soia este o bună premergătoare
pentru cele mai multe plante neleguminoase, ameliorând, totodată, şi însuşirile fizice ale
solului. Soiurile timpurii de soia pot constitui premergătoare bune pentru cerealele păioase de
toamnă.
Culturile de porumb în care buruienile s-au combătut cu erbicide triazinice nu pot
constitui premergătoare soiei, foarte sensibilă la acestea.

4.4.2.2. Fertilizare

Consumul de elemente nutritive pentru formarea a 100 kg seminţe şi biomasa

secundară aferentă are valori de: 7,1 - 11 kg azot, 1,6 - 4,0 kg P 2O5, 1,8 - 4,0 kg K 2O, la care
se mai adaugă cantităţi importante de calciu, magneziu, sulf şi microelemente. Cercetările au
demonstrat că soia consumă, în medie, de 5,1 ori mai mult azot şi de 2,2 ori mai mult potasiu
raportat la întreaga plantă şi de 3 - 8 ori mai mult azot şi 1,3 ori mai mult potasiu raportat la
producţia de seminţe, faţă de consumul de fosfor. Cerinţele mari faţa de azot se datorează
conţinutului ridicat al plantei în acest element.
 Azotul. Aprovizionarea plantelor de soia cu azot se face pe două căi: absorbţia
nitraţilor din sol, reduşi la amoniac la nivelul frunzelor de către enzima nitrat-reductază şi
fixarea bacteriană a azotului atmosferic, graţie enzimei nitrogenază din nodozităţile cu
bacterii Bradyrhizobium japonicum.
În mod obişnuit cele două căi se completează reciproc, azotul din sol fiind
indispensabil plantei în primele faze ale vegetaţiei, până ce funcţionează sistemul simbiotic.
La începutul perioadei de vegetaţie, timp de 25 - 35 zile, până când se stabileşte simbioza
dintre bacteriile Bradyrhizobium japonicum cu rădăcinile de soia, plantele îşi procură azotul
necesar numai din sol; apoi, după instalarea mecanismului de simbioză, o mare parte din azot
(20 - 80%) este pusă la dispoziţia plantei prin asimilarea lui din atmosferă de către bacteriile
fixatoare de azot. Faza critică în nutriţia plantelor cu azot, este perioada premergătoare
înfloririi (2 săptămâni înainte de înflorire), care nu poate fi compensată ulterior prin
fertilizarea cu azot. În perioada înfloririi şi formării seminţelor se realizează 48 - 57% din
substanţa uscată şi se asimilează 50 -73% din substanţele nutritive.
Azotul se acumulează în tulpină şi frunze până la începutul creşterii păstăilor apoi
sunt translocate în seminţe (50 - 64% din azotul total). Transferul azotului din frunze spre
seminţe determină îmbătrânirea şi reducerea capacităţii de fotosinteză a frunzelor, care se
îngălbenesc şi cad.
Realizarea în bune condiţii a simbiozei dintre rădăcini cu bacteriile Bradyrhizobium
japonicm depinde de: aptitudinea de a lupta cu alte tulpini (suşe) din sol şi de a forma cât mai
repede nodozităţi (competitive); capacitatea ridicată de fixare a azotului (eficacitatea fixării);
toleranţă la condiţiile mai vitrege (temperatură, umiditate, pH) şi capacitatea de a supravieţui
în sol; compatibilitatea cu soiurile de soia cultivate.
Eficienţa mai ridicată a bacteriilor se constată pe solurile bine aprovizionate în fosfor,
potasiu, sulf, calciu, molibden, magneziu, cobalt precum şi în condiţii optime de umiditate.
Temperaturile scăzute şi cele, foarte ridicate inhibă procesul de simbioză; fungicidele aplicate
pe seminţe, precum şi unele erbicide (metribuzin, trifluralin. etc. în doze mari) determină
distrugerea unui număr mare de bacterii şi, ca urmare, formarea unui număr redus de
nodozităţi sau lipsa acestora.
În condiţii favorabile, tulpinile actuale de Bradyrhizobium japonicum determină
acumularea a 60 - 168 până la 220 kg azot la ha (preparate bacteriene pe substrat de turbă).
Fosforul favorizează dezvoltarea bacteriilor fixatoare de azot, contribuind la sporirea
numărului de nodozităţi, în funcţie de condiţiile climatice şi soiul cultivat. Fosforul
influenţează direct instalarea simbiozei, dar şi indirect, prin fortificarea plantelor, care, fiind
mai bine dezvoltate asigură nutriţia unui număr mai mare de nodozităţi. Conţinutul
nodozităţilor în fosfor este de două ori mai mare decât în rădăcini.
Cerinţele mari fată de fosfor se manifestă imediat după răsărire şi de la înflorire până
la maturitate. Imediat după răsărire, când sistemul radicular şi capacitatea acestuia de
absorbţie a fosforului nu sunt încă dezvoltate, cerinţele faţă de fosfor nu sunt asigurate.
Vremea rece şi umedă, în unele primăveri, împiedică absorbţia fosforului. Asigurarea
ulterioară cu fosfor nu compensează carenţa din primele faze de vegetaţie. În general, soia
absoarbe mai bine fosforul din sol, comparativ cu porumbul, inul sau ovăzul, ceea ce
demonstrează o capacitate mai ridicată de a folosi rezervele existente în sol.
Insuficienţa fosforului se manifestă prin încetinirea creşterii plantelor, frunzele au
culoarea albăstruie-verzuie, apar pete brune pe frunze după înflorit, se reduce capacitatea de
germinaţie a seminţelor.
Excesul de fosfor provoacă fenomenul de toxicitate, reducând creşterea şi
productivitatea plantelor. Marginile frunzelor se necrozează, având nuanţe albe-transparente
până la brune-cenuşii, necroze care avansează bazipetal; frunzele cad în scurt timp. Fosforul
îşi manifestă acţiunea sinergică împreună cu azotul şi potasiul, mărind producţia.
Potasiul se absoarbe în cantitate maximă în perioada creşterii vegetative rapide,
reducându-se pe măsură ce începe formarea seminţelor. El joacă un rol însemnat în sinteza
grăsimilor şi depunerea lor în seminţe. Potasiul favorizează formarea nodozităţilor şi fixarea
simbiotică a azotului, creşterea rezistenţei la boli, absorbţia calciului. Insuficienţa potasiului
afectează procesele biochimice şi fiziologice ale plantei. Pe marginea frunzelor apar pete de
culoare galbenă, care se extind, rămânând verzi numai centrul şi baza frunzei. Se reduce
rezistenta la cădere şi la secetă a plantelor.

