You are on page 1of 3

Home » Cultura »

„Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și


infamia turcilor” sau despre ciocnirea
civilizațiilor în zorii modernității
Emanuel Conțac decembrie 14, 2017 Cultura
10 comentarii 1,285 Vizualizari

Fiindcă în românește nu sunt foarte numeroase traducerile după autori din secolul XV,
publicarea în premieră a lucrării lui Georg Captivus Septemcastrensis, Tratat despre
obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor, în traducerea prof. univ. dr. Ioana Costa,
reprezintă un eveniment editorial cu totul remarcabil. Că acest incunabul se publică atât de
târziu în română, mai ales că un exemplar din ediția princeps (1481) se păstrează în biblioteca
„V. A. Urechia” din Galați, se poate explica doar parțial ca efect al declinului care, din
nefericire, afectează limbile clasice în România, cu reverberații asupra întregii culturi
autohtone. Multe și complexe sunt pricinile care ar putea fi invocate, însă nu este locul
potrivit să le discutăm aici.

Pentru a se putea realiza publicarea unui asemenea volum, adevărat best-seller în secolele
XV-XVI (republicat în 1530 inclusiv de Martin Luther, cu o prefață-recomandare), era nevoie
de eforturi unui primum movens editorial, care în acest caz a fost dl. Constantin Erbiceanu,
autorul studiului introductiv. Georg Captivus Septemcastrensis (George de Ungaria, numit
uneori și „Anonimul din Sebeș”), capturat de turci în 1438 și vândut la târgul de sclavi din
Edirne (Adrianopol), își petrece douăzeci de ani din viață ca rob și ajunge să cunoască bine
atât obiceiurile și instituțiile turcilor, cât și islamul în general. După cincisprezece ani
petrecuți în slujba aceluiași stăpân, care în final în tratează ca pe un membru al familiei,
primește învoirea de a pleca temporar în insula Chios, își calcă promisiunea de a se întoarce,
iar în final se stabilește la Roma.

Devenit membru al ordinului dominican, și-a povestit experiențele într-o carte atipică pentru
vremea ei, descriind atât practicile inumane ale turcilor (campaniile de jaf, dublate de
interesul asiduu pentru traficul de sclavi), cât și elementele pozitive ale noii culturi pe care a
ajuns să o cunoască din interior.

De altfel, tocmai acest bun dozaj între critică și elogiu era pentru Luther un argument că
lucrarea trebuie retipărită: „Chiar dacă cele pe care le povestește sunt mărunte și neînsemnate,
iar eu aș dori mai multe și mai de seamă, el înfățișează totuși lucrurile acelea mărunte și
neînsemnate cu fidelitate. Căci așa le povestește, încât nu doar arată răspicat păcatele lor, ci le
și pune deopotrivă în față calitățile, și așa le laudă, încât îi ceartă și îi mustră pe oamenii
noștri în comparație cu aceia. [...] Acestea sunt, de bună seamă, semne neîndoielnice ale unui
suflet curat și sincer, care nu scrie nimic din ură, ci le povestește pe toate din iubire pentru
adevăr. Căci cel care doar îl înfierează pe dușman și doar îl acuză pentru faptele lui rușinoase
și fără sens, dar le trece sub tăcere pe cele cinstite și vrednice de laudă aduce cauzei mai mult
vătămare decât sprijin” (p. 172-173).
Luther însuși admitea că religia turcilor este „cu mult mai atrăgătoare prin ceremonii și
deprinderi decât religia alor noștri” (p. 173), dar nu uita să adauge că „religia lui Christus este
altceva decât ceremonii și obiceiuri, iar credința în Christus, într-un cuvânt, nu discerne care
ceremonii, obiceiuri și legi sunt mai bune sau mai proaste” (p. 176). Când trece însă la miezul
teologic al chestiunii, Luther nu mai este atât de complezent, ci atrage atenția asupra
incompatibilității radicale dintre creștinism și islam, folosind o anaforă percutantă:
„Mahometh tăgăduiește că Christus este fiul lui Dumnezeu, tăgăduiește că el a murit pentru
păcatele noastre, tăgăduiește că el a înviat pentru viața noastră, tăgăduiește că păcatele au fost
iertate prin credința în el și că noi suntem îndreptățiți, tăgăduiește că are să vină judecător
peste vii și morți, chiar dacă crede în învierea morților și în ziua judecății, tăgăduiește Sfântul
Duh, tăgăduiește darurile lui” (p. 176-177).

