MINISTERUL EDUCATIEI SI CERCETARII 

UNIVERSITATEA ‘’LUCIAN BLAGA’’ SIBIU 
FACULTATEA DE LITERE SI ARTE 

LOCUTIUNILE LIMBII ROMANE SI EXPRESIVITATEA LOR. 
ROLUL LOR IN METODOLOGIA SI DIDACTICA PREDARII SI 
INSUSIRII LIMBII ROMANE DE CATRE STUDENTII STRAINI 

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT 
­ în limba română şi în limba engleză ­ 

Conducător ştiinţific :  Doctorand: 
Prof. Univ. Dr. D.H.C.  Prof. 
Victor V. GRECU  Lacrima Madilena – MIHAIL 

SIBIU 
2008
 CUPRINS 

1.  Introducere 
1.1.Preocupările lingviştilor consacrate studierii locuţiunilor limbii române 
1.2.Conceptul de colocaţie (collocation) 
1.3. Delimitări ale unităţilor frazeologice 
2. Locuţiunea – unitate frazeologică 
2.1.Conceptul de locuţiune 
2.2.Rolul şi însemnătatea locuţiunilor în  limbă. 
2.3.Caracteristici. unitatea semantică şi funcţională 
2.4.Clasificarea locuţiunilor 
3. Tipologia locuţiunilor 
3.1. valoare morfologică; 
3.2. structură / alcătuire; 
4.  Expresivitatea locuţiunilor limbii române 
4.1. Conceptul de expresivitate (DEX, DSL etc.) 
4.2. Locuţiunile – oglinda concepţiei vorbitorului despre 
lume 
4.3. Probleme ale traducerii locuţiunilor române în alte limbi 
4.4. Expresivitatea – sursă a originalităţii 
5.  Aspecte metodice şi didactice ale predării şi însuşirii 
locuţiunilor de către studenţii străini 
5.1. Imperative lingvistice ale studierii limbii române de către 
studenţii străini 
5.2.Studiul limbii române ca limbă străină 
5.3. Sfere ale comunicării care necesită utilizarea locuţiunilor
 5.4. Însemnătatea locuţiunilor în însuşirea unei limbi străine 
5.5.Cadrul european de Referinţă pentru predarea limbii 
străine 
5.6. Predarea locuţiunilor care aparţin vocabularele tematice 

CONCLUZII
 REZUMAT 

Cunoaşterea  oricărei  limbi  presupune  însuşirea  vocabularului 

fundamental,  cunoaşterea  normelor  ortografice,  ortoepice  şi  morfologice  şi 
cunoaşterea  tiparelor  sintactice  de  construcţie  a  discursului.  Chiar  dacă 
cineva cunoaşte toate aceste lucruri, nu va putea înţelege orice text în limba 
respectivă şi nici nu va putea vorbi mai nuanţat, mai expresiv, decât dacă din 
vocabularul  său  fac  parte,  alături  de  lexemele  propriu­zise  şi  îmbinări 
lexicale fixe. Dintre acestea, cele mai frecvent folosite sunt locuţiunile. 
Problema delimitării locuţiunilor faţă de alte unităţi frazeologice nu a 
fost  rezolvată.  Efectele  insuficientei  precizări  conceptuale,  în  ciuda 
existenţei  preocupării  lingviştilor  pentru  domeniul  îmbinărilor  lexicale  fixe 
şi chiar a unor rezultate notabile (în special datorită contribuţiei lui Theodor 
Hristea  în  domeniul  frazeologiei  şi  Floricăi  Dimitrescu  în  descrierea 
monografică a locuţiunilor verbale), se observă cu uşurinţă în modul în care 
lexicografii  selectează  şi  etichetează  diversele  îmbinări  lexicale  fixe.  Cea 
mai recentă  lucrare  normativă, Dicţionar  ortografic, ortoepic şi morfologic 
al  limbii  române,  ediţia  a  II­a,  2005,  nu  exprimă  niciun  punct  de  vedere 
asupra locuţiunilor, nici asupra modului de selectare a acestora. Ca urmare a 
lipsei  unei  asemenea  gândiri  şi  a  absenţei  unei  convenţii  în  ce  priveşte 
problema  înregistrării  locuţiunilor,  se  constată  fie  neînregistrarea  multor 
locuţiuni  (în  special,  a  celor  verbale,  dar  nu  numai  a  acestora),  fie 
înregistrarea  imprecisă  a  unora  (de  pildă,  pe  alocuri  apare  când  locuţiune 
adverbială, când prepoziţie + adverb). 
Inventarul  noului  DOOM  cuprinde  nu  numai  cuvinte,  ci  şi  îmbinări 
fixe de cuvinte: compuse şi locuţiuni.  Se ştie că referentul unei locuţiuni sau 
al  unui  compus  nu  are  un  alt  nume  decât  cel  locuţional  sau  al  compusului
însuşi, de aceea se impune prezenţa lor în dicţionare. Selectarea acestora ar 
fi trebuit să se facă pe baze statistice, ca şi în cazul cuvintelor simple. 

Sistemul  intrărilor,  al  locuţiunilor  îndeosebi,  trebuie  uniformizat.  E 

indicat  ca  o  locuţiune  să  apară  ca  intrare  nouă,  după  cuvântul  de  bază  al 
combinaţiei respective: aducere aminte după a aduce. Locuţiunile adverbiale 
de aceea, de altminteri nu sunt înregistrate după pronumele demonstrativ de 
depărtare  sau  după  adverbul  altminteri  (care,  surprinzător,  nici  măcar  nu 
apare), ci după prepoziţia de.  Alte  locuţiuni apar de două ori, după ambele 
componente, şi au chiar statut morfologic diferit (v. mai sus, pe alocuri). 
Inventarul  „locuţiunilor”  pronominale  de  politeţe  de  tipul  Alteţa  Sa  e 
incomplet.  Substantivul  Alteţă  apare  înregistrat  ca  substantiv  feminin,  fără 
precizarea  statutului  de  termen  locuţional  în  Alteţa  Regală  /  Alteţe  Regale. 
Apare însă menţionată folosirea acestuia cu semnificaţia „titlu” şi  aceea de 
termen de adresare (ca şi Excelenţă, înregistrat ca apelativ, şi ca Maiestate / 
Majestate  /  Eminenţă,  neînregistrate  cu  această  ipostază).  Sunt  înregistrate 
formele: Alteţa Sa / Voastră, Alteţele Lor / Voastre. Nu apar însă: Alteţa Ta, 
Alteţele  Sale,  Măria  Noastră,  Majestăţile  Sale,  Măriile  Sale,  Excelenţa  Ta, 
Excelenţele Sale, Înălţimile Sale, deşi există în multe texte. 
Credem  că  era  necesară  precizarea  statutului  cuvintelor  învechite  sau 
rare  care  fac  parte  din  locuţiuni  drept  elemente  locuţionale.  De  pildă,  la 
cuvântul  nelumea,  în  mod  corect,  nu  se  indică  statutul  morfologic,  ci  doar 
locuţiunea  adjectivală,  respectiv  adverbială  şi  registrul  familiar  de  utilizare 
[DOOM 2 ,  nelumea  (ca  ~  )].  Nu  acelaşi  lucru  se  întâmplă  însă  cu 
substantivele  iveală,  hac,  vileag,  seamă,  care  şi­au  pierdut  definitiv 
autonomia morfosintactică, dar care există în multe locuţiuni (neînregistrate 
de DOOM 2 ):  a da la iveală / în vileag, a­i veni de hac, a­şi da seama, de­o
seamă  etc.  La  fel  stau  lucrurile  şi  cu  unele  substantive  neologice  ca 
anvergură,  augur,  brio,  intermitenţă,  speţă,  subsidiar,  trombă,  vogă  ş.a. 
care apar  mai  frecvent sau  numai  în   locuţiuni: de anvergură, de bun / rău 
augur, cu brio, cu intermitenţă, în speţă, în subsidiar, în trombă, în vogă…, 
locuţiuni pe care noua ediţie a DOOM –ului nu le înregistrează. 
Unele substantive învechite din locuţiuni ca  noimă, rână şi sponci ş.a. 
nu apar cu precizarea „învechit” şi astfel, se induce ideea că sunt încă în uz, 
or, în româna actuală, acestea nu se mai folosesc decât în locuţiuni ca: fără 
noimă, într­o rână, pe sponci. 
Cuvintele acătării, presus, prejos, sunt înregistrate ca adjectiv (primul), 
respectiv  adverbe  (ultimele),  în  ciuda  faptului  că  nu  mai  au  acest  statut,  ci 
sunt elemente componente ale unor locuţiuni, cu o formă fixă de comparativ 
de  superioritate:  mai  acătării,  mai  prejos,  mai  presus.  La  fel  şi  în  cazul 
locuţiunii  mai  ales,  care  nu  apare,  în  ciuda  frecvenţei  mari.  În  schimb, 
locuţiunea adverbială pe alese e înregistrată. 
Majoritatea  locuţiunilor  adverbiale  formate  cu  pronumele 
demonstrative  aceea,  aceasta,  asta,  aia:  după  aceea,  de­aia,  de­asta,  cu 
