ACADEMIA DE ȘTIINȚE A MOLDOVEI

INSTITUTUL DE CERCETĂRI JURIDICE ȘI POLITICE

Cu titlu de manuscris
C.Z.U: 341.232(043.3)

MĂTĂȘEL ALINA

ROLUL ORGANIZAȚIEI PENTRU SECURITATE ȘI

COOPERARE ÎN EUROPA ÎN PREVENIREA CONFLICTELOR ŞI
REGLEMENTAREA POSTCONFLICTUALĂ

SPECIALITATEA:
552.08 – DREPT INTERNAŢIONAL ȘI EUROPEAN PUBLIC

Teză de doctor în drept

Conducător științific: CHIRTOACĂ Natalia,

doctor în drept,
conferențiar universitar,
specialitatea 552.08 –
drept internațional și
european public

Autor:

CHIȘINĂU, 2018
© MĂTĂȘEL ALINA, 2018

2
 CUPRINS

ADNOTARE (în română, rusă şi engleză) ........................................................................................5

LISTA ABREVIERILOR ....................................................................................................................8
INTRODUCERE ...................................................................................................................................9

1. ANALIZA CADRULUI NORMATIV-TEORETIC PRIVIND ROLUL OSCE ÎN

PREVENIREA CONFLICTELOR ȘI REGLEMENTAREA POSTCONFLICTUALĂ ..........14
1.1. Analiza cadrului normativ privind rolul OSCE ...........................................................................14
1.2. Contribuții teoretice privind rolul OSCE ......................................................................................17
1.3. Delimitări conceptuale și metodologice ........................................................................................28
1.4 Concluzii la Capitolul 1 ...................................................................................................................43

2. CADRUL INSTITUȚIONAL DE PREVENIRE A CONFLICTELOR ȘI

REGLEMENTARE POSTCONFLICTUALĂ ....................................................................................45
2.1. OSCE în sistemul internațional de securitate colectivă a statelor ..............................................45
2.2. Fundamentele OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală .................59
2.3. Operaționalizarea instituțională a conceptelor .............................................................................73
2.3.1 Mecanisme și proceduri legate de avertizarea timpurie și prevenirea conflictelor ................73
2.3.2. Măsuri și mecanisme de reglementare postconflictuală ..........................................................93
2.4. Concluzii la Capitolul 2 ..................................................................................................................98

3. OPERAȚIUNILE OSCE DE PREVENIRE A CONFLICTELOR ȘI DE

REGLEMENTARE POSTCONFLICTUALĂ ................................................................................. 100
3.1. Rolul OSCE în prevenirea conflictelor (Ucraina, Macedonia) ............................................... 100
3.2. Rolul OSCE în reglementarea postconflictuală (Republica Moldova, Bosnia
și Herțegovina) ..................................................................................................................................... 129
3.3. Concluzii la Capitolul 3 ............................................................................................................... 151

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI .................................................................... 154

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................... 160

3
 ANEXE ................................................................................................................................................ 178
Anexa 1 Decalogul de la Helsinki ..................................................................................................... 178
Anexa 2 The OSCE Mission to Ukraine .......................................................................................... 179
Anexa 3 Mandate of the Spillover Monitor Mission to Skopje ..................................................... 182
Anexa 4 CSCE Mission to the Republic of Moldova ..................................................................... 184
Anexa 5 Decision on OSCE Action for Peace, Democracy and Stability in Bosnia and
Herzegovina (MC(5).DEC/1) ..................................................................................................................... 189
DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII .................................................... 194
CV-UL AUTORULUI ...................................................................................................................... 195

4
 ADNOTARE
Alina Mătășel. „Rolul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa în prevenirea
conflictelor și reglementarea postconflictuală”. Teză de doctor în drept. Specialitatea 552.08 –
drept internațional și european public. Chişinău, 2018.

Structura tezei: Teza cuprinde adnotare în limbile română, rusă și engleză, introducere, trei
capitole structurate în 8 subcapitole, concluziile generale şi recomandări, bibliografia cu 237 de
referințe, 5 anexe și 150 pagini de text de bază. Rezultatele științifice au fost publicate în 11 lucrări
ştiinţifice.
Cuvinte-cheie: OSCE, prevenirea conflictelor, reglementare postconflictuală, norme
internaționale, misiuni în teren, mandat internațional, drept internațional umanitar.
Domeniul de studiu. Lucrarea fundamentează un studiu în domeniul dreptului internațional,
focalizându-se asupra instrumentelor, metodelor și acțiunilor desfășurate de OSCE în ariile de
prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul cercetării este de a realiza o cercetare științifică
complexă privind rolul pe care OSCE îl joacă în dinamicile de prevenire a conflictelor și în
reglementarea postconflictuală, analizând atât dezvoltarea instituțională a OSCE prin cercetarea
mecanismelor și procedurilor aplicabile în cadrul celor două dimensiuni, cât și operaționalizarea
procedurală sau empirică a conceptelor, care analizează rolul Organizației în cele patru arii
conflictuale, dedicate studiilor de caz. Obiectivele tezei sunt: examinarea și explicarea limitelor
conceptuale ale termenilor în analiză, cercetarea constituirii și dezvoltării Organizației, analiza
caracteristicilor instituționale ale abordării OSCE, evaluând mecanismele, măsurile și
procedurile specifice de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală, examinarea
formelor de punere în aplicare a mecanismelor juridice ale OSCE în prevenirea conflictelor și
gestionarea unor situaţii de criză postconflictuală, prin organizarea și sistematizarea punctelor de
convergență și divergență în aria studiilor de caz, formularea de recomandări menite să răspundă
întrebărilor privind rolul și capabilitățile OSCE în viitoarele situații de tensiune și conflict în
arena internațională.
Noutatea şi originalitatea ştiinţifică este reflectată de caracterul de pionierat, reprezentând
prima cercetare dedicată problemelor teoretice și aplicative ale cadrului de prevenire a conflictelor și de
reglementare postconflictuală în viziunea OSCE.
Problema ştiinţifică importantă soluţionată în lucrare constă în determinarea și identificarea
capabilităților OSCE în cadrul de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală, printr-un
studiu aprofundat ce integrează elemente teoretice și cazuri comparative.
Semnificația teoretică a lucrării este concretizată de cunoașterea aprofundată a rolului pe
care OSCE îl joacă în cadrul celor două dimensiuni ale ciclului de viață a conflictului, oferind
perspective asupra momentului oportun de intervenție în cadrul dinamicilor în cauză și conturând un
punct de reper generalizabil către alți actori implicați în cadre de acțiune similare.
Valoarea aplicativă a lucrării este atestată de articolele ştiinţifice publicate în revistele de
specialitate și în expunerea rezultatelor cercetării în lucrările și volumele conferințelor de specialitate.
Implementarea rezultatelor ştiinţifice e reflectată în lucrările conferințelor și publicațiile de
specialitate, care pot servi ca punct de referință pentru cercetările viitoare.

5
 АННОТАЦИЯ
Алина Мэтэшел. «Роль Организации по безопасности и сотрудничеству в Европе в
предотвращении конфликтов и постконфликтном регулировании». Диссертация на
соискание ученой степени кандидата юридических наук. Специальность: 552.08.
Международное и европейское публичное право. Кишинёв, 2018.
Структура диссертации: Диссертация включает: аннотацию на румынском, русском
и английском языке, введение, 3 главы и 8 параграфов, общие выводы и рекомендации,
библиографию, состоящую из 237 источников, 5 приложений и 150 страниц основного текста.
Научные результаты были опубликованы в 11 научных статьях.
Ключевые слова: ОБСЕ, предотвращение конфликтов, постконфликтное
регулирование, международные нормы, миссии на местах, международный мандат,
международное гуманитарное право.
Область исследования. Работа представляет собой исследование в области
международного права, в котором основное внимание уделено инструментам, методам и
действиям ОБСЕ в области предотвращения конфликтов и постконфликтного регулирования.
Цель и задачи исследования. Цель диссертации состоит в комплексном исследовании
роли ОБСЕ в предотвращении конфликтов и постконфликтном регулировании, анализируя как
институциональное развитие ОБСЕ на основе изучения механизмов и процедур, применимых в
двух вышеупомянутых областях, так и эмпирическом анализе концепций, которые
рассматривают роль Организации в четырех конфликтных областях на основе кейс-стади.
Задачи: изучение и разъяснение концептуальных границ используемых в диссертации
терминов, исследование создания и развития организации, анализ институционального
измерения подходов к ОБСЕ путем исследования механизмов, мер и конкретных процедур по
предотвращению конфликтов и постконфликтному регулированию, изучение форм реализации
юридических механизмов ОБСЕ в области предотвращения конфликтов и управлении
постконфликтными ситуациями путем сбора и систематизации данных о точках сближения и
расхождения на основе кейс-стади, формулирование рекомендаций в целях ответа на вопросы
о роли и возможностях ОБСЕ в ситуациях будущей напряженности и конфликта на
международной арене.
Научная новизна и оригинальность диссертации состоит в новаторском характере
работы, представляющей первое исследование, посвященное теоретическим и прикладным
проблемам предотвращения конфликтов и постконфликтного регулирования в видении ОБСЕ.
Основная решенная научная проблема состоит в установлении и определении
возможностей ОБСЕ в области предотвращения конфликтов и постконфликтном
регулировании посредством тщательного анализа, которое включает теоретические элементы и
сравнительные примеры.
Теоретическая значимость исследования. Диссертация углубляет знания о роли
ОБСЕ в двух измерениях жизненного цикла конфликта, а также излагает перспективы,
определяющие наиболее подходящий момент вмешательства в этот процесс, определяя общее
направление действий для других акторов, вовлеченных в аналогичные процессы.
Практическая значимость раскрывается через научные статьи, опубликованные по
теме исследования в специализированных научных журналах, а также результаты,
представленные в материалах и сборниках тематических научных конференций.
Внедрение научных результатов раскрывается через материалы конференций и
публикации по специальности, что может служить отправной точкой для дальнейших научных
исследований по данной теме.

6
 ANNOTATION
Alina Matasel. „The role of Organization for Security and Co-operation in Europe in
conflict prevention and postconflict settlement”. PhD in law thesis.
Speciality 552.08 – International and European public law. Chisinau, 2018.

Structure of the thesis: The thesis consists of an annotation in Romanian, Russian and
English language, introduction, 3 chapters and 8 paragraphs, general conclusions and
recommendations, a bibliography consisting of 237 sources, 5 appendices and 150 pages of the
main text. Scientific results were published in 11 scientific papers.
Key words: OSCE, conflict prevention, post-conflict settlement, international norms,
field missions, international mandate, international humanitarian law.
Field of study: The thesis is a study in the field of international law, which focuses on
OSCE tools, methods and actions in the field of conflict prevention and post-conflict
settlement.
Goal and objective of the thesis. The goal of the study is a comprehensive analysis of
the role of the OSCE in conflict prevention and post-conflict settlement, analysis of both the
institutional development of the OSCE by examining the mechanisms and procedures
applicable in the two above-mentioned areas and procedural operationalization or empirical
research of concepts that analyse the role of the Organization in the four conflict areas on case
studies. The objectives of the study are: to study and clarify the conceptual boundaries of
terms, to study the establishment and development of the organization, to analyse the
institutional characteristics of approaches to the OSCE, to study mechanisms, measures and
specific procedures for conflict prevention and post-conflict settlement, to study the
implementation of OSCE legal mechanisms for conflict prevention and management of post-
conflict situations by organizing and structuring points of convergence and divergence based
on case studies, to formulate recommendations in order to answer questions about the role and
capabilities of the OSCE in situations of future tension and conflict in the international arena.
The scientific novelty and originality of the research are reflected in an innovative
character that represents the first study devoted to theoretical and applied issues of conflict
prevention and post-conflict settlement in the OSCE vision.
The main scientific problem solved is to identify and determine the OSCE's
capabilities in the field of conflict prevention and post-conflict settlement through a
comprehensive study, including theoretical elements and comparative examples.
The theoretical importance of the study is determined by a deep knowledge of the
role of the OSCE in the two dimensions of the life cycle of the conflict, giving an idea of a
timely impulse to intervene in the relevant processes and forming a generalized reference point
for other actors participating in similar activities.
The practical value of the thesis is determined by scientific articles published in
specialized journals and presentation of research results in materials and collections of
thematic scientific conferences.
Implementation of scientific results is reflected in conference materials and
publications on the specialty, which can serve as a starting point for the continuation of future
research.

7
 LISTA ABREVIERILOR

AFH Actul Final de la Helsinki

AMAU Arme Mici și Armamente Ușoare
APD Acordul de Pace de la Dayton
BIDDO Biroul Pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului
BiH Bosnia și Herțegovina
CSI Comunitatea Statelor Independente
CoE Consiliul Europei
CM Consiliul Ministerial
CP Consiliul Permanent
CPC Centrul pentru Prevenirea Conflictelor
CSCE Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa
FACE Tratatul privind Forţele Armate Convenţionale în Europa
FSC Forumul pentru Securitate și Cooperare
ÎCMN Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale
MCIS Măsuri de Consolidare a Încrederii și de Securitate
NATO Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
OHR Oficiul Înaltului Reprezentant al comunității internaționale
ONG Organizații non-guvernamentale
ONU Organizația Națiunilor Unite
OSCE Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
OSTK Consiliul Unit al Colectivelor de Muncă
PiE Președintele în Exercițiu
RFI Republica Federală Iugoslavia
REACT Rapid Expert Assistance and Co-operation Teams
RM Republica Moldova
UE Uniunea Europeană
UNHCR Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați
UNPREDEP Forţa de Desfăşurare Preventivă a ONU în Macedonia
URSS Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

8
 INTRODUCERE

Actualitatea și importanța problemei abordate. Nevoia analizei rolului OSCE în

prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală se impune astăzi cu tot mai multă
sonoritate, justificându-se printr-o serie numeroasă de motive. În primul rând, începutul anilor `90
a adus schimbări importante ale peisajului de securitate european și global, instigate pe de o parte
de accentuarea interdependențelor și consolidarea dinamicilor de cooperare în context regional și
internațional, iar pe de altă parte, de reașezarea și reîmpărțirea politică a Europei, marcate de
proeminența tensiunilor și dinamicilor conflictuale de natură intra-statală. În consecință, parametrii
noului cadru de securitate au marcat era noilor provocări pentru organizațiile și instituțiile
internaționale, unde fenomene absolut noi pentru ştiinţa dreptului internaţional au luat naștere. Mai
precis, modul în care noii actori ai scenei mondiale au acționat în spiritul principiilor fundamentale
ale dreptului internațional, implicarea directă și poziționarea acestora în cadrul dinamicilor
conflictuale, fie sub egida acțiunilor de prevenire, fie sub semnul operaţiunilor de menţinere a păcii
sau al reglementării postconflict, furnizează punctul cel mai fructuos pentru o analiză a dezvoltării
cadrului de prevenire și soluționare a conflictelor în cadrul legii.
În al doilea rând, alături de motivele contextuale menționate, trebuie evidențiat și faptul
că subiectul abordat reprezintă o constantă actualitate, atât pentru mediul academic, cât și pentru
factorii politici, datorită impactului pozitiv pe care cunoșterea subiectului o poate oferi în
situațiile curente sau viitoare de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală.
Faptul că în secolul XXI tensiunile și conflictele violente, precum și cadrele instabile ale
conflictelor înghețate, continuă să reprezinte o amenințare puternică la adresa păcii și securității
internaționale, servește drept cea mai evidentă justificare pentru necesitatea analizei sistematice,
și obiective, a rolului pe care OSCE îl joacă în prevenirea conflictelor și în reglementarea
postconflictuală în aria statelor sale participante. Mai mult decât atât, cercetarea și aprofundarea
subiectului este cu atât mai importantă și stringentă pentru cadrul relațiilor internaționale, cu cât
implicațiile conflictelor și a modului de abordare a acestora depășesc dimensiunea exclusiv
militară a securității și se răsfrânge asupra cadrului general al societății, cuprinzând dimensiunea
umană, politică, economică și societală a cadrului internațional.
Deși OSCE nu este absentă din studiile și analizele de drept internațional public,
literatura de specialitate oferă perspective limitate asupra rolului OSCE în cadrele de prevenire a
conflictelor și de reglementare postconflictuală. În consecință, în contextul actual al stadiului de
analiză al subiectului, lucrarea își propune o cercetare cu caracter de „premieră” menită a
descifra ambiguitatea aspectelor ce compun operaționalizarea conceptelor de prevenire a

9
conflictelor și de reglementare postconflictuală în perspectiva OSCE. Analiza urmărește
elementele noi de care dispune OSCE în gestionarea conflictelor și a crizelor internaționale, și
baza acțiunilor OSCE.
Scopul şi obiectivele tezei. Scopul cercetării este de a realiza o cercetare științifică
complexă privind rolul pe care OSCE îl joacă în dinamicile de prevenire a conflictelor și în
reglementarea postconflictuală, analizând atât dezvoltarea instituțională a OSCE prin cercetarea
mecanismelor și procedurilor aplicabile în cadrul celor două dimensiuni, cât și operaționalizarea
procedurală sau empirică a conceptelor, care analizează rolul Organizației în cele patru arii
conflictuale, dedicate studiilor de caz.
În îndeplinirea scopului cercetării, lucrarea își propune următoarele obiective:
- de a explica limitele conceptuale ale termenilor în analiză, având în vedere caracterul
complex al cadrului internațional de securitate contemporan. Tiparele tradiționale de prevenire a
conflictelor sau de reglementare postconflictuală înglobează astăzi noi planuri pe lângă
componenta strict militară, de accea identificarea sensului, tendinţelor şi direcțiilor de evoluţie
ale termenilor se impune ca punct cheie în identificarea modalităților de a aborda aceste cadre în
conformitate cu normele internaționale;
- de a examina logica constituirii și dezvoltării Organizației determinând premisele
fundamentale pe care abordările OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea
postconflictuală sunt întemeiate;
- de a elucida caracteristicilor instituționale ale abordării OSCE, evaluând
mecanismele, măsurile și procedurile specifice de prevenire a conflictelor și de reglementare
postconflictuală;
- de a analiza formele de punere în aplicare a mecanismelor juridice ale OSCE în
prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală, prin organizarea și sistematizarea
punctelor de convergență și divergență în aria studiilor de caz;
- de a formula recomandări menite să răspundă întrebărilor privind rolul și
capabilitățile OSCE în viitoarele situații de tensiune și conflict în arena intermațională.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Rezultatele studiului efectuat completează
cadrul științific dedicat analizei rolului OSCE în spectrul conflictual. Analiza realizată
aprofundează aspectele lacunare ale demersurilor realizate până în prezent, conturând
particularitățile mecanismelor și operațiunilor OSCE în cadrul celor două dimensiuni ale
conflictului abordate în lucrare. Mai precis, noutatea științifică constă în:

10
 - au fost analizate fundamentele OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea
postconflictuală
- a fost cercetat modul de operaționalizare a celor două dimensiuni ale conflictului
în viziunea OSCE
- au fost analizate și explicate mecanismele și procedurile legate de avertizarea
timpurie și prevenirea conflictelor
- au fost analizate măsurile și mecanismele aflate la dispoziția OSCE de
reglementare postconflictuală
- a fost distins specificul rolul OSCE în prevenirea conflictelor în cazul Ucrainei și
Macedoniei
- a fost reliefat rolul jucat de OSCE în reglementarea postconflictuală în cazul
Republicii Moldova și în cazul Bosniei și Herțegovinei
- au fost formulate concluzii și recomandări în vederea îmbunătățirii lacunelor
analitice și operaționale ale Organizației.
Problema ştiinţifică importantă soluţionată constă în fundamentarea unui demers
aprofundat al cunoașterii proceselor și fazelor specifice de intervenție în termeni de prevenire și de
reglementare postconflictuală, un studiu complex al emergenței și evoluției OSCE, incluzând analiza
cadrului instituțional, mecanismele și procedurile specifice OSCE, și o cercetarea aprofundată a
cadrului operaționalizării procedurale a celor două concepte în baza prerogativelor OSCE.
Lucrarea reliefează cunoașterea proceselor conflictuale și a etapelor de desfășurare a
conflictelor, în vederea formulării de răspunsuri coerente și eficente în abordarea acestui cadru.
Importanța teoretică. Rezultatele obținute au permis, în primul rând, cunoașterea
aprofundată a rolului pe care OSCE îl joacă în cadrul celor două dimensiuni ale ciclului de viață
al conflictului, oferind perspective cu privire la momentul oportun de intervenție în cadrul celor
două dinamici.
Rezultatele obţinute contribuie considerabil la conturarea cunoștințelor cu privire la
instrumentele, mecanismele și acțiunile pe care OSCE își întemeiază abordările. Totodată,
rezultatele cercetării oferă propuneri cu privire la modul în care OSCE și-ar putea optimiza
instrumentele, procesele și abordările sale, dezvoltând raționamente și cadre eficiente de
intervenție și premise optimizate de acțiune. În al doilea rând, studiul contribuie la consolidarea
volumului de cunoștințe cu privire la cazurile conflictuale, necesare atât mediului academic, cât
şi societăţii politice și civile din Republica Moldova. În consecință, rezultatele cercetării
consolidează cunoștințele în aria conflictualității și a rolului deținut de OSCE, deschizând

11
posibilitatea îmbunătăţirii activităților specifice de prevenire a conflictelor și de reglementare
postconflictuală. Analiza conflictelor din spaţiul post-sovietic şi fost iugoslav, poate reprezenta
un punct important de pornire pentru gestionarea unor viitoare situații asemănătoare în cadrul
intern, regional și internațional.
Valoarea aplicativă a lucrării. În plan general, cercetarea reprezintă un suport benefic
pentru teoreticienii din domeniul juridic, dar și pentru cei din domeniul relațiilor internaționale sau
conflictologiei. În plan specific, rezultatele cercetării prezintă interes pentru persoanele implicate
direct în gestionarea și reglementarea laturilor conflictuale sau pentru factorii de decizie.
De asemenea, valoarea aplicativă a rezultatelor analizei ştiinţifice este reflectată în
articole ştiinţifice publicate în revistele de specialitate, care au rolul de a expune perspectivele
cercetării și de a consolida volumul de cunoștințe în acest domeniu. Totodată, rezultatele
cercetării au fost transpuse în cadrul lucrărilor prezentate în contextul conferințelor de
specialitate și în cadrul volumelor editate ale conferințelor de specialitate. Semnificația aplicativă
a cercetării nu se oprește însă aici și teza poate oferi un fundament important cadrului științific,
care semnalează importanța cunoașterii actorilor de securitate, a abordărilor acestora și a
îmbunătățirii deficiențelor existente. Astfel, rezultatele cercetării, concluziile și recomandările
propuse pot reprezenta un reper important în cadrul proceselor didactice superioare, completând
tabloul materialelor suplimentare ale cursurilor de Drept Internaţional Public, ale studiilor de
securitate și ale cadrului militar, sau un reper important în domeniului relațiilor internaționale.
Totodată, în contextul evoluției și extinderii cadrului internațional de securitate, teza ar putea fi
folosită ca bază pentru iniţierea unor riguroase analize ştiinţifice care dezbat noile evoluții și
propun alternative de stabilitate și securitate. Tot în plan aplicativ, lucrarea aduce un set de
informații importante pentru societatea civilă și mediul politic, unde factorii de decizie din
Republica Moldova pot utiliza recomandările generale în vederea optimizării și raționalizării,
precum şi pentru cei care doresc să se informeze sau să aprofundeze domeniul conflictualității
din prisma proceselor și acțiunilor OSCE.
Aprobarea rezultatelor. Teza a fost elaborată în cadrul Institutului de Cercetări Juridice
și Politice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
Sumarul compartimentelor tezei. Teza este formată din adnotare în limbile română,
rusă și engleză, lista abrevierilor, introducere, 3 capitole structurate în 8 subcapitole, concluziile
generale şi recomandări, bibliografia și 5 anexe.
În Introducere se prezintă argumentele privind actualitatea temei și situația în
domeniul de cercetare, se reliefează scopul și obiectivele tezei, se prezintă noutatea științifică a

12
rezultatelor obţinute, semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării și se face referire la
aprobarea rezultatelor obținute.
Primul capitol al lucrării, intitulat „Analiza cadrului normativ-teoretic privind rolul
OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală”, aduce analiza profundă
a surselor de specialitate, care investighează rolul OSCE în dinamica internațională de securitate
și în special în prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală. Analiza literaturii de
specialitate structurată în două subcapitole, cadrul normativ și cadrul teoretic, cu rolul de a crea
nișe specifice de referință și de a facilita evaluarea și interpretarea surselor care stau la baza
prezentei cercetări, este completată de cadrul delimitărilor conceptuale și de spectrul
metodologic al cercetării.
Capitolul II al tezei, „Cadrul instituțional de prevenire a conflictelor și reglementare
postconflictuală” este structurat în trei subcapitole. Primul subcapitol, „OSCE în sistemul
internațional de securitate colectivă a statelor”, analizează primele inițiative ale securității
continentale, până la cadrele formale ale constituirii OSCE. Analiza include fazele evolutive ale
istoriei, structurilor și instituțiilor Organizației, bazându-se pe analiza documentelor elaborate de
cadrul OSCE și a organismelor sale specializate. Cel de-al doilea subcapitol, „Fundamentele
OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală”, analizează registrele
instituționale de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală specifice OSCE.
Capitolul investighează etosul OSCE și principiile fundamentale care ghidează acțiunile
Organizației. Cel de-al treilea subcapitol „Operaționalizarea instituțională a conceptelor”
cuprinde „Mecanisme și proceduri legate de avertizarea timpurie și prevenirea conflictelor”
și „Măsuri și mecanisme de reglementare postconflictuală”, analizând mecanismele, măsurile
și procedurile specifice de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală.
Capitolul III al tezei, „Operațiunile OSCE de prevenire a conflictelor și de
reglementare postconflictuală”, examinează operaționalizarea procedurală a celor două
concepte în perspectiva OSCE. Analiza nu se limitează la coordonatele unui singur studiu de caz,
ci integrează serii diferențiate de cazuri, din spațiului post-sovietic și post-iugoslav (Ucraina,
Macedonia, Republica Moldova, și Bosnia și Herțegovina). Această abordare are rolul de a
evidenția caracterul holist al rolului OSCE în prevenirea conflictelor și în reglementarea
postconflictuală.
Concluziile generale și recomandările subliniază rezultatele cercetării și creionează
recomandări în vederea optimizării proceselor și abordărilor OSCE în prevenirea conflictelor și
reglementare postconflictuală.

13
 1. ANALIZA CADRULUI NORMATIV-TEORETIC PRIVIND ROLUL
OSCE ÎN PREVENIREA CONFLICTELOR ȘI REGLEMENTAREA
POSTCONFLICTUALĂ

1.1. Analiza cadrului normativ privind rolul OSCE

O atenție deosebită în colectarea, investigarea și evaluarea rolului OSCE în prevenirea

conflictelor și în reglementarea postconflictuală postconflictuale am acordat-o, în primul rând,
cadrului normativ. Aspecte privind apariția, sistemul instituțional și experiențele OSCE, cu
privire la prevenirea și reglementarea postconflictuală, sunt prezente în documentele oficiale ale
OSCE, precum documentele generale ale constituirii, instituționalizării și dezvoltării CSCE și
mai târziu a formei sale avansate - OSCE, și în documentele specifice cadrului mecanismelor
CSCE/OSCE de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală.
Baza normativă privind rolul OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea
postconflictuală cuprinde: Recomandările Finale ale Consultărilor de la Helsinki sau așa numita
„Carte Albastră” (1973) [67], Actul Final de la Helsinki [68], Documentul final al Reuniunii
Follow-up a CSCE de la Viena [69], Documentul de la Copenhaga [70], Documentul de la Viena
[71], Carta de la Paris pentru o nouă Europă [72], Documentul CSCE Helsinki 1992. Provocările
schimbării [77], CSCE și Noua Europă [78], Documentul de la Budapesta [79]. Către un
parteneriat veritabil într-o nouă eră [79], Cartea securității europene pentru secolul XXI [148],
Spre o Organizație de Securitate și Cooperare în Europa mai activă [156], Declarația
Comemorativă de la Astana. Către o comunitate de securitate [162].
Prevederile stabilite de aceste documente au reprezentat un punct de referință pe
parcursul întregii cercetări, cuprinzând în acest context atât cadrul de emergență al CSCE/OSCE,
cât și cadrul fundamentelor și caracteristicilor CSCE/OSCE în prevenirea conflictelor și
reglementarea postconflictuală.
Alături de cadrul normativ oferit de actele constitutive, convenţiile, diversele hotărâri,
regulamente și declarații elaborate de OSCE, cercetarea a fost realizată și în baza tratatelor,
documentelor şi actelor internaţionale care au tangenţă directă cu OSCE. Actele emise de ONU,
printre care Carta ONU [215] și hotărârile Consiliului de Securitate al ONU de la 11 decembrie
1992 [219] și 30 mai 1996 [220] au fost deosebit de importante pentru analiza OSCE. Am
cercetat aceste documente pentru a identifica parametri generali în care se încadrează
operațiunile OSCE.

14
 De asemenea, analiza mecanismelor OSCE de prevenire a conflictelor și reglementare
postconflictuală este inițiată prin nivelul internațional, plecând de la analiza reperelor oferite de
Carta Națiunilor Unite, unde OSCE reprezintă singura organizație de securitate din Europa, în
sensul Capitolului VIII al Cartei ONU, fiind, în consecință, primul instrument de alertă timpurie,
de prevenire a conflictelor, de reglementare postconflictuală și de reconstrucție postconflict în
Europa. Premisele oferite de cadrul Cartei ONU sunt consolidate de documentele elaborate de
OSCE încă de la început. În acest context, documentele, deciziile, strategiile și rapoartele emise
de organismele specializate ale OSCE au contribuit la delimitarea parametrilor instituționali ai
OSCE: deciziile Consiliului de la Stockholm [76] și Summitului de la Helsinki din anul 1992
[77], documentele de la Viena din anul 1989 și 1990 [74], documentele reuniunii de la Moscova
din anul 1991, Documentul Reuniunii de la Moscova al Conferinței asupra Dimensiunii Umane a
CSCE [10], deciziile celei de-a patra reuniuni de la Roma din anul 1993, CSCE și Noua Europă -
Deciziile Reuniunii de la Roma [78].
Totodată, un instrument principal în operaționalizarea instituțională a conceptelor de
prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală, a fost reprezentat de rapoartele
reuniunilor de experți din cadrul OSCE, cum este cazul documentului de la Valletta din anul
1991, Raportul Reuniunii de Experți privind soluționarea pașnică a diferendelor [46] și
concluziile întâlnirii Consiliului Ministerial din Berlin, din anul 1991, Prima Reuniune a
Consiliului. Rezumatul Concluziilor [47].
Compendiul elaborat de Secretariatul OSCE din Viena în anul 2011 și intitulat OSCE
Mechanisms and Procedures [165] cuprinde un important reper de date normative, prin
încorporarea deciziilor și documentelor reuniunilor OSCE, cu privire la instrumentele de
prevenire a conflictelor, soluționare a conflictelor și reglementare postconflictuală.
Scopul principal al analizei acestor documente normative, care compun cadrul
emergenței, instituționalizării și etosului OSCE, este reprezentat de identificarea gradului în care
structurile și procesele Organizației au fost subiectul schimbării, adaptării și ajustării de-a lungul
celor aproape patru decade de existență și de a ilustra cadrul general pe care abordările OSCE de
prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală se axează.
Repere normative cheie privind cadrul procedural al Organizației sunt oferite de
diversele hotărâri, convenţii, regulamente, rapoarte, declaraţii și decizii elaborate sub egida
CSCE/OSCE. Astfel, documentele emise de deciziile Consiliului CSCE, desfășurat la Praga în
anul 1992, deciziile Consiliului CSCE desfășurat la Stockholm la sfârșitul aceluiași an, precum și
documentele și deciziile Consiliului Permanent al OSCE, constituie principalele instrumente de
analiză ale acestui cadru, în termeni normativi.

15
 În investigarea studiilor de caz, pe lângă actele elaborate de structurile și instituțiile
OSCE, am apelat și la documentele internaționale specifice, precum Acordurile de la Dayton.
Acordul-Cadru General pentru Pace în Bosnia și Herțegovina (1995), Acordul Cadru de la Ohrid
(2001) în cazul implicării OSCE în BiH sau actele juridice încheiate în cazul Transnistria,
incluzând aici Acordul cu privire la principiile de cooperare între Ministerul Afacerilor Interne
din Republica Moldova și Conducerea organelor afacerilor interne din Transnistria. Aceste
documente au fost necesare în interpretarea contextului și mai ales în delimitarea rolului jucat de
OSCE în cazul prevenirii conflictelor, respectiv în reglementarea postconflictuală.
Cu toate că documentele normative analizate formează un cadru vast, ușurința accesării
acestui tip de surse a avut un rol extrem de important în demersul cercetării. Astfel, prin
existența unei platforme electronice oficiale a Organizației, procesul de colectare a materialului
documentar de tip normativ a depășit barierele tradiționale care caracterizează multe dintre
activitățile care includ analize ale proceselor fundamentale. Colecțiile de documente oficiale
furnizate de OSCE cuprind aproape integral documentele emise de către aceasta, pornind de la
documentele cu privire la fundamentele sale constitutive, cât și documentele care ilustrează
cadrele actuale ale dezvoltărilor în cadrul OSCE și cadrul dimensiunilor sale de prevenire a
conflictelor și de reglementare postconflictuală în termeni specifici. Totodată, trebuie menționat
faptul că existența documentelor OSCE în format electronic este bazată în principal pe
considerentele transparenței și augmentării profilului Organizației, aspecte solicitate tot mai
frecvent în ultimele decade.
Documentele normative elaborate de OSCE, care nu se regăsesc însă în format
electronic, le-am regăsit în totalitate în volumele editate de Arie Bloed, From Helsinki to Vienna:
Basic Documents of the Helsinki Process din anul 1990, existentă în arhiva Brill [46], The
Challenges of Change: The Helsinki Summit of the CSCE and its aftermath, publicată în anul
1994 [47] și The Conference on Security and Co-operation in Europe. Basic Documents, 1993-
1995, publicată în anul 1997 [48]. Volumele editate de Arie Bloed redau formatul oficial al
documentelor emise de CSCE/OSCE în contextul summituri-lor sau reuniunilor organismelor
specializate ale statelor participante CSCE/OSCE, constituind o sursă de sprijin în analiza
cadrului normativ al Organizației.
În concluzie, prin analiza riguroasă a acestui cadru normativ, am încercat să unificăm
cei aproape patruzeci de ani de existență ai OSCE, oferind o imagine coerentă privind emergența
și dezvoltarea OSCE, o analiză completă a instrumentelor și a mecanismelor sale specifice de
prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală și un studiu cuprinzător în ceea ce
privește documentele utilizate de OSCE în activitățile sale practice de prevenire a conflictelor și

16
de reglementare postconflictuală. Studiul acestor surse normative ocupă o pondere semnificativă
în lucrare, reprezentând sursele primare ale lucrării.

1.2. Contribuții teoretice privind rolul OSCE

Aspecte cu privire la rolul OSCE în cadrul dinamicilor conflictuale internaționale au
fost abordate de cercetători autohtoni, dar, în mod special, de cercetători internaționali. Cele mai
multe lucrări și studii care au analizat rolul OSCE în cadrul internațional de securitate se
limitează însă doar la cadre generale și nu privesc în amănunt spre dinamica care compune
cadrul abordărilor OSCE în cazul prevenirii conflictelor și reglementării postconflict.
Literatura de specialitate autohtonă abordează rolul OSCE în prevenirea conflictelor și
reglementarea postconflictuală în termeni generali. Aspecte privind apariția și practica OSCE pot
fi regăsite, în special, în planul lucrărilor generale de drept internațional sau în cadrul studiilor
dedicate organizațiilor internaționale. Totodată, în spațiul autohton pot fi regăsite studii dedicate
unor cazuri particulare. În acest sens, repere privind rolul OSCE în cadrul dinamicilor de
securitate sunt reliefate de Victoria Arhiliuc prin lucrarea „Misiunea Organizației pentru
Securitate și Cooperare Europeană (OSCE) în Republica Moldova”. Lucrarea se regăsește în
volumul de studii Reprezentanțele organizațiilor internaționale în Moldova și oferă o imagine
detaliată asupra Misiunii OSCE în Republica Moldova [3].
Rolul OSCE este analizat și în cadrul lucrărilor semnate de Vitalie Gămurari, incluzând
aici studiul din anul 2015 „Statutul forțelor pacificatoare în dreptul internațional: Cazul
Republicii Moldova”. Studiul realizat de Vitalie Gămurari oferă o analiză bine documentată
privind tipologia, obiectivele și sarcinile misiunilor de menținere a păcii și baza juridică a
acestora, precum și un demers aprofundat privind evoluția conflictului transnistrean și rolul
OSCE în acest cadru.
În literatura de specialitate românească rolul OSCE este conturat în contextul lucrărilor
generale dedicate dreptului internațional, relațiilor internaționale sau studiilor de securitate. Dan
Vătăman prin lucrarea Organizații europene și euroatlantice publicată în anul 2009 [33], prezintă
fazele constituirii CSCE, evoluția CSCE în perioada post Război Rece, structurile, instituțiile și
acțiunile OSCE, dar și relația României cu Organizația. Capitolul dedicat OSCE constituie o
bază documentară valoroasă din punct de vedere teoretic, dar nu conturează însă planul
operațional al Organizației. Totodată, lucrarea semnată de Vasile Popa și Alexandra Sarcinschi,
Perspective în Evoluția Organizațiilor Internaționale de Securitate, publicată în anul 2007 [31],

17
evidențiază aspecte privind rolul OSCE într-un cadru limitat însă, cercetarea reliefând OSCE
doar ca unul din instrumentele internaționale de securitate.
Un rol proeminent aparține cercetătorului Ioan Crăciun, prin lucrarea Prevenirea
conflictelor și managementul crizelor publicată în anul 2006 [7]. El aduce contribuții importante
temei în analiză, având un rol important în special în cadrul teoretic al lucrării și al delimitării
dimensiunilor aflate în analiză. Lucrarea semnată de Crăciun aduce contribuții în ceea ce privește
teoria conflictului și crizei și referințe importante privind dinamica prevenirii conflictului și
managementul crizelor, aspecte subliniate în principal în capitolul secund al lucrării. Lucrarea se
remarcă și printr-un capitol distinct dedicat OSCE și dinamicilor de prevenire a conflictelor. În
capitolul V, lucrarea scrisă de Ioan Crăciun abordează cadrul apariției și evoluției OSCE,
sistemul instituțional și experiențele OSCE în dinamica prevenirii conflictelor și cadrul de
cooperare al OSCE cu ceilalți actori internaționali. Deși nu are un demers de cercetare focalizat
în termeni exclusivi pe dinamica OSCE, această carte este una dintre puținele lucrări din
literatura de specialitate românească care are meritul de a contura cadrul abordărilor Organizației
în ceea ce privește prevenirea conflictelor și reglementare postconflictuală.
Alături de aceste lucrări, literatura de specialitate românească aduce referințe generale
asupra cadrului internațional de securitate prin cărțile semnate de Teodor Frunzeti și Vladimir
Zodian (coord.), Lumea 2005. Enciclopedie politică și militară (studii strategice și de securitate)
[10], Teodor Frunzeti, Conflict și negociere în relațiile internaționale [9], Constantin Hlihor,
Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale contemporane [11] și prin seria
volumelor dedicate dinamicii internaționale de securitate, publicate sub coordonarea prof.
Constantin Mooștoflei: Politici și geostrategii în gestionarea conflictualității (2008), Stabilitate și
securitate regională (2009), Perspective ale Securității și Apărării în Europa (2009). Din cadrul
acestor volume, se remarcă articolele lui Gabriel Anghel, „Evoluţii în politica de securitate şi
apărare la început de secol” [1], Olimpiodor Antonescu, „Coordonate ale evoluției mondiale,
între securitate și conflictualitate” [2], Mirela Atanasiu, „Evoluția Mediului de Securitate în
contextul geopolitic post-război rece” [4], Anelis-Vanina Istrătescu, „Legitimitatea mijloacelor
pașnice și militare de rezolvarea a crizelor contemporane” [13], Mihai Marcel Neag, „Posibile
soluții de rezolvarea a conflictelor viitoare” [27] și Petru Pah „Principalele organizații
internaționale de securitate și rolul lor în organizarea și desfășurarea operațiilor multinaționale”
[29]. Aceste studii sunt importante datorită perspectivelor actuale pe care le aduc în atenție,
accentuând multiplicările și adâncirea interdependențelor globale, dar tratează doar tangențial
aspecte privind rolul OSCE în dinamica internațională de securitate.

