O minune de povestitor de Sorin Lavric

E o constatare banală că valoarea unui scriitor e dată de stofa criticilor

care s-au aplecat asupră-i. Potrivit acestei logici, nu ce a scris autorul
contează, ci felul cum s-a oglindit în mintea criticilor.
Detaliul acesta face ca identitatea autorului să se schimbe odată cu
judecăţile estetice pe care le primeşte, modificarea mergînd pînă acolo că,
după cîteva generaţii, nu-l mai putem judeca decît prin mijlocirea
verdictelor care i-au fost puse în seamă. Se petrece astfel o deformare
benignă al cărei rezultat este o schimbare a conturului personal, ceea ce e
un alt fel de a spune că o analiză de excepţie creează imaginea autorului
pe care pretinde a-l comenta.
În această privinţă, cazul autorului din Humuleşti e fascinant. Anticipînd,
deşi Creangă nu e un autor cult, cazul lui e o problemă de filozofie cultă,
depăşind marginile unei chestiuni de judecată estetică. Căci diaconul
răspopit, al cărui nimb auctorial are un farmec pentru care ar trebuie să-l
invidieze mai toţi clasicii noştri, diaconul acesta ridică trei teme de
reflecţie: legătura dintre talent şi erudiţie, dintre geniu şi limbă şi dintre
notorietate şi operă.
Să încep cu ultima: aura de fascinaţie pe care o exercită azi Creangă ţine
cu precădere de portretul pe care criticii i l-au urzit. Cu exemplul cel mai
convingător, fără Viaţa şi opera lui Ion Creangă (1964), autorul Amintirilor
din copilărie nu ar fi devenit un personaj de legendă al istoriei literaturii
române. Exagerînd tocmai din nevoia de a întări nuanţele, meritul literar
al lui Creangă este că G. Călinescu a scris despre el. Poate că peste 50 de
ani Creangă nu va mai fi citit, în schimb textele lui Călinescu despre el vor
fi, şi acest detaliu va fi îndeajuns ca să-i asigure posteritatea. E un
privilegiu de rang providenţial ca un povestitor rustic să aibă norocul de
un critic al cărui condei să-l ridice pe muchia unei epopei biografice cu
timbru irepetabil.
În enumerarea amănunţită şi riguroasă a opiniilor pe care succesivele
generaţii de critici le-au rostit despre Creangă, Eugen Simion nu-şi începe
pledoaria cu Călinescu, ci cu junimiştii (care vedeau în Creangă un „autor
poporal“, talentat, dar de speţă inferioară), iar ideea care răzbate din
carte e următoarea: Creangă a încetat de mult să mai fie un simplu autor,
el a devenit un personaj literar a cărui biografie trece în operă şi a cărui
operă trece viaţă. De osmoza aceasta în dublu sens nu e răspunzător
numai Creangă, ci mai ales acribia celor care i-au făcut posteritatea:
junimiştii, Ibrăileanu, Călinescu, Vasile Lovinescu, Valeriu Cristea.
Pentru a defini proza humuleş- teanului, Eugen Simion propune termenul
de autoficţiune, care presupune existenţa a trei trăsături: 1) o istorie a
naratorului; 2) o tipologie umană care populează universul copilăriei; 3) o
geografie imaginară a regiunii Neamţ. Eugen Simion nu spune despre
Creangă că este un autor minor, dimpotrivă, opinia sa înclină spre un
„mare stilist“ care este autorul unei „opere de fineţe în sfera naraţiunii
autobiografice, cea mai importantă pe care a dat-o pînă acum literatura
română.” (p. 72) În genere, Eugen Simion acceptă toate observaţiile lui
Călinescu (Creangă nu are sentimentul naturii, nu are fler psihologic, nu
are orizont religios), dar se îndepărtează în privinţa negării individualităţii.
Potrivit lui Eugen Simion, individualitatea lui Creangă stă în stilul inimitabil
(ceremonia spunerii) şi în conturul inconfundabil al eroului Amintirilor: „Ar
fi, desigur, o naivitate din partea noastră să credem că tot ceea ce
Creangă povesteşte în Amintiri i s-a întîmplat, întocmai, copilului din
Humuleşti şi că imaginaţia lui nu are nici o contribuţie. Orice scriere,
inclusiv jurnalul intim, este o ficţiune şi cuprinde, voit sau nevoit, un
element de fabulaţie. Scriind, adăugăm ceva, introducem un număr de
fantasme, recreăm, pe scurt, viaţa.“ (p. 70) Şi chiar aceasta e
autoficţiunea.
Dar să ne întoarcem la virtuţile filosofice ale cazului Creangă. Cine s-a
obişnuit cu nimbul literar care îi înconjoară numele va resimţi o decepţie
acută citindu-i proza. Filosofic vorbind, opera lui Creangă e de o netezime
seacă şi deplorabilă, trădînd nu doar lipsa apetenţei meditative, dar o
îngustime vădită a orizontului de gîndire. Creangă nu vede înalt şi nu
simte adînc, de aceea n-are tensiune dramatică, n-are înclinaţie
speculativă şi nici sensibilitate metafizică. Mai mult, îi repugnă
abstracţiunile şi atunci cînd încearcă să facă teorii e lamentabil, de unde şi
observaţia lui Ibrăileanu: cînd iese din „ţărăniile“ sale, Creangă îşi pierde
vraja.
În totul, Creangă este un exemplu uimitor de cît de sus se poate ridica un
talent nativ în lipsa unei discipline formatoare şi în absenţa unui mediu de
emulaţie culturală. Cînd Eminescu îl descoperă, Creangă are aproape 40
de ani, vîrstă prea coaptă pentru a mai îngădui şlefuiri tardive de ordin
intelectual. Iorga scrie că marea şansă a lui Creangă a fost că, nelăsîndu-
se molipsit de cultura oraşului, nu şi-a alterat limba după imboldul ei
mimetic. Pe scurt, de Creangă nu s-a lipit nici un atom de etos citadin,
povestitorul fiind o natură ingenuă de esenţă curat ţărănească, de unde şi
uimitorul spectacol de limbă pe care îl oferă. Dacă s-ar fi cultivat, Creangă
ar fi nimerit într-o limbă hibridă şi anostă, de mediocră gazetă literară,
aşa cum se simte în poveştile culese de Ispirescu. Aşa însă, păstrîndu-şi
intact instinctul prozodic (urechea muzicală a limbii) şi folosindu-şi
memoria cu care prinsese din zbor sutele de poveşti şi proverbe, Creangă
scrie o proză pe care mulţi critici o bănuiesc de geniu incipient.
Numai că înclinaţia hiperbolică pe care am moştenit-o de la Călinescu
(care vede în Creangă un „bivol de geniu“, „un umanist al ştiinţelor
săteşti“ şi „un erudit oral“), naşte riscul de a face uz de epitete excesive.
E greu de văzut în Creangă un geniu, cum la fel îţi trebuie multă simpatie
ca să-l priveşti ca pe un mare scriitor. Opulenţa de hram (celebritatea) lui
Creangă nu are acoperire în substanţa literelor sale. Dacă ar fi fost genial,
ar fi simţit nevoia de a-şi umple golul cronic din educaţie, iar dacă ar fi
fost un mare scriitor, forţa demiurgică l-ar fi săltat peste tonul fatal
burlesc care îi impregnează mai toate poveştile. Pe Creangă nu-l citeşti ca
să te tulburi, ci ca să te amuzi, iar asta spune mult despre timbrul
iremediabil frivol al cuvintelor sale. Umorul nu naşte mare literatură decît
dacă descinde dintr-o filozofie de ascuţită fineţe intuitivă, trăsătură de
negăsit la Creangă. Şi aici nu e nici o intenţie de a-i micşora o valoare
care, consacrată fiind, e oricum clasică şi nu atîrnă de opinia unui cronici
de carte.
Dar pericolul în cazul lui Creangă nu vine din partea criticilor, nici măcar
atunci cînd vor să scoată tîlcuri din piatră seacă (cazul lui Vasile Lovinescu
e patognomonic), adevăratul pericol vine din dispariţia treptată a etosului
care domneşte în universul satului. Creangă trage după el un daimon
rustic al cărui aer e pe cale să se stingă, situaţie în care „copilăria copilului
universal“, altă sintagmă călinesciană care a făcut carieră, îşi pierde cu
încetul sensul. Creangă e prins într-o cultură de tipar sătesc, de o
candoare şi tihnă magice, pe care un intelectual format în mojarul citadin
al raţiunii moderne îl digeră anevoie. Din acest motiv, după o vîrstă,
pretenţiile livreşti ale cititorilor, atunci cînd sunt puse în atingere cu
Creangă, produc o vie insatisfacţie intelectuală. După 40 de ani nu mai
poţi chicoti delectîndu-te cu pătăraniile lui „Nică a lui Ştefan al Petrei“ sau
cu aluziile licenţioase ale lui Moş Nichifor Coţcariul. În schimb delectarea
vine tocmai din comentariile culte făcute pe seama lor. Critica în marginea
lui Creangă e mai valoroasă decît opera lui. În această privinţă, cartea lui
Eugen Simion se citeşte cu plăcere şi folos intelectual. Pentru Eugen
Simion, Creangă e un moralist de tip clasic, care nu se încurcă în nuanţe
intermediare de tip etic: un personaj e ori de tot bun, ori de tot rău. În
plus, sub unghiul virtuozităţii lexicale, criticul vede în Creangă nu atît un
talent artistic, cît o natură de tip stihial. Parafrazînd vorba lui Sartre
despre Baudelaire, Eugen Simion spune că la Creangă nu găsim o
biografie pe care opera lui ar merita-o, încheind cu concluzia: „biografia
lui Creangă e creată de opera lui“.
Nu aş adăuga decît o mică nuanţă: dar şi de criticii cu talent care i-au
cercetat viaţa.