CAP. 2.

PIAŢA VALUTARĂ INTERNAŢIONALĂ ŞI PIEŢELE DERIVATE

2.1. Valutele – noţiune şi clasificare.

2.2. Noţiunea de piaţă valutară internaţională.

2.3. Derivatele financiare (Contractele Futures şi Forward; Contracte de opţiune, Swap-uri)

Operaţiile şi tranzacţiile care au loc între persoane fizice, respectiv persoane juridice ale
unor ţări diferite, respectiv relaţiile care iau naştere între state diferite generează fluxuri de încasări
şi plăţi transfrontaliere, respectiv creanţe şi datorii internaţiona le. Eliberarea de datorii (lichidarea
obligaţiei unui debitor faţă de un creditor al său) pe plan extern, se realizează prin mijloace de plată
internaţionale.

Mijloacele de plată internaţionale se pot defini ca fiind acele posibilităţi de plată prin care
se lichidează obligaţia generată de tranzacţiile internaţionale.

În sfera de cuprindere a mijloacelor de plată internaţionale regăsim: aurul, valutele,

compensaţiile, acordurile de clearing şi de barter.

2.1. Valutele – noţiune şi clasificare.

Moneda naţională a unui stat deţinută în afara graniţelor sale de către o persoană fizică sau
juridică străină sau deţinută de persoane fizice sau juridice străine pe teritoriul ţării emitente a
respectivei monede.

Clasificarea valutei

Valutele se pot clasifica astfel:

1. Din punct de vedere al formei de prezentare:

a) valută efectivă: bancnote, numerar
b) valută în cont: disponibil în cont la o bancă

1
 2. Din punct de vedere al stabilităţii cursului valutar:
a) valută slabă – valuta al cărei curs are o perioadă îndelungată de timp un trend
descendent;
b) valuta stabilă - valuta al cărei curs nu înregistrează oscilaţii semnificative o perioadă
îndelungată de timp;
c) valuta forte - valuta al cărei curs are o perioadă îndelungată de timp un trend ascendent;
3. Din punct de vedere al rolului valutei în cadrul sistemului financiar internaţional:
a) valută obişnuită;
b) valută de rezervă sau cheie – distincţia a fost realizată în anul 1922 la conferinţa de
la Geneva, valute cheie fiind considerate monedele naţionale care au un grad ridicat
de stabilitate, conferă un grad ridicat de siguranţă dat fiind faptul că rezerva
monetară internaţională este un plasament de lungă durată;
4. Din punct de vedere al posibilităţii de preschimbare a unei valute în alta:
a) valute neconvertibile – moneda naţională a unui stat recunoscută de autoritatea
monetară a statului respectiv numai în cadrul graniţelor sale;
b) valute transferabile – sunt cele care fără a deveni convertibile au dobândit statutul
de transferabile prin încrederea cu care au fost investite de către un grup de state.
Îmbracă întotdeauna forma de valută în cont;
c) valute convertibile. Prin convertibilitate se înţelege însuşirea legală a unei monede
de a putea fi preschimbată cu o altă monedă în mod liber, prin vânzare – cumpărare
pe piaţă fără a exista restricţii în ceea ce priveşte calitatea celui care efectuează
preschimbarea sau a scopului în care se efectuează preschimbarea.
Convertibilitatea poate fi:

- deplină
- parţială – când este permisă numai pentru operaţiile de cont curent respectiv
- limitată – la o anumită sumă de bani
- nelimitată.
După tipul de curs la care se realizează conversia întâlnim convertibilitate:

- oficială – are la bază cursul oficial;

- de piaţă – se realizează la cursul existent pe piaţă la un moment dat.

2
Avantajele ţării cu monedă convertibilă sunt:

- relaţiile comerciale internaţionale sunt mult mai uşor de realizat, ţara cu monedă
convertibilă poate lichida datoriile pe care le are în orice colţ al lumii în moneda sa
naţională dacă partenerul de tranzacţie este de acord;
- finanţarea pe termen scurt este mai uşor de realizat;
- are loc multilateralizarea plăţilor;
Dintre premisele trecerii la convertibilitate amintim:

1. Existenţa unui curs de schimb real;

2. Eliminarea controlului preţurilor.
3. Existenţa unor rezerve valutare suficiente pentru a asigura necesarul valutar pe o perioadă
de 5 – 6 luni.