18
 În ceea ce privește literatura de specialitate internațională un rol deosebit de important
în analiza OSCE o are lucrarea, The Helsinki Process: Negotiating Security and Cooperation in
Europe, semnată de John Fry [98]. Lucrarea lui John Fry aduce analiza apariției CSCE/OSCE și
este importantă pentru construirea cadrului emergenței și instituirii procesului CSCE/OSCE,
fiind preocupată, în principal, de logica AFH și a contribuțiilor pe care aceast document l-a adus
cadrului internațional de securitate. Deși nu oferă o contribuție specifică cadrului de prevenire și
reglementare postconflictuală, lucrarea publicată de John Fry în anul 1993 aduce o contribuție
importantă în înțelegerea dinamicii emergenței OSCE.
Jonathan Cohen, prin lucrarea Conflict Prevention in the OSCE: An Assessment of
Capacities [65], din anul 1998, aduce o contribuție importantă în transpunerea ansamblului
caracteristicilor specifice ale Organizației și a principiilor fundamentale pe care acțiunile OSCE
sunt întemeiate în abordarea conceptelor de prevenire a conflictelor și de reglementare
postconflictuală. Lucrarea lui Cohen este printre puținele lucrări ample, oferite de literatura de
specialitate în cercetarea dimensiunii de prevenire a conflictelor în viziunea OSCE. Lucrarea este
bazată pe o metodologie riguroasă care cuprinde analize instituționale și empirice, reușind să
surprindă cu exactitate detalii importante cu privire la abordarea și rolul Organizației în cadrul
acestei dimensiuni. Valențele și importanța acestei lucrări nu sunt puse la îndoială, însă ceea ce
trebuie subliniat este necesitatea continuării acestor demersuri și în decada prezentă. Studiul
efectuat de Cohen datează încă din anul 1998 și deși a fost unul critic din punct de vedere al
importanței sale pentru literatura dedicată subiectului, schimbările și provocările care au apărut
în cadrul internațional de securitate al ultimei decade, precum și evoluțiile cadrului instituțional
și mecanismelor OSCE, readuc în prim plan necesitatea analizelor de această anvergură.
O altă contribuție importantă este semnată de David J. Galbreath și publicată în anul
2007 [99]. Lucrarea lui Galbreath intitulată, The Organization for Security and Cooperation in
Europe oferă o metodologie cuprinzătoare și o analiză detaliată cu privire la OSCE. Lucrarea
ilustrează atât cadrul emergenței și evoluției OSCE, cât și cadrul mecanismelor și metodelor
folosite de Organizație în abordarea dimensiunilor conflictuale. Analiza semnată de Galbreath
consolidează în principal cadrul teoretic de referință al analizei operaționalizării instituționale.
Cu toate acestea, în termeni specifici ai prezentei analize, lucrarea lui Galbreath propune o
interpretare mult prea cuprinzătoare cu privire la OSCE și nu se oprește asupra unei dimensiuni
specifice și a rolului pe care OSCE îl joacă într-un cadru specific. Astfel, deși lucrarea lui David
J. Galbreath constituie o lucrarea importantă a literaturii de specialitate, nu putem vorbi de o
asemănare, în termeni metodologici, între această lucare și demersul prezent de cercetare.
Cercetarea realizată de Galbreath oferă o analiza a OSCE în termeni generali, în contrapoziție cu

19
dimensiunile specifice ale prezentei lucrări, care privesc către rolul OSCE doar în ceea ce
privește prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală.
Fergus Carr și Theresa Calan în lucrarea din anul 2002, Managing Conflict in the New
Europe [61]. The Role of International Institutions, cercetează rolul OSCE, dar, în acest caz
vorbim de un demers general de cercetare, de o analiză vastă și în același timp limitată pentru
analiza în cauză. Acest antagonism este definit, pe de o parte, de integrarea cuprinzătoare, sub
aceeași umbrelă, a paletei instituțiilor și organizațiilor internaționale, iar pe de altă parte, de
alocarea unor resurse limitate cadrului specific OSCE.
Volumul editat de Michael Bothe, Natalino Ronzitti, Alan Rosas, „The OSCE in the
Maintenance of Peace and Security: Conflict Prevention, Crises Management alnd Peaceful
Settlement of Disputes”, din anul 1997, ilustrează sistemului instituțional al OSCE și aduce
referințe privind capacitatea Organizației de a răspunde securității internaționale în schimbare.
Prin urmare, articolele cuprinse în volum aduc importante contribuții cu privire la mecanismele
specifice ale OSCE, diferitele proceduri pe care abordarea OSCE este bazată, precum și
importante referințe cu privire la rolul dimensiunii umane în prevenirea conflictelor. Volumul
reliefează și studii de caz remarcabile privind conflictele din Nagorno-Karabah, și rolul OSCE în
implementarea „Acordurilor de la Dayton” în cazul Bosniei și Herțegovinei [44; 187; 201].
Articolele publicate în acest volum aduc nume ale cercetătorilor și oamenilor politici
importanți în procesele OSCE, prezentate din perspective diferite. Articolul semnat de Merja
Penikainen, „The role of the human dimension of the OSCE in conflict prevention and crisis
management”, articolul lui Michael Bothe „The various dispute settlement procedures-general
international law and OSCE practice”, Berthold Meyer, „Dispute settlement procedures and
crisis management”, Mario Sica cu „The role of the OSCE in the former Yugoslavia after the
Dayton Peace Agremeent”, Allan Rosas și Timo Lahelma „OSCE long-term missions”, sunt doar
câteva din articolele cheie ale lucrării. Prin articolele comprehensive, volumul editat de Michael
Bothe, Natalino Ronzitti și Alan Rosas, reușește să aducă o contribuție importantă literaturii de
specialitate. Această lucrare este, de altfel, printre puținele demersuri care contribuie la literatura
specifică cu privire la rolul OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală.
Un alt volum internațional de importanță pentru subiectul temei a fost publicat în anul
2006 de David T. Mason și James D. Meernik și intitulat Conflict Prevention and Peacebuilding
in Post-War societies. Sustaining the peace. De importanță particulară este articolul lui Bruce
George și Anthony McGee, „The OSCE`s approach to conflict and post-conflict rehabilitation”,
care reușește să ilustreze într-o manieră concisă aspecte esențiale privind rolul OSCE în cadrul
conflictual internațional [103].

20
 Seria volumelor internaționale cu rol important în consolidarea temei de cercetare
cuprinde și volumul „Preventing Conflict in the Post-Communist World: Mobilizing
International and Regional Organizations”, editat de Abram Chayes, Antonia Handler Chayes în
anul 1996. În cadrul acestui volum se remarcă articolul de Diana Chigas, Elizabeth McClintock
și Christophe Kamp, „Preventive Diplomacy and the Organization for Security and Co-operation
in Europe: Creating Incentives for Dialogue and Cooperation” [64].
Un alt studiu care merită atenție este cel realizat de Institutul de Cercetare a Păcii din
Oslo (PRIO), intitulat Conflicts in the OSCE area și publicat în anul 2004. Studiul realizat de
PRIO a avut un rol important, în special, în conturarea celor patru studii de caz [113]. În primul
rând, studiul a ajutat la identificarea concisă a contextelor teritoriale și istorice ale studiilor de
caz, în reliefarea cauzelor structurale ale conflictelor și în delimitarea factorilor care au condus la
escaladarea tensiunilor sau la creșterea potențialului de escaladare. În al doilea rând, studiul oferă
reflecții importante cu privire la inițiativele internaționale, incluzând evidențe cu privire la rolul
OSCE în aceste dinamici. Studiului Institutului din Oslo, prin îmbinarea cadrului evolutiv-
structural al OSCE, împreună cu rolul Organizației în termeni practici, este o lucrare cheie a
analizei procedurale a termenilor de prevenire a conflictelor și reglementare postconflictuală în
perspectiva OSCE. Intervalul cuprins de studiul PRIO s-a oprit însă cu o decadă în urmă, iar
evoluțiile ultimilor ani solicită nevoia continuării analizei rolului OSCE în cadrul acestor
dinamici.
În ceea ce privește conturarea cadrului conceptual și premisele teoretice ale analizei, am
analizat lucrările semnate de semnate de Cecilia Bailliet, Security: A Multidisciplinary
Normative Approach [39] și Ferguss Carr și Theresa Calan, „Managing Conflict in the New
Europe. The Role of International Institutions [61]. Lucrările aduc o contribuție importantă
coordonatelor internaționale de securitate, acordând spații cuprinzătoare cadrelor conflictuale și
instituționale internaționale generale. De menționat și contribuția adusă coordonatelor
internaționale de securitate articolele și lucrările lui Barry Buzan, „Peace, Power and Security:
Contending Concepts in the Study of International Relations”, din Journal of Peace Research și
Barry Buzan, Ole Oæver, Jaap de Wilde, Securitatea: un nou cadru de analiză, din anul 2011,
care au adus viziuni noi asupra sistemului internațional, prin avansarea perspectivelor privind
lărgirea sferei de securitate [58; 59]. Aceste studii integrează dinamica politică cu cea militară,
economică și socială și conferă un cadru fundamental pentru înțelegerea rolului OSCE în cadrele
conflictuale în contextul studiilor de caz. Deși aceste lucrări nu se axează pe OSCE, ele
furnizează contribuții importante în ceea ce privește cadrul internațional de securitate.

21
 Lucrarea Contemporary conflict resolution din anul 2011, semnată de Oliver
Ramsbotham, Tom Woodhouse, Hugh Miall, cuprinde tendințele curente de analiză a
conflictelor, având un rol important în construirea cadrului conceptual al lucrării [195]. Totodată,
lucrarea lui Peter Wallensteen, „Reassessing Recent Conflicts: Direct versus Structural
Prevention” [225], lucrările editate de Osler Hampson, David P. Barash, Charles Webel, Peace
and conflict studies (2002) [40] și David Carment, Albrecht Schnabel (eds.), Conflict
Prevention: Path to peace or grand illusion? (2003) contribuie la dimensiunea teoretică a tezei
[60].
În elucidarea conceptelor aflate în analiză, am utilizat și instrumente conexe de
cercetare, precum Dictionary of Law: over 8.000 terms clearly defined, de Ned Beale și Heather
Bateman, din anul 2007 [41], Thesaurus and Glossary of early warning and conflict prevention
terms, de Alex P. Schmid din anul 1998 [203] și The Blackwell Dictionary of Sociology, de Allan
G. Johnson din anul 2000 [117].
Trei lucrări de referință sunt cele ale cercetătorului norvegian, Johan Galtung:
„Violence, Peace, and Peace Research”, din Journal of Peace Research [100], Peace by peaceful
means: peace and conflict, development and civilization [101], Violence, War and Their Impact:
On Visible and Invisible Effects of Violence [102]. Aceste lucrări au fost fundamentale în
conturarea modelor teoretice. Johan Galtung, introducea modelul „triunghiului conflictului” și
„triunghiului violenței”. Conflictul era perceput astfel ca un proces dinamic, în care cele trei
componente (contradicțiile, atitudinea și comportamentul, respectiv violența directă, violența
culturală și violența structurală) se modifică permanent și se influențează reciproc. Fiecare nod al
triunghiului constituie intrări posibile pentru a influența conflictul și a-l soluționa. Modelele
schematice introduse de Galtung au o aplicabilitate amplă, variind de la situațiile de război, până
la violența domestică, discriminarea rasială sau conflictele violente distructive, oferind un
important reper analitic cadrului analizei empirice.
Michael S. Lund, prin „Conflict Prevention: Theory in pursuit of policy and practice”,
în lucrarea editată de Jacob Bercovitch, Victor Kremenyuk, I. William Zartman, The Sage
Handbook of conflict resolution, din anul 2008, realizeazã un model etapizat al ciclului de viață
al conflictelor și determină punctul optim, în ceea ce privește inițierea acțiunilor de prevenire
[132]. De remarcat și studiile semnate de Aubert Vilhelm, „Competition and disensus: Two types
of conflict and conflict resolution” [237], publicat în Journal of Conflict Resolution în anul 1963.
Deși studiul datează de mai bine de jumătate de secol, ele au un rol important și în cadrul
dinamicilor prezente. Perspectivele și modele pe care acest studiu le propune consolidează în
mod semnificativ literatura de specialitate.

22
 În ceea ce privește elucidarea cadrului conceptual, un rol important este deținut de
spațiul francez: Jean-Louis Dufour, Les crises internationales de Pékin (1900) à Bagdad (2004),
din anul 2004 [92], Jean-Cristophe Romer, Detente et Rideau de Fer, publicată în anul 1984
[199] și studii recente, precum lucrarea editată de Robert Muggah, Security and Post-conflict
reconstruction: Dealing with fighters in the aftermath of a war, din anul 2009 [138].
Cu referire la cadrul emergenței și evoluției CSCE/OSCE, alături de actele normative,
deosebit de importante au fost și articolele publicate în bazele de date internaționale. Accesul la
prestigioasele baze de date electronice precum JSTOR, Proquest, EBSCOhost, SCOPUS,
HeinOnline, DOAJ, ICAAP, au facilitat accesul la articolele publicate de sfera academică
internațională. Articolele regăsite în bazele de date internaționale se remarcă prin intervalul vast
de timp acoperit. Am consultat astfel lucrări din anii emergenței CSCE, până la articole care au
rolul de a aborda dinamicile prezente ale OSCE.
Printre cele mai notabile contribuții se numără articolul semnat de articolul lui Thomas
Buergenthal, „Copenhagen: A Democratic Manifesto”, publicat în World Affairs și articolul „The
Copenhagen Meeting: A New Public Order for Europe”, publicat în același an în jurnalul Human
Rights Law Journal [54; 55].
Cele mai recente cercetări în domeniu sunt semnate de Niels Blokker, „International
Organizations and their Members”, publicat în International Organizations Law Review, în anul
2004 [50], Aryo Makko, prin articolul „Multilateralism and the Shaping of an active foreign
policy. Sweden during the preparatory phase of the CSCE”, publicat în Scandinavian Journal of
History [135], în septembrie 2010, Thomas Fischer, „A mustard seed grew into a bushy tree'.
The Finnish CSCE initiative of 5 May 1969”, publicat în Cold War History, în anul 2009 [95],
Angela Romano, „Détente, Entente, or Linkage? The Helsinki Conference on Security and
Cooperation in Europe in U.S. relations with the Soviet Union”, din Diplomatic History, publicat
în septembrie 2009 [198], și Marianna M. Eviodieva, „OSCE: The Military-Political Dimension,
Status, Trends”, articol publicat în International Affairs: A Russian Journal of World Politics,
Diplomacy & International Relations, în anul 2011 [94].
Un alt instrument deosebit de important, în conturarea emergenței, dar și în analiza
cadrului instituțional al OSCE a fost oferit de Manualul publicat de Secretariatul General al
OSCE din Viena, în anul 2007: OSCE Handbook [159]. În urma analizei Manualului
Organizației am reconfirmat pașii constitutivi ai Organizației, am studiat procesele sale de
dezvoltare, am conturat cadrul evoluției instituționale și am desprins, în contextul analizei
empirice, date importante cu privire la misiunile OSCE de teren și mandatele acestor misiuni.
Manualul OSCE a reprezentat un reper important al cercetării, atât în cadrul operaționalizării

23
instituționale, cât și în ceea ce privește operaționalizarea procedurală a conceptelor, din
perspectiva OSCE.
Un jurnal remarcabil în ceea ce privește etosul OSCE este Helsinki Monitor, publicat
periodic de Brill și dedicat exclusiv studiilor ce privesc analiza OSCE și a organismelor sale
specializate. Înființat încă din anul 1990, jurnalul este o moștenire a procesului de la Helsinki,
prin oferirea de articole și rapoarte cu privire la evoluțiile din cadrul OSCE, reprezentând o sursă
primară de referință privind procesele ce privesc OSCE. În consecință, cea mai mare parte a
datelor referitoare la caracteristicile sau etosul OSCE am colectat-o din articolele publicate în
jurnalul Helsinki Monitor. De remarcat sunt articolele lui Rob Zaagman, „OSCE conflict
prevention and the economic and environmental dimension”, din anul 1999, care oferă
importante date cu privire la caracteristicile Organizației [236].
Articolul semnat de Zaagman ilustrează impunerea abordării comprehensive a
securității, bazată pe înțelegerea că protecția și promovarea drepturilor omului și a libertăților
sale fundamentale, sau aspectele economice sau cele legate de mediul înconjurător, sunt la fel de
importante pentru pacea și securitatea internaţională, ca și factorii de natură politică și militară.
Zaagman accentuează principiul securității cuprinzătoare, oferind o analiză extrem de importantă
pentru cadrul actual care definește Organizația. Tot în Helsinki Monitor am regăsit interviul
realizat de Wolfgang Zellner, „Interview with Ambassador Wilhelm Höynck, Former Secretary
General of the OSCE” [2237]. Articolul este important prin așa numita „perspectivă din
interior”, pe care o aduce. Articolul semnat de Timo Lahelma, „The OSCE's role in conflict
prevention: The case of Estonia”, din anul 1999 [127] și Vahram Abadjian, „Towards a new
strategic goal: The OSCE and the dialogue of civilizations” [34], publicat în anul 2006, Aaron
Rhodes, „The OSCE Human Dimension at a crossroads”, publicat în anul 2007 [197], în același
jurnal, consolidează literatura de specialitatea oferită de periodicul Helsinki Monitor. Deși
contribuția extrem de importantă adusă de articolele, studiile, interviurile și rapoartele publicate
de Helsinki Monitor este evidentă, limitele aferente publicațiilor de acest gen reprezintă un
decalaj semnificativ în cercetarea cu privire la rolul OSCE în prevenirea conflictelor și
reglementarea postconflictuală.
Deosebit de importante au fost și articolele prezentate în cadrul seminariilor și
forumurilor internaționale. Walter A. Kemp și Dennis Sammut, „Rethinking the OSCE:
European Security after Budapest”, publicată în Confidence building matters (1995) [122] și
Walter A. Kemp „Making Sense of the CSCE”, lucrare prezentă în cadrul Federal Trust
Discussion Paper (1994) [120] și lucrările Forumului Internațional de Securitate organizat de
Centrul pentru Studii de Securitate din Zurich, Monika Wohlfeld, „The OSCE as a Primary

24
Instrument of Conflict Prevention in Europe: Achievements and Limitations of the OSCE's
Preventive Action” (2007) [231] au adus o contribuție importantă.
Poate cea mai remarcabilă contribuție, alături de actele normative, este cea a
compendiului elaborat de Secretariatul OSCE din Viena în anul 2011. Intitulat OSCE
Mechanisms and Procedures [36], acest compendiu prezintă sursele normative, așa cum am
menționat în analiza cadrului normativ, dar oferă și repere conexe din cadrul științific, care
consolidează prevederile normative. Compendiul elaborat de Secretariatul OSCE structurează
mecanismele OSCE în patru categorii specifice: mecanismele specifice dimensiunii umane,
mecanismele de avertizare timpurie, mecanismele de prevenire a conflictelor și mecanisme
privind reglementarea postconflictuală.
Cadrul operaționalizării instituționale a OSCE a fost analizat și în contextul rapoartelor,
declaraţiilor oamenilor din teren și oamenilor politici care au ocupat funcţii de conducere în
cadrul OSCE. Însemnările și discursurile ÎCMN al OSCE, exemplificate de prezentarea lui Max
van der Stoel, în cadrul seminarului CSCE cu privire la avertizarea timpurie și diplomația
preventivă, desfășurat la Varșovia între 19-21 ianuarie 1994 și publicat în „Buletinul Biroului
pentru Instituții Democratice și Drepturile Omuluial CSCE”, din același an, a adus un punct
analitic obiectiv asupra acestor instrumente, lipsit de interpretările sau evaluările diferitelor voci
politice sau academice internaționale [124]. Tot în acest cadru se integrează și declarația semnată
de Arie Bloed, „Early warning, conflict prevention and resolution, crisis management and post-
conflict rehabilitation, including the use of the relevant OSCE tools”, susținută în cadrul sesiunii
de lucru a conferinței anuale de la Viena, desfășurată în intervalul 1-2 iulie 2008 [49].
O contribuție importantă a fost adusă și de analizele și studiile publicate de anuarele
Organizației, OSCE Yearbooks, publicate de Institutul de Cercetare pentru Pace și Politica de
Securitate de la Universitatea din Hamburg. Astfel, despre securitatea cooperativă a scris
Oleksandr Pavlyuk, „The Platform for Co-operative Security: Ten Years of Co-operation”, în
anuarul din anul 2009 [185]. Tot în anuarul OSCE publicat în anul 2009 de Institutul de
Cercetare pentru Pace și Politica de Securitate de la Universitatea din Hamburg, a scris și Alice
Ackermann, „OSCE Mechanisms and Procedures Related to Early Warning, Conflict Prevention,
and Crisis Management” [36], care pe lângă cadrul descriptiv, punctele empirice prezentate în
lucrare, constituie o reflecție importantă a rolului OSCE în prevenirea conflictelor și
reglementarea postconflictuală.
De asemenea, lucrarea editată de Natalie Mychajlyszyn, Twisting Arms and Flexing
Muscles Humanitarian Intervention and Peacebuilding in Perspective (2005), a adus o
remarcabilă contribuție privind funcțiile și mecanismele OSCE de prevenire a conflictelor și de

25
reglementare postconflictuală [140]. Lucrarea contribuie în special în cadrul dimensiunii umane
la prevenirea conflictelor.
Un punct important ce se desprinde din analiza cadrului teoretic privind etosul OSCE
este aportul minim adus literaturii de specialitate, de cadrul cercetărilor autohtone. În ciuda
importanței OSCE pe scena internațională, și în dinamicile de securitate, studiile și analizele cu
privire la acest cadru se regăsesc doar în capitaluri minimale în literatura academică autohtonă.
Această deficiență evidențiază necesitatea de a realiza acest studiu și de a aprofunda
perspectivele cu privire la rolul OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea de natură
postconflictuală.
Trecând de la practica discursivă a emergenței, evoluției și instituționalizării OSCE, la
practica Organizației în teren sau operaționalizare procedurală a celor două dimensiuni
conflictuale, am apelat la un cadru extins de cercetare. Analiza procedurală în perspectiva OSCE,
nu se limitează la coordonatele unui singur studiu de caz, ci integrează serii diferențiate.
Selectarea studiilor de caz care compun studiul operaționalizării procedurale este bazată pe
eterogenitatea cazurilor, aducând perspective multiple și evidențiind cel mai bine caracterul
holist al rolului OSCE în prevenirea conflictelor și în reglementarea postconflictuală. Tiparele
analitice cuprinzătoare ale studiilor de caz, bazate pe algoritmuri complexe, a determinat
implicarea unei vaste literaturi care a inclus, în principal, cadrul științelor juridice, studiilor de
securitate, relațiilor internaționale, științelor politice și istoriei. Pentru că literatura cu privire la
rolul OSCE în prevenirea conflictelor sau în reglementare postconflictuală nu încorporează studii
compacte, analiza este bazată pe utilizarea unei varietăți ample de metode de colectare a datelor
și tehnici de analiză, pentru a produce dovezi obiective și pentru a furniza răspunsuri reale la
întrebările de cercetare, oferind oportunitatea de a triangula date, în scopul de a valida și
consolida rezultatele cercetării. Am constituit baza documentară științifico-teoretică prin
agregarea și analiza de studii relevante în aceste segmente. Această bază documentară a furnizat
un cadru interdisciplinar extrem de important în operaționalizarea obiectivă a conceptelor în
viziunea OSCE. Cu alte cuvinte, documentarea sau demonstrarea convergenței este realizată din
serii de date provenite din surse diferite, cu rolul de a descoperii linii convergente ale demersului
analitic, evidențiind validitatea rezultatelor cercetării.
Bazele de date internaționale, prin articolele lui Gregory Flynn și Henry Farrell,
„Piecing Together the Democratic Peace: The CSCE, Norms and the 'Construction' of Security in
Post-Cold War Europe” (1999) [96], publicat în International Organization, Brian G. Williams,
„A Cornunity Reimagined: The Role of 'Homeland' in the Forging of National Identity: The Case
of the Crimean Tatars” (1997) [228], publicat în Journal of Muslim Minority Affairs, Marius

26
Vahl și Michael Emerson, "Moldova and the Transnistrian Conflict” (2004) [223], publicat în
Journal on Ethnopolitics and Minority Issues in Europe, Jacek Wróbel, „Armed Conflicts in the
Post-Soviet Region. Present Situation. Prospects for Settlement. Consequences – Transnistria”
[234] din anul 2003, sunt doar câteva exemple dintre articolele care au adus contribuții
remarcante în construirea cercetării studiilor de caz.
Jurnalul academic dedicat Organizației, Helsinki Monitor, a adus analize cu privire la
rolul OSCE în Ucraina, Natalie Mychajlyszyn, „The OSCE in Crimea” (1998), în Republica
Moldova [139], William Hill, „Making Istanbul a Reality: Moldova, Russia, and Withdrawal
from Transnistria” (2002) [111] și rolul Organizației în Bosnina și Herțegovina, Valery Perry, „A
decade of the Dayton Agreement and the OSCE Mission to Bosnia and Herzegovina: Reflections
and prospects” (2005) [189]. Analizele pe care aceste articole le aduc, sunt extrem de importante,
prin cuprinderea de date din teren și prin sublinierea unor detalii importante în definirea rolului
OSCE în aceste cazuri. Deficiențele ce țin de întinderea restrânsă a acestui gen de publicații
reprezintă însă un impediment notabil în reliefarea rolului OSCE în prevenirea conflictelor și
reglementarea postconflictuală.
Deosebit de importante au fost și articolele publicate în numărul întâi din anul 2010 al
revistei oficiale a Organizației, OSCE Magazine. Niels Petersen și Maria Brandstetter, prin
articolul „Crimea’s past catches up with its present: Protecting people from explosive remnants
of war” [192] și Patricia N. Sutter, prin articolul „Crimean NGO starts them young: Building
bridges in a multi-ethnic neighbourhood” au reprezentat o sursă extrem de importantă în studiul
de caz dedicat Peninsulei Crimeea [209].
Rapoartele anuale ale CSCE/OSCE au reprezentat sursa principală a cercetării în
capitolul patru. Rapoartele aduc o contribuție remarcabilă în ceea ce privește desfășurarea
activităților în cadrul misiunilor de teren, semnalând atât contribuția pe care OSCE o aduce
cadrelor specifice, cât și deficiențele sau problemele pe care Misiunile OSCE le întâmpină în
cazul misiunilor de teren. În construirea studiilor de caz am apelat la rapoartele OSCE din 1994
până la cel mai recent raport emis de OSCE în anul 2012 [145; 181].
Bilanțul cadrului teoretic, accentuează informații diverse despre OSCE în plan general,
dar analize minimale despre rolul Organizației în prevenirea conflictelor și în reglementarea
postconflictuală, în particular, oferite de cercetările spațiului autohton. De asemenea, cercetările
din spațiul internațional oferă analize lacunare privind cele două dimensiuni ale conflictului în
viziunea și practica OSCE. În acest context, problema științifică pe care prezenta lucrare își
propune să o soluționeze, este realizarea unui demers aprofundat privind procesele și fazele
specifice de intervenție în termeni de prevenire și de reglementare postconflictuală, în cadrul

27
OSCE. Mai precis, în vederea soluționării problemei de cercetare, scopul cercetării este de a
realiza o cercetare științifică complexă privind rolul pe care OSCE îl joacă în dinamicile de
prevenire a conflictelor și în reglementarea postconflictuală, analizând atât dezvoltarea
instituțională a OSCE prin cercetarea mecanismelor și procedurilor aplicabile în cadrul celor
două dimensiuni, cât și operaționalizarea procedurală sau empirică a conceptelor, care analizează
rolul Organizației în cele patru arii conflictuale, dedicate studiilor de caz.
În îndeplinirea scopului cercetării, lucrarea își propune următoarele obiective:
- de a explica limitele conceptuale ale termenilor în analiză, având în vedere
caracterul complex al cadrului internațional de securitate contemporan. Tiparele tradiționale de
prevenire a conflictelor sau de reglementare postconflictuală înglobează astăzi noi planuri pe
lângă componenta strict militară, de aceea identificarea sensului, tendinţelor şi direcțiilor de
evoluţie ale termenilor se impune ca punct cheie în identificarea modalităților de a aborda aceste
cadre în conformitate cu normele internaționale;
- de a examina logica constituirii și dezvoltării Organizației determinând premisele
fundamentale pe care abordările OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea
postconflictuală sunt întemeiate;
- de a elucida caracteristicilor instituționale ale abordării OSCE, evaluând
mecanismele, măsurile și procedurile specifice de prevenire a conflictelor și de reglementare
postconflictuală;
- de a analiza formele de punere în aplicare a mecanismelor juridice ale OSCE în
prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală, prin organizarea și sistematizarea
punctelor de convergență și divergență în aria studiilor de caz;
- de a formula recomandări menite să răspundă întrebărilor privind rolul și
capabilitățile OSCE în viitoarele situații de tensiune și conflict în arena internațională.

1.3. Delimitări conceptuale și metodologice

Ce este conflictul și ce este criza, care sunt etapele și care este dinamica celor două
fenomene, care este obiectivul și aplicabilitatea acțiunii preventive, respectiv a reglementării
postconflict, sunt întrebările cheie în jurul cărora discursul conceptual al temei este construit.
Analiza conceptuală a acestor noțiuni are rolul de a sublinia accepțiunile juridice ale termenilor
aflați în analiză.
Paradigmele post-război rece au consemnat trecerea de la ameninţări la riscuri de
securitate, tranziția de la aspecte de natură strategică și militară, la dileme societale, non-militare,

28
prevalent etnice și confesionale. Pe lângă transformarea parametrilor de securitate, ultimele
decenii au reliefat și creșterea în complexitate și dinamism, a vieții internaționale contemporane,
impulsionată de multiplicarea variabilelor și actorilor care ghidează acești parametri. În termeni
metaforici, lumea actuală este una fragilă, o lume confuză, asemănată cu un tablou de Picasso, cu
multiple linii conflictuale, cu diferite faze și nivele de manifestare, și nicidecum întruchiparea
unui chip armonios. Dincolo de aceste linii metaforice, conflictele nu reprezintă doar un
construct teoretic abstract, ci sunt o parte inerentă a vieții sociale, un fenomen universal,
înrădăcinat încă de la apariția lumii la toate nivelurile de conviețuire umană.
Din punct de vedere etimologic noțiunea de „conflict” cunoaște două accepțiuni, cu
ample valențe complementare. În conformitate cu prima accepțiune, noțiunea de conflict provine
din verbul latin „confingere” care înseamnă ciocnire, polemică sau luptă, în timp ce în
conformitate cu cea de-a doua accepțiune, termenul îşi are originea în cuvântul latin „conflictus”,
explicat ca fiind treapta de maximă intensitate în evoluţia contradicţiilor antagoniste. În
accepțiunea juridică, conflictul apare definit în termeni simpli, ca un „dezacord al părților cu
privire la un anumit aspect” [41, p. 63], în timp ce în glosarul dedicat special conceptelor de
avertizare timpurie și prevenire a conflictelor, noțiunea de conflict definește „o situație socială,
în care cel puțin două părți (indivizi, grupuri, state) sunt implicate și luptă pentru obiective
incompatibile sau luptă pentru același obiectiv, care poate fi atins doar de o singură parte” [203,
p. 11]. O altă definiție a glosarului subliniază faptul că „termenul de conflict este prezent când
una sau mai multe părți consideră că interesele lor sunt incompatibile, exprimă atitudini ostile,
sau urmăresc interesele lor prin acțiuni ce afectează celelalte părți. Aceste părți pot fi grupuri
mici sau mari, precum și țări” [203]. În mod explicit sau implicit, toate definițiile despre conflict,
accentuează incompatibilitatea părților aflate în conflict.
Dezvoltarea studiilor dedicate conceptului de conflict au condus la o clasificare variată a
conceptului, delimitând conflictele fie în funcție de caracteristicile lor de bază, fie în ceea ce
privește natura lor determinantă, modul lor de manifestare sau în funcție de actori implicați în
cadrul conflictual. Invocarea acestor cadre conceptuale are un rol deosebit de important în
organizarea informațiilor cu privire la conflict și în facilitarea termenilor de analiză empirică.
Astfel, în ceea ce privește baza conflictelor, se disting două tipuri de conflicte, conflictul
de interese și conflictul de valori sau convingeri, deși clasificarea concretă a cazurilor aparținând
unui anumit tip de conflict este uneori dificil de demarcat [224, p. 27]. Un conflict de interese
dintre doi actori se datorează unei situații de deficit, unde atât actorul A, cât și actorul B, doresc
„același lucru”, dar nu există suficiente disponibilități ca fiecare să aibă ceea ce dorește. Între
conflictele internaționale legate de aceste „bunuri” tangibile se disting cele referitoare la teritorii,

29
în cadrul cărora problemele de secesiune au devenit dimensiunea cea mai activă de manifestare
violentă, la care se adaugă controlul asupra guvernelor și conflictele de natură economică. Nu
toate conflictele se bazează însă pe aspecte materiale, așa cum exemplifică cea de-a doua
categorie sau conflictul de valori, care se bazează pe un dezacord privind statutul normativ al
obiectului în cauză [224, p. 29]. Conflictele etnice, la care se adaugă cele confesionale sau
ideologice, pun în evidență lipsa termenilor materiali și importanța cadrului de valori, fiind în
fapt cele mai frecvente conflicte ale deceniilor post-război rece.
În ceea ce privește evaluarea părților aflate în conflict, se disting conflictele de natură
simetrică și conflictele de natură asimetrică. Așa cum evidențiază și terminologia folosită în
delimitarea celor două dimensiuni, prima categorie se desfășoară între părți relative similare, în
timp ce cea de-a doua categorie se referă la eterogenitatea părților. Mai precis, conflictele
asimetrice se referă la manifestările între o majoritate și o minoritate, sau între un guvern stabilit
și o formațiune de rebeli. În acest context, rădăcinile conflictului nu rezidă în mod specific în
problemele și interesele care pot diviza părțile, ci mai ales în structura relației dintre aceștia [195,
p. 17].
În termeni internaționali, definiția de lucru a tezei este reprezentată de situația în care
interesele conflictuale între doi sau mai mulți actori, nu în mod necesar actori statali, au condus
sau există o probabilitate semnificativă, de a conduce spre cadrul tensiunilor armate deschise. Un
model teoretic influent în analiza conflictuală a fost inițiat de către cercetătorul norvegian, Johan
Galtung, prin modelul „triunghiului conflictului”. El sugera perspectiva de a privi conflictul ca
un triunghi, unde contradicțiile (c) atitudinea (a) și comportamentul (b/ behavior) constituie
nodurile sale. În viziunea propusă de Galtung, contradicția se referea la baza situației de conflict,
care includea incompatibilitatea reală sau percepută între părțile implicate în conflict sau
nepotrivirea între valorile sociale și structura socială. Atitudinea, sau cel de-al doilea nod,
definea percepțiile părților, care puteau fi de natură pozitivă sau negativă, incluzând elemente de
natură emotivă, cognitivă și conotativă. Cea de-a treia componentă a triunghiului,
comportamentul, definea parametrii de cooperare și coerciție, mai precis, gesturi care puteau
reprezenta conciliere sau ostilitate. Conflictul era perceput astfel ca un proces dinamic, în care
cele trei componente se modifică permanent și se influențează reciproc. Aplicabilitatea
modelului propus de Galtung este una amplă, variind de la situațiile de război, până la violența
domestică, discriminarea rasială, sau conflictele violente destructive [100]. Tot Johan Galtung,
are meritul de a introduce în analiza de conflict, „triunghiului violenței”. În această perspectivă,
Galtung analiza violența în trei faze: înainte de violență, în timpul violenței, și după violență. El
enumera diferite tipuri de violență, care puteau fi încadrate cu aproximație în trei categorii:

30
violența directă, violența culturală și violența structurală. Aceste categorii erau separate în
funcție de fondul de vizibilitate sau invizibilitate care le caracterizează. Cu toate că efectele
vizibile de violență directă sunt ușor de observat, Galtung referindu-se în special la prejudiciile
umane și materiale ale civililor, el preciza faptul că efectele violențelor invizibile sunt chiar mai
periculoase, decât cele de natură directă [100], accentuând importanța aspectelor culturale și
structurale, în timpul fazei de prevenire sau în cadrul reabilitării postconflictuale.
Prevenirea conflictelor s-a distins de alte abordări ale conflictului în mare parte datorită
momentului în care intră în joc în timpul unui conflict. În anul 1960, secretarul general al ONU,
Dag Hammarskjöld, a folosit pentru prima dată termenul de diplomație preventivă, referindu-se
la eforturile de menținere a conflictelor regionale în spectrul regional de manifestare [216].
Câteva decade mai târziu, în contextul neașteptatelor războaie intra-statale, ca cele din fosta
Republică Federativă Iugoslavă, secretarul general al ONU, Boutros Boutros-Ghali, a extins
termenul lui Hammerskjöld [51]. El se referea la diplomația preventivă ca la o politică care avea
scopul de a preveni apariția și escaladarea conflictelor în violență, listând totodată cinci măsuri
specifice în proiectarea abordărilor: măsuri de construire a încrederii, misiuni de constatare,
rețele de avertizare timpurie, mobilizări preventive și zone demilitarizate. Această dezvoltare
conceptuală, a deplasat momentul acțiunii preventive încă de la stadiul când disputele non-
violente își făceau apariția, dar nu escaladau în violență semnificativă sau într-un conflict armat
[132, p. 288]. Termenul de prevenire nu se rezuma astfel doar la evitarea expansiunii conflictelor
regionale, la scară globală, ci la eforturile de stopare a inițierii acestora în primul rând [51].
Totodată, trebuie subliniat faptul că prevenirea conflictelor nu este în mod necesar aceiași cu
diplomația preventivă. Definiția diplomației se referă în mod explicit la domeniul relațiilor inter-
statale, fără a cuprinde însă conflictele intra-statale. În momentul în care conflictele interne au
devenit însă un eveniment curent, termenul cuprinzător de prevenire a conflictelor a fost
considerat mult mai corespunzător.
În termeni operaționali, prevenirea conflictelor se referă la idei, teorii și metode, care
pot îmbunătăți sau pot perfecționa înțelegerea fenomenului de conflict, precum și practica
colectivă de reducere a violenței, și întărirea proceselor politice în vederea concilierii intereselor
[43, p. 1-2]. Indiferent de cât de asuprită este o societate, sau cât de manipulativi pot fi liderii
politici, violența nu erupe niciodată brusc. În scopul de a preveni violența, este necesar de a
aborda neîncrederea ostilă și beligerantă înainte de a ajunge la un punct în care fiecare parte
consideră că recursul la violență este singura soluție. Astfel, un punct important în cadrul
acțiunilor de prevenire este determinarea momentului decisiv al inițierii acțiunilor preventive. În
definirea acestui punct optim, evidențierea ciclului de viață al conflictelor este esențială.