Dintre celelalte elemente soia consumă cantităţi importante: de sulf, care influenţează
favorabil dezvoltarea nodozităţilor şi fixarea azotului; de calciu, care ajută la formarea
nodozităţilor, creând un mediu propice pentru bacterii; de magneziu, care îmbunătăţeşte
activitatea fotosintetizantă şi de fixare a azotului în nodozităţi etc.
Pe solurile acide, unde este stânjenită creşterea plantelor şi fixarea azotului, sunt
necesare microelemente; molibden, zinc, bor, cupru, mangan, iar pe solurile alcaline, cu
conţinut ridicat în fosfor, este necesară prezenţa zincului sau a fierului pe solurile erodate.
Aplicarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele cu azot se stabilesc în funcţie de
fertilitatea solului şi de aplicarea bacteriilor simbiotice. Pe solurile sărace în azot se aplică 30
- 40 kg azot la ha, înainte de semănat, necesar pentru primele faze de vegetaţie (de preferat
azot amidic). Pe celelalte soluri, fertilizarea cu azot se face în funcţie de testarea reuşitei
simbiozei dintre bacterii şi rădăcini, după apariţia primei frunze trifoliate. Verificarea reuşitei
bacterizării se face în faza în care plantele de soia au 1 - 3 frunze trifoliate, pe diagonala
lanului în 5 - 10 puncte de control, stabilindu-se procentul de plante cu nodozităţi, iar prin
strivirea acestora se stabileşte eficienţa activităţii bacteriilor (conţinutul de culoare roşie
presupune o activitate bună a bacteriilor, prin prezenţa leghemoglobinei). În funcţie de reuşita
bacterizării, se stabilesc dozele de azot orientative (tab. 4.1).
Tabelul 4.1.
Dozele orientative de îngrăşăminte la soia
AZOT (N) FOSFOR: P2O5 POTASIU: K2O
N (kg/ha) în sol: P2O5 - kg/ha D.O.E.
Nodozităţi Plante cu mg P2O5 la KAL
K2O-(kg/ha) pt.
pe plantă nodozităţi irigat neirigat 100 g sol irigat neirigat (ppm)
2.000-3.000 kg/ha
peste 5 peste 85% 30 - 50 0 - 30 sub 2 60 - 90 50 - 80 40 - 100 34 - 127
1-5 peste 50% 40 - 60 60 - 60 2 – 5 40 - 60 30 - 50 100 - 140 13 - 70
lipsă 0 60 - 100 50 - 70 peste 5 - - 140 - 260 0 - 49
Azotul aplicat fazial este utilizat mai bine când se încorporează în sol până la
începutul înfloririi plantelor, odată cu executarea praşilelor mecanice între rânduri (praşila I şi
a II-a).
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplica în funcţie de producţia scontată şi de
valorile cartării, agrochimice privind conţinutul solului în fosfor şi potasiu (v. tab. 4.13).
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplicai sub arătura de bază. Dacă nu s-au
aplicat sub arătura de bază, mai pot fi aplicate sub formă de îngrăşăminte complexe la
pregătirea, patului germinativ.
Microelementele pot fi aplicate tratând seminţele pe cale uscată sau umedă sau
extraradicular, când se obţin sporuri însemnate de producţie şi îmbunătăţirea calităţii recoltei.
Ele contribuie la creşterea sistemului radicular, facilitează simbioza dintre bacterii şi rădăcini,
determiriă o nutriţie mai bună a plantelor de soia.
O deosebită importanţă în cultura soiei prezintă biopreparatele de Bradyrhizobium
japonicum, folosindu-se în mod obişnuit patru doze la sămânţa necesară însămânţării unui ha.
Soia valorifică efectul remanent al fertilizării organice şi al amendamentelor după 2 -
4 ani de la aplicarea lor.

