Universitatea de Vest din Timişoara

Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării

Specializarea: Jurnalism

Istoria şi tendinţele presei scrise

de la început şi până în prezent

Coordonator ştiinţific:
Prof. Dr. Viorel Marineasa
Absolvent:

1
 Cuprins

Cuprins……………………………………………………………………..…1
Argument……………………………………………………………………...4
Capitolul 1
Începuturile presei…………………………………………………………….5
1.1 Străbunii ziarului…………………………………………………….5
1.2 Apariţia tiparului…………………………………………………….6
1.3 Primele gazete……………………………………………………….6
1.4 Dezvoltarea presei populare de mare tiraj…………………………..7
1.4.1 Cauzele fundamentale ale progresului presei scrise………………7
1.4.2 Transformarea ziarelor…………………………………………….8
1.4.3 Presa de 1 cent…………………………………………………….8
1.4.4 Presa la 1/2 penny…………………………………………………10
Capitolul 2
Evoluţia presei în România…………………………………………………...10
2.1 Rolul presei………………………………………………………….10
2.2 Începuturile presei în România……………………………………...12
2.2.1 Telegraful Român…………………………………………………12
2.2.2 Revista Transilvania………………………………………………13
2.2.3 Ziarul Adevarul…………………………………………………...13
2.3 Presa românească sub comunism…………………………………...15
Capitolul 3
3 Presa contemporană…………………………………………………..17
3.1 Explozia titlurilor…………………………………………………...18
3.2 Ziarele de partid…………………………………………………….19
3.3 Presa românească post-decembristă………………………………...20
3.3.1 Criza de credibilitate……………………………………………....24

2
 3.4 Caracteristici şi tendinţe în presa scrisă şi audiovizual……………..25
3.5 Influenţe şi presiuni politice în presă………………………………..28
3.6 Corupţia din presă…………………………………………………...29
3.7 Codul deontologic al jurnalistului…………………………………...30
3.8 Norme de autoreglare………………………………………………..33

Capitolul 4
4. Studiu de caz: Tabloidizarea presei scrise…….…………………………………36
4.1. Ziarul Libertatea…………………………………………………….38
4.2. Argumente pro şi contra……………………………………………..49
4.3. Presa se muta pe internet…………………………………………….54

3
Introducere

Această lucrare se doreşte a fi o prezentare generală a presei scrise, de la

începuturile sale, de la inventarea tiparului şi apariţia primelor gazete, la evoluţia acesteia
etapă cu etapă până în zilele noastre şi nu numai.
Primul capitol oferă o imagine a apariţiei primelor ziare, progresul acestora,
transformările petrecute pentru adaptarea la noile condiţii impuse de cititori.
Capitolul doi este axat doar pe evoluţia presei scrise din România. Aici sunt
prezentate începuturile presei de pe plaiurile mioritice, care are în frunte publicaţii de
renume şi schimbarile acestora în perioada comunistă.
În cel de-al 3-lea capitol, presa contemporană ocupă un loc bine definit. Este
prezentată presa de după ’89, înfluenţele politice, corupţia, de asemenea şi portretul
jurnalistului, aşa cum ar trebui el să fie în practicarea meseriei.
Ultimul capitol trateaza tabloidizarea presei scrise ca pe un fenomen. Nonvalori
prezentate de presă drept oameni de succes, scandaluri, concepţii despre viitorul presei de
calitate, argumente pro şi contra ziarelor tip tabloid. De asemenea este pus în discuţie şi
viitorul presei tipărite.

4
Capitolul 1
1. Începuturile presei
1.1 Străbunii ziarului

Nevoia de informaţie este una dintre datele fundamentale ale întregii vieţi
sociale. Am putea gasi echivalenţe ale jurnalismului la civilizaţii care nu au cunoscut
tiparul. Curiozitatea publicului a suscitat întotdeauna vocaţia povestitorilor de istorii, care
de la greci până la trubadurii Evului Mediu, indeplineau funcţia de comunicare şi
adeseori şi de informare. Preocuparea de a păstra povestirea marilor evenimente şi de a
descrie lumile străine , de la Homer până la cronicarii sfârşitului de Ev Mediu şi de la
Herodot la Marco Polo, a dat naştere unor opera care se înrudesc cu reportajele zilelor
noastre.
Pentru necesităţi administrative, marile ca şi micile imperii ale Antichitaţii sau
ale Evului Mediu au creat reţele de colectare şi difuzare de informaţii, prin care mesagerii
transmiteau oral sau în scris, noutaţi care puteau fi aduse la cunoştinţa unui public mai
mult sau mai puţin larg, prin vocile cele mai diverse, de către vestitorul public sau
placarde-afiş. În toate civilizaţiile care au cunoscut scrisul, în limita reţelelor ‘’oficiale’’,
corespondenţele private constituiau, pentru comunitaţile organizate şi pentru membrii
claselor conducătoare, o sursă periodică de noutaţi care depăşeau cadrul strâns al
relaţiilor personale sau profesionale.
Dacă este posibila să regăsim în fiecare tip de civilizaţie şi in toate societeţiile
organizate ‘’străbuni’’ ai ziarului şi al ziariştilor nu ar fi potrivită folosirea de antecedente
atât de îndepartare şi similitudini atât de vagi pentru a explica apariţia presei periodice,
ale cărei origini recente sunt atât de precise.(Istoria presei, Albert, Pierre, p.10)

5
1.2 Apariţia tiparului

Între anii 1438 şi 1454, Guttenberg creează, la Strasbourg şi apoi la Mainz,

maşina de tipărit, invenţie care se răspândeşte destul de rapid în cea de-a doua jumătate a
secolului al XV-lea. Aceasta permite copierea rapidă a aceluiaşi text şi oferă scrisului
şansa unei difuzări pe care manuscrisul nu o avea. Presa periodică tipărită apare, cu toate
acestea, abia peste un secol şi jumătate după invenţia tiparului. Ea a fost precedată de o
veritabilă înflorire a scrierilor informative, de tipuri foarte diverse.(Istoria presei, Albert,
Pierre, p.12)

1.3 Primele gzete

Încercările de apariţie pe piaţă a unei publicaţii periodice au fost numeroase.

Neajunsurile provocate de Războiul de Treizeci de ani au stimulat piaţa gazetelor. În
februarie 1597, Samuel Dilbaum a editat la Augsburg un lunar în stilul cronologiilor. La
Anvers, tipograful Abraham Verhove a publicat, începând din 17 mai 1605 până în 1607,
un bilunar, De Nieuwe Tijdinghen ( Noutaţiile din Anvers ). În 1605, un hbdomandar a
văzut lumina zilei la Strasburg; un altul la Wolfenbutel în 1609.
În Italia primele gazette periodice au apărut la Florenţa în 1636 şi la Roma în
1640. În Spania, la Madrid, Gaceda datează din 1661. Petru cel Mare a creat prima
publicaţie rusă în Sankt-Petersburg, în 1703.( Istoria presei, Albert, Pierre p.14)

6
1.4 Dezvoltarea presei populare de mare tiraj

La finele secolului al XIX-lea şi începutul celui al XX-lea, presa devine un produs

de consum current. Ritmul dezvoltarii sale este, bineînteles, variabil ăn funcţie de naţiuni,
şi chiar daca raţiunile fundamentaleale dezvoltării sale rămân aceleaşi, presa din fiecare
ţară conturând, în funcţie de caracteristicile naţionale şi de circumstanţele istorice, o
fizionomie originală, ale cărei trăsături se păstrează chiar şi astăzi.
Imaginea presei în lume şi caracteristicile esenţiale ale formulelor jurnalismului, ca
şi celeale pieţei presei din fiecare ţară erau, in 1914, foarte apropiate de cele de astăzi, în
ţările industrializate cel puţin, căci, în afara lumii occidentale presa mai avea înca multe
progrese de făcut, deoarece gradul de dezvoltare al ziarelor se afla, cum este şi acum, în
relaţie directă cu occidentalizarea vieţii economice şi sociale.
Aceasta a fost, din mai multe puncte de vedere, veritabila vârstă de aur a presei.
Piaţa presei s-a aflat în această perioadă, în expansiune constantă şi nu a ajuns, decât
poate în Franţa , la saturaţie. Mai ales presa scrisă nu avea, din această perspectivă, nici
un motiv de îngrijorare, aceasta fiind singurul mijloc de informare în masă. ( Istoria
Presei, Albert, Pierre. p. 60)

1.4.1 Cauzele fundamentale ale progresului presei scrise

Generalizarea învăţământului, democratizarea vieţii politice, creşterea

urbanizării, dezvoltarea transporturilor şi a mijloacelor de transmisie şi, în consecinţă
directă, lărgirea ariei de informare a ziarelor şi curiozitatea cititorilor, dar şi scăderea
preţului de vânzare.
Progresul tehnicilor de fabricaţie nu a fost, ca în perioadele precedente, marcat de
transformări fundamentale ci de perfecţionări continue, ce au condos la creşterea
randamentului tipografiilor şi la scăderea preţului de cost al materiilor prime şi a
cheltuielilor. Rotativele au căpătat dimensiuni considerabile şi au ajuns să producă ziare
cu un număr mare de pagini intr-un ritm accelerat. În 1914, rotativele moderne asigurau

7
pe mai multe ieşiri aproape 50.000 de exemplare de ziare de 24 de pagini pe oră. ( Istoria
Presei, Albert, Pierre, p. 61)

1.4.2 Transformarea ziarelor

Enormele progrese cantitative ale audienţei presei au avut efecte inseminate

asupra prezentării ziarelor şi asupra diversificării categoriilor acestora.
Paginarea a evoluat considerabil mai ales în ţările anglo-saxone, unde
abundenţa, in continuă ascensiune a publicităţii, a fost unul din motoarele acestei evoluţii.
Punerea în pagină a evoluat spre o mare varietate. În Statele-Unite, este depăşită pentru
prima dată grila coloanelor.
Unul dintre efectele revoluţiei industriale şi tehnice a presei în cea de a doua
jumatate a secolului al XIX-lea a fost, pe de o parte, diferenţierea mai puternică a
tipurilor de cotidiene – ziare populare şi ziare de calitate, ziare pentru abonaţi, din ce ţn
ce mai puţin importante şi ziare vândute la număr, ziare specializate (sport, finanţe, viaţă
literară) – şi pe de altă parte dezvoltarea considerabilă a presei periodice, de la diverse
magazine la reviste de doctrine, în trecere prin publicaţiile specializate, de la ziare
dedicate femeii la publicaţii pentru copii. ( Istoria Presei Albert, Pierre, pp. 62-63)

1.4.3 Presa de 1 cent

De la distanţă, fără a ne limita, toată viaţa tumultoasă a acestei prese este

caractzerizată de două nume: acela al lui Joseph Pulitzer şi cel al lui William Randolph
Hearst. Ziarele pe care ei le conduceau se vindeau cu un cent şi rreprezentau ultima etapă
a jurnalismului popular.

8
 Pulitzer a avut primele succese ca jurnalist în Saint-Louis, SUA. În 1878 a
cumpărat două ziare vechi şi a lansat Saint Louis Post Dispatch, în care a experimentat
noul journalism popular al faptelor diverse şi reportaje ,,umane’’, participând curajos la
cursele electorale locale. În 1883, a cumparat New York World, exploatând fără limite
senzaţionalul. Lăsând multiplele campanii, el reuşeste să îl plseze pe primul loc. În 1886
este nevoit să treaca la preţul de 1 cent.
Hearst este fiul unui milionar californian care a obţinut primele succese la
ziarul Examiner, pe care i-l cedase tatăl său. În 1895, vine la New York şi lansează, cu 1
cent, New York Journal. Acesta foloseşte din plin influenţa ziarelor sale. Prima lovitură
de maestrupe care o dă este declanşarea războiului contra Spaniei din 1898 pe care
aproape l-a provocat singur printr-o serie de reportaje despre Cuba şi prin exploatarea
exploziei cuirasatului Maine în raza portului Havana.
Aceste ziare cu titluri care reţin atenţia, cu ilustraţii abundente, erau bine
adaptate la mentalitatea frustă şi la cultura extreme de primară a masei noilor emigranţi.
Tot ele au impus cu success formula benzilor desenate, imitaţiile poveştilor fără cuvinte şi
a revistelor umoristice europene pentru copii. Unul dintre primele personaje ale acestor
benzi desenate, Yellow Kid (1894), a contribuit la supranumirea presei de 1 cent presa
galbenă. Alături de succesele cotidienelor, presa de duminică luase un avânt comparabil.
Cel mai mare tiraj, 1,5 milioane de exemplare, era deţinut , în 1914, de Saturday Evening
Post din Philadelphia. Cât despre magazinele illustrate, ziarele pentru femei, ziarele
sportive, numărul şi calitatea lor erau remarcabile. De fapt, ele au servit adesea drept
model publicaţilor europene. (Istria Presei, Albert, Pierre, pp. 65-66)

1.4.4 Presa la 1/2 penny

Ziarele de 1 penny şi-au continuat cariera cu reuşite inegale. Daily Telegraph şi-a
atins apogeul în 1903 cu un tirajde 300.000 de exemplare. Daily News, trecut la 1 penny

9
era în declin. Standard, ce trecuse la 1 penny în 1858, atinge 250.000 de exemplare în
1890, apoi îşi incepe declinul.
Veritabila inovaţie a jurnalismului britanic a venit la jurnalele populare de 1/2
penny. Lord Northcliffe fondează ţn 1896 Daily Mail, unde a practicat formula ,, noului
jurnalism’’. Varietatea subiectelor, mult spaţiu acordat faptelor diverse, paginile pentru
femei, punere în pagină aerată şi titluri mari, rubrici sportive care se prelungeau prin
concursuri cu pronosticuri. Succesul a fost răsunător: de la un tiraj de 400.000 de
exemplare în 1898, la 1 milion în 1901.(Istoria Presei, Albert, Pierre, p.68)

10
Capitolul 2
2. Evoluţia presei în România

2.1 Rolul presei

Funcţiile presei sunt urmatoarele: de transmitere a informaţiei, de educaţie, de

formare, influenţare şi de manipulare a opiniei publice, de divertisment.
Funcţia de educaţie: conţinutul informaţiei şi modul de prezentare contribuie
la educarea publicului. Funcţia de educaţie se realizează prin: acţiuni de popularizare a
ştiintei şi culturii (de exemplu majoritatea emisiunilor transmise de Radio România
Cultural, Radio România Muzical, diverse emisiuni de pe diverse posturi TV - de
exemplu Teleenciclopedia, Atlas, Drumuri europene, Din viata animalelor la TVR1 si
TVR2, Infomania - emisiune cu noutăţi din domeniul informaticii, emisiunile transmise
de canalele internaţionale Discovery - reportaje ştiinţifice, istorice, National Geographic,
Animal Planet - informaţii despre viaţa animalelor). De asemenea şi presa scrisă conţine
informaţii din diverse domenii care contribuie la educarea populaţiei (de exemplu
revistele culturale ca Romania literara, Secolul XX, Magazin istoric), revistele cu caracter
ştiinţific (Arborele lumii, Terra), reviste şi ziare cu informaţii economice (Revista
economică, Ziarul financiar, etc.)
Funcţia de relaxare, divertisment: apariţia în presa scrisă a unor publicaţii
care au un astfel de conţinut (Revista Rebus), diverse ziare şi reviste pe teme sportive,
reviste si ziare de divertisment, emisiuni de divertisment la Radio sau TV - de exemplu
Happy Hour la PROTV, Morning zu la Radio ZU etc.).
Funcţia de formare, influenţare şi manipulare a opiniei publice: conţinutul
informaţional relativ la un anume subiect de interes general, de exemplu din domeniul
politic, economic sau social transmis în mod asemănator sau identic prin mai multe
mijloace de comunicatie (ziar, radio, TV, Internet) poate forma şi/sau influenţa opinia
celor care recepţionează acea informaţie. Daca acea informaţie este eronată sau
deformată, atunci se poate vorbi de manipularea opiniei publice. De exemplu să luam o

11
informaţie din domeniul economic: preţul gazelor naturale va creşte ca urmare a
pierderilor înregistrate în transportul şi furnizarea acestora în lunile în care temperatura a
fost foarte scazută. Această ştire nu poate fi verificată de către cetăţeni deoarece ei nu
cunosc problema respectivă şi nu li se furnizează toate datele care au dus la o astfel de
decizie de creştere a preţului gazelor naturale. Însa oamenii pot face legatura cu alte
informaţii pe care le-au primit sau cu experienţe trăite direct şi pot avea în această
problemă anumite indoieli; în condiţiile în care ţara noastră are o rezervă de gaze, în
condiţiile în care numărul consumatorilor industriali a scazut la mai mult de jumatate fată
de anul 1990, iar în alte ţări fară resurse, preţul gazelor şi în general preţul energiei este
mai mic, concluzia logică ar fi aceea că şi în România preţul energiei şi al combustibililor
ar trebui să scadă. Datorită nefurnizării, tăinuirii, unor informaţii importante relativ la
acest subiect, putem vorbi de o "manipulare a opiniei publice" în scopul prevenirii unor
manifestaţii şi acţiuni de protest fată de aceste măsuri economice.
(http://www.realitatea.net/tag/rolul-presei_164636/)

2.2 Începuturile presei în România

Începuturile presei româneşti datează încă din prima jumătate a secolului al XlX-
lea iar pornind de la teza lui Nicolae Iorga, conform căreia "istoria ziaristicii ardelene este
cea mai frumoasă pagină din istoria Ardealului de o sută şi mai bine de ani încoace",
lucrarea "tinde să înfăţişeze întreaga plajă a presei româneşti de pe teritoriul Transilvaniei
şi din principalele oraşe din afara graniţelor în care s-au înregistrat încercări de a dura o

12
presă naţionaă, de a oferi un cadru prielnic manifestărilor cultural-literare şi de a susţine,
într-un fel sau altul, cauza naţională"
2.2.1 Telegraful Roman
Este ziarul cu cea mai lungă existenţă din istoria presei româneşti şi este
ziarul cu cea mai lungă apariţie din această parte a Europei. Primul număr a apărut la 3
ianuarie 1853 sub îndrumarea lui Andrei Saguna, episcop devenit din 1864 mitropolit al
Transilvaniei până la moartea sa în 1873.
Număr de număr sunt publicate versuri din creaţia poetica a lui Eliade,
Bolliac, Gr. Alexandrescu, Rosetti, Anton Pann, Bolintineanu, precum şi poeţi moldoveni:
Asachi, Negruzzi, Alecsandri, C. Negri. În cuprinsul ziarului au fost consemnate la
vremea lor şi marile evenimente istorice prin care a trecut poporul român: Unirea
Principatelor (1859), Independenţa de Stat (1877), primul Război Mondial şi Marea
Unire (1918) precum şi al doilea Război Mondial şi pierderea Basarabiei şi a Bucovinei.
Pe timpul dictaturii comuniste ziarul a trăit cele mai nefaste vremuri fiecare
număr fiind cenzurat de organele de partid. De la Saguna si pana in prezent, toţi
mitropolitii Transilvaniei au fost îndrumători direcţi ai Telegrafului Roman, ei i-au
desemnat pe redactori şi au vegheat la păstrarea specificului acestei publicaţii.

2.2.2 Revista Transilvania

A apărut începand cu ianuarie 1868, sub conducerea lui George Bariţiu, care
era deja consacrat ca om politic, revoluţionar, întemeietor al presei româneşti din
Transilvania, cărturar patriot, cel dintâi jurnalist român al secolului al XlX-lea..
Revista apărea ca organ al Asociatiunii Transilvane pentru Literatura
Româna şi Cultura Poporului Român. Revista Transilvania, concepută a fi una cultural-
ştiinţifica, a început cu publicarea unor articole de istorie şi documente, din diferite
fonduri, privitoare la istoria Transilvaniei. Ea a devenit, de la primele numere, un
adevărat magazin istoric, în 1890, Bariţiu, care se apropia de eternitate, a predat ştafeta
mai întâi lui Ion Popescu, apoi lui Zaharia Boiu, care au continuat opera.
În anul 1941, revista Transilvania şi-a reluat apariţiile sub conducerea
istoricului literar Ion Breazu. Directorul noii serii era profesor la Universitatea Ferdinand

13
I din Cluj, recent refugiată la Sibiu şi beneficia de colaborări importante, datorate
prezenţei în jurul revistei a unui foarte valoros corp intelectual. Toate numerele apărute în
anii 1941-1947 au înălţat revista. Sfârşitul celui de al doilea Război Mondial a adus cu
sine ocupaţia militară sovietică a României şi intrarea într-o etapă nouă. Astfel, în anul
1947, revista Transilvania a încetat să mai apară. Abia după doua decenii şi jumătate,
conducerea ţării a aprobat apariţia unei noi serii a Transilvaniei în oraşul Sibiu, care
devenise, din 1969, centru universitar umanist.(http://ziare-
reviste.blogspot.com/2007/09/istoria-presei-romanesti-ziare-si.html)

2.2.3 Ziarul Adevărul

Când a pornit la drum, la 15 august 1888, puţine lucruri lăsau să se întrevadă
că ziarul Adeverul va face epocă în istoria presei noastre, ca şi în istoria ţării. Condiţiile
tehnice erau modeste, formatul mic, informaţiile restrânse, telegramele recepţionate -
puţine. Directorul-fondator, Alexandru V. Beldiman, vlăstar al unei familii de boieri
moldoveni, era departe de a fi un om avut. Pornise noua publicaţie pe baza unui credit de
câteva zile acordat de tipograful Grigore Luis, iar peste ani buni înca se mai povestea că,
în prima iarna de existentă a cotidianului, Beldiman a purtat aceleaşi haine de dril de
peste vară.
Cei ce editau ziarul erau însa oameni de talent şi, mai ales, de curaj. Chiar de
la început, Adeverul a declanşat bătălii politice de mare interes, reuşind să ramâna
imparţial, neinfluenţabil de partidele politice. Adeverul a îmbraţisat crezul republican, a
cerut votul universal şi repausul duminical, s-a pus în slujba improprietaririi ţăranilor şi
a drepturilor pentru femei. Mai presus de acestea, noul ziar a îndrăznit să spună răspicat
pe nume oricăror abuzuri ori barbarii poliţieneşti ce aveau loc mai ales la sate.
Sprijinul cititorilor se simte imediat: doar după 4 luni - la 15 decembrie 1888 - ziarul îşi
măreşte formatul, iar tirajul urca repede la 5.000 de exemplare.
In 1892, in februarie, echipa redacţională a început să publice o dată pe
săptămână, apoi zilnic, o caricatură în care erau satirizaţi puternicii momentului. A
trebuit însa să-şi realizeze o vreme clişeele în străinătate deoarece nici un zincograf
dambovitean nu a putut fi convins să se implice. In 1894, tirajul ziarului ajunge la 10.000

14
de exemplare, acesta fiind cel mai răspândit cotidian politic. Ascensiunea continuă, mai
ales după ce la cârma, ca director politic, ajunge C. Miile (1895). În 1897, sunt tipărite
20.000 "de foi" (cum se spunea atunci), în 1905-1906 - cate 30.000, iar în 1915-1916 -
60.000 de exemplare (al treilea tiraj al timpului). În 1904 se constituie societatea Adeverul
cu un capital de 600.000 lei. S-a calculat ca, în primul sfert de secol de existenţă, Adeverul
a tipărit în total 330 de milioane exemplare. Ziarul a folosit, printre cele dintâi în ţară,
procedee de cointeresare a cititorilor fideli, oferind cu generozitate premii diverse: bilete
la reprezentaţii de teatru şi circ, obiecte, calatorii şi burse, bani. În 1907, pentru prima dată
în România, Adeverul foloseşte linotipurile. Ziarul şi-a construit propriul lui palat şi s-a
dotat cu o tipografie modernă.
Interzis de două ori de dictatură, consecvenţa şi curajul cu care şi-a purtat
bătăliile au făcut din ziar o voce distinctă şi i-au câştigat simpatizanţi mulţi si statornici.
I-au atras însa şi duşmănia puternicilor zilei, care au incercat nu o dată sa-l aducă la
tăcere. Tăvălugul primului Război Mondial, în care ţara a intrat în august 1916, a obligat
ziarul să-şi sisteze apariţia în noiembrie 1916. Noua serie a fost lansata abia la 3 ianuarie
1919. Bătăliile politice ale ziarului au fost reluate şi adaptate noilor vremuri
România se indrepta insa spre dictatura si, pentru instalarea acesteia, trebuia închisa gura
presei democratice.
La 31 decembrie 1937, Adeverul este nevoit înca o data să-şi înceteze
apariţia. El avea să-şi reia drumul către cititori abia peste 9 ani, in 13 aprilie 1946, când un
pumn de gazetari de curaj, grupaţi în jurul lui B. Branisteanu, au reînnodat firul existentei
ziarului. Însa vremuri grele mai aveau să apară odată cu cenzura dictaturii.
(http://ro.wikipedia.org/)

2.3 Presa românească sub comunism

15
 Din perspectiva comunismului, presa nu putea fi altceva decât o armã a
puterii dotatã cu misiuni şi sarcini precise care erau: educarea maselor, mobilizarea
maselor pentru îndeplinerea unor obiective politice şi economice, combaterea duşmanilor,
lãudarea realizãrilor regimului.
Presa era vãzutã ca o modalitate de manipulare a populaţiei, ca o armã
psihologicã capabilã sã inducã maselor ideile dorite de putere, iar realizarea obiectivelor
nu ar fi fost posibilã fãrã obţinerea controlului absolut asupra mass-media. Controlul se
exercita ”în amonte”, prin controlarea surselor implicate în producţia de mass-media, prin
deţinerea monopolului financiar şi, ”în aval”, prin verificarea mesajelor de presã înainte
de difuzare.
Regimul comunist se caracterizeazã prin distribuţia centralizatã a
resurselor. Astfel, un grup restrâns de oameni deţine monopolul asupra diferitelor
categorii de surse şi fixeazã criteriile de distribuire în funcţie de interesele lor. Ca urmare,
numãrul de frecvenţe şi de ore de program, atribuite cu stricteţe, ancoreazã instituţiile din
sfera audiovizualului în cadre temporale uşor de controlat, iar fondurile alocate cu o
zgârcenie calculatã conduc la restrângerea sferei de activitate a jurnaliştilor. Controlul
Puterii se exercitã şi asupra unei alte resurse din amonte, şi anume structura
organizaţionalã. Aparatul de partid controla accesul în lumea presei, efectuând selecţia
cadrelor, conform unor criterii selective, de ordin social, politic şi ideologic.
Redacţiile erau construite dupã o schemã piramidalã, în care eşaloanele
editoriale numeroase aveau misiunea de a controla conţinuturile produse de eşaloanele
reporterilor. Dupã redactarea şi aprobarea materialelor în redacţie, mai multe filtre
succesive asigurau verificarea repetatã a materialelor şi eliminarea elementelor
considerate indezirabile. Ziariştii erau siliţi sã prezinte ceva diferit de ceea ce trãiau şi
vedeau în jurul lor, sã prezinte o falsã realitate a reuşitelor, a progresului, a bunastãrii, a
adeziunii şi a mobilizãrii maselor. Aveam de-a face cu un discurs social lipsit atât de
adevãr cât şi de conţinut.
Accesul la informaţii era posibil numai prin intermediul instanţelor stabilite de Putere:
comitetele de propagandã, agenţiile de presã de stat, documente oficiale, şedinţe,
congrese şi conferinţe atent regizate. Aici se ofereau date filtrate, reorganizate, cu valoare
propagandisticã. Astfel, realitatea era reinterpretatã, ierarhizatã şi filtratã.

16
 Întâmplãrile negative – catastrofe, accidente, mişcãri sociale, proteste –
erau total eliminate, iar neprevãzutul era evacuat, era eludat din mesajele mass-media,
deoarece contrazicea imaginea idealã a unei societãţi perfecte şi continuu controlate de
partid. În locul realitãţii apare o “non-realitate”. O ficţiune ciudată, puternic ideologizatã,
prin care se glorifică sistemul şi ”conducãtorii iubiţi şi înţelepţi” ai acestuia. Se enumeră
realizãri economice fără precedent, fără egal, fără a se prezenta ”la zi”, puncte de
referinţă mondiale sau europene sau măcar a unor state din imediata vecinătate, ci doar
acele perpetue trimiteri la realizările anului 1938, considerat anul de vârf pentru
dezvoltarea economică şi socială a României burghezo-moşiereşti. Se prezintă integral
documentele de partid şi se verifică însuşirea acestora inclusiv de ne-membrii partidului
comunist, întrucât şi aceştia sunt constructori ai Societăţii Socialiste Multilateral
Dezvoltate. Se critică vehement imperialismul şi societatea capitalistă, considerată în
stare de putrefacţie şi de prăbuşire continuă. În acelaşi timp, pentru contra-balansare, se
construiesc portrete de eroi ai socialismului. Se organizează grandioase manifestări de
preamărire a socialismului, comunismului şi, sub masca pacifismului, se cultivă cultul
personalităţii.
Grilele de programe din audiovizual respectã strategii propagandistice,
adeseori în contradicţie cu ritmul vieţii casnice a populaţiei (a se vedea programul din 25
Decembrie 1989 la care am făcut referire la începutul lucrării), temele sunt fixate în
concordanţã cu evenimentele oficiale, fapt care plaseazã într-o ipostazã de “campanie” de
mobilizare şi propagandã permanentã.( http://ro.wikipedia.org/w/index.php?)

Capitolul 3

17
3. Presa contemporană

Eliberarea presei româneşti din chingile monopolului de partid unic şi al

cenzurii a dus la o schimbare explozivă a limbajului publicistic. Din mohorâtul,
searbădul jurnalism de altădată n-au mai rămas decât ţăndari, ici-colo, vizibile mai cu
seamă prin gazetele de partid şi pe la unele instituţii publice de informare, ce-şi trădează
astfel involuntar supuseniile politice. Nu pot fi omise discursurile multor politicieni, de
toate vârstele, toate orientările şi toate apartenenţele. E o veritabilă rezervaţie naturală a
frazeologiei din perioada comunistă, unde înca mai pot fi admirate, în toată hâda lor
splendoare şi in deplină libertate, mai toate vechile produse ale limbii de partid. Până şi
"vom face totul" supravieţuieşte, discret, pe aici, puţintel cosmetizat.
Această schimbare nu a fost însa şi nu este nici astăzi pe de-a-ntregul
acceptată în formele ei concrete. Libertate abstractă, de principiu, da - nu însa aşa. Sânt
deplânse violenţa, agresivitatea, limbajul batauş, stridentele. De fapt, a fost reluată,
uneori poate fără conştiinţa faptului, o luxuriantă tradiţie a presei autohtone.
În primele luni ale lui 1990, asistăm la o explozie de apariţii în spaţiul
gazetăresc. Unele publicaţii sunt proaspăt înfiinţate. Altele îşi schibă titlul, ţinând morţiş
să convingă că şi ele sunt noi. Scânteia devine Scânteia poporului mai întâi, şi Adevărul,
mai apoi; Scânteia tineretului devine Tineretul liber. Cele care îşi păstrează titlul adaugă
neapărat: serie nouă. Teoretic presa din România a intrat intr-un nou climat: libertatea
presei, şi mai ales libertatea de a critica. Numai că libertatea de a critica se manifestă
năvalnic doar faţă de vechiul regim. Noul regim şi cu atât mai puţin momentul care l-a
instaurat, sunt ocolite prudent de atacuri.( Panorama presei româneşti contemporane,
Hangiu, I. p.2)

3.1 Explozia titlurilor

18
 O statistică ad-hoc arată că între 22 decembrie 1989 – 31 decembrie 1990 au
apărut 130 de titluri de ziare şi reviste. Între 1 ianuarie 1991 – 31 decembrie 2005 au
apărut 120. Aşadar, intr-un singur an, au apărut mai multe titluri decât în 16 ani. Anul
exploziei de titluri e 1990, primul an de după căderea comunismului.
Acest ciclon al apariţilor îşi are radăciniile într’o realitate social-politică şi
econmică aparte: lunga perioadă anterioară de reducere dramatică a publicaţilor literal-
artistice, dar şi blocarea a oricărei noi apariţii. Principalul motiv al micşorării numărului
de publicaţii în ultimii ani ai lui Ceauşescu trebuie căutat în efectele crizei economice
grave, cu debutul în anul 1982. Literaţii şi gazetarii de dupa decembrie 1989 trec cu
vederea acest motiv. Voit sau nu, ei pun reducerea numărului de titluri, restrângerea
activităţii literar-artistice în general, pe seama antipatiei Ceauşeştilor faţă de
intelighienţia rebelă. Invocând asta, ţinătorii de condei se grăbesc să scoată noi titluri pe
bandă rulantă sau să retipărească titluri care-şi încetaseră apariţia în ultimii ani ai lui
Nicolae Ceauşescu.
Treptat avântul lor se loveşte de criza economică a anilor 1991-1992, provocată
de reforme pe cât de dure, pe atât de haotice. Sunt liberi să scoată orice publicaţie vor şi
s-o publice aşa cum I taie capul. Pentru asta este însă nevoie de bani, care incep să nu
mai fie. Astfel, gazetarii se vad obligaţi să renunţe de bună voie la numărul uriaş de
publicaţii. Pe cât de lesne se înfiinţează publicaţii, pe atât de uşor se şi desfiinţează. Prin
căderea comunismului, se creează premisele nu numai ale libertăţii de a scrie, dar şi a
libertăţii de a face capitalism.
Primul ziar privat din România postecembristă e Observator. Îi urmează noi şi
noi publicaţii, îzvorâte din nevoia de profit: Express, Zig-Zag Magazin, Românul,
Strada. Destinul lor va fi asemănător cu cel al buticurilor, la vremea respectivă
concurente ale ziarelor în materie de ritm al apariţiilor peste noapte. Patronii nu au ştiinţa
şi nici prudenţa folosirii profiturilor fabuloase. Banii câştigaţi uşor se duc la fel uşor.
Patronul închide redacţia pastrându-şi titlul, fapt ce a condus în prezent la imposibilitatea
de a găsi un titlu liber pentru o nouă gazetă.

19
 Pe măsură ce noi şi noi publicaţii apar pe tejghele, iar interesul cititorilor
scade, aceste noi publicaţii nu mai fac faţă concurenţei tot mai înverşunate şi dispar pe
rând. Un caz aparte il reprezintă două reviste importante de la acea vreme: Zig-Zag
Magazin şi Expres Magazin.
Zig-Zag Magazin e săptămânalul cu cel mai mare tiraj de pe piaţa primei părţi
a lui 1990: peste 600.000 de exemplare. Poziţia tot mai critică faţă de regimul Iliescu îl
obligă pe patron să renunţe la director în favoarea unui jurnalist favorabil Puterii. Tirajul
publicaţiei se prăbuşeşte dramatic, iar directorul amabil cu Puterea va fi concediat,
revista neregăsind-uşi autoritatea.
Expres Magazin, o altă publicaţie de mare tiraj, şi-a pierdut importanţa şi
tirajul prin apariţia Evenimentului Zilei. Creşterea numărului de publicaţii duce la o
împărţire continuă a numărului de cumpărători de ziare şi reviste. Se reduce şi interesul
cititorilor pentru presă.( Panorama presei româneşti contemporane, Hangiu, I., p.3)

3.2 Ziarele de partid

Presa de partid e unul dintre cele mai interesante fenomene din anii
postdecembrişti. Noua realitate a presei se va dezvălui nu atât în sporul exploziv de
publicaţii, nu atât în libertatea de a critica Puterea, cât mai ales în apariţia presei de
partid. În primele luni ale lui 1990, practic fiecare formaţiune politică se străduieşte sa
deţină câte un nume important de ziar.
Partidele istorice reînfiinţează vechile publicaţii. PNŢCD scoate Dreptatea,
PNL, Viitorul. Nu se lasă mai prejos nici cele nou înfiinţate. FSN îşi revendică titlul,
Dimineaţa, Partidul Democrat Muncitoresc, Fapta, PDAR, Ţara. Cu toate eforturile
depuse, presa de partid este un eşec, ea confruntându-se de la început cu concurenţa
presei independente. Deşi pretins democratice, partidele manifestă faţă de ziarul propriu
poziţia conducerii PCR faţă de Scânteia. ( Panorama presei româneşti contemporane,
Hangiu, I., p.4)

20
3.3 Presa românească post-decembristă

Momentul-punte între presa românească în perioada de dictatură şi deschiderea

către sistemul liberal, democratic este consemnat în seara zilei de 22 decembrie,
când ziarele, radioul şi televiziunea au difuzat primele produse mediatice necenzurate.
„Foamea” de senzaţional, ca şi nevoia descătuşată de a avea acces la informaţia
diversă, fără „croşete” s-au constituit în catalizator în apariţia unui număr mare de ziare
şi transmiterea în direct la televiziune timp de aproape 20 de ore (o performanţă şi
tehnică şi redacţională, dacă ne amintim că înainte de ’89 erau 2 ore de program zilnic).
„Dacă intervenţia americană din Vietnam a fost primul război al
televiziunii mondiale, evenimentele din România din decembrie 1989, au constituit
prima revoluţie a televiziunii (Amelunxen & Ujica, 1990).( Colosul cu picioare de lut
Aspecte ale presei româneşti post-comuniste, Gross. Peter, p. 83)
1.„Frontul” s-a dovedit a fi şi dincolo de micul ecran, şi în studiourile televiziunii. Un
reporter al New York Times nota:
„Într-un fel era ca şi cum ai privi transmiterea în direct a asaltului
Bastiliei sau bătălia pentru Yorktown, amestecate cu dezbateri ale Congresului
Constituţional. Se părea că puterea de stat era redusă la capacitatea de a transmite ce se
întâmplă în afara uşii studioului”.(Kifner, J., 1989, 28 decembrie, Romanian Revolt, Live
and Uncensored, The New York Times, p. 11)
Aceasta era percepţia vizualului în acea perioadă tumultoasă şi în
acelaşi spirit vor apare şi ziarele ce vor avea ca teme esenţiale: cuplul Ceauşescu, situaţia
economică, mişcările de stradă. Este unanim recunoscut faptul că în procesul de
schimbare de regim politic prin revoluţia din decembrie 1989, presa a jucat un rol
simbolic, exemplul paradigmatic fiind chiar telerevoluţia.

21
 Daniela Rovenţa-Frumuşani a sintetizat evoluţia mass-media în raport cu
spaţiul public, stabilind trei momente distincte într-o derulare diacronică:
1. Explozia din decembrie 1989 a consensului naţional anticomunist. „Telerevoluţia a
însemnat în egală măsură revoluţie politică şi revoluţie a comunicării,
revoluţie pe care România (ca de altfel toate ţările ex-comuniste) a traversat-o în
simultaneitate şi nu în succesivitate (monopolul televiziunii naţionale) naşterea
televiziunilor comerciale şi a presei regionale şi locale, forme tradiţionale de
publicitate concomitent cu mijloace mai convenţionale)”.
Funcţiile exercitate de mass-media au fost cele de coagulare a societăţii
civile şi funcţia cataractică.
2. 1991-1992 – perioada disforică: se constată o saturaţie mediatică, temele predilecte
fiind orientate spre situaţia economică precară, decodarea semnificaţiilor tranziţiei.
„Ceea ce caracterizează această perioadă este pierderea credibilităţii presei scrise şi
a televiziunii percepute ca dependente de executiv şi instituţia prezidenţială (televiziunea
publică) sau de interese partinice (chiar ziarele autointitulate independente)”.
3. 1992-1997 – perioada consumului critic, selectiv al mass-media. Conceptul general de
„transformare mediatică” este corelat cu procesul de schimbare socială.( Frumuşani,
Semiotică, societate cultură, Danielle, Rovenţa, pp. 228-231 )

Presa scrisă este prima care se diversifică, contribuind la restituirea

valorilor pluralismului informaţional. Primul ziar liber al Revoluţiei Române, care
apare şi azi este Libertatea. Articole ca „Libertatea ne-am câştigat-o murind, să nu o
pierdem neştiind cum să trăim liberi” (nr. 32/1990) sau „Dosarul comunismului, transplant
de cord (ideologia) şi fenomenul respingerii (în masă)”, sunt tot atâtea argumente pentru
ideea de presă liberă.
Ziarele de partid judeţene au fost înlocuite cu ziare democratice. Reapar ziare
ca Adevărul, seria a V-a, la 25 decembrie 1989. Exploziei informaţionale i-a corespuns o
explozie numerică a ziarelor de mare sau mic tiraj. A urmat un recul, firesc, rămânând în
centrul atenţiei ziare care publicau ceea ce fusese interzis în
perioada de dictatură: „cronica neagră” (furturi, violuri, can-can-uri).

22
 Evenimentul zilei, cotidian independent, de rezonanţă în anii 1939-1944, va
avea o mare audienţă, la un public avid de senzaţional. Tot ca un arc peste timp, în
intenţia de a continua destinul unui ziar care a catalizat spiritele scriitorilor vremii este
Democraţia. Barbu Ştefănescu Delavrancea a condus între anii 1888-
1890 ziarul Democraţia. Ziar naţional liberal, cu apariţie zilnică. Noul ziar
Democraţia. Periodic independent de informaţie şi opinie civică, apărut la Bucureşti în
ziua de 22 ianuarie 1990 va reuni în paginile sale numele unor mari oameni de
cultură: Răzvan Teodorescu (Caragiale contra Ceauşescu), Dinu Săraru (Ţăranii), Ştefan
Milcu (Libertatea şi autonomia ştiinţei).
Tentaţia senzaţionalului într-un timp al căutărilor şi al tranziţiei va
înclina balanţa spre jurnalismul bazat pe opinie, pe senzaţionalism ş informaţie
incompletă. Reflex stilistic imediat este preferinţa pentru stilul colocvial, nu de
puţine ori dus până la exprimări argotice, iar selectarea şi ierarhizarea valorică a
evenimentelor socio-politice se face în numele unei dorinţe de individualizare.
Dacă în presa occidentală prima pagină a cotidienelor cuprinde de
obicei aceleaşi subiecte (fiind şi o probă de obiectivitate şi profesionalism), în presa
scrisă românească apariţia altor subiecte pare a da nota de profesionalism, în fapt de
individualism, iar cifrele vehiculate sunt rareori apropiate. Informaţiile punctuale nu sunt
aceleaşi şi sentimentul la finalul lecturii este că ai citit despre un alt fapt petrecut în acelaşi
loc şi în aceeaşi zi.
Domeniu „tânăr”, jurnalismul a capacitat tineri. Dar nu toţi au cultură generală
şi cultură de specialitate. Despre cultura politică a jurnaliştilor se poate vorbi ca despre
o mare problemă a tranziţiei în România, iar organizarea breslei jurnaliştilor la
începutul deceniului ’90 denotă fracţionarea grupărilor jurnalistice, parti-pri-urile
exprimate sau bănuite.
După 14 ani de presă post-decembristă s-a conturat cu claritate ideea că presa
liberală trebuie să se bazeze pe profesionalism şi credibilitate. Cea mai grea „boală”
a jurnalismului este anonimatul, iar atributul cel mai dificil de câştigat şi cel mai uşor de
pierdut este credibilitatea.
Mihai Coman a investigat „Mass media în România post-decembristă” şi a
publicat un volum cu acest titlu, la Editura Polirom (2003).

23
 Structurând capitolul dedicat în exclusivitate acestui subiect, Mihai Coman
defineşte dominante şi determinante în evoluţia fenomenului: cadrul legislativ,
formele de finanţare a presei, sursele de informare: agenţiile de presă şi sistemul de
comunicare publică.
Sintetizând, profesorul Mihai Coman precizează notele specifice, reperabile
prin gradul de manifestare, impactul asupra societăţii civile şi specificitate în context
european.( Mass media în România post-decembristă, Coman, Mihai , pp. 67-76 )
„Expresie a libertăţii, cu dovezi incontestabile de manifestare, atinge
uneori zona exceselor. Nu este însă sinonimă cu maturitatea profesională, nici cu
exercitarea drepturilor şi a şanselor de acces ale tuturor cetăţenilor la exprimarea prin
intermediul mass-media.
Caracterul popular. Apropierea de public (amendată uneori prin acuzaţii de
populism, degradare a culturii etc.) motivează locul în ierarhia credibilităţii, opiniei
publice. Eterogenitatea. Caracterul compozit, vizând un public divers, ţinte
comunicative, moduri de finanţare denotă eterogenitatea sistemului în ansamblul său.
Deşi urmează cadrele generale ale presei democratice, presa românească nu a atins
standardele de calitate şi profesionalism din ţările democratice „de tradiţie”.
Eludarea responsabilităţii. Născută în vâltoarea evenimentelor, presa post-
decembristă a preluat specificul evenimentelor şi al stărilor de criză, violenţă, patetism.
Jurnaliştii implicaţi emoţional în derularea evenimentelor îşi vor atribui deseori rolul de
„a face istorie” şi nu de a mediatiza realitatea, firesc, conturând realitate jurnalistică.
Efect imediat şi de durată a fost apariţia „unei situaţii de «haos pozitiv» în
care toţi nu voiau altceva decât să se exprime în presa scrisă şi audiovizuală. Editorii
şi jurnaliştii au afirmat imediat că libertatea de expresie recent cucerită echivala cu un
jurnalism în care oricine, orice partid politic şi orice idee puteau fi criticate. Această
filosofie a îndepărtat presa românească de reportajul echilibrat, orientând-o spre o
prezentare polemică şi subiectivă a câtorva evenimente,
idei sau expresii alese cu grijă”.( Mass media in Revolution and National Development:
The Romanian Laboratory, Gross, Peter, p. 42)

24
 3.3.1 Criza de credibilitate.

Diferenţa între credibilitatea presei şi credibilitatea jurnaliştilor este o temă

de actualitate. Este o situaţie de fapt probată de sondajele de audienţă. Greu de crezut este
că jurnaliştii înşişi au mai puţină încredere în presă, decât chiar publicul-ţintă.
Cercetările întreprinse sub egida Institutului de Sociologie al Academiei Române arată,
pentru anul 2002 că: „daca 8% din public afirmă că are multă încredere în mass-
media, numai 3% din jurnaliştii chestionaţi împărtăşesc această părere; 51% din
public are destul de multă încredere, dar numai 31% din jurnalişti; 35% din public are
puţină încredere, faţă de 40% din jurnalişti; 7% din public nu are deloc încredere, faţă de
9% din jurnalişti”.( Mass-media în România o latură sociologică, Marinescu, Valentina, p.
75 )

Fiecare notă specifică definită şi caracterizată de profesorul Mihai

Coman în volumul său Mass-media în România post-comunistă poate constitui
subiectul unei dezbateri în care acumulările succesive pot fi confruntate cu impactul
noilor tendinţe în jurnalismul contemporan, tendinţe asimilate sau la care s-a aderat mai
mult sau mai puţin deliberat. Reperarea câtorva aspecte definitorii s-a dorit a fi doar
pretextul reflecţiei asupra fenomenului actual.

3.4 Specificurile şi afinităţiile presei scrise şi audio-vizualului

25
 În presa de după 1989 s-a spus cum că avem de-a face cu o perioadă de
tranziţie, care se reflectă în toate aspectele, nivelurile vieţii politice, sociale, economice,
culturale, etc. ale societăţii româneşti, şi, implicit, în domenii profesionale, cum este şi cel
al jurnalismului. Deopotrivă în discursurile ştiinţifice, critice şi în felurite interacţiuni
sociale, de tip colocvial, termenul tranziţie apare obsesiv, adesea cu conotaţii negative sau
cu subînţelegerea faptului că prelungirea acestei stări întârzie apariţia unor reale schimbări
pozitive sau revenirea la normalitate.
Teoretic vorbind se poate considera că presa din România a abandonat brusc
modelul totalitarist, tinzând spre cel al societăţii bazate pe principiile şi valorile
democratice: liberul acces la informaţii, libertatea de exprimare a opiniilor, libera circulaţie
a ideilor. Tranziţia implică o succesiune de transformări, nu numai în viaţa politico-
economică, ci şi în ce priveşte mentalităţile, obiceiurile, aşteptările indivizilor din
interiorul sistemului mediatic, ca şi în afara lui. Recunoaşterea drepturilor democratice, aşa
cum precizează diverşi analişti, nu presupune neapărat exercitarea deplină a acestora în
planul vieţii politice, sociale şi nici în realitatea mediatică.
Dependenţa sistemului mediatic faţă de puterea politică, diversele presiuni economice
exercitate asupra lui, imperativul formării profesioniste a jurnaliştilor, necesitatea unui cod
deontologic pe care aceştia să îl respecte, aspectele legislative privind accesul şi utilizarea
informaţiilor de interes public, existenţa unui Contract Colectiv de Muncă Unic la nivel de
ramură mass-media etc. sunt probleme critice cu care se confruntă presa românească.
Unul din aspectele ce merită să fie pus în discuţie este dacă aceasta reflectă în
aceeaşi măsură schimbări semnificative ale conţinutului mediatic, precum şi cele ale
formelor de comunicare media, cele din urmă indentificabile cu aşa-zisele forme media.
Este dificil de a avansa răspunsuri exacte, valabile pentru întregul peisaj mediatic
românesc, extreme de divers, dinamic, aflat în căutarea propriei identităţi. Asistăm la
clarificarea statutului rolurilor presei noastre, atât în interiorul breslei jurnaliştilor, cât şi
din partea analiştilor, teoreticienilor fenomenului mediatic. Mass-media – “a patra putere
în stat”, “mass-media – câine de pază al democraţiei” şi altele sunt subiectele unor
dezbateri la noi. Din acest punct de vedere, presa românească pare a fi în situaţia similară
celei occidentale din perioada ei modernă.

26
 Dintr-o altă perspectivă, presa românească a trecut într-un timp scurt, printr-o
serie de modificări pe care le-a cunoscut media occidentală şi americană într-o perioadă
mai lungă de timp. Aceste modificări au rezultat din legăturile a trei fenomene:
fragmentarea, conglomerarea şi globalizarea. Regăsim aceste fenomene în etape diferite de
dezvoltare a presei româneşti: dacă la început observam apariţia haotică a unui număr tot
mai mare de canale mediatice apărute din interesul pieţei de a ajunge la segmente de public
tot mai înguste, tendinţa actuală a mass-mediei româneşti în plan organizaţional este cea de
creare a unor concerne multimedia, cu capital autohton sau străin (Trustul de Presă PRO,
INTACT, REALITATEA, etc.) De asemenea, trusturi de presă internaţionale controlează o
parte a presei româneşti, cum este cazul, între altele al Casei Internaţionale de Editură
RINGIER, acţionar majoritar al unor ziare şi reviste de genuri diferite, cu publicuri-ţintă
diverse. În sfârşit, globalizarea în presă, se referă la expansiunea fenomenelor fragmentării
şi conglomerării dincolo de frontierele naţionale.
Apărut ca şi concept critic, la sfârşitul anilor 80, în legătură cu dezbaterile
despre cultura mondială, globalizarea, e definită ca o creştere şi accelerare a reţelelor
economice şi culturale, care operează la scară şi pe bază mondială. Fenomenul globalizării
a avut drept consecinţă în mass-media românească, printre altele, la o standardizare a
formelor şi conţinuturilor mediatice, prin care se estompează particularităţile culturilor
naţionale. În ultimă instanţă, avem de-a face cu prea puţină originalitate şi creativitate
investite în produsele mediatice, atât în sfera informaţiei, cât şi a divertismentului.
Această standardizare poate fi observată şi la noi, spre exemplu, în exercitarea
funcţiei de divertisment a mass-mediei. Toate posturile comerciale de televiziune de la noi,
chiar şi cel public, au importat formate de emisiuni de divertisment produse de companii
media internaţionale, pe care le regăsim pe posturile comerciale germane, italiene,
franceze, olandeze, spaniole, etc. Din această categorie fac parte emisiunile cu public,
interactive, de gen Happy Hour, Iartă-mă, Din dragoste, Big Brother, etc. Un alt format
important este talk-show-ul, care se focalizează pe teme politice, sociale sau economice.
Dacă adăugăm la acestea difuzarea constantă a serialelor şi filmelor de ficţiune produse la
Hollywood, a telenovelelor sud-americane, am putea vorbi despre o “cultură a
divertismentului mediatic” la scară globală.

27
 Divertismentul e prezent şi în prestaţia posturilor de radio comerciale, locale
sau naţionale, mai puţin radio-ul public. În comunicarea radio, tendinţa de îmbinare a
informaţiei cu divertismentul, aşa-zisul infotainment, se realizează prin alternanţa
dinamică a informaţiilor şi muzicii. Genurile şi vedetele muzicale promovate sunt în mare
parte aceleaşi pe toate posturile.
Punctele de vedere critice referitoare la funcţia de divertisment a mass-mediei
au în vedere, pe de o parte, ponderea acesteia în raport cu celelalte funcţii – informativă,
formatoare de opinii, tribună de dezbatere, transmiterea culturii şi, pe de altă parte,
valoarea şi calitatea culturală a producţiilor de acest gen.
(http://www.cji.ro/userfiles/file/documente/tendinte2.pdf)

3.5 Influenţe şi presiuni politice în presă

Din păcate unii jurnalişti acţionează în mod “mecanic”, punându-se după venirea
la putere a unuia sau altuia dintre partide sau alianţe politice la dispoziţia acestora, ulterior
pledând ca „independenţi”, alţii solidarizându-se până la identificare cu partidele politice.
Deşi autonomă faţă de stat, o parte a presei este „subordonată şi, din nou, nu structurii de
putere în general, ci anumitor forţe politice din cadrul acestei structuri. Fără autonomizarea
mass-media în raport cu partidele şi cu celelalte entităţi politice, societatea nu va fi bine
servită de acestea.
Dacă exerciţiul libertăţii presei este proporţional cu mijloacele de
comunicare aflate la dispoziţia publicului, atunci autoritatea publică are obligaţia morală
de a suprima orice obstacole, ca primă condiţie necesară, dar nu şi suficientă, pentru a
satisface nevoia de comunicare. Nu suficientă deoarece pentru a asigura un pluralism
efectiv în comunicarea de masă este nevoie de un anumit « intervenţionism pozitiv » din

28
partea statului pentru sprijinirea mediei existente şi crearea altora noi, mai ales pentru
grupurile lipsite de disponibilităţi materiale. Statul român s-a arătat destul de conservator
în materie de piaţă liberă a media prin menţinerea monopolului asupra resurselor de
materii prime şi materiale, a reţelei naţionale de difuzare, dar şi prin politica de impozite şi
taxe, deloc stimulatoare.
O anchetă realizată la începutul anului 2005 de către redacţia Gazetei
jurnaliştilor releva faptul că 75% din repondenţi apreciau că Puterea face presiuni indirecte
asupra presei, după cum urmează: prin pârghii economice (preţul hârtiei, lipsa sprijinului
financiar, distribuţia preferenţială şi condiţionată a subvenţiilor, sistemul taxelor şi
impozitelor pentru publicitate), prin blocarea accesului la informaţii ; prin intimidări
directe şi şicane (procese de calomnie, evacuări din sedii, ameninţări din partea prefecţilor,
a Gărzii Financiare, interceptarea convorbirilor telefonice şi a corespondenţei, etc.)
Or, dacă testul pentru autonomia presei într-o societate deschisă ar trebui să
urmărească dacă presa este subordonată numărului cel mai mare de autorităţi diferite,
gradul ei de subordonare şi al jurnaliştilor ei şi absenţa controlului guvernamental, suntem
puşi în situaţia de a recunoaşte că cea mai mare parte a presei este în momentul de faţă
autonomă, dar locul agentului exterior de control - Puterea - a fost luat de un agent
intern de control – Patronul, Acţionarul - la care se adaugă creditorul, publicitorul, cu alte
cuvinte este liberă, nu şi independentă.
Cele mai severe condiţionări ale libertăţii jurnaliştilor s-au înregistrat în zona
presei politice şi, în sens mai larg, a celei « de casă », deţinută de persoane sau grupuri
interesate mai degrabă de propria imagine. În acest sens se poate spune că ziarele sunt
autonome, independente de guvern, dar nu şi indivizii, grupurile, organizaţiile care le
deţin. Presa este autonomă şi în acelaşi timp subordonată intereselor economice, sociale,
politice, etnice, religioase şi culturale ale proprietarilor.
(http://romania.indymedia.org/ro/2008/03/2470.shtml)

3.6 Corupţia din presă

29
 Dezbaterea asupra corupţiei în presă ar trebui purtată pe două paliere: unul care
să privească patronatul şi eventual şefii instituţiilor de presă, iar altul jurnalistul simplu,
fără atribuţii de conducere.
Discuţiile despre corupţia în presă pot fi purtate doar teoretic, căci este aproape
imposibil de demonstrat cine şi cum a procedat. Putem bănui din modul în care sunt
reflectate anumite evenimente de către un ziar sau o televiziune, de modul în care un
subiect este susţinut mai mult sau mai puţin de către un mijloc de informare, dar dovezile
lipsesc. Discuţia ar trebui purtată mai degrabă la nivel instituţional, cum construim
pârghiile ca să diminuăm corupţia în presă, în măsura în care ea există.
Dacă un jurnalist acceptă foloase necuvenite pentru a scrie sau a nu scrie ceva,
este greu de demonstrat fără ca una din părţile implicate să se autodenunţe. Însă
redacţiile îşi pot construi mecanisme de apărare prin modul în care îşi selectează ziariştii
şi prin modul în care le este urmărită activitatea. Dar asta este mai mult o problemă
internă a fiecărei redacţii. Nu există încă un caz dovedit în România de ziarist care să se
fi lăsat corupt în timpul activităţii sale. Pot exista reguli acceptate de întreaga presă ca
atunci când un astfel de caz ar apărea, acel jurnalist să fie exclus din breaslă. Căci, altfel,
ca orice alt cetăţean este supus rigorilor legii penale. Însă, problema devine mai
complicată când vorbim de corupţia la nivelul cel mai înalt în presă, atunci când şefi de
gazete sau patroni de presă fac eforturi pentru eliminarea unui subiect doar pentru că au
anumite avantaje materiale de pe urma celui incrimat sau, mai grav, când recurg la
presiuni, folosind informaţiile culese de jurnalişti, pentru a obţine finanţări oculte. Au
existat cazuri la noi în care oameni de afaceri care făceau obiectul unor anchete
jurnalistice să ajungă în scurt timp acţionari în respectivele instituţii de presă, pentru ca
atacurile să înceteze după aceea.
În mod normal, o societate democratică elimină de la sine astfel de situaţii, având
un sistem de autoapărare dezvoltat. Astfel de tranzacţii oculte sunt amendate de cititori,
care se îndreaptă automat spre alte publicaţii sau alte televiziuni daca se simt trădaţi de
un canal de televiziune sau de către un cotidian ori revistă. Cu condiţia ca mass-media

30
să critice astfel de practici atunci când ele sunt dovedite, astfel ca publicul să poată lua
cunoştinţă de ele. Apoi cazul trebuie să fie discutat în organizaţiile patronale, sindicale şi
profesionale, în cadrul Comisiei Paritare organizată la nivelul ramurii mass-media,
conform Contractului Colectiv de Muncă, hotărârile acesteia fiind obligatorii pentru
părţi.

3.7 Codul deontologic al jurnalistului

Profesiunea de jurnalist este liberă şi independentă, în concordanţă cu

principiile dreptului la liberă exprimare şi ale dreptului la informaţie, enunţate
de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, de Constituţia României, precum şi de Codul Deontologic
al Jurnalistului, ce face parte integrantă din Contract Colectiv de Muncă.
Jurnalistul este acea persoană a cărei principală sursă de venituri este obţinută
din realizarea de produse jurnalistice – fie ca angajat, fie independent –
indiferent de domeniul mass-media în care lucrează (presa scrisa, audiovizuală,
on-line, etc.)

NORME
ARTICOLUL 1
Jurnalistul are datoria primordială de a relata adevărul, obligaţie ce
decurge din dreptul constituţional al publicului de a fi corect informat.
ARTICOLUL 2
Jurnalistul poate da publicităţii numai informaţiile de a căror
veridicitate este sigur, după ce în prealabil le-a verificat din surse credibile.
ARTICOLUL 3
Jurnalistul nu are dreptul sa prezinte opiniile sale drept fapte. Ştirea
de presă trebuie să fie exactă, obiectivă şi să nu conţină păreri personale.
ARTICOLUL 4

31
 Jurnalistul este obligat sa respecte viata privata a cetăţenilor şi nu
se va folosi de metode interzise de lege pentru a obţine informaţii sau imagini
despre aceasta.
Atunci când comportamentul privat al unor personalităţi publice poate avea
urmări asupra societăţii, principiul neintruziunii în viata privata poate fi eludat.
Minorii şi bolnavii aflaţi în situaţii dificile şi victimele unor
infracţiuni beneficiază de păstrarea confidenţialităţii identităţii.
Se va menţiona rasa, naţionalitatea, apartenenţa la o anumită
minoritate numai în cazurile în care informaţia publicată se referă la un fapt
strict legat de respectiva problemă. Jurnalistul va evita detalierea unor vicii sau
a unor elemente morbide legate de crime.
ARTICOLUL 5
Jurnalistul va lua în considerare punctele de vedere pertinente ale
părţilor implicate.
Jurnalistul este dator sa respecte prezumţia de nevinovăţie. În
cazul în care se aduc acuzaţii, se va oferi posibilitatea celui învinuit să-şi
exprime punctul de vedere.

ARTICOLUL 6
Jurnalistul va păstra secretul profesional privind sursele
informaţiilor obţinute confidenţial. Este la latitudinea propriei sale conştiinţe să
respecte confidenţialitatea surselor, chiar şi în faţa justiţiei. Confidenţialitatea
surselor de informaţii este garantată de reglementările internaţionale la care
România este parte.
ARTICOLUL 7
Jurnalistul are dreptul de a refuza orice text de prezentare falsă a
datelor şi faptelor.
Jurnalistul are dreptul de a fi informat, la angajare, asupra politicii
editoriale a instituţiei mass-media.
ARTICOLUL 8

32
 Jurnalistului, în exercitarea profesiei si în relaţiile pe care le întreţine
cu autorităţile publice sau cu diverse societăţi comerciale, îi sunt interzise
înţelegeri care i-ar putea afecta imparţialitatea sau independenţa.
Nu trebuie acceptate nici un fel de privilegii, tratamente speciale,
cadouri sau favoruri care pot compromite integritatea jurnalistului.
ARTICOLUL 9
Jurnalistul care distorsionează intenţionat informaţia, face acuzaţii
nefondate, plagiază, foloseşte neautorizat fotografii, imagini tv sau surse ori
calomniază savârşeste abateri profesionale de maximă gravitate.
ARTICOLUL 10
Jurnalistul va corecta cu promptitudine orice eroare care apare în
materialele sale. Acolo unde consideră necesar, jurnalistul poate să publice şi
scuze.

Dreptul la replică se acordă atunci când cererea este apreciată ca fiind

îndreptăţităşi rezonabilă.
(http://www.cji.ro/userfiles/file/documente/STATUTUL%20JURNALISTULUI
%20COM.pdf)

3.8 Norme de autoreglare

33
 In perioda 2005 – 2006, U.S. MediaSind, Clubul Român de Presă,
Asociaţia Naţională a Editorilor Locali şi Centrul pentru Jurnalism Independent
s-au aşezat la aceeaşi masă pentru a negocia un set de norme cu titlu de
recomandare, al cărui scop este auto-reglementarea relaţiilor profesionale dintre
patronii din mass-media, editori şi jurnalişti. Documentul s-a născut din dorinţa
reprezentanţilor celor trei categorii de a agrea asupra unui set comun de norme
care să poată fi aplicate în relaţiile profesionale dintre aceştia si a fost finalizat
si semnat in august 2006.
Conţinutul documentului, care se preconizează să fie anexat cât de
curând Contractului Colectiv de Muncă Unic la nivel de ramură mass-media,
are la bază normele statuate prin documentele internaţionale referitoare la
activitatea jurnalistică, cum ar fi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
Rezoluţia Parlamentară a Consiliului Europei 1003/1993, declaraţia
Comitetului de Miniştri ai Uniunii Europene asupra libertăţilor de expresie şi
informare adoptată în 1982, prevederile Constituţiei României privind libertatea
de exprimare şi activitatea din domeniul mass-media. De asemenea,
recomandarea este concepută luându-se în considerare articolele Contractului
Colectiv de Muncă Unic la nivel de ramură mass-media şi normele Codului
Deontologic inclus în acesta.
După definirea unor termeni fundamentali (patron, management, editor,
jurnalist, politică editorială), sunt redactate cele şapte articole care clarifică
ideea de societate mass-media, proprietate, structura societăţii mass-media,
politica editorială, aplicarea politicii editoriale. Totodată, sunt menţionate
drepturile şi restricţiile fundamentale în mass-media.
Conform documentului respectiv, societăţile cu obiect de activitate
mass-media vor fi considerate societaţi socio-economice specializate, ce fac
posibilă exercitarea dreptului fundamental al cetăţenilor de a primi informaţii.
Obiectivele de afaceri ale patronilor vor fi subsumate obiectivului de a servi
interesul public. In ceea ce priveşte proprietatea şi managementul acestora,

34
potrivit normelor, societăţile de mass-media vor oferi transparenţă, punând la
dispoziţia publicului datele relevante în această privinţă.
Cele două articole, denumite Politica Editorială şi Aplicarea Politicii
Editoriale sunt foarte clare. Aşadar, patronul este cel care elaborează politica
editorială a societăţilor de mass-media pe care le deţine, având obligaţia să o
prezinte jurnaliştilor, iar responsabilitatea aplicării acesteia revine editorilor.
Deşi în document este stipulat faptul că patronul nu are dreptul să intervină
asupra modului în care editorii gestionează activitatea profesională, acesta
poate opera modificări în politica editorială în cazul în care societatea prezintă
rezultate negative.
Respectând articolul Drepturi fundamnetale în mass-media, patronii
vor garanta atât editorilor, cât şi jurnaliştilor libertatea de exprimare, clauza de
conştiinţă şi secretul profesional faţă de sursele confidenţiale. Patronii nu pot
interzice publicarea materialelor pe care editorii intenţionează să le dea
publicităţii, dacă politica editoriala şi normele deontologice au fost respectate.
Dintre restricţiile fundamentale, este de reţinut faptul că patronii nu
pot impune editorilor sau jurnaliştilor încălcarea normelor etice ale profesiei.
De asemenea, nu au dreptul să le ceară editorilor să susţină campanii de presă
împotriva unor adversari politici, de afaceri sau de orice altă natură, prin
ocultarea adevărului sau introducerea unor argumente mincinoase. Conform
normelor, patronii nu se pot folosi de jurnalişti în încercarea de a schimba
structurile redacţionale sau persoanele desemnate.
Acest document deocamdată cu caracter de recomandare conţine idei
bune pentru funcţionarea oricărei societăţi de mass-media. Din păcate, el
reprezintă încă doar un ideal pentru multe instituţii de presă, unde patronul este
cel care face legea, iar jurnaliştii doar se supun. Cu toate acestea, aceste norme
reprezintă un început promiţător în autoreglementarea relaţiilor profesionale
dintre patroni, editori şi jurnalişti.
(http://www.scribd.com)
Capitolul 4
Studiu de caz:

35
 4.Tabloidizarea presei scrise

Prin presă se intelege totalitatea modalităţilor de comunicare care pot

ajunge la un număr foarte mare de oameni. Presa este o forma de exprimare a libertăţii
de gândire care contribuie la formarea opiniei publice. Ea contribuie la schimbul de
idei şi pluralismul de idei.
Datorită rolurilor sale de formare, influenţare şi/sau manipulare a opiniei
publice este clar că presa reprezintă o putere în stat. De multe ori anumite decizii
politice sau juridice au fost influenţate de aparitia unor informaţii în presă. Aceasta nu
este o situaţie foarte confortabilă pentru presă, deoarece trebuie să facă faţă unui
număr crescut de condiţionări de natură politică, economică şi socială care, prin
însumare, îi pot anula eficienţa acţiunii. Pentru a fi eficientă în acţiunile ei, presa
trebuie să fie independentă; acest lucru este relativ atat pe plan naţional dar şi
internaţional. Nu putem vorbi de o obiectivitate absolută deoarece şi presa este
reprezentată de oameni, care pot fi mai mult sau mai puţin obiectivi, în funcţie de
subiectul tratat, situaţie, implicarea sau neimplicarea în situaţia prezentată în presă, şi
nu în ultimul rând în funcţie de apartenenţa sau simpatia pentru un anumit segment
politic, în funcţie de gradul de cultură şi de experienta profesională a ziariştilor. Pe de
altă parte independenţa editorială a presei şi profitabilitatea ei nu pot fi păstrate într-o
economie de piaţă. Ziarele, revistele, emisiunile sunt urmarite în funcţie de diverşi
factori: cultură, educaţie, situaţie socială. Nu putem pretinde unui şomer sau unui om
care are dimpotrivă o situaţie materială profitabilă dar este lipsit de o educaţie de nivel
mediu să cumpere reviste sau să urmarească emisiuni cu caracter cultural educativ.
Acesta va fi interesat cel mult de latura relaxantă, de divertisment a presei care de
multe ori are un caracter informaţional precar chiar degradant în ceea ce priveste
caracterul formativ. În acest fel, o presă de calitate din punct de vedere educaţional,
formativ nu poate fi accesat nici de cei interesaţi - din lipsă de bani - dar nici de cei
care ar avea nevoie de ea pentru a-şi ridica nivelul educaţional, şi care au situaţii
materiale bune, datorită lipsei de instrucţie a persoanelor respective.

36
 Articolul 30 din Constituţia României, legea fundamentală a ţării,
garantează "libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi
libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau prin
alte mijloace de comunicare în public". Presa este, pe drept cuvânt a patra putere în
stat, o putere ce nu poate fi, dar nici nu trebuie îngradita căci asta ar însemna privarea
de libertate a gândirii pentru un popor întreg.
Gândurile şi părerile noastre oricât de mult am dori să le considerăm
originale, nu sunt altceva decât rezultatul informaţiilor pe care le asimilăm în mod
constient şi pe care mai apoi le prelucrăm ajungând a considera că ne apartin în
totalitate.Tocmai de aceea puterea presei este imensă, dar şi periculoasă.
Intr-un stat democratic, presa trebuie să fie liberă. Libertatea de exprimare nu trebuie
însa confundată cu libertinajul. Libertinajul reprezintă exprimarea opinilor fără o
raportare a acestora la normele civilizate de comunicare, fără raportarea la morală, la
etică.

4.1 Ziarul Libertatea

Când vine vorba de etică şi morală, de puterea de educare şi manipulare pe

care o are presa, stau şi mă gândesc, de ce tabloidele sau ’’ ziarele care au mai multe
poze cu femei goale decât paginile lor ’’ şi-au găsit loc, şi nu orice loc, ci locul 1 pe
piaţa de presă din România, au ajuns să fie cele mai cumparate publicaţii din presa
roânească şi sunt şi ziarele cu cele mai mari tiraje din ţară.
Presa este un mijloc de comunicare cu un impact semnificativ asupra
societăţii, iar unul dintre efectele perioadei postrevoluţionare în ţara noastră
este apariţia mai multor publicaţii cu diverse teme sociale. Deşi s-a ajuns la o
varietate destul de mare, dezvoltarea acestora continuă înca, mai ales pentru
faptul că pentru deţinătorii lor sunt considerate a fi surse bune de venit şi de
statut social. De asemenea, subiectele sunt tot mai variate, abordând diferite
teme, unele mai interesante, altele mai puţin. Romanii care trec prin această
perioadă de tranziţie sunt tot mai deschisi noului şi sunt gata să asimileze tot ce
li se oferă în materie de audio-vizual sau presă scrisă.
Ziarele tabloide sunt adesea considerate o "boală" a presei
contemporane, deoarece sunt pline de ştiri uşurele despre vedete şi fapt divers.

37
Succesul tabloidelor a fost asigurat de faptul că vând altă marfă decât presa
consacrata. Una puternic colorată emoţional, atitudinal, mult mai uşor de
produs, dar şi de asimilat, cu o uriaşă viteza de degradare şi mult mai ieftină,
comparativ cu produsele existente pe piaţă.
Tabloidele mai aduc o noutate. Ştirile despre vedete apar de regulă, în
ziarele supranumite astfel. Acest tip de ziare a apărut şi în România, dupa
modelul celor din Vest. Sigur că ’’vedetele’’ sunt în vizorul paparazzi-lor, care
nu scapă nici un moment din viaţa tumultoasa a ’’vip-urilor’’. Prin intermediul
acestor tabloide, suntem la curent ce baruri selecte sunt frecventate de
’’vedete’’, cu mâncarea preferată a acestora şi mai ales cu ultimele bârfe din
viaţa personală a personajelor cunoscute din lumea filmului, muzicii şi
televiziunii. Aceste ştiri fac deliciul unei anumite categorii de persoane, fani,
îndeosebi, care nu scapă nici un moment fără să afle ce face vedeta lor
preferată.. Informaţii legate de politica oficială aproape că lipsesc, iar asta e un
lucru bun atata timp cât acest tip de noutati se încadrează adesea în categoria
"non-ştiri", fapte care nu afectează viaţa cititorului/alegătorului. Chiar şi atunci
când e relevantă, informaţia politică din ziarul de azi e cea care a fost dată cu o
seară înainte la televiziunile de ştiri, iar cotidienele serioase românesti nu
găsesc totdeauna un detaliu în plus, semnificativ, sau o interpretare care diferă
de cea din talk-show-uri.
Tabloidele, în schimb, îşi umplu prima pagină cu subiecte,e drept
uşurele, dar mai niciodată aceleaşi cu cele din jurnalele de ştiri de seara trecută.
În plus, subiectele diferă de la un ziar la altul, ceea ce a făcut posibilă creşterea
presei de acest gen cu o formulă destul de apropiată de cea a ”presei adevărate”.
Chiar dacă multe publicaţii de acest gen sunt atractive, o parte
funcţionează sub principiul ”cantitativ,nicidecum calitativ” . Tocmai datorită
diversităţii apar tot felul de controverse în ceea ce priveşte subiectul şi
conţinutul acestui gen de presa.
Tipografia de calitate, fotografia color şi mare de pe prima pagină,
titlurile pompieristice de 2-5 centrimetrii sunt primele elemente care determină
reacţia de cumparare a populaţiei în general.

38
 Li se spune "tabloide" şi se vor ziare "surori" ale celebrului The
Sun din Marea Britanie. La noi se cheamă Libertatea, Click, CanCan.
’’De ce ar plati cineva macar 1 ban pe tabloidele romanesti?’’
Probabil pentru simplul fapt că noi , românii, suntem mari amatori de
"senzaţional", de bârfă în special. Nu numai în România întalnim acest
fenomen, însă la noi e exagerat. Ne stă în fire să fim mai interesaţi de ’’capra
vecinului’’ decât să ne vedem liniştiţi de treburile noastre . Va trece multă
vreme până vom ajunge la nivelul minim de bun simţ , care se regăseşte în rest
Occident. Va mai trece multă vreme până vom realiza că nu mai suntem acei
ţărani mutaţi forţat, de regim, la oraş. Va trece mult până nu ne vom mai
comporta precum o fac cei lipsiţi de bun simţ.
Deşi, personal, sunt consternat de succesul pe care îl are acest
tip de ’’distractie’’, trebuie să caut, să culeg şi aspecte oarecum pozitive. Deloc
irelevant, precizez că zilnic întalnesc, numai în transportul în comun, zeci de
persoane care citesc, fie în drum spre scoală sau muncă, presa tabloidă. Sunt
toţi interesaţi de scandal, de viaţa diverselor persoane publice, de escapadele lor
amoroase, de fete cu sânii goi, exemplu fata de la pagina 5 (6, 7, 8, s.a.m.d.), de
crime şi tot ce face furori. În Romania, cel putin, aceste ziare nu conţin numai
astfel de ’’senzaţionisme’’, dar şi sport, de obicei fotbal, sfaturi legate de
frumuseţe, sănătate, paranormal, familie, dragoste şi sex. Foarte mult sex.
Pentru a studia mai bine fenomenul de tabloid, am intrat pe site-urile
a două astfel de ziare din România, cu cele mai mari tiraje: Libertatea şi
Cancan.
Libertatea, spre deosebire de Cancan, are slogan: ’’vedete, sport,
lifestyle, monden pe gustul tău!’’. Ca cititor de presă cât de cât mai de calitate,
nu consider acestea ca fiind pe gustul meu, însa pe gustul a milioanele de
români este, cu siguranţă. Dintre titlurile întalnite în Libertatea enumăr:
’’Gravida bătută l-a recunoscut pe tâlhar’’, ’’A slăbit 25 de kilograme prin
hipnoză’’, ’’Fata de ieri / Daniela Liliana Lazăr, cea mai sexy vânzătoare’’,

39
’’Elena Gheorghe îşi face ziua la restaurant’’, ’’Tolea Ciumac şi-a făcut blog’’,
’’Beyonce are o nouă tactică de slăbit’’, ’’Nu au angajat-o pentru că îi plăcea
sexul’’, ’’A promis că va fura cât va putea şi a fost ales primar’’, o caută iar pe
Elodia, ’’Bătaie pe casa«Miţei Biciclista»’’, etc. Aceasta este presa cea mai
citita de romani. În Cancan, lucrurile nu sunt prea diferite. În categoria
SHOWBIZ, am întâlnit: ’’MIHAELA: Dovada divortului secret!’’, ’’Moni si-a
petrecut noaptea cu şoferul’’, ’’Andreea Raicu va locui cu un cuplu de
asiatici’’ , etc. ’’Programul "Rabla" pentru vibratoare si gonflabile’’, ‘’Vreau să
mă bat cu Schilt şi Badr Hari’’, ’’Operat pe creier cu bormaşina’’, ’’Măsoară
zâmbetul angajaţilor’’, sunt articole ce fac parte din categoria FAPT DIVERS.
( www.libertatea.ro)
Care este motivul pentru care aceste tipuri de scrieri sunt devorate
de mulţime? Pentru că indicele de inteligenţă sau cultură este unul minim,
educaţia nu este una de top, iar efortul de a citi este infim, fără exprimări sau
cuvinte greu de înţeles. Cautând aspecte ale tabloidului, am întalnit pe internet
un interviu cu Cristian Stancu, redactor-şef la Click, un alt tabloid din România.
Privind ’’outside the box’’, acesta reuşeşte să mă convingă de
succesul acestui tip de presă, dar nu mă convinge să îl şi consum. La întrebarea
reporterului, ’’ce este un tabloid pentru dumneavoastra?’’, Cristian Stancu a
raspuns: ’’Văd în tabloid un produs de presă cu cel puţin trei calităţi foarte
importante: este util cititorului, îl informează scurt şi la obiect şi îl distrează’’.
În fapt, acestea sînt cele trei reguli de aur pe care trebuie să le urmeze, aproape
cu sfinţenie, un ziar popular. Cititorul vede în el un ajutor de nădejde, pentru că
află informaţii utile fără de care o banală zi de muncă i-ar fi, poate, dată peste
cap. Cel mai elocvent exemplu? Aparent banalele ştiri "de coloană", cum le
spunem noi, despre străzi închise sau opriri de apă şi curent! La capitolul
’’informează scurt şi la obiect’’, dezbaterea poate fi extrem de lungă. Esenţial
de ştiut este însă că omul modern, în goana unei zile care niciodată nu are
suficiente ore, are nevoie de informaţii scurte, trebuie să afle despre un
eveniment dintr-un articol accesibil, scris simplu şi foarte ’’prietenos’’. Asta
înseamnă că poate citi şi ce crede o personalitate, dar şi ce crede un om de pe

40
stradă, normal, aşa cum e şi el. A treia calitate, dar nu şi cea mai puţin
importantă, este ’’distracţia’’. Vorbim aici despre funcţia de divertisment a
mass-media în general, exacerbată pozitiv atunci cînd vorbim despre tabloide.
Este regula după care se guvernează alegerea subiectelor: poveşti extraordinare
despre oameni obişnuiţi sau detalii inedite despre vedete! Da, despre vedete!
Este subiectul care pe om îl distrează/încîntă/provoacă la dezbatere cel mai
mult. ’’Ai auzit ce-a făcut X-uleasa?’’ Dacă auzi asta în metrou şi ştii că e dintr-
un articol de-al tău, ei bine, atunci acela a fost de succes. A suscitat interes!"
La aceeaşi întrebare, Ana Niţă, redactor-şef la Libertatea, raspunde:
’’Aş putea încerca, pe de-o parte, o definiţie obiectivă a conceptului de tabloid:
ziarul care vorbeşte pe înţelesul tuturor, de la vladică la opincă, despre
evenimentele care îi interesează şi îi afectează în mod direct pe oamenii
obişnuiţi, satisfăcînd nevoia de informare şi de divertisment a acestora. Un
tabloid este suportul media care reuşeşte să transforme ştirile într-un spectacol.
Pe de-altă parte, dacă mă întrebaţi ce înseamnă tabloidul Libertatea pentru
mine, vă voi răspunde cu două cuvinte: mîndrie şi ambiţie. Mîndrie pentru că
Libertatea este ziarul care a introdus în România conceptul de tabloid, îndelung
copiat în prezent. Ambiţie pentru că Libertatea este cel mai bine vîndut cotidian
din România la ora actuală şi aşa va rămîne’’.
Din tot amalgamul de tabloide am decis să ma opresc asupra unui
articol apărut in data de 07.01.2009 in ziarul Libertatea. Articolul o prezintă pe
’’ supervedeta’’ Sexy brăileanca ’’ tunată’’: ’’ Florina Mihailă, alias Sexy-
brăileanca, mai are de suferit cateva zile, dupa care îşi va putea etala noul bust,
mai generos şi mai ferm.( www.lavieenrose.ro)
Mândră de noii ei sâni, Florina s-a prezentat, ieri, la clinica
Silhouette, pentru a fi examinată de medicul care i-a implantat pungile cu
silicon, dr. Marek Valcu. În urma controlului, medicul a hotarat că fosta actriţă
XXX să pastreze bandajul cel puţin încă o săptamână, pentru ca sânii sa nu
sufere modificari nedorite. Florina s-a arătat încântată de nasul corectat
chirurgical şi de buzele ajustate, însa este nerăbdătoare să-şi scoată la înaintare
"artileria grea": sanii. "Abia aştept să-mi scoata bandajul, ca să-i dau gata pe

41
toţi bărbaţii. Anul asta vreau să-mi gasesc un barbat cu care să am o relaţie
serioasă şi să scap de eticheta de femeie uşoară". Florina a mărturisit că s-a
lasat "îmbunătăţită" cu bisturiul la propunerea postului Euforia TV, cu care a
început o colaborare.’’
Primul lucru care îmi sare în ochi şi care mi se pare inadmisibil, nu se
regăseşte în articol. E faptul că tot în această perioadă marele actor al Teatrului
Naţional din Bucureşti, Radu Beligan a împlinit 60 de ani de carieră artistică şi
nici un ziar nu a scris despre asta. Atneţia tablidelor este clar îndreptată spre
profit, sexul vinde, însă nu înţeleg cu ce sunt câştigaţi oamenii de rând care
citesc astfel de ziare.
S-a ajuns ca o puştoaică cu inteligenta precară, care din 3 cuvinte, 4
sunt tâmpenii şi care nu face nimic altceva decât să apară cu nurii goi pe la
televizor şi prin ziare să primească mai multă atenţie mediatică decât o
persoana care s-a dedicat muncii, a delectat decenii oamenii veniţi să-l vadă,
dornici de cultură, de spectacol de calitate, adică un om care a muncit cinstit,
demn, cu principii de viaţă mult mai bine înrădacinate decât ale celei de mai
sus.
Aceste întamplari ar trebui să dea de gândit nu numai oamenilor de
rând ci şi aşa-zişilor conducători ai ţării. Nivelul inteligenţei poporului român
trebuie să fie foarte scăzut, dacă o ştire cum că o puştoaică şi-a făcut buzele
sânii şi nu mai stiu ce, îi delectează. Prin tabloidizare este promovată la maxim
incultura.
În continuare vreau să vorbesc despre cotidianul Libertatea care a
reuşit să mă îngreţoşeze în fiecare dimineaţă în ultimele câteva luni. Luăm
reţeta de copertă a Libertăţii: 70% dintre coperte prezintă femei dezbracate. Nu
în paginile publicaţiei cum ar trebui ci chiar pe copertă, pe coperta pe care o
văd copiii care se duc dimineaţa la şcoală cu autobuzul sau cu tramvaiul. În
staţii însă 50% dintre români savurează acest ziar!
Pe coperta Libertăţii apar imagini şi titluri a căror alăturare ar trebui să
oripileze orice persoană cu un pic de bun simţ: chipul Patriarhului alături de
sânii unei blonde din showbiz, sau imaginea dulce a fetiţei lui Teo, lângă

42
organele genitale şi sanii “drei” Prodan.
Imaginile vorbesc de la sine.( ANEXA 1)( ANEXA 2)

Unde sunt părinţii acestor fete care se expun la pagina 5 şi se lasă

consumate vizual timp de o zi întreagă de toţi muncitorii români, de toţi
cunoscuţii şi necunoscuţii lor? Unde le este respectul de sine? Părerea mea e că,
este îngropat în vise de cariere de fotomodele, prezentatoare tv, cântăreţe şi alte
asemenea.
Majoritatea sunt vânzatoare la buticu’ din colţ, chelneriţe sau pseudo-
studente pe la facultăţi particulare. Ce face opinia publică cu ruşinea acestor
fete? Pai ce sa faca…o dogeră. O naţie ale cărei fete se expun rând pe rând la
pagina cinci.
Sunt 365 de zile într-un an, Libertatea e cotidian (adică apare zi de
zi), câte fete au apărut dezbrăcate sau semidezbrăcate la pagina 5 până acum:
1500, 2500? Câte urmează să mai apară? 5.000? 10.000? Vorbind despre două
mii de fete, vorbim despre un fenomen. Un fenomen narcisist alimentat de o
publicatie fără scrupule şi de o societate needucată, ieftină şi lipsită de etică.
Înainte sa termin cu subiectul fetelor de la pagina 5 să zicem că ar
avea toate 18 ani împliniţi şi că pozează din proprie iniţiativă… mă întreb, dacă
ele chiar conştientizează ceea ce fac. Majoritatea nu ştiu pe ce lume sunt nici la
25 de ani. La 18 ani şi 2 luni eşti major doar pe hârtie, şi iată că hârtia se
razbună, hârtia exploatează, hârtia vinde, iar hârtia în cazul nostru este
cotidianul de căpătâi al românilor, e libertatea, aşa cum o înţeleg milioane de
români.
O mare parte de vină se poate arunca şi în spatele aşa zişilor reporteri,
care au devenit un fel de mercenari ai presei, atâta timp cât primesc mai mulţi
bani de la un tabloid decât de la un ziar obişnuit, acceptă fără să stea pe
gânduri, să scrie absolut orice, nerespectând etica jurnalistică, şi trec cu vederea
peste adevăratul scop şi sens al cuvântului jurnalist.

43
 Nu cred că sunt singurul care are o părere proastă despre presa din
zilele noastre. Nu am avut un contact direct cu nişte reporteri, nu cunosc chiar
atât de multe persoane din presa scrisă pentru a şti exact cum stă treaba, însă din
cate am vazut şi am auzit pot spune că presa din Romania este o mare panaramă.
Presa nu vrea decât scandal, atat. Mai nimic din ce este scris în
tabloide nu este adevărat. Puţini îşi imaginează câte prostii şi minciuni sunt
scrise. Acum realizez şi eu cum te simţi atunci când în ziare se scrie că o vedetă a
declarat nu ştiu ce, când de fapt nici nu e adevărat. Iar toate acestea, doar pentru
audienţă şi bani. Cum prind ceva în exclusivitate şi fac rost de o filmare, cum pe
toate ziarele: ’’ In exclusivitate, Băsescu s-a luat de o reporteriţă. Jos Băsescu!’’.
Să nu mai vorbesc de televiziunile anumitor persoane din politică, care nu au
emisiuni decât anti-cutărescu, doar pentru a îi scade imaginea respectivei
persoane.
Un asemenea gen de articol se regăseşte în ziarul Libertatea, unde în
prim plan se află una din vedetele patriei, mă rog, vorba vine, vedetă, Adina din
trupa de cântăcioase Heaven:
’’ I-am numărat coastele Adinei. Lidera trupei Heaven, Adina, a
negat zvonurile lansate în lumea showbizului conform cărora şi-ar fi scos două
coaste pentru a-şi micşora talia. Deşi recunoaşte că a trecut pe la o
clinică de chirurgie estetică pentru a-şi îndepărta câteva puncte de grăsime,
Adina susţine că nu a făcut nimic pentru a-şi modifica dimensiunile taliei. În
acest sens, cântăreaţa a vrut să ne convingă şi a acceptat să-şi facă o
radiografie.
Bănuită că ar fi apelat la iscusinţa chirurgilor esteticieni pentru
modelarea corpului, Adina de la Heaven s-a decis să se supună unui control
medical amănunţit, pentru a demonstra că are un corp 100% natural.
Pentru a ne convinge de dimensiunile foarte mici ale taliei sale, am supus-o şi
“probei centimetrului”. Astfel, Adina şi-a măsurat talia, fără să fie îmbrăcată cu
vreun corset care ar putea să îi ascundă fie şi câţiva milimetri. Astfel, am
descoperit că vedeta are o circumferinţă a taliei de doar 57 cm.

44
Pentru aceasta, frumoasa blondă ne-a invitat să o însoţim la spitalul Victor
Babeş, unde, în cadrul unui control medical, şi-a făcut şi o radiografie a zonei
abdomenului. După ce s-a expus razelor X, solista ne-a demonstrat că toate cele
24 de coaste sunt la locul lor, fapt ce confirmă autenticitatea corpului său.
Pentru menţinerea siluetei foarte suple, Adina are un regim alimentar bazat
numai pe fructe, legume şi carne albă.
Cu siguranţă un jurnalist adevărat nu ar fi putut scrie un asemenea
articol doar de a mai umple o pagină de ziar. Sunt convins că toată lumea a
auzit de ziare de scandal precum CanCan , Libertatea sau Click. Nu inţeleg de
ce în ziarele de scandal se scriu atât de multe articole aiurea doar de dragul de a
fi umplut ziarul iar asa-zisul jurnalist acceptă să le scrie. Cea mai mare parte a
articolelor sunt invenţii, fără a avea pic de adevăr. Înteleg ca trebe să vinzi
ziarul cu ceva iz de scandal dar măcar scrie un articol de calitate care să fie
adevărat.
Nu doar titlul este penibil ci şi conţinutul articolului. Reporterii de la
Libertatea s-au trezit să spună că Adina de la Heaven şi-a scos 2 coaste pentru
a-şi micşora talia. În fine, cert este că Adina şi-a făcut o radiografie şi s-a
adeverit că are toate cele 24 de coaste. Foarte penibil... Dacă ar fi să zic ceva
despre ziarul Libertatea pot spune doar că e un ziar făcut doar din scandaluri
sexuale şi ştiri tampite lipsite de sens şi mai degrabă scop.(www.libertatea.ro)

Acestea sunt consecinţele acceptării faptului că mass-media are ca

primă obligaţie divertismentul, iar importanţa informaţiei e direct proporţională
cu doza de spectaculos pe care sunt capabile să o ofere. Dacă acum pare perfect
acceptabil ca un fotograf să încalce intimitatea oricărei persoane cunoscute,
expunând-o în pielea goală ori făcând dragoste cu amantul, oare când va ajunge
mass-media să-şi delecteze cititorii plictisiţi sau spectatorii dornici de scandal
cu violuri, torturi şi asasinate prezentate live? Un alt lucru care mi se pare
extraordinar e că demonstrând letargia morală a presei în particular şi a culturii

45
în general, concepute strict ca divertisment şi spectacol, e faptul că respectivul
paparazzi care a izbutit să-şi plaseze camera de filmat pe gaura cheii filmându-i
pe Iri şi Monica, e considerat a fi, nici mai mult, nici mai puţin, decât un erou,
datorită superbei lui performanţe, care nu e prima de genul acesta şi nu o să fie
nici ultima.
De asemenea e stupid faptul că protestez, fiindcă ştiu că e o problemă
fără soluţii. Individul care a facut acea filmare nu e o rara avis, ci produsul unei
stări de lucruri care-l îndeamna pe ziarist să caute înainte de orice noutatea,
întamplarea îndrazneata şi insolită, care ar putea distruge cât mai multe
convenţii, scandalizând mai mult ca oricând. Şi cum nimic nu mai
scandalizează deja în societăţi total permisive, trebuie să mergi de fiecare
dată mai departe cu obraznicia informativă, cu orice preţ, fără nici un scrupul,
ca să produci acea ştire în premieră. ’’Scandal’’ este cuvântul pe care îl aşteaptă
azi publicul. Presa, se străduieşte din răsputeri să-l şocheze şi să-l înspăimânte,
căci asta e distractia râvnită.
Nu mă refer doar la presa de scandal,. dar, din nefericire, aceasta
contaminează de multă vreme şi aşa-zisa presă serioasă, diferenţele dintre una
şi cealaltă devin tot mai palide. Ca să nu-şi piardă cititorii, presa serioasă e
obligată să prezinte scandalurile şi bârfele din presa de scandal, contribuind
astfel la degradarea nivelului cultural şi etic al informaţiei. Pe de altă parte,
presa serioasă nu îndrăzneste să condamne deschis practicile respingătoare şi
imorale ale tabloidelor, fiindcă se teme pe bună dreptate că orice iniţiativă ar
lua ar reduce libertatea presei şi dreptul la critică.
Iată în ce situaţie absurdă ne aflăm: una dintre cele mai importante
cuceriri ale civilizaţiei, libertatea de expresie şi dreptul la critică, serveşte drept
alibi şi garantează imunitatea pamfletului, a încălcării intimităţii, calomniei şi
altor specialităţi ale presei de scandal.
În ţările democratice există judecători, tribunal şi legi care apară
drepturile civile, iar victimele acestor insulte pot apela la instanţă.
Teoretic, e adevărat. Dar practic, rareori se încumetă o persoană să se
lupte cu aceste publicaţii, unele foarte puternice şi bogate.

46
 Asemenea iniţiativă e descurajată datorită costurilor ridicate şi
demersurilor complicate şi interminabile. Pe de altă parte, judecătorii se abţin
adesea să sancţioneze asemenea delicte, fiindcă se tem să nu creeze precedente
care sa îngrădească libertăţile publice şi libertatea de informare. Problema nu se
opreşte doar la cadrul juridic, e vorba de o problemă culturală.
Cultura epocii încurajează şi protejează tot ce e amuzant în toate
domeniile şi de aceea disputele politice şi campaniile electorale sunt mai
degrabă evenimente publicitare decât confruntări de idei, spectacole în care
candidaţii şi partidele, în loc să convingă, încearcă să seducă şi să întărâte
apelând, aidoma ziariştilor din presa de scandal, mai mult la sentimentele
josnice, la instinctele primitive sau la pulsiunile iraţionale ale cetăţeanului decât
la inteligenţă şi raţiune. S-a văzut asta nu numai la alegerile din România, unde
o asemenea conduită a devenit regulă, ci şi la alegerile din Franţa şi Spania,
unde au abundat insultele.
Civilizaţia spectacolului are desigur si parţile ei bune. Nu e rau să
promovezi umorul, căci fără umor, bucurie,si joc, viaţa ar fi plictisitoare. Dar
dacă ea se reduce din ce în ce mai mult numai la asta, frivolitatea, snobismul,
tampenia şi vulgaritatea accentuată vor câştiga teren. Aici am ajuns sau cel
puţin aici au ajuns în mod paradoxal sectoare foarte mari în societăţi care,
graţie culturii libertăţii, au atins cel mai ridicat standard de viaţă, securitate şi
divertisment.
Undeva s-a greşit, la un moment dat. Şi ar trebui să de ia măsuri,
înainte de a fi prea târziu. Era spectacolului, în care suntem cu toţii implicaţi,
favorizează o totală confuzie de valori. Vedetele sau modelele sociale, figurile
exemplare, sunt create acum mai ales din raţiuni mediatice, căci prezentarea lor
a înlocuit substanţa în aprecierea publică. Nu ideile, conduita, realizările
intelectuale şi ştiinţifice, sociale şi culturale sunt cele care fac ca un individ să
iasă în evidenţă, câştigând respectul şi admiraţia contemporanilor şi devenind
un model pentru tineri, ci persoanele mai apte să ocupe primele pagini, fie prin
golurile înscrise, fie prin milioanele cheltuite în cluburi nemaipomenite, fie prin
scandalurile provocate. Prin urmare, presa alocă tot mai mult spaţiu, timp, şi

47
entuziasm acestui gen de personaje şi evenimente. E drept că a existat şi în
trecut o presă murdară, care exploata obscenitatea, dar era de regulă
marginalizată, funcţionând într-o semiclandestinitate menţinută nu atât prin legi
şi regulamente, cât prin valorile şi cultura care dădeau tonul epocii.
( www.scribt.com)

4.2 Argumente pro şi contra

Azi, acest tip de presă şi-a câstigat dreptul de a fi practicată la

vedere, fiindca valorile de acum i-au conferit legitimitate. Frivolitate,
banalitate, abrutizarea accelerată a maselor, acestea sunt câteva din rezultatele
neaşteptate ale faptului că astăzi suntem mai liberi ca oricând.
Invazia tabloidelor în spaţiul comunicării publice poate fi
asemanată cu introducerea într-un biotop a unei specii de parazit, răpitor,
prădător care nu are nici un competitor sau adversar natural, capabil să-i
limiteze dezvoltarea.
La început, devastează totul în jur şi prosperă. În lipsa unui element
de reglare, dacă rezultanta de multiplicare a speciilor "pradă" nu o depăşeşte
constant pe cea a "prădătorilor", finalul este sigur şi inevitabil: prăbuşirea
întregului sistem. Perversul intrus îşi va găsi sfârşitul sub ruinele propriului
succes.
Până să ajunga acolo, tabloidele fac ravagii în presa internaţională,
eliminând de pe majoritatea scenelor publicistice "ziarele serioase". Chiar dacă
nu în măsură egală peste tot, ofensiva tabloidelor se poate cu uşurinţă constata
la Londra, Paris, Moscova sau Bucureşti şi în oricare altă capitală europeană.
Acelaşi fenomen de "tabloidizare" poate fi uşor recunoscut şi în celelalte
mijloace media - televiziuni, radiouri, sau medii complexe cum sunt cele create
de computer şi comunicaţiile pe net. Lucrul ar fi rămas, poate, de interes local,

48
pentru cei care au afaceri în domeniu şi pentru specialiştii în teoria comunicarii.
Impactul politic al fenomenului este însă vizibil deja, nu doar intern, ci şi
internaţional, iar consecinţele interesează, inevitabil, pe toată lumea, chiar dacă
prea puţini le dau atenţie.
Succesul tabloidelor a fost asigurat de faptul că vând altă marfă decât
presa consacrată. Una puternic colorată emoţional, atitudinal, mult mai uşor de
produs, dar şi de asimilat, cu o uriaşă viteză de degradare şi mult mai ieftină,
comparativ cu produsele existente pe piaţă. Raţiunea de a fi a presei clasice,
într-o democraţie, este aceea de a face posibilă realizarea dreptului fundamental
la informare, al fiecărui cetăţean. În sensul acesta presa clasică vinde şi
raspândeşte informaţie. Pentru informaţia cu caracter de opinie, de poziţie, pe
care o tolerează ca pe un rău necesar, au fost inventate "ghetouri jurnalistice",
spaţii clar delimitate de restul gazetei, cum sunt cele de editoriale, rubrica
"opinii" etc.
Cumpăratorul are dreptul să ştie pe ce dă banii şi nu e cinstit să-i
vinzi castraveţi în loc de ceapă. Chiar şi acolo unde opinia a devenit un
ingredient curent al presei clasice, deontologia profesională cere să fie ilustrate
opiniile pro şi contra, iar cele exprimate de editorialişti să fie cat mai bine
blindate de argumente şi fapte. Pe scurt, presa clasică serveşte clientului
produse inerte emoţional, aseptice atitudinal, cu excepţia cazurilor cand
reprezintă exact etalonul "gândirii corecte" din punct de vedere moral sau legal.
Revolutia tabloidelor este una a negaţiei. Ele nu vând informaţie, ci
informaţie capabişă să stârnească emoţie, de toate felurile, de la groază, la extaz
şi la invidie. Ele nu pun în circulaţie moneda calpă a "atitudinii corecte şi
echilibrate", ci pe aceea a sfidării graniţei corectitudinii politice şi morale. Pe
scurt, tabloidele vând coşmarul "presei de ţinută". Iar elementul interesant este
că negativul se vinde mult mai bine decât originalul.
Consecinţele asupra politicii sunt imense şi în cea mai mare parte
dăunătoare condiţiilor necesare democraţiei.
Prima dintre ele este trecerea presei, cu arme si bagaje, din clasa
mijloacelor de informare, în cea a mijloacelor de manipulare. Încet, dar sigur,

49
presa va înceta să mai fie sursa neutră de informare de care cetăţeanul are
nevoie pentru a-şi forma propriile convingeri, idei, atitudini. Ea devine o
fabrică independentă de fragmente de idei, atitudini şi convingeri, gata
impachetate, servite direct consumatorilor, cu sosuri puternic colorate
emoţional, ca să poată fi inghiţite fără a sta prea mult pe gânduri. Dacă în faza
iniţială s-a preocupat să servească clientului, "informatia cu gust", pretextând că
răspunde gustului public, tabloidul a devenit repede singurul "formator de
gust", iar odată cu el, manipulator de valori, atitudini şi idei despre lumea
înconjurătoare. Caracterul accelerat al acestor produse este cel mai mare sprijin
pentru succesul presei tabloide. Senzaţia de saţietate nu se instalează niciodată,
pentru că "produsul" are doar culoare şi miros, nu şi substanţă. Se concretizează
că tabloidele nu sunt altceva decât maşinării mult mai performante de
precipitare şi dislocare a opiniei publice.
Faţă de performanţele lor, presa clasică este ridicol de greoaie şi
inaptă. Nu-i de mirare că dispare, la fel de brusc, ca şi populaţia dinozaurilor
dupa impactul marelui meteorit. O altă consecinţă a tabloidizării este înlocuirea
dezbaterii cu "circul" sau "reprezentaţia". "Logica" politicii nu mai are nimic
de-a face cu ideea, tema, sau proiectul social, economic, cultural, ea reducându-
se definitiv la denunţ, defăimare, sloganizare şi falsificarea gândirii/imaginii
adversarului.
În România se preiau idei din afară fără să fie adaptate la realităţile
pieţei noastre pentru că noi românii nu avem răbdare şi din această cauză nu
luăm întotdeauna ceea ce e mai bun. Managerii nu au răbdare, nici jurnaliştii.
Toţi vor cît mai repede succes şi audienţă. Problema e că ziarele de calitate
oricum o duc greu şi îşi găsesc destul de greu publicul pe care îl vor, publicul
care să le fie suficient ca să poată rezista pe piaţă.
Prin tabloidizare riscă să piardă exact acei cititori care îşi doresc
altceva decît ceea ce pot găsi într-un tabloid: poze mari şi colorate cu vedete
sau tratarea lejeră a unor subiecte. De regulă, aceşti cititori vor să înţelegă mai
mult din ceea ce se petrece pe lumea asta, să aprofundeze un subiect, vor
comentarii, caută un alt tip de informaţii. Deci riscă să piardă şi acel public

50
puţin numeros care vrea calitate. Şi atunci apare o altă problemă. Se ajunge să
se rămână cu calitatea şi cu publicul potrivit, un public mai degrabă de nişă, şi
în acest fel se menţine onorabilitatea şi imaginea de ziar de calitate. Pentru că
această alegere presupune răbdare, un investitor care să aibă la rîndul lui
răbdare şi să accepte că va cîştiga bani din acel ziar nu peste şase luni, ci mult
mai tîrziu.

Existenta acestui fenomen e un efect colateral al cuceririlor

fundamentale ale civilizaţiei: libertatea si piata. Ambele au contribuit
extraordinar la progresul material şi cultural al umanităţii, la formarea
individului suveran, cu drepturi recunoscute, la coexistenţa, la stoparea sărăciei,
a ignoranţei şi a exploatării.
Dar libertatea a permis şi ca această reorientare a presei către
funcţia ei iniţială, de a amuza cititorii, ascultătorii şi telespectatorii, să se
producă într-o manieră catastrofală, impusă de concurenţă de pe piaţă.Dacă
există un public avid de o asemenea hrană, mass-media i-o oferă, iar dacă
respectivul public, educat (sau mai degrabă, prost educat) de acest produs
jurnalistic, o cere în doze tot mai mari, divertismentul va fi tot mai mult
motorul şi combustibilul mass-media, ajungându-se ca această predispoziţie să-
şi pună amprenta ei distorsionată în toate segmentele şi formele de
presă. Fireşte că există voci care susţin mai degrabă contrariul: că bârfa,
snobismul, frivolitatea şi scandalul au prins la marele public din pricina mass-
media, ceea ce e fără îndoială adevărat; un lucru nu-l exclude pe celălalt,
doar îl completează.
Orice încercare de a stopa în mod legal presa de scandal ar
echivala cu instaurarea unui sistem de cenzură şi asta ar avea consecinţe tragice
pentru funcţionarea democraţiei. Ideea că puterea judecatorească poate îngrădi
libertinajul, violarea sistematică a intimităţii şi dreptul la onoare al cetăţenilor,
impunând sancţiuni de la caz la caz, e o posibilitate abstractă, fără nici un fel de
urmări, realist vorbind. Fiindcă rădacina răului e anterioară acestor mecanisme:
ea se află într-o cultură care a facut din divertisment valoarea supremă a

51
existenţei, iar vechile valori: decenţa, grija pentru forme, etica, drepturile
individuale pot fi sacrificate fără nici un scrupul.
Prin urmare, noi, cetatenii unei ţări libere si privilegiate,
suntem condamnaţi ca sânii, fundul şi pretenţiile de dive ale vedetelor să fie în
continuare hrana noastră zilnică.

Desigur nu toată lumea e de acord cum ca tabloidele imbolnavesc

presa de calitate. Sunt criticate pentru că storc câtă emoţie pot dintr-o crimă,
creează deliruri mistice din caniculă şi te poartă prin cele mai ascunse unghere
ale trupurilor vedetelor. Li se recunoaşte meritul de a fi schimbat felul în care
citim şi de a-i menţine alfabetizaţi pe cei care n-ar pune mâna în veci pe o carte.
Tabloidele predau însă câteva lecţii utile presei contemporane. În
primul rând, ele au fost cele care au sesizat că textele lungi sunt obositoare
pentru cititorii grăbiţi ai acestor timpuri. Tot mai multe ziare de calitate din
străinătate şi-au introdus în politica editorială restrângerea numărului de semne.
Apoi, tabloidele au fost cele care au introdus metatextul. Pe scurt: ele au sesizat
că noile generaţii nu mai au obişnuinţa lecturii secvenţiale, a succesiunii dintre
cauză şi efect. Tinerii de azi citesc pe sărite, îşi concentrează atenţia pe o zona a
paginii de ziar, apoi trec la altă zonă, dupa modelul paginii de Internet. Acest
tip de machetare, specifică tabloidelor, va schimba inclusiv infăţişarea cărţilor.
. Cel mai bun exemplu în această problemă este formatul cărţilor! Din
ce în ce mai multă ilustraţie, grafică spectaculoasă. Dacă ne referim la
Romania, cel mai usor lucru în acest caz e să acuzi Libertatea, Cancan, Click şi
celelalte tabloide. Numai că, într-o ţară unde ziarele se citesc de patru ori mai
puţin decât în Ungaria şi de 12 ori mai putin decât în Scandinavia, să citeşti un
ziar, fie el şi un tabloid, e un act de informare şi de participare la modernitate.
Aceste lucruri pot fi un punct în plus pentru tabloide şi însă e şi amuzant ori de
câte ori sunt puse la zid, deşi participă la lărgirea unei pieţe fără a cărei progres,
cei din industria media, s-ar sufoca.
N-are rost să blestemi tabloidele atâta vreme cât ele există şi sunt

52
citite de atâţia oameni. Dar sunt două categorii de riscuri. Prima e că orice
întâmplare deviantă, sinucidere, omor, accident, e exploatată emoţional la
maximum, iar oamenii nu cumpară tabloidele pentru că vor să se informeze, ci
pentru că acestea le creează stări, îi conduc spre reflecţii de genul ’’Ne-a batut
Dumnezeu’’. Important e până unde este împinsă această exploatare a
emoţionalului, iar uneori această exploatare este împinsă dincolo de
responsabilitate.
Apoi vine şi tabloidizarea presei aşa-zis serioase, care începe să
meargă pe exploatarea detaliului şi a emoţiilor şi pierde informaţia, chiar dintr-
un eveniment politic. În loc să spui ce s-a întimplat la summit-ul nu ştiu care,
spui că lui Sarkozy i-a căzut batista sau că Putin nu avea batistă la el.
Tabloidizarea e vizibilă şi în revistele culturale, unii scriitori sunt trataţi ca
vedetele, cu poze mari, cu ce iubite au mai fost.
Internetul contribuie şi el la tabloidizare. Corriere de la Serra, ziarul
burgheziei cumsecade din Italia, are pe Internet toate calendarele cu gagici
dezbrăcate, în timp ce în ediţia tiparită nu şi-ar permite niciodată să dea asa
ceva. (Sexul vinde, Streitmatter, Rodger, pp. 122-140)

4.3 Presa se mută pe internet

Se vorbeşte din ce în ce mai mult, în termeni apocaliptici, de

viitorul ziarelor şi presei scrise în general. Criza economică globală nu a facut
decât să adâncească ruptura dintre ziar şi cititorul de presă, începuta deja de
ceva timp.
Internetul are şi el partea lui de vină: tipărirea pe hârtie a
devenit mai puţin profitabilă. Cu toate acestea, noile modalităţi de strângere a
informaţiilor şi comentariu, la fel ca şi blogging-ul, în general toate formele de
publicare ieftină online, au condus la naşterea unor noi surse de informare, mai
ieftine.

53
 Unii analişti media din Occident, pentru a arunca gaz pe foc, au
început chiar să se întrebe dacă nu cumva jurnalistii merită să fie prost plătiti,
de vreme ce munca lor nu generează valoare economică - ziarele lor nu
prosperă de pe urma muncii lor. Se revine la ideea de a ’’taxa’’ potenţialii
cititori pentru conţinutul online, sau măcar pentru o parte a acestuia. Alţi
jurnalişti sugerează mai multă flexibilitate: ziarele muribunde pot fi resuscitate
doar de o combinaţie de abonamente posibile. Astfel, cititorul online ar avea
şansa să platească un abonament lunar sau anual, să plătească per material sau
să beneficieze de o alta variantă de abonament - toate acestea, pentru a accesa
site-uri care în prezent sunt "la liber".
Astăzi, presa americană spre exemplu, are un acces incredibil în
societate: cele mai importante 20 de cotidiene americane au peste 70 de
milioane de cititori. În vreme ce doar 13 milioane citesc varianta de hârtie, 60
de milioane de americani accesează website-urile lor, citind online.
Indiferent prin ce modalităţi se transmit informaţiile, subiectele
pentru ştiri nu se vor opri, de aceea presa va trebui să-şi facă treaba şi anume să
ţina la curent populaţia, cu evenimente care se petrec şi în cel mai îndepărtat
colţ al lumii.(www.tmctv.ro)

Concluzie

54
 Menirea omului este de a crea şi de a se adapta condiţiilor de viaţă
noi care apar la tot pasul. De asemenea omul este o fire inventivă, însă şi
distructivă. Din necesitate au apărut toate invenţiile de până acum. A fost
nevoie de mijloace de deplasare rapidă, omul a inventat autoturismul, mai apoi
au apărut şi accidentele. Tot omul a descoperit dinamita şi i s-a părut
folositoare, la un momentdat utilă însă a omis că partea distructivă a acesteia
poate fi folosită şi în scopuri mai puţin nobile.
Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu presa. Ziarele au fost inventate din
nevoia de comunicare, de informare, însă în timp a devenit un mijloc de
manipulare în masă şi de educare, de multe ori nu în sensul bun. Evoluţia presei
scrise şi a presei în general, nu va înceta, omului de rând nerămânândui decât să
se adapteze din mers şi să deprindă cât mai multe părţi pozitive din ceea ce I se
dă, dacă acestea există.
Cu siguranţă nici un om de pe Pământ nu este perfect, deci presa de ce
ar trebui să fie?

Bibliografie

Cărţi:

55
 1. Colosul cu picoare de lut, Gross Peter, editura Polirom, an 1999
2.Istoria Prese, Albert Pierre, editura Institutul European, an 2002
3. Mass-Media în România postdecembristă, Coman Mihai, editura Polirom, an 2003
4. Mass-Media în latura sociologică, Danielle Rovenţa,editura Polirom, Iaşi, an 2000
5. Mass-Media in Revolution and National Developement, Gross Peter, an 2002
6.Panorama presei româneşti contemporane, Hangiu, I., editura Historia, Bucuresti, an 2006
7. Romania’s Revolutiona, Kifner Jhon, New York Times, 1989
8. Sexul vinde, Streitmatter Rodger, editura Tritonic, 2006
9. Semiotică, societate, cultură, Danielle Rovenţa, editura Institutul European, Iaşi, 1999

Internet:

1. www.cji.ro
2. www.libertatea.ro
3. www.realitatea.net
4. www.romania.indymedia.ro
5. www.scribo.com
6. www.tmctv.ro
7. www.wikipedia.ro
8. www.ziare-reviste.ro

Anexa 1

56
57
Anexa 2

58