31
 Întreaga desfăşurare a unui conflict trebuie privită ca un proces complex, cu cel puţin
trei componente principale: perioada pre-conflict, conflictul propriu-zis şi perioada postconflict
[129, p. 63]. Indiferent că este de natură socială, economică, militară sau politică, orice conflict
parcurge cinci stadii de evoluție. Primul stadiu este reprezentat de conflictul latent, sau de
dezacordul părților, faza în care conflictul este suspectat. Cel de-al doilea stadiu este conflictul
perceput sau etapa în care problemele încep să se contureze cât mai explicit, iar stările de
tensiune și de frustrare se resimt tot mai puternic. Cel de-a treilea cadru sau conflictul propriu-zis
echivalează cu punctul maxim al tensiunii, cu escaladarea sau manifestarea reacțiilor la frustrare
[12, p. 11]. Fazele finale sau perioada postconflict, este compusă din de-escaladarea și rezolvarea
conflictelor, două etape convergente, care au scopul de a obține situaţii de calm şi cooperare,
intermediate de soluţii raţionale.
Deși inițial unii analiști aplicau acțiunile de prevenire la orice nivel ulterior al
manifestărilor violente ale conflictului [128], ultimele decenii au evidențiat faptul că stadiul
latent de desfășurare al conflictului sau faza de suspectare reprezintă cel mai potrivit moment în
care acțiunile preventive își pot dovedi eficacitatea. Trebuie luată astfel în considerare
perspectiva lui Connie Pack care afirma că, „poate cele mai importante caracteristici ale
escaladării conflictului sunt reprezentate de natura sa antrenantă și auto-perpetuantă” [186, p.
24]. Nemulțumirile istorice, și factorii precipitanți, contribuie la procesul de escaladare a
conflictului prin provocarea de ciocniri peste valori și nevoi. Fiecare parte adoptă o poziție și
devine angajată în aceasta, vede propria poziție ca fiind cea „corectă” și cealaltă drept „greșită”.
În consecință acțiunile de prevenire trebuie inițiate înaintea procesului auto-perpetuat al escalării
și confruntării tendințelor opozante în termeni antagonici.
Deși există numeroase cadre și metode pentru dezvoltarea de strategii de prevenire a
conflictelor, acestea împărtășesc în mod general patru etape principale. Prima etapă este
reprezentată de analiza contextului și a situației, care include identificarea problemelor sau a
indicatorilor care stau la baza conflictului. Indicatori pot semnala fie către gradul de securitate
umană, fie către probleme politice, economice, sociale sau culturale, probleme juridice sau
militare. Acești indicatori pot fi clasificați în patru mari categorii, categorii dinamice, ce inter-
relaționează între ele. Din prima categorie fac parte indicatorii sistematici, care scot în evidență
condițiile structurale înrădăcinate ale unei societăți precum asupririle politice pe termen lung,
asuprirea economică sau socială a unui grup etnic de către un alt grup. Indicatorii proximi, sau
cea de-a doua categorie de indicatori, evidențiază evenimentele de termen mediu, ca alcătuirea
de formațiuni de poliție, nemulțumirea populară în creștere, inflația ridicată în curs de
desfășurare, creșterea violențelor asupra unui grup etnic sau religios. Cea de-a treia categorie de

32
indicatori sunt catalizatori imediați sau declanșatori, care sunt reprezentați de evenimente sau
incidente greu de prezis, dar în combinație cu indicatorii sistemici și proximi, aceștia pot
declanșa violența. Frauda din timpul alegerilor, atacuri împotriva demonstrațiilor civile pașnice,
o creștere considerabilă a prețului bunurilor de bază pot reprezenta factori declanșatori cu
probabilitate crescută de a conduce spre manifestări violente. Ultima categorie este constituită de
indicatorii de pace, care ajută la înțelegerea stării evenimentelor și a tendințelor care emerg într-o
societate.
Această subdiviziune în faze nu trebuie înțeleasă ca un tipar perfect, în sensul în care
conflictele evoluează întotdeauna în funcție de un curs linear. Acest model este mai degrabă unul
analitic, care descrie un tipar clasic, care ajută la înțelegerea cursului unui conflict, și care ajută
la dezvoltarea de obiective corespunzătoare pentru prevenirea conflictelor. Acest model reduce
astfel complexitatea, oferind o mai bună înțelegere a fazelor individuale și o evaluare a
elementelor care pot contribui la escaladarea sau de-escaladarea tensiunilor.
În termeni principali, analiza situației de conflict, este urmată de identificarea sau
cartografierea actorilor cheie, inclusiv a celor care amplifică conflictul și a celor care îl atenuează
și promovează pacea. Pe lângă actorii implicați în mod direct în conflict, ultimele decenii au adus
elemente noi în cadrul conflictual, prin tranziția de la diada părților în conflict la triada actorilor
implicați, unde o parte intermediară aflată în afara conflictului original, poate interveni în
dinamica diadei. Intrarea unei părți terțe modifică structura conflictului și permite un model de
comunicare diferit, permițând părții intermediare să filtreze și să reflecteze la mesajele,
atitudinile și comportamentul părților aflate în conflict. Poziția unei părți terțe și alegerile pe care
aceasta se poate baza, furnizează cadrul de prevenire și de bună gestionare a tensiunilor, în
cadrul legii [126, p. 4]. În acest context, problema în litigiu devine una obiectivă, iar norma de
obiectivitate devine instituționalizată [224, p. 36], în sensul că o soluție poate fi atinsă de o parte
terță, care cunoaște dovezile și este capabilă de a efectua manipulări logice într-o structură
normativă [224, p. 33-34]. Susceptibilitatea părților direct implicate în dinamica conflictului, cu
privire la intervenția unei terțe părți este însă adesea pronunțată, în special datorită caracterului
competitiv al ingerinței superputerilor în epoca Războiului Rece. Acțiunile de intervenție
specifice erei Războiului Rece reprezentau un mijloc de a apăra interesele occidentale sau
sovietice, fiind dictate de interesele strategice proprii, în spectrul competiției dintre est și vest. Ca
urmare, acțiunile lor nu aveau ca scop prevenirea sau soluționarea conflictului, ci conduceau mai
degrabă la intensificarea ostilităților. Misiunea de a interveni este însă ghidată astăzi de
considerente raționale, întemeiate pe principiile prevenției, și mult mai puțin costisitoare în
termeni umani, economici, sau materiali. Măsurile efective de prevenire a conflictelor înseamnă

33
includerea și participarea tuturor sectoarelor societății în dialog, cer coordonarea și colaborarea
între diferite entități, incluzând actori internaționali, regionali, subregionali, naționali și locali.
Contracararea noilor ameninţări presupune o nouă resolidarizare a statelor lumii în toate
domeniile, prin stabilirea unor forme de acţiune conjugată a tuturor naţiunilor care împărtăşesc
interese şi valori comune. Într-adevăr epoca posterioară Războiului Rece a adus un angajament
substanțial al comunității internaționale iar prevenirea conflictelor este acum o caracteristică
centrală a OSCE, ONU, UE, NATO sau a forumurilor globale G-8 sau G-20, și a mai multor
actori de tip tradițional. Cooperarea internațională accentuează implicarea statelor în
angajamentul preventiv, considerată o viabilă strategie de securitate pe termen lung.
În ceea ce privește cea de-a treia etapă principală a abordării conflictuale, se distinge
elaborarea de scenarii a situațiilor posibile, de la cel mai rău spectru posibil, până la cel mai
benefic cadru. Scenariile sunt bazate atât pe elemente previzibile, cu caracter determinist,
condiţionate logic, prin cunoaşterea precisă a relaţiilor de cauzalitate, cât și pe elemente
imprevizibile, accidentale. Astfel, mărimea eventualelor dezechilibre și dezastre descreşte, sau
efectele lor se minimizează, pe măsură ce măsurile de previzibilitate și prevenire se dezvoltă [28,
p. 255]. În termenii strategici, prevenția se bazează pe modele, menite să simplifice realitatea, în
scopuri cognitive şi operaţionale. Herman Kahn a adus o contribuție importantă cadrului
preventiv prin segmentarea realității în jurul gradului de predictibilitate, formulând unul dintre
cele mai funcționale cadre de predictibilitate. În constituirea scenariilor Kahn a identificat şase
categorii de variabile care odată operaţionalizate şi analizate, pot constitui bază acțiunilor de
prevenire. Este vorba de variabile care pot influenţa sau chiar determina anumite aspecte ale
viitorului şi care, privite în conjuncţie‚ oferă o imagine schiţată a posibilelor dezvoltări sau
tendinţe de evoluţie. În prima categorie, Kahn clasifica variabilele relativ stabile, dintre care
clima, topografia, limba, religia, caracterul naţional, instituţiile și frontierele. În cea de-a doua
categorie sau variabilele uşor volatile, exponenţial şi liniar, erau cuprinse resursele, componenţa
demografică, capitalul, capacitatea tehnologică și PIB-ul. Variabile predictibile, cuprinzând
logica alianţelor atipice, decizii şi mişcări reactive, alcătuiesc cea de-a treia categorie, în timp ce
în cea de-a patra categorie, Kahn încadra variabilele constrângătoare, ca unele schimbări politice,
alianţe constituite, capabilităţi militare. Cea de-a cincea categorie cuprinde variabile accidentale,
ca efecte ale războaielor sau revoluţiilor, calamităţilor naturale, sau unele presiuni externe. În cea
de-a șasea categorie erau cuprinse variabilele extrem de complexe sau incalculabile, implicând
mecanismele necunoscute sau neanalizate ale unor cauze [28]. În viziunea lui Kahn, analiza celor
șase cadre aveau capacitatea de a furniza informații viabile și constituiau sfera mijloacelor
euristice și propedeutice pentru construirea scenariilor şi predicţiilor. Totodată, în dezvoltarea

34
scenariilor Kahn sublinia și importanța unui factor determinant. Un factor în care o singură
variabilă dominantă conduce la interpretări specifice ale situației abordate. Cu alte cuvinte,
investigarea scenariilor în scop preventiv înseamnă explorarea tendințelor principale ale evoluției
și implicațiile acestora, și adoptarea de măsuri în vederea restructurării unor componente ale
sistemelor în cauză. Aceasta presupune măsuri de cuantificare, reglementare sau influențare a
diferitelor procese și dinamici, pe criterii obiective și raționale.
În ceea ce privește citirea semnelor de avertizare de probleme și indicatorii de creștere a
tensiunii și violenței, are loc planificarea de răspunsuri eficiente prin identificarea acțiunilor și
măsurilor care pot fi luate pentru atenuarea tensiunilor și promovarea non-violentă a soluționării
conflictelor, conturând astfel cea de-a patra etapă principală de abordare pre-conflictuală.
Măsurile de acțiune preventivă aplicabile în cadrele de tensiune, includ astăzi o panoplie de
politici care adresează dimensiunea instituțională, socio-economică, politică și umanitară.
Prevenirea înseamnă rezolvarea conștientă a problemelor, în conformitate cu specificul și
contextului situației, înseamnă negocieri, conciliere, arbitraj sau medierea prin intermediul unei
părți terțe. În răspuns la etapele inițiale, la indicatori și scenariile elaborate, abordările
internaționale de prevenire sunt clasificate în două categorii. Prima categorie se referă la
prevenirea operațională sau prevenirea directă, și este direcționată în mod explicit spre crizele
iminente, incluzând măsuri ca misiuni de constatare și misiuni de monitorizare, monitorizarea
alegerilor, negocieri, mediere, crearea de canale de dialog între părțile rivale, misiuni de
prevenire și măsuri de construire a încrederii [35, p. 339-347]. Prevenirea structurală sau
prevenirea cauzelor, conturează cea de-a doua modalitate de abordare a conflictelor, însemnând
abordarea cauzelor profunde, cum ar fi sărăcia, represiunea politică, și distribuția inegală a
resurselor, care, dacă sunt lăsate nesupravegheate pot degenera în acte de violență. Prevenirea pe
termen lung include măsuri care facilitează guvernarea, eforturi de reducere a sărăciei, eforturi
care vizează creșterea economică, aderența la drepturile omului, stabilitatea economică, politică,
socială, și civilă. Strategiile de prevenire promovează de asemenea drepturile omului, protejează
drepturile minorităților și instituie acorduri politice, în care toate grupurile sunt reprezentate, prin
promovarea unui guvern democratic astfel încât, părțile opozante își pot exprima părerile, își pot
rezolva diferențele prin dialog și cooperare sau prin asigurarea faptului că legislația nu face
discriminări față de un singur sector al societății. O funcție structurală importantă de prevenire
este chiar dreptul internațional. Participarea la un conflict sau chiar pericolul izbucnirii unui
asemenea conflict, înseamnă limitarea libertăţilor şi drepturilor civile, ca argument în favoarea
refuzului de norme şi proceduri. Însăși calitatea de participant în organizațiile internaționale,
necesită respectarea drepturilor omului și poate avea astfel un efect de prevenire. Angajamentul

35
unei țări privind soluționarea pașnică a litigiilor, de exemplu, prin arbitraj sau conciliere, poate
avea de asemenea un efect preventiv. Măsurile pe termen lung de consolidare a unei culturi a
respectului pentru dreptul internațional, în special prin măsuri educaționale și dialog politic,
reprezintă acțiuni de prevenire, dar și de soluționare, încurajând conformitatea cu normele legale
[224, p. 40]. Chiar dacă obiectivele celor două abordări par a fi asemănătoare, prevenirea
operațională, în comparație cu cea structurală, se concentrează pe un termen de intervenție scurt
și abordări la obiect, în timp ce cealaltă necesită un termen mai lung și o abordare mult mai
cuprinzătoare. Cu toate acestea, cele două abordări se pot sprijini una pe cealaltă [225, p. 213-
228]. În concluzie, acțiunile de prevenire ale conflictului au scopul de a muta o țară sau o regiune
de-a lungul continuumului păcii durabile.
În ceea ce privește fenomenul de reglementare postconflictuală, este lesne de observat
cum conjunctura ultimelor decenii, caracterizată de dezintegrarea statelor multinaționale, de
tranziția politică și economică spre democrație și economia de piață, de trauma socială
experimentată în acest proces și re-emergența naționalismului, au făcut Europa o regiune fragilă.
De-a lungul decadelor, crizele s-au transformat în mai mult decât o simplă variabilă contextuală,
ele devenind un factor prezent în toate sectoarele umanității, de la cadru social, politic sau
economic, până la cel cultural sau confesional.
Clarificări în înțelegerea fenomenului de „criză” determină implicarea cadrului analizei
etimologice a conceptului, care evidențiază proveniența termenului de „criză” din greaca veche,
de la verbul „krisis” care însemna a judeca, a separa, a discrimina sau a decide. Odată cu trecerea
timpului și cu cooptarea sa de către latina medievală, termenul de „krisis”, s-a transformat,
conturându-se sub forma întâlnită astăzi de „crisis”. Apelul la analiza etimologică are un rol
deosebit de important în sublinierea esențialității procesului de decizie din cadrul fenomenelor de
criză, caracteristică exemplificată pe larg în cadrele următoare [10, p. 86].
Impunerea termenului de „criză” în literatura de specialitate, cunoaște o istorie relativ
recentă, concretizată de fondul crizei rachetelor din Cuba de la mijlocul anilor `60, când o atenție
sporită a fost acordată procesului decizional al evenimentului [40, p. 214]. Totodată, sfârșitul
bipolarității nu a însemnat descreșterea fenomenelor de criză, ci mai degrabă progresul riscurilor
și a eforturilor colective de a combatere a acestor riscuri. Termenul de criză priveşte o situaţie de
anormalitate prin care sunt serios deturnate sau ameninţate condiţiile de viaţă, de sănătate şi de
mediu, libertatea şi alte drepturi fundamentale ale omului, integritatea teritorială, suveranitatea şi
independenţa naţională, stabilitatea politică, economică şi socială. În termeni conceptuali,
Michael Brecher evidenția că o criză este „o situație caracterizată de o mutație în ambientul
intern sau extern, o amenințare a valorilor de bază, cu o probabilitate înaltă de implicare în

36
ostilități cu caracter preponderent militar, la care o decizie receptivă este considerată necesară”
[53, p. 6]. Jean-Louis Dufour, portretiza criza ca o „dramă relativă”, care începe să ne preocupe
cu adevărat doar atunci când ne privește personal [92]. Iar Philippe Moreau-Defarges descria
fenomenul de criză ca fiind „ruptura unui echilibru dinamic, echilibru care rezultă dintr-un raport
de forțe și dintr-o confruntare de acțiune de naturi diverse, care acționează potrivit tendințelor
generale ale politicii statelor”. În termeni similari, Jean-Christophe Romer definea criza ca „un
moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat, ea implicând obligația factorilor
decizionali de a-și defini poziția, fie în favoarea conservării, fie în vederea transformării
sistemului dat, în perspectiva întoarcerii sale la un echilibru” [199]. Din perspectivă sistemică,
McClelland definea criza ca „o mutație în funcționarea statului în contextul fluxurilor de acțiuni
politice internaționale”.
Cu excepția unor nuanțări, specifice unghiului de analiză implicat, există un consens cu
privire la definire etapelor evoluției crizei. Clasificare fenomenului se referă la divizia sau la
clusterele de timp, în care stimulii din mediul înconjurător sunt transmiși de rețelele de
comunicare la factorii de decizie. Se poate vorbi astfel de perioada de pre-criză, de perioada de
criză efectivă și de criza postconflict. Perioada preliminară sau pre-criza, este variabila de durată
care demarează atunci când în interacțiunile obișnuite ale unui sistem își fac apariția destructurări
care constituie amenințări pentru obiectivele sistemului. Etapa critică sau perioada de criză
efectivă, este determinată de un factor catalizator, reprezentat fie de atacuri armate asupra
statelor, fie de demisia unui guvern, de continuarea unei situații de risc în compartimentele vitale
ale societății, sau de dispariția unui element important din structura unui sistem [9, p. 77].
Definiția care ghidează această cercetare, este orientată în mod explicit către etapa de
criză postconflict, și se referă la perioadă care începe odată cu observarea unui declin în
intensitatea nivelului de violență manifestată, este caracterizată chiar de încheierea înfruntărilor
violente, de reluarea practicilor antecedente conflictului sau deopotrivă de proiectarea unui nou
orizont, bazat pe procese și principii noi, aflate încă în faza de definire [53, p. 21]. Astfel,
semnarea unui acord de pace sau un alt eveniment care marchează în mod oficial încheierea
tensiunilor care au erupt în violență, semnalează începutul stadiului postconflictual. Tranziția de
la război la pace nu este însă una ușoară, situațiile postconflictuale pot rămâne tensionate de-a
lungul anilor și chiar decadelor, existând posibilitatea de a recidiva în violențe pe scară largă
[138]. Studiile arată că, în proporție de 40 la sută din situațiile postconflictuale, războiul continuă
în primii cinci ani de la stoparea violențelor și în proporție de 50 la sută, statele postconflictuale
revin la stadiul de război în primii zece ani de la încheierea păcii [66, p. 7].

37
 Michael Lund descrie reglementarea postconflictuală ca „eforturile de a intensifica
cooperarea între părțile în conflict, aprofundarea relației părților prin abordarea condițiilor care
au condus la litigiu, promovarea unei atitudini pozitive și de atenuarea a neîncrederii prin
inițiative de reconciliere, și construirea sau consolidarea instituțiilor și proceselor prin care
părțile interacționează”. Reglementarea postconflictuală este utilizată în vederea reducerii
șanselor de violență, sau pentru a consolida încetarea unui conflict violent în măsura de a preveni
re-escaladarea sa [132, p. 233].
Provocările situațiilor de reglementare postconflictuală sunt complexe și variate, unde
atât guvernele cât și organizațiile internaționale, pot cu greu să se bazeze pe abordări universale
pentru a restabili ordinea [218]. Consolidarea comunităților deteriorate de război, necesită
înțelegerea specificului nevoilor lor, capabilităților și priorităților specifice. Fiecare țară are o
istorie unică, o tradiție politică diferită și diferite niveluri de capacitate de a se redresa din cadrul
ostilităților. Fiecare stat necesită astfel o combinație diferită de ajutor umanitar, financiar și
tehnic. Comunitatea internațională are astfel rolul de a planifica, de a stabili prioritățile și
secvențele desfășurării acțiunilor, în scopul de a susține tranziția spre stabilitate doar în
conformitate cu specificul național.
În termeni operaționali, reglementarea postconflictuală înseamnă asigurarea securității,
furnizarea serviciilor esențiale, crearea structurilor politice și infrastructurilor economice. Atât
cadrul guvernării politice, cât și cel al guvernării politico-administrative și social-economice,
necesită măsuri în conformitate cu specificul și capabilitatea de absorbție a actorului în cauză.
O primă sarcină a comunității internaționale, atunci când se angajează într-o operațiune
de reglementare postconflictuală, trebuie să fie reprezentată de stabilirea unui solid parteneriat cu
părțile naționale. Cu toate că importanța unor părți terțe, și contribuția lor în procesul
postconflictual nu este pusă sub semnul întrebării, ea nu are dreptul de a impune opiniile proprii
asupra voinței naționale și aspirațiilor legitime ale populației [52, p. 3]. Astfel, rolul de
conducere al elitelor naționale trebuie fără îndoială recunoscut. Mai mult decât atât, acțiunile
comunității internaționale trebuie ghidate de o abordare holistă, adresându-se tuturor sectoarelor
societății, de la cadrul securității, până la cel politic, social și economic.
La baza gestionării postconflictuale se află însăși dilema securității. În situațiile
postconflictuale, războiul este absent, dar nu în mod necesar există o pace reală. Prioritățile
imediate au rolul de a asigura un mediu de securitate minimal, care poate asigura reconstrucția
celorlalte dimensiuni. Suportul pentru reconsolidarea securității se referă la recuperarea
monopolului de forță, la prezența trupelor militare de stabilizare și la configurarea unei forțe de
poliție, la facilitarea corespunzătoare a dezarmării, la demobilizarea și reintegrarea foștilor

38
combatanți, la reconstrucție și reabilitare, la crearea de dispoziții legale mai eficiente pentru
controlul de securitate. Doar dacă securitatea poate fi garantată și minimul de stabilitate este
obținut, orice fel de dezvoltare poate fi reconstruită.
Totodată, sfârșitul luptelor înseamnă posibilitatea de a lucra în scopul unei păci
durabile, bazată pe instituții viabile, capabile să asigure securitatea durabilă pentru întreaga
populație [52, p. 3]. În faza postconflict principala tendință este cea de descentralizare, ca un
mijloc de a spori buna guvernare. Eforturile de a stabili instituții democratice sau de a
democratiza pe cele existente deja trebuie să fie graduală, însoțită de o bună cunoaștere a
dinamicilor locale, și realizată în conformitate cu capacitatea societății postconflictuale de a
absorbi schimbarea democratică [108, p. 43]. Legătură dintre securitate și democrație este
evidentă în situațiile în care riscurile unui conflict intern se dezvoltă într-un război civil. În țările
în care nu există un sistem democratic, crizele interne au adesea nuanțe etnice sau religioase,
chiar dacă cauzele reale sunt diferențele economice, sociale și politice. De aceea, un sistem
democratic facilitează soluționarea diferențelor sociale prin mijloace pașnice și prin canale
instituționalizate [210, p. 24]. În acest cadru un rol important este reprezentat de introducerea
acordurilor temporare de putere, de dezvoltarea democratizării prin alegeri. Alegerile trebuie să
fie folosite ca un scop de generare a deliberărilor, participării, și de reconciliere națională, și nu
trebuie transformate într-o demonstrație publică superficială și grăbită, de îndoielnică
democratizare.
Un alt determinant esențial de care reconstrucția postconflictuală depinde, este
reprezentat de dezvoltarea economică și socială și distribuția echitabilă a acestora, de-a lungul
diferitelor grupuri ale populației. Conflictele violente lungi schimbă structurile economice
naționale, creând o așa zisă „economie de conflict”, una care nu este alterată rapid de acordurile
de pace. Moștenirea conflictelor include pierderi substanțiale de vieți umane, prăbușirea
infrastructurii, colapsul instituțiilor de stat și statului de drept, predominanța nesiguranței și
fracturarea rețelelor publice și sociale. O asemenea economie perpetuează structurile care dau
naștere conflictului și pot conduce într-un mod rapid la violență.
Gestionarea situațiilor postconflictuale înseamnă și instaurarea statului de drept,
caracteristică esențială pentru stabilitatea structurală pe termen lung. Fără instituții solide,
credibile, și non-corupte, care să întruchipeze statul de drept, democrația și drepturile omului vor
rămân mai degrabă evazive și limitate la domeniul retoricii internaționale, decât în realitate.
Pentru a vindeca rănile adânci, lăsate în urmă de ani de conflicte violente, este necesar a concepe
și a implementa un program cuprinzător, inclusiv, în acest sens [52, p. 4]. Constituirea
capacităților sistemului judiciar și de poliție, este adesea sarcina fundamentală în re-instituirea

39
legii și ordinii, și odată cu ea, justiția, responsabilitatea și încrederea publică, care la rândul său
va încuraja creșterea economică [52, p. 15]. Acest proces nu poate fi însă grăbit. Pur și simplu nu
există modalități de a reforma statul de drept în pași alerți. Setarea unei ținte prea înalte, sau
rezultate așteptate prea curând, nu sunt în măsura realității. Sarcina operațiunilor postconflict,
este aceea de a stabili statul de drept în primul rând, înainte de a recrea statul. Această restaurare
este obținută prin operațiuni de pace specifice, care îmbină modelul de împuternicire cu cel de
negociere. Modelul de împuternicire presupune constrângeri legitime, minime, pe temeiuri legale
ca arestarea, urmăririle penale, detenția și procesul, și instaurarea instanțelor operațiunilor de
pace tranziționale. Modelul de negociere este un pachet de măsuri complementare, care
contribuie la internalizarea publică și acceptarea statului de drept, incluzând asigurarea voluntară
a conformității prin schimburi de negocieri fundamentale în conștiința populației la cele trei
nivele ale elitei, conducerea, funcționarii și nivelul rural, pentru a substitui cultura violenței cu
sisteme de gestionare negociate. Modelul de negociere garantează că stabilirea statului de drept
este conturată de dorința și nevoile populației.
Trebuie subliniat și faptul că toate aceste domenii, de natură militară, economică,
politică sau socială, necesită reglementări juridice solide în vederea instalării normalității în
timpi efectivi [12, p. 14]. Orice mijloc, metodă sau măsură, luate de actorii statali sau de
organizațiile internaționale, pentru reglementarea postconflictuală, trebuie să satisfacă în primul
rând exigenţa legitimităţii, cu alte cuvinte, să respecte normele şi principiile de drept, să fie
justificate în raport cu subiecţii cărora li se adresează, dar şi cu împrejurările concrete de timp,
loc şi mod în care acționează [89, p.1]. Legitimitatea mijloacelor paşnice de rezolvare a
diferendelor dintre state, trebuie abordată, atât din perspectiva dreptului statelor de a selecta
instrumentele cele mai facile pentru menţinerea păcii, pe baza liberului acord de voinţă, cât şi
prin prisma obligaţiei lor de a respecta în totalitate principiile şi normele dreptului internaţional,
şi orice alte prevederi pe care şi le-au asumat prin ratificarea unor acte internaţionale [13, p.
354]. În reglementarea postconflictuală legitimitatea mijloacelor diplomatice poate fi însoțită de
mijloacele jurisdicționale, prin intermediul unor complexe arbitrale sau a unor organe de
jurisdicţie, ale căror decizii sunt executorii şi au putere de lege faţă de statele litigante. Diferenţa
esenţială faţă de mijloacele diplomatice constă în obligativitatea respectării deciziilor, încălcarea
hotărârilor date de asemenea organe antrenând aplicarea de sancţiuni statelor care au aderat la
această formă de rezolvare a diferendelor dintre ele.
În concluzie, o reglementare postconflictuală eficientă înseamnă abordarea tuturor
dimensiunilor jocului, de la dinamicile umanitare, de securitate, economice, politice și juridice,

40
până la cele instituționale și administrative. Totodată, reîntoarcerea permanentă la stabilitate
înseamnă o efectivă reglementare postconflictuală atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.
În ceea ce privește metodologia de cercetare, primul capitol al lucrării investighează
cadrul normativ și teoretic al tezei, și este urmat de delimitarea cadrului conceptual care permite
analiza și evaluarea rolului OSCE, prin conturarea premiselor. Capitolul este întemeiat pe un
cadru metodologic pluralist, întemeiat pe raţionamente de ordin analitic, propunându-și să
examineze stadiul de prevenire, respectiv stadiul postconflictual, pornind de la înțelegerea
mecanismelor fenomenelor în cauză.
Cel de-al doilea capitol,„Cadrul instituțional de prevenire a conflictelor și reglementare
postconflictuală”, prezintă etapele constituirii OSCE. Capitolul pleacă de la premisa conform
căreia agregarea numărului statelor participante sau a perimetrului geopolitic al OSCE, nu poate
califica, în nici un fel, Organizația într-un jucător principal al arenei conflictualității. Rolul pe
care OSCE îl joacă în dinamicile de prevenire a conflictelor, respectiv în reglementarea
postconflictuală, implică o abordare mult mai cuprinzătoare, ce merge dincolo de caracteristicile
cu privire la extensiunile Organizației, urmărind investigarea activității și operaționalizării
instituționale și procedurale a celor două concepte.
Primul subcapitol are rolul de a analiza fazele evolutive ale istoriei, structurilor și
instituțiilor Organizației, bazându-se pe analiza documentelor elaborate de cadrul OSCE și a
organismelor sale specializate. Analiza evolutivă a Organizației și a cadrului său instituțional,
plasată în termeni contextuali, are rolul de a creiona și a evalua premisele fundamentale pe care
abordările OSCE, în prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală, sunt întemeiate.
În cel de-al doilea subcapitol, pornind de la conceptele generale de prevenire a
conflictelor și de reglementare postconflictuală, afirmate în contextul capitolului precedent sunt
evidențiate cadrele instituționale specifice de prevenire a conflictelor și reglementare
postconflictuală, susținute de viziunea de securitate a OSCE. Urmărind raționamente de ordin
sistemic capitolul analizează, în primul rând, registrele instituționale de prevenire a conflictelor
și de reglementare postconflictuală, prin investigarea etosului OSCE, și prin analiza principiilor
fundamentale care ghidează acțiunile Organizației. Analiza etosului reprezintă transpunerea
ansamblului caracteristicilor specifice ale Organizației, și a principiilor fundamentale pe care
acțiunile Organizației sunt întemeiate în abordarea conceptelor de prevenire a conflictelor și de
reglementare postconflictuală. Cu alte cuvinte, etosul OSCE reprezintă strategia Organizației
privind prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală. În termeni expliciți, analiza
etosului Organizației chestionează conceptul de securitate la care OSCE aderă, și caracteristicile
care definesc acțiunile OSCE. Analiza este bazată pe studiul documentelor constitutive ale

41
Organizației, consolidată de reflecțiile empirice ale acțiunilor OSCE. Analiza principiilor și
premiselor care ghidează acțiunile Organizației în prevenirea conflictelor și în reglementarea
postconflictuală, are rolul de a reliefa punctele cheie, distinctivitatea și avantajele abordărilor
conduse sub mandat OSCE. Care sunt elementele cheie ale capabilităților OSCE, care sunt
avantajele și care este contribuția adusă de OSCE în dinamicile conflictualității, sunt întrebările
principale care structurează analiza subcapitolului.
Cel de-al treilea subcapitol analizează mecanismele, măsurile și procedurile specifice de
prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală. Operaționalizarea instituțională a
conceptelor de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală se traduce prin modul
în care OSCE și-a creat instituțiile și organismele de lucru specifice în abordarea celor două
dinamici conflictuale.
Capitolul al treilea, corespunde operaționalizării procedurale a celor două concepte,
prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală, în perspectiva OSCE, și este bazată pe
strategia studiilor de caz comparabile.
Deși tipic asociată doar cu scopuri investigaţionale, metoda studiului de caz este mult
mai pătrunzătoare din punct de vedere analitic, servind unor scopuri explanatorii precise, prin
proiectarea unor limite concrete, și prin abilitatea acestui instrument de a răspunde într-un mod
comprehensiv întrebărilor cercetării. Astfel, metoda studiului de caz poate analiza sisteme
complexe, investigând perspective cu privire la rolul OSCE în prevenirea conflictelor și
reglementarea postconflictuală.
Studiile de caz sunt împărțite în două module, corespunzătoare celor două niveluri de
analiză. Astfel, analiza celor două niveluri include studii de caz diferențiate atât din spațiul fostei
Republici Federative Iugoslavia, cât și din spațiul fostei Uniuni Sovietice. Primul modul, sau
cadrul implicării OSCE în prevenirea conflictelor, analizează conflictele din Ucraina și
Macedonia, iar cel de-al doilea modul cuprinde ariile de reglementare postconflictuală din
Moldova și Bosnia și Herțegovina. Deși toate cele patru spații în analiză, aduc analiza unor
conflicte interne, importanța lor depășește cadrul intern, prin efectele asupra sistemului
internațional.
În termeni structurali, toate studiile de caz implică dinamica, principiile și
instrumentele utilizate de OSCE în experiențele sale, accentuând contextul acțiunilor OSCE,
acțiunile propriu-zise și consecințele implicării Organizației în dinamicile conflictuale. Cu alte
cuvinte, analiza rolului OSCE structurată pe metoda studiilor de caz, presupune înţelegerea
contextului problemei, identificarea raporturilor de forţe, aprofundarea dinamicilor de forță, și
înțelegerea valorilor şi normelor în acţiunea conflictuală. Deși studiile de caz nu se focalizează

42
doar pe acțiunile exclusive ale misiunilor în teren de lungă durată, analiza cuprinzând întreaga
paletă de instrumente, acțiuni și procese, pe care OSCE le utilizează în prevenirea conflictelor și
în reglementarea postconflictuală, trebuie accentuată importanța deosebită a acestora misiuni pe
termen lung în contextul prevenirii conflictelor și reglementarea postconflictuală. Totodată,
trebuie subliniat faptul că, misiunile pe termen lung și prezența în teren a structurilor
Organizației, care au fost desfășurate până în prezent, urmează orientări diferite și flexibile, care
nu pot fi reprezentate în tipare perfecte, într-o categorie sau alta. Dinamica schimbătoare a
conflictelor manifestată în concordanță cu ciclul de viață a conflictelor se traduce printr-o
evoluție a rolurilor OSCE în abordarea directă a fazelor conflictului. De exemplu, misiunile de
reglementare postconflictuală din Moldova și Georgia, cu funcții de mediere, și-au asumat un
caracter mai preventiv (prevenirea re-escaladării) decât reglementarea postconflictuală, din
moment ce situația a evoluat. Mai mult decât atât, în Republica Moldova, etapa de soluționarea a
conflictului, este însoțită de un element de reconstrucție postconflictuală, reflectat în mod direct
în activitățile desfășurate de misiune, prin abordarea aspectelor de reconstrucție economică și de
dezvoltare a societății civile sub forma asistării locale a organizațiilor non-guvernamentale [65,
p. 85-86]. Sarcinile misiunilor subliniază astfel un profil complex, care depinde de natura
situației abordate și termenii de referință specifici fiecărui caz.
Plecând de la întrebarea principală a lucrării, care este rolul OSCE în prevenirea
conflictelor și reglementarea postconflictuală, analiza cadrului empiric are rolul de a traduce în
termeni specifici cum au fost aplicate, instrumentele disponibile ale OSCE și care a fost impactul
acțiunilor OSCE asupra situațiilor specifice. Totodată, analiza empirică este preocupată și de
lecțiile care pot fi trasate din experiențele anterioare sau în desfășurare ale Organizației, pentru a
construi recomandări specifice. În acest sens, studiul chestionează care sunt realizările și care
sunt limitele OSCE în prevenirea conflictelor și în reglementarea postconflictuală.

1.4. Concluzii la Capitolul 1

Cadrul teoretic analizat subliniază contribuții limitate aduse atât de spațiul academic
autohton, cât și de cel internațional, în ceea ce privește rolul OSCE în prevenirea conflictelor și
reglementarea postconflictuală. Spațiile reduse dedicate capacității OSCE de prevenire a
conflictelor și de reglementare postconflictuală, impun necesitatea realizării unei cercetări
riguroase, cu atât mai mult cu cât prezența OSCE în spațiul Republicii Moldova a fost constantă
în ultimele decade. Este astfel esențial a înțelege emergența și istoricul OSCE, a cunoaște

43
fundamentele în baza cărora Organizație își construiește răspunsurile, a înțelege instrumentele și
capabilitățile pe care OSCE le poate diloca în dinamicile de conflict.
Spre deosebire de cadrul teoretic, baza normativă este formată din abordări mult mai
cuprinzătoare, permițând o analiză obiectivă a constituirii și dezvoltării OSCE, și a
instrumentelor, metodelor și mecanismelor de prevenire a conflictelor și de reglementare
postconflictuală. Baza normativă formată din principalele documente emise de OSCE, este
suplimentată de cadrul extins al documentelor ONU, care oferă reflecții cu privire la rolul OSCE
în dinamicile aflate în analiză.
O imagine completă a rolului OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea
postconflictuală este reliefată cu ajutorul bunei cunoașteri a cadrului de securitate contemporan
și a conceptelor aflate în analiză. Trasarea reperelor contemporane ale mediului internațional de
securitate a evidențiat schimbările și provocările dinamicilor de securitate internațională în care
actorii internaționali operează. Creșterea în complexitate și dinamism, a vieții internaționale
contemporane, este impulsionată pe de o parte de multiplicarea inițiativelor și acțiunilor de
cooperare la nivel regional și internațional, iar pe de altă parte de consolidarea amenințărilor și
provocărilor de securitate, care depășesc, de cele mai multe ori, spectrul militar. Mai departe,
cadrul conceptual a creionat cursul cercetării, delimitând granițele cercetării, și conferind, în
același timp, coerență analizei empirice, desfășurată în cadrul capitolului dedicat
operaționalizării procedurale a conceptelor, în perspectiva OSCE.
Analiza conceptelor a subliniat importanța cadrelor noi de abordarea a tensiunilor de
securitate, bazate pe cooperare și mediere, și nu pe amenințări și constrângeri. Totodată,
conceptele de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală au evidențiat
necesitatea de a aborda aceste cadre în baza unor parametri multi-dimensionali, ce integrează
aspectele juridice, cu cele politice, militare, economice și umane.

44
 2. CADRUL INSTITUȚIONAL DE PREVENIRE A CONFLICTELOR ȘI
REGLEMENTARE POSTCONFLICTUALĂ

2.1. OSCE în sistemul internațional de securitate colectivă a statelor

În conformitate cu reperele contemporane ale securității și cu granițele cadrului

conceptual al cercetării, prezentul subcapitolul are rolul de a analiza cadrul emergenței
CSCE/OSCE, de la primele inițiative ale securității continentale, până la cadrele formale
ale constituirii OSCE.
Originile OSCE au apărut în anii 1950 odată cu inițiativa securității continentale
promovată de Uniunea Sovietică. Încurajat de Conferința de la Berlin din anul 1954,
ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov a propus elaborarea unui „Tratat de 50
de ani” în Europa [135, p. 311]. Propunerea sovietică prevedea semnarea Tratatului de
către toate statele europene, inclusiv recunoașterea Republicii Democrate Germane,
precum și consolidarea acestuia printr-un aparat instituțional permanent. Întrucât
propunerea sovietică împiedica ascensiunea Republicii Federale Germane în cadrul
NATO prin recunoașterea Republicii Democrate Germane, propunerea a fost considerată
inacceptabilă de puterile occidentale [95, p. 178-179].
Inițiativa sovietică a securității continentale a continuat însă și în decada
următoare cu propunerea convocării unei conferințe pentru securitate și cooperare. Sub
umbrela multilaterală a Organizației Pactului de la Varșovia, Uniunea Sovietică urmărea
adoptarea „unui text care să confirme frontierele existente în Europa și stabilirea unui
cadru de cooperare economică pe scară-largă între Est și Vest” [198, p. 703]. De această
dată, ideea a fost salutată de majoritatea țărilor Europene neutre și nealiniate dar a primit
o recepție prudentă din partea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Statele
membre NATO au indicat disponibilitatea lor de a participa într -o astfel de conferință
doar dacă anumite condiții vor fi îndeplinite. Aceste condiții prevedeau participarea
deplină a Canadei și a Statelor Unite ale Americii în cadrul conferinței, reconfirm area
statutului juridic al Berlinului, precum și includerea discuțiilor privind dezarmarea
dezarmării și drepturilor omului pe ordinea de zi a conferinței.
Începutul anilor '70 aduc îndeplinirea cerințelor statelor membre NATO [90, p. 2-
3] precum și „destinderea tensiunilor” dintre Est și Vest, deschizând drumul desfășurării
Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa [61, p. 95]. În aprilie 1972, au

45
existat consultări între Ministerul Afacerilor român și cel finlandez, ce au evidențiat că
participarea a 32 de state europene, a SUA și a Canadei era asigurată [33, p. 387].
Consultările premergătoare conferinței au fost găzduite de Finlanda între 22
noiembrie 1972 și 8 iunie 1973. Cu puțin înaintea consultărilor, ambasadorul Franței a
răspândit un aranjament procedural în 7 puncte. Principalele prevederi ale aranjamentului
se refereau la asigurarea președinției lucrărilor exclusiv de partea finlandeză, adoptarea
tuturor hotărârilor prin consens, înființarea unor organe subsidiare de lucru, și caracter ul
închis și confidențial al lucrărilor [33]. Pentru România, țară aflată în sfera sovietică de
influență, CSCE reprezenta un for unic de dialog politic, un cadru în care problemele de
securitate puteau fi abordate de pe poziții egale de toate statele part icipante. Delegația
română s-a remarcat în acest proces, prin introducerea unui proiect de procedură. Aceasta
a devenit chiar primul document de lucru al consultărilor premergătoare. Normele
procedurale aveau drept finalitate stabilirea unor parametri capa bili să dea expresie
deplinei egalități în drepturi, suveranității și independenței statelor participante,
excluzându-se practicile discriminatorii [33]. Eforturile României pentru reguli au avut
câștig de cauză și efecte pozitive, contribuind în fapt la d emocratizarea relațiilor
internaționale, la posibilitatea construirii unui sistem de securitate europeană în
conformitate cu interesele tuturor participanților.
Desfășurate la Dipoli, lângă Helsinki, consultările au adus reprezentanți din
Europa, Statele Unite ale Americii și Canada și s-au încheiat cu „Recomandările Finale
ale Consultărilor de la Helsinki” sau așa numita „Carte Albastră”. Recomandările
prevedeau aranjamentele pentru o conferință în trei etape precum și cadrul organizatoric
al acesteia: conferința urma „să aibă loc în afara alianțelor militare”, și toate statele vor
participa în calitate de „state suverane și independente, în condiții de deplină egalitate”
[67, p. 15]. Totodată, „Recomandările Finale” includeau problemele ce urmau a fi
abordate de CSCE sub forma unor coșuri, structură realizată din inițiativa ambasadorul ui
Elveției, Samuel Campiche [67]. Astfel, coșul unu corespundea aspectelor legate de
securitatea europeană, celui de-al doilea problemele economice, coșul trei conținea
aspectele umanitare și culturale, iar coșul patru era destinat urmărilor conferinței.
Româmia s-a aflat printre țările care au susținut măsurile nerecurgerii la forță și la
amenințarea cu forța, în ciuda atitudinii ostile a țărilor care participau la cele două alianțe
Tot aici s-a stabilit „Regulamentul financiar” care însemna repartiția cheltuielilor în mod
diferențiat, în baza unui barem. RFG-ului, Franței, SUA, Italiei, Angliei și Uniunii
Sovietice le reveneau procentul cel mai mare de 8,80%. Procente mai scă zute reveneau