toate astea / acestea etc. lipsesc nejustificat. Dintre acestea, doar locuţiunea 
adverbială cauzală şi finală de aceea apare înregistrată după prepoziţia  de. 
Lipsesc,  deşi  frecvenţa  lor  sporită  în  vorbire  ar  fi  impus  înregistrarea, 
toate  locuţiunile  verbale,  cu  două  excepţii:  a  aduce  aminte  (la  care  nu  se 
înregistrează varianta a­şi aduce aminte) şi a băga de seamă. 
Multe  alte  locuţiuni  frecvent  utilizate  lipsesc:  alături  de,  ziua­n  amiaza 
mare, an de an, de ani şi ani, la anu’, aşa şi pe dincolo, în aşa fel, peste / 
sub aşteptări,  de bun/ rău augur,  împreună cu, referitor la, relativ la, fără 
îndoială, din nou etc. 
Cele mai multe dintre observaţiile noastre au avut în vedere, în primul
rând,  necesitatea  stabilirii  conceptelor  de  locuţiune  şi  expresie,  dar  şi 
necesitatea  stabilirii  unei  convenţii  lexicografice  a  intrărilor  acestor  unităţi 
frazeologice. 
Am  încercat  în  prezentarea  de  mai  sus  să  justificăm  alegerea  temei 
noastre,  şi  anume  studierea  locuţiunilor,  mai  întâi  din  perspectiva  stadiului 
actual  al  cercetărilor  lingvistice  româneşti  în  domeniul  frazeologiei  şi  a 
reflectării rezultatelor în domeniul lexicografiei. 
Domeniul  frazeologic  începe  cu  lucrarea  fundamentală  a  lui  Lazăr 
Şăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbei române, lucrare în care au 
fost distinse diferite categorii de expresii idiomatice. Autorul este preocupat 
de „cuvinte privite ca momente istorice şi culturale” de evoluţii semantice şi 
stilistice  legate  de  influenţa  moralizatoare  a  religiei  creştinesau  de 
„indiferenţa  religioasă  şi  superstiţiunea  oglindită  în  graiul  metaforic  al 
românului”.  Aceaste  categorii  de  expresii  sunt  discutate  în  legătură  cu 
„psihologia populară română” reflectată în creaţii metaforice. „Spre a scoate 
la  iveală  geniul  şi  mânbdreţea  limbii  româneşti”,  Lazăr  Şăineanu  grupează 
sub  diferite  cuvinte  un  inventar  de  metafore  şi  expresii  idiomatice  din  cele 
mai vii şi colorate aparţinând limbii vorbite, „elemente metaforice zămislite 
de  poetica  închipuire  a  poporului”  (op.cit.,  p.143­156).  Acest  inventar 
constituie un corpus de expresii de valoare lingvistică şi istorică din izvoare 
precum:colecţii  de  folclor,  documente  istorice,  beletristică.  Tot  lui  Lazăr 
Şăineanu  i  se  datorează  de  altfel  şi  prima  contribuţie  importantă  în  ce 
priveşte semnificaţia şi evoluţia expresiilor idiomatice, studiate ca reflectare 
a  unei  epoci  istorice  în  monografia  consacrată  „Influenţei  orientale  asupra 
limbii şi culturii române” (1900). 
O  altă  personalitate  de  prim  rang  care  a  consacrat  o  adevărată 
monografie unui mare număr de cuvinte şi expresii în diferitele sale lucrări,
dar mai ales în Etymologicum Magnum Romaniae (1887­1893) este Bogdan 
Petriceicu Hasdeu. 
Ovid  Densusianu  în  operele  sale  Păstoritul  la  popoarele  romanice 
(„Opere”,  vol.  I,  1968)  şi  studiile  de  istorie  a  limbii,  de  dialectologie  şi 
folclor  comparat  a  acordat  o  atenţie  deosebită  cuvintelor  şi  expresiilor  cu 
semantism păstoresc. 
George  Coşbuc  a  manifestat  preocupări  pentru  folclor  care  l­au 
condus  la  cunoaşterea  a  numeroase  „vorbe  şi  zicători”  asupra  cărora  a 
formulat  concluzii  privind  aspectele  etimologice  şi  stilistice  ale  limbii 
(Coşbuc, Curiozităţi  ale limbii române, Tribuna XVII, 1900,  nr.94, p.375). 
În  Dintr­ale  neamului  (1894),  George  Coşbuc  se  întreabă  cum  înţelege 
românul culorile şi explică sensul metaforic al culorilor în diferite expresii şi 
proverbe ca de exemplu: a văzut stele verzi, i se face negru înaintea ochilor, 
pestriţ la maţe. 
Mihai  Eminescu  preciza  în  Despre  limba  cărturarilor  români  din 
Ardeal  că  limba  română  nu  e  doar  o  limbă  veche,  ci  şi  o  limbă  cu  mare 
stabilitate.  Bogăţia  ei  constă  nu  doar  în  numărul  de  cuvinte,  ci,  mai  cu 
seamă,  în  numărul  mare  de  locuţiuni.  Locuţiunile  s­au  format  în  cursul 
multor ani, dând limbii o fizionomie proprie, aparte. Partea ei combinatorie 
formează adevărata zestre, transmisă din moşi strămoşi. 
Alexandru  Philippide  în  Istoria  limbii  române.  I.  Principii  de  istoria 
limbii  (1894)  înregistrează  numeroase  idiotisme  încadrate  între  rezultatele 
izolării, fenomen cercetat şi de Iorgu Iordan în Limba română contemporană 
(1956). 
C.Negruzi  în  Scrisoarea  a  XII­a.  Păcală  şi  Tândală  oferă  primele 
interpretări în ce priveşte aspectul stilistic al expresiilor idiomatice, primele 
aparţinând  lui  Lazăr  Şăineanu.  Inventarul  de  proverbe  şi  sentinţe  al  lui
Negruzzi  este  o  carte  de  „învăţătură”  pentru  finul  Tândală,  carte  cu  sfaturi 
ca: bate zerul până e cald, nu căuta cai morţi să le iei potcoavele, (omul în 
slujbă) este o poamă bună în burduf de câine. 
Iacob  Negruzzi  în  Copii  de  pe  natură  (1893)  este  preocupat  de 
probleme de cultivare a limbii şi de explicare a unor expresii  împrumutate. 
În Vorbe parlamentare, I.Negruzzi analizează expresii ca: a se ascunde după 
deget,  a  da  cărţile  pe  faţă  şi  clişee  caa  atrage  atenţiunea  sau  expresii 
specifice discursurilor demagogice. 
Sextil  Puşcariu  duce  o  bogată  activitate  lexicografică,  având  o 
preocupare  constantă  de  descoperire  a  originii,  semanticii  şi  sinonimiei  a 
diferite  locuţiuni  şi  expresii  româneşti.    Astfel,  sub  dublul  aspect  al  valorii 
documentare şi al funcţiei lor expresive, metaforele şi expresiile idiomatice 
ocupă  un  loc  important  în  capitolele  consacrate  lexicului  din  lucrarea  sa 
Limba română. Privire generală (1940). 
Vasile Bogrea, lexicograf, filolog clasic a explicat un mare număr de 
„expresii  neînţelese  sau  deteriorate  din  textele  culte  şi  cele  populare”. 
Activitatea lingvistică a acestui erudit a fost ilustrată de Sextil Puşcariu. 
Iorgu Iordan se remarcă şi prin opera sa clasică Stlistica limbii române 
(1944),  operă  de  analiză  a  resurselor  stilistice  ale  limbii  române  în  toate 
aspectele  ei,  sunete,  forme  gramaticale,  fenomene  sintactice.  Trebuie 
subliniată  bogăţia  de  material  şi  subtila  analiză  a  acestuia  din  capitolul 
Izolări  şi  din  partea  a  IV­a  Fenomene  lexicale.  Lingvistul  grupează  aici  şi 
prezintă  după  metode  ştiinţifice:  cuvinte­metaforă,  sintagme  şi  expresii 
idiomatice, proverbe şi zicători. Demonstrează astfel calităţile sale de stilist 
în tradiţia lui Ch.Bally sau a lui Leo Spitzer. 
Tudor Vianu cu studiile sale Cercetarea stilului (1955) şi Problemele 
metaforei  (1957)  aduce  un  aport  deosebit  în  planul  teorie  filozofice  şi
estetice  în  ceea  ce  priveşte  cercetările  asupra  stilului.  În  Arta  prozatorilor 
români  (1941),  Tudor  Vianu,  vorbind  despre  dubla  intenţie  a  limbajului, 
arată că „expresiile care se repetă [...] sunt fapte de limbă care exprimă [...] 
dispoziţia sufletească a celui care le întrebuinţează” (op.cit., p.11) 