4.4.2.3. Lucrările solului

 Prin lucrările de pregătire a solului în vederea însămânţării soiei se urmăresc:
afânarea şi aerisirea solului; încorporarea în sol a tuturor resturilor vegetale, a îngrăşămintelor
şi amendamentelor; distrugerea totală a buruienilor; crearea unui pat germinativ optim pentru
semănat şi care să asigure răsărirea plantelor şi dezvoltarea lor în continuare; acumularea
unor rezerve mari de apă în sol, care să permită aprovizionarea plantelor pe durata vegetaţiei.
Lucrările solului trebuie să se execute ţinând seama de tipul de sol, microclimatul
zonei, structura culturilor, cu alte cuvinte să se aplice o agrotehnică diferenţiată.
Experienţele executate în diferite zone au scos în evidenţă că, pe solurile grele, cu
textură argilo-lutoasă sau argiloasă, adâncimea arăturii trebuie să fie cuprinsă între 25 - 28
cm, în funcţie de umiditatea solului şi de resturile vegetale care trebuie încorporate în sol. Pe
cernoziomurile din Moldova şi Transilvania adâncimea arăturii poate fi de 20 - 22 cm.
Esenţial este ca arătura să fie de cea mai bună calitate, respectiv uniform executată.
Efectuarea arăturii este influenţată de planta premergătoare. După recoltarea plantelor
premergătoare timpurii (cereale păioase), arătura se efectuează în 1 - 2 zile, când solul este
încă reavăn şi permite executarea unei lucrări de calitate, prin care se încorporează resturile
vegetale şi îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu. Arătura se menţine curată de buruieni şi
afânată până la venirea iernii. În condiţii de secetă, când solul este uscat şi nu există
posibilităţi de a se iriga, pentru a nu se face o arătură cu bulgări mari, cu consum mare de
energie, se amână executarea arăturii până când intervine o ploaie care să umezească solul pe
20 - 25 cm adâncime. În acest caz, după eliberarea terenului de planta premergătoare se
execută o lucrare cu grapa cu discuri la adâncimea de 7 - 11 cm.
După planta premergătoare ce se recoltează târziu se efectuează arătura de toamnă cu
plugul în agregat cu gripa rotativă, urmărindu-se calitatea şi efectuarea ei cât mai timpurie.
În zonele cu terenuri mai joase din incintele îndiguite, sau pe cele din Lunca Dunării
şi a altor râuri, sau chiar pe cele joase unde apa stagnează primăvara, se execută lucrarea de
drenaj, iar pe terenurile cu denivelări mai mari (crovuri, gorgoane) se efectuează
macronivelarea solului.
Pentru pregătirea patului germinativ, prima lucrare în primăvară este distrugerea
crustei, a buruienilor şi nivelarea cu ajutorul grapei cu colţi reglabili, perpendicular sau în
diagonală faţă de lucrările precedente. După 2 - 3 săptămâni se efectuează o lucrare de
distrugere a buruienilor cu grapa cu discuri sau cu ajutorul cultivatorului în agregat cu grapa
cu colţi reglabili; Dacă este cazul, se încorporează şi erbicidele antigramineice. Când terenul
prezintă denivelări se va executa şi o micronivelare cu ajutorul nivelatorului sau cu bara
nivelatoare. Patul germinativ se pregăteşte în preziua sau ziua semănatului cu combina torul,
care lasă terenul bine mărunţit, nivelat şi puţin tasat, înlesnind semănatul de calitate al soiei.
Cu ajutorul combinatorului se pot încorpora şi erbicidele antigramineice nevolatile.
Adâncimea de lucru a combinatorului nu trebuie să depăşească adâncimea semănatului (5
cm).

4.4.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa destinată semănatului trebuie să facă parte dintr-un soi zonat, să aibă
puritate de cel puţin 98%, capacitatea de germinaţie de cel puţin 80%, iar masa a 1.000 de
boabe să fie cât mai mare. Tratarea seminţelor cu fungicide împotriva bolilor se efectuează
numai în situaţia în care suspensia de bacterii (Nitragin-soia) se administrează direct în sol, o
dată cu semănatul. Pentru tratarea seminţelor se utilizează produsul Tiradin-75 în doză de 3,5
kg/t sau Captadin 50 PU în doză de 0,2 - 0,5 kg/t.
Tratarea seminţelor cu Nitragin-soia (Bradyrhizobium japonicum) se face conform
instrucţiunilor ce însoţesc preparatul, folosindu-se 4 sau mai multe doze la sămânţa necesară
însămânţării unui hectar, la adăpost de razele solare, mai bine direct în câmp, însămânţarea
făcându-se imediat. Când seminţele au fost tratate cu fungicide, suspensia bacteriană se
introduce direct în brazdă, în zona destinată seminţelor cu ajutorul unui dispozitiv special
prevăzut cu duze, ataşat la brăzdarele semănătorii.
 Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de realizarea temperaturii minime de
germinaţie în sol, care este de 7 - 8°C la adâncimea de semănat şi care corespunde cu
temperatura medie a aerului de 14 - 15°C, iar vremea este în curs de încălzire. Semănatul în
cadrul epocii optime are importanţă deosebită în dirijarea creşterii şi fructificării, asigurând
parcurgerea primelor faze de vegetaţie în condiţii de zile scurte şi temperaturi mai scăzute,
care determină diferenţierea unui număr mai mare de noduri pe tulpină, prelungirea perioadei