46
statelor mai mici. Statele mijlocii, așa cum era și cazul României le revenea o contribuție
de 0.80%.
Consensul statelor participante în ceea ce privește documentele finale ale
Conferinței nu era ușor de stabilit, de aceea s-a decis desfășurarea Conferinței în trei
faze. La 3 iulie 1973, CSCEa fost deschisă oficial la Helsinki. În prima etapă a
Conferinței, care a durat până la 7 iulie 1973, cei 35 de miniștri de externe ai statelor
participante au adoptat „Recomandările Finale” și au afirmat punctele de vedere ale
guvernelor proprii [33]. Întrunirea de la Helsinki avea o semnificație deosebită, reunind
pentru prima dată, sub același cadru state cu regimuri politice și sociale diferite.
Procedura consensului și principiul egalității între state, nu reprezentau o practică curentă
a Conferinței, totuși, în ciuda diferențelor, statele participante au adoptat prin consens
documentele.
Cea de-a doua etapă a fost desfășurată la Geneva între 18 septembrie 1973 și 21
iulie 1975. La Geneva au fost abordate marile probleme cu care se confrunta Europa.
Întrunirea de la Geneva s-a confruntat însă cu dificultăți și crize care puneau sub semnul
întrebării viitorul Conferinței. Deși nu a fost stabilit un organism permanent, urmările
conferinței au început să dobândească un sens concret. Conform negocierilor de la
Geneva, prima reuniune a statelor participante urma să aibă loc în anul 1977 la Belgrad.
Locul viitoarei reuniuni a adus însă opiniile contrare ale reprezentanților Iugoslaviei și
Finlandei, care au fost reglementate de șeful delegației românești, Valentin Lipatti, care
s-a impus ca unul dintre cei mai buni negociatori. Presa internațională prin articolul
apărut în ziarul Los Angeles Times din 27 iulie 1975 relata despre „un diplomat curios de
dincolo de Cortina de Fier care i-a făcut pe ruși să scrâșnească din dinți” [33, p. 394]. În
ciuda diferențelor, la Geneva s-au adoptat texte echilibrate, care aveau să constituie
„temelia CSCE” [33, p. 393]. Întrunirea de la Geneva a reprezentat angajamentul
experților statelor participante în prevederile primului proces multilateral de negociere
Est-Vest.
Cea de-a treia etapă a Conferinței sau primul summit, s-a desfășurat la Helsinki
în Finlanda, între 30 iulie și 1 august 1975. Summitul a culminat cu elaborarea la 1
august 1975 a „Actului Final al CSCE” de către cei 35 de ș efi de state sau de guverne
[61, p. 95]. Adoptarea AFH a fost precedată de discursurile înalților reprezentanți. Din
partea României a vorbit Nicolae Ceaușescu care punea accentul nu doar pe ca drul
declarativ și documentele convenite la Helsinki, ci în special pe cadrul aplicativ și modul

47
în care fiecare stat va acționa pentru realizarea Actului Final, contribuind la pacea și
securitatea tuturor statelor participante.
Domeniul de aplicare pe scară largă a chestiunilor abordate în „Actul Final de la
Helsinki” a fost fără precedent. Acest document nu conținea obligații juridice, ci doar
politice, împărțite în trei mari coșuri, transformate mai târziu în dimensiuni: problemele
privind aspectele politico-militare ale securității în Europa, cooperarea în domeniul
economic, tehnico-științific și al mediului înconjurător, și cooperarea în domeniul
umanitar și alte domenii [16, p. 183]. Prima dimensiune cuprindea o serie de măsuri de
încredere voluntare și măsuri de consolidare a securității în ceea ce privește notificarea
prealabilă și reciprocă a manevrelor militare de anvergură [93, p. 11-12]. În acest cadru,
principiului nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța în relațiile dintre state în
spațiul european și euro-atlantic, care reprezentase un aspect de dispută în cadrul
consultărilor, a obținut un loc corespunzător. La consacrarea sa a contribuit și România.
Recomandările celui de-al doilea coș includeau acorduri pentru a efectua
schimburi comerciale și realizarea unor proiecte de interes comun în domeniul
comerțului, cooperării industriale, științei, tehnologiei, mediului înconjurător,
transportului, turismului și formării personalului [68, p. 14-35]. În introducerea
acordurilor celui de-al treilea coș, statele participante și-au manifestat convingerea că
„intensificarea schimburilor culturale și educaționale, difuzarea largă de informații,
contactele dintre oameni și soluționarea problemelor umanitare vor contribui la
consolidarea păcii și înțelegerii între oameni” [68, p. 38-56]. Gama variată a problemelor
adoptate a transformat „Actul Final de la Helsinki” într-un act unic și inovator, așa cum
John Fry sublinia „genialitatea Actului Final se reflectă tocmai în recunoașterea faptului
că securitatea depinde de un progres echilibrat între securitate, drepturile omu lui și
cooperarea economică” [98, p. 41]. Totodată, Documentul de la Helsinki stabilea
„Decalogul” sau cele zece principii fundamentale care guvernează relațiile reciproce
dintre statele participante cu scopul de a guverna comportamentul statelor față de proprii
cetățeni, precum și unul față de celălalt [Anexa 1]. Mai precis, „Decalogul” consacra
principiilor de drept internațional precum principiul egalității suverane, nerecurgerii la
forță sau la amenințarea cu forța, inviolabilitatea frontierelor, integrității teritoriale a
statelor, reglementarea pe cale pașnică a diferendelor, neamestecul în treburile interne,
respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de
gândire, conștiință, religie sau convingere, egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul
de a dispune de ele însele, cooperarea între state sau îndeplinirea cu bună credință a

48
obligațiilor asumate. În partea sa de încheiere, „Actul Final de la Helsinki” stabilea
anumite reguli referitoare la urmările Conferinței. El stipula continuarea procesului de
consolidare a securității și de dezvoltare a cooperării în Europa prin noi reuniuni
periodice ale CSCE [31, p. 27].
Efectul imediat al „Actului Final de la Helsinki” a fost unul pozitiv, fiindu-i
recunoscut meritul de a conferi regulile de bază pentru menținerea păcii în Europa într -un
cadru ideologic competitiv. Procesul a furnizat un acord asupra unui set de standarde
pentru țările din regiuni eterogene din punct de vedere politic, cultural și ideologic, care
erau cuprinse în logica bipolarității. A creat un proces de negociere destinat a reduce
tensiunea între cele două mari blocuri ideologice și a căutat să promoveze o cooperare
inter-europeană reciproc avantajoasă. Conferința a fost considerată primul pas major în
cadrul relațiilor dintre Est și Vest, reprezentând primul forum multilateral pentru dialog
și negocieri între cele două părți. Mai mult decât atât, CSCEa schimbat fața securității
globale prin avansarea unui joc cu sumă pozitivă” [99, p. 1]. Totodată, Actul Final de la
Helsinki, marca tranziția de la modelul securității colective la cel al securității comune,
devenind un instrument politic important care a schimbat felul în care pri vim dreptul
internațional de securitate și drepturile omului astăzi [99., p. 3].
Deși procesul CSCE a înregistrat numeroase puncte pozitive, acest proces nu a
fost lipsit de unele inconsistențe. Printre acestea se numără absența unei problematici
militare, neacceptarea transformării AFH într-un acord internațional, dar și absența unui
follow-up permanent [33, p. 395].
Etapa de destindere considerată de mulți actori internaționali ca fiind ireversibilă,
a fost înlocuită de stări de tensiune, care puneau sub semnul întrebării securitatea
europeană și internațională, fapt reflectat și asupra dinamicilor CSCE. Aplicarea
prevederilor AFH au cunoscut o etapă de stagnare, angajamentele asumate la Helsinki
fiind consacrate doar în plan declarativ dar lipsite de valo are în plan aplicativ.
Documente bilaterale, revenirea la politica de bloc, amenințau cadrul consensual și
cooperativ al CSCE.
În procesul CSCE a urmat reuniunea pregătitoare de la Belgrad, între 15 iunie - 5
august 1977, care a dus la adoptarea documentului numit „Cartea Galbenă”, care
cuprindea prevederi privind organizarea reuniunii principale. Reunind cele 35 de state
participante, Deși Reuniunea de la Belgrad punea accentul pe aplicarea efectivă a AFH,
nu a fost înregistrat un progres real. Delegația română și cea daneză susțineau propunerile
privind o conlucrare multilaterală. Aceste propuneri, au format baza hotărârilor

49
consemnate în documentul final al reuniunii [33, p. 396]. Reuniunea de la Belgrad
stabilea convocarea a trei reuniuni la nivel de experți pe teme de cooperare de interes
comun (la Bonn, Montreux, și Valletta) și o reuniune la Madrid a reprezentanților statelor
participante CSCE în anul 1980.
Reuniunea de la Madrid, desfășurată între 1980-1983, a reușit impulsionarea
evoluției CSCE prin adoptarea unui document de încheiere care a reafirmat și chiar a
consolidat principiile convenite la Helsinki, iar „Cartea galbenă” de la Belgrad s -a
transformat în „Cartea mov de la Madrid”. Rezultatul Conferinței de la Madrid a
demonstrat că procesul CSCE poate supraviețui serioaselor conflicte dintre Est și Vest și
toate părțile au recunoscut necesitatea menținerii și dezvoltării sale. Următoarele
reuniuni, cele de la Stockholm dintre anii 1983-1986 și cele de la Viena dintre anii 1986-
1989, au constat într-o etapă de revizuire a implementării precedentelor angajamente și o
etapă de examinare a noilor propuneri.
În perioada ʻ80- ʻ90, înaintea prăbușirii regimului comunist, poziția promovată
de România în cadrul CSCE, s-a caracterizat printr-un interes accentuat acordat
problemelor politice, militare şi economice. România acorda o importanță considerabilă
celor trei cadre pentru sistemul internațional de securitate, dar își exprima rezerve față de
dimensiunea umană a CSCE. Această tendință se datora politicii dusă de liderii de la
București, în special față de crearea unor mecanisme cu rolul de a monitoriza aspecte
legate de drepturi civile și politice, sau libertatea de gândire. Cu excepția dimensiunii
umane, România susținea importanța legăturilor de cooperare pe baza normelor de drept
internațional. Aflată în sfera de influență estică, România, vedea în CSCE/OSCE singurul
for pan-european de dialog politic, un cadru indispensabil pentru examinarea problemelor
de securitate, în condiţii de egalitate cu toate celelalte state participante [5, p. 70].
Toamna anului 1989 a adus începutul schimbărilor dramatice care au redesenat
harta Europei [164, p. 1]. Ca mulți dintre omologii săi, CSCE și-a revizuit misiunile sale
în lumina noului peisaj european. Începutul acestui proces de regenerare poate fi urmărit
în timpul reuniunii de la Copenhaga desfășurată între 5-29 iunie 1990 [54, p. 28]. În acest
cadru, reuniunea s-ar fi putut limita ușor la câteva banalități inofensive celebrând victoria
democrației asupra comunismului și reafirmarea principiilor de la Helsinki. Dar,
reuniunea a mers mult mai departe și a adoptat ceea ce poate fi descris ca primul
„Manifest Democratic” pan-European [54, p. 6]. Documentul de încheiere al Conferinței
este considerat „planul politic pentru angajamentul Europei față de pluralismul
democratic, alegeri libere, statul de drept și protecția drepturilor omului” [55, p. 217]. Cu

50
alte cuvinte, filozofia care stă la baza Documentului de la Copenhaga din anul 1990,
constă în sublinierea antidotului la violență, prin crearea unor societăți democratice,
guvernate de principiul statului de drept, respectarea drepturilor persoanelor care aparțin
grupurilor minoritare și a membrilor individuali ai societății, și ampla dezvoltare
economică și dezvoltarea unui mediu sănătos.
Mai târziu în același an, istoria CSCE cunoaște transformări esențiale. Un pas
cheie pentru cadrul european de securitate a fost reprezentat de negocierile legate de
„Tratatul cu privire la Forțele Armate Convenționale în Europa” [204], care a oficializat
echilibrul militar între forțele NATO și Pactul de la Varșovia. Tratatul a stabilit limite
superioare cu privire la mărimea și constrângerile regionale privind dislocarea și
mișcarea forțelor militare critice. A fost convenit un număr egal de armament și mijloace
tehnice de natură militară, pentru NATO și Pactul de la Varșovia. Aceste evoluții au
permis noi salturi pentru CSCE, concretizate de semnarea „Cartei de la Paris pentru o
nouă Europă” [72]. Semnată în luna noiembrie, „Carta de la Paris” marca transformarea
Conferinței într-un forum instituționalizat de dialog și negocieri, cu o structură
operațională.
Summit-ul CSCE de la Paris a deschis o pagină nouă în cadrul raporturilor dintre
statele europene și a definit obiectivul edificării unei Europe a democrației, a păcii și
unității, constând în asigurarea securității, dezvoltarea unei cooperări largi între toate
statele participante și promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului [94,
p. 62]. Summitul de la Paris a contribuit la dezvoltarea structurilor și instituțiilor CSCE.
A fost creat Consiliul Ministerial, inițial cunoscut sub denumirea de Consiliul Miniștrilor
Afacerilor Externe. Consiliul Ministerial este organul de direcție și de supraveghere a
procesului de luare a deciziilor din cadrul CSCE/OSCE, și se întrunește o dată pe an, cu
excepția anilor când au loc Summit-uri, în capitala unuia dintre statele participante,
desemnată prin rotație, și este format din miniștrii de externe ai statelor participant e.
Toate organele și instituțiile OSCE, cu excepția reuniunilor la nivel înalt, sunt
responsabile față de Consiliul Ministerial, care la rândul său, are autoritatea de a stabili și
direcționa activitatea lor. Consiliul are rolul de a examina chestiunile re feritoare la
securitate și cooperare pe continentul european, adoptând deciziile corespunzătoare,
îndeplinește sarcinile stabilite de reuniunile șefilor de state sau de guverne și aplică
hotărârile acestor reuniuni. Totodată, CM urmărește ca diferitele act ivități ale
CSCE/OSCE să fie în concordanță cu scopurile fundamentale ale Organizației.

51
 Tot în cadrul reuniunii de la Paris au fost create Președintele în exercițiu,
Secretariatul CSCE/OSCE, un organism specializat: Biroul pentru Instituții Democratice
și Drepturile Omului și Adunarea Parlamentară a CSCE/OSCE.
Președinția OSCE este un organism important de luare a deciziilor din cadrul
CSCE/OSCE. Președinția este ținută pentru un an calendaristic de către un stat participant
desemnat ca atare într-o decizie luată în cadrul Summit-ului Consiliului Ministerial, de
regulă, cu doi ani înainte de începerea mandatului. Președinția coordonează procesul de
luare a deciziilor şi stabileşte priorităţile pentru activităţile OSCE în timpul anului său de
mandat. Președinția este condusă de Președintele în Exercițiu, reprezentat de ministrul de
externe al statului în cauză. Președintele în exercițiu este răspunzător pentru coordonarea
consultărilor referitoare la problemele curente ale Organizației, prezidează reuniunile la
nivel înalt și reuniunile Consiliului Ministerial. Totodată, Președintele în Exercițiu deține
rolul de lider în domeniul prevenirii conflictelor, reglementării postconflictuale și
soluționării pașnice a diferendelor internaționale. El este asistat de pr edecesorul și
succesorul său, acționând ca o „troică”, organism întâlnit și în alte organizații europene
[125, p. 57-72].
România a participat în troica OSCE în 2000 şi 2002, şi a exercitat Preşedinţia
OSCE în 2001, cu ministrul de externe Mircea Geoană în funcția de Președinte în
Exercițiu. Demnitatea a fost luată de la Austria ar decizia privind încredințarea
Președinției OSCE, României, a fost luată încă din noiembrie 1999 în cadrul Summitului
desfășurat la Istanbul. România a deținut această poziție începând cu 1 ianuarie 2001, și
până pe 31 decembrie 2001, devenind direct responsabilă de administrarea unor mari
provocări precum dosarele Republica Moldova, Georgia, Cecenia, Nagorno -Karabah,
Asia Centrală, Belarus, Baltică. Deși în anul 2001 dosarele OSCE abordau probleme
extrem de dificile de securitate, România se afla și într-o situație favorabilă în contextul
în care fostele deținătoare ale președinției OSCE, printre care Cehia (1992) sau Ungaria
(1995) au reușit să-și îndeplinească obiectivele euro-atlantice din politica lor externă.
Rolul asumat de România sublinia importanța acordată de staul român Organizației, dar și
credibilitatea statelor participante în capacitatea de administrare a României. Cadrul
extern a formulat o serie de așteptări cu privire la rolul României în funcția de
Președinție, punându-se accentul pe rolul Organizației în consolidarea democrației,
securității și cooperării în spațiul euro-atlantic. România a depus eforturi importante și a
reușit să îndeplinească cu succes obiective dificile precum reîntoarcerea misiunii OSCE
în Cecenia, sau lansarea programului REACT care stabilea noi standarde pentru

52
recrutarea rapidă și deplasarea forțelor în operațiunile de teren. A fost apreciat, în mod
special, efortul depus de președinția română în ceea ce privește consolidarea rolului
OSCE ca forum de dialog politic în chestiunile legate de securitate și cooperare în
Europa, precum și eforturile depuse de PIE în abordarea dimensiunii economice a
aspectelor de cooperare [33]. Îndeplinirea cu succes a mandatului OSCE confirma nivelul
influenței internaționale a României, pregătind terenul pentru includerea României în
spațiul euro-atlantic, obiective ce vor fi îndeplinite de România în anii următori.
Cu sediul la Viena dar și cu un oficiu de documentare în Praga, Secretariatul are
datoria de a păstra arhiva Organizației și de a difuza documentele OSCE, de a furniza
informații despre Organizație, de a asigura susținerea administrativă a celorlalte organe și
de a îndeplini sarcinile din partea Consiliului Ministerial și Consiliului Administrativ
[72, p. 16]. Secretariatul este alcătuit din personal administrativ și tehnic și este condus
de un Secretar General, ales pe o perioadă de trei ani de către Consiliul Ministerial.
Biroul pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului (BIDDO) s-a format prin
extinderea mai vechiului Birou pentru Alegeri Libere, stabilit prin Summitul de la Paris
desfășurat între 19-21 noiembrie 1990 [72., p. 18]. Cu sediul la Varșovia, BIDDO este
cea mai mare dintre instituțiile OSCE. BIDDO este dedicat construirii și sprijinirii
democrației și a unei culturi care recunoaște și respectă drepturile omului. Biroul
activează sub îndrumarea și orientarea generală a Consiliului Superior, în vederea
promovării drepturilor omului, democrației și statului de drept, fiind principala instituție
a Organizației ce ține de dimensiunea umană. Biroul organizează misiuni de observare a
alegerilor, analizează legislația și oferă consultanță cu privire la modul de a dezvolta și
de a susține instituțiile democratice. Totodată, BIDDO joacă un rol extrem de important
în facilitarea dialogului între state, guverne și societatea civilă. Una dintre cele mai
importante realizări ale Biroului a fost creșterea gradului de conștientizare, în special în
cadrul noilor democrații, a importanței transparenței în acțiunile guvernului, precum și
necesitatea guvernelor de a fi responsabile față de cetățenii lor. Cinci departmante
efectuează activitatea fundamentală a BIDDO: Algeri, Democratizare, Drepturile omu lui,
Toleranță și non-discriminare, și Punctul de Contact între Roma și Sinti [159, p. 29-31].
Adunarea Parlamentară a fost formată cu scopul de a promova implicarea
parlamentară în activitățile Organizației, pentru a facilita dialogul inter -parlamentar și
cooperarea privind aspecte legate de Organizație. Responsabilitățile Adunării
Parlamentare includ: evaluarea punerii în aplicare a obiectivelor OSCE, discutarea
subiectelor abordate în Consiliile Ministeriale și reuniunile la nivel înalt, dezvoltarea și

53
promovarea mecanismelor pentru prevenirea și soluționarea conflictelor. Totodată,
Adunarea Parlamentară are rolul de a contribui la dezvoltarea structurilor instituționale
ale OSCE și de a încuraja cooperarea între ele. Președintele Adunării Parlamentare es te
ales la fiecare Sesiune Anuală și este cel mai înalt reprezentant al Adunării. Secretariatul
Internațional al Adunării Parlamentare este situat în Copenhaga, găzduit de Parlamentul
danez. Adunarea Parlamentară a OSCE are de asemenea un birou de legătură în Viena.
Astăzi, AP este formată din 320 de parlamentari din cele 57 de state participante ale
OSCE. România a deținut președinția Adunării Parlamentare a OSCE în anul 2001. În
același timp, România a deținut președinția OSCE, aflându-se astfel într-o poziție
favorabilă din punct de vedere diplomatic, cumulând atât funcția executivă, cât și cea
legislativă a unei organizații internaționale.
Tonul optimist al „Cartei de la Paris”, a fost însă respins de evenimentele
ulterioare din Europa, unde instabilitatea și conflictele violente au devenit experiențe
caracteristice a unor părți însemnate din Europa de Sud-Est, Europa Centrală și Europa de
Est.
La începutul anilor 1990, și mai ales în lumina conflictelor din fost Republică
Federativă Iugoslavă, a devenit evident ca aparatul aflat la dispoziția CSCE pentru
prevenirea sau soluționare conflictelor era încă inadecvat. Nevoia de a dezvolta capacități
mai complexe necesita o consolidare a instrumentelor politice și a organelor CSCE și o
reconsiderare a tipurilor de intervenție, care ar putea fi fezabile [65, p. 8].
România a depus eforturi privind adaptarea OSCE la noile realităţi, și a accentuat
importanța transformării OSCE într-un instrument util şi eficient în domeniul prevenirii
conflictelor şi reglementării postconflictuale şi al asigurării unei abordări cuprinzătoare a
securităţii prin cooperare. Începând cu anii ʻ90 a avut loc o schimbare importantă a
cursului politicii duse de liderii de la București. Mai precis, noul stat democratic își
retrăgea rezervele legate de cadrul dimensiunii umane, exprimate în timpul conducerii
comuniste. În conformitate cu noile realități, poziția României era acum de cooperare,
orientate spre structurile europene şi euro-atlantice. La 21 noiembrie 1990, România a
semnat „Carta de la Paris”, afirmând și susținând principiile CSCE, iar în anul 1991, l a
prima reuniune a Consiliului Ministerial al CSCE care s-a desfășurat la Berlin, susținea o
nouă concepţie de securitate şi rolul care-i revine CSCE. Se considera că securitatea
europeană trebuie concepută ca o rețea interconectată unde respectul și susținerea
reciprocă erau elementele cheie ale unui cadru stabil.

54
 Carta de la Paris a fost urmată de un alt document major al evoluției CSCE,
„Declarația de la Helsinki”, care a fost adoptată în urma reuniunii la nivel înalt de la
Helsinki din anul 1992. În acest document se precizează obiectivul CSCE de a realiza „o
comunitate a statelor libere și democratice de la Vancouver la Vladivostok”. Declarația
de la Helsinki, denumită simbolic și „Sfidările Schimbării” conținea prevederi ce vizau
întărirea contribuției și rolului CSCE în reglementarea postconflictuală, și as igurarea
drepturilor omului [16, p. 185]. De asemenea, documentul prevedea asumarea unui rol
activ al CSCE în alerta timpurie a conflictelor, prevenirea acestora și reglementarea
postconflictuală. Totodată, declarația definea CSCE ca fiind „un forum de dialog,
negocieri și cooperare, care stabilește direcția și impulsioneaz ă modelarea noii Europe”
[46]. Documentul stabilea și poziția de Înalt Comisar pentru Minorități Naționale, care
poate declara „o alertă timpurie” și dacă este necesar, poate întreprinde „o acțiune
timpurie” încă din stadiul incipient al unor tensiunilor inter -etnice care ar putea degenera
în conflicte și ar putea afecta pacea, stabilitatea și relațiile dintre statele OSCE [29, p.
46]. Mandatul său conține prevederi ce îi impun confidențialitatea informațiilor și
acțiunilor sale. Un alt element cheie al mandatului ÎCMN este caracterul independent al
operațiunilor întreprinse. Acțiunile sale nu necesită aprobarea Consiliului Permanent și
nici a statului în cauză. În conformitate cu mandatul, ÎCMN raportează direct numai PiE.
Cu toate acestea, deoarece statele participante trebuie să fie informate cu privire la
activitatea sa și pentru că sprijinul lor politic este esențial, Înaltul Comisar expune
regulat rezumate despre activitatea sa Consiliului Permanent al OSCE, atât la nivel
oficial cât și la nivel neoficial.
Atunci când poziția Înaltului Comisar a fost creată în anul 1992, ea a reprezentat
o nouă abordare a prevenirii conflictelor, fără precedent în arhitectura securității
internaționale. De atunci, ÎCMN a realizat succese concrete în identificarea și sprijinirea
modalităților de reducere a tensiunilor interetnice în aria OSCE, incluzând aici regiunea
Mării Baltice, spațiul fostei Republici Federative Iugoslave, Europa Centrală și de Est,
Asia Centrală și Caucazul de Sud. Aceste realizări nu au trecut neobservate de
Organizația Națiunilor Unite și de alte organizații, care explorează în mod activ
modalități de dezvoltare și adaptare a principiilor și practicilor ÎCMN, care ar putea
deveni eficiente și în alte părți ale lumii.
Summitul de la Helsinki a creat și Forumul pentru Securitate și Cooperare, un
organism decizional autonom al OSCE în care reprezentanții statelor participante se

55
întâlnesc săptămânal pentru a se consulta asupra securității militare și stabilității în aria
OSCE.
Tot în anul 1992 au fost aduse contribuții în ceea ce privește principiul
consensului. Au fost stabilite două concepții ale principiului astfel: prima excepție,
numită regula „consensului minus unu” a fost introdusă de cadrul Consiliului CSCE de la
Praga desfășurat între 30-31 ianuarie 1992. „Consensul minus unu” stipulează că, „în
cazul violărilor clare, brute și incorecte a angajamentelor CSCE, deciziile pot fi luate fără
consimțământul statului în cauză” [excepția a fost invocată în iulie 1992, când Iugoslavia
a fost suspendată din CSCE]. Cea de-a doua excepție sau regula „consensului minus doi”
a fost instituită prin Consiliul de la Stockholm desfășurat între 14 -15 decembrie 1992.
Regula „consensului minus doi” se aplică în cazul procedurilor de conciliere [această
excepție nu a fost pusă în practică]. Adunarea Parlamentară este u n organism autonom al
OSCE, și este singurul organism care nu aderă regulii consensului, luând deciziile în baza
votului majorității participanților săi [61, p. 99].
În 1993, a fost înființat Consiliul Permanent sau organismul de consultare
politică al OSCE, care funcționează ca un catalizator pentru dialog între statele
participante. Nevoia unui organism permanent, pentru consultările de zi cu zi cu privire
la chestiunile operaționale, a apărut odată cu implicarea OSCE în prevenirea conflictelor
și reglementarea postconflictuală în anii '90. Consiliul Permanent inițial numit Comitetul
Permanent, a fost instituit prin Consiliul Ministerial de la Roma din anul 1993. În cadrul
Consiliului Permanent reprezentanții permanenți ai statelor participante se reunesc pentru
a negocia și a lua decizii cu privire la desfășurarea operațiunilor de teren, numirile în
posturi importante, bugetul și orice alte măsuri relevante pentru activitatea Organizației.
Reuniunile CP nu sunt însă deschise către public [61, p. 16].
Transformarea CSCE în OSCE a fost adusă de summitul desfășurat la Budapesta
în luna decembrie a anului 1994. În conformitate cu Capitolului I, paragraful 29, al
Deciziilor de la Budapesta, OSCE, urma să fie efectivă începând cu 1 ianuarie 1995 [8, p.
90]. Deciziile de la Budapesta subliniau că, „schimbarea numelui din CSCE în OSCE nu
altera caracterul angajamentelor CSCE, nici statutul CSCE și al instituțiilor sale. În
dezvoltarea sa organizațională, CSCE va rămâne flexibilă și dinamică” [46, p. 156].
Redenumirea CSCE în OSCE sublinia astfel statutul său evoluat, reflectând faptul că
CSCE numai era pur și simplu o conferință [99, p. 2]. Cu alte cuvinte, schimbarea
numelui din CSCE în OSCE, a fost convenit, în scopul de a oferi un nou impuls politic.

56
 La Budapesta, reprezentanții statelor participante au adoptat Documentul de la
Budapesta care conținea o declarație politică, „Către un parteneriat real, într -o nouă eră”.
Declarația marca aniversarea a 50 de ani de la terminarea celui de-al doilea război
mondial [79]. Tot aici au fost stabilite sau reconfirmate competențele OSCE în prevenirea
conflictelor, operațiuni de menținere a păcii și conceptualizarea unui nou model de
securitate pentru aria CSCE. Reprezentantul României, Ion Iliescu accentua necesitatea
respectării normele democratice de acțiunile OSCE în conformitate cu noile realități.
OSCE urmărea să consolideze cooperarea cu Organizația Națiunilor Unite și alte
organizații regionale Europene sau trans-atlantice evitând, în același timp, „dublarea
eforturilor”. Discuțiile cu privire la „Modelul de Securitate Comună și Cuprinzătoare” au
dat naștere Platformei pentru Securitate prin cooperare, destinată a sublinia domeniul de
aplicare și aspectele tehnice ale cooperării între OSCE și ceilalți furnizori de securi tate.
Tot la Budapesta, a fost adoptat și „Codul de conduită” privind aspectele militare ale
securității, conținând principiile care guvernează rolul și folosirea forțelor armate în
societățile democratice. Statele participante OSCE, incluzând aici atât ca zul României,
cât și al Republicii Moldova, au participat la acțiunile aferente implementării „Codului
privind aspectele de natură politico-militare ale securităţii”.
Istoria OSCE continuă cu summitul de la Lisabona de la 2 -3 decembrie 1996 care
încearcă stabilirea mijloacelor de implicare a OSCE în cadrul de reglementare
postconflictuală în spațiul european. Totodată, reuniune de la Lisabona a contribuit la
adoptarea „Declarației asupra Modelului de Securitate pentru secolul XXI”, a fost adoptat
“Cadrul pentru Controlul armamentului” și a fost dezvoltat un program al Forumului
pentru securitate și cooperare.
Creșterea rolului Organizației în ceea ce privește prevenirea conflictelor și
gestionarea crizelor la nivelul continentului european s-a materializat printr-o „Cartă a
securității europene pentru secolul XXI” [148] adoptată din inițiativa Danemarcei, la
Summitul de la Istanbul, în luna noiembrie a anului 1999. Carta definea rolul OSCE în
arhitectura europeană, prioritățile, obiectivele și instrumentele de care această organizație
dispune pentru a face față provocărilor noului secol și mileniu. În conformitate cu „Carta
de la Istanbul” prioritățile OSCE sunt reprezentate de consolidarea valorilor comune și
asistarea statelor participante în edificarea unei societăți democratice bazată pe statul de
drept, prevenirea conflictelor locale, reinstaurarea stabilității și păcii în zonele de
tensiune și conflict, eliminarea deficitelor de securitate și evitarea creării de noi diviziuni
politice, economice sau sociale prin promovarea unui sistem de securitate bazat pe

57
cooperare. România a fost un factor activ în cadrul dezbaterilor privind noul model de
securitate pentru Europa secolului XXI, contribuind la dezvoltarea Cartei. Mai mult decât
atât prioritățile României în relația cu OSCE sunt bazate pe documentul de la Istanbul.
Activitatea reprezentanţilor români, desfășurată atât în cadrul central de la Viena, cât și
în cadrul diferitelor reuniuni specializate ale OSCE, vizează inter alia: susţinerea
importanţei contribuţiei OSCE la crearea unei Comunităţi de Securitate de la Vancouver
la Vladivostok fără linii de diviziune, bazate pe recunoaşterea, afirmarea, respectarea şi
implementarea tuturor angajamentelor, principiilor şi valorilor OSCE, afirmarea
conceptului cuprinzător de securitate prin cooperare, pe trei dimensiuni, promovarea
principiilor democratice, promovarea rolului Organizaţiei ca instrument de gestionare a
ciclului conflictual, promovarea consolidării capacităţii operaţionale a OSCE, a eficienţei
instrumentelor şi mecanismelor sale de diplomaţie preventivă și reglementare
postconflictuală, adaptarea organizaţiei la noile realităţi și creşterea capacităţii
organizaţiei de a răspunde noilor ameninţări adresa securităţii [15].
În ultimii ani, Organizația a început un proces de revizuire a relevanței și
eficacității proprii. În acest sens, a fost emis raportul „Spre o Organizație de Securitate și
Cooperare în Europa mai activă” iar la mijlocul anului 2005 o serie de întâlniri speciale
sub Președinția slovenă, au culminat într-o decizie luată la reuniunea Consiliului
Ministerial de la Ljubljana de a întreprinde diferite reforme [1, p. 102]. În spiritul
reformelor, Consiliul Ministerial de la Bruxelles din anul 2006 a stabilit un grup de lucru
pentru a finaliza proiectul convenției cu privire la personalitatea juridică internațională a
Organizației, capacitatea juridică, privilegiile și imunitățile OSCE, cu scopul de a asigura
condițiile solicitate de personalul său de a continua în mod eficient lucrările încep ute cu
mai mult de 30 de ani în urmă.
În cadrul Consiliul Ministerial de la Bruxelles din anul 2006 s -au codificat
normele de luare a deciziilor în „Regulile de Procedură” [158]. Conform documentului,
cele 57 de state participante participă în calitate de egali în procesul de luare a deciziilor.
În prezent OSCE este cea mai mare organizație regională de securitate din lume,
în sensul Capitolului VIII al Cartei Națiunilor Unite [215, p. 11], cuprinzând 57 de state
participante din Europa, Asia Centrală și America de Nord, acoperind o gamă largă de
state, culturi şi contexte.

58
 2.2. Fundamentele OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea
postconflictuală

Fără îndoială, securitatea este o noțiune complexă care poate fi abordată în

moduri variate și distincte. Fie că este vorba de acțiuni de coordonare, de acțiuni de
intervenție, de procese de implementare sau de abordarea riscurilor de securitate,
complexitatea rămâne o determinantă constantă a noii ordini globale. Este și cazul celor
două dimensiuni, prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală, ale căror
dinamici nu pot fi înțelese în lipsa fundamentelor temeinice aflate la baza inițiativelor
conduse sub egida OSCE.
Investigarea conceptului de securitate la care Organizația aderă are un rol
deosebit de important în ceea ce privește înțelegerea practicii de securitate a Organizației,
constituind un reper consistent în prevenirea dinamicilor conflictuale, cât și un punct
consistent în evaluarea evenimentelor care sunt considerate a fi semnalel e unor potențiale
conflicte. Albrecht Schnabel afirma chiar că OSCE este singura organizație de securitate
din Europa, în sensul „Capitolului VIII al Cartei ONU” [215], fiind, în consecință, primul
instrument de alertă timpurie, de prevenire a conflictelor, de reglementare
postconflictuală în Europa [205, p. 7]. Implicarea Organizației pe tot parcursul ciclului de
viață al conflictului, de la mecanismele de reducere a riscurilor, avertizare timpurie și
prevenire a conflictelor, până la reglementarea postconflictuală, determină astfel
caracteristicile unei adevărate „comunități de securitate” [205, p. 9].
Încă de la începuturile sale, în anii 1970, CSCE și mai târziu, OSCE, a creat un
forum cu o incluziune de neegalat de alte organisme politice și de securita te, prin
conectarea tuturor statelor europene, împreună cu statele spațului asiatic și spațiului
Nord-American. În timp ce caracterul eterogen poate produce numeroase dificultăți în
ceea ce privește atingerea consensului politic, în cazul OSCE, angajamentu l statelor
participante la un corp comun de standarde, are un rol deosebit de important în
eficientizarea cadrului de luare al deciziilor. Aici pot fi reamintite principiile
„Decalogului” cuprinse în „Actul Final de la Helsinki” [68] din anul 1975 care au reușit
să impună un set comun de standarde pentru toate statele participante, provenite din
regiuni eterogene din punct de vedere politic, cultural și ideologic [65, p. 8]. Principiile
Decalogului reușeau astfel să aducă repere comune în dihotomia bipolari tății,
reflectându-se chiar până în conștiința omului de pe stradă, care se identificau adesea cu
Procesul Helsinki și principiile „Decalogului”.

59
 În calitatea sa de acord regional, OSCE joacă un rol important în inițierea și
aprofundarea unui dialog bazat pe consens. Cu alte cuvinte, deciziile statelor mici sunt
direct proporționale cu deciziile statelor mai mari, iar doleanțele statelor mari echivalează
în mod proporțional cu cele ale statelor mai mici. Echilibrul consensului și incluziunii
aduc astfel decizii fundamentate pe considerente de interes internațional și nu pe
paradigme diferențiate, marcate de voința statelor puternice. Cu toate acestea, deși OSCE
funcționează pe premisa că energia cheltuită în vederea construirii consensului este o
investiție importantă, în cazul zonelor de înaltă tensiune unde potențiale conflicte
deschise pot țese războaie într-un mod rapid, este de dorit ca OSCE să aibă capacitatea de
a lua decizii prompte și de a întreprinde acțiuni efective în timp util, în schimbul
menținerii rigidității consensului. Motivul de a reforma principiul consensului a fost
consolidat mai ales de conflictele din fosta Iugoslavie, unde în conformitate cu regula
consensului, OSCE a putut acționa numai în momentul în care a suspendat statutul de
participant al fostei Republici Federative Iugoslave, un proces greoi și de durată, care a
avut un impact considerabil asupra acțiunilor conduse sub egida OSCE [61, p. 98]. Prin
urmare, numeroasele apeluri care au subliniat necesitatea ca OSCE să reconsidere
principiul consensului au condus și la unele excepții, „consensul minus unu”,regula
prevede faptul că în cazul „violărilor clare, brutale și incorecte a angajamentelor CSCE”,
deciziile pot fi luate fără consimțământul statului în cauză [159, p. 14], și „consensul
minus doi”, se aplică în cazul procedurilor de conciliere și a fost instituită prin Consiliul
de la Stockholm desfășurat între 14-15 decembrie 1992 [159] eficientizând acțiunile
conduse sub mandatul OSCE în zonele de instabilitate.
Cu toate că OSCE nu reprezintă un exemplu singular al organizațiilor
internaționale care se preocupă de consolidarea relațiilor inter-organizaționale și de
contracararea comună a amenințărilor la adresa securității, OSCE își evidențiază unicitatea,
prin modul în care angajamentele sale sunt împărtășite de toate statele participante,
definind un etos comun al securității pentru toate statele participante. Sfârșitul bipolarității
a dus la accentuarea acestei caracteristici, unde norma consensului a fost menținută în
raport cu dinamica integrării de noi state participante. Alături de această caracteristică, se
adaugă și caracterul procedural al OSCE, mult mai proeminent decât cel instituțional, care
a transformat Organizația într-un forum diplomatic persistent, capabil de a adresa probleme
dintr-o perspectivă pe termen lung. Orientarea procesuală a OSCE a reprezentat chiar un
parametru decisiv în a împiedica evoluția Organizației într-o structură rigidă, cu interese
imuabile, ghidată de o agendă birocratică, cu o largă structură instituțională [159].

60
 Trebuie notat și faptul că prevalența angajamentelor politice pentru a soluționa
provocările la adresa securității, incluzând aici atât angajamentele OSCE în aria de prevenire
a conflictelor, cât și angajamentele Organizației în reglementarea postconflictuală, în
detrimentul celor legale, au oferit o flexibilitate mult mai mare normelor și acțiunilor OSCE,
și au permis statelor participante să răspundă circumstanțelor schimbătoare într -un mod mult
mai rapid. Mai precis, în termeni practici, angajamentele OSCE se pot cumula fără
obstacolele ratificării în fiecare stat participant, determinând o simplificare considerabilă în
conducerea activităților sub mandat OSCE, și implicit o abordare imediată a situațiilor
susceptibile a conduce la manifestări violente, sau chiar o abordare în timpi reali a situațiilor
postconflictuale. Mai mult decât atât, trebuie menționat faptul că această caracteristică este
în deplină conformitate cu principiile de bază ale Organizației, fundamentate pe persu asiune
și nu pe constrângere [65, p. 11]. Statele participante sunt factori activi ai întregului proces,
și nu piloni pasivi ai cadrului decizional al OSCE.
În definirea etosului OSCE sau a cadrului său de securitate, se adaugă și absența
relațiilor ierarhice și participarea statelor pe baze egalitare, angajând în acest fel toate
statele participante în dialog în ceea ce privește problemele de securitate, și facilitând, cu
alte cuvinte, un proces de dialog care promovează un larg sprijin politic în ceea ce
privește deciziile Organizației. Acest proces este considerat un stimul al soluțiilor
comune, prin intermediul negocierilor, și nu prin impunerea unei conformități
înăbușitoare, un cadru în care reprezentanții statelor participante se reunesc și discută de
pe poziții egale aspecte legate de securitatea zonei „de la Vancouver la Vladivostok”.
Încă de la început, statele participante au convenit asupra drepturilor egale la securitate,
inclusiv dreptul inerent de a fi liber, dreptul de a-și alege sau de a-și modifica acordurile
sale de securitate, inclusiv tratatele de alianță în care evoluează. În consecință,
angajamentele și responsabilitățile statelor OSCE se aplică în întregimea lor și sunt egale
pentru fiecare stat participant. Ele reprezintă aspecte de interes direct și legitim ale
tuturor statelor participante, și nu aparțin afacerilor interne ale statului în cauză.
Totodată, trebuie menționat faptul că bazele egalitare furnizează o ingerință care permite
Organizației, să joace un rol proactiv în dinamica de prevenire a conflictelor interne a
statelor participante, încă din stadii incipiente [187, p. 83-122], reprezentând o
contribuție constructivă, provenită de la un terț imparțial, și nu un vector opresiv cu rolul
de a impune conformitate cu propriile decizii [205, p. 9].
Alături de bazele egalitare, proeminența regulii consensului și prevalența angaja -
mentelor politice în detrimentul angajamentelor legale sub dreptul internațional, OSCE

61
își fundamentează acțiunile de prevenire a conflictelor și de regleme ntare postconflictuală
pe trei principii definitorii [17, p. 17].
În primul rând, analiza etosului OSCE evidențiază o abordare ce depășește
spectrul securității tradiționale, încorporând un cadru comprehensiv al securității, prin
diversitatea problemelor pe care OSCE le consideră ca având impact asupra securității
internaționale. Extinderea sferei de securitate ce încorporează un cadru de securitate
comprehensiv este rezultatul determinării sale de a stabili o competență cu privire la
aceasta și transformarea securității comprehensive sau cuprinzătoare, într-un principiu de
bază al Organizației [103, p. 85]. Încă din perioada de început a Conferinței pentru
Securitate și Cooperare în Europa, abordarea comprehensivă a securității a ocupat un loc
central în agenda CSCE, fapt afirmat și de „Actul Final de la Helsinki”, care cuprindea
trei dimensiuni, clasificate inițial drept „coșuri”. Dimensiunea politico -militară,
dimensiunea economică și de mediu, și dimensiunea umană, au fost toate considerate de
natură complementară, interconectate și interdependente. Toate aceste trei dimensiuni au
fost considerate esențiale pentru securitatea reală [56, p. 1], iar în acest sens, OSCE a
depus eforturi de anvergură pentru coordonarea celor trei dimensiuni în vederea obținer ii
de efecte sinergice, menite să abordeze problemele la adresa securității pe termen lung.
La începutul anilor `90 și în special în lumina conflictelor din fosta Republică
Federativă Iugoslavă, a devenit evidentă nevoia de a dezvolta o capacitate mai sof isticată
de prevenire a conflictelor, o consolidare a instrumentelor politice și a organelor OSCE,
dar și o reconsiderare a tipurilor de intervenție fezabile [65, p. 8]. În acest context,
Organizația a luptat pentru impunerea abordării comprehensive a secu rității, bazată pe
înțelegerea că protecția și promovarea drepturilor omului și a libertăților sale
fundamentale, sau aspectele economice sau cele legate de mediul înconjurător, sunt la fel
de importante pentru pacea și securitatea internaţională, ca și fa ctorii de natură politică și
militară [234, p. 40]. Eforturile OSCE au condus la impunerea securității comprehensive
drept una dintre caracteristicile definitorii ale Organizației, un adevărat principiu
fundamental, proiectând un cadru amplu de abordare a conflictelor cu multiple fațete, de
la controlul armamentelor și dezarmare, sporirea încrederii și securității, până la
respectarea drepturilor omului sau respectarea considerentelor de natură economică.
Principiul securității cuprinzătoare a fost susținut și de larga participare din cadrul
Organizației, care a constituit o fundație fermă pentru operațiunile conduse sub mandatul
Organizației.