Locuţiunile reprezintă adevărate documente referitoare  la  felul  de a trăi, 

de a gândi, de a simţi, de a se exprima al poporului român. S­au născut din 
dorinţa  de  a  exprima  într­un  mod  specific  observaţiile  asupra  lumii,  de  a 
transfera  asupra  acestora  sensibilitatea  caracteristică.  Ele  fac  parte  din 
tezaurul  literar­artistic  naţional.  Pitorescul  acestora  marchează  limbajul, 
dându­i farmec şi forţă emoţională, expresivă. Forma lor unică cristalizată în 
timp  s­a  păstrat  graţie  graiului  viu,  unei  bogate  şi  variate  creaţii  populare, 
dar  şi  literaturii  artistice.  Scriitorii  au  descoperit  cu  uşurinţă  valorile 
expresive puternice ale celor mai multe locuţiuni şi de aceea le­au folosit în 
operele  lor.  Aşadar,  una  dintre  trăsăturile  de  bază  a  locuţiunilor  constă  în 
expresivitate, în înţelesul figurat al lor, în efectul pe care îl capătă utilizarea 
lor. Păstrarea lor în forma dată reprezintă o necesitate, căci în această formă 
sunt  conţinute  informaţii  dintre  cele  mai  diverse  asupra  limbii  române, 
asupra  felului  nostru  inconfundabil  de  a  fi.  Locuţiunile  conservă,  cum  se 
ştie, fapte de limbă vechi, arhaisme: dodii, brânci, seamă, iveală, vileag, hac 
etc.,  forme  gramaticale  vechi:  ziuă,  roate,  cậmpii,  lắturi  etc.,  construcţii 
vechi:  aminte,  afund,  îndelete.  Moştenirea  acestor  locuţiuni  a  condus  şi 
conduce  încă  la  varietatea  şi  expresivitatea  comunicării.  Prin  intermediul 
locuţiunilor  se  exprimă  cultura  noastră  materială  şi  spirituală,  mentalul 
nostru, ocupaţiile noastre prioritare, modul nostru particular al relaţionării cu 
timpul şi spaţiul, cu alte popoare, tipologia umană, credinţa religioasă, vechi 
obiceiuri, tradiţii. Locuţiunile proprii limbii române reprezintă cristalizări ale
unor  reprezentări  individualizate  a  experienţei  de  viaţă,  care  conturează  un 
mod  specific  de  gândire  şi  exprimare.  Ele  ilustrează  colectivitatea  în  cele 
mai felurite ipostaze, apar în comunicarea individuală ca dovadă elocventă a 
integrării  lingvistice  a  individului  în  limba  naţională,  chiar  ca  dovadă  a 
creativităţii individuale. 
Locuţiunile denumesc noţiuni întocmai ca şi cuvintele: băgare de seamă, 
a  da  drumul,  de  vază,  cu  dare  de  mână,  din  topor,  a  lua  parte,  a  avea  de 
gând,  a  da  din  gură,  cu  scaun  la  cap  etc.  Pot  stabili  relaţii  la  nivel 
propoziţional: împreună cu, odată cu, afară de, în urma, în ciuda, în pofida 
etc.  şi  la  nivel  frastic:  cu  toate  că,  chiar  dacă,  de  vreme  ce,  îndată  ce,  pe 
când, ca şi cum, ca şi când, de parcă, măcar că etc. 
Locuţionalizarea  s­a  produs  de  regulă  prin  abstractizarea  sau  golirea  de 
sens  a  unor  termeni:  caii  de  la  bicicletă,  în  dorul  lelii,  de­a  valma,  cu 
ghiotura, a băga fitile etc., prin elipsă: ţine minte, la cheie, în cap, cu cap, cu 
minte, a o scoate la cap, din cap, cu carul etc., prin comparaţie: cât o ceapă 
degerată,  ca­n  palmă,  ca  pe  ace,  cât  negru  sub  unghie,  ca  naiba  etc.,  prin 
repetiţii: an de an, clipă de clipă, zi de zi, faţă­n faţă, cap în cap, cap la cap, 
nas în nas etc. 
Locuţiunile combină cele două valori: denominativă şi expresivă. 
În  vederea  definirii  locuţiunilor,  am  supus  analizei  morfo­sintactice  şi 
lexico­semantice  un  corpus  de  îmbinări  lexicale,  excerptate  din  dicţionare 
explicative,  normative şi speciale, dar şi din cele  mai  importante  lucrări de 
gramatică,  pe  care  autorii  menţionaţi  le  consideră  locuţiuni.  Am  identificat 
unele  criterii,  pe  baza  cărora,  delimitarea  acestor  unităţi  frazeologice  să  fie 
mai sigură. 
Prezentăm,  în  rezumat,  unele  dintre  aceste  criterii  de  identificare  a 
statutului locuţional al unor îmbinări lexicale.
 Cel mai important criteriu este pierderea autonomiei lexico­gramaticale a 
cuvântului.  Astfel,  cuvinte  precum  seamă,  iveală,  vileag,  sponci,  şest,  toi, 
pofida,  aminte  ş.a.  nu  apar  decât  în  locuţiuni,  semn  sigur  că  şi­au  pierdut 
autonomia.  În  ciuda  acestei  evidenţe,  dicţionarele  româneşti  continuă  să 
menţioneze  statutul  de  substantive  ori  adverbe  al  acestora,  neglijând  faptul 
că  acest  statut  le­ar  permite  funcţionarea  ca  substantive,  respectiv  adverbe. 
Existenţa unor cuvinte a căror formă locuţională nu poate fi folosită decât în 
locuţiuni:  berbeleacul,  adevăratelea,  binelea  sau  s­a  învechit:  roate  din  a 
merge ca pe roate şi a băga beţe­n roate, întru din întru totul. Un alt criteriu 
cu ajutorul căruia stabilim statutul de grup locuţional al unei îmbinări este o 
diminuare  a  capacităţii  de  funcţionare  a  cuvântului  respectiv  în  afara 
grupului. Restrângerea autonomiei morfosintactice a substantivului din unele 
îmbinări  permite  interpretarea  grupului  respectiv  ca  locuţiune.  Nu  orice 
valenţe ale substantivului se actualizează în  locuţiuni: a face  multe / puţine 
concesii / complimente / cumpărături / fasoane/ glume / greşeli / mofturii, a 
face multă / oarecare / puţină avere / curăţenie / ordine / băşcălie / linişte / 
lumină  /  morală  /  concurenţă  /  treabă/  tăcere  …    Tendinţa  utilizării 
substantivului  într­o  anumită  formă  şi  combinaţiile  preferenţiale  indică 
locuţionalizarea  îmbinării  lexicale.  Când  se  constată  o  restrângere  sau  o 
anulare a disponibilităţilor combinatorii ale substantivului, în contextul unei 
coeziuni semantice a elementelor, se poate vorbi de locuţiune:  a face plinul 
/  curte  (cuiva)  /  faţă  /  ochi  /  picioare  /  circ  /  feţe­feţe  /  gât  /  cunoştinţă  / 
blatul / jocul (cuiva) / rost / haz / abstracţie de…/ apel la…/ cinste (cuiva)/ 
excepţie  /  imposibilul  /  ravagii  /  tapaj  /  trotuarul  /  parte  /  pluta  /  praf  / 
recurs ş.a. 
Un alt criteriu îl constituie existenţa unor forme gramaticale nemotivate 
contextual.  De  pildă,  pronumele  personal  de  persoana  a  III­a  feminin,
singular  în  acuzativ  e  prezent  nejustificat  în  unele  locuţiuni,  fiind 
nereferenţial: a o lua la sănătoasa, a o lua razna, a o lua înainte / înapoi / la 
dreapta  /  la  stânga  /  pe  ţigăneşte  /  pe  englezeşte  ş.a.m.d.  La  fel,  forma  de 
feminin / neutru plural a participiului din locuţiuni ca: pe sărite, pe ghicite, 
pe negândite, pe nemâncate, pe furate ş.a. nu e motivată de dependenţa faţă 
de  un  substantiv  feminin  /  neutru  plural  (când  acordul  o  impune:  rânduri 
sărite,  cuvintele  ghicite,  lucruri  negândite).  Şi  alte  elemente  locuţionale  au 
forme nemotivate, cum sunt femininul adjectivului „articulat” din a o lua la 
sănătoasa,  numeralul  „trei”  din  a  lua  la  trei  păzeşte,  singularul 
substantivului  din a  o  lua  la  picior,  a  sta  de  vorbă,  pluralul  substantivului 
din  a  sta  pe  gânduri,  singularul  aceluiaşi  substantiv  din  a  avea  de  gând, 
pluralul  substantivulelor  din  a­şi  aduna  minţile,  a  fi  la  cuţite,  articolul 
nehotărât din: a veni într­un suflet, într­un gând, într­un glas, într­o ureche . 
Desigur  e  greu,  uneori  chiar  imposibil  de  stabilit  statutul  unei  îmbinări 
lexicale. Se impune luarea unei decizii, mai ales în analiza didactică a unor 
astfel de îmbinări. Am încercat în teza noastră să subliniem că trebuie să se 
ţină  cont  de  funcţionarea  de  ansamblu  a  grupului,  funcţionare  asigurată  de 
sensul unitar şi de comportamentul gramatical unitar. 
Aşa cum am  încercat să sugerăm,  locuţiunile româneşti  vechi au apărut 
ca îmbinări  formate conform   regulilor “tehnicii  libere” a  vorbirii,  care cu 
timpul, prin dificultatea înţelegerii tiparului, prin modificări semantice, prin 
opacizarea  relaţiilor dintre elemente au devenit construcţii  fixe. Din  nevoia 
din ce în ce mai mare de a introduce în limbă  semne care să denumească noi 
realităţi  extralingvistice  au  apărut  împrumuturile  şi  diversele  tipuri  de  calc 
frazeologic. Pentru îmbinările bazate pe verbul a face este evident că limba 
franceză a oferit românei numeroase exemple, cele mai multe dintre acestea 
fiind calchiate: a face act de prezenţă < faire acte de présence, a face aluzie
< faire allusion, a face carieră < faire carrière, a face cauză comună cu…< 
faire cause commune avec…, a face avansuri cuiva < faire des avances…, a 
face fasoane < faire des façons,  a face ravagii < faire des ravages,  a face 
sport / schi / teatru < faire du sport / ski / théâtre, a face naveta < faire la 
navette, a face plinul  < faire le plein, a face senzaţie < faire sensation,  a 
face o reverenţă < faire une révérence etc. 
Gradul  sporit  de  sudură  al  acestor  îmbinări  se  manifestă  prin 
incapacitatea  substantivului  de  a  funcţiona  morfologic  şi/sau  sintactic. 
Această  incapacitate,  după  cum  s­a  văzut,  este  un  argument  al  statutului 
locuţional. 
Tipurile  de  locuţiuni  din  limba  română  sunt  prezentate  în  subcapitolele 
referitoare  la  locuţiunile  substantivale,  adjectivale,  adverbiale,  verbale 
ş.a.m.d.  Fiecare  tip  de  locuţiune  este  prezentat  cu  ajutorul  caracteristicilor 
structurale şi semantice. 
Un  capitol  important  este  cel  despre  expresivitatea  locuţiunilor.  Victor 
V.  Grecu  susţine  ideea  că  „Pentru  ca  vorbitorii  să  exprime  mai  clar,  mai 
precis,  mai  nuanţat  ideile  simt  adesea  nevoia  de  a  se  folosi  de  mai  multe 
cuvinte, care exprimă aproximativ acelaşi conţinut logic, noţional. În vorbire 
se folosesc frecvent sinonimele pentru realizarea comunicării, a clarităţii şi a 
proprietăţii exprimării.” (Grecu, Limba română contemporană. Lexicologia, 
ediţia a II­a revăzută şi augmentată, vol. II, Sibiu, Editura Alma Mater, 2003, 
p.91).  Am  preluat  şi  ideea  că  „sinonimele  reflectă  în  esenţă  evoluţia 
progresivă  a  limbii,  pentru  sensuri  noi  apărute  folosindu­se  mai  multe 
complexe sonore, pe baza coincidenţei sau apropierii unor însuşiri.” (ibidem) 
pentru a evidenţia faptul că locuţiunile exprimă mai nuanţat şi mai expresiv 
aceleaşi  conţinuturi  decât  o  fac  cuvintele  echivalente  semantic,  adică 
sinonimele lor.
 Am subliniat în teza noastră de doctorat faptul că locuţiunile au diferite 
grade  de  expresivitate.  De  cele  mai  multe  ori,  locuţiunile  care  au 
expresivitate sporită în raport cu echivalentele lor se bazează pe comparaţii, 
repetiţii  şi  metafore.  Am  constatat  că  prin  utilizarea  locuţiunilor  şi 
expresiilor  se  obţin  efecte  stilistice  aparte,  efecte  care  vizează  sublinierea 
ideii,  aspectul  gradual  al  însuşirilor,  caracteristicilor,  diferenţierea  unor 
noţiuni, ironia, umorul, luarea în derâdere a defectelor omeneşti. Vorbitorul 
întrebuinţează într­un fel propriu locuţiuni şi expresii româneşti, la fel ca şi 
scriitorii. Dacă vorbitorul obişnuit nu apelează la locuţiuni şi expresii în mod 
deliberat,  ci  mai  curând  din  obişnuinţă,  nu  la  fel  stau  lucrurile  cu  scriitorii 
care  folosesc  cu  intenţii  clare,  în  scop  estetic  aceste  îmbinări  lexicale. 
Fantezia creatore a poporului român a făcut posibilă crearea unor asemenea 
locuţiuni  şi  expresii  extrem  de  expresive:  a  da  apă  la  moară,  a  da  apă  la 
şoareci, a bate apa­n  piuă, a bate câmpii, bătut în cap, fără cap şi coadă, 
greu de cap, a­şi lua lumea în cap, cu cap, până peste cap, vai de capul lui, 
ca  nelumea,  ca  pe  ace,  a­i  ieşi  un  sfânt  din  gură  etc.  E  cât  se  poate  de 
limpede că prezenţa acestor locuţiuni şi expresii are rolul de a concretiza sau 
materializa noţiuni abstracte (bătut în cap, destupat la minte, larg la mână, 
bătaie de cap, învăţătură de mite etc.), de a exprima plastic noţiuni generale 
(a lua la rost, a o lua la sănătoasa, a­i veni de hac etc.). Iorgu Iordan este 
lingvistiul care dă prioritate stilurilor individuale, în sensul că expresivitatea 
unie  opere  literare  se  află  într­o  relaţie  de  condiţionare  cu  particularităţile 
stilistice  ale  limbii  care  permit  scriitorului  selectarea  celor  mai  potrivite 
locuţiuni şi expresii cu ajutorul cărora îşi construieşte imaginarul lingvistic. 
Operele  lui  Creangă,  Eminescu,  Caragiale,  Sadoveanu reprezintă,  din  acest 
punct  de  vedere,  actualizarea  proprie  a  unor  asemenea  elemente  ale  limbii. 
Limbajul  peronajelor  din  oprele  scriitorilor  nu  e  o  banală  reproducere  a
limbajului spontan, ci o selectare condiţionată de  funcţia artistică, dar şi de 
particularităţile  lingvistice  individuale.  În  fond,  cele  mai  multe  dintre 
efectele de stil se obţin printr­o anumită întrebuinţare a limbii, a lexicului şi 
a unităţilor  frazeologice.  Fără doar şi poate, în opera artistică există o zonă 
lingvistică  a  comunicării,  dar  şi  una  a  expresivităţii.  Aceasta  din  urmă 
înseamnă  selectarea  şi  asocierea  cu  lexicul  comun  a  unor  locuţiuni  şi 
expresii  sugestive,  plastice.  La  nivelul  frazeologic  al  limbajului, 
expresivitatea  e  o  manifestare  a  afectivităţii,  a  reacţiei  sensibile  faţă  de 
realitate, alături de „dimensiunea” raţională. Această afectivitate sporită face 
posibilă  selectarea  unor  expresii  şi  locuţiuni  care  aparţin  perspectivei 
emoţionale  asupra  realităţii.  Expresiile  şi  locuţiunile  reflectă  reacţiile 
afective,  perspectiva  emoţională  prin  care  se  reacţionează  la  tot  ce  ne 
înconjoară.  Orice  comunicare,  literară  şi  non­literară,  poate  fi  supusă 
observaţiei  nu  doar  din  perspectiva  sistemului,  a  limbii,  a  cuvintelor  şi 
normelor  de  compunere,  ci  şi  din  perspectiva  individualităţii  vorbitorului 
care  actualizează  şi  din  sistemul  frazeologic  acele  locuţiuni  şi  expresii  pe 
care  le  consideră  cele  mai  potrivite  să  exprime  reacţiile  lui  emotive,  dar  şi 
obiective. Această comunicare se distinge adeseori de altele de acelaşi fel nu 
doar prin lexic, ci mai cu seamă prin unităţile frazeologice care dau culoare 
exprimării, dau identitate inconfundabilă: Creangă e Creangă nu doar printr­ 
un  text  în  care  îşi  aminteşte  copilăria,  ci  mai  ales  prin  limba  operei  sale,  o 
limbă  cu  identitate  evidentă  dată,  printre  altele,  de  încărcătura  expresivă  a 
unităţilor  frazeologice:  a  mă  ridica  băieţaş,  drăgăliţă­Doamne,  în  toată 
puterea  cuvântului,  făceau  mare  cinste,  ageră  la  minte,  la  urma  urmelor, 
înaintat  în  învăţătură  până  la  genunchiul  broaştei,  cu  ghiotura,  îmi 
scăpărau picioarele, cu binişorul, cu tragere de inimă, de tot soiul, bătaie de 
joc,  îmi  ardea  sufletul  etc.  Creangă  apelează  la  fondul  de  înţelepciune
populară,  preluând  în  special  îmbinări  lexicale  fixe  relevante,  pe  care  le 
reîncarcă cu forţă de exprimare în contextul naraţiunii sale. 
Se ştie că stilul beletristic nu se supune normării riguroase a limbii literare, 
fiind deschis tuturor registrelor limbii naţionale. Şi un bun vorbitor al limbii 
sale  îşi  potenţează  exprimarea  cu  ajutorul  unităţilor  frazeologice.  Adeseori, 
cu  ajutorul  acestor  semne  complexe  construieşte  o  lume  semantică, 
descifrând  într­un  chip  unic  anumite  sensuri.  Se  întâmplă  ca  această 
înţelegere să sensibilizeze, să emoţioneze, să solicite o participare specială a 
interlocutorului.  Procesul  de  semnificare  înseamnă  şi  corecta,  expresiva 
întrebuinţare  a  unităţilor  frazeologice.  Acestea  nu  doar  exprimă  în  mod 
expresiv  mentalitatea  noastră,  cultura  noastră,  ci  accentuează  anumite 
dimensiuni  ale  structurilor  lingvistice  contextuale.  Semnificaţia  estetică  a 
unui text este dată de complementaritatea unor fapte lingvistice, între care şi 
unităţile frazeologice. 
Se afirmă pe bună dreptate că locuţiunile  exprimă  mentaliatatea unui 
popor,  a  unei  colectivităţi.  Prin  mentalitate  înţelegem  gândirea  tipică  şi  la 
comportamentul  tipic  unui  om  sau  unui  grup,  un  anume  mod  de  a  vedea 
lucrurile, anumite principii  morale pe care se întemeiază acest fel particular 
de a gândi sau, pur şi simplu, o viziune asupra lumii. Din punctul de vedere 
al limbii, mentalitatea se oglindeşte în locuţiunile şi expresiile sale specifice. 
În limba română, certitudinea celor enunţate îşi găseşte variate forme 
de  exprimare,  mai  multe  chiar  decât  exprimarea  incertitudinii.  Iată  câteva 
locuţiuni ale exprimării certitudinii: cu siguranţă, cu certitudine, fără doar şi 
poate,  fără  îndoială,  fără  discuţie,  fără  comentarii,  deasupra  oricărei 
îndoieli  /  discuţii  /  interpretări  /  oricărui  comentariu,  de  bună  seamă  ş.a. 
Mentalitatea  dominantă  a  unui  popor  se  dezvăluie,  de  multe  ori,  prin 
intermediul seriilor sinonimice cu mulţi termeni. Limba reflectă şi cantitativ
temele dominante ale unei gândiri. Nu întâmplător, lenea, prostia, minciuna, 
beţia  dispun  în  româna  colocvială  de  o  exprimare  bogată,  mai  ales  în  ce 
priveşte nivelul lor superlativ: prost de bubuie, minte de îngheaţă apele, bea 
de stinge, leneş de pute locul sub el. 
Am  putea  rezuma  mentalitatea  impreciziei  prin  expresia  merge  şi 
aşa!, şi nu prin numai şi numai aşa!. Dar, tot atât de bine, am putea crede că, 
de  frica  de  a  nu  greşi  şi  din  grija  de  a  nu  (se)  înşela,  vorbitorul  preferă 
aprecieri  aproximative.  În  locul  unei  cuantificări,  adică  al  precizării 
cantităţii, atât de utile nu doar cercetării ştiinţifice – cum  s­ar putea crede ­ 
ci chiar unei banale observaţii, se preferă utilizarea unor locuţiuni, mărci de 
aproximare  precum:  în  jur  de,  în  jurul,  un  fel  de,  un  soi  de,  destul  de, 
nici...nici...,  mai  mult  sau  mai  puţin,  pe  la  (ora  trei),  ceva  de  genu’,  ani  în 
şir, ani la rând, hăt departe, între două vârste, mâine­poimâine, cât  pe ce, 
ceva­ceva ş.a. 
Nesiguranţa  fixării  genului  proxim  din  definirea  unor  noţiuni  ia,  în 
unele cazuri, forma unei identificări aproximative, bazate pe o comparaţie cu 
mărci  specifice:  un  fel  de  (Proprietatea  a  devenit  un  fel  de  puşculiţă  de 
partid; Euro­TV – un fel de OTV al Bacăului),  un gen de (rock­ul  e un gen 
de muzică), un soi de (speranţa e un soi de fericire), de tipul (stimulatoare de 
tipul  amfetaminelor),  de  genul  (un  bărbat  de  genul  lui  Peter  O’Toole),  de 
felul  (oameni  de  felul  tău),  în  genul  (Google  lansează  un  serviciu  video  în 
genul Youtube), ceva de genu’ (ghid pentru bac sau ceva de genu’ ăsta). 
În ce priveşte cuantificarea, se constată că majoritatea caracteristicilor 
unor  obiecte  pot  avea  nu  doar  gradele  de  intensitate  cunoscute,  ci  şi  o 
intensitate  graduală,  între  limitele  subiective  ale  intensităţii  maxime  şi 
minime. Aceasta se exprimă cu ajutorul unor combinaţii fixe precum: destul 
de  (un  motiv  destul  de  sigur),  suficient  de  (norme  suficient  de  flexibile),
îndeajuns  de  (nu  e  îndeajuns  de  bun),  atât  de  (informarea  este  atât  de 
importantă; sunt prea mici pentru o funcţie atât de mare), aşa de (nu e aşa 
de simplu cum credeţi), mai mult sau mai puţin (idei mai mult sau mai puţin 
interesante), nici (puternic), nici (slab). 
Pentru  gradul  superlativ  al  aprecierii  unei  însuşiri,  limba  română 
dispune  de  foarte  multe  şi  variate  mijloace  de  exprimare.  Doar  adverbul 
foarte  care  însoţeşte  adjective  şi  adverbe  trebuie  considerat  marcă 
gramaticală  a  acestui  grad.  Toate  celelalte  construcţii  au  diferite  grade  de 
expresivitate,  expresivitate  care  le  exclude  din  inventarul  mărcilor 
gramaticale şi le include în cel al mărcilor expresive ale superlativului. Între 
acestea,  combinaţii  fixe  ca  grozav  /  teribil  /  nemaipomenit  /  îngrozitor  / 
extrem / extraordinar / deosebit de (inteligent) sunt frecvent întâlnite. 
Imprecizia  cuantificării  unei  mulţimi  formate  din  obiecte  sau  fiinţe 
numărabile este marcată foarte variat. De regulă, apare exprimată cu ajutorul 
unor  locuţiuni  grupate  în  două  serii.  În  prima,  colocaţiile  adjectivale  au 
semnificaţia „mulţi, multe”: o groază de (lucruri), o mulţime de (examene), 
un morman de (gunoaie), o sumedenie de (modele), o grămadă de (site­uri), 
o  droaie  de  (mall­uri),  o  puzderie  de  (stele),  o  cârcă  de  (comisioane),  un 
purcoi  de  (bani),  un  vraf  de  (acte),  o  avalanşă  de  (moţiuni),  marea 
majoritate  (a  studenţilor),  (o)  mare  parte  (dintre  ei).  În  a  doua  serie  intră 
colocaţii cu semnificaţia „puţini, puţine”: o mână de (oameni), un pumn de 
(bani). Cât priveşte cuantificarea imprecisă a substantivelor nenumărabile, se 
folosesc colocaţii ca: un pic(uţ) de (mândrie), o doză de (încredere), o umbră 
de (cinste), o fărâmă de (speranţă), o brumă de (cultură). 
Un  adverb  frecvent  folosit  pentru  exprimarea  aproximării  este  mai. 
Aproximarea  timpului,  de  pildă,  se  poate  face  şi  cu  ajutorul  acestuia  în 
combinaţii  uzuale  precum:  mai  ieri  (era  copil),  mai  (în)totdeauna  (e
elegant), (nu refuza) mai niciodată (pe nimeni), (este) mai mereu (ocupată), 
mai acum (un an erai căsătorit), (până) mai anul trecut / luna trecută (puteau 
admira peisajul), mai devreme sau mai târziu (va înţelege), (s­a sculat) mai 
an (bădiţa Traian). 
Aproximarea  spaţiului,  la  fel:  mai  oriunde  (se  duc,  sunt  întâmpinaţi 
cu  răceală), (s­a plimbat) mai peste tot, (expuse  vânzării)  mai pretutindeni, 
(bănci presărate) mai în tot locul, (nu se găseşte) mai niciunde (marfa asta). 
Şi  aproximarea  modului  sau  manierei  se  face  cu  ajutorul  acestui 
adverb  fixat  în  locuţiuni  ca: mai  ales,  mai  exact,  mai  precis,  mai  nou,  mai 
degrabă, şi mai şi, dar şi cu adverbe şi  locuţiuni  modale: cumva, oarecum, 
nicicum, întrucâtva, aşa şi aşa, cum, necum, cât pe ce, oare ş.a. 

Am repartizat aceste îmbinări lexicale fixe în funcţie de semnificaţia lor 
expresivă în următoarele clase locuţionale: 
Locuţiuni ale inutilităţii: în zadar, i­a luat boii de la bicicletă, frecţie 
la un picior de lemn, cooperativa munca în zadar, s­a dus pe apa Sâmbetei, 
n­are rost să, a căra apă cu ciurul, de flori de cuc, de florile cucului, nici să 
dai cu tunul; 
Jocuri tautologice: face ce face, antică şi de demult, nu se­nţelege om 
cu persoană, din nou iarăşi, aşadar şi prin urmare, vorbeşte ca să nu tacă, 
vorbim discuţii, calcă­n picioare, cum şi în ce fel, de colo colo; 
Locuţiuni  ale  comparaţiei:  (scandal)  cât  casa,  cât  ai  zice  peşte,  cât 
bradu’, ca­n palmă, ca ziua, ca niciodată, ca­n filme, ca lumea, ca nelumea, 
ca zăpada, fură ca­n codru’, ca la uşa cortului, se­neacă ca ţiganu’ la mal, 
înaintează  ca  racu’,  ca  nou,  ca­n  Texas,  ca  din  gură  de  şarpe,  ca  nuca’n 
perete, ca o fiară,  (merge) ca unsă, ca din puşcă, cât un purice, cât negru 
sub unghie, cât o şchioapă, a se avea precum câinele cu pisica, (credincios /
a trăi / a duce o viaţă) ca un câine, (trage) ca un bou, (bun) ca pâinea caldă, 
(frumoasă)  ca  luna  de  pe  cer,  ca  la  noi,  la  nimeni,  ca  dracu,  ca  la  carte, 
(suav) ca o garofiţă, cât ai clipi, ca pe apă, ca pe ace; 
Locuţiuni cu repetiţie: din când în când, picior peste picior, rând pe 
rând, 
Locuţiuni ale  nerăbdării: arde  de  nerăbdare,  îi  ard  călcâiele,  îi  arde 
buza, pleacă / merge / iese ca din puşcă, stă ca pe jar; 
Locuţiuni ale adevărului, evidenţei şi minciunii: a da de gol, pe bune, 
într­adevăr, de bună seamă, pe la spate, în faţă, face lumină, sare­n ochi; 
Locuţiuni ale răzgândirii: a­ntors­o ca la Ploieşti; 
Locuţiuni ale manipulării: trage sforile, bate şaua să priceapă iapa; 
Locuţiuni ale superlativului: frumoasă de pică / de mai mare dragul / 
de toată frumuseţea, prost de dă în gropi, frig de crapă pietrele, cel mai tare 
din  parcare,  a  controla  la  sânge,  prăpădul  lumii,  cât  se  poate  de,  doldora 
de, adevărul adevărat, adevărul gol­goluţ, care mai de care, câtă frunză şi 
iarbă; 
Locuţiuni  ale  aproximării:  în  jur  de,  în  jurul,  un  fel  de,  un  soi  de,  o 
doză de, o fărâmă de, o brumă de, o mână de, un timp, o vreme, nici...nici, 
mai mult sau mai puţin, pe la (ora trei), un pumn de, un vraf de, o sumedenie 
de,  o  groază  de,  o  nuanţă  de,  o  umbră  de,  o  serie  de,  un  plus  de,  ceva  de 
genu’, marea majoritate, tot felul de, o puzderie de, o avalanşă de, ani în şir, 
ani  la  rând,  suficient  /  îndeajuns  /destul, o  palmă  de,  o  azvârlitură  de  băţ, 
hăt departe, între două vârste, mâine­poimâine, ba azi, ba mâine, cât pe ce, 
ceva­ceva, (rezultate) după ureche, o cârcă de (bani), de ani buni; 
Locuţiuni ale proximităţii: la doi paşi, o clipă, un moment; 
Locuţiuni ale  localizării: hăt departe, unde­a­nţărcat dracu copiii, în 
inima, în miezul, o azvârlitură de băţ, la dracu’n praznic, cât vezi cu ochii;
 Locuţiuni ale timpului: în toiul (discuţiei), de­un car de ani, (mai) din 
timp, la ore târzii, data asta, zilele trecute, ziua­n amiaza mare, când o face 
plopul mere şi răchita micşunele, cât ai bate din palme, cât ai zice peşte, de 
cu noapte, de cu seara; 
Locuţiuni ale stărilor fiziologice, senzaţiilor: mi­e dor / lene / lehamite 
/ somn / foame / sete / groază / ciudă, mi  se face frig / teamă / dor / rău / 
chef / poftă, i s­a pus nodu’n gât, ca vai de el, din păcate, pe nemâncate, a­i 
lăsa gura apă, a­l trece toate sudorile / sudori reci, a i se urca sângele la 
cap,  a  muri  de  frică,  a  i  se  ridica  părul  (măciucă),  a­l  lua  ameţeala,  i  s­a 
ridicat păru’n cap, a face pipi, a­l apuca dracii, mi se rupe sufletul / inima, 
cu / fără tragere de inimă, a i se face chef de, a i se fâlfâi; 
Locuţiuni ale cantităţii: cu ţârâita, o nimica toată; 
Locuţiuni  ale  certitudinii:  de  bună  seamă,  fără  doar  şi  poate,  fără 
îndoială,  fără  discuţie,  mai  mult  ca  sigur,  în  mod  sigur  /  cert  /  evident, cu 
siguranţă / certitudine; 
Locuţiuni ale modalităţii deontice: cu necesitate, în mod necesar; 
Locuţiuni  ale  modalităţii  apreciative:  din  fericire,  din  păcate,  din 
nenorocire, în mod straniu; 
Locuţiuni ale reformulării: cu alte cuvinte, altfel spus, altcumva spus, 
mai bine zis, mai exact, mai precis, (şi­a apărat avutul), mai precis, cum ar 
veni, cum s­ar spune; 
Locuţiuni ale exemplificării: de exemplu, de pildă, şi anume; 
Locuţiuni  ale  adăugării:  în  plus,  pe  lângă  asta,  de  asemenea,  de 
altminteri, de altfel, una peste alta; 
Locuţiuni ale specificării: mai ales, mai cu seamă, în special;
 Locuţiuni  ale  ordonării:  în  primul  rând,  în  al  doilea  rând,  în  ultimul 
rând, mai întâi, pe urmă, mai înainte de toate, în sfârşit, mai ales, la final, 
pe final, în cele din urmă, în altă ordine de idei, de data asta; 
Locuţiuni ale confruntării: pe de o parte...pe de altă parte, în vreme ce 
X face asta, Y nu face; 
Locuţiuni ale echivalării: la fel, tot aşa / astfel; 
Locuţiuni  ale  rezumării:  în  esenţă,  pe  scurt,  în  două  cuvinte,  într­un 
cuvânt, prin urmare, în rezumat, în concluzie, în două vorbe; 
Locuţiuni ale contrazicerii: din contra, în schimb; 
Locuţiuni ale  morţii: a­şi da obştescul sfârşit, a da colţul, a da ortul 
popii, a­şi da ultima suflare, a înceta din viaţă, a trece pe lumea cealaltă, îl 
caută  moartea  pe­acasă,  a  fi  pe  sfârşite,  a  fi  pe  ducă,  a­i  bate  ceasul,  a­i 
cânta popa; 
Locuţiuni ale gesticii: a da din umeri, a ridica din umeri, a­şi muşca 
limba; 
Locuţiuni  ale  mentalităţii  şi  modului  de  viaţă:  a  pune  boii  înaintea 
carului, a boteza vinul, a pune beţe­n roate, trage unul hăis şi altul cea, a se 
culca  odată  cu  găinile,  a  face  pe  dracu’n  patru,  a  trage  cu  ochiul  /  cu 
urechea, a­şi face damblaua, a­şi face de cap, a face pomană, a da în gât, cu 
curu’n  două  luntri,  a­şi  da  cu  părerea,  a  se  avea  bine  cu,  a  trage  sfori,  a 
avea toane, a scăpa ca prin urechile acului; 
Locuţiuni ale generalizării: în mare, în general, în bună parte, marea 
majoritate, în majoritatea, pe scară largă; 
Locuţiuni  ale caracteristicilor, trăsăturilor obiectelor: (preţuri) de tun, 
(un  articol)  ca  vai  de  el,  (ghiozdan)  de  firmă,  (marfă)  de  duzină,  apă 
chioară, bătător la ochi;
 Un  capitol  al  tezei  noastre  de  doctorat  prezintă  Aspecte  metodice  şi 
didactice ale predării şi însuşirii locuţiunilor de către studenţii străini. 
Necesitatea studierii locuţiunilor devine evidentă mai ales în procesul 
de  învăţare  a  unei  limbi  străine.  Nu  e  suficient,  pentru  a  vorbi  corect  acea 
limbă,  să  cunoşti  doar  cuvinte  din  lexicul  de  bază  şi  reguli  gramaticale,  ci 
trebuie  să  înveţi  şi  combinaţiile  lexicale.  Se  întâmplă  adeseori  că  unei 
asocieri  de  cuvinte  dintr­o  limbă  să  nu­i  corespundă  asocierea  aceloraşi 
cuvinte  în  altă  limbă  (de  pildă,  expresiei  din  engleză  to  have  a  dance  with 
nu­i  corespunde  *a  avea  un  dans  cu,  ci  colocaţia  verbală  a  dansa  cu).  În 
limbajele  specializate,  cunoaşterea  locuţiunilor  tehnice  e  unanim 
recunoscută.  Orice  bun  specialist  într­un  domeniu  oarecare  trebuie  să 
cunoască şi să utilizeze combinaţii lexicale fixe specifice domeniului său (de 
pildă,  în  domeniul  bancar:  operaţiuni  bancare,  obligaţiuni  garantate, 
obligaţiuni  negarantate,  obligaţiuni  subordonate,  piaţă  monetară,  piaţa 
primară  a  titlurilor  de  stat,  piaţa  scontului,  sistem  de  bancă  electronică, 
titluri de stat etc.) 
Uniunea  Europeană  presupune,  pe  lângă  multe  unificări  ale  unor 
sisteme şi valori diferite, o corectă înţelegere. Această înţelegere înseamnă a 
găsi cele mai bune echivalente ale combinaţiilor libere şi fixe în limba­ţintă. 
Dacă  pentru  limba  română  nu  va  exista  principalul  instrument,  adică  un 
dicţionar al celor mai frecvente combinaţii lexicale fixe, traduse în celelalte 
limbi  europene,  înseamnă  că  orice  traducere  va  fi  inexactă.  Necesitatea 
cunoaşterii  acestor  îmbinări  lexicale,  a  locuţiunilor  îndeosebi,  derivă  din 
inexistenţa  unor  modele  universale  de  combinaţii  ale  cuvintelor  şi  din 
specificitatea  fiecărei  limbi  de  a  avea  preferinţe,  restrângeri  şi  interdicţii 
combinative. 
În  acest  sens,  am  introdus  în  manualul  de  predare  a  limbii  române
pentru  studenţii  greci  (Michail,  Lacrima­Madilena,  Limba  română  pentru 
greci,  Salonic,  Casa  de  redacţie  Antonis  Stamoulis,  2008)  cele  mai  uzuale 
locuţiuni  şi  expresii  româneşti,  a  căror  frecvenţă  sporită  în  limbă  impune 
cunoaşterea  lor  de către  vorbitorii străini.  Pentru a  facilita  însuşirea  lor,  le­ 
am grupat în funcţie de verbul de bază. Astfel, pentru a da: a da explicaţii, a 
da  exemple,  a  da  examen,  a  da  telefon,  a  da  înapoi,  a  da  mâna,  a  da 
împrumut,  a  da  foc,  a  da  în  primire,  a­şi  da  seama,  a  da  afară  (p.49­50), 
pentru a (se) face: a face o vizită, a face o excursie, a face o plimbare, a face 
o partidă de şah, a face o  glumă, a face  o propunere, a  face cumpărături, 
a face piaţa, a face curăţenie (p.54), a se face bine, a se face lumină, a se 
face seară, a se face noapte (p.81), pentru verbul a (se/­şi) pierde: a pierde 
din vedere, a­şi pierde cunoştinţa, a­şi pierde cunoştinţa, a­şi pierde minţile, 
a­şi pierde  urma. Pentru a demonstra  faptul că  locuţiunile sunt echivalente 
ale unor cuvinte, am exemplificat cu: a da lămuriri, a da explicaţii, a vărsa 
lacrimi  (p.199),  cu  totul,  peste  tot,  (bun)  de  tot,  mi­e  tot  una,  cu  toate 
acestea, cu toate că, înainte de toate (p.211). 
Frazeologia  rămâne  un  compartiment  lingvistic  destul  de  neglijat.  El 
se  află  la  interferenţa  lexicului  cu  sintaxa,  cuprinzând  îmbinările  lexicale 
fixe,  cel  mai  adesea  numite  locuţiuni  şi  expresii.  Cele  mai  multe  unităţi 
frazeologice sunt din fondul vechi al limbii populare (de cu ziuă, a băga în 
sperieţi, a da apă la moară, a băga de seamă etc.). Alte unităţi frazeologice 
sunt  împrumutate  sau  calchiate,  în  special  din  limba  franceză: a  lua  act  de 
prezenţă,  a  trece  în  revistă,  a  cădea  de  acord,  prin  intermediul,  a  avea  în 
vedere etc. 
Corecta  folosire  a  locuţiunilor  şi  expresiilor  constituie,  în  opinia 
noastră,  cel  mai  bun  atestat  al  simţului  limbii.  Ele  reprezintă  dovada  unei 
foarte bune însuşiri a bagajului frazeologic.
 O problemă importantă este aceea a conservării lor prin menţinerea în 
uz,  prin  cunoaşterea  exactă  a  semnificaţiei  lor,  prin  lectura  operei  marilor 
noştri  scriitori.  Această  problemă  e  strâns  legată  de  procesul  de  predare  a 
limbii române ca limbă străină, pentru că adeseori, în absenţa unor explicaţii 
semantice corecte, acestea sunt  folosite defectuos,  mai cu seamă, din  punct 
de vedere stilistic şi semantic. 
Această  teză  de  doctorat  propune  identificare  unor  criterii  de 
identificare  a  locuţiunilor,  stabilirea  tipologiei  acestora,  evidenţierea 
expresivităţii  lor  în  raport  cu  cuvintele­sinonime  şi  subliniază  importanţa 
bunei cunoaşteri a acestora prin metode adecvate învăţării limbii române ca 
limbă străină. 
Am  încercat  să  demonstrăm  punctul  nostru  de  vedere  asupra 
expresivităţii locuţiunilor, evidenţiind diversitatea acestora şi capacitatea  lor 
de a dezvălui elemente de cultură a poporului român. Un alt obiectiv al tezei 
noastre  de  doctorat  a  fost  acela  al  precizării  unor  aspecte  didactice  şi 
metodice  ale  predării  unităţilor  frazeologice,  în  special  ale  predării 
locuţiunilor  pentru  studenţii  străini.  Am  demonstrat  că  studenţii  străini  pot 
obţine  o  reală  competenţă  lingvistică,  dacă  vor  fi  puşi  în  contact  cu  modul 
specific  de  a  actualiza  regulile  compoziţionalităţii  semantice  şi  sintactice. 
Am  pledat  pentru  introducerea  gradată  a  locuţiunilor  în  lecţiile  de  limba 
română: locuţiunile verbale şi derivatele lor locuţionale la verbele suport: a 
da,  a  face,  a  fi,  a  avea,  a  lua,  a  sta,  a  pune  etc.,  locuţiunile  conective  în 
lecţiile de predare a  relaţiilor sintactice  intrapropoziţionale şi  frastice.  Teza 
noastră de doctorat este rezultatul unui proiect asupra strategiilor de predare 
a locuţiunilor limbii române studenţilor străini.
 BIBLIOGRAFIE 

1.  Academia  Română,  Institutul  de  Lingvistică  « Iorgu  Iordan »,  Enciclopedia 

limbii  române,  (coord.  Acad.  Marius  Sala),  Bucureşti,  Ed.  Univers 
Enciclopedic, 2001. 
2.  Andriescu, Alexandru, Stil şi limbaj, Iaşi, Ed. Junimea, 1997. 
3.  Anghel, Petre, Cuvântul şi cuvintele, Bucureşti, Ed. Aramis, 1999. 
4.  Anghel, Petre, Stilistica limbii române, Bucureşti, Ed. Aramis, 2000. 
5.  Asan, Finuţa, Ciobanu, Fulvia, Cuvintele compuse şi grupurile sintactice 
stabile, în SMCF III, IV/1960. 
6.  Avram, Mioara, Cultivarea limbii şi frazeologia, în LR 5/1981. 
7.  Avram, Mioara, Cuvinte şi expresii interzise, în LLR 1/1990. 
8.  Avram, Mioara, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente 
conjuncţionale în limba română, Bucureşti, EA, 1960. 
9.  Avram, Mioara, Folosirea unor unităţi frazeologice, în LR 6/1986. 
10.Avram,  Mioara,  Gramatica  pentru  toţi,  ediţia  a  II­a  revăzută  şi  adăugită, 
Bucureşti, Humanitas, 1997. 
11.Avram, Mioara, Ortografia pentru toţi, Bucureşti, EA, 1990. 
12.Avram, Mioara, Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti, EA, 1987. 
13.Avram,  Mioara,  Structura  internă  şi  construcţia  externă  a  unor  formule  cu 
numerale, în LL 3­4/1995. 
14.Bejan, D., Despre expresiile cu verbe impersonale­ unipersonale copulative, în 
CL 2/1981. 
15.Bejan, D., Prepoziţie + adverb, în CL XXI, 1976, nr.2. 
16.Blaga,  Lucian,  Fiinţa  istorică.  Geneza  metaforei  şi  sensul  culturii,  Cluj­ 
Napoca, Ed. Dacia, 1997.
17.Boroianu,  Ioana,  Conceptul  de  unitate  frazeologică;  tipuri  de  unităţi 
frazeologice (I), în LL 1/1974. 
18.Boroianu,  Ioana,  Conceptul  de  unitate  frazeologică;  tipuri  de  unităţi 
frazeologice (II ), în LL 3/1974. 
19.Bougneau, Daniel, Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi, Polirom, 2000. 
20.Brâncuş, Grigore, Saramandu, Manuela, Gramatica limbii române. Morfologia, 
Bucureşti, Editura Atos, 1997. 
21.Brâncuş,  Grigore,  Ionescu,  A.,  Saramandu,  Manuela,  Limba  română.  Manual 
pentru studenţii străini, Bucureşti, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2002. 
22.Bulgăr, Gh., Despre structura locuţiunilor şi expresiilor româneşti, în " Lucrări 
ştiinţifice", Institutul Pedagogic Galaţi, vol. IV/1970. 
23.Bulgăr,  Gh.,  Despre  unele  locuţiuni  româneşti  de  tipul  :  "  pe  alese  ",  "  de 
mânecate ", "pe nevăzute ", în SCL 3/1960. 
24.Bulgăr,  Gh.,  Dicţionar  de  expresii  şi  locuţiuni  româneşti,  Bucureşti,  Editura 
Ştiinţifică, 1969. 
25.Bulgăr, Gh., Limba Română, Bucureşti, Editura Vox, 1995. 
26.Cadrul European de Referinţă pentru predarea limbii străine. 
27.Canarache, Ana, Locuţiunea " faţă de ", în LR 1/1962. 
28.Caracostea, D., Expresivitatea limbii române, Iaşi, Polirom, 2000. 
29.Capotă, Teodor, Stereotipia lingvistică, în LLR 2/1979. 
30.Caune,  Jean,  Cultură  şi  comunicare,  Presses  Universitaire  de  Grenoble,  trad. 
Rom. Mădălina Bălăşescu, Cartea Românească, 2002. 
31.Ciobanu, Fulvia, Comparaţia adverbelor compuse, în SCL IV/1985. 
32.Ciobanu,  Fulvia, Cu privire la construcţiile care exprimă cumulul şi excepţia, 
în LR 4/1962. 
33.Ciobanu, Fulvia, Observaţii asupra prepoziţiilor şi a locuţiunilor prepoziţionale 
în limba română, în SG II/1957.
34.Ciobanu,  Fulvia,  Unele  aspecte  ale  corespondenţei  dintre  elementele 
prepoziţionale  şi  cele  conjuncţionale  cu  referire  specială  la  locuţiuni,  în  SG 
III/1959. 
35.Ciobanu,  Fulvia,  Valorile  prepoziţiilor  în  conjuncţie  cu  adverbele,  în  SG 
III/1960. 
36.Ciobanu,  Fulvia,  Hasan,  Finuţa,  Formarea cuvintelor în limba română.  Vol. I. 
Compunerea, Bucureşti, EA, 1970. 
37.Colţun, Gh., Frazeologismele adverbiale : Semnificaţii şi valori, Chişinău, I şi 
II LR 2 şi 3/1996. 
38.Colţun, Gh., Frazeologia limbii române, Chişinău, Ed. Arc, 2003. 
39.Colţun,  Gh.,  Măsuri  şi  instrumente  pentru  determinarea  greutăţii  în 
frazeologisme, în LLR 3­4/1994. 
40.Colţun, Gh., Reflectarea perceperii timpului în frazeologisme, în LLR 4/1996. 
41.Constantinescu­  Dobridor,  Gh.,  Dicţionar  de  termeni  lingvistici,  Bucureşti, 
Editura Teora, 1998. 
42.Constantinescu  ­Dobridor,  Gheorghe,  Morfologia  limbii  române,  ediţia  a  II­a, 
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1996. 
43.Cosăceanu,  Anca,  Littera,  Ileana,  Imaginar  colectiv  şi  expresie  lingvistică  : 
locuţiuni şi expresii idiomatice franceze referitoare la părţile corpului omenesc, 
în SCL 2/1990. 
44.Coşeriu,  Eugenio,  Introducere  în  lingvistică,  Cluj­  Napoca,  Editura  Echinox, 
1995. 
45.Coşeriu, Eugen, Prelegeri şi conferinţe ( 1992­93 ), Iaşi, Institutul de Filologie 
Română "Al. Philippide", Filiala Iaşi a Academiei Române. 
46.Coteanu,  Ion,  Gramatica  de  bază  a  limbii  române,  ediţia  a  II­a,  Bucureşti, 
Editura Albatros, 1995.
47.Coteanu,  Ion,  Forăscu,  Narcisa,  Bidu­Vrănceanu,  Angela,  Limba  română 
contemporană..  Vocabularul,  ediţie  revizuită  şi  adăugită,  Bucureşti,  Editura 
Didactică şi Pedagogică, 1985. 
48.Coteanu,  Ion,  Stilistica  funcţională  a  limbii  române­  stil,  stilistică,  limbaj, 
Bucureşti, EA, 1973. 
49.Craşoveanu,  D.,  Locuţiuni  prepoziţionale,  în  Analele  Universităţii  din 
Timişoara, Seria Ştiinţe Filologice, Vol. V/1967. 
50.Craşoveanu,  D.,  Pronume  demonstrative  în  locuţiuni  adverbiale,  în  LLR 
1/1988. 
51.David, Doina, Limbă şi cultură. Româna literară între 1880 şi 1920. Cu privire 
specială la Transilvania şi Banat, Timişoara, Editura Facla, 1980. 
52.David,  Doina,  Crestomaţie  românească.  Texte  de  limbă  literară  alese  şi 
adnotate, Bucureşti, EDP, 1978. 
53.Diaconescu, Ion, Corelaţia sintactică, în LLR 3/1985. 
54.Diaconescu, Paula, Sintagma în sistemul gramatical, în LR 6/1993. 
55.Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti, Iaşi, Mydo Center, 1997. 
56.Dicţionarul  explicativ  al  limbii  române,  ediţia  a  II­a,  Bucureşti,  Univers 
Enciclopedic, 1996. 
57.Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira, 2001. 
58.Dicţionarul limbii române, Bucureşti, Academia Română, 1913­1948. 
59.Dicţionarul  ortografic,  ortoepic  şi  morfologic  al  limbii  române,  ediţia  a  II­a, 
Bucureşti, EA, 2005. 
60.Dimitrescu, Florica, Asupra caracterului impersonal şi aspectiv al locuţiunilor 
verbale, în SCL 2/1957. 
61.Dimitrescu, Florica, Componenţa locuţiunilor în limba română, în SG  I/1956. 
62.Dimitrescu, Florica, Locuţiunile verbale în limba română, Bucureşti, EA, 1958. 
63.Dimitriu, C., Gramatica limbii române explicată, I, Iaşi, Editura Virginia, 1994.
64.Dimitriu,  Corneliu,  Tratat  de  gramatică  a  limbii  române.  I,  Morfologia,  Iaşi, 
Institutul European, Colecţia Universitaria 13, 1999. 
65.Dinu,  Mihai,  Personalitatea  limbii.  Fizionomia  vocabularului,  Bucureşti, 
Editura All şi Cartea Românească, 1996. 
66.Dragomirescu,  Gh.  N.,  Îmbinările  de  cuvinte  indivizibile  analizabile  şi 
neanalizabile, în LL 8/1964. 
67.Dragomirescu, Gh. N., Locuţiunile adverbiale, în LL 5/1961. 
68.Dragomirescu, Gh. N., Problema locuţiunilor ca obiect al analizei gramaticale, 
în LR 6/1963. 
69.Drăganu,  Nicolae,  Elemente  de  sintaxă  a  limbii  române,  Lucrare  postumă, 
Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1945. 
70.Drăganu, Nicolae, Compunerea cuvintelor în limba română, Timişoara, Editura 
Amphora, 1998. 
71.Drincu, Sergiu, Conjuncţii corelative, I în LLR 1/1994 şi II în LLR 3­4/1994. 
72.Dubois,  Jean,  Giacomo,  Mathee,  Guespin,  Louis,  Marcellesi,  Christiane, 
Marcellesi,  Jean­Baptiste,  Mevel,  Jean­Pierre,  Dictionnaire  de  linguistique, 
Paris, Larousse, 1973. 
73.Ducrot,  Oswald,  Schaeffer,  Jean­  Marie,  Noul  Dicţionar  Enciclopedic  al 
Ştiinţelor Limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996. 
74.Duda, Gabriela, Gugui,  Aglaia, Wojcicki, Marie Jeanne, Dicţionar de expresii 
şi locuţiuni ale limbii române, Bucureşti, Editura Albatros, 1985. 
75.Dumistrăcel, Stelian, Expresii româneşti, Bucureşti, Institutul European,1997. 
76.Dumistrăcel,  Stelian,  Lexic  românesc.  Cuvinte.  Metafore.  Expresii,  Bucureşti, 
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980. 
77.Dumistrăcel,  Stelian,  Locuţiunii  şi  expresii  simple  izolate  din  construcţii 
bimembre, în LR 1/1981. 
78.Evseev, I., Cuvânt, simbol, mit, Timişoara, Ed. Facla, 1983.
79.Ecco, Umberto, În căutarea limbii perfecte, Polirom, 1996. 
80.Eminescu,  Mihai,  Despre  limba  cărturarilor  români  din  Ardeal,  în 
M.Eminescu, Opere, vol. VI, Bucureşti, EA, 1963. 
81.Frâncu,  Constantin,  Curente  şi  tendinţe  în  lingvistiica  secolului  nostru,  Casa 
editorială “Demiurg”, Iaşi, 1997. 
82.Gallison,  Robert,  De  la  langue  à  la  culture  par  les  mots,  Paris,  Clé 
International, 1991. 
83.Găitănaru, Ştefan, Descrierea locuţiunilor prepoziţionale cu genitivul, în LR 3­ 
4/1965. 
84.Găitănaru,  Ştefan,  Criteriile  deosebirii  locuţiunilor  prepoziţionale  cu  genitivul 
de grupările libere, analizabile, LLR, 2, 1999, p. 12­14. 
85.Giry­Schneider, Jacqueline, Les noms construites avec "faire" : complements ou 
predicats  ?,  în  Langue  francaise.  Syntaxe  des  nomes,  Paris,  Larousse,  fevrier, 
1986, nr. 69. 
86.Giry­Schneider,  Jacqueline,  Les  predicats  nominaux  en  francais.  Les  phrases 
simples a verbe support, Geneve, Librairie Droz, 1987. 
87.Giurescu,  Anca,  Les  mots  composes  dans  les  langues  romanes,  Haga­  Paris, 
Mouton, 1975. 
88.Goga,  Mircea,  Limba  română.  Morfologie.  Sintaxă.  Ghid  de  analiză 
morfosintactică, ediţia a II­a revăzută şi adăugită, Cluj­Napoca, Editura Dacia, 
1998. 
89.Goga,  Mircea,  Teste  de  limba  română  pentru  admiterea  în  licee  şi  facultăţi, 
Cluj­Napoca, Editura Cartimpex, 1998. 
90.Goia,  Vistian,  Didactica  limbii  şi  literaturii  române  pentru  gimnaziu  şi  liceu, 
Cluj­napoca, Ed. Dacia, 2002. 
91.Grecu, Victor V., Lingvistică generală şi comparată, Ediţia a II­a, Vol.I, Sibiu, 
Ed. Alma Mater, 2002.
92.Grecu,  Victor  V.,  Limba  română  contemporană.  Lexicologia,  ediţia  a  II­a 
revăzută şi augmentată, Sibiu, Ed. Alma Mater, 2003. 
93.Gramatica limbii române, Vol. I, II, ediţia a II­a revăzută şi adăugită. Tiraj nou, 
Bucureşti, EA, 1966. 
94.Gramatica limbii române, Vol. I Cuvântul, II Enunţul, Bucureşti, EA, 2005. 
95.Graur,  Alexandru,  Tendinţele  actuale  ale  limbii  române  actuale,  Bucureşti, 
Editura Ştiinţifică, 1968. 
96.Graur,  Alexandru,  Dicţionar  al  greşelilor  de  limbă,  Bucureşti,  Editura 
Academiei, 1982. 
97.Gross,  Gaston,  Degré  de  figement  des  noms  composes,  în  Langages.  Les 
expressions figées, Paris, juin 1988, 1990. 
98.Gross,  Maurice,  Les  limites  de  la  phrase  figée,  în  Langages.  Les  expressions 
figées, Paris, juin 1988, 1990. 
99.Gross,  Maurice,  Les  phrases  figées  en  français,  în  L'Information  gramaticale, 
Paris, nr. 59, oct. 1993. 
100.  Gross, Maurice, Une classification des phrases figées du français, în Revue 
Quebecoise de Linguistique, Vol. II, nr. 2, UQAM, Montreal. 
101.  Groza,  Liviu,  Arhaisme  frazeologice  de  provenienţă  franceză,  în  LL 
III/1982. 
102.  Groza, Liviu, Câteva paralele frazeologice, în LL III/1987. 
103.  Groza, Liviu, Despre conceptul de unitate frazeologică, în AUB 1987. 
104.  Groza, Liviu, Despre jocurile de cuvinte în frazeologia limbii române, în LL 
2/1996. 
105.  Groza, Liviu, Despre locuţiuni şi expresii, în LL 2/1996. 
106.  Groza, Liviu, Greşeli în folosirea unor unităţi frazeologice, în LL 3­4/1995. 
107.  Groza, Liviu, Unităţi frazeologice de provenienţă romanică în limba română 
literară, în LL 3/1986.
108.  Groza,  Liviu,  Variante  ale  unor  unităţi  frazeologice  de  provenienţă 
franceză, în LL I/1984. 
109.  Gruiţă, G., Cuvinte compuse, în LLR 4/1983. 
110.  Gruiţă,  G.,  Gramatică  normativă,  ediţie  revăzută  şi  completată,  Cluj­ 
Napoca, Editura Dacia, 1998. 
111.  Gruiţă, G., Locuţiuni recente, în LL 1/1995. 
112.  Guţu­ Romalo, Valeria, Abaterea lingvistică, în LR 6/1961. 
113.  Guţu­  Romalo,  Valeria,  Corectitudine  şi  greşeală.  Limba  română  de  azi, 
versiune nouă, Bucureşti, Humanitas Educational, 2000. 
114.  Guţu­ Romalo, Valeria, Morfologia structurală a limbii române, Bucureşti, 
EA, 1968. 
115.  Guţu­  Romalo,  Valeria,  Sintaxa  limbii  române.  Probleme  şi  interpretări, 
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973. 
116.  Hristea, Theodor, Contribuţii la studiul etimologic al frazeologiei româneşti 
moderne, LR nr.6 / 1977. 
117.  Hristea, Theodor, Din problemele etimologiei frazeologice româneşti, în LR 
2/1987. 
118.  Hristea, Theodor, Frazeologia şi importanţa ei pentru studiul limbii române, 
în LL 1/1984. 
119.  Hristea,  Theodor,  Limba  română.  Teste  rezolvate,  texte  de  analizat  şi  un 
glosar de neologisme, Bucureşti, Editura Petrion, 1998. 
120.  Hristea,  Theodor,  Probleme  de  cultivare  şi  de  studiere  a  limbii  române 
contemporane, Bucureşti, Academia Universitara Athenaeum, 1994. 
121.  Hristea,  Theodor,  Probleme  de  etimologie,  Bucureşti,  Editura  Ştiinţifică, 
1968. 
122.  Hristea, Theodor ( coordonator ), Sinteze de limba română, ediţie adăugită şi 
îmbogăţită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984.
123.  Hristea, Theodor, Tipuri de calc în limba română, în LL III­IV/1997. 
124.  Hristea, Theodor, Un calc lexical de structură :  "floarea­soarelui",  în SCL 
5/1973. 
125.  Hristea,  Theodor,  Ortografia  şi  ortoepia  neologismelor  româneşti  (cu 
referire specială la împrumuturile recente), LL, 1995, vol. II, p.36­53. 
126.  Ioaniţescu, Eugen, Locuţiunile, în LR 6/1956. 
127.  Iordan, Iorgu, Limba română actuală. O gramatică a greşelilor,  Bucureşti, 
Editura Socec, 1947. 
128.  Iordan, Iorgu, Despre inovaţie în limbă, SCL, XI, nr.3, 1960, p.519­527. 
129.  Iordan, Iorgu, Tendinţe sintactice în limba română actuală, SCL, XVII, nr.6, 
1966, p.609­622. 
130.  Iordan,  I.,  Robu,  Vl.,  Limba  română  contemporană,  Bucureşti,  Editura 
Didactică şi Pedagogică, 1978. 
131.  Iordan,  I.,  Stilistica  limbii  române,  ediţie  definitivă,  Bucureşti,  Editura 
Ştiinţifică, 1979. 
132.  Iordan,  I.,  Guţu­  Romalo,  Valeria,  Niculescu,  Al.,  Structura  morfologică  a 
limbii române contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967. 
133.  Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997. 
134.  Irimia,  Dumitru,  Structura  stilistică  a  limbii  române  contemporane, 
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986. 
135.  Labelle,  Jacques,  Lexiques­  grammaires  compares  :  formes  verbales  figees 
en  francais  du  Quebec,  în  Langages.  Les  expressions  figees,  Paris,  juin  1988, 
1990. 
136.  Laporte,  Eric,  La  reconnaissance  des  expressions  figees  lors  de  l'  analyse 
automatique, în Langages. Les expressions figees, Paris, juin 1988, 1990. 
137.  Lipshitz, E., La nature semanto­ structurelle des phraseologismes verbaux, 
în Cahiers de lexicologie, XXXVIII, 1981.
138.  Lombard,  Alf,  La  langue  roumaine.  Une  presentation,  Paris,  Editions 
Klincksieck, 1974. 
139.  Lüder, Elsa, Procedee de gradaţie lingvistică, Iaşi, Editura Universităţii "Al. 
I. Cuza", 1995. 
140.  Lyons,  John,  Introducere  în  lingvistica  teoretică,  Bucureşti,  Editura 
Ştiinţifică, 1995. 
141.  Magheru, Paul, Spaţiul stilistic, Reşiţa, Editura Modus, 1995. 
142.  Magheru,  Paul,  Noţiuni  de  compoziţie  şi  stil,  Bucureşti,  Editura  Coresi, 
1991. 
143.  Manoliu Manea, Sistematica substitutelor în româna contemporanã standard, 
Bucuresti, 1968. 
144.  Maneca,  Constantin,  Cuvinte  compuse  în  terminologia  ştiinţifică  şi  tehnică 
actuală, în SMCF I/1960. 
145.  Mareş,  Lucreţia,  Cuvinte  regionale  în  locuţiuni  şi  expresii  literare,  în  LR 
2/1973. 
146.  Margerie, C. de, Moirand, S., Porquier, R., Les constructions verbales avec 
"faire", "laisser", "voir" etc., în Le Francais dans le monde, Paris, nr. 98/1973. 
147.  Matei, Pamfil, Morfosintaxa limbii române contemporane, Sibiu, Ed. Imago, 
2001. 
148.  Merlan,  Aurelia,  Sintaxa  şi  semantica  –  pragmatica  limbii  române  vorbite. 
Discontinuitatea, Iaşi, Editura Universităţii “Al.I.Cuza”, 1998. 
149.  Merlan, Aurelia, Sintaxa limbii române. Relaţii sintactice şi conectori, Iaşi, 
Editura Universităţii “Al.I.Cuza”, 2001. 
150.  Merlan,  Aurelia  Voineag,  Părţi  de  propoziţie  insuficiente,  AUI,  XXXIX, 
1993, 57­69.
151.  Micuşan,  Cristina,  Observaţii  în  legătură  cu  clasificarea  morfologică  şi 
semantică a locuţiunilor adverbiale în limba portugheză contemporană, în SCL 
2/1967. 
152.  Michail,  Lacrima­Madilena,  Limba  română  pentru  greci,  Salonic,  Casa  de 
redacţie Antonis Stamoulis, 2008. 
153.  Mihăilescu­  Urechia,  Venera,  Urechia,  Alexandre,  Considerations  sur  la 
frequence  des  verbes  dans  les  constructions  phraseologiques  roumaines  et 
francaises, în Actele celui de­al XII­lea Congres Internaţional de Lingvistică şi 
Filologie Romanică, Vol. I, Bucureşti, EA, 1970. 
154.  Mihaş, Constantin, Expresia " până una­alta", în CL 1/1983. 
155.  Mirska, Halina, Unele probleme ale compunerii cuvintelor în limba română, 
în SMCF I/1967. 
156.  Munteanu, Ştefan, Paralelisme frazeologice, în LR 6/1988. 
157.  Munteanu, Ştefan, Cuvânt şi cultură, Timişoara, Ed. Amphora, 2000. 
158.  Munteanu,  Ştefan,  Stil  şi  expresivitate  poetică,  Bucureşti,  Ed.  Ştiinţifică, 
1972. 
159.  Neamţu,  G.G.,  Conjuncţii  (  locuţiuni  conjuncţionale  )  temporale,  în 
St.U.B.B., Philologia, XXIV, 2/1979. 
160.  Neamţu,  G.G.,  Elemente  de  analiză  gramaticală,  Bucureşti,  Editura 
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989. 
161.  Neamţu, G.G., Predicatul în limba română, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi 
Enciclopedică, 1986. 
162.  Nica, Dumitru, Locuţiunile substantivale în limba română, în LR 5/1963. 
163.  Nica, Dumitru, Teoria părţilor de vorbire. Aplicaţii la adverb, Iaşi, Editura 
Junimea, 1988. 
164.  Niculescu,  Alexandru,  Individualitatea  limbii  române  între  limbile 
romanice, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.
165.  Oancea,  Ileana,  Istoria  stilisticii  româneşti,  Editura  Ştiinţifică  şi 
Enciclopedică, 1988. 
166.  Oancea, Ileana, Poezie si semioza, Timisoara, Editura Marineasa, 1999. 
167.  Oancea, Ileana, Romanitate si istorie, Editura de Vest, 1993. 
168.  Oancea, Ileana, Semiostilica, Timisoara, Editura Excelsior, 1998. 
169.  Pamfil, Alina, Limba şi literatura română în gimnaziu, Piteşti, Ed. Paralela 
45, 2003. 
170.  Pană  Dindelegan,  Gabriela,  Dicţionar  de  terminologie  lingvistică.  Valenţă, 
în LL I/1997. 
171.  Pană  Dindelegan,  Gabriela,  Locuţiuni  sau  grupuri  sintactice  libere 
(analizabile) ?, în LL 1/1991. 
172.  Pană  Dindelegan,  Gabriela,  Pronumele  "o"  cu  valoare  neutră  şi  funcţia 
cliticelor în limba română, în LL 1/1994. 
173.  Pană Dindelegan, Gabriela, Restricţii sintactice în combinarea cuvintelor, în 
Limba  română  în  şcoală,  supliment  al  revistei  Limba  şi  literatura  română. 
Revistă trimestrială pentru elevi, Bucureşti, 1986. 
174.  Pană Dindelegan, Gabriela, Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte şi forme 
gramaticale cu dublă natură, Bucureşti, TUB, 1992. 
175.  Pană  Dindelegan,  Gabriela,  Teorie  şi  analiză  gramaticală,  ediţia  a  II­a, 
Bucureşti, Editura Coresi, 1994. 
176.  Pană Dindelegan, Gabriela, Utilizări sintactice ale verbului " a fi ", în LLR 
4/1987. 
177.  Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală, 
Iaşi, Polirom, 1999. 
178.  Piot, Mireille, Conjunctions de subordination et figement, în Langages. Les 
expressions figees, Paris, juin 1988, 1990. 
179.  Poalelungi, Gh., Locuţiuni adjectivale, în LR 2/1963.
180.  Pop,  Liana,  O  tipologie  intuitivă  a  conversaţiei  în  locuţiuni  verbale 
româneşti, în LR 5/1984. 
181.  Pop,  Liana,  Prezumţia  de  minciună  (Perspectivă  discursivă),  în  SCL  5­ 
6/1994. 
182.  Pop,  Liana, Moldovan, Victoria, Uricariu,  Lucia, Scurtă gramatică română 
ca limbă străină, Cluj, Ed. Echinox, 2002. 
183.  Popescu,  Ştefania,  Gramatica  practică  a  limbii  române  cu  o  culegere  de 
exerciţii, ediţia a V­a revăzută, Bucureşti, Editura Orizonturi, 1995. 
184.  Preda,  Irina,  Îmbogăţirea  lexico­semantică  a  limbii  române  actuale  (cu 
privire specială la perioada post­decembristă), LR, nr. 9, 10, 11, 12, 1992. 
185.  Rădulescu,  Marina,  Despre  regimul  sintactic  al  prepoziţiilor  şi  al 
locuţiunilor prepoziţionale, în LL 1/1995. 
186.  Rădulescu,  Marina,  Dificultăţi  ale  gramaticii  limbii  române.  Teste  pentru 
examenele de admitere în licee şi facultăţi, Bucureşti, Editura Saeculum  I.O. şi 
Editura Vestala, 1996. 
187.  Rădulescu, Marina, Pronumele de politeţe, în LLR 3­4/1992. 
188.  Reinheimer Râpeanu, Sanda,  Leahu, Sarmiza, Rom.  " pe dibuite  " ­ sp.  " a 
tientas ", în SCL 5/1983. 
189.  Rey, Alain, Chantreau, Sophie, Dictionaire des expressions et de locutions, 
deuxieme edition mise a jour, Paris, 1993. 
190.  Rizescu, I., Observaţii asupra îmbinărilor de cuvinte, în LR 5/1962. 
191.  Rousseau,  Jean­Jacques,  Eseu  despre  originea  limbilor  (trad.  rom.),  Iaşi, 
Ed.Polirom, 1999. 
192.  Rusu, G. C., Unităţi propoziţionale ( sau frazeologice ) nepredicative, în LR 
1/1975. 
193.  Simeonides, Charalambos, Introduction to Greek Phraseology, Thessaloniki, 
Kodicas, 2000.
194.  Simeonidou­Christidou,  Teta,  Zones  de  transparence  et  d’opacité 
sémantique  par  le  Grec  et  le  Français,  Thessalonique,  Editions  University, 
Studio Press, 1998. 
195.  Skytte,  Gunver,  Italienisch  :  Phraseologie  "  Fraseologia  ",  în  Lexikon  der 
Romanistischen Linguistik (LRL), Band/ Volume IV ( Italiano, Corso, Sardo ), 
Tübingen,  Niemeyer,  (  p.  76­83  ),  1988  (  autori  :  Hottus,  G.,  Metzeltin,  M., 
Schmitt, C.). 
196.  Slama  Cazacu,  Tatiana,  Structura  dialogului:  despre  sintaxa  dialogată, 
SCL, 33, 1982, 211­224, 31­321. 
197.  Slama  Cazacu,  Tatiana,  Stratageme  comunicaţionale  şi  manipularea,  Iaşi, 
Polirom, 2000. 
198.  Slave, Elena, Metafora în limbia română, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1991. 
199.  Slave,  Elena,  Delimitarea  argoului,  în  “Probleme  de  lingvistică  generală” 
(redactor  responsabil  Al.Graur),  vol.  I,  Bucureşti,  Editura  Academiei,  1959, 
p.109­118. 
200.  Stan,  Camelia,  Asupra  structurii  de  adâncime  a  unor  sintagme  cu  verbe 
„reflexive”, SCL, nr. 6, 1986. 
201.  Stan, Camelia, Un tip de structuri sintactice cu elemente corelative în limba 
română, în SCL 5/1989. 
202.  Stati, Sorin, Elemente de analiză sintactică, Bucureşti, Editura Didactică şi 
Pedagogică, 1972. 
203.  Stati, Sorin, Sintagma şi sistemul sintactic al limbii, în SCL 4/1957. 
204.  Stoichiţoiu­Ichim, Adriana, Corectitudine şi greşeală în semantică, LLR, nr. 
3 şi 4, 1995. 
205.  Stoichiţoiu­Ichim,  Adriana,  Vocabularul  limbii  române  actuale.  Dinamică. 
Influenţe. Creativitate, Bucureşti, Editura All, 2001.
206.  Şerban, Valentina, În legătură cu prezentarea lexicografică a unor expresii, 
în CL 1/1986. 
207.  Şerban, Vasile, Sintaxa limbii române – curs practic, Bucureşti, EDP, 1970. 
208.  Şerbănescu,  Andra,  Pentru  un  dicţionar  sintactic  al  verbelor  româneşti,  în 
SCL 3­4/1994. 
209.  Şerbănescu,  Andra,  Întrebarea  –  teorie  şi  practică,  Iaşi,  Editura  Polirom, 
2002. 
210.  Şerbănescu, Andra, Cum se scrie un text, ediţia a II­a, Iaşi, Editura Polirom, 
2001. 
211.  Şuteu, Flora, Expresii " la modă ", în LR 3/1959. 
212.  Tabarcea,  Cezar  (coordonator),  Gramatica  limbii  române  pentru 
bacalaureat, admitere în licee şi facultăţi, Bucureşti, Editura Constelaţii, 1998. 
213.  Toma,  Ion,  Limba  română  contemporană.  Privire  generală,  Bucureşti, 
Editura Niculescu, 1996. 
214.  Toma,  Ion,  Limba  română  pentru  elevi,  studenţi  şi  profesori,  Bucureşti, 
Editura Niculescu, 1993. 
215.  Tsopanoglou,  Antonis,  Methodology  of  scientific  research  and  its 
applications in the evaluation of language training, Thessaloniki, Ziti, 2002. 
216.  Ţicăloiu, Şerban, Expresia " mii şi fărâme ", în LR 1/1965. 
217.  Uritescu, Dorin N., De la chioşcari la vesternizare. Mic dicţionar de termeni 
actuali, Bucureşti, Editura Humanitas,1993. 
218.  Uritescu,  Dorin  N.,  Greşeli  de  exprimare.  Pleonasmul.  Contradicţia  în 
adaos.  Enunţuri  stupide.  Degradarea  unităţilor  frazeologice.  Nerespectarea 
proprietăţii termenilor, ediţia a II­a, Bucureşti, Editura Steaua Procion, 1999. 
219.  Uritescu, Dorin N., Uţă­ Uritescu, Rodica, Cuvinte cu dificultate de scriere 
în limba română, Bucureşti, Editura Geneze, 1992. 
220.  Vasiliu, Emanuel, Introducere în teoria limbii, Bucureşti, EA, 1992.
221.  Vasiliu,  Laura,  Cuvinte  şi  grupuri  de  cuvinte  cu  funcţie  prepoziţională,  în 
LR 2/1964. 
222.  Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Bucureşti, Ed. Albatros, 1977. 
223.  Vasiliu, Laura, " La cotele …", în LR 2/1988. 
224.  Volceanov,  Anca,  Volceanov,  George,  Dicţionar  de  argou  şi  expresii 
familiare ale limbii române, Bucureşti, Livpress, 1998. 
225.  Zafiu,  Rodica,  Câteva  observaţii  asupra  conectorilor  pragmatici  din  limba 
română, în SCL 3/1989. 
226.  Zafiu, Rodica, Locuţiuni hiperbolice, în România Literară, nr. 39/1998. 
227.  Zugun,  Petru,  Cuvântul.  Studiu  gramatical,  Bucureşti,  Editura  Ştiinţifică  şi 
Enciclopedică, 1983.