de înflorire şi o mai bună fructificare. Se asigură condiţii mai bune de umiditate pentru
germinarea seminţelor, pentru răsărire, o eficienţă mai ridicată a erbicidelor şi maturarea mai
timpurie a plantelor. Soiurile tardive şi semitardive valorifică foarte bine condiţiile ce se
creează prin semănatul timpuriu.
Calendaristic, condiţiile pentru semănatul soiei se realizează începând cu prima sau a
doua decadă a lunii aprilie în sudul ţării şi în decada a doua sau a treia a lunii aprilie în
celelalte zone ale ţării. Soiurile târzii şi semitârzii se seamănă în prima parte a epocii optime,
iar soiurile semitimpurii şi cele timpurii, adaptate la o fotoperioadă mai lungă se seamănă în a
doua parte a perioadei optime de semănat.
Semănatul soiei se realizează paralel cu semănatul porumbului şi nu după terminarea
însămânţării acestuia.
Densitatea la semănat trebuie să realizeze 35 - 45 plante/m 2 în condiţii de irigare şi
30 - 40 plante/m2 în condiţii de neirigare. Pentru a se realiza aceste densităţi se seamănă 50 -
55 seminţe germinabie/m2 şi respectiv, 45 - 50 seminţe germinabile/m 2. Aceste desimi se
diferenţiază şi în funcţie de zona de cultură: 40 - 45 pl./m 2 în prima zonă, 38 - 42 pl./m2 în
zona a doua şi 35 - 40 pl./m2 în zona a treia - în condiţii de irigare, respectiv 35 - 40 şi 30 - 35
pl./m2 - în condiţii de neirigare.
Densităţi mai mari (peste 70 pl./m2) nu se justifică, deoarece, se micşorează rezistenţa
la cădere şi la boli scade conţinutul seminţelor în substanţe proteice şi se măreşte norma de
sămânţă la hectar. Nici desimile mai mici (sub 30 pl./ha) nu sunt favorabile, deoarece plantele
ramifică mai mult şi se realizează neuniformităţi la maturare, primele păstăi se formează prea
jos pe plantă şi se produc pierderi la recoltare.
Între seminţele germinabile introduse în sol şi numărul de plante obţinute la recoltare
este o diferenţă de circa 15%, procent cu care se suplimentează norma de sămânţă. Cantitatea
de sămânţă corespunzătoare densităţilor la semănat stabilite se încadrează între 70 - 100
kg/ha, depinzând de puritate, capacitatea de germinaţie şi masa a 1.000 de boabe.
Distanţa între rânduri se corelează cu gradul de îmburuienare a terenului şi
posibilităţile de combatere a acestora. Pe terenurile slab sau mijlociu îmburuienate şi în
condiţiile combinării combaterii chimice a buruienilor cu lucrările de prăşit mecanic între
rânduri, pe terenuri neirigate sau irigate prin aspersiune se efectuează semănatul în rânduri
echidistante la 50 cm, sau în benzi de 3 rânduri la 45 cm, cu 60 - 70 cm între benzi. La
irigarea prin brazde se utilizează distanţa între rânduri de 80 cm. În condiţiile combaterii
ireproşabile a buruienilor semănatul soiei în rânduri apropiate (25 - 30 cm sau chiar 15 cm) a
determinat obţinerea unor sporuri însemnate de producţie (10 - 15%). Sporul de producţie se
datorează creşterii uniforme şi mai viguroase a plantelor până la înflorire, ca urmare a
reducerii competiţiei dintre plante pe rând, precum şi datorită acoperirii solului mai timpuriu
de către covorul vegetal şi captării unei cantităţi suplimentare de energie solară. Soiurile
timpurii, cu talia mică, răspund mai bine la semănatul în rânduri apropiate.
Semănatul în benzi, formate din două rânduri la distanţa de 25 - 30 cm şi cu 70 cm
între benzi, permite îngrijirea culturii prin praşile mecanice şi combaterea buruienilor cu
erbicide, reducându-se consumul de erbicide (cu circa 50%). Această metodă de semănat se
recomandă pe solurile infestate de buruieni cu răsărire eşalonată (Solamum nigrum, Xanthium
sp., Abuthilon sp.) şi în cazul irigării prin brazde (80 cm între benzi).
Soia se poate semăna şi la distanţe de 60 - 70 cm între rânduri, când se creează
condiţii mai bune pentru irigarea culturii prin praşile mecanice, fără folosirea erbicidelor.
Pentru soiurile cu creştere nedeterminată, pentru soiurile timpurii, cât şi atunci când,
din diferite motive, semănatul se face mai târziu, este mai avantajoasă, distanţa mai mică
între rânduri. Soiurile cu creştere determinată se pot semăna la distanţe între rânduri mai mari
sau mai mici. Trebuie remarcat faptul că, la schimbarea distantei între rânduri, nu se modifică
şi desimea semănatului. Distanţa seminţelor pe rând se poate realiza prin alegerea discului de
distribuţie şi a raportului de transmisie dorit. Distanţa pe rând se verifică prin sondaje,
corectând abaterile constatate, prin modificarea reglajului.
Adâncimea de semănat nu trebuie să depăşească 5 cm, oscilând între 2,5 - 3,5 cm
pe solurile mai grele, la semănatul timpuriu, în condiţii de bună aprovizionare cu apă şi între
2,5 - 4,0 cm pe soluri mijlocii. Semănatul prea superficial într-un strat de sol uscat sau
semănatul la o adâncime de peste 5 cm în sol greu şi umed influenţează negativ germinaţia şi
răsărirea, conduce la densităţi necorespunzătoare şi la producţii mici de boabe.
Semănătorile vor fi echipate obligatoriu cu brăzdare mici şi limitatoare de adâncime,
jalonându-se terenul la prima trecere.