62
 În regiunea celor 57 state participante, ce include spațiul extins dintre Canada,
Statele Unite ale Americii, țările Uniunii Europene, sud-estul Europei, sudul Caucazului,
Federația Rusă și statele CSI, OSCE construiește încredere prin intermediul celui de -al
doilea principiu fundamental, principiul cooperării.
Este bine cunoscut faptul că încă din timpul Războiului R ece, Conferința pentru
Securitate și Cooperare în Europa a reușit să fie un cadru optim pentru reducerea
tensiunilor în Europa, evidențiind unanimitatea preocupărilor, în detrimentul
exclusivității acestora, și dezvoltarea de transparență și încredere prin dezvoltarea de
cadre comune pe problemele de interes reciproc [122, p. 2]. Principiul cooperării, susținut
de toate statele participante ale OSCE, a construit un pod peste diferențele ideologice din
Europa anilor 1970-1980, constituind totodată un etos comun al valorilor europene care
este considerat chiar temelia păcii permanente și securității pe continent.
Prin promovarea ideilor de reasigurare mutuală, în locul descurajărilor și al
cooperării în locul confruntărilor, securitatea cooperativă promovată de OSCE caută să
prevină apariția crizelor și se orientează spre reducerea riscurilor în situațiile deja
existente, într-un ansamblu ghidat atât de reguli formale, cât și de un ansamblu de norme
informale [120, p. 2]. Valoarea ariei extinse care formează OSCE, combinată de o
politică de securitate cooperativă are scopul de a preveni conflictele în curs de dezvoltare
de la escaladare, de a spori predictibilitatea prin deschidere și transparență, constituind o
dinamică viabilă în contracararea noilor amenințări la adresa securității internaționale. În
același timp, pentru că OSCE nu este un organism declarativ care ia decizii și declarații
de condamnare a acțiunilor unui alt stat participant, abordarea cooperativă a securității,
determină, de cele mai multe ori, o abordare soft, sau o linie constructivă de a depăși
tensiunile. Această tactică care și-a dovedit succesul în multiple instanțe, continuă să
ghideze cu succes acțiunile OSCE și astăzi [121, p. 40].
Prin principul securității cooperative, OSCE subliniază atât importanța cooperării
interne, în rândul statelor participante OSCE, cât și cooperarea externă a OSCE cu
organizațiile și instituțiile internaționale și cu partenerii pentru cooperare ai Organizației.
În accentuarea acestui aspect, CM reunit la Copenhaga în anul 1997 a decis consolidarea
cooperării non-ierarhice între OSCE și alte organizații sau instituții internaționale, în
cadrul unei Platforme pentru Securitate Cooperativă, care urma să fie elaborată ca un
element esențial al Cartei pentru Securitatea Europeană [147]. După lucrările Consiliului
de la Copenhaga, negocierile privind constituirea Platformei pentru Securitate
Cooperativă au continuat pe parcursul anului următor, conducând la adoptarea

63
„Documentului Operațional-Platforma pentru Securitate Cooperativă”. Documentul
Operațional a fost considerat drept un element esențial al Cartei pentru Securitate
Europeană, în cadrul Summitului desfășurat la Istanbul în perioada 18 -19 noiembrie 1999
[148]. Alături de documentul operațional cu privire la Platforma pentru Securitate
Cooperativă, statele participante au inclus și o formulă, care menționa pe scurt:
„Cooperarea cu alte organizații: Platforma pentru Securitate Cooperativă” în textul
principal al Cartei [148].
Instituirea platformei a fost considerată de partenerii internaționali de importanță
majoră în angajamentul internațional al securității. Un exemplu pertinent în acest sens
venea din partea delegației Finlandei, care în numele Uniunii Europene sublinia faptul că
UE consideră Platforma „drept una dintre cele mai importante elemente ale întregului
proces de proiectare a Cartei pentru Securitatea Europeană” [185, p. 343]. Scopul
Platformei era sublimat de Documentul Operațional, care menționa drept obiectiv
consolidarea reciprocă a relației dintre organizațiile și instituțiile preocupate cu
promovarea securității comprehensive în aria OSCE, cuprinzând în acest cadru
organizațiile europene regionale și sub-regionale de securitate, Organizația Națiunilor
Unite și instituțiile sale, precum și alte instituții specializate permanente. Platforma nu
cuprindea însă relațiile OSCE cu organizațiile regionale situate în afara ariei Organizației,
sau cu statele partenere, care reprezentau obiectul altor documente ale OSCE.
Platforma promova conceptul de consolidare reciprocă a instituțiilor de
securitate, printr-o cooperare orizontală, între egali, în detrimentul interacțiunii verticale,
care subordonează o organizație la o altă organizație. În conformitate cu Platforma pentru
Securitate Cooperativă, organizațiile erau menite să se completeze reciproc în scopul de a
evita duplicarea, și în scopul de a asigura utilizarea eficien tă a resurselor disponibile
[185, p. 348-349]. Documentul Operațional sublinia faptul că Platforma a fost concepută
pentru a sprijini patru funcții cheie. În primul rând, Platforma a identificat un set de
principii la care membrii altor organizații și instituții trebuiau să adere, „individual” și
„colectiv”, pentru ca Organizația să „lucreze cooperativ” cu acestea. Acest set includea
principiile și angajamentele declarate ale OSCE: aderarea la principiile Cartei
Organizației Națiunilor Unite și a principiilor și angajamentelor prevăzute de AFH, la
„Carta de la Paris”, „Documentul de la Helsinki” din anul 1992, „Documentul de la
Budapesta” din anul 1994, „Codul de Conduită” al OSCE privind aspectele politico -
militare ale securității, și la cadrul Declarației de la Lisabona privind un „Model de
securitate comun și comprehensiv pentru Europa secolului XXI” [148, p. 43]. Platforma

64
sublinia și aderarea la principiile transparenței și predictibilității acțiunilor, punerea în
aplicare a obligațiilor privind controlul armamentului, sau sprijinul activ al conceptului
securității comprehensive, cooperative și indivizibile. În al doilea rând, Platfo rma
sublinia modalități generale de cooperare, care includeau contacte regulate, un cadru
continuu pentru dialog, creșterea transparenței și cooperării practice, inclusiv
identificarea ofițerilor de legătură sau punctelor de contact, precum și alte contact e. În al
treilea rând, „recunoscând rolul integrator cheie” pe care OSCE îl poate juca, statele
participante au oferit Organizației un sistem flexibil de cooperare. Dispoziție reiterată
atât în cadrul Platformei, cât și în Cartă. În al patrulea rând, state le participante au
recunoscut cooperarea regională, ca element important în consolidare a securității în
întreaga arie a statelor participante OSCE, iar grupurile sub-regionale „contribuie la
îmbunătățirea securității, nu doar în subregiunea în cauză, ci în întreaga zonă a OSCE.
Statele participante au susținut astfel „creșterea cooperării cu aceste grupuri”, bazată pe
cadrul Platformei, oferind astfel Organizației un forum al cooperării subregionale [14 8].
În consecință, Platforma a definit un rol distinct pentru OSCE față de alte
organizații și instituții internaționale, regionale și sub-regionale, care operează în zona
OSCE. Statele participante încredințând Organizația cu un cadru flexibil de coordonare
pentru a promova cooperarea și un forum de sub-regiuni de cooperare [185, p. 350].
Cel de-al treilea principiu pe care acțiunile OSCE de prevenire a conflictelor și
de reglementare postconflictuală sunt fundamentate, este principiul securității
indivizibile. Amplul angajament al OSCE în susținerea logicei securității indivizibile este
legat de aprecierea faptului că securitatea unui stat este indisolubil legată de securitat ea
tuturor celorlalte state [61, p. 96-97]. Așa cum Niels Petersen, PiE din anul 1997
remarca, „securitatea este acum mai mult decât niciodată indivizibilă [...] iar consecințele
riscurilor la adresa securității nu pot fi izolate la un singur stat” [191, p. 4].
În întreaga istorie a Organizației, principiul securității indivizibile a fost
conceput ca o componentă centrală a OSCE, și a fost înscris în toate textele fundamentale
ale Organizației, precum și în contextul acordurilor sau în cadrul discursurilor provenite
din cadrul statelor participante OSCE [161]. În contextul CSE, mai precis prin „Actului
Final de la Helsinki”, statele participante au recunoscut „indivizibilitatea securității în
Europa”, recunoscând că securitatea indivizibilă înseamnă că „securitatea fiecărui stat
este indisolubil legată de securitatea fiecărui alt stat”. Cu alte cuvinte, cooperarea este
benefică pentru toate statele participante, în timp ce insecuritatea în sau a unui alt stat
participant poate afecta bunăstarea tuturor [72].

65
 O mare parte din documentele oficiale ale Organizației accentuează acest
principiu, așa cum este și cazul „Cartei de la Paris pentru o Nouă Europă” din anul 1990,
care reafirma concepția conform căreia, „securitatea fiecărui stat participant este
indisolubil legată de cea a tuturor celorlalte state” [72], sau de limbajul „Cartei de la
Istanbul” din anul 1999, care a fost proiectat în mod expres pentru a contribui la formarea
unui spațiu de securitate comună și indivizibilă în zona OSCE, fără linii de demarcație și
cu niveluri comparabile de securitate pentru toate statele participante. Mai mult decât
atât, paragraful 8 al „Cartei de la Istanbul” considera că statele nu trebuie să-și
consolideze securitatea în detrimentul altor state, ci trebuie să urmeze principiile de
conlucrare ale OSCE.
Fără îndoială, în noile dinamici globale, caracterul indivizibil al securității este
cu atât mai important, impunând un exercițiu comun pentru gestionarea eficientă a
principalilor factori de amenințare la adresa climatului de stabilitate regional sau
internațional. Contracararea amenințărilor la adresa securității, trebuie fundamentată
astfel pe o abordare fermă și eficientă, ce începe de cele mai multe ori la distanțe mari
față de granițele naționale, fiind o responsabilitatea majoră pentru fiecare stat participant.
Implementarea practică a principului indivizibilității este asfel fundamentată pe canale de
comunicare deschise și pe cooperare consolidată, incluzând în acest cadru aspecte largi
precum conflictele înghețate, conflictele etnice și separatismul, fragilitatea democrațiilor
sau fenomenul terorist, rețelele de crimă organizată sau proliferarea ar melor de distrugere
în masă. În dinamica globală, poate mai mult decât în perioadele anterioare, politica
indivizibilă a securității a devenit un pilon fundamental al cooperării dintre statele
participante OSCE, din Europa, Statele Unite ale Americii, Cana da și Asia.
Deși principiile au fost analizate separat în contextul de față, trebuie menționat
faptul că ele nu delimitează cadre separate de manifestare, ci conlucrează în definirea
multidimensională a etosului OSCE și în atingerea obiectivelor Organizați ei. Cele trei au
fost țesute împreună de-a lungul timpului, prin angajamentul activ al tuturor statele
participante. Cadrul proiectat de cele trei principii create în timpul Războiului Rece au
stabilit astfel regulile de bază pentru interacțiune, și au pus bazele pentru dialog politic,
transparență, și cooperare [161], continuând să rămână la baza abordărilor OSCE, în
contracararea amenințărilor la adresa securității, în prevenirea conflictelor și în
reglementarea postconflictuală.
Totodată, odată cu sfârșitul Războiului Rece, securitatea Euro-Atlantică nu mai
era percepută ca fiind formată din sisteme diferite și separate, ci părea în schimb pe

66
drumul spre unificare, a tuturor statelor, într-un singur sistem. În acest context,
securitatea comprehensivă, cooperativă și indivizibilă, a ajuns să implice mult mai mult
decât simple norme pentru stabilirea interacțiunii dintre cele două blocuri antagonice,
implicând o cooperare din ce în ce mai strânsă, ce includea acțiuni comune de luare a
deciziilor și acțiuni comune împotriva problemelor definite în comun [17, p. 20]. Etosul
și practicile de securitate ale OSCE întemeiate pe cele trei principii nu au fost însă lipsite
de incoerență. Chiar la începutul secolului XXI principiul securității indivizibile a fost
fragmentat de lipsa conformității venită din partea statelor participante, determinând
astfel accesul la cadre inegale de securitate. Și conceptul securității comprehensive a fost
fragmentat de lipsa echilibrului între cele trei dimensiuni, unde de cele mai multe ori
cadrul politico-militar depășea în importanță sfera umană sau economică. Justificarea
acestor inconsistențe în cadrul OSCE a fost considerată un fapt implicit al dificultăților
politice în anumite zone ale perimetrului OSCE, și creșterii provocăr ilor la adresa
principiilor de bază ale comportamentului și interacțiunii statelor.
Prin strategia de la Maastricht din anul 2003, reafirma faptul că: conceptul
multidimensional al securității comune, comprehensive și indivizibile a OSCE a fost potrivit
în a aborda provocările de securitate ale noului secol. Strategia de la Maastricht a reflectat
însă și necesitatea consolidării și reînnoirii conceptului multidimensional al securității, în
abordarea noilor provocări la adresa securității regionale, dar și internaționale.
Tendința de revizuire a propriei eficacități în lumina schimbărilor aduse de începutul
secolului XXI și a noilor provocări la adresa securității internaționale, a fost adus în prim
plan de întâlnirile și dezbaterile desfășurate în prima jumătate a anului 2005. Drumul de
reformare s-a deschis cu lucrările Consiliului Ministerial al OSCE desfășurat la Sofia în
decembrie anul 2004, unde miniștrii de externe ai OSCE au conștientizat nevoia unei
dezbateri cu privire la rolul OSCE în secolul XXI. Dezbaterile au fost concretizate prin
raportul din 27 iunie 2005, intitulat „Scop comun. Către o OSCE mai eficace”, care nota
îndeplinirea angajamentelor stabilite la Helsinki în anul 1975, și contribuția Organizației la
cadrul de stabilire a instituțiilor democratice și economiilor de piață, precum și aportul OSCE
la dispariția liniilor despărțitoare, specifice Războiului Rece [156]. Documentul a pus și
accentul pe necesitatea impulsionării dialogului politic, dar și pe încercarea de a oferi o
viziune strategică pentru OSCE cu privire la provocările viitoare. În acest sens, prioritățile de
bază, dar și planurile de acțiune trebuie să includă o perspectivă pe termen lung, pentru a fi
în concordanță cu noul mediu de securitate [156]. O concentrare mai puternică, și o coerență
sporită a acțiunii, ar putea forma o identitate OSCE mai puternică, cu o percepție comună a

67
obiectivelor OSCE, atât pe plan intern, cât și pentru publicul larg, consolidând capacitățile
Organizației în fața provocărilor secolului XXI.
În același an, având în vedere abordarea cuprinzătoare și integrată a securității,
OSCE, ca un forum pentru dialog politic permanent între un colectiv divers cultural și
religios de 57 state participante, a fost considerat un instrument important al „Alianț ei
Civilizațiilor”. Alianța Civilizațiilor este inițiativa ONU, care urmărește să galvanizeze
acțiunile internaționale împotriva extremismului, prin forjarea unui dialog intercultural și
religios la nivel internațional, și prin cooperare. Cu alte cuvinte, „Alianța Civilizației”
propusă de cadrul ONU însemna îmbunătățirea relațiilor de înțelegere și cooperare între
națiuni și popoare, de-a lungul culturilor și religiei. În acest sens, în luna decembrie a
anului 2005, miniștrii de externe ai statelor participante OSCE reuniți în Cadrul
Consiliului Ministerial de la Ljubljana și-au manifestat acordul cu privire la contribuția
Organizației la inițiativa Alianței, subliniind că Organizația este bine plasată pentru a
sprijini scopurile și obiectivele proiectului ONU. Într-adevăr, ca o organizație de norme
comune, principii, angajamente și valori între egali, și o organizație care se întinde pe trei
continente, cuprinzând principalele religii și culturi ale lumii, OSCE, a fost considerată
ea însăși o alianță a civilizațiilor în acțiune.
Un alt pas important în delimitarea etosului Organizației în secolul XXI, a avut loc
odată cu lucrările Procesului Corfu, desfășurat la început anului 2008, în timpul
președinției finlandeze, continuând în anul 2009, sub președinția elenă, care a accentuat
necesitatea dialogului reînnoit cu privire la problemele de bază ale securității europene.
Pentru prima dată într-un cadru informal, miniștrii Afacerilor Externe ai OSCE s-au întâlnit
pentru a discuta despre provocările actuale și despre perspectivele privind securitatea
indivizibilă, cuprinzătoare și cooperativă, care a marcat arhitectura de securitate e uropeană
după Războiul Rece [161]. Cadrul întâlnirii Corfu a adus astfel reconfirmarea aquisul-ui
OSCE, dar și discuțiile legate de renovarea mecanismelor Organizației, pentru a gestiona
atât provocările tradiționale, cât și emergentele provocări globale. În acest cadru, statele
participante au căzut de acord asupra modului de abordare a riscurilor și amenințărilor de
securitate, ce variază de la litigii de frontieră nesoluționate, tensiuni etnice, democrația și
statul de drept, până la controlul armamentelor, crize economice, securitatea energetică sau
problema migrațiilor ilegale, evidențiind și reafirmând securitatea comprehensivă,
indivizibilă, coerentă, și cooperativă, „de la Vancouver la Vladivostok”. România s -a
implicat activ în Procesul Corfu, susținând problematica ciclului conflictual în cadrul
OSCE. România a fost desemnată coordonator tematic al aspectelor vizând eficiența OSCE,

68
a inițiat două documente privind Dimensiunea Economică și de Mediu, și a co -sponsorizat
alte patru pe aceleași dimensiuni. Documentele erau legate de implicațiile de securitate ale
schimbărilor climatice şi, respectiv, promovarea de măsuri economice şi de mediu în
prevenirea, soluţionarea conflictelor şi reconstrucţia postconflict. Cu alte cuvinte,
atitudinea României a condus la îmbunătățirea reacţiei OSCE în situaţii postcriză şi
reabilitare postconflict.
Și cadrul reuniunii CM de la Atena a oferit noi impulsuri puternice pentru o
Organizație nouă, ancorată în dialog, privind viitorul securității europene. Statele
participante au adoptat o declarație și o decizie privind Procesul Corfu care accentua
importanța celor trei principii în abordarea OSCE privind prevenirea conflictelor și
reglementarea postconflictuală. Mai precis, statele participante OSCE au reafirmat
validitatea angajamentelor în abordarea problemelor de securitate, atât în cadrul de
prevenirea al conflictelor, cât și în spațiul de reglementare postconflictuală. În cadrul
Consliului desfășurat la Atena, România deținea poziția de președinte al Comitetului
economic și de mediu al OSCE, și a coordonat negocierile în ceea ce privește dialogul și
cooperarea în domeniul securității energetice și managementul migrației în cadrul OSCE.
Angajamentul voinței politice pentru a soluționa provocările la adresa securității,
ghidat de spiritul securității cooperative, comprehensive și indivizibile a fost considerat
chiar chintesența Procesului desfășurat la Corfu [161].
În dorința de a aduce dialogul despre securitate la rezultate concrete aceste
eforturi au fost continuate de președinția kazakă în cadrul summitului OSCE desfășurat la
Astana, în Kazahstan, la sfârșitul anului 2010, unde temele de secur itate au fost
clarificate, și obiectivele stabilite. Documentul intitulat „Declarația Comemorativă de la
Astana: spre o securitate comună” făcea referiri la viziunea unui spațiu indivizibil de
securitate în aria OSCE, bazat pe principii, angajamente și obiective comune [162].
Summitul a reafirmat importanța conceptului securității indivizibile, dar și importanța
cadrului de abordare al OSCE, fundamentat pe cele trei principii ale Organizației:
principiul securității comprehensive, cooperării și indivizibilității [162].
În 2012, în perspectiva aniversării a patru decenii de la adoptarea Actului Final
de la Helsinki, document fondator al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa, a fost lansat, Procesul Helsinki+40. Acesta accentua abordarea
multidimensională a securităţii, a problematicii conflictelor prelungite şi a respectării
drepturilor omului. România sprijină ferm procesul Helsinki+40 și spera că acesta va
conduce la împlinirea viziunii unei reale Comunități de Securitate în spațiul OSCE.

69
 Pentru aproape patru decenii, principiul securității comprehensive, cooperative și
indivizibile, a fost reafirmat de statele participante în contexte diferite și numeroase. Deși
inițial măsurile și mecanismele de a gestiona securitatea nu au fost abordate până la
sfârșitul Războiului Rece, normele care sprijină securitatea au fost stabilite odată cu AFH
și au fost redefinite mai departe de-a lungul anilor. Astfel, spre deosebire de alte entități
statale, organizații sau instituții internaționale, OSCE are unele avantaje esențiale în
abordarea efectivă a celor două concepte de securitate. Valoarea ariei extinse a OSCE și
principiile OSCE, definesc în mod distinct, dar și eficient credibilitatea Organizației ca
actor viabil de securitate, în contextul secolului XXI.
Astăzi, cele trei principii ale etosului OSCE sunt parte integrantă a unui pachet
comun, unde securitatea comprehensivă, cooperativă și indivizibilă, ghidează totalitatea
acțiunilor OSCE. Aceste concepte s-au dovedit adaptabile în timp, în ciuda schimbărilor
dramatice și provocatoare ale mediului internațional de securitate [161, p. 3]. Prin discuții
constante ele au rămas relevante și au fost reafirmate de comunitatea euro -atlantică și euro-
asiatică în cadrul extins al ariei ce cuprinde statele participante ale OSCE. Cu alte cuvinte,
putem vorbi de dezvoltarea unui etos coeziv al prevenirii și gestionării conflictelor,
bazându-se pe o serie de caracteristici specifice, care încadrează și orientează instrumentele
și mecanismele OSCE. Un etos, care subliniază viziunea unei comunităţi de securitate
euro-atlantică şi euro-asiatică liberă, democratică, comună, comprehensivă şi indivizibilă,
bazată pe valori comune, angajamente asumate şi obiective comune.
Un plus valoros și obiectiv adus înțelegerii etosului OSCE, și reflectat asupra
acțiunilor de prevenire a conflictelor, și în egală măsură asupra acțiunilor de reglementare
postconflictuală, este adus de analiza realizată de Walter A. Kemp. Studiul lui Walter A.
Kemp, publicat în jurnalul Helsinki Monitor și intitulat „Ever heard of the OSCE?”, aduce
o radiografiere a ceea ce reprezintă OSCE, a profilului și a cadrului OSCE, pentru publicul
larg. Aspectul principal pe care Kemp îl subliniază este profilul scăzut al OSCE, unde
multe dintre activitățile Organizației sunt subtile și cu multiple fațete, unde termeni ca
„securitatea cooperativă”, „dimensiunea umană”, și alte cuvinte specifice limbajului OSCE,
nu sunt cuprinse nici în lexiconul normal, și nici nu pot fi descrise în termeni simpli.
Totodată, Kemp justifică profilul OSCE, prin faptul că diplomația preventivă de succes
este dificil de cuantificat (cu alte cuvinte nu se întâmplă nimic atunci când aceasta
funcționează), și reabilitarea postconflictuală poate dura ani de zile doar pentru a obține
„normalizare”. Astfel, pare just ca o mare parte din activitățile pe care OSCE le realizează,
să nu fie considerate „un titlu de știre” pentru mass-media și public [121, p. 37].

70
 Un alt motiv pentru care Organizația nu este bucură de un profil proeminent,
primind puțină atenție din partea publicului larg, se referă la aria angajamentelor OSCE,
care suscită un interes mult prea scăzut, până în momentul în care lucrurile degenerează în
fapte grave. Cine a auzit vreodată de Cecenia sau Kosovo până acum câțiva ani, sau câ t de
mulți înțeleg complexitatea reconcilierii naționale în Tadjikistan sau complexitatea
proceselor de soluționare politică din Osetia de Sud, Abhazia, Transnistria sau Nagorno -
Karabah [121, p. 37-38]. Motivele profilului scăzut al Organizației, nu se opresc însă aici,
autorul notând și numele OSCE, considerat mult prea lung și complicat, lipsit de
scânteierea pe care NATO sau numele altor organizații o suscită, sau resursele limitate pe
care Organizația le-a alocat presei și informațiilor publice. Walter Kemp, merge mai
departe de stadiul prim al constatărilor, și încearcă să explice această deficiență, bazându -
se pe premisa că Organizația nu caută un profil evident în mass-media sau o audiență. Cu
alte cuvinte, vorbim de o modestie, care este o reflecție a culturii sale organizaționale.
Evitarea unui profil proeminent este considerat un principiu valabil al activităților
desfășurate de OSCE, care acoperă toate fazele ciclului de viață ale conflictului, fapt mai
ales evident în cazul diplomației preventive [121, p. 38-39]. Astfel, activitățile OSCE, sunt
concepute în vederea evitării tensiunilor, conflictelor sau crizelor, sau cu alte cuvinte
acțiunile OSCE evită crearea de „știri”. O atenție sporită, poate agrava o situație fragilă
deja inexistentă și poate conduce la amplificarea situației în cauză. Astfel, dacă prevenirea
funcționează, oprește evenimentele dramatice, cu caracter de „știre” de a se întâmpla. Acest
este considerat tocmai punctul forte al capacității preventive a OSCE. Această abordare
discretă, este o strategie cheie folosită de Misiunile OSCE, de Înaltul Reprezentat pentru
Minorități Naționale sau de alte structuri ale OSCE. Totodată, OSCE nu are nevoie de un
profil proeminent. În cuvintele lui Walter Kemp, „OSCE este o organizație internați onală.
Ea nu are trebuie să se angajeze în eforturi extensive de relații publice, în scopul de a
argumenta recunoașterea numelui său, sau simpatia publicului. Organizația nu este o
întreprindere privată și nu trebuie să se vândă în sine [...] Acționarii săi sunt statele sale
participante și ea este Organizația lor” [121, p. 40]. Cu toate acestea, profilul scăzut al
Organizației poate echivala și cu un nivel minim de interes public și participare în
activitățile sale. Excepția este vizibilă doar în statele în care OSCE are contacte directe și
frecvente cu populația, cum este cazul Albaniei, Bosniei și Herțegovinei sau Croației. În
consecință, spre deosebire de anii 1970 și 1980, când omul de pe stradă, în special din
Europa de Est și Uniunea Sovietică, era capabil să se identifice cu CSCE, sau cu procesul
Helsinki, OSCE nu este astăzi o organizație cu un profil proeminent [121].

71
 Abordarea Organizației nu respectă întotdeauna însă, această regulă a discreției.
Chiar dacă o abordare discretă reprezintă strategia cheie a acțiunilor OSCE în cazul
principalelor activități, aceasta își găsește excepția în încălcările angajamentelor
dimensiunii umane, ca acțiunile de fraudare a alegerilor, încălcarea libertății mass -mediei
sau a drepturilor omului. În acest context, acțiunile OSCE se pot bucura de sprijinul
vizibilității și presiunii publice, iar acest mod de pronunțare publică, reprezintă de fapt un
pas în rezolvarea acestor dinamici. Drept exemplu, un raport critic al alegerilor, o
declarație a Președintelui în Exercițiu, sau a unui alt înalt oficial al OSCE, sau o remarcă
mediatizată a unui șef de misiune, reprezintă în sine o demonstrație a modului de
soluționare pe care OSCE îl intentează. Situația poate fi astfel îndreptată înainte de a
ajunge la un stadiu mai tensionat care poate degenera în conflict. Acesta este însă un mod
neobișnuit al Organizației de a-și conduce acțiunile, și nu o regulă de bază. De altfel,
abordarea OSCE nu urmează o regulă general valabilă, aplicabilă tuturor situațiilor, ci
depinde de la un caz la altul, sporind flexibilitatea acțiunilor conduse sub mandat OSCE.
Cu toate că există un acord comun cu privire la profilul scăzut al Organizației,
consolidarea acestui aspect reprezintă un punct divergent. Pe de o parte, argumentele
perspectivei liberalismului democratic subliniază necesitatea augumentării rolului, unde
realizările OSCE cu privire la dimensiunea umană, ar trebi să ajungă la persoanele care sunt
direct afectate de deciziile Organizației. În acest caz, consolidarea rolului Adunării
Parlamentare este un pas esențial în scopul de a crea o legătură mai puternică între oameni,
parlamentarii lor aleși, și procesul diplomatic. Pe de altă parte însă, perspectiva real -
politikului, pleacă de la premisa că OSCE este o colecție de state, sau chiar numai cadrul și
parametrii pentru o colecție de state, care împărtășesc un interes comun sau lucrează în
direcția realizării unor principii și angajamente comune. Din acest punct de vedere, creșterea
profilului OSCE nu servește nici unui scop, iar absența unui profil proeminent poate fi
considerat chiar unul dintre secretele succesului OSCE [121, p. 41]. Punerea în aplicare a
principiilor și angajamentelor OSCE revine statelor participante, iar OSCE este doar un
„câine de pază” în acest proces. Din aceste motive, angajamentele și principiile OSCE ar
trebui să aibă un profil mai ridicat în statele participante, și nu Organizația în sine.
În concluzie, Walter Kemp nota că „adevărul pare a fi undeva la mijloc”. OSCE
este o colecție de state, dar de asemenea dezvoltă o identitate organizațională, care este
mai mult decât suma părților sale. Activitatea sa nu trebuie să fie ambalată și vândută
într-un mod mediatic, dar publicul are dreptul de a cunoaște Organizația, de a cunoaște
principiile și procesele care îi ghidează acțiunile. Astfel, larga recunoaștere a OSCE

72
poate genera un interes mai mare în rândul factorilor de decizie, și, prin urmare, poate
facilita activitatea oficialilor OSCE, înaintând obiectivele lor politice sau bugetare spre
stadii explicite. Ultimele două decenii, și în special începutul secolului XXI, au adus
schimbări importante în profilul OSCE. Unul dintre cele mai vizibile aspecte este oferit
de consolidarea transparenței OSCE, manifestată printr-o mai largă mediatizare și
implicit o apropiere față de oamenii a căror interese sunt reprezentate.
În concluzie, evaluarea etosului Organizației reflectă și avantajele pe care OSCE
le aduce în abordarea problemelor de securitate, de la prevenirea tensiunilor și
conflictelor, până la reconstrucția cadrului postconflictual. În acest sens principiul
securității cooperative, indivizibile, și cuprinzătoare, oferă fundația unei abordări ferme,
în raport cu noile provocări globale. Mai mult decât atât, prin aceste principii, OSCE este
un „norm-setter”, în domeniile acoperite de mandatul său global. Lărgirea spațiului
dedicat comunicării publice, transparența documentelor OSCE, cadrul de securitate oferit
de principiile de bază ale OSCE, dar și flexibilitatea Organizației, reliefează un răspuns
multivariat și multidimensional, pe care OSCE mizează în abordarea noilor provocări.

2.3. Operaționalizarea instituțională a conceptelor

2.3.1 Mecanisme și proceduri legate de avertizarea timpurie și prevenirea
conflictelor

De-a lungul întregii sale existențe, prevenirea conflictelor a fost o componentă

structurală importantă și un sprijin filozofic de bază al OSCE [65, p. 7]. Cu toate că în
lumea bipolară toate eforturile de a dezvolta mijloace de operare în domeniul conflictelor
locale sau regionale au fost limitate de dinamica Războiului Rece, discursul privind
aceste norme de abordare a dinamicilor conflictualității, și-au găsit totuși locul în cadrul
reuniunilor Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa. Sfârșitul confruntărilor
dintre Est și Vest a adus un impact pregnant asupra discuțiilor legate de cele două
concepte, determinând „diplomați precauți să inventeze sistemul complicat al
mecanismelor Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa”, așa cum este el
conceptualizat de Meyer Berthold [44, p. 63]. Căderea zidului Berlinului și colapsul
Uniunii Sovietice a reprezentat pentru Conferința pentru Securitate și Cooperare în
Europa, ca și pentru multe alte organizații internaționale, motiv de sărbătoare, dacă nu
chiar euforie, așa cum este reflectat în preambulul „Cartei de la Paris” din anul 1990 [72,
p. 3]. Carta prevedea angajamentul statelor participante de a căuta „modalități eficiente

73
de a preveni conflictele, prin mijloace politice” și de a defini „mecanisme adecvate
pentru soluționarea pașnică o oricărei dispute” [72, p. 9]. Mai mult decât atât, „Carta de
la Paris” a marcat tranziția OSCE de la rolul de forum de negociere în era
confruntațională, la o adevărată organizație de securitate, prin cooperare și prin
promovarea valorilor democratice.
Tonul optimist al „Cartei pentru o Nouă Europă” a fost însă perturbat de
evenimentele instabile și conflictele violente din Europa Centrală și de Est, ca urmare a
dezintegrării statelor multinaționale. Astfel, la începutul anilor `90 și în special în lumina
conflictelor din fosta Iugoslavie, a devenit evidentă nevoia de a dezvolta instrumente
sustenabile pentru prevenirea, soluționarea conflictelor. Nevoia de a dezvolta o capacitate
mai sofisticată de prevenire a conflictelor în regiunea OSCE neces ita pe de o parte
consolidarea instrumentelor politice și a organelor CSCE, și pe de altă parter o
reconsiderare a tipurilor de intervenție fezabile [65, p. 8]. Aceste deziderate au fost
materializate de Capitolele I, II și III, al „Documentului de la Hels inki” din anul 1992, iar
câteva luni mai târziu, Organizația a dezvoltat instrumente pragmatice în acest scop [104,
p. 8]. Capitolul III al „Documentului de la Helsinki din anul 1992”, aducea chiar
distincția dintre mecanismele CSCE în raport cu ciclul de viață al conflictelor,
accentuând existența a trei situații diferite, care necesită trei abordări diferite. Cu alte
cuvinte, OSCE afirma faptul că: „conflictele sunt predispuse pentru prevenire, în timp ce
crizele necesită gestionare iar disputele fac obiectul reglementărilor” [104, p. 9].
Totodată, mecanismele de bază pe care OSCE le utilizează în gestionarea
securității au fost stabilite de Consiliului de la Stockholm și Summitul de la Helsinki din
anul 1992 [99, p. 91]. În conformitate cu acestea, OSCE dispune de patru categorii de
mecanisme și proceduri, care sunt legate de avertizarea timpurie, prevenirea conflictelor
și reglementarea postconflictuală. Mai precis, acestea sunt clasificate astfel: dimensiunea
umană, reducerea riscurilor, avertizarea timpurie și prevenirea conflictelor, și
soluționarea pașnică a disputelor [36, p. 225].
Cu toate că statele OSCE nu definesc în mod explicit prevenirea conflictelor,
documentele și specialiștii OSCE subliniază o definiție funcțională și indică faptul că
concepția OSCE de prevenire a conflictelor urmează îndeaproape definițiile generale din
literatură: „eforturile de a evita dezvoltarea problemelor litigioase și incompatibilitatea
scopurilor” sau „măsuri care contribuie la prevenirea comportamentului nedorit de
conflict odată ce unele situații, implicând scopuri incompatibile au apărut” [3 6]. Cadrul
de prevenire al conflictelor, indică astfel obiectivul dublu de aplicare al concepției

74
preventive, ce privește pe de o parte eliminarea cauzelor incompatibile, iar pe de altă
parte, prevenirea exprimărilor violente a diferențelor, când tensiunea are loc [139, p.
134]. Cele mai multe opinii subliniază faptul că evitarea preciziei în utilizarea
conceptului emană probabil din natura politică a organizației. Fapt evidenția t și de
ÎCMN, Max van der Stoel, care afirma că „avertizarea timpurie și prevenirea conflictelor
sunt moduri de operare, care sunt dependente de comportamentul actorilor politici,
respectiv al statelor participante în cazul Organizației” [124, p. 7-13].
În timp ce cererea pentru integrarea prevenirii conflictelor este universală, și
multe organizații sunt dornice să integreze prevenirea conflictelor în activitățile lor,
puține organizații înțeleg unde și cum pot implementa astfel de programe. Astfel, după ce
a fost în sine un instrument de prevenire a conflictelor în timpul Războiului Rece, sub
forma forumului CSCE, al discuțiilor soft de securitate între Est și Vest, OSCE a reușit o
abordare comună și a continuat să conducă gândirea asupra noilor concepții cu privire la
reducerea riscurilor, prevenirea conflictelor armate și avertizare timpurie, transformând
această gândire în instrumente și acțiuni concrete, care permit intervenția rapidă în caz de
necesitate [36, p. 223]. În conformitate cu documentele oficiale ale OSCE, proiectarea și
implementarea mecanismelor, măsurilor și procedurilor de avertizare timpurie și
prevenire a conflictelor începe cu dimensiunea umană, un instrument prim al prevenirii
conflictelor, atât pentru că are scopul de a promova principii generale de respect, cât și
pentru că sistemul include mecanisme de avertizare timpurie și monitorizare a încălcării
drepturilor omului. Astfel, în viziunea OSCE, evitarea și prevenirea conflictelor,
înseamnă atât promovarea drepturilor omului și a instituțiilor democratice, cât și
stabilirea de norme internaționale, subliniind importanța principiului securității
comprehensive. Totodată, trebuie remarcat faptul că dimensiunea umană s -au bucurat de
o dezvoltare continuă a mecanismelor și procedurilor care permit intervenția rapidă în caz
de necesitate, fără a necesita o decizie adoptată prin consens pentru a fi aplicate. Încă de
la început, CSCE a legat dimensiunea umană a securității cu eforturile de a evita
izbucnirea conflictelor violente. Atât „Actul Final de la Helsinki” din anul 1975, cât și
„Documentul de la Copenhaga” din anul 1990, au expus principiile majore ale rolului
OSCE în activitățile dimensiunii umane. Cu toate că este în esență o organizație de
securitate, OSCE nu a fost interesată doar de dimensiunea sa umană pentru valoare sa
intrinsecă, ci pentru rolul său în abordarea multiplelor probleme fundamentale care ar
putea da naștere la conflicte violente. Cele două mecanisme ale dimensiunii umane pot fi
invocate ad hoc de către orice stat participant, sau de către un grup de state participante.