2.2. Noţiunea de piaţă valutară internaţională.

Piaţa valutară nu constituie un teritoriu strict delimitat în spaţiu în care se întâlnesc

vânzătorii cu cumpărătorii de valută. Noţiunea desemnează ansamblul băncilor şi a instituţiilor
financiare autorizate să efectueze tranzacţii valutare pe teritoriul unei ţări, de către autoritatea
monetară a ţării respective.

Participanţii la tranzacţiile de pe piaţa valutară

Sunt împărţiţi în două categorii: profesioniştii şi neprofesioniştii.

În categoria neprofesionişti sunt incluşi agenţii economici nebancari şi băncile centrale.

Băncile centrale intervin sporadic pe piaţă, iar în momentul în care se hotărăsc să intervină
scopul este:

• executarea ordinelor primite de la clientela proprie(guverne, bănci străine, organisme

financiare internaţionale)
• controlul pieţei

3
 • influenţarea cursului de schimb – motivele ţin în acest caz de politica economică a ţării
respective, de politica valutară şi nu în ultimul rând de necesitatea respectării unor
angajamente internaţionale.
În categoria profesioniştilor sunt incluşi cambiştii (dealerii) şi curtierii (brokerii).

Dealerii se ocupă cu centralizarea ordinelor de vînzare, respectiv cumpărare primite de la clienţi,

efectuând compensarea cererii cu oferta de valută, pe piaţă urmând să negocieze excedentul de
cerere sau ofertă.

Brokerii sunt cei care îi asistă pe dealeri, execută ordinele clienţilor şi au obligaţia de a informa
clienţii despre tranzacţiile efectuate. De regulă încasează un comision fix aplicat la volumul
tranzacţiilor realizate.

În funcţie de înclinaţia spre risc, participanţii la tranzacţiile de pe piaţa valutară se împart în:

a) hedgeri : sunt cei care nu sunt dispuşi să rişte, preferă să se acopere împotriva riscului
valutar
b) speculatorii: sunt cei dispuşi să îşi asume riscul modificării cursului valutar în speranţa că
modificarea va fi în favoarea lor. Rezultatul tranzacţiilor lor poate fi o pierdere sau un
câştig.
c) Arbitrajorii: sunt cei care nu riscă nimic lucrând cu cursurile la vedere sau la termen existe
pe piaţă la un moment dat. Vând scump şi cumpără ieftin simultan pe două pieţe. Datorită
principiului enunţat tranzacţiile lor se soldează întotdeauna cu câştig.

Tranzacţiile de pe piaţa valutară

Aceste operaţii care practic sunt vânzări respectiv cumpărări de valută se pot clasifica după mai
multe criterii.

1. În funcţie de cursul la care se lichidează, operaţiile de pe piaţa valutară pot fi:

1.1 Operaţii spot sau la vedere - acestea se încheie şi se lichidează la cursul la vedere sau spot,
predarea respectiv primirea cantităţii de valută tranzacţionată realizându-se în maxim 48
de ore.

4
 1.2 Operaţii forward sau la termen – acestea se încheie şi se lichidează la un curs la termen
stabilit în momentul încheierii contractului, predarea respectiv primirea sumei pentru care
a fost încheiat contractul realizându-se la termenul convenit prin contract, adică la scadenţa
acestuia.
2. În funcţie de intenţia celui care efectuează operaţia vorbim despre:
2.1 hedging valutar – intenţia celui care efectuează acest gen de operaţie este de a se acoperi
împotriva riscului valutar, de unde şi denumirea mai puţin utilizată de operaţie de
acoperire. Hedging-ul poate fi la rândul său, în funcţie de cursul la care se realizează, la
vedere sau la termen.
2.2 Speculaţia valutară este operaţia de vânzare – cumpărare de valută prin care se urmăreşte
nemijlocit obţinerea unui câştig rezultat din diferenţa de curs care apare în timp pe o piaţă
pentru o valută.
Speculator este cel care adoptă o poziţie de schimb deschisă sperând că în viitor cursul
valutar va înregistra o evoluţie conformă cu aşteptările sale.