4.4.2.5. Lucrări de îngrijire

Combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor trebuie să seefectueze integrat,

revenind un rol însemnat lucrărilor mecanice, manuale, tratamentelor cu erbicide şi
insectofungicide.
Măsurile agrotehnice privind amplasarea culturii după premergătoare care lasă
terenul curat de buruieni, efectuarea corectă a lucrărilor solului, distrugerea buruienilor
răsărite la pregătirea patului germinativ şi alegerea perioadei de semănat, contribuie mult la
diminuarea gradului de îmburuienare încă din primele faze de vegetaţie. Buruienile se pot
distruge cu mai multă uşurinţă prin praşile mecanice, lucrări cu sapa rotativă, praşile selective
manuale pe rând. Eventuala crustă şi buruienile se distrug cu ajutorul sapei rotative sau al
grapei cu colţi reglabili, cu multă atenţie pentru a nu deranja plantele în curs de răsărire sau
pe cele răsărite, consecinţele fiind foarte favorabile asupra producţiei. Când plantele de soia
formează prima frunză trifoliată, fiind şi mai bine înrădăcinate, lucrările cu sapa rotativă (cu
colţii invers sensului de înaintare) realizează distrugerea buruienilor, fără a cauza pierderi de
plante la soia. Se efectuează 1 - 2 lucrări cu sapa rotativă, o lucrare înainte de prima praşilă
mecanică între rânduri, care se efectuează când se cunosc bine rândurile de plante, la 6 - 8 cm
adâncime şi a doua lucrare între prima şi a doua praşilă. Concomitent cu efectuarea primei
praşile mecanice între rânduri, prin ataşarea unor organe active de la sapa rotativă la
cultivator, se poate prelucra solul din zona rândurilor de plante, afânându-l şi încălzindu-l
totodată. Se mai efectuează două sau trei praşile (la 8 - 10 cm adâncime) în funcţie de gradul
de îmburuienare, ultima înainte de înflorirea în masa a soiei. Pe lângă combaterea buruienilor,
lucrările cu sapa rotativă şi cultivatorul determină aerisirea şi încălzirea solului, benefică
simbiozei între rădăcini şi bacterii. Pentru protejarea plantelor de soia se folosesc discuri de
protecţie Ia cultivator.
O combatere eficientă a buruienilor (şi a celor care apar spre faza de maturitate a
soiei, ce pot micşora producţia cu 50 - 70%) nu se poate realiza fără folosirea erbicidelor
care, la soia, reprezintă o măsură obligatorie când se seamănă în rânduri apropiate (tab. 4.2).
Combaterea chimică a buruienilor la soia poate fi, eficientă dacă se are în vedere
managementul combaterii integrate a acestora cu următoarele precizări:
Erbicidul Sencor nu se va aplica la soiurile timpurii de soia care au manifestat
simptome de fitotoxicitate:
- Erbicidele antigramineice nevolatile, asociate cu erbicide antidicotiledonate
(tankmix) se vor aplica în doze mai reduse cu 25 - 30% faţă de dozele recomandate;
- Dozele şi epocile de aplicare se stabilesc în funcţie de tipul de sol (conţinutul în
humus) şi condiţiile climatice;
- În condiţii de infestare redusă cu monocotiledonate anuale, erbicidele Dynam, Pivot
şi Bolero se pot aplica şi singure (fără aplicarea unui graminicid la semănat), deoarece
combat parţial şi unele buruieni monocotiledonate anuale (Setaria sp. + Echinocloa sp.) în
faza de 2 - 3 frunzuliţe şi până la înfrăţire, iar buruienile dicotiledonate cu 2 - 4 frunze ;
- Erbicidele Flex, Blazer, Galaxy, Basagran se pot aplica în 2 tratamente secvenţiale,
folosind jumătăţi de doze pentru un tratament. Primul tratament se va aplica după răsărirea
soiei (1 - 2 perechi de frunze trifoliate, iar buruienile dicotiledonate cu 1 - 2 frunzuliţe; al
doilea tratament se va efectua la reinfestarea cu specii de buruieni dicotiledonate (3 - 4
săptămâni), când buruienile au 2 - 4 frunzuliţe.
- Buruienile dicotiledonate perene (Cirsium sp., Sonchus sp., Convolvulus sp.) se
distrug prin 2 - 3 praşile mecanice şi manuale selective.
- Combaterea costreiului din rizomi este mai eficientă când se irigă cultura cu 10 - 15
zile înainte de tratament iar după tratament nu se mai efectuează praşile mecanice sau
manuale 15 - 17 zile după tratament pentru a nu se întrerupe translocarea erbicidului spre
rizomi.
- La tratamentele în vegetaţie se utilizează 200 - 300 I soluţie la hectar, o cantitate
mai mare ducând la scurgerea soluţiei de pe frunze, reducându-se eficacitatea erbicidului.
- Când se aplică erbicidul Pivot, se impun restricţii pentru plantele postmergătoare (4
- 5 luni pentru grâu şi orz; 9 - 10 luni pentru porumb, tutun, orzoaică de primăvară; 24 - 26
luni floarea-soarelui, cartof; 36 luni sfeclă şi legume)
Tabelui 4.2.
Combaterea buruienilor la soia cu ajutorul erbicidelor
Erbucide, produs comercial (substanţă activă) Doza - kg, l/ha
produs
comercial
A.) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale,
fără Solanum nigrum, Abutilon sp., Xanthium sp.
Lasso CE (48% Alaclor) sau 4-6
Mecloran 48 CE (48% Alaclor) sau 4-6 Erbicidele fiind nevolatile se
Dual GOLD 960 CE (96% Metolaclor) sau 1 - 1,5 încorporează în sol cu combinatorul la
Stomp 330 EC (33% Pendimetalin) sau 4-5 adâncimea de 3 - 4 cm. În condiţii de
Frontier 900 EC (90% Dimetenamid) sau 1,5 - 2 irigare se aplică imediat după semănat
Guardian CE (82% Acetoclor + antidol) sau 1,75 - 2,5 (preemergent)
Sencor 70 EP (70% Metribuzin) sau 0,25 - 5
Triflurom 48 (48% Trifluralin) sau 1,70 - 2,5 Trifluralinul fiind volatil, erbicidele se
încorporează la 8 - 10 cm adâncime prin
Treflan 24 EC (24% Trifluralin) sau 3,5 - 5,0
2 treceri perpendiculare cu combinatorul
Treflan 48 EC (48% Trifluralin) plus 1,5 - 2,0
Sencor 70 WP (70% Metribuzin) 0,35 - 0,5
B.) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale, inclusiv Solanum nigrum, Abutilon
sp., Xanthium sp. şi Chenopodium sp. Se efectuează un prim tratament cu erbicide antigramineice
prevăzute la punctul A şi al doilea tratament în vegetaţie cu următoarele erbicide antidicotiledonate
Pivot 100 LC (10% Mazetapyr) sau 0,5 - 0,75
Flex (25% Fomesafen) 1,0 - 1,5 Tratamentul în vegetaţie se face când
Blazer 2 S (24% Acifluorfen de sodiu + plantele de soia au 2-3 perechi de frunze
2 - 2,5
surfactant) sau trifoliate, iar buruienile sunt în faza de 3-
Galaxy (36% Bentazon + 8% Acifluorfen) 2 4 frunzuliţe.
Basagran forte (48% Bentazon + 15% Wettol)+ 2 - 2,5
Bolero (4% Imazamax) 0,75 - 1,0 Se aplică postemergent timpuriu
C.) Sole infestate cu buruieni mono şi dicotiledonate anuale şi perene, plus Sorghum halepense din
rizomi. Se utilizează erbicidele de la punctul A şi B, iar pentru combarerea costeiului din rizomi erbicidele
Galant Super (10% Haloxifop- R-metil) 1 - 1,5
Agil 100 EC (10% Propaquizafop) 0,8 - 1,0 Pentru combaterea costreiului din rizomi
se aplică al treilea tratament în
Furore super 75 EW (12,5 fluazifop-butyl) 2,5 - 3,0
momentul în care plantele de costrei au
Targa 10 CE (Quizalofop-etil 2-3
15 - 25 cm înălţime. Stabilirea dozei se
Fusilade super (12,5% fluazifop-butyl) 2-3
face în funcţie de gradul de infestare,
Pantera 40 EC (5% Quizalofop-P-tefuril) 1,5 - 2 precum şi de înălţimea plantelor de
Leopard 5 EC (5% Quizalofop-P-etil) 1,5 - 2 costrei.
Nabu S (12,5% Setoxidim) 7 - 10
D.) Combaterea buruienilor în solele cultivate cu soia modificată genetic,
de tip Roundup Ready
Roundup C.S. (36% Glifosat) 2-4 Se poate aplica până la o săptămână
 înainte de înflorire a plantelor de soia

- Erbicidul Roundup combate toate speciile de buruieni şi se poate aplica secvenţial

(2 + 2 l/ha sau 2 + 2,5 l/ha, cu realizarea primului tratament în faza de 3 - 4 perechi de frunze
la soia, iar înălţimea buruienilor de 10 - 15 cm, urmat de al doilea tratament la reinfestare (3 -
4 săptămâni) sau întreaga doza o singură dată în funcţie de gradul de infestare şi înălţimea
buruienilor.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Cele mai periculoase boli la soia sunt produse de agenţii patogeni care provoacă
mana soiei (Peronospora manshurica), arsura bacteriană (Pseudomonas glycine), fuzarioza
(Fusarium ssp.), rizoctonia (Rizoctonia ssp.), putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum), care
se transmit prin sol şi resturi vegetale, iar în condiţii favorabile de umiditate şi temperatură
pot aduce prejudicii culturii de soia.
Pentru prevenirea pierderilor produse de Fusarium ssp. şi Pythium debaryanum se
recomandă tratarea seminţelor cu produsul Beret MLX 360 în doză de 1,25 l/t sămânţă, iar
pentru Phomopsis sojae cu Tiramet 2 kg/t sămânţă.
În momentul când bolile sunt semnalate în câmp se execută 2 - 3 tratamente cu
Turdacupral 4 kg/ha, zeamă bordeleză în concentraţie de 1% sau Orthocid 50 în cantitate de
2,5 kg/ha produs comercial.
Primul tratament se execută la apariţia simptomelor bolilor iar celelalte tratamente la
interval de 8 - 10 zile.
Principalii dăunători sunt păianjenul roşu (Tetranicus urticae), care produce
defolierea prematură şi se combate în momentul semnalării cu Sintox 25, în doză de 2 l/ha
produs comercial; musca cenuşie a culturilor (Hylemia sp.), care atacă cotiledoanele în timpul
germinaţiei sau la răsărire şi se combate cu Lindatox 3, Peb + Lindan, 5 + 3 în doze de 25 -
30 kg/ha, înainte de pregătirea patului germinativ; molia păstăilor (Etiella zinkenella) se
combate tratând sămânţa după recoltare cu Phostoxin sau Delicia în doză de 30 g la tonă în
magazii închise; musca (Phorbia platura), ce atacă seminţele şi plăntuţele în faza de
germinare, se combate prin tratamente preventive la sol.
Irigarea soiei este deosebit de eficientă în toate zonele unde se manifestă perioade de
secetă. Apa este necesară încă de la germinare şi până la maturarea seminţelor, consumându-
se între 6.000 şi 7.000 m3/ha apă pentru o producţie de peste 3.000 kg seminţe la hectar şi
părţile aferente de biomasă.
În faza de germinaţie-răsărire lipsa apei determină o răsărire neuniformă, micşorând
desimea normală a lanului, iar în faza de butonizare-înflorire se întârzie creşterea vegetativă,
se produce căderea florilor şi diminuarea producţiei de seminţe.
Udările se aplică în perioada critică pentru apă a soiei, de la apariţia primelor flori şi
până la umplerea seminţelor, calendaristic între 15 iunie şi sfârşitul lunii august. În această
perioadă trebuie să se asigure menţinerea umidităţii solului pe adâncimea de 80 cm la peste
50% din i.u.a. (intervalul umidităţii active). Prima udare se realizează înainte de înflorire,
următoarele la intervale de 10 - 14 zile, în funcţie şi de precipitaţiile înregistrate. Sunt
necesare 4 - 5 udări cu norme de udare de 700 - 800 m 3/ha pe solurile cu permeabilitate bună
şi 400 - 500 m3/ha pe solurile cu permeabilitate slabă şi pe nisipuri. La irigarea prin brazde,
norma de udare este cuprinsă între 800 şi 1.000 m3/ha.
În primăverile secetoase se poate aplica o udare de răsărire cu o normă de 200 - 300
m3/ha, care contribuie la îmbunătăţirea acţiunii erbicidelor aplicate în sol. Irigarea se
realizează prin aspersiune sau prin brazde.

4.4.2.6. Recoltare

Recoltarea. soiei ridică probleme legate de limitarea pierderilor de seminţe din cauza
inserţiei joase a primelor păstăi. Pentru reducerea la minimum a pierderilor la recoltare se iau
măsuri de nivelare a terenului înainte de semănat, realizarea densităţii optime, fără plante
căzute, folosirea soiurilor cu inserţie a primelor păstăi la peste 10 - 12 cm de la nivelul
solului, executarea lucrărilor de prăşit fără denivelarea solului.
Momentul optim de recoltare poate fi determinat luându-se în considerare
următoarele: îngălbenirea frunzelor şi căderea acestora; brunificarea a minimum 70% din
păstăi; seminţele capătă culoarea specifică soiului şi se întăresc; seminţele au umiditatea de
16%.
Pentru evitarea pierderilor la recoltarea cu combina, înălţimea de tăiere a plantelor va
fi coborâtă cât mai mult posibil (4 - 6 cm), viteza de înaintare a combinei să nu depăşească 4
- 5 km/h, turaţia bătătorului va fi de 400 - 600 rotaţii/minut, deschiderea între bătător si
contrabătător de 20 - 25 mm la intrare şi 15 - 18 mm la ieşire, sitele să fie cele
corespunzătoare, iar reglajele se vor verifica de mai multe ori într-o zi de lucru urmărindu-se
ca pierderile să nu depăşească 2 - 3%.
Producţiile ce se pot realiza oscilează între 3 - 4,5 t/ha în zona I de cultură (Câmpia
Română şi Dobrogea), în condiţii de irigare; 2,5 - 3,5 t/ha în zona a II-a de cultură (partea de
nord a Câmpiei Române, Câmpia de Vest, sudul Moldovei) şi 2 - 3 t/ha în zona a III-a (nord-
estul şi nord-vestul ţării, Câmpia Transilvaniei, zonele subcarpatice).

4.4.3. Cultura succesivă a soiei

Soia găseşte condiţii favorabile pe terenurile irigate din sudul ţării şi după planta
premergătoare ce se recoltează în primele zile ale lunii iulie (orz, grâu de toamnă, borceag
etc.). Soiurile de soia foarte timpurii sunt potrivite culturilor succesive (Precoce 90, Ilfov,
Diamant etc.). Pentru completarea azotului, acesta se aplică la praşila mecanică sau în apa de
irigaţie, 40 - 50 kg/ha.
Bacterizarea seminţelor este obligatorie; densitatea la semănat nu diferă de cultura
principală, necesitând o udare de răsărire cu o normă de 300 - 400 m 3/ha apă, iar în timpul
vegetaţiei 3 - 5 udări cu norme de 500 - 600 m3/ha apă.
Lucrările de îngrijire şi recoltarea se realizează la fel ca la cultura principală,
obţinându-se producţii apropiate ca mărime.
Întrebări :

1. Cum este numită soia, datorită întrebunţărilor sale ?

2. Ce factori se iau în considerare la fertilizarea soiei cu azot ?
3. Care sunt principalele erbicide ce se aplică la soia ?

REFERAT LA ALEGERE :

1. Fertilizarea cu azot a principalelor cereale şi leguminoase

pentru boabe (grâu, porumb, mazăre, soia) ;
2. Consideraţii asupra epocii şi desimii de semnat la
principalele cereale şi leguminoase pentru boabe (grâu,
ovăz, porumb, mazăre, soia) .
 BIBLIOGRAFIE

1. Bîlteanu Gh., 1998 - Fitotehnie, vol.1 Editura Ceres.

2. Ceapoiu N., şi colab., 1984 - Grâul
3. Giosan N. şi colab., 1986 - Soia, Ed. Academiei
4. Mureşan T., şi colab, 1973 - Cultura porumbului, Ed.Ceres
5. Muntean L., Borcean I., Axinte M., Roman Gh., 2003 – Fitotehnie, Ed.
“Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.
 Tabelul 3.19..
Erbicide folosite la cultura porumbului
Gr. de
Nr. Perioada
Erbicidul Conţinutul în substanţă activă Testul perntru care a fost avizat Doza toxi-
crt. aplicării
citate
0 1 2 3 4 5 6
1 Alirox 80 CE EPTC 720g/l +antidot Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale ppi 6-10 l/ha IV
2 Alirox 80 CE EPTC 720g/l +80g/l AD 67g/l Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale ppi 6-10 l/ha IV
3 Diizocab 80 EC Butilat 800g/l Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale ppi 6-10 l/ha IV
4 Diprocarb 75 CE EPTC 750 g/l + antidot Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale ppi 6-10 l/ha IV
5 Eradicane EPTC 720 g/l + antidot 60 g/l Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale ppi 6-10 l/ha IV
6 Atred 50 WP Atrazin 50% Buruieni dicotiledonate anuale ppi 5-10 l/ha IV
7 Atred 500 L Atrazin 500 g/l Buruieni dicotiledonate anuale ppi 5-10 l/ha IV
6-10 kg singur
8 Bladex 50 WP Cianazin 50% Buruieni dicotiledonate şi unele monocotiledonate ppi II
3-4kg asociat
ppi sau 5-10 kg singur
9 Gesaprim 50 WP Atrazin 50% Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale IV
preemerg 2-6 kg asociat
ppi sau 3-6kg singur
10 Gesaprim 80 WP Atrazin 80% Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale IV
preemerg 1,2-3,8 kg asociat
11 Onezin 400 SC Atrazin 400 g/l Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale Preemerg 8-10 l/ha IV
5-10 kg singur
12 Onezin 50 PU Atrazin 50% Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale Preemerg IV
2-6kg asociat
ppi sau 5-10 kg singur 3
13 Sanazin50 SC Atrazin 500 g/l Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale IV
preemerg kg asociat
14 Simadon 400 SC Simazim 400 g/l Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale Preemerg 8-10 l/ha IV
Buruieni monocotiledonate anuale şi parţial 2,5-6 l/ha
15 Acenit 50 EC Acetoclor 50% Preemerg IV
dicotiledonate perene (după semănat)
Acetoclor 840g/l + Buruieni monocotiledonate anuale şi unele
16 Acetorom RV ppi 1,72-2,5 l/ha IV
antidot 86 g/l dicotiledodnate
ppi sau 8-10 l/ha singur
17 Alachlor 48 EC Alaclor 480 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. IV
preemerg 4-6 l/ha asociat
ppi sau 8-10 l/ha singur
18 Alanex 48 EC Alaclor 480 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. IV
preemerg 4-6 l/ha asociat
Tabelul 3.42. (continuare)
0 1 2 3 4 5 6
5-10 l/ha singur
19 Dual 500 EC Metolaclor 500 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. ppi IV
3-6 l/ha asociat
20 Dual 960 EC Metolaclor 960 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. ppi 1,5-2,5 l/ha IV
ppi sau
21 Frontier 720 EC Dimetamid 720 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. 1,5-2 l/ha IV
preemerg
22 Frontier 900 EC Dimetamid 900 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. ppi 1,2-1,6 l/ha IV
Acetoclor 820-860 g/l + preemerg
23 Guardian CE Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. 1,75-2,5 l/ha IV
antidot sau ppi
preemerg
24 Harness CE Acetoclor 900-940 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. 2-4 l/ha IV
sau ppi
Buruieni monocotiledonate anuale şi parţial
25 Lacron 48 EC Alaclor 48% ppi 6-10 l/ha IV
dicotiledonate anuale
ppi sau 8-10 l/ha singur
26 Lasso CE Alaclor 480 g/l Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate IV
preemerg 4-6 l/ha asociat
8-10 l/ha singur
27 Lasso RV 48 CE Alaclor 480 g/l Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate preemerg. IV
4-6 l/ha + Onezin
ppi sau
28 Mecloran 48 CE Alaclor 48% Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate 6-10 l/ha IV
preemerg
8-13,7 l/ha singur
29 Mecloran 35 CE Alaclor 35% Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate preemerg IV
6-8l/ha asociat
ppi sau
30 Ramrod Propaclor 65% Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate 6-10 l/ha IV
preemerg
ppi sau
31 Satecid 65 WP Propaclor 65% Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate 6-10 l/ha IV
preemerg
32 Stomp 330 EC Pendimetalin Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate Preemerg 5 l/ha IV
33 Butizin 40 SC Butilat 200g/l + Atrazin200g/l Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate Preemerg 6-10 l/ha IV
Dimetenamid 200 g/l +
34 Diburom 800 CE Buruieni monocotiledonate şi parţial dicotiledonate Ppi 3-5 l/ha IV
Butilat 600g/l
Buruieni monocotiledonate anuale şi parţial
35 Lacorn combi Alaclor 33,6% Atrazin 14,4% Ppi 6 l/ha IV
dicotiledonate