75
 Primul mecanism al dimensiunii umane, cunoscut mai ales sub denumirea de
„Mecanismul Viena”, a fost adoptat la summitul de la Viena din anul 1989, cu rolul de a
defini cadrul cu privire la schimbul de informații în domeniul uman. În conformitate cu
Documentul de la Viena, statele participante au convenit asupra clasificării Mecanismului
în patru faze: efectuarea de schimburi de informații și furnizarea de răspunsuri la
solicitările de informații provenite din partea altor state participante, cu privire la
dimensiunea umană (I), organizarea de întâlniri bilaterale cu alte state participante, cu
scopul de a examina și rezolva aspecte privind dimensiunea umană (II), aducerea în
atenția statelor participante a tuturor situațiilor speciale din domeniul uman, inclusiv
aspectele ridicate în cadrul întâlnirilor bilaterale (III), și furnizarea de informații cu
privire la dimensiunea umană către Reuniunea privind implementarea dimensiunii umane
(IV) [79]. În termeni expliciți, prima fază a Mecanismului se referă la comunicări ce pot
fi transmise prin canale diplomatice, sau pot fi adresate către orice instituție competentă a
OSCE, mandatată în acest domeniu. Un răspuns scris la solicitarea informațiilor trebuie
furnizat în cel mai scurt timp, dar nu mai târziu de zece zile. În ceea ce privește cea de -a
doua fază a Mecanismului, accentul este pus pe data și locul reuniunilor, care trebuie să
fie consimțite de acordul comun al părților, prin intermediul canalelor dipl omatice.
Totodată, reuniunile bilaterale vor avea loc cât mai curând posibil, de regulă, în termen
de o săptămână de la data solicitată. Asupra ultimei faze a Mecanismului, delegațiile
statelor participante au convenit asupra menținerii „Reuniunilor de Rev izuire”, care
urmau să se desfășoare înaintea fiecărui summit al OSCE [69].
Datele oficiale arată o serie numeroasă de cazuri, în care Mecanismul Viena a
fost activat. De la implementarea sa, în ianuarie 1989, până la Documentul de la
Copenhaga din octombrie 1990, 115 cazuri au atins faza întâi a Mecanismului,
reprezentată de solicitarea clarificărilor, și în alte 17 cazuri, au fost activate fazele
următoare. Un prim exemplu al invocării Mecanismului Viena este reprezentat de Marea
Britanie, în perioada 1989-1990, în ceea ce privește încălcările drepturilor omului în
România, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană și Bulgaria. Alte cazuri sunt cele
în care Turcia a invocat mecanismul împotriva Bulgariei pentru tratamentul minorității
sale musulmane, Ungaria împotriva României în ceea ce privește tratarea minorității
maghiare din Transilvania., sau Austria, cu privire la modul în care Turcia tratează
cetățenii kurzi din sud-estul Turciei. Trei activări suplimentare au avut loc între
octombrie 1990 și octombrie 1991, când Mecanismul Moscova a fost adoptat. De atunci,
Mecanismul a implicat dispoziții cuprinse atât în documentele Viena, cât și Moscova,

76
incluzând opțiunea de trimitere a misiunilor de experți pentru a investiga situația în
cauză. Cea mai recentă activare a Mecanismului Viena a avut loc în anul 1999, când
Mecanismul a fost activat împreună cu Mecanismul Moscova, în legătură cu operațiunea
militară a NATO în Republica Federative Iugoslavia [165, p. 11].
Cel de-al doilea mecanism al dimensiunii umane sau „Mecanismul Moscova”, a fost
înființat prin documentul final al celei de-a treia conferințe asupra dimensiunii umane, care a
avut loc la Moscova la 4 octombrie 1991 [73]. Mecanismul Moscova este considerat o
variantă extinsă a Mecanismului Viena, fiind realizat în vederea îmbunătățirii aplicării
angajamentelor Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa în ceea ce privește
dimensiunea umană. Mai precis, Mecanismul furnizează posibilități adiționale pentru statele
participante de a stabili misiuni ad hoc independente de experți, pentru a aborda sau pentru a
contribui la soluționarea aspectelor legate de dimensiunea umană. Mecanismul Moscova
stabilește o listă de resurse, care cuprinde trei până la șase experți, numiți de către fiecare
stat participant pentru o perioadă de la trei, până la șase ani [143]. Mecanismul Moscova a
fost amendat la Reuniunea Consiliului de la Roma din anul 1993 [78].
Mecanismul Moscova poate fi activat în cinci moduri. Astfel, misiunile de
experți pot fi solicitate în mod voluntar de către oricare stat participant, în vederea
soluționării unui aspect specific sau a unei probleme de pe teritoriul propriu, cu privire la
dimensiunea umană. O astfel de misiune exclude participarea resortisanților sau
rezidenților statului în cauză, și are rolul de a strânge informații necesare în vederea
îndeplinirii sarcinilor sale, și, atunci când este cazul, poate folosi servicii de mediere
pentru a promova dialogul și cooperarea între părțile participante. Statul în cauză trebuie
să accepte misiunea în condiții precise de referință și poate atribui în acest mod orice alte
funcții, printre care, misiuni de constatare, și servicii de consultanță. Aceste funcții
adiționale au mai ales scopul de a sugera căi și mijloace de facilitare privind respectarea
angajamentelor OSCE. În termen de trei săptămâni de la înființare, misiunea trebuie să își
prezinte observațiile statului primitor. La rândul său, statul primitor, are datoria de a
transmite, prin intermediul Biroului Pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului,
către toate statele participante, observațiile misiunii. Observațiile și comentariile statului
participant transmise de statul primitor pot fi discutate în cadrul Consiliului Permanent al
Organizației, care poate lua în considerare posibile acțiuni următoare [165, p. 12].
Cea de-a doua modalitate de activare este reprezentată de solicitarea de
informații sau de solicitarea unei reuniuni bilaterale, sub umbrela Mecanismului Viena,
unde statul solicitat poate sugera ca celălalt stat ar trebuie să invite o misiune de experți

77
[165, p. 13]. Dacă celălalt stat participant este de acord să invite o misiune de experți,
procedura este similară ca în cazul primei modalități de activare a Mecanismului.
Nu întotdeauna însă statul în cauză își exprimă acordul cu privire la stabilirea
unei misiuni de raportori. În acest caz, statul solicitant poate iniția stabilirea unei misiuni
de raportori, cu sprijinul a cel puțin cinci state participante, unde raportorii trebuie să
stabilească faptele, să raporteze cu privire la acestea, și poate oferi sfaturi cu privire la
posibile soluții în problema în cauză [21]. Nu mai târziu de două săptămâni de la numirea
ultimului raportor, misiunea trebuie să prezinte raportul său statelor participante sau
statelor în cauză. Statul solicitant, cu excepția cazului în care statul în cauză convine în
alt mod, este necesar să transmită observațiile sale către Biroul Pentru Instituții
Democratice și Drepturile Omului, respectând limita maximă de două săptămâni de la
prezentarea raportului. La rândul său, BIDDO va transmite raportul și orice observații ale
statului solicitant, sau ale oricărui stat participant, către toate statele participante, urmând
ca raportul să fie introdus pe ordinea de zi a Consiliului Permanent, care p oate decide
asupra acțiunilor următoare. Documentele oficiale subliniază că toate cheltuielile misiunii
vor fi suportate de statul sau satele participante OSCE, care au solicitat activarea
Mecanismului Moscova [165, p. 12-13].
Cea de-a patra modalitate de activare a Mecanismului Moscova, este reprezentată
de cazul în care un stat consideră că o problemă serioasă a apărut într -un alt stat, și
amenință îndeplinirea previziuniilor dimensiunii umane. În acest caz, cu sprijinul a cel
puțin nouă state participante, statul în cauză poate stabili o misiune de raportori. Ca
urmare a solicitării, Consiliul Permanent, are dreptul de a decide stabilirea unei misiuni
de experți sau raportori.
Documentele Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa atestă
activarea Mecanismului Moscova în rânduri multiple, încă de la stabilirea sa, și chiar
până la date mai recente. Prima activare a Mecanismului a avut loc la 9 iunie 1992 odată
cu solicitarea venită din partea Estoniei, privind atitudinea Federației Ruse în probl emele
privind legea cetățeniei și cea lingvistică [165]. Mergând dincolo de cadrul enumerativ,
am ales exemplificarea acestui prim caz de activare, ca reper în înțelegere modului
specific de funcționare a mecanismelor de prevenire a conflictelor, specifice dimensiunii
umane.
Alături de alte state baltice, Republica Estonia și-a redobândit independența, de sub
umbrela sovietică, la începutul anilor `90, mai precis în august 1991. După ce și -a recâștigat
deplina suveranitate Estonia a devenit stat participant CSCE, în anul 1992, luând parte la

78
Summit-ul desfășurat la Helsinki în iulie 1992. Privind problema specifică invocată de
Estonia, și anume atitudinea Federației Ruse în problemele privind legea cetățeniei și cea
lingvistică, trebuie specificată prezența a aproape jumătate de milion de persoane
predominant de origine etnică rusă, dintr-o populație totală de 1.6 milioane, pe teritoriu
noului stat independent [127, p. 20]. Totodată, trebuie notat și faptul că în mod tradițional
Estonia este considerată o societate multi-etnică. Compoziția sa etnică a fost înclinată de
mișcările masive de etnici ruși, ce au avut loc în perioada sovietică. Efectele acestor
schimbări demografice au fost evidente în mod particular în zona nord-estică a Estoniei,
unde unele orașe au devenit aproape în întregime orașe rusești. Primii ani de independență au
adus atitudini diferite ale populației rusofene cu privire la integrarea lor în societatea
estoniană. S-au diferențiat astfel „moderații” sau „Rușii baltici”, aparent doritori de a se
integra în societatea estoniană, „garniturile puternice” sau „Comunitatea rusească”, care
priveau cu nostalgice spre timpurile Uniunii Sovietice, și indecișii sau pasivii [127, p. 21].
Descrierea acestui cadru specific Estoniei anilor `90 are un rol deosebit de
important în înțelegerea rolului jucat de OSCE, și mai ales în înțelegerea rolului jucat de
misiunea specifică Mecanismului Moscova. Astfel, implicarea CSCE în Estonia a început
cu accentuarea conceptului securității comprehensive, conectând în mod direct pacea și
securitatea de respectarea drepturilor omului și a libertăților democratice. Plecând de la
premisa că nu doar conflictele inter-statale, dar de asemenea evoluțiile din cadrul unui stat
pot avea consecințe internaționale, prevenirea conflictelor este esențială nu doar pentru
relațiile internaționale, ci în egală măsură și pentru evoluțiile interne, pentru care statul
participant are responsabilitate primară. În termeni preciși, guvernul Estoniei a invitat o
misiune de experți OSCE, pentru a studia legislația Estoniană, și pentru a o compara cu
normele privind drepturile omului acceptate la nivel internațional. Misiunea a fost invitată
în conformitate cu dispozițiile Art. 4 din documentul „Reuniunii de la Moscova a
Conferinței asupra Dimensiunii Umane” al OSCE, și a fost condusă de Profesorul Christian
Tomuscha din Germania, și Ambasadorul Klaus Törnudd. Misiunea a vizitat Estonia la
începutul lunii decembrie a anului 1992, concretizându-se cu prezentarea raportului la
sfârșitul anului în cauză. Discuțiile preliminare purtate în toamna anului 1992, între
autoritățile estoniene și reprezentanții Președintelui în Exercițiu au condus la decizia de a
trimite o misiune de teren în Estonia, adoptată de reuniunea Consiliului de la Stockholm, în
decembrie 1992. În consecință, misiunea a fost desfășurată în februarie 1993, cu obiectivul
de a „promova stabilitatea, dialogul și înțelegerea între comunitățile din Estonia” [127, p.
20-22]. Ca urmare a prezenței și acțiunilor misiunii OSCE, guvernul estoni an a asigurat

79
faptul că nu intenționa să demareze o politică de expulzare a rezidenților ruși din Estonia,
iar pe de altă parte reprezentanții comunității ruse au asigurat angajamentul lor într -un
dialog activ și constructiv cu guvernul, respectând totodată integritatea teritorială a
Estoniei. În anul următor, acțiunile misiunii OSCE, au facilitat inițiativa documentelor de
călătorie temporară, disponibile pentru non-cetățenii cu reședința în Estonia [127, p. 34],
au monitorizat examenele de limbă și au militat pentru intensificarea cursurilor de limbă
estonă pentru non-cetățenii rezidenți în Estonia. Totodată, misiunea a luat inițiativă în
organizarea de seminarii inter-etnice care abordau o serie numeroasă de probleme, ca
drepturile omului, minoritățile sau educația. Problemele societății estoniene nu au dispărut
însă peste noapte, dar aportul adus de Misiunea OSCE prin Mecanismul Moscova, în cei
trei ani de prezență în teren, au fost considerați admirabili. În consecință, Mecanismul și -a
dovedit capacitatea de instrument preventiv, prin absența situațiilor explozive.
Activarea Mecanismului Moscova, ca mijloc de prevenire a conflictelor, a fost
determinat și de preocupările privind atacurile asupra civililor din Croația și Bosnia și
Herțegovina, care a determinat trimiterea unei misiuni de raportori la solicitarea Marii
Britanii. Republica Moldova a activat și ea Mecanismul Moscova privind punerea în
aplicare a legislației actuale legate de drepturile persoanelor aparținând minorităților
naționale și relațiilor inter-etnice de pe teritoriul Republicii Moldova [21]. Alte activări
ale Mecanismului Moscova au privit încălcarea drepturilor omului sau operațiunile
NATO din Republica Federală Iugoslavă, sau atacurile asupra președintelui
Turkmenistanului. Cea mai recentă activare a avut loc în data de 6 aprilie 2011, când 14
state participante au invocat Mecanismul Moscova în cazul Belarus, în vederea stabilirii
unei misiuni de constatare. Misiunea avea rolul de a examina preocupările cu privire la
demonstrațiile de la 19 decembrie 2010, și evoluțiile ulterioare. Refuzul de a primi
primul raportor numit de către statele participante OSCE, a condus însă la imposibilitatea
deplasării misiunii de constatare pe teritoriul Belarusului, și la intensificarea consultărilor
în principalele capitale implicate: Paris, Geneva, Viena, Varșovia și Vilnius, cu
instituțiile internaționale, membrii ai comunității diplomatice, reprezentanți ai
organizațiilor non-guvernamentale și ai societății civile [165, p. 15-16].
Evaluarea mecanismelor dimensiuni umane evidențiază fără îndoială rolul
important al celor două mecanisme în prevenirea conflictelor, oferind posibilitatea
statelor participante de a aborda problemele legate de dimensiunea umană încă dintr -un
stadiu incipient. Deși aceste mecanisme prevăd doar prevenirea unidimensională,
referindu-se doar la problemele legate de dimensiunea umană, acest fapt nu împiedică

80
integrarea cu succes a celor două mecanisme în operaționalizarea instituțională a
conceptului de prevenire a conflictelor, sporind gradul de reacție al statelor participante
și accentuând în același timp puterea de recepție a OSCE. Cu alte cuvinte, dezvoltarea
celor două mecanisme aduce practicile politice, în concordanță cu obligațiile morale ale
civilizației noastre, și cu cerințele naturii umane [197, p. 275]. Astfel, tot în cadrul
dimensiunii umane, OSCE, are un corp de standarde și angajamente, susținut de
principiile demnității inerente ființei umane, a drepturilor omului și libertăților
fundamentale, inclusiv libertatea de gândire, conștiință, religie, credință și exprimare,
precum și democrația, și statul de drept, toleranța, combaterea discriminării și xenofobiei,
drepturile minorităților, multiculturalismului și integrării. Aceste angajamente stabilesc
cadrul în care oamenii pot trăi în pace adevărată și durabilă, de orice amenințare la adresa
securității. Aceste valori sunt considerate chiar piatra de temelie a OSCE [157].
Ca parte integrantă a măsurilor de prevenire a conflictelor, sunt și măsurile de
reducere a riscurilor apariției sau escaladării conflictelor, care au început să fie proiectate
după anul 1989. Dezvoltarea unor mecanisme specifice de reducere a riscurilor reflectă în
primul rând o mai mare voință de a colabora din partea statelor participante, de altf el o
caracteristică specifică mediului internațional posterior Războiului Rece [165, p. 16].
Consultările privind constituirea mecanismelor de reducere a riscurilor au
demarat pentru prima dată în cursul negocierilor din cadrul Conferinței privind „Măsuril e
de încredere în Europa”, bazându-se pe „Măsurile de consolidare a încrederii și
securității” conținute în documentul Conferinței de la Stockholm din anul 1986.
Dezvoltarea lor expresivă a avut loc de lungul anilor următori, în special în anul 1992 și
1994, concretizate mai apoi în contextul Capitolului al III-lea al „Documentului de la
Viena” din anul 1999. Intitulat sugestiv, „Reducerea riscurilor”, capitolul includea
prevederi cu privire la „Mecanismul de consultare și cooperare privind activități milit are
neobișnuite”, „Cooperarea cu privire la incidente întâmplătoare de natură militară și
„Măsuri cu privire la găzduirea voluntară a vizitelor menite a risipi îngrijorarea cu privire
la activități de sorginte militară”.
Primul mecanism, sau „Mecanismul de consultare și cooperare cu privire la activități
militare neobișnuite”, stipulează obligativitatea statelor participante de a aduce la cunoștința
celorlalte state participante ale OSCE, activitățile de amploare desfășurate de structurile
militare proprii, în afara garnizoanelor de dislocare pe timp de pace. Ca și în cazul
Mecanismului Viena, statele nu sunt doar obligate să transmită aceste informații, ci trebuie
să și răspundă cererii de informații, și să accepte participarea la întâlniri bilaterale sau

81
multilaterale, în cadrul cărora să ofere explicațiile necesare în acest sens. Mecanismul poate
fi activat la solicitarea unui stat participant, în vederea obținerii de explicații și clarificări, cu
privire la activitatea unui alt stat, care este subiectul unei probleme de securitate. Răspunsul
solicitării trebuie să fie oferit în 48 de ore și transmis tuturor statelor participante [165, p.
17]. Statul solicitant are posibilitatea de a solicita o întâlnire cu statul în cauză, reuniune
unde și alte state participante, care și-au exprimat îngrijorarea sau care pot fi implicate în
activitate, pot participa. În cazul acordului părților, întâlnirea este precedată de Președintele
în Exercițiu al OSCE sau de reprezentanții săi, însă în lipsa unui acord, Centrul de P revenire
a Conflictelor, este responsabil de găzduirea reuniunii. Totodată, unul dintre cele două state
implicate direct în activitate, poate solicita o reuniune a statelor participante, în cadrul căreia
Consiliul Permanent și Forumul pentru Securitate și Cooperare au responsabilitatea de a
evalua în comun situația, și de a oferi recomandări privind stabilizarea situației și stoparea
activităților care dau naștere problemelor de securitate. Până în prezent, Mecanismul de
Consultare și Cooperare cu privire la Activități Militare Neobișnuite, a fost activat de șapte
ori, de două ori în anul 1991, cu solicitări venite din parte Austriei și Italiei, și mai târziu
Ungariei, cu privire la mobilizarea trupelor Republicii Federale Iugoslave. Un an mai târziu,
RFI a solicitat și ea explicații cu privire la un presupus atac împotriva unităților sale militare,
provenit din partea Ungariei, iar la 6 aprilie 1999, Belarus a solicitat clarificări cu privire la
operațiunile militare ale trupelor NATO în Republica Federală Iugoslavă. Ultimele activări
ale mecanismului au venit din partea Georgiei, respectiv Federației Ruse, la 28 mai 2008, și
30 mai 2008, cu privire la incidentele din Abhazia.
Cel de-al doilea mecanism de reducere a riscurilor, „Cooperarea cu privire la
incidente întâmplătoare de natură militară”, este parte integrată a MCIS, și are rolul de a
solicita informații statelor participante, în caz incidentelor de natură militară produse în mod
accidental. Aceste măsuri au rolul de a clarifica eventualele situații întâmplătoare și de a
înlătura neînțelegerile generate de confuzii nedorite între state, care nesoluționate pot genera
tensiuni confruntaționale. Mecanismul stipulează că, „în caz de incidente de natură militară
produse în mod accidental, se va stabili un punct de contact prin intermediul căruia se vor
transmite informațiile necesare în timp oportun, din propria inițiativă sau la cererea oricărui
stat afectat de astfel de incidente”. Chestiunile cu privire la aceste incidente pot fi discutate
de statele participante în cadrul Forumului pentru Securitate și Cooperare sau în cadrul
Reuniunilor anuale privind evaluarea implementărilor [165, p. 19]. Până în prezent nici un
document al OSCE nu atestă activarea acestui mecanism.

82
 Cel de-al treilea mecanism de reducere a riscurilor, sau „Mecanismul de găzduire
voluntară a vizitelor în vederea risipirii preocupărilor cu privire la activitățile de natură
militară”, prevede ca un stat care desfășoară activități militare, să invite alte state
participante, în special cele care au preocupări legate de respectivele activități, de a vizita
zonele de pe teritoriul statului gazdă, unde activitatea militară are loc [165, p.. 20].
Aranjamentele vizitei sunt la discreția statului gazdă, el fiind responsabil de comunicarea
intenției sale de a organiza o astfel de vizită, tuturor statelor participante, indicând
motivul vizitei, aria care urmează să fie vizitată, statele invitate și aranjamentele generale
care urmează a fi adoptate. Ca și în cazul „Mecanismului de Cooperarea cu privi re la
incidente întâmplătoare de Natură Militară”, „Mecanismului de găzduire voluntară a
vizitelor în vederea risipirii preocupărilor cu privire la activitățile militare”, nu a fost
niciodată activat până în prezent.
În afara celor trei mecanisme, spectrul de reducere a riscurilor este completat de o
serie de măsuri specifice, dintre care: „Măsurile de Stabilizare pentru situațiile de criză
localizată” și „Măsurile cu privire la promovarea rolului OSCE ca Forum de dialog
politic”. Prima categorie de măsuri au fost adoptată în cadrul „Programului de Acțiune
Imediată” din anul 1993, oferind un catalog de măsuri de stabilizare, menite să faciliteze
procesul de luare a deciziilor în cadrul organismelor corespunzătoare OSCE, și căutarea de
măsuri specifice pentru aplicarea lor temporară în sprijinul procesului politic, în situațiile
de criză localizată. În funcție de circumstanțe, aceste măsuri de stabilizare puteau fi
aplicate individual sau în combinații diferite. Aplicare lor necesita însă consimțământul
prealabil și sprijinul activ al părților implicate într-o anumită situație de criză. Activarea
acestor măsuri nu este atestată însă de nici un document al Organizației, până în prezent.
În ceea ce privește cea de-a doua măsură specifică de reducere a riscurilor,
„Măsuri cu privire la promovarea rolului OSCE ca Forum de dialog politic”, aceasta a
fost adoptată la Consiliul Ministerial de la București, desfășurat în anul 2001. Decizia
Consiliul Ministerial făcea referi la îmbunătățirea dialogului Organizației prin tr-o
continuă includere a cadrului Forumului pentru Securitate și Cooperare. Până în prezent,
această măsură a fost activată o singură dată, la 24 aprilie 2008, când PiE a prezentat un
proiect de decizie la cererea Consiliului Permanent, adresată Forumului pentru Securitate
și Cooperare, pentru consultanța de specialitate privind problema politico -militară a
incidentului dronei asupra Abhaziei, Georgia. Consensul nu a fost însă obținut, iar la 29
aprilie 2008, Georgia, și la 30 aprilie 2008, Președintele CP , au solicitat din nou
Forumului pentru Securitate și Cooperare, furnizarea consultanței de specialitate cu

83
privire la același incident. Această problemă a fost discutată la diferitele reuniuni ale FSC
și în cadrul reuniunilor comune ale FSC/CP [165, p. 21-22].
Alături de mecanismele dimensiunii umane și măsurile de reducere a riscurilor,
documentele OSCE atestă și o a treia dimensiune de prevenire a conflictelor, ce cuprinde
acțiunile de avertizare timpurie și acțiune preventivă. Măsurile și mecanismele sp ecifice
acestei dimensiuni, sunt în principal bazate pe dialogul politic din cadrul structurilor și
instituțiilor Organizației.
În termeni generali, acțiunile de avertizare timpurie se referă la accesul la
informații, la a ști ce și cum se întâmplă, și la posibilitatea de a analiza aceste informații
[227, p. 22-24], în vederea obținerii de rezultate optime. Ca și în cazul măsurilor de
reducere a riscurilor, capacitățile Organizației de avertizare timpurie și de prevenire a
conflictelor, au fost argumentate de stabilirea unor organisme de luare a deciziilor.
Reuniunile Forumului pentru Securitate și Cooperare, care s-a întâlnit în mod regulat
începând cu anul 1992, cadrul oferit de reuniunile Consiliului Permanent, precum și
reuniunile comune ale celor două organisme, demarate odată cu anul 1997, au fost
folosite în mod regulat de statele participante pentru a atrage atenția OSCE la p otențiale
situații de criză [165, p. 22].
Procesul de delimitare și definire a cadrului instituțional de avertizarea timpurie
și acțiune preventivă a demarat încă de la începuturile OSCE [49], unde a fost un aspect
central al „Actului Final de la Helsinki”, care stabilea principiile de bază privind
comportamentul statelor participante și a guvernelor față de proprii cetățeni. Adera rea
statelor participante la principiile și standarde comune ale OSCE, a dus la accentuarea
acestor angajamente și a responsabilităților cu rol proactiv în dinamica de prevenire a
conflictelor interne [187, pp. 88-89].
Primele prevederi cu privire la avertizarea timpurie asupra situațiilor care sunt
susceptibile de a se dezvolta în crize, inclusiv conflictele de natură armată, din cadrul
ariei OSCE, sunt reflectate în „Deciziile de la Helsinki”, adoptate în cadrul Summit -ului
de la Helsinki, desfășurat la 10 iulie 1992, în prevederile capitolului III, intitulat
„Avertizarea timpurie, prevenirea conflictelor, managementul crizelor și soluționarea
pașnică a disputelor”. Primele 16 paragrafe ale Capitolului, au relevanță deosebită pentru
avertizarea timpurie și acțiunile preventive și stabileau că, „statele participante ar trebui
să facă uz de consultări regulate, în cadrul structurilor și instituțiilor, precum și în cadrul
grupurilor ad hoc ale Organizației”. Totodată, statele participante au dreptul de a atr age
atenția Consiliului Permanent într-o anumită situație, susceptibilă de a escalada într-o

84
situație tensionată, sau chiar într-un conflict. Acest lucru poate fi efectuat prin
intermediul Președintelui în Exercițiu de către oricare stat participant, impli cat direct în
dispută, fie de un grup de 11 state participante, dar care nu sunt implicate direct în
dispută, sau de către Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale [77] în situații care pot
escalada într-un conflict, sau în situații care depășesc domeniul de aplicare al acțiunii
acestuia. La acestea se adaugă și Forumul pentru Securitate și Cooperare, în urma
utilizării „Mecanismului de Consultare și Cooperare cu privire la activități neobișnuite de
natură militară”, precum și folosirea mecanismelor dimensiunii umane, sau a
„Mecanismului Valetta” pentru soluționarea litigiilor [165, p. 23].
Primul mecanism al acestei dimensiuni, „Mecanismul de Consultare și Cooperare
cu privire la situațiile de urgență” sau „Mecanismul Berlin” [75] a fost adoptat în luna
iunie a anului 1991, la întâlnirea Consiliului de Miniștri CSCE, desfășurată la Berlin.
Mecanismul subliniază măsuri care urmează să fie întreprinse în cazul situațiilor de
urgență, ce pot apărea ca urmare a încălcării flagrante a principiilor „Actului Fin al de la
Helsinki” sau ca rezultat al unor perturbări majore care pun în pericol pacea, s ecuritatea
sau stabilitatea [165, p. 23-24]. Dacă orice stat participant ajunge la concluzia că o astfel
de situație de urgență este în curs de dezvoltare, acesta poate solicita clarificări din partea
statului sau a statelor implicate. În vederea clarificării situației, statele în cauză trebuie să
furnizeze răspunsuri în termen de 48 de ore. Aceste solicitări, precum și răspunsurile
oferite trebuie să fie cunoscute și de către celelalte state participante. În cazul în care
situația rămâne nerezolvată, ambele părți au dreptul de a solicita Președintelui Consiliului
Permanent, o reuniune de urgență a CP. Evaluarea situației în cadrul Consiliului
Permanent, poate conduce la o soluție mutuală ca urmare a recomandărilor cadrului CP.
Spre deosebire de celelalte mecanisme de prevenire a conflictelor, Mecanismul
Berlin a fost activat într-o serie relativ numeroasă de ocazii. În acest sens, un prim
exemplu a avut loc la 28 iunie 1991, când Luxemburgul a solicitat clarificări din partea
Republicii Iugoslave în vederea conflictului de pe teritoriul iugoslav. Problema a fost
abordată în cadrul unei prime întâlniri de urgență la 3-4 iulie 1991, urmată apoi de noi
reuniuni în lunile iulie, august, octombrie și noiembrie. La 4 mai 1992, situația din
Bosnia și Herțegovina a determinat o solicitare din partea Austriei, urmată la 6 aprilie
1993, de solicitarea Azerbajianul cu privire la situația din Nagorno-Karabah [165]. La 25
noiembrie 1994, Bosnia și Herțegovina a solicitat și ea activarea Mecanismului Berlin
privind situația din Bihac. Ultima activare a Mecanismului Berlin a fost invocată la 21
aprilie 1999, de către Federația Rusă, care solicita clarificări din partea unui bloc

85
numeros de state participante, cu privire la operațiunile militare ale NATO în Re publică
Federală Iugoslavia [165, p. 25-26].
În acest cadru de prevenire a conflictelor sunt cuprinse și „Măsurile privind Armele
Mici și Armamente Ușoare”, care au fost adoptate în luna noiembrie a anului 2000, la
întâlnirea plenară cu numărul 308 a Formulului pentru Securitate și Cooperare. Documentul
stabilea normele, principiile și măsurile, de a combate într-o manieră comprehensivă
acumularea cu caracter destabilizator și necontrolat a răspândirii armelor de calibru mic, în
cadrul eforturilor Organizației de avertizare timpurie, și de prevenire a conflictelor. În
conformitate cu această măsură, fiecare stat participant poate ridica probleme cu privire la
răspândirea armelor atât în cadrul Forumului pentru Securitate și Cooperare, cât și în cadrul
Consiliului Permanent. În cadrul FSC, un stat participant poate solicita asistență în abordarea
ce privește securitatea și gestionarea stocurilor de AMAU, asistență privind reducerea și
eliminarea AMAU, încurajarea și acordarea de consiliere pentru a pune în aplicare și a întări
controalele la frontieră, pentru a reduce traficul ilicit de Arme Mici și Armamente Ușoare,
asistența privind colectarea AMAU și programele de control, extinderea mandatului OSCE în
ceea ce privește o misiune de teren sau de prezență, pentru problemele AMAU, consultarea și
coordonarea activităților de AMAU, cu alte organizații internaționale și instituții [165, p.
27]. Alte măsuri cu privire la Armele Mici și Armamente Ușoare, includ fabricarea, marcarea
de înregistrări, criterii comune de export și control sau managementul stocurilor, reducerea
surplusurilor și distrugerea acestora.
Consolidarea măsurilor de prevenire a continuat în cadrul întâlnirii Plenare 374 a
Forumului pentru Securitate și Cooperare, care a convenit asupra furnizării consultanței
de specialitate, solicitată în cadrul Consiliului Ministerial de la București. Acordul a fost
cuprins în decizia nr. 3, cu privire la punerea în aplicare a Secțiunii nr. 5, „Avertizarea
timpurie, prevenirea conflictelor, managementul crizelor și reabilitarea postconflictuală”
privind Armele Mici și Armamentele Ușoare. Aceasta stabilește modalitățile de a face
operațională Secțiunea V, inclusiv faptul ca fiecare stat participant să identifice și să
ridice, în cadrul Forumului pentru Securitate și Cooperare sau Consiliului Permanent,
preocupările legate de acumulările destabilizatoare și necontrolate de Arme Mici și
Armamente Ușoare, sau problemele legate de situația sa de s ecuritate.
Până în prezent această măsură a fost activată în multe ocazii, statele participante
solicitând asistență în distrugerea și gestionarea stocurilor de arme de calibru mic,
precum și clarificări cu privire la transferurile AMAU [165, p. 28]. Pentru a stimula
activităţile OSCE, cu privire la controlul armelor, dezarmare şi consolidarea încrederii şi

86
securităţii, cooperarea şi prevenirea conflictelor, Summit-ul de la Helsinki din iulie 1992
a stabilit Forumul de Cooperare în domeniul Securității. Forumul este parte integrantă a
Organizației, și se întruneşte săptămânal, la Viena, pentru consultări şi negocierea de
măsuri concrete vizând întărirea încrederii, securităţii şi stabilităţii în aria euro -atlantica.
Alături de cadrul sus menționat, capacitatea instituțională de a efectua sarcini de
prevenire a conflictelor a fost consolidată și de introducerea în prim planul activităților
de prevenire a conflictelor, a misiunilor OSCE în zonele de conflict. Misiunile pe termen
lung, denumite, de asemenea, și misiuni de teren, au fost proiectate ca urmare a
necesității soluționării conflictelor interne, declanșate în special în statele aflate în
tranziția post-sovietică, dar și post-iugoslavă. Misiunile OSCE pe termen lung, nu
acționează pe baza unui plan general sau preconceput [104, p. 10], ci mai degrabă,
mandatul și tipurile de activități desfășurate în cadrul misiunilor în zonele de conflict
diferă de la caz la caz, evidențiind flexibilitatea acestui instrument. Ele oferă posibilitatea
unei prezențe active în țările care au nevoie de asistență și reprezintă mijlocul de punere
în practică a tuturor deciziilor politice [7, p. 149]. Decizia privind deschiderea unei
misiuni OSCE, aparține Consiliului Permanent, cu acordul țării gazdă, și se desfășoară în
cooperare cu diferite organizații internaționale sau non-guvernamentale, în funcție de
tipologia conflictului pe care îl instrumentează. Misiunile sunt caracterizate de natura lor
preventivă și sunt desfășurate inițial pentru perioadă de șase luni sau un an de z ile, și
sunt conduse de un șef al misiunii numit de Secretarul General al OSCE. Activitatea
misiunii este supervizată și sprijinită de secretariatul OSCE, prin Centrul de Prevenire a
Conflictelor și Președintele Executiv. După o perioadă de examinare, situ ația este
reanalizată, și proceduri conforme sunt aplicate.
Deși toate misiunile de teren diferă în funcție de mărime, buget sau sarcini
operaționale, ele împărtășesc o serie de caracteristici comune. Crearea lor provine dintr -o
decizie ad-hoc, realizată inițial de către Comitetul Înalților Funcționari, și de către
Consiliul Permanent, reînnoită în mod general la fiecare șase luni. Aceștia cooperează în
baza unui memorandum, încheiat cu statul gazdă, și, dacă este necesar, cu cealaltă parte a
conflictului. Acestea sunt formate din diplomați detașați la nivel național, și, în cazuri
rare, de personal militar. Șeful misiunii este desemnat de Preșe dintele în Exercițiu al
OSCE [104, p. 11], iar sprijinul logistic și administrativ este oferit de Centrul pentru
Prevenirea Conflictelor.
Misiunile pe termen lung îndeplinesc trei funcții principale: avertizare timpurie,
bune oficii și mediere, și serviciile experților. În ceea ce privește avertizarea timpurie,

87
misiunile reprezintă antene politice multilaterale în puncte fierbinți, având funcția de a
furniza informații de primă mână în timp util, pentru organele de decizie ale OSCE [23].
Performanța efectivă a acestei funcții necesită un dialog deschis și imparțial politic, cu
autoritățile oficiale și toți actorii vieții politice și societății civile în țara gazdă. Bunele
oficii și medierea sunt piatra de temelie a diplomației preventive, ele constituind
adevărate poduri de încredere și canale de comunicare eficiente între părți. Iar, serviciile
experților furnizează asistență juridică și tehnică prin intermediul consilierii la cerere,
sau recomandări directe guvernului gazdă. O astfel de asistență este esențială în
dimensiunea umană, cu accent deosebit pe spectrul drepturilor omului, libertății mass -
media și protecția persoanelor [104, p. 12]. În plus față de accentul pe prevenirea pe
termen lung a conflictelor, misiunile au avantajul de a fi pe teren și aproape de evoluțiile
din țara în care sunt staționate, astfel încât pot crește de asemenea capacitatea lor de a se
angaja în acțiunile de avertizare timpurie și intervenție rapidă, în cazul conflictelor care
par a escalada rapid și pot amenința izbucnirea în violență. O tehnică esențială în
prevenirea conflictelor pe termen lung este „ușa deschisă” pe care birourile OSC E din
teren o oferă. Această tehnică oferă un loc pentru indivizi și grupuri, de a informa
personalul OSCE de plângerile lor, și un loc pentru contacte regulate cu ONG -urile
locale. Contactele OSCE cu persoane fizice, activiști pentru drepturile omului, pr ecum și
ONG-urile, ajută la construirea societății civile, o componentă necesară a societății
democratice, și la difuzarea valorilor democratice și informațiilor cu privire la drepturile
omului. De asemenea, misiunile OSCE lucrează cu guvernele locale în e fortul de a-i
determina să îmbunătățească protecția acestora cu privire la drepturile omului și
activitățile dimensiunii umane. Misiunea OSCE are rolul de a furniza educație și formare
profesională funcționarilor guvernamentali și organizațiilor non-guvernamentale. Acest
lucru este adesea realizat sub forma seminariilor despre drepturile omului, statul de drept,
procesul democratic, libertatea mass-mediei, alte aspecte ale normelor și codurilor
internaționale cu privire la problemele umanitare, controlul ci vil al armatei. În cele mai
multe societăți în care misiunile OSCE sunt staționate, există puțină experiență istorică,
sau chiar deloc, cu privire la procesul democratic în rândul oficialilor guvernamentali sau
cetățenilor. Prin urmare, există o nevoie imensă în aceste societăți, pentru educație de
bază despre principiile fundamentale ale proceselor și valorilor democratice moderne.
Misiunile OSCE pot fi foarte eficiente în introducerea acestor informații la nivel local.
Totodată, multe misiuni au ofițeri economici și/sau de mediu atribuiți personalului
profesional. Deși aceste zone nu au fost accentul principal al OSCE în trecut, OSCE le -a

88
integrat în activitățile curente ale dimensiunii umane, devenind din ce în ce mai mult o parte
a mandatelor misiunii. Astfel, OSCE poate furniza informații cu privire la reforma
economică, baza legislativă de reglementare activităților economice și de mediu,
amenințările la adresa mediului fizic, activitățile de bună guvernare și anti -corupție.
Trebuie menționată și distincția dintre misiunile de observare a alegerilor și
misiunile OSCE în teren, în cazul în care și acestea sunt prezente în țara în cauză. Ele
cooperează, ca parte a familiei OSCE, dar raportează către organisme diferite Astfel,
misiunile de observare a alegerilor raportează către BIDDO în Varșovia, în timp ce misiunile
în teren raportează Centrului de Prevenire a Conflictelor în secretariatul de la Viena.
Orice misiune OSCE, fie ea misiune în teren sau misiune de observare, trebuie să fie
întotdeauna conștientă de poziția sa, situată între un guvern gazdă sectoarele non-
guvernamentale și societatea civilă, precum și guvernele satelor participante reprezentate în
Consiliul Permanent. Oficialii și personalul OSCE trebuie să sprijine normele OSCE în cea
mai mare măsură posibilă respectând în același timp drepturile suverane ale guvernului
gazdă. Prin urmare, Organizația trebuie să echilibreze cu atenție toate aceste cereri.
În consecință, în lumina fundamentului normativ extins al OSCE aceste misiuni
joacă un rol activ în sprijinirea statelor tranzitorii pentru a construi instituții și practici
democratice, respectarea drepturilor omului și a drepturilor persoanelor aparținând
minorităților, și o cultură care recunoaște importanța statului de drept și proceselor legale,
mai degrabă decât violența ca mijloc principal pentru rezolvarea diferențelor politice [112,
p. 78]. Misiunile de teren constituie un instrument principal în prezent, care operează în 20
de state participante, de exemplu, în Caucaz și în Balcani. Primele operațiuni de teren
desfășurate sub egida CSCE au demarat la 8 septembrie 1992 în Kosovo, Dandjak și
Voivodina. Demararea misiunilor s-a realizat printr-o decizie a Comitetului Înalților
Funcționari desfășurat la Praga la 14 august 1992. Totodată sud-estul Europei este zona
celor mai numeroase și ample misiuni conduse de OSCE: Kosovo, Croația, Bosnia și
Herțegovina, Albania. Alte misiuni ale OSCE au fost desfășurate în Caucaz, Europa de Est,
Țările Baltice și Asia Centrală. Unele dintre aceste fiind active și în prezent.
La începutul anilor `90 multe instrumente noi au consolidat cadrul deja existent
al Organizației în prevenire conflictelor. Mai precis la 21 noiembrie 1990, a fost înființat
ca entitate distinctă Centrul de Prevenire a Conflictelor, în cadrul summit-ului de la Paris
al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa. De-a lungul existenței sale,
importanța și sarcinile sale au crescut considerabil. Astfel, dacă inițial Centrul pentru
Prevenirea Conflictelor a fost stabilit doar ca instrument adițional în sprijinirea