Deși Georg Captivus elogiază nu de puține ori moravurile turcilor, lauda sa nu este niciodată
gratuită; aproape fără excepție, ea este subordonată unui alt scop – critica luxului,
libertinajului și ușurătății creștinilor. Uneori, turcii înșiși au parte de elogiu și blam în același
paragraf, fără ca deosebirea dintre cele două să fie întotdeauna limpede: „Preoții (i.e. imamii)
și ceilalți își pot îndeplini numărul de rugăciuni fără să-și lase deoparte munca. Nu au timp
liber pentru a cugeta și a cerceta textele, dar au mângâierea venită de la soții și fii și de la o
familie de rând, ba chiar și vite și posesiuni; pot să se ocupe de negustorie și camătă, jocuri și
vânători, păsări și câini de vânătoare: dintre acestea toate, nimic nu este oprit prin lege pentru
ei și nici interzis” (p. 99).

Autorul nu pierde ocazia să facă observații de „sociologie a religiei” – „Turcii nu silesc defel
pe nimeni să-și renege credința și nici nu stăruie mult să convingă pe cineva de asta, nici nu-i
țin la mare cinste pe cei care tăgăduiesc” (p. 87). O bună parte din carte este dominată de
„fapt divers” și „anecdotic”, secțiuni care merg de la descrierea dansului executat de dervișii
rotitori – „În vreme ce se rotea, se auzeau niște glasuri ce răsunau din el, așa încât toți care se
aflau în casă, încremeniți de uluire, abia puteau să-și țină în frâu lacrimile” (p. 105) – până la
sfera foarte intimă, cu ale sale naturalia turpia: „Dacă cineva urinează sau își face treaba
stând în picioare ori ridicat, în felul creștinilor, este socotit de toți un eretic sau un afurisit” (p.
83).
O problemă importantă care îl frământă pe autor atinge domeniul teodiceei: de ce îngăduie
Dumnezeu ascensiunea islamului? În căutarea răspunsului, autorul ia ca reper comentariile
abatelui Ioachim de Fiore la Apocalipsa 13, capitol ce vorbește despre o Fiară a cărei
ascensiune stârnește în întreaga lume uluire amestecată cu teamă. De altfel, putem presupune
că în spatele secvenței „cineva asemenea fiarei” (p. 117, 118) se află un citat biblic (quis
similis bestiae), pe care, în lumina contextului originar (Ap. 13:4), ar trebui să-l înțelegem ca
întrebare: „Cine este asemenea fiarei?” Fiindcă în secțiunile teologice ale tratatului sunt
frecvente aluziile la diverse texte biblice, ar fi util pentru cititori dacă într-o viitoare ediție ar
fi semnalat în mod sistematic bogatul repertoriu scriptural de care se folosește autorul. De
exemplu, o maximă precum „Discuțiile desfrânate strică bunele deprinderi” (p. 76) pare să fie
prelucrarea celei citate de apostolul Pavel în 1 Cor. 15:33 (În Vulgata: corrumpunt mores
bonos colloquia mala).

Dată fiind prezența tot mai semnificativă a islamului în Occident, cărțile din categoria
Tratatului recent publicat vor deveni tot mai necesare, fiindcă ele constituie sursele istorice
primare de care avem nevoie pentru a măsura ce s-a schimbat și ce rămâne constant în relația
dintre spațiul european și islam.

Georg Captivus Septemcasterensis, Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor,


trad. din latină de Ioana Costa, București, Humanitas, 2017, 185 pagini.