Poziţia de schimb la un moment dat pentru un participant la operaţiile de pe piaţa valutară

se determină ca diferenţă între cantitatea de valută deţinută ( cea pe care o posedă şi cea pe
care o are de încasat) şi cantitatea de valută datorată.

Dacă această diferenţă este egală cu zero, se spune că este o poziţie închisă, ea fiind poziţia
pe care o adoptă un hedger.

Dacă diferenţa este diferită de zero poziţia de schimb se numeşte poziţie deschisă.

Dacă diferenţa este pozitivă se vorbeşte despre o poziţie long sau acoperită, în timp ce dacă
diferenţa este negatică se vorbeşte despre o poziţie short sau descoperită.

Cel care adoptă o poziţie de schimb long speră că valuta în cauză se va aprecia şi că o va putea
vinde la un curs superior celui la care a achiziţionat-o. Este de regulă poziţia pe care o adoptă
cumpărătorii de valută.

Cel care adoptă o poziţie short speră că valuta se va deprecia şi va putea răscumpăra valuta la
un preţ mai mic. Este poziţia pe care o adoptă de regulă vânzătorii de valută.

5
 Pierderea sau câştigul în cazul speculaţiei la vedere se determină ca diferenţă între cursul la
vedere e la orice moment ulterior încheierii şi lichidării tranzacţiei valutare şi cursul la vedere la
care s-a încheiat şi s-a lichidat tranzacţia valutară.

În cazul speculaţiei la termen, pierderea sau câştigul se determină ca diferenţă între cursul la
vedere de la data lichidării tranzacţiei şi cursul la termen la care s-a încheiat şi s-a lichidat
tranzacţia.

2.3. Derivatele financiare (Contractele Futures şi Forward; Contracte de opţiune, Swap-uri)

Un derivat financiar este contract financiar care are ca activ suport un activ primar de genul
acţiuni, obligaţiuni, valute, indici bursieri sau mărfuri, active a căror curs de pe piaţa la vedere stă
la baza determinării preţului derivatului financiar.

Derivatele financiare se pot grupa în trei mari categorii1 :

I. Contracte Futures şi Forward;

II. Contracte de Opţiune sau simplu Opţiuni;
III. Swap-uri.
Primele două categorii sunt considerate ca fiind derivatele financiare fundamentale, în timp ce
swap-ul este considerat ca un produs financiar hibrid care poate fi descompus într-un set de
contracte forward şi de opţiune.

Contractele futures. Definire şi caracteristici ale contractului futures

Pentru a putea înţelege mai bine ce este un contract futures, trebuie mai întâi să definim
contractul forward. Aceasta, deoarece dacă am face o simplă traducere a celor doi termeni consacraţi
în literatura de specialitate – forward şi futures – în limba română, ei au aceeaşi semnificaţie: în viitor
sau la termen. Ori, din start trebuie să facem o distincţie clară între cele două tipuri de contracte care
fac parte din grupa contractelor la termen.
“Contractul forward este un acord încheiat între două părţi, vânzătorul şi cumpărătorul, de
a livra şi respectiv de a plăti la o anumită dată viitoare o marfă, valută sau un activ financiar, la un

1 Neftci, op cit, pag. 2

6
preţ stabilit în momentul contractării”2 . Definiţia dată de BMFMS, aduce în plus caracterul
“privat” al acordului în cauză: “acord privat de a cumpăra sau de a vinde, de a livra şi respectiv de
a plăti la o anumită dată viitoare o marfă, valută sau activ financiar la un preţ stabilit în momentul
încheierii tranzacţiei”3 .

Contractul futures, în schimb, este un contract la termen, constituindu-se ca un angajament

standardizat de a cumpăra sau de a vinde un anumit activ, denumit activ suport (underlying asset):
marfă, titlu financiar, activ monetar, la un preţ stabilit la încheierea tranzacţiei (futures price), cu
lichidarea contractului la o dată ulterioară. Sau conform definirii din O.U.27/2002, art.4 punctul
10, ‚contractele futures sunt contracte standardizate care creează pentru părţi obligaţia de a vinde
sau de a cumpăra un anumit activ suport la data scadenţei şi la un preţ convenit la momentul
încheierii tranzacţiei’. Singurul element care nu se supune standardizării este preţul contractului
care rezultă din raportul cerere/ ofertă, deci nu este stabilit de comun acord între cele două părţi,
ci este cel care rezultă pe piaţă.

Ceea ce diferenţiază clar cele două tipuri de contracte este în primul rând standardizarea
contractelor futures. Standardizarea se referă la:

- natura activului suport (de exemplu: o marfă de o anumită calitate, o anumită valută);
- unitatea de tranzacţionare – adică cantitatea contractată sau “mărimea obiectului
contractului”4
- luna de livrare sau data scadenţei– adică termenul de executare a contractului, luna în
care urmează să aibă loc lichidarea, prima şi ultima zi de tranzacţionare a contractului
(lunile de livrare sunt prestabilite);
- preţul de executare la scadenţă;
- prima şi ultima zi de tranzacţionare;
- modalitatea de executare la scadenţă a poziţiilor rămase deschise în evidenţa casei de
compensaţie, respectiv regularizarea valorică sau livrarea fizică.

2 I.Popa, Bursa, op.cit. vol.II, pag.62

3 T.Ancuţa & colectiv, op.cit., pag.9
4 Ordonanţa de urgenţă 27/2002, art. 46, punctul 2

7
 Contractele care există pe un anumit activ financiar cu aceeaşi scadenţă, lună de livrare,
formează o specie a acelui contract futures definit pe activul financiar respectiv. Fiind contracte
standardizate, ele sunt reciproc substituibile, în timp ce nu putem afirma acelaşi lucru despre
contractele forward, în care dacă ar fi să ne gândim doar la cantitate, aceasta este stabilită de comun
acord de către cei doi semnatari ai contractului. În plus, lichidarea contractului forward se poate
realiza doar la scadenţa convenită, eventual la datele ulterioare de lichidare prevăzute în contract,
în timp ce contractele futures se pot lichida zilnic până la scadenţa finală prin intermed iul casei de
compensaţie care se constituie contrapartidă în orice contract.

În al doilea rând, preţul unui contract futures este stabilit în bursă şi este expresia raportului
dintre cererea şi oferta de contracte de acel fel şi variază zilnic, în funcţie de condiţiile pieţei. Cu
alte cuvinte, valoarea contractului futures (preţ unitar x unitate de tranzacţionare) este variabilă, se
modifică de la o zi la alta, nu mai este fixă aşa cum este în cazul contractelor forward. În plus,
contractele forward nu pot fi vândute respectiv cumpărate, deci nu pot circula de la un investitor
la altul, ceea ce se întâmplă în cazul contractelor futures. În fine, contractele forward presupun
întotdeauna la scadenţă livrarea fizică a activului de bază, în timp ce în cazul contractelor futures
acest tip de lichidare a contractului este prea puţin întâlnit.

Elementele contractului futures

1. Simbolul contractului. Simbolizarea a fost impusă de necesitatea exprimării scurte, concise şi
sugestive a denumirii contractului.
2. Activul suport (underlying asset). Este activul care stă la baza contractului futures şi care de
altfel dă denumirea acestuia. Activele financiare care se constituie ca active suport ale
contractelor futures sunt, în general, bine definite, nefiind necesară specificarea unui anumit
grad de calitate ca şi în cazul mărfurilor. Activele financiare includ, fără a se limita la acestea:
valorile mobiliare, efectele de comerţ emise de către o societate comercială, instrume nte
sintetice de genul indicilor bursieri, rata dobânzii şi instrumente sintetice care au la bază rata
dobânzii, instrumente având la bază moneda naţională şi devizele convertibile.
- Unitatea de tranzacţionare (trading unit) sau mărimea contractului, este volumul
standardizat al activului suport care stă la baza contractului futures. Este practic
cantitatea în funcţie de care se determină valoarea contractului.