89
Consiliului CSCE în reducerea riscurilor de conflict, în principal riscurile de natură
militară, Centrul a dobândit noi valențe odată cu summitu-rile Organizației desfășurate la
Helsinki, Budapesta și Istanbul, care au mărit considerabil sfera de competență a CPC.
„Carta de la Paris pentru o Nouă Europă” a mandatat CPC pentru a ajuta la
punerea în aplicare a Măsurilor de Consolidare a Încrederii şi Securităţii, așa cum acestea
sunt consacrate în „Documentul de la Viena” din 1990 [71]. Măsurile prevăd schimbul de
informații cu privire la participarea forţelor armate ale statelor participante şi activităţi
militare, și oferă mecanisme pentru promovarea cooperării între statele participante cu
privire la chestiuni de natură militară. Carta de la Paris a stabilit, de asemenea, un
Comitet Consultativ, format din reprezentanţi ai tuturor statelor participante, însărcinat
cu supravegherea activităţii CPC, în special în domeniul regimului MCIS [72].
Capacitatea operațională a CPC a fost îmbunătăţită în decembrie 1992, atunci când la Al
Treilea Consiliul Ministerial de la Stockholm a fost decisă consolidarea CPC pentru a
crește rapid capacitatea sa de a oferi sprijin operaţional în susținerea misiunilor CSCE de
diplomaţie preventivă şi activităţilor de menţinere a păcii. CPC avea responsabilitatea de
a sprijini sarcinile CSCE în domeniile de avertizare timpurie, prevenirea conflictelor şi
reglementarea postconflictuală, sprijinind operaţional misiunile aflate în teren, prin
întreţinerea unei baze de date şi a unei rețele de comunicaţii. În plus, directorul CPC -ul a
fost însărcinat cu asistarea administrării mecanismelor elaborate pentru promovarea
soluţionării pe cale paşnică a disputelor, şi cu sprijinirea activităţilor Comitetului Special,
acum cunoscut drept Forumul de Cooperare în domeniul Securității. În noiembrie 1999,
Summit-ul de la Istanbul a continuat consolidarea Centrului pentru Prevenirea
Conflictelor, prin includerea în structura CPC a unui Centru de Operaţiuni, care a d at
OSCE pentru prima dată, mijloacele adecvate pentru a planifica toate aspectele legate de
viitoarele misiuni şi activităţi de teren. Centrul era structurat astfel în Unitatea de
Planificare Operativă, cu rolul de planificare a misiunilor și operațiunilor care urmează a
fi desfășurate de Organizație, Compartimentul Programe Misiuni, și Cen trul de
Comunicații/Situație [7, p. 157]. În baza Platformei pentru Securitate și Cooperare,
Unitatea de Planificare Operativă participă la exercițiile de reglementare or ganizate în
cadrul NATO și al UE. Aceasta contribuie la întărirea cooperării internaționale, în scopul
unei rapide și eficiente acțiuni comune de reglementare postconflictuală. Compartimentul
Programe Misiuni este organismul care coordonează activitățile î n cele patru regiuni în
care OSCE operează: Caucaz, Asia Centrală, sud-estul Europei și Europa de Est, și este
principalul coordonator a misiunilor active. Cea de-a treia diviziune, sau Centrul de

90
Comunicații/Situație face parte din rețeaua de comunicații a Organizației, înființată prin
documentul de la Viena. Centrul asigură serviciul operativ în bază continuă, fiind punctul
de contact dintre Organizație și misiunile active, asigurând totodată și prelucrarea
informațiilor primite din diferite zone, pentru a pune la dispoziție elementele necesare
executării avertizării timpurii [7, p. 158]. Prin intermediul rețelei de Comunicații, Centrul
de Prevenire a Conflictelor asigură legătura între capitalele țărilor membre, sprijin
participarea statelor în implementarea măsurilor de confidență și securitate sporită,
convenite în documentul de la Viena din anul 1999.
Totodată, Centrul de Prevenire a Conflictelor este implicat în derularea unor
activități și proiecte cu privire la educație, securitatea frontierelor, pr oblemele de
securitate în țările partenere sau aflate în regiunile adiacente OSCE. Centrul organizează
și sprijină reuniuni, seminarii, și ateliere de lucru pe probleme de securitate, și asigură
asistența PiE în organizarea conferinței anuale de securitate [7, p. 156-157].
În consecință, Centrul de Prevenire a Conflictelor este principalul organism de
susținere a misiunilor OSCE în zonele de conflict, asigurând implementarea și executarea
deciziilor politice ale Organizației. Centrul are și rolul de a asigu ra cooperarea tuturor
organismelor Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa în zona de conflict și
legătura acestora cu celelalte organisme de negociere, precum și cooperarea cu alte
organizații internaționale [23].
Tot în anii `90, o funcție nou creată a fost cea a Înaltului Comisar pentru
Minorități Naționale [44, p. 80] care a consolidat în mod semnificativ cadrul de abordare
a potențialelor cauze ale conflictului. Mai precis, funcția Înaltului Comisar pentru
Minorități Naționale, menționată și de cadrul structurilor și instituțiilor OSCE din
capitolul precedent, a fost introdusă ca un instrument de prevenire a conflictelor, la cel
mai devreme stadiu posibil, cu sarcina de a preveni conflictele armate între statele
participante OSCE. Plecând de la premisa că, încălcarea brutală a angajamentelor
Organizației în aria drepturilor omului și libertăților fundamentale, inclusiv cele cu
privire la minorități, reprezintă o amenințare specială a d ezvoltării pașnice” [77],
instrumentul a fost creat ca parte a dezvoltării conceptuale și operaționale a noțiunii de
securitate comprehensivă a Organizației, care recunoaște o legătură specială între
securitate și drepturile omului. Mai precis, funcția ÎCMN este de a furniza semnalele de
avertizare timpurie în cazurile în care consideră că problemele minorităților pot escalada
în conflicte și pot amenința în consecință, pacea, securitatea și stabilitatea între state, și
de a întreprinde acțiunile necesare în vederea de-escaladării tensiunii. Acesta asigură

91
avertizarea timpurie, și inițiază acțiuni preventive pentru detensionarea situațiilor
conflictuale, în care sunt implicate minoritățile naționale din statele membre, în baza unui
mandat care îi conferă atât libertate de acțiune, cât și independență și inițiativ ă personală.
În consecință, prin uzul diplomației tacite, Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale
angajează statele asupra aspectelor problematice, fie ele de natură structurală, legală sau
chiar constituțională, care afectează minoritățile și care poate da naștere nemulțumirilor
și conflictelor, care nu sunt abordate într-un mod adecvat.
Una dintre structurile noi ale OSCE în prevenirea conflictelor este și Unitatea
Strategică pentru Probleme de Poliție, care a fost înființată în anul 2001. Implicarea
Organizației în domeniul de activitate al poliției a fost realizată cu scopul de a asigura statele
participante împotriva riscurilor și amenințărilor de tip nou, reprezentate de criminalitatea
transnațională, traficul de arme, droguri, ființe umane [77]. Unitatea joacă un rol deosebit de
important în prevenirea conflictelor, în menținerea stabilității sociale pe timpul crizelor
politice, precum și în reabilitarea postconflictuală. În acest context, ar trebui adăugat faptul
că multe din instrumentele OSCE, sunt instrumente multidimensionale și complexe, care sunt
implicate atât în fazele premergătoare conflictului, cât și în fazele specifice reabilitării
postconflictuale. Este și cazul „Unității Strategice pentru Probleme de Poliție” care este
implicată în faze multiple ale ciclului de viață a conflictelor. Unitatea colaborează cu
ministerele de profil din statele participante, agențiile speciale și societatea civilă, pentru a
oferi soluții viabile în domeniul său de competență. Activitățile din domeniul poliț iei
reprezintă aspecte esențiale ale misiunilor OSCE din Croația, Serbia și Muntenegru sau
Macedonia. Aceste activități vizează protecția drepturilor omului, implementarea conceptelor
de poliție comunitară și etică polițienească [77].
În concluzie, impunerea OSCE ca actor important în cadrul dinamicilor de prevenire
a conflictelor, a fost facilitată de abordarea flexibilă și dinamică, sprijinită de mecanisme,
proceduri și instrumente noi, adaptate cadrului schimbător al relațiilor internaționale [79]. În
primul rând, accentul a fost mutat de la mecanismele de reglementare a conflictelor
interstatale, bazate în principal pe probleme de natură militară, la o concentrate asupra
factorilor care generează conflicte în interiorul statelor. Această mutare încorpora încercarea
de a răspunde mai flexibil, și de asemenea mai efectiv la conflicte, decât au făcut -o
instrumentele precedente. Tot în concordanță cu principiile fundamentale pe care acțiunile
OSCE sunt constituite, în acest caz invocarea principiului cooperării, cadrul instituțional de
prevenire a conflictelor se bazează și pe cauzele conflictuale, unde accentuarea acestora are
un rol deosebit de important în evidențierea potențialelor semnalele de conflict în viziunea

92
OSCE [226, p. 9]. Viziunea largă asupra potențialelor cauze de conflict este evidențiată de
„Declarația Summitului de la Helsinki”, care prevedea că, „declinul economic, tensiunea
socială, naționalismul agresiv, intoleranța, xenofobia, și conflictele etnice” amenință pacea ș i
stabilitatea în aria OSCE [77]. Având în vedere considerentele cooperării, măsurile și
mecanismele proprii ce abordează cauzele conflictuale încearcă să promoveze dezvoltarea
economică și socială, întărirea culturii democratice și respectul pentru drepturile omului,
sprijinirea instituțiilor politice și instituirea unui guvern central, a unei administrații și a unei
mașini de justiție eficiente, care ajută la evidențierea și combaterea factorilor structurali care
pot provoca conflicte armate.

2.3.2 Măsuri și mecanisme de reglementare postconflictuală

În ceea ce privește măsurile și mecanismele de reglementare postconflictuală, se
cuvine a readuce în prim plan definiția generală a cadrului postconflictual, care definește
reglementarea postconflictuală drept măsurile luate după încetarea actelor de violență pe
scară largă, implicând o gamă largă de activități, cum ar fi suportul pentru reconstrucția
socială, instituțională și economică, prezența trupelor militare de stabilizare, sau măsuri
menite a obține reconcilierea politică, având rolul de a preveni o nouă declanșare a
conflictelor armate. În perspectiva OSCE, reglementarea postconflictuală cuprinde două
etape: soluţionarea crizelor şi reconstrucţia post-conflictuală.
Prima etapă, sau soluționarea crizelor este instrumentată cu ajutorul unor
instrumente cheie, sprijinite de cadrul securității cuprinzătoare, indivizibile și cooperative. În
acest sens, angajamentele statelor participante sunt consacrate în Principiul V al „Actului
Final de la Helsinki” încheiat în anul 1975, care pledează pentru uzul negocierilor,
anchetelor, medierii, concilierii și arbitrajului, pentru soluționarea juridică sau alte mijloace
pașnice de soluționare a disputelor, în așa fel încât pacea internațională, securitatea și
justiția, să nu fie amenințate [68]. Actul Final de la Helsinki, făcea apel și pentru
completarea metodelor existente și menționa nevoia de a lucra la „Proiectul Convenției
privind un sistem european de soluționare pașnică a disputelor”, înaintat de Elveția [36, p.
228]. Referințe suplimentare cu privire la soluționare pașnică a diferendelor, sunt incluse în
„Documentul Final al Conferinței de la Viena” din anul 1989, în „Carta de la Paris pentru o
Nouă Europă” din anul 1990 și în prevederile „Documentului de la Helsinki” din anul 1992.
Mecanismele formale pe care acțiunile OSCE se bazează în soluționarea
disputelor include: „Mecanismul Valetta”, „Dispozițiile pentru o Comisie de Conciliere a
OSCE” și „Dispozițiile pentru o Conciliere Directă” [165, p. 28]. Toate aceste

93
instrumente sunt fundamentate pe conciliere și arbitraj, și împărtășesc un caracter comun,
conferit de natura lor cooperativă, și sunt stabilite prin acordul unanim al tuturor statelor
participante, fiind dezvoltate în contextul conceptului cuprinzător și cooperativ al
securității [36, p. 225].
Totodată, concepția OSCE de reglementare postconflictuală, poate fi definită
printr-o abordare „tradițională”, care presupune acordul statului în cauză. Deși această
abordare poate fi considerată o constrângere la adresa capacitățilo r OSCE de gestionare a
cadrului postconflictual, ea se bucură de asemenea și de reflecțiile pozitive ale unei astfel
de abordări, împuternicind Organizația să apară în fața părților beligerante mai puțin
amenințătoare și mai convenabilă, în comparație cu alte organizații sau instituții
internaționale. Alături de acordul statului în cauză, abordarea tradițională prevede
încetarea focului, și neutralitatea trupelor OSCE. În consecință, tipul de acțiune pe care
OSCE îl poate întreprinde în ariile postconflictuale este una de mediere între civili,
sprijinirea dezvoltării instituțiilor democratice, pregătirea alegerilor, definirea
documentelor legale, monitorizarea dezarmării și promovarea MCIS.
Prima procedură formală de soluționare a litigiilor, prin care o pro cedură de
conciliere cu drepturi depline a fost dezvoltată, este reprezentată de Mecanismul Valetta.
Mecanismul a fost redactat în cadrul „Raportului reuniunii experților CSCE privind
soluționarea pașnică a diferendelor”, desfășurat în lunile ianuarie și f ebruarie ale anului
1991. Raportul includea „Principiile de soluționare a litigiilor” și „Dispoziție pentru o
procedură a OSCE pentru soluționarea pașnică a diferendelor” [74]. În luna iunie a
aceluiași an, raportul Valetta a fost adoptat de către Consiliul de Miniștri al Conferinței
pentru Securitate și Cooperare în Europa desfășurat la Berlin. De asemenea, Consiliul de
Miniștri CSCE de la Berlin, a desemnat Centrul pentru Prevenirea Conflictelor drept
instituție centrală a mecanismului de soluționare a diferendelor CSCE [75]. Dispozițiile
mecanismului Valetta au fost ulterior revizuite de CM CSCE desfășurat la Stockholm în
luna decembrie a anului 1992 [76], urmând recomandările făcute de o reuniune a experților
cu privire la reglementarea pașnică a litigiilor, desfășurată la Geneva în octombrie 1992.
Mecanismul Valetta se referă la instituirea unui mecanism de soluționare a
litigiilor, subliniind principii specifice, precum și o procedură specifică de soluționare.
Mecanismul este format din unul sau mai mulți membri, aleși de comun acord de către
părțile aflate în litigiu, din cadrul unui registru de candidați calificați, menținut de
Centrul pentru Prevenirea Conflictelor. În cazul în care părțile în litigiu nu ajung la un
consens cu privire la compoziția Mecanismului, în termen de două luni de la cererea

94
inițială, directorul Centrului pentru Prevenirea Conflictelor, în consultare cu părțile în
litigiu, are rolul de a selecta șapte nume din registru. După stabilirea compoziției,
Mecanismul are rolul de a facilita contactele directe și oportune dintre părțile aflate în
conflict, fie separat, fie în cadru unor întâlniri comune, oferind consultanță și sprijin
părților în conflict, fără a favoriza nici una dintre părți [7, p. 152]. De asemenea, în
conformitate cu acordul părților litigante, mecanismul poate utiliza premisele și
facilitățile Biroului Internațional Permanent al Curții de Arbitraj [165, p. 29].
Mecanismul Valetta reprezintă un mecanism extrem de flexibil, care permite
adoptarea metodelor de lucru proprii. Poate oferi comentarii sau sfaturi generale sau
specifice, care au caracter confidențial, cu excepția cazului în care părțile convin altfel, și
se referă la începutul sau reluarea unui proces de negociere între părțile aflate în dispută,
sau la adoptarea unei alte proceduri de soluționare a diferendelor [165]. Aplicarea acestui
Mecanism se bucură de marele avantaj de a nu necesita o decizie adoptată prin consens și
nici participarea tuturor țărilor membre la aplicarea sa. Mecanismul poate fi întrerupt prin
invocarea de motive referitoare la integritatea teritorială, apărarea națională, titlul de
suveranitate asupra teritoriului sau cererile concurente în ceea ce privește competența în
alte domenii. Totodată, părțile aflate în litigiu pot modifica procedura de comun acord,
fiind de acord să accepte orice comentariu sau consiliere a Mecanismului, în parte sau în
totalitate. Până la data curentă, documentele oficiale ale OSCE, nu semnalează însă nici o
activarea a Mecanismului Valetta [165, p. 30].
În completarea Mecanismului Valetta cadrul de soluționare a disputelor se
bazează pe „Dispozițiile pentru o Comisie de Conciliere a OSCE”, precum și pe
„Dispozițiile privind Concilierea Directă” adoptate în cadrul reuniunii ministeriale din
anul 1992 de la Stockholm, cu rolul de a clarifica problemele aflate în dispută și de a
adopta o înțelegere comună între părți.
Convenția de Conciliere și Arbitraj a OSCE, a fost adoptată de reuniunea
Consiliului Ministerial de la Stockholm din anul 1992. Convenția cuprinde d oar statele
care sunt parte și contribuie la fondurile Curții de Conciliere și Arbitraj, care a fost
instituită în temeiul Convenției, în scopul de a stabili prin mijloace de conciliere și
arbitraj litigiile care îi sunt destinate. Până în prezent, d oar 33 de state participante au
semnat și ratificat Convenția [147]. Sediul Curții a fost stabilit la Geneva, dar, este
prevăzută și posibilitatea de a se reuni în altă locație.
În ceea ce privește Convenția Curții, aceasta a fost stabilită cu scopul de a facilita
rezolvarea disputelor dintre statele care au aderat la Convenție, prin mijloace de conciliere și

95
arbitraj, prin intermediul Comisiei de Conciliere sau a Tribunalului de Arbitraj, constituite
ad-hoc. Disputele care nu au fost soluționate prin negocieri, într-o anumită perioadă de timp,
înaintează cazul Comisiei de Conciliere, care analizează cazurile și întocmește un raport cu
propunerile de soluționare a disputelor pe care îl prezintă statelor implicate. Dacă în termen
de 30 de zile nu se ajunge la nici o înțelegere, raportul urmează a fi transmis Consiliului
Ministerial prin intermediul Consiliului Permanent. În ceea ce privește cererile de arbitraj,
acestea se pot realiza în orice moment, printr-un acord între două sau mai multe părți. Spre
deosebire de hotărârile Comisiei, hotărârile Tribunalului de Arbitraj, au caracter final și
obligatoriu, și nu fac obiectul recursului pentru statele în cauză. Totodată, cererea de
revizuire este posibilă doar în condiții clar definite [146]. Deși Convenția a intrat în vigoare
în decembrie 1994, ea nu a fost activată până în prezent. Totodată, nici „Dispozițiile privind
Concilierea Directă” nu au fost până în prezent aplicate.
În ceea ce privește cea de-a doua etapă a reglementării postconflictuale,
Organizația își întemeiază abordarea pe conceptul securității cuprinzătoare, extinzându -se
către aspecte politico-militare economice și de mediu, și aspectele umane ale securității
[180]. OSCE a acumulat o experiență semnificativă în procesul de gestionare a stadiului
de reabilitare a crizelor postconflict, prin stabilizarea, reconstrucția, și consolidare păcii,
în special prin activitățile în teren. Printre sarcinile Organizației se numără consolidarea
capacităților instituționale, inclusiv în domenii cu ar fi reforma sistemului judiciar,
reforma electorală, acțiuni de formare în aria drepturilor omului, reforma educațională,
protejarea drepturilor minorităților naționale, și reconstrucția economică. În toate aceste
activități, operațiunile de teren ale Organizației promovează implementarea principiilor și
angajamentelor OSCE în țările gazdă, precum și stabilirea și menținerea de contacte
strânse cu autoritățile regionale, societatea civilă și populația locală. Totodată, unitățile
tematice și operațiunile de teren pot adresa eficient o situație de criză în toate fazele sale,
oferind astfel continuitatea necesară acțiunilor de reabilitare.
În acțiunile de reglementare postconflictuală, sau mai exact în reabilitarea
postconflict, OSCE este sprijinită și de o rețea extinsă de instituții. Instituțiile OSCE
oferă un instrument secund, consolidând și sprijinind capacitățile de gestionare ale
Organizației. Acestea includ bine cunoscutul exemplu al Biroului pentru Instituții
Democratice și Drepturile Omului, care asistă la consolidarea democrației și observarea
alegerilor, Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale, Centrul de Prevenire a
Conflictelor, sau Unitatea Strategică pentru Probleme de Poliție [7, p. 155].

96
 Rolul OSCE în ariile postconflictuale a fost focalizat în princip al pe gestionarea
construirii naționale, sprijinind în același timp cu consolidarea unui stat viabil. Trebuie
subliniat și faptul că acțiunile Organizației în ariile postconflictuale, în stabilizarea,
reconstrucția și consolidarea păcii, consolidează și rolul factorilor și acțiunilor locale,
care promovează măsurile de încredere prin măsuri non-militare. Măsurile non-militare
de consolidare a încrederii sunt considerate un pod esențial adițional către o pace
sustenabilă. Aceste măsuri intra-statele au fost încurajate în special în Balcani, Caucazul
de Sud și Moldova [99, p. 91]. Succesul acestei măsuri este garantat de implicarea
factorilor locali asupra modalităților de aplicare. Totuși, această implicare poate fi de
asemenea o cauză principală a eșecului, atunci când voința politică de implementare a
măsurilor de consolidare a încrederii lipsește. Dar, în timp ce comunitatea internațională
nu poate soluționa această lipsă de voință politică, ea poate juca un rol important inclusiv
prin asistența proiectării măsurilor de consolidare a încrederii și capacităților de
construcție, furnizare de verificare neutră, asistență logistică și administrativă în punerea
în aplicarea activităților complementare [99].
În cadrul de reglementare postconflictuală, se numără, vizitele și misiunile de
informare, misiunile în zonele de conflict, reprezentanții personali ai Secretarului
General, grupurile de lucru ad-hoc, mecanismele de soluționare pașnică a conflictelor,
sau operațiuni de menținere a păcii, care pot fi de asemenea regăsite în planul prevenirii
conflictelor [7, p. 148]. Acestea îndeplinesc funcții specifice, mediere, monitorizare,
suport tehnic, și pot fi de trei tipuri, pe termen lung, misiuni ad-hoc și de constatare.
Vizitele și misiunile de informare reprezintă acțiuni pe termen scurt ale experților
din statele participante OSCE, în zonele de conflict, cu scopul stabilirii exacte a situației,
informării și formulării recomandărilor către organismele de decizie ale organizației. Pe
termen lung, principalul instrument al OSCE atât de reabilitare postconflict, dar și de
prevenire a conflictelor, este reprezentat de misiuni în zonele de conflict. Acest instrument
a fost promovat la începutul anilor `90, și s-a dezvoltat ulterior ca urmare a necesității
soluționării conflictelor interne declanșate în statele aflate în tranziția postcomunistă.
Mandatul și tipurile de activități desfășurate în cadrul misiunilor în zonele de conflict,
oferă posibilitatea unei prezențe active în țările în care au nevoie de asistență și repr ezintă
mijlocul de punere în practică a tuturor deciziilor politice [7, p. 149]. Implicată activ în
acțiunile OSCE în teren, România a făcut parte din misiunile din Bosnia și Herțegovina,
Albania, fosta R. F. Iugoslavia, Belarus, Kosovo. România a deţinut, de asemenea, poziţia
de şef de misiune OSCE în Cecenia, Tadjikistan, Turkmenistan, Serbia şi Muntenegru.

97
 În concluzie, trebuie menționat faptul că în acțiunile de construcție a păcii,
OSCE, conlucrează alături de partenerii de cooperare, Organizația Națiu nilor Unite și
Uniunea Europeană, prin intermediul structurilor financiare comune, acțiunilor comune
de promovare a democrației, de reconstrucție economică, prin instrumente de observare a
alegerilor, misiuni de poliție și politice.

2.4. Concluzii la Capitolul 2

Cadrul emergenței și dezvoltarea Organizației, conturează premisele capacității

OSCE în prevenirea conflictelor și reglementare postconflictuală. Cercetarea realizată a
evidențiat un proces evolutiv amplu, de la încercări limitate de abordare a ca drelor de
securitate în perioada Războiului Rece, la un cadru de securitate complex, ghidat de
principii și valori, și bazat pe mecanisme și metode instituționale proprii.
Analiza realizată prin cercetarea documentelor normative evidențiază faptul că din
anul 1975 și până la jumătatea anilor ʻ90, CSCE iar mai apoi OSCE, a înregistrat perioade
importante de dezvoltare și extindere. Preocupată încă din timpul bipolarității de problemele de
securitate, OSCE și-a extins semnificativ funcțiile la începutul anilor ʻ90. Odată cu jumătatea
anilor ʻ90 relevanța OSCE pe scena internațională a ridicat însă tot mai multe întrebări.
Analiza etosului și a cadrului instituțional pe care OSCE își fundamentează
abordarea în prevenirea conflictelor și în reglementare postconflictuală a evidențiat o
serie de avantaje deținute de OSCE.
În primul rând, distinctivitatea OSCE în abordarea celor două dimensiuni
conflictuale este subliniată de conceptul securității cuprinzătoare, indivizibile și
cooperative. Acest concept, evidențiază premisele ideale la nivelul standardelor și
angajamentelor înscrise în documentele sale fundamentale, în ceea ce privește diplomația
preventivă și acțiunile de reglementare postconflictuală. Setul de principii și angajamentele
OSCE, suplimentat de variabile precum caracterul inclusiv, considerabila extindere
geopolitică, precum și experiența acumulată, vorbesc în favoarea implicării sale ferme în
confruntarea cu noile provocări, deschizând calea către un veritabil dialog. OSCE este în
fapt unul dintre puținii actori, incluzând aici atât actori tradiționali de tip statal cât și actori
de tip nou, organizații și instituții internaționale, care au la dispoziție un set amplu de
amplu de instrumente, proceduri și mijloace în abordarea etapelor de conflict.
Principiile avansate de OSCE s-au dovedit utile atât în stabilirea normelor de
comportament și interacțiunii între statele participante, cât și în evitarea emergenței unor

98
schimbări dramatice, cât mai pașnic posibil. Nici o altă organizație sau instituție nu are
aceeași participare universală, sau o legătură atât de strânsă între dimensiunea politic -
militară și dimensiunea umană a securității. De asemenea, nici o altă organizație la nivel
regional, nu are un mandat similar cu cel al Organizației, de a lucra în domeniul
conflictelor, sau nu are capacitatea de a se angaja în aceste tipuri de activități pe un
domeniu comparabil cu cel al OSCE. Toți acești factori furnizează un rol central pentru
OSCE în cadrul de securitate european, și în cadrul dimensiunilor în analiză.
Alături de conceptul securității cuprinzătoare, indivizibile și cooperative,
abordarea OSCE se remarcă prin respectarea regulii consensului și a egalității suverane a
statelor participante. Deși văzută ca un aspect pozitiv al experiențelor OSC E, regula
consensului se confruntă cu o serie de limite. Pe de o parte, regula consensului garantează
sprijin și suport politic pentru deciziile OSCE, pe de altă parte, procesul de luare a
deciziilor implică eforturi multe, devenind unul lent. Totodată, i nteresele directe ale
statelor participante influențează capacitatea OSCE de a utiliza mecanismele necesare
îmbunătățirii situațiilor de tensiune.
Regula consensului influențează în mod direct capacitatea mecanismelor și
instrumentelor OSCE. Astfel, deși OSCE beneficiază de un set complex și larg de
mecanisme, există posibilitatea eschivării în cazul în care un stat consideră că îi sunt afectate
propriile interese. Eficiența aparatului instituțional al OSCE este provocată și de lipsa unei
abordări coordonate în ceea ce privește problemele mecanismelor și instrumentelor. O parte
din mecanisme sunt folosite rar sau niciodată, fapt ce ridică întrebări de utilitate și eficiență.
Regula consensului se poate traduce astfel printr-un mecanism de dezbateri lent, ghidat de
soluții mereu amânate, și în pericol de a nu fi puse în aplicare niciodată.
În concluzie, capitolul dedicat analizei cadrului instituțional de prevenire a
conflictelor și de reglementare postconflictuală reliefează o serie de puncte cheie. Astfel,
OSCE reprezintă un cadru de stabilire a normelor în relație cu dreptul internațional,
drepturile omului, democrației, economiei de piață, un forum pentru controlul armelor, un
mecanism de monitorizare a drepturilor umane, un cadru pentru avertizarea timpur ie,
prevenirea și rezolvarea conflictelor. OSCE este o organizație regională cheie, cu
capabilități normative și operaționale în reducerea riscurilor, avertizarea timpurie,
prevenirea conflictelor și soluționarea pașnică a disputelor, fiind unul dintre puțini actori
internaționali care este angajat în toate fazele de conflict. Caracteristicele OSCE sau
etosul său, predispun Organizația, atât din punct de vedere structural, cât și conceptual, la
un rol activ în cadrele conflictuale.

99
 3. OPERAȚIUNILE OSCE DE PREVENIRE A CONFLICTELOR ȘI DE
REGLEMENTARE POSTCONFLICTUALĂ

Activitatea OSCE de prevenire a conflictelor și de reglementare postconflictuală este

limitată la teritoriul statelor sale participante. În prezent, OSCE este implicată în 18 misiuni: în
Europa de Est (Biroul OSCE din Minsk, Misiunea OSCE în Moldova, Coordonatorul de Proiecte
OSCE din Ucraina) și de Sud-Est (Prezența OSCE în Albania, Misiunea OSCE în Bosnia și
Herțegovina, Misiunea OSCE în Croația, Misiunea OSCE în Serbia și Muntenegru, Misiunea
OSCE în Kosovo, Misiunea de Monitorizare OSCE în Skopje), în Caucaz (Biroul OSCE din
Baku, Misiunea OSCE în Georgia, Reprezentantul Personal al PiE pentru Conflictul gestionat de
Conferința de la Minsk, Biroul OSCE din Yerevan) și Asia Centrală (Centrele OSCE în Alma-
Ata, Ashgabat, Bishkek, Tashkent, Dushanbe). Alte 7 misiuni au fost deja încheiate (Misiunile
OSCE de lungă durată din Kosovo, Sandjak și Vojvodina, Reprezentantul OSCE în Comitetul
Întrunit al Stației de Radar Skrunda, Misiunea OSCE din Ucraina, Misiunea OSCE din Estonia,
Misiunea OSCE din Letonia, Grupul OSCE de Consiliere și Monitorizare din Belarus, Grupul
OSCE de Asistență din Cecenia). Aceste situații nu au fost toate egale ca importanță și nici nu au
avut același potențial de escaladare sau extindere a violenței. Dar, au inclus, cu siguranță, zonele
cu cel mai mare potențial de izbucnire a unui conflict în Europa după sfârșitul Războiului Rece,
spațiul fostei Republici Federative a Iugoslaviei și teritoriul fostelor state comuniste din Uniunea
Sovietică [96, p. 507].

3.1. Rolul OSCE în prevenirea conflictelor (Ucraina, Macedonia)

Evoluția cadrului relațiilor internaționale și noile realități care au apărut odată cu

sfârșitul Războiului Rece au reprezentat o adevărată provocare pentru OSCE. Astfel, cu toate
că premisele sfârșitului Războiului Rece induceau ideea unei perioade de pace în Europa,
impulsionată în special de dinamicile internaționale de cooperare, atât în domeniul
securității, cât și în sfera economică, politică și socială, cadrul de securitate specific Europei
post-război rece, s-a regăsit sfâșiat de luptele etnice, religioase și naționaliste, care
amenințau securitatea atât în cadrul statelor participante OSCE, cât și între acestea.
Dezintegrarea statelor multinaționale, tensiunile politice și economice ale tranziției
către democrație și economia de piață, trauma socială experimentată în lumina acestor
procese, și re-emergența naționalismului, au fost factorii principali care au transformat
Europa într-o regiune puternic instabilă [65, p. 8]. Marea majoritate a cazurilor conflictuale

100
au apărut astfel după dezintegrarea fostei Republicii Federative a Iugoslaviei și Uniunii
Sovietice, bazate pe dispute etnice, naționaliste, lingvistice sau religioase. Atât problemele
etnice, cât și cele naționaliste sau religioase, se cer însă rezolvate în spiritul dreptului
internaţional şi în numele dreptului la identitate [30, p. 132], de aceea prevenirea ostilităților
și promovare rezolvării non-violente a conflictelor interne a reprezentat în sine o provocare
esențială la adresa comunității internaționale. Modul în care OSCE a acționat în spiritul
principiilor fundamentale ale dreptului internațional, și mai ales implicarea directă și
poziționarea acesteia în cadrul dinamicilor conflictuale, reprezintă punctul de plecare al
cercetării.
Înainte de a surprinde rolul OSCE în cele două studii de caz, Ucraina și Macedonia,
trebuie subliniat faptul că statele afectate de tensiuni sau de conflicte, sunt de cele mai multe
ori reticente în acceptarea intervenției internaționale. Ele sunt extrem de ezitante în a invita
un terț, fie alte facțiuni statale sau organizații internaționale, pentru a le ajuta la rezolvarea
problemelor lor interne, deoarece acest fapt se traduce prin recunoașterea de facto că statul în
cauză nu este capabil să facă față conflictului. Actorii internaționali întâmpină astfel o
sarcină dificilă, unde prerogativele suveranității statale sunt un domeniu sensibil de abordat
prin prisma parametrilor internaționali. Luând în considerare dezideratele suveranității,
statele acceptă arareori expunerea internațională, refuzând amestecul în afacerile lor interne.
Cu toate acestea, când caracterul intra-național al conflictelor este predominant, principiile
suveranității și neamestecului în treburile interne ale statelor trebuie, într-o anumită măsură,
să fie puse în balanță cu drepturile și principiile fundamentale ale omului. Prin urmare, deși
acțiunea timpurie a comunității internaționale care are rolul de a preveni amenințările la
adresa securității umane, și de a preveni conflictele, este văzută ca o încălcare a suveranității
de stat, trebuie, în primul rând, reconsiderate prerogativele suveranității care nu sunt
absolute. Acest fapt nu înseamnă că statele trebuie să accepte orice inițiativă externă, dar
înseamnă că statele trebuie să accepte un mai mare interes extern în situația lor internă.
Luarea unor măsuri cooperative pentru a preveni conflictele violente poate ajuta, de cele mai
multe ori, la evitarea unei intervenții într-o etapă ulterioară. Mai mult decât atât, măsurile pe
termen lung pentru consolidarea unei culturi a respectului pentru dreptul internațional, în
special prin măsuri educative și dialog politic, au o funcție structurală de preve nire a
conflictelor [210, p. 23]. În consecință, pentru că cea mai mare parte a conflictele armate
sunt adesea precedate, sau chiar direct cauzate, de încălcări flagrante ale drepturilor omului
și normelor prevăzute în legislația internațională, dreptul internațional are o dimensiune

101
marcată de prevenirea conflictelor, reprezentând un factor important în prevenirea
conflictelor violente.
Alături de dezideratele suveranității în acceptarea intervenției externe, o altă
problemă majoră, asociată cu mecanismele și acțiunile de prevenire a conflictelor , este de a
prezenta cazuri în care măsurile luate au fost încununate de succes. Nu este ușor a demonstra
că un conflict nu a izbucnit datorită măsurilor de prevenire a conflictelor. Cuantificarea
succesului în prevenirea conflictelor este întotdeauna dificil de atribuit, deoarece este, în
general, rezultatul multiplelor intervenții și multiplelor schimbări interne, care sunt
influențate de asemenea de schimbările interne care sunt la rândul lor influențate de o
întreagă gamă de procese sociale, economice și politice. Totodată, succesul acțiunilor de
prevenire nu sunt întotdeauna vizibile din moment ce absența conflictului nu este suficientă
pentru a considera că un conflict a fost prevenit. În contrapondere este însă eșecul care ti nde
să fie mai vizibil [65, p. 75]. Aceste dificultăți de demonstrare a succesului acțiunii
preventive poate fi însă depășit printr-o delimitare clară a cadrelor de acțiune și a măsurilor
luate, de actorii terți, care au împiedicat escaladarea antagonismelor în conflicte violente s au
o renaștere a violenței la scară largă [210, p. 50]. În acest sens, algoritmul de analiză a
conflictelor este instrumentul cel mai viabil în determinarea parametrilor specifici de
implicare, a impactului și rolului actorilor terți în dinamici care prezi ntă puternice
caracteristici conflictuale. Algoritmul de analiză a conflictelor demarează cu descrierea
conflictului, în care principalele variabile sunt tema conflictului, conţinutul conflictului,
părţilor conflictuale și nivel acestuia, istoria conflictului, bazat pe analiza cauzelor
structurale ale conflictului concret și cauzelor concrete ale conflictului actual, contextul
conflictului, care investighează legăturile existente între cauzele structurale şi conflictul
actual, și rolul factorului internațional în dinamica conflictului, analizând metodele,
instrumentele și influenţa exercitată de OSCE. Totodată, analiza acestor cazuri conflictuale,
nu are ca scop colectarea unui nivel de informaţii, ci interpretarea şi evaluarea acestor
informaţii, în vederea determinarea rolului pe care Organizația pentru Securitate și
Cooperare îl joacă în prevenirea acestora.
Rolul OSCE în Ucraina. Primul studiu de caz al primului modul analizează rolul
OSCE în spațiul fostei Uniuni Sovietice, mai precis, rolul OSCE în Ucraina. Demersul
analitic implică algoritmul de analiză a conflictelor, care cuprinde descrierea conflictului
(baza conflictului, evaluarea părților aflate în conflict etc.), istoria, contextul conflictului și
rolul factorului internațional în această dinamică. Analiza cuprinde și reflecțiile modelului

102
teoretic al celor trei axe, sau modelul „triunghiului conflictului” introdus de Glatung (cauzele
structurale, sociale (constructe sociale) și comportamentul (violența directă).
Plecând de la simpla definiție a conflictului, care implică obiective și interese
diferite între indivizi sau grupuri, diferențe ce devin manifestate atunci când una dintre părți
face o solicitare sau o cerere pe care cealaltă parte o respinge, cazul Ucrainei, mai exact
cazul Crimeei, evidențiază existența a trei mari actori, ucrainenii, tătarii din Crimeea
repatriați, și rușii, fiecare grup marcat de diferite nevoi, aspirații, și temeri. Ca urmare,
nevoia de identitate și de securitate reprezintă și ele variabile diferite ale situației. Deși
aceste variabile divergente pot crea multiple dispute, ce se pot transforma în conflicte
violente, disputele per se nu reprezintă o amenințare. Mult mai amenințător este modul în
care aceste dispute sunt gestionate. Astfel, dacă ele sunt gestionate constructiv, ele pot avea o
funcție pozitivă în menținerea relațiilor între indivizi și grupuri, permițând fiecărei părți sa
realizeze ajustările care sunt necesare pentru a satisface nevoile celuilalt, astfel încât relația
să se poată dezvolta. În schimb, dacă acestea sunt gestionate destructiv, prejudiciile pot fi
distrugătoare. Cum au fost gestionate aceste tensiuni, și mai ales care a fost influența și rolul
OSCE în prevenirea escaladării conflictului în acest cadru, sunt principalele întrebări ale
studiului de caz.
Cadrul istoric al Peninsulei Crimeea evidențiază valul nesfârșit de invadatori care a
traversat Peninsula de-a lungul secolelor. Sarmați, greci, khazari, ruși, tătari, au fost doar o
parte dintre aventurierii care și-au făcut drumul printre aceste tărâmuri, contribuind la
patrimoniul antic, bogat stratificat, al Peninsulei [192, p. 20]. În anul 1783 Peninsula a fost
cucerită de Ecaterina cea Mare a Rusiei de la Imperiul Otoman, și a rămas sub normele
sovietice până în anii '50 ai secolului XX. Statul Crimeei în cadrul Rusiei a cunoscut un
traseu descendent, astfel dacă, între anii 1921 și 1924, Peninsula Crimea s -a bucurat de
statutul de regiune autonomă, după anul 1924 Peninsula a devenit un oblast obișnuit al
Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse. Peninsula a rămas atașată Federației Ruse
până în anul 1954 când secretarul-general sovietic Nikita Hrușciov a dăruit-o Republicii
Sovietice Socialiste Ucrainene, unde și-a păstrat statutul unui oblast obișnuit [184, p. 302].
Deși gestul secretarului-general Hrușciov părea lipsit de importanță la momentul respectiv,
situația Crimeei a căpătat amplitudine în contextul evoluțiilor ulterioare.
Astfel, situația în cadrul Peninsulei Crimeea a fost complicată de decizia lui
Gorbaceov din anul 1989, care stabilea o reîntoarcere a populațiilor deportate în timpul
regimului lui Stalin, începând cu anul 1944, în Asia Centrală, Urali și Siberia. Decizia lui
Gorbaceov a declanșat întoarcerea în masă a aproximativ 300.000 de oameni, printre care

103
armeni, bulgari, tătari din Crimeea, greci și germani. Situația tătarilor din Crimeea constituie
unul dintre punctele focale ale analizei rolului OSCE în prevenire conflictului din Ucraina,
de aceea, trebuie subliniat faptul că, până la deportare, Peninsula Crimeea a fost țara natală
pentru tătarii din Crimeea, încă din secolul al XII-lea [226, p. 225-252]. Întoarcerea acestora
în Crimeea a determinat adăugarea unei semnificative dimensiuni etnice și politice la
structura celor 2.5 milioane de locuitori ai Peninsulei, argumentată de solicitările acestora.
Ca foști rezidenți principalii ai Peninsulei timp de sute de ani, tătarii din Crimeea pretindeau
statutul de „populație indigenă” a teritoriului [62, p. 87-107], revendicând în același timp
proprietăți reale, și re-stabilirea culturii și tradițiilor proprii.
Cu toate acestea, la momentul reîntoarcerii diverselor grupuri etnice, cu o pondere
majoritară a tătarilor din Crimeea, Ucraina era o țară care își redobândise independența
recent, în anul 1991, luptându-se cu amenințările socio-economice reprezentate de procesul
de tranziție, atunci când a venit sarcina adăugată de a răspunde nevoilor de repatriere. Cu
toate că Ucraina a întreprins mulți pași semnificativi spre un mediu multicultural, eforturile
oficialilor de a furniza comunității o miză egală în societate au fost departe de a fi
îndeplinite. Astfel, repatrierea tătarilor, și mai ales atitudinea ostilă a celorlalte părți, rușii și
ucrainenii din Peninsulă, marchează re-escaladarea tensiunilor între cei trei actori.
Profundele diferențele etnice, culturale și religioase dintre tătarii din Crimeea, rușii și
ucraineni din Peninsulă readucea în prim plan lanțul lung de ură antică întrei cei trei actori.
Nemulțumirile istorice, ale celor trei mari actori ai Peninsulei, și în special ale tătarilor din
Crimeea, față de rușii și ucrainenii din Peninsulă predominau în orice dimensiune, fie ea
politică, socială sau economică. De cealaltă parte, cantități enorme de materiale stereotipice
prezente în scrieri, proverbe, cântece și filme, care condamnau imaginea tătarilor din
Crimeea reprezentau o practică obișnuită a reprezentanților etniei ruse și ucrainiene
deopotrivă. Consecințele acestor acțiuni și imaginea eronată a „inamicului tătar” dezvoltată
prin stereotipuri, a determinat crearea unei puternice distanțe psihologice între părțile aflate
în dispută [183, p. 111].
Un alt factor care a contribuit la instabilitatea părților în Crimeea era reprezentat de
capacitatea crescută de persuasiune a crimei organizate care submina autoritatea
guvernamentală. După prăbușirea Uniunii Sovietice, crima organizată și corupția în mediul
public au devenit chiar o parte a vieții cotidiene în noile state independente, iar Crimeea nu
reprezenta o excepție în acest sens. La acest fapt se adaugă și lipsa controlului instituțional al
guvernului central din Kiev care a adâncit decalajele deja existente dintre părți. Vorbim
astfel de desfășurarea unui conflict asimetric, între o parte majoritară și părți minoritare și o

104
bază mixtă a conflictului dintre părți determinată atât de „bunurile tangibile” sau conflictul
de interese, cât și de conflictul dintre valori și convingeri, exemplificat de tensiunile de tip
etnic din cadrul Peninsulei. Totodată, axul structural, cât și cel social sunt evidente de
coordonatele dezvoltărilor din Peninsulă.
În consecință, toți acești factori au determinat doleanțe diferite în rândul actorilor
din Crimeea, intensificând cadrul potențialului de conflict în Peninsulă. În primul rând, rușii
din Crimeea susțineau inițiativa separării Peninsulei Crimeea de Ucraina și reunificarea cu
Rusia. În contextul referendumului desfășurat la 20 ianuarie 1991, populația din Crimeea,
formată din 70% de etnici ruși, și-a manifestat doleanța de a restaura Republica Sovietică
Socialistă Autonomă a Crimeei, „ca subiect al URSS și ca parte a Tratatului de Uniune”
[184, p. 302]. Cu alte cuvinte, intenția referendumului din anul 1991 era de re-integrare a
Crimeii în Rusia prin auto-determinare. În al doilea rând, tătarii din Crimeea solicitau
recunoașterea politică ca populație indigenă a Peninsulei Crimeea și integrarea în societatea
și economia ucraineană. Răspunsul guvernului ucrainean din Kiev a fost însă unul negativ
față de ambele solicitări, respingând în mod vehement secesiunea Peninsulei Crim eea de
Ucraina, și acceptarea oricărui nivel de autonomie pentru Peninsula, care putea amenința
suveranitatea Kievului. A respins de asemenea și solicitarea tătarilor din Crimeea, de
recunoaștere ca grup indigen. Mai mult decât atât, tătarii din Crimeea nu se bucurau de
recunoașterea politică, sau de protecția oferită altor minorități în Ucraina prin respingerea
tuturor doleanțelor acestora. Deși Kiev-ul recunoștea tragedia deportării din anul 1944,
suferită de populațiile rezidente din Crimeea, guvernul de la Kiev accentua eforturile
susținute de a facilita integrarea deplină a tătarilor din Crimeea, subliniind că s -a făcut tot
ceea ce se putea face pentru reintegrarea acestora [139, p. 31].
La începutul anului 1992, potențialul unui conflict etnic violent în Crimeea a fost
accentuat de acțiunile secesioniste ale Peninsulei, când Sovietul Suprem al Crimeei declara
Peninsula „Republica Crimeea” și începea pregătirile cu privire la constituirea unei
constituții, sprijinind suveranitatea Crimeei de Kiev. Câteva luni mai târziu, în mai 1992,
Parlamentul din Crimeea a adoptat Actul de Independență al Peninsulei Crimeea, și a
adoptat o constituție care a stabilit relația Crimeei cu Ucraina, invocând fundamente
suverane. Ca urmare a acestor acțiuni, Rada Supremă a Ucrainei (Parlamentul Ucrainean) a
anulat constituirea separatistă a Crimeei, și a ordonat în mod repetat Parlamentului din
Crimeea de a aduce propria legislație în conformitate cu cea a Ucrainei. Răspunsul părții
separatiste, nu a fost însă unul supus doleanțelor Radei Supreme, și a continuat cu eforturile
susținute de separare.