Tabelul 3.42. (continuare)

0 1 2 3 4 5 6
Primextra Metolaclor 300 g/l + Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate ppi sau
36 4-6 l/ha IV
500 FW Atrazin 200 g/l inclusiv Sorghum halepense din sămânţă preemerg
Metolaclor 300 g/l + Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate ppi sau
37 Primextra 50 PU 4-6 l/ha IV
Atrazin 200 g/l inclusiv Sorghum halepense din sămânţă preemerg
38 Sacemid A CE Acetoclor 50% Dahemid 80% Buruieni monocotiledonate anuale preemerg 5 l/ha IV
Acetoclor 762g/l + ppi sau
39 Trophy Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate 2-3 l/ha IV
Diclonid 126 g/l preemerg
 Onezin combi
40 Atrazin 25%+ Simazin 25% Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale preemerg 10 kg/ha IV
50PU
2,4D Sare de
Sare de dimetil amină +
41 dimetil amină Buruieni dicotiledonate anuale şi unele perene *postemergent 1,5-2 l/ha III
2,4-D 33 %
33 LS
2,4D Sare de
Sare de dimetil amină + 2,4-D
42 dimetil amină Buruieni dicotiledonate anuale şi unele perene *postemergent 1 l/ha III
600 g/l
tip 600
Sare de dimetil amină + 2,4-
43 DMA 6 Buruieni dicotiledonate anuale şi perene *postemergent 0,8 l/ha III
D660 g/l
Bromotril P
44 Bromoxinil 250 g/l Buruieni dicotiledonate rezistente la 2,4 D *postemergent 1,5 l/ha IV
25 SC
45 Pardner Bromoxinil octanoat 225 g/l Buruieni dicotiledonate rezistente la ariloxiacizi *postemergent 1-1,5 l/ha IV
postem-ergent
Glifosat sare de Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale şi
46 Roundup CS înainte de 3-4 l/ha IV
izopropilamidă 360 g/l perene inclusiv Sorghum halepense din rizomi
recoltare
1 l/ha (loturi de
47 Lentagran EC Pridat 640 g/l Buruieni dicotiledonate anuale Postemergent IV
hibridare)
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene + Gallium
48 Starane 250 EC Fluroxipir 250 g/l Postemergent 1-2 l/ha IV
aparine, fără Cirsium
Buruieni dicotiledonate anuale şi perene rezistente
49 Harmony 75 DF Tifensulfuron metil 75 % Postemergent 15 g/ha IV
la 2,4 D
Mistral SL 950 Buruieni monocotiledonate anuale inclusiv Sorghum
50 Nicosulfuron 40 g/l Postemergent 1-1,5 l/ha IV
45 C halepense din rizomi

Tabelul 3.42. (continuare)

0 1 2 3 4 5 6
Primisulfuron metil 30% + 25 g/ha + 0,15
51 Ring 80 WG Buruieni dicotiledonate anuale Postemergent III
prosulfuron 50% l/ha extravon
Buruieni monocotiledonate anuale inclusiv Sorghum 40 g/ha +
52 Tell 75 WG Primisulfuron 75% Postemergent IV
halepense din rizomi şi unele dicotiledonate anuale extravon
Buruieni monocotiledonate anuale inclusiv Sorghum
Granule autodispersabile de 40-60 g/ha +
53 Titus 25 DF halepense din seminţe şi rizomi şi unele Postemergent IV
Rimsulfuron 250 g/kg surfactant
dicotiledonate anuale
Dicamba 480 g/l + Sare de K Buruieni dicotiledonate anuale şi perene şi cele rezistente
54 Banvel 480 Postemergent 0,5-0,75 l/ha IV
şi Na la Atrazin
55 Banvel 480 Dicamba 480 g/l Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 0,6 l/ha IV
56 Buctril Bromoxinil 280 g/l + 2,4 D Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1 l/ha IV
 universal D 280 g/l ester
Atrazin 200 g/l + 3,5-4 l/ha inclusiv
57 Ladok 48 SC Buruieni dicotiledonate anuale Postemergent IV
Bentazon 200 g/l loturi de hibridare
Dicamba 11,5% +
58 Marksman SC Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 2,5 l/ha IV
Atrazin 22,2%
Acid 2,4 D 325g/l +
59 Oltisan extra Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1 l/ha III
Dicamba 75g/l
Atrazin 100 g/l + Dicamba
60 Sanolt combi SC Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1-1,5 l/ha III
75g/l + Acid 2,4 D 200 g/l
Sanolt combi Atrazin 200 g/l + Dicamba
61 Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1-1,5 l/ha III
400 SC 75g/l + Acid 2,4 D 125 g/l
Dicamba 12,1% +
62 Sanrom 40 SC Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 2,5 l/ha IV
Atrazin 21,4%
Atrazin 20 % + Dicamba 7,5%
63 Sanrom 375 Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1 l/ha III
+ Acid 2,4 D 10 %
64 Sansac 2,4 D 360 g/l +Metosulfan 5g/l Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1 l/ha IV
Dicamba120 g/l +
65 Weed - Master Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1,5 l/ha III
Acid 2,4 D 344g/l
66 Phoenix 400 SC Piridat 150 g/l +Atrazin 200 g/l Buruieni dicotiledonate anuale Postemergent 1,5 l/ha IV