8
3. Cotaţia (price quote), este elementul care ne arată preţul unei unităţi de tranzacţionare, preţ
care înmulţit cu unitatea de tranzacţionare dă valoarea contractului. De exemplu, la contractul
futures pe valute cotarea se face (în cazul BMFMS) în lei/valută.
4. Variaţia minimă de preţ (tick size) sau pasul de cotaţie reprezintă fluctuaţia minimă pe care o
poate avea preţul activului suport, de exemplu 1 leu la contractele futures leu/valută.
5. Limitele zilnice de variaţie a preţului (daily price limits) sunt stabilite de către bursă în scopul
evitării unei activităţi speculative deosebit de intense care ar conduce la denaturarea cursului
real al activului suport. În general limitele de variaţie se stabilesc ca minime şi maxime, în
momentul în care una dintre ele este atinsă tranzacţionarea oprindu-se. Aceste limite se pot
stabili în sumă fixă, în procente sau în număr de paşi adică de puncte.
7. Poziţiile limită reprezintă numărul maxim de poziţii deţinute de un investitor în scopul limităr ii
riscului pe care şi-l poate asuma şi indirect limitarea riscului la care este expusă Casa de
Compensaţie.

8. Sistemul de marje. Vorbim despre un sistem deoarece se stabilesc următoarele tipuri de marje:
marja iniţială, marja de menţinere, marja de variaţie sau regularizare.
Marja iniţială (initial margin) este constituită din fondurile pe care trebuie să le depună
orice investitor care îşi deschide o poziţie pe piaţa futures. Aceasta joacă rolul unui depozit de
garanţie, care asigură onorarea obligaţiilor contractuale de către părţile participante la tranzacţie.
Ambii parteneri trebuie să constituie acest depozit deoarece în urma încheierii contractului futures
oricare dintre ei poate pierde. Formula care stă la baza determinării marjei iniţiale este:

M ji    3 5

unde:

M ji - marja iniţială;

 - media schimbărilor absolute zilnice ale valorii contractelor futures;

5 J.Hull, op.cit. pag.30.

9
  - abaterea standard a schimbărilor zilnice, înregistrate într-o anumită perioadă de timp
din trecutul relativ recent.

Abaterea standard se estimează după formula:

1/ 2
 n 2
   xi  M  x   
 
   i 
 n 

 


unde:

n – numărul schimbărilor zilnice de preţ;

xi – schimbările zilnice absolute ale preţului;

M(x) – media schimbărilor zilnice absolute ale preţului, înregistrate în perioada respectivă.

Marja de menţinere (maintenance margin), reprezintă suma minimă pe care un client

trebuie să o păstreze ca depozit, pentru fiecare contract tranzacţionat, până în momentul lichidăr ii
acestuia. Datorită faptului că această sumă trebuie să existe permanent în cont ea a fost denumită
şi marjă permanentă6 . De regulă, nivelul marjei de menţinere este de 75% din marja iniţia lă.
Această marjă asigură capacitatea de plată pentru Casa de Compensaţie şi a firmei de brokeraj.

Când disponibilul din cont scade sub nivelul marjei de menţinere, Casa de Compensaţie
solicită brokerului, iar acesta clientului său un “apel la marjă” (margin call), adică achitarea
diferenţei până la nivelul marjei iniţiale. Aceste plăţi zilnice sunt calculate şi realizate prin operaţia
numită “marcarea la piaţă” (marking to market). Procesul reprezintă în fapt reevaluarea zilnică a
conturilor clienţilor în funcţie de preţurile futures de regularizare zilnică. La Sibiu marcarea la
piaţă se face la un preţ de cotare unic, calculat ca medie ponderată a ultimelor zece tranzacţii care
au avut loc în ringul contractului respectiv.

Aceste plăţi zilnice sunt numite în literatura de specialitate, marje de variaţie având după
cum putem să ne dăm seama un nivel variabil, în funcţie de evoluţia preţului contractelor futures.

6 Anghelache G., Bursa şi piaţa extrabursieră, Ed. Economică, 2000, pag. 237
10
Aceste marje trebuie vărsate de către datornici cel mai târziu în ziua următoare apariţiei lor, înainte
de deschiderea sesiunii de tranzacţionare

9. Lichidarea contractului la scadenţă. Doar o mică parte (2-5%) a tranzacţiilor futures se

finalizează la scadenţă prin livrarea fizică a activului suport sau prin plata în numerar, majoritatea
poziţiilor futures fiind închise înaintea acesteia.

Livrarea fizică este specifică, mai ales, contractelor futures pe mărfuri. Perioada în care se
efectuează livrarea este definită de bursă şi variază de la un contract la altul.

Livrarea în numerar (cash delivery), se substituie livrării fizice şi este posibilă pentru
contractele futures care specifică în mod expres plata în numerar ca modalitate de stingere a
obligaţiilor contractuale. Pentru acest tip de contracte, livrarea fizică nu este permisă.

10. Perioada de tranzacţionare. Trebuie ştiut că fiecare şedinţă de tranzacţionare are o anumită
durată care trebuie specificată în momentul încheierii tranzacţiei futures.

Contractul forward

- este o înţelegere între două părţi, emitent şi deţinător, convenită la momentul t0 , prin care
deţinătorul se angajează să cumpere un activ de bază la o dată viitoare T (T>t 0 ), data expirării,
numită şi dată de livrare, la preţul stabilit iniţial K t0 , preţ de livrare( delivery price ).

Opţiunile

Opţiunile sau contractele de opţiune sunt contracte standardizate încheiate între

vânzătorul opţiunii (writer, engl.) şi cumpărătorul opţiunii (holder) prin care primul vinde celui
de al doilea dreptul de a vinde sau de a cumpăra activul suport al opţiunii.

Aceste contracte de opţiune le putem clasifica după mai multe criterii.

1. Din punct de vedere al activului suport

a) opţiuni care au ca activ suport o valoare mobiliară sau de altă natură primară (acţiuni,
obligaţiuni, valute, mărfuri);

11
 b) opţiuni care au ca activ suport o altă valoare mobiliară derivată (contract futures de
orice tip sau chiar alte contracte de opţiune).
2. Din punct de vedere al momentului în care se poate realiza exercitarea opţiunii:
a) opţiuni de tip european – caz în care exercitarea opţiunii nu se poate realiza decât la
scadenţa acesteia;
b) opţiuni de tip american – caz în care opţiunea poate fi exercitată în orice moment până
la scadenţă. Acestea din urmă sunt în prezent tranzacţionate pe toate pieţele bursiere
din lume.
3. Din punct de vedere a drepturilor pe care le au deţinătorii lor:
a) opţiuni de cumpărare (Call) – dau dreptul cumpărătorului lor (dar nu şi obligaţia), de a
achiziţiona la scadenţă sau până la scadenţă activul suport, la un preţ stabilit prin
contract numit preţ de exerciţiu sau preţ de exercitare sau preţ de lovire (strike price),
contra primei plătite vânzătorului în momentul încheierii contractului. Vânzătorul
opţiunii îşi asumă obligaţia de a ceda cumpărătorului opţiunii activul suport la preţul
de exerciţiu convenit prin contract.
b) opţiuni de vânzare (Put) – dau dreptul cumpărătorului lor de a vinde până la sau la
scadenţă activul suport vânzătorului lor, la preţul de exerciţiu, contra primei plătite
acestuia din urmă în momentul achiziţionării opţiunilor. Vânzătorul opţiunii put îşi
asumă obligaţia de a achiziţiona activul suport al opţiunii dacă beneficiarul opţiunii put
decide să o exercite.
Aceste două tipuri de opţiuni sunt cele în jurul cărora gravitează întreaga teorie a opţiunilor.

Opţiunile call şi put sunt contracte complet separate, distincte, care oferă drepturi diferite
în nici un caz ele neputând fi tratate ca părţi opuse ale aceleiaşi tranzacţii.

Elementele contractului de opţiune sunt următoarele:

• Activul suport – activul care stă la baza contractului de opţiune: acţiuni, obligaţiuni, valute,
indici bursieri, contracte futures etc. Cantitatea, suma de bani sau numărul de puncte care fac
obiectul opţiunii sunt standardizate.
• Preţul de exerciţiu (striking price) – este preţul fixat în momentul cumpărării sau vânzării
contractului de opţiune.

12
 • Durata opţiunii, respectiv data de expirare a contractului sau maturitatea sa – reprezintă
perioada de timp în care opţiunea poate fi exercitată. Scadenţa opţiunii sau data de expirare
de regulă nu depăşeşte 9 luni.
• Poziţiile pe care cele două părţi participante la contract le au – este vorba de poziţia de
cumpărător sau deţinător al contractului (poziţie long) respectiv poziţia de vânzător al
contractului (poziţie short).
• Prima sau preţul opţiunii pe care cumpărătorul trebuie să o plătească vânzătorului opţiunii
pentru dreptul de a exercita opţiunea. Important este să nu se confunde acest preţ al
contractului de opţiune (prima) cu preţul de exerciţiu care se referă la activul suport, nu la
opţiunea în ansamblul său. Prima este singurul element nestandardizat, variabil al contractului
de opţiune. Prima se calculează teoretic ca sumă a două elemente: valoarea intrinsecă şi
valoarea extrinsecă sau valoarea timp (valoarea generată de factorul timp).
Valoarea intrinsecă (VI) nu este altceva decât diferenţa dintre preţul de exerciţiu (E) şi
preţul – cursul – curent al activului suport (S). Ea se calculează distinct pentru opţiunile Call şi
Put.

Astfel, în cazul opţiunilor Call:

VI = S – E

Iar pentru opţiunile Put:

VI = E – S.

Opţiunile Call şi Put pot fi descrise, din acest punct de vedere, ca fiind (în funcţie de profitul sau
pierderea realizată de cumpărătorul contractului de opţiune):

IN THE MONEY (ITM) – “în bani”, atunci când deţinătorul opţiunii realizează un câştig. Astfel:

- o opţiune Call este ITM atunci când preţul de exerciţiu (E) este mai mic decât cursul
activului suport (S);

- o opţiune Put este ITM atunci când preţul de exerciţiu este mai mare decât cursul activului
suport.

13
AT THE MONEY (ATM) – “la bani”, atunci când preţul de exerciţiu (E) este egal cu preţul
activului suport (S), această situaţie fiind valabilă pentru ambele tipuri de opţiuni – call şi put.

OUT OF MONEY (OTM) – “fără bani” sau “în afara banilor” – atunci când exercitarea opţiunii
ar genera o pierdere celui care deţine opţiunea. Astfel:

- o opţiune Call este OTM atunci când preţul de exerciţiu (E) este mai mare decât preţul
activului suport;

- o opţiune Put este OTM atunci când preţul de exerciţiu este mai mic decât preţul activului
suport.

În concluzie, vorbim despre opţiuni:

- ITM când VI  0;

- ATM când VI = 0;

- OTM când VI  0.

Dacă opţiunea este “în afara banilor” se consideră că mărimea primei este dată doar de
valoarea extrinsecă a acesteia sau aşa numita valoare timp.

Valoarea timp (VT) reflectă suma de bani pe care cumpărătorul opţiunii doreşte, este dispus să o
plătească, în speranţa că opţiunea va aduce profit la scadenţă sau înainte de scadenţă. Se determină
ca diferenţă pozitivă între primă (P) şi valoarea intrinsecă (VI):

VT = P – VI

Această valoare ne arată cât este dispus cumpărătorul opţiunii să plătească, în speranţa că
în viitor cursul opţiunii va evolua conform aşteptărilor sale. Valoarea timp este cu atât mai mare
cu cât scadenţa opţiunii este mai îndepărtată.

• Executarea contractului de opţiune se poate face prin :

a. Lichidarea opţiunii presupune emiterea de către deţinătorul unei poziţii pe opţiune a unui ordin
de compensare (offseting order), astfel, cumpărătorul unei opţiuni dă un ordin de vânzare a opţiunii
în cauză, respectiv vânzătorul unei opţiuni da ordin de cumpărare a aceleiaşi opţiuni.

14
b. Exercitarea opţiunii semnifică acceptarea de către client a predării, respectiv primirii activului
suport al opţiunii.

c. Expirarea opţiunii semnifică faptul că deţinătorul opţiunii îşi menţine deschisă poziţia pe opţiune
până la scadenţa acesteia, fără a face uz de aceasta. La expirare, opţiunea este anulată din
evidenţele Casei de Compensaţie, dacă este ITM suma cu care este “în bani” revine deţinătorului
opţiunii, dacă însă este OTM, deţinătorul ei pierde prima.

Contractele de opţiune sau opţiunile, cum sunt denumite generic, se utilizează atât în scopul
acoperirii riscului, deci în scop de hedging, cât şi în scop speculativ. În acest capitol ne vom oprim
îndeosebi asupra strategiilor ce pot fi adoptate atât de hedgeri, cât şi de speculatori sau arbitrajori,
dat fiind faptul că gama combinaţiilor care pot să apară este deosebit de bogată.

Utilizarea opţiunilor în scop de hedging este frecventă în cadrul economiilor de piaţă,

opţiunile permiţând hedgerilor să elimine riscul indus de exemplu de deţinerea unor contracte
futures. În cazul hedgingului cu contracte futures, hedgerul este expus la riscul unor pierderi
nelimitate dacă evoluţia cursului nu este cea preconizată de el, în timp ce în cazul hedgingului cu
opţiuni hedgerul este supus cel mult unei pierderi egală cu prima plătită la iniţierea tranzacţiei.

În general, strategiile privind tranzacţiile cu opţiuni utilizate pentru acoperirea riscului

presupun stabilirea numărului de poziţii LC (long Call) sau LP (long Put) deţinute precum şi
scadenţa acestora. Aceste strategii se încheie fie prin exercitarea fie prin expirarea opţiunilor
respective.

Des întâlnită în practica financiară internaţională este şi utilizarea opţiunilor în scop

speculativ, sau după cum o tratează unii autori “pentru profit”, deoarece tranzacţionarea opţiunilor
dă posibilitatea de obţinere a profitului pentru orice evoluţie a pieţei. Evident, această afirmaţie
este adevărată cu o singură condiţie – şi anume, ca operatorul, iniţiatorul respectivelor tranzacţii
să fi estimat corect evoluţia pieţei, să fi iniţiat acele poziţii de opţiune care să-i aducă câştig.

15
Tranzacţiile swap

O tranzacţie swap reprezintă o cumpărare şi o vânzare simultane, având ca obiect un activ de

referinţă similar sau o obligaţie de o valoare echivalentă, prin care schimbarea aranjamente lor
financiare conferă ambelor părţi la tranzacţie condiţii mai favorabile decât cele la care s-ar fi putut
aştepta altfel.

Sunt patru tipuri de swapuri:

• swapuri pe rate ale dobânzii ;

• swapuri pe valute;

• swapuri pe mărfuri;

• swapuri pe acţiuni.

Piaţa swapurilor constă din schimbarea unui avantaj financiar, pe care un jucător de pe
piaţă îl deţine pe o piaţă, contra unui avantaj echivalent al unui alt jucător de pe piaţă, pe o piaţă
diferită. Schimbul reciproc de plăţi asociat swapului, şi care rezultă din acesta, aduce benefic ii
ambelor părţi implicate.

16
Contractele de swap sunt instrumente prin care se pot schimba conditiile de plata ale unor obligatii
financiare. Cele mai cunoscute forme de swap sunt swapul de dobanda prin care pot fi schimbate
conditiile de dobanda ale unui imprumut si swapul valutar prin care poate fi schimbata moneda in
care este realizat imprumutul. Swap-ul este un instrument ce ofera o mai mare flexibilitate
operatiunilor pe termen mediu si lung de pe piata financiara internationala.

17