105
 În ianuarie 1994, evenimentele desfășurate în tandem cu alegerile prezidențiale din
Crimeea, au accentuat din nou tensiunile dintre părți. Rezultatele alegerilor au confirmat
câștigul lui Yuri Meshkov, liderul grupării „Rossiya”, care susținea unirea Crimeei cu Rusia,
cu peste 70% din voturi. Alegerea unui rus naționalist ca primul președinte al regiunii
Crimeea în anul 1994, a atins punctul de criză, tensiunile etnice din Crimeea amenințând
astfel stabilitatea întregii regiuni. Au existat rapoarte care arătau și pregătirea desfășurării
alegerilor pe un alt câmp decât cel al cadrului obișnuit. Cu alte cuvinte, cazacii ruși erau
pregătiți să acorde asistență armată în eventualitatea unui conflict care putea decurge din
aceste alegeri.
Acțiunile separatiste au continuat, și în luna mai a anului 1994, un alt proiect al
constituției din Crimeea reinstaura elemente separatiste, cum ar fi cetățenia. În plus,
demonstrațiile zilnice în fața Parlamentului din Crimeea din Simferopol și marginalizarea
pavilionului ucrainean de mulțimile agresive, instigau tensiunile dintre principalii actori.
Totodată, simplul refuz al independenței Crimeei sau politicile de susținere a Ucrainei, de
orice figură oficială sau de oamenii simpli, erau sever criticate [139]. La scurt timp, în
octombrie 1994, violența a izbucnit între tătarii din Crimeea și grupurile armate locale, ca
urmare a eșecului tătarilor din Crimeea în dobândirea autorizației de construire de locuințe.
Casele care au aparținut părinților lor, erau acum ocupate de ucrainieni și ruși, în timp ce ei
trebuie să se lupte cu lipsa nevoilor de bază, precum electricitatea, apa sau gazul. Astfel,
încercările de a-și dobândi drepturile s-au ciocnit în mod violent de autoritățile locale și
forțele de poliție, rezultând în aproape 30 de tătari grav răniți [184, p. 302].
Cadrul alegerilor parlamentare din Crimeea a dus la noi escaladări tensionate odată
cu desfășurarea unui boicot al grupului Mejis al tătarilor din Crimeea. Boicotul grupului
Mejis era determinat de legea electorală ucraineană, care nu garanta o cotă permanentă
pentru tătarii din Crimeea în Parlamentul din Crimeea. În acest caz, etnicitatea nu apare o
problemă per se, ci mai degrabă factorii conecși determină escaladarea diferențelor în forme
violente. Excluderea tătarilor din puterea politică a Peninsulei, determina un sentiment de
nedreptate, și amenințare la adresa identității lor [18]. Consecințele lacunelor existente în
legea electorală au fost reflectate mai departe de acțiunile facțiunii Kurultai din Parlamentul
din Crimeea, care s-a abținut în votarea constituției din Crimeea în noiembrie 1995.
Facțiunea a motivat abținerea pe motivul excluderii reprezentării parlamentare pentru
comunitatea tătară din Crimeea. Totodată, acțiunea de abținere a fost însoțită de lansarea
unei greve a foamei, care avea rolul de a denunța ilegalitatea practicilor Parlamentului din
Crimeea [184, p. 306].

106
 Un alt factor esențial al evoluțiilor din Crimeea, este reprezentat de înrudirea
tătarilor din Crimeea cu Republica Turcă. De-a lungul istoriei relațiile dintre tătarii din
Crimeea și Turcia, sau Imperiul Otoman, înainte de întemeierea Republicii Turce în anul
1923, erau foarte apropiate, datorită unității etnice, naționale și religioase, între ambii actori.
În momentul tensiunilor din Ucraina, Cecenia era o zonă de conflict, și de asemenea o zonă
vecină și înrudită cu tătarii din Crimeea. Întregul Caucaz de Nord, prin conflictul dintre
georgieni, oseți, abhazi, conflictul din Transcaucaz dintre armeni și azeri asupra Nagorno-
Karbah, chiar și problema curzilor în Irak și Turcia formau o „centură ostilă” sau un „tunel al
conflictului”. Dacă un conflict erupea în Crimeea, această arie se putea transforma într -o
zonă de război având în vedere efectele reacției în lanț în țările vecine sau înrudite.
Și Leonid Kucima, candidat la președinția Ucrainei, sublinia această idee, amintind
celor implicați în situația din Crimeea, că „astfel de oameni ar trebui să își amintea scă lecțiile
din Karabah, Transnistria, Oseția, Abhazia, unde mii de oameni nevinovați au fost uciși [139,
p. 32]. Totodată, Ministrul Afacerilor Externe al Ucrainei, făcea referire la proiectul pro -
separatist al constituției din Crimeea evidențiind că „astfel de acțiuni reprezintă o amenințare
la adresa păcii și stabilității în regiune, și în întrega Europă, care poate avea consecinț e
negative pe termen lung” [130]. Tot el, sublinia de asemenea, că „Ucraina își rezervă dreptul,
în cazul viitoarelor escaladări ale situației, de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura
integritatea teritorială a statului, așa cum este prevăzută de constituție și legile în vigoare, în
conformitate cu normele de drept internațional” [130].
Temerile unui conflict etnic violent în Ucraina au devenit astfel din ce în ce mai
vizibile. Indicatorii sistematici, indicatorii proximi, indicatori catalizatori imediați, erau
prezenți în cadrul Ucrainei și puteau declanșa violența între părțile aflate în incompatibilitate.
Din punct de vedere etapizat, sau în conformitate cu ciclul de viață al conflictelor, vorbim de
faza conflictului perceput în care problemele încep să se contureze cât mai explicit, iar stările
de tensiune și de frustrare se resimt tot mai puternic, sau de etapa propice de intervenție cu
rol preventiv.
În conformitate cu principiile securității comprehensibile, indivizibile și cooperative,
și pe premisa conform căreia conflictele sunt mai ușor de rezolvat înainte ca acestea să atingă
faza violențelor, primele acțiuni ale OSCE în Ucraina au fost inițiate prin acțiunile de
prevenire directă, prin Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale al Organizației. C a „parte
terță din interior” [64, p. 25-99] ÎCMN a efectuat primele demersuri de prevenire a
escaladării tensiunilor din Crimeea.

107
 Cu un prim rol în prevenirea conflictelor de natură etnică și în furnizarea de
informații necesare avertizării timpurii și preveniri conflictelor, Peninsula Crimeea a fost
vizitată în numeroase rânduri de ÎCMN al OSCE, ambasadorul și fostul ministru de externe
al Olandei, Max van der Stoel. Între anii 1994 și 1995 el a avut un important rol de mediator
între autoritățile din Kiev și Simferopol cu privire la statul constituțional al Republicii
Autonome Crimeea și în facilitarea procesului de cetățenie a tătarilor din Crimeea deportați
anterior. Totodată, ÎCMN a accentuat problema limbii și impactul său asupra relații lor inter-
etnice în Ucraina [183, p. 120], și a sugerat că obligația limbii ucrainiene nu ar trebui să
conducă la temeri de „ucrainizare” forțată, printre ruși, care reprezentau 62% din populația
totală din Crimeea, care făceau apelul pentru o mai mare autonomie față de Kiev, și legături
mai puternice cu Rusia. Aspectul repatrierii tătarilor din Crimeea punea de asemenea
probleme, atâta timp cât restabilirea acestora nu era rezolvată.
Alături de ÎCMN, Consiliul Permanent al OSCE a făcut apelul către autoritățile din
Kiev și Simferopol de a coopera și a căuta o soluție agreabilă comună [48, p. 351-353]. A
confirmat totodată promptitudinea OSCE de acționa prin mecanismele și instituțiile OSCE
adecvate. Situația din Crimeea a fost considerată în cadrul reuniunii Consiliului OSCE
desfășurat la Praga la data de 15 iunie 1994, unde Consiliul a adoptat o declarație prin care
își exprima „profunda îngrijorare cu privire la recentele evoluții în Republica Crimeea din
Ucraina”, reafirmându-și totodată „angajamentul pentru a sprijini suveranitatea, integritatea
teritorială și inviolabilitatea granițelor Ucrainei, în conformitate cu principiile CSCE” [88, p.
292-294]. Declarația Consiliului Superior a aprobat de asemenea continuitatea activității
ÎCMN și a solicitat Președintelui în Exercițiu să stabilească o echipă de experți, trei
academicieni (doi experți în dreptul constituțional și un expert în economie). în ceea ce
privește aspectele constituționale și economice din Ucraina. De asemenea, Consiliul a
aprobat propunerea „troikăi CSCE”, care în acord cu guvernul Ucrainei, urmărea stabilirea
unei misiuni a CSCE în Ucraina, pentru a sprijini activitățile echipei de experți și ÎCMN, și
raportarea cu privire la situația din Crimeea [88]. Abordarea stratificată, prin includerea
palierelor politice, legale, economice și sociale evidențiază capacitatea Organizației de a
răspunde în conformitate cu noile evoluții ale cadrului internațional de securitate, unde
problemele de securitate nu rezidă doar în sfera politico-militară.
Echipa de experți a CSCE a fost stabilită la 1 august 1994, și a vizitat Ucraina cu trei
ocazii până la sfârșitul anului, întocmind rapoarte către Înaltul Comisar pentru Minorități
Naționale. Experții CSCE s-au focalizat asupra statutului Crimeei în cadrul Ucrainei,
concluzionând că un acord de autonomie extins, dar reciproc satisfăcător, era posibil prin

108
intermediul negocierilor. Totodată, echipa de experți a CSCE, sublinia că principala
problemă din Crimeea avea un caracter economic, în mod special cu privire la proprietate,
resurse naturale și taxe.
Semnalarea acestor tensiuni și voința politică a statelor participante, au determinat
astfel trimiterea unei misiuni de lungă durată a Organizației în Ucraina. Pe 25 august 1994,
CP a aprobat Mandatul Misiunii OSCE în Ucraina [47, p. 363-367], iar Misiunea în Ucraina
fiind înființată la 24 noiembrie 1994, având rolul de prevenire a conflictelor, dar și rolul de a
răspunde în mare parte unei crize în desfășurare, care implica statutul regiunii Crimeea din
cadrul Ucrainei [159, p. 58]. Mandatul Misiunii OSCE subliniază astfel absența unor tipare
perfecte și îmbinare sarcinilor diferitelor etape ale ciclului de viață a conflictului [Anexa 2].
În termeni preciși, Misiunea OSCE în Ucraina a fost mandatată să contribuie la dezamorsarea
tensiunilor dintre autoritățile centrale de la Kiev și populația vorbitoare de limbă rusă din
Crimeea, de a stabili contacte cu autoritățile relevante și reprezentanți ai diferitelor
comunități și organizații non-guvernamentale, de a colecta informații și a ajuta la prevenirea
tensiunilor, de a îmbunătăți înțelegerea reciprocă, de a analiza și prezenta sugestii pent ru
soluționarea problemelor existente privind situația din Crimeea a autorităților implicate,
precum și de a raporta cu privire la situația drepturilor omului și cu privire la drepturile
persoanelor aparținând minorităților naționale din Crimeea.
În primul rând, Misiunea OSCE s-a consultat cu părțile implicate pentru a promova
și a facilita dialogul privind statutul Peninsulei Crimeea, și pentru a îmbunătăți înțelegerea
reciprocă. În special, Misiunea OSCE a încercat să promoveze în rândul părților opinia
conform căreia, „Crimeea nu ar trebui să fie luată în considerare drept proprietatea exclusivă
a oricărui grup etnic care locuiește aici [...] Nu există nici o proprietate de monopol, nici
ucraineană, nici rusă, nici tătară, nici armeană, nici germană. Toate împreună vor trebui să
aibă acces la această Peninsulă pentru a face un teritoriu stabil și prosper”. De asemenea, s -a
subliniat, necesitatea ca părțile să respecte suveranitatea Ucrainei asupra Crimeii și
autonomia Crimeii în cadrul Ucrainei. Aceste acțiuni semnalează trecerea abordării OSCE de
la prevenirea directă inițiată de ÎCMN al Organizației, la prevenirea structurală a
conflictului, prin abordarea cauzelor profunde ale tensiunilor dintre părți.
Alături de Misiunea OSCE, Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale a organizat
o serie de seminarii atât cu guvernul ucrainean, cât și cel din Crimeea, împreună cu experți
internaționali, privind autonomia regională și aspecte constituționale conexe [97, p. 118-
119]. De asemenea, Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale și Misiunea OSCE în
Ucraina au organizat în comun mese rotunde pe diverse aspecte ale situației din Crimeea.

109
Prima masă rotundă a fost ținută pe teren neutru, la Locarno în Elveția, între 11 -14 mai 1995,
activitățile sale focalizându-se în mare parte pe viitorul statut al Crimeei ca parte autonomă a
Ucrainei. O a doua masă rotundă a avut loc la Ialta în perioada 20-22 septembrie 1995
privind în principal problemele de reintegrare a tătarilor. Scopul acestei mese rotunde era de
a identifica nevoile imediate și pe termen lung pentru reintegrarea popoarelor deportate,
precum și mecanismele legislative, politice și economice, pentru a satisface aceste nevoi. A
treia masă rotundă organizată sub egida Organizației a avut loc la Noordwijk în Ol anda, între
14-19 martie 1996. Activitățile acestei reuniuni s-au axat pe problemele politice, economice
și juridice, care continuau să împartă autoritățile din Ucraina și Parlamentul din Crimeea,
cum ar fi aducerea constituției din Crimeea în acord cu constituția și legile Ucrainei.
Aceste seminarii și mese rotunde, au produs o serie de recomandări cu privire la
modul de reconciliere a constituțiilor din Ucraina cu cele din Crimeea, pentru a acorda
autonomie substanțială regiunii pe teritoriul suveran al Ucrainei. În consecință, în urma
eforturilor susținute ale OSCE, anul 1995 a adus o nouă constituție ucraineană, elaborată
împreună cu o constituție paralelă pentru regiunea autonomă a Crimeei care îndeplinea
cerințele majore ale ambelor părți. Constituția din Crimeea a fost modificată astfel încât
limbajul folosit sublinia statutul Crimeei, „Republica Autonomă a Crimeei” și nu „Republica
Crimeea”, concept folosit în textul constituției precedente. De asemenea, constituția trebuia
să facă referire la „cetățenii ucrainieni care locuiesc în Peninsula Crimeea” și nu la „cetățenii
Peninsulei Crimeea”, recomandând totodată renunțarea la ideea de cetățenie pentru
persoanele care locuiesc în Crimeea.
În anul 1996, Misiunea OSCE în Ucraina, a organizat un seminar în Kiev cu privire
la problema cetățeniei în Ucraina, în special problema tătarilor din Crimeea și a altor foste
populații deportate din Crimeea. Seminarul reunea oficiali ucrainieni și autorități din
Crimeea, lideri și reprezentanți ai tătarilor, și experți străini. Acest seminar a dus la o serie de
angajamente între părți, care puteau ajuta la atenuarea problemei cetățeniei în termen scurt, și
a stimulat totodată activitatea legislativă și politică pe această temă [181, p. 8]. ICMN a fost
și el implicat în facilitarea dobândirii cetățeniei pentru tătarii din Crimeea, în special
concentrându-se asupra dificultăților birocratice și costisitoare legate de renunțarea la altă
cetățenie, permițându-le astfel dreptul de a participa la alegeri și de a beneficia și de alte
drepturi acordate cetățenilor din Ucraina, cum ar fi ocuparea forței de muncă și stabilirea
unor locuințe. În plus, el a recomandat ca viitoarea constituție din Crimeea să furnizează
tătarilor din Crimeea dreptul de a folosi limba lor cu autoritățile locale, în zonele în care
aceștia constituie cel puțin 20% din populația locală. Și reprezentarea lor politică a

110
reprezentat un aspect de interes pentru ÎCMN, oferind în acest sens, numeroase recomandări
viabile în contextul evoluției relațiilor dintre Ucraina și Crimeea. Înaltul Comisar a înaintat
propunerea unui sistem de reprezentare electoral proporțional, modificări la legea electorală
din Ucraina care, de altfel, discriminau partidele politice ale tătarilor din Crimeea,
recunoașterea oficială și juridică a grupării Mejlis, ca Colegiului reprezentativ suprem al
tătarilor din Crimeea și protector al identității tătarilor din Crimeea, și acordarea de
responsabilități grupării Mejlis în ceea ce privește învățământul și cultura tătară.
La prima vedere, perspectiva conform căreia OSCE a influențat prevenirea
conflictelor în Crimeea pare confirmată de acțiunile ÎCMN și activitățile Misiunii OSCE.
Mai precis, de la intervenția OSCE în februarie 1994, potențialul global de conflict etnic
violent în Peninsulă s-a diminuat, în special problema statului Crimeei în Ucraina.
Activitățile diplomatice tacite ale Organizației, în special intervențiile iscusite și în timp util
ale ÎCMN, au contribuit în mod semnificativ la consolidarea încrederii, la dezvoltarea unui
dialog continuu, la examinarea creativă de situații posibile, în ceea ce privește aspecte
specifice, și prin urmare la menținerea păcii în Peninsulă [184, p. 309]. Delegația Ucrainei la
OSCE consolida aceste considerente, în iunie 1996, afirmând că „din momentul stabilirii
Misiunii OSCE, situația politică internă (Republica Autonomă Crimeea), a fost în mod
substanțial îmbunătățită” [26]. În conformitate cu această perspectivă, Organizația a fost
influentă în realizarea unui grad de consens între autoritățile din Ucraina și cele din Crimeea,
cu privire la statutul Crimeei în Ucraina, care a permis adoptarea de Parlamentul din Ucraina
a unei Constituții în noiembrie 1995 și aprobarea constituției Crimeei de Parlamentul din
Ucraina în aprilie 1996. De asemenea, adoptarea constituției Ucrainei în iunie 1996, a
legalizat statul Crimeei în Ucraina ca Republică Autonomă, cu propria sa constituție,
parlament, steag și simboluri.
Mai mult decât atât, încheierea cu succes a crizei din Crimeea a determinat
stabilizarea situației din Ucraina, și conchiderea Misiunii OSCE în Ucraina în luna iunie a
anului 1999. Din perspectiva promovării normelor de drept internațional ca mijloc de
prevenire a conflictelor, Misiunea OSCE stabilită în anul 1994 a fost înlocuită de o nouă
formă de cooperare între guvernul ucrainean și OSCE. În conformitate cu decizia Consiliului
Permanent, cu numărul 295, de la 1 iunie 1999, cooperarea dintre Ucraina și OSCE urma să
fie „bazată pe planificarea, implementarea și monitorizarea de proiecte între a utoritățile
relevante din Ucraina și OSCE și instituțiile sale”, prin înființarea „Coordonatorului de
Proiecte al OSCE în Ucraina” [159, p. 58]. Împreună cu Biroul pentru Instituții Democratice
și Drepturile Omului al Organizației, și în coordonare cu Consiliul Europei, Coordonatorul

111
de Proiecte avea sarcina de a revizui legislația ucraineană cu privire la drepturile omului, cu
scopul de a o aduce în conformitate cu cele mai bune standarde și practici internațional e
[159].
Mandatul flexibil al Coordonatorului de Proiect a determinat și implicarea sa în
activitățile care aveau rolul de a creștere a gradului de conștientizarea publică cu privire la
traficul de ființe umane, a lucrat în strânsă colaborare cu autoritățile, a promovat proiecte
pentru a dezvolta creșterea economică locală și atragerea de investiții străine, a pregătit sute
de ofițeri militari ucrainieni pensionați în dobândirea competențelor necesare pentru a se
alătura forței de muncă civile. Coordonatorul de Proiecte a dezvoltat de asemenea proi ecte
ambițioase pentru a ajuta autoritățile să facă față consecințelor exploziei depoului de muniție
de la Novobohdanivka, și problemelor de mediu reprezentate de deteriorarea condițiilor de
depozitare a mii de tone de competente de rachetă, cu combustibil lichid [159].
Oficiul OSCE are un personal internațional alcătuit din numai trei persoane.
Mandatul acestui oficiu este de a coordona proiecte comune, incluzând activități precum
revizuirea legislației cu privire la drepturile omului, reforma sistemului propiska (permis de
ședere), sprijin pentru Biroul Avocatului Poporului (Obudsman) numit de parlament,
asistența Curții Supreme și Curții Constituționale, combaterea traficului de ființe umane și
promovarea reformelor structurale ale forțelor armate [209, p. 28]. Totodată, OSCE pune
accentul pe introducerea mecanismelor preventive naționale, spre o adevărată cultură de
prevenire a conflictelor. Ambasadorul Madina Jarbussynova din Kazahsatn a preluat poziția
de Coordonator de Proiecte al OSCE, în Ucraina, în luna iunie a anului 2012 [179, p. 1].
Pleiada de motive și argumente ce subliniază rolul benefic pe care OSCE l -a avut în
prevenirea izbucnirii unui conflict de proporții între Ucraina și Peninsula Crimeea nu este
împărtășită însă de toate vocile. Există astfel o serie de opinii critice care accentuează rolul
important al Rusiei în acest demers. Astfel, opoziția oficială a Rusiei privind separarea
Crimeei de Ucraina și reunificarea Peninsulei cu Rusia au fost considerate principalii factorii
atenuanți ai tensiunilor din Crimea. Președintele rus a făcut în repetate rânduri declarații
oficiale prin care recunoștea integritatea teritorială a Ucrainei, considerând prin urmare
Crimeea parte integrată a Ucrainei. Și Ministrul rus de Externe a declarat Ministrului de
Externe ucrainean că, „Rusia nu va interveni în situația din Crimeea”. Totodată, integritatea
teritorială a Ucrainei a fost recunoscută de Rusia prin intermediul Acordului Tripartit, din
ianuarie 1994, între Rusia, Ucraina și SUA. Totodată, Rusia a influențat situația prin
condiționarea semnării „Tratatului de Prietenie și Cooperare” cu Ucraina, un acord care a
fost critic în definirea relației Ucrainei cu Rusia, și soluționarea statului Crimeei. Tratatul a

112
fost în cele din urmă semnat în mai 1997 după ce statutul autonom al Crimeei în Ucraina a
fost recunosc oficial în constituția din Ucraina din iunie 1996 [139, p. 37]. Rușii din Crimeea
aduceau și ei acuze OSCE, nemulțumiți de atenția exclusivă a Organizației asupra tătarilor
din Crimeea, pledând pentru problemele cu care se confruntă grupul lor, privind păstrarea
culturii și limbii lor, în fața politicilor de „ucrainizarea forțată”, din Kiev [139, p. 41]. Nici
tătarii din Crimeea se pare că nu erau mulțumi de abordarea OSCE, care se simțeau
abandonați. Totodată, ei considerau că problemele și doleanțele lor nu erau luate în serios de
OSCE, accentuând faptul că Misiunea OSCE a așteptat câteva luni înainte de a se întâlni cu
tătarii din Crimeea. Și abordarea ÎCMN a fost criticată, datorită perspectivei s ale asupra
minorităților, și nu indigenilor, așa cum era adevăratul statut al tătarilor din Crimeea.
Realitatea dependenței economice a Crimeei de Ucraina a fost un alt factor în acceptarea tot
mai mare a statului Crimeei, reducând impactul OSCE privind prevenirea conflictelor în
Crimeea. De fapt, dependența economică a Crimeei de Ucraina, a jucat un rol important în
transferul Crimeei de la Rusia la Ucraina în anul 1954. În acest sens, în iunie 1992,
Președintele Radei Supreme a Crimeei, Mykola Bagrov, a declarat: „eu resping cu fermitate
ideea de separatism a Crimeei....Aderăm și vom adera la Acordurile de la Helsinki privind
inviolablitatea frontierelor”.
Un alt motiv al diminuării rolului OSCE în Ucraina, este reprezentat de dezvoltarea
situației înaintea stabilirii Misiunii OSCE în Ucraina în 1994. Cu alte cuvinte, părțile se
foloseau în cea mai mare parte de mecanismele legale și constituționale cu privire la statul
Crimeei. Și de o parte, și de alta, consultările și negocierile erau desfășurate astfel în termeni
amiabili. Ministrul de Externe al Ucrainei făcea chiar apelul la evitarea utilizării mijloacelor
forțate, invitând și cealaltă parte în continuarea acestui demers în afara violențelor.
În ciuda acestor inconsistențe, justificate doar în mod parțial, rolul OSCE a fost unul
important și vital pentru prevenirea conflictelor. Vocile critice care analizează rolul OSCE în
Ucraina privesc OSCE dintr-o perspectivă puternic focalizată, uitându-se la componentele
mici ale unui subiect atât de mare. Totodată, o mare parte din activitățile OSCE, în special
cele referitoare la prevenirea conflictelor, sunt restricționate și nu sunt supuse înregistrărilor
publice, primind puțină atenție din partea mass-mediei. Lipsa acestor informații determină
astfel, de cele mai multe ori, concluzii pripite, lipsite de fundamente solide. Deși discuțiile
dintre părți erau desfășurate încă în termeni amiabili în momentul stabilirii Misiunii OSCE,
sensibilitatea problemei în cauză, ridică numeroase întrebări legate de cursul ev enimentelor,
care fără intervenția OSCE ar fi putut lua o altă turnură [18].

113
 Măsurile de acțiune preventivă aplicate în cadrul Ucrainei, au inclus atât acțiunile de
prevenire directă sau operațională, cât și acțiuni îndreptate spre prevenirea structurală sau
prevenirea cauzelor contribuind în mod decisiv la atenuarea tensiunilor între cele trei părți.
Mai mult decât atât, rolul pozitiv al OSCE este susținut de percepția pozitivă din partea
statelor participante OSCE, conform căreia prezența OSCE în regiunea post-sovietică oferă
un echilibru vital împotriva influenței Rusiei. Implicarea OSCE în conflictele etnice inter -
statale trimite un important mesaj statelor din regiunea post-sovietică, conform căruia
comunitatea internațională este preocupată de astfel de probleme. Prin intermediul
întâlnirilor directe, cu autoritățile și oficialii locali, OSCE construiește un forum pentru
angajarea părților într-un dialog solid și continuu. În acest sens, în timp ce situația din
Ucraina s-ar fi putut desfășura pașnic între părți, ajungând la un rezultat comun, prezența
OSCE a servit ca factor accelerator al procesului. Cu alte cuvinte, cadrul OSCE a furnizat
noilor state independente ale fostei Uniuni Sovietice, legitimitatea necesară pentru a sprijini
procesele de consolidare statală, într-un moment vulnerabil, încurajând stabilitatea în
regiune. Cu mai mult de 125 de naționalități și grupuri etnice reprezentată de o populație de
mai mult de 2 milioane, Republica Autonomă Crimeea din Ucraina, este una dintre cele mai
diverse regiuni, din punct de vedere etnic, din lume [209, p. 27].
OSCE a continuat să joace un rol important în cadrul din Crimeea începând cu
noiembrie 2013, când Ucraina s-a confruntat cu un număr crescând de tensiuni. O nouă criză
în cadrul ucrainean a debutat odată cu abandonarea unui acord cu UE de către președintele
pro-Moscova, Viktor Yanukovici. Decizia acestuia se baza pe dorința stabilirii unor legături
mai strânse cu Rusia, invocând îngrijorări legate de daune ce pot fi cauzate industrii
ucrianene de competiția europeană. În mod constant, eforturile UE de extindere către est au
fost considerate o amenințare importantă de către Rusia, deoarece deschid posibilitatea
consolidării legăturilor instituționale ale statelor estice cu cadrul occidental în de trimentul
celor cu Rusia.
Imediat după decizia lui Yanukovici, au apărut proteste ale cetățenilor ucrainieni,
manifestându-se în special în capitala Ucrainei. Protestatarii au format bine cunoscutul
Euromaidan căutând să se alinieze cu cadrul european. Din Kiev, protestele s-au răspândit în
întreaga regiune vestică a Ucrainei. Fostul președintele Yanukovici, în loc de negocieri a
apelat la luntești și arme de foc, care ținteau direct spre protestatari. După trei luni de
proteste violente în capitala Kiev și în alte orașe din vestul Ucrainei, guvernului lui
Yanukovici a fost îndepărtat de la putere de votul Parlamentului ucrainean. Îndepărtarea lui
Yanukovici nu a însemnat însă și sfârșitul tensiunilor din cadrul ucrainean. Diferențele mari

114
între regiunea estică și vestică din punct de vedere lingvistic, religios, și etnic s-au
intensificat.
Este bine cunoscut faptul că majoritatea de 2.3 milioane de locuitori din Crimeea se
identifică ca etnici ruși, vorbind în mod uzual limba rusă. Acest fapt este datorat im plicării
de aproximativ 200 de ani a Rusiei în cadrul Peninsulei, dar și de influența manifestată de
prezența flotei Mării Negre a Rusiei în orașul de coastă din Crimeea, Sevastopol.
Răspunzând la schimbarea de autoritate din Kiev, grupările pro-ruse au sesizat momentul
pentru a acapara puterea în Crimeea. Mai mult decât atât, după înlăturarea președintelui
Yanukovici, Rusia a dislocat sute de mii de forțe în apropierea graniței de est a Ucrainei. În
perioada 27-28 februarie 2014 forțele pro-Rusia au ocupat clădiri cheie în capitala
Simferopol bazându-se pe mijloace armate. Într-un timp extrem de scurt, la doar câteva zile,
parlamentul din Crimeea a votat alipirea la Rusia. În acest sens, un referendum a fost stabilit
pentru data de 16 martie 2014.
La începutul crizei din Ucraina, statele occidentale au crezut că OSCE poate oferi
soluții rapide. Cu o istorie recunoscută de mediere și soluționare a cadrelor conflictuale, dar
nu de impunere a puterii, OSCE a fost însărcinată cu detensionarea situației din Ucrai na. În
lipsa mijloacelor de forță, rolul OSCE în Ucraina și ce speră Organizația să obțină în cadrul
ucrainean, în noul context internațional, devin întrebări cheie. Poate OSCE contribui la
dezamorsarea crizei din Ucraina? Deține OSCE capabilitățile necesare de-escaladării situației
din Peninsulă?
Cele mai multe voci au considerat că OSCE este cel mai bine plasată pentru a
gestiona situația, în contextul în care Rusia nu poate accepta o implicare a UE sau NATO din
mândrie. Relația Rusiei cu OSCE este însă una complexă. În anii 1990 când Rusia se afla
într-o poziție internațională nu tocmai favorabilă, oficialii ruși au pledat pentru o OSCE
puternică ca instituție unde aceștia puteau discuta cu SUA și statele din Europa de Vest de pe
poziții egale. Cu toate acestea cooperarea cu OSCE aduce pentru Rusia amintirile de declin a
Rusiei pentru a fi o alegere strategică. În plus, acțiunile OSCE în ceea ce privește misiunile
drepturilor omului sau libertății media, au fost criticate de Rusia.
Deși Rusia este în general sceptică în ceea ce privește OSCE, în acest caz rușii au
înțeles că OSCE este cel mai bun instrument pentru detensionarea situației din Ucraina.
Nimeni nu și-ar putea imagina UE, sau alt actor internațional, în locul OSCE. Pentru
consolidarea acestei perspective, stă și natura consensului prezentă în cadrul OSCE. Nu mai
puțin importante sunt cunoștințele regionale amănunțite deținute de OSCE până în prezent,
datorită implicării active în acest cadru estic european, și a reglementării postconflictuale

115
după prăbușirea Uniunii Sovietice. În consecință, implicarea OSCE în criza din Ucraina a
fost considerată „opțiunea cea mai puțin rea”. Deși eclipsată de UE sau de NATO în multiple
circumstanțe, OSCE rămâne încă un actor important și vizibil la granița de est a UE [56, p.
31-44].
OSCE a luat măsuri în vederea gestionarii eficiente a situației ucrainiene încă de la
emergența primelor disensiuni. Președintele în Exercițiu al OSCE, Didier Burkhalter, a trimis
Reprezentantul Special pentru Ucraina, Tim Guldimann, și ÎCMN, Astrid Thors, în Crimeea.
Conform raportului realizat la 3 martie de Guldimann, situația în Crimeea era descrisă ca
fiind „calmă dar foarte tensionată” [168]. Cu toate acestea, Guldimann și-a exprimat
nemulțumirea că, în timp ce se afla în Crimeea, acesta nu a putut stabili o întâlnire cu prim-
ministrul Crimeei, Sergey Aksyonov, și cu comandantul Flotei Mării Negre a Federației
Ruse, Alexander Vitko. Guldimann și Thors au avut însă discuții extensive cu reprezentanți
din Parlamentul din Crimeea, precum și cu reprezentanți din administrația publică și
societatea civilă, inclusiv din cadrul comunității tătare din Crimeea. Vizita efectuată de Tim
Guldimann în Crimeea, și diferitele întâlniri cu oficialii din Kiev în timpul vizitei sale, au
fost pași esențiali pentru pregătirea unor viitoare activități ale Organizației, și pentru a ajuta
Ucraina să depășească criza [168].
La solicitarea guvernului Ucrainean, ca măsură de consolidare a încrederii în
conformitate cu Capitolul 11 al Documentului de la Viena, statele participante OSCE au
trimis 35 observatori militari neînarmați în Ucraina, cu destinația Crimeea. Echipele de
observatori OSCE au fost trimise la solicitarea Ucrainei în afara regulii consensului. Această
decizie a fost luată în cadrul întâlnirii comune a Consiliului Permanent și a Forumului pentru
Securitate și Cooperare de pe 4 martie 2014 [164].
Vizita de verificare militară a fost efectuată în conformitate cu Capitolul III al
Documentului de la Viena din anul 2011, care permite găzduirea voluntară pentru a risipi
preocupările legate de activități militare neobișnuite. Secretarul General al OSCE, Lamberto
Zannier, menționa în legătură cu această vizită „este speranța mea că această vizită militară
va ajuta la de-escaladarea tensiunilor în Ucraina. Prin furnizarea unei evaluări obiective a
faptelor de pe teren, OSCE va fi mai bine plasată pentru a promova o soluție politică la criza
actuală prin dialog” [165]. El adăuga, „consolidarea încrederii și transparenței sunt elemente
cheie ale abordării securității de către OSCE, care urmărește să promoveze deschiderea și
dialogul ca cel mai bun mod de a rezolva conflictele din regiunea noastră” [165]. A fost
pentru prima dată când acest mecanism OSCE a fost activat în cadrul OSCE. Observatorii au

116
fost însă în mod repetativ blocați de militanți pro-Rusia de a vizita Crimeea, care au controlat
punctele de intrare în Peninsulă.
Încercările de soluționare a crizei ucrainene au fost continuate de către oficialii
OSCE. PiE OSCE Burkhalter a afirmat că realizarea unui referendum în Crimeea este o
acțiune ilegală și a solicitat modalități diferite pentru abordarea problemei Crimeei [169].
Deși inițial observatorii OSCE au fost blocați pentru a intra în Crimeea, ei au fost
invitați de parlamentul din Crimeea, sprijinit de Rusia pentru a monitoriza referendumul din
16 martie. Acesta a fost considerat însă un truc al Rusiei, pe care OSCE l -a respins. Ceea ce
autoritățile din Crimeea au solicitat era diferit: o echipă BIDDO pentru a acorda legitimitate
referendumului de secesiune. Așa cum oficialii OSCE au subliniat, trimiterea observatorilor
ar implica un fel de recunoaștere premergătoare a dreptului Crimeei de a se separa, slăbind
astfel suveranitatea Ucrainei [56, p. 31-35]. În consecință, nu a fost dislocată nici o prezență
BIDDO în Crimeea.
Referendumul sprijinit de Moscova în Crimeea și acțiunile Rusiei au fost
condamnate atât de europeni, cât și de SUA. Totuși, în ciuda dezacordului internațional, pe
16 martie 2014, a avut loc referendumul cu privire la anexarea Crimeei de către Federația
Rusă. Datele publicate au arătat că propunerea de a se alătura Rusiei a fost votată de 97%
dintre alegătorii din cadrul Peninsulei. Cifrele au fost însă contestate, proporția de susținători
pro-Rusia fiind în fapt de doar 50-60%. Mai mult decât atât, legitimitatea referendumului
este îndoielnică în contextul în care referendumul nu a oferit status quo-ul ca o opțiune. În
martie 2014, Adunarea Generală a ONU propusă de Ucraina și sprijinită de SUA și UE, a
declarat cu 100 de voturi pentru, 11 voturi împotrivă, și 55 de abțineri, că referendumul din
Crimeea nu are nici o validitate legală și a solicitat statelor să nu recunoască schimbările în
ceea ce privește granițele Ucrainei.
Deși președintele ucrainian interimar, Alexandru Turchinov, și comunitatea
internațională au etichetat referendumul ca fiind nelegitim și neconstituțional, refuzând
recunoașterea anexării Peninsulei de către Rusia, Vladimir Putin, a subliniat că Moscova nu
își impune dorința, dar mai degrabă sprijină alegera liberă a populației, semnând la 21 martie
2014 un ordin în vederea adoptării Republicii Crimeea în cadrul Federației Ruse. Drept
urmare, legislatorii din Rusia au adoptat o rezoluție care anula legile ucrainiene din Crimeea,
și punea în vigoare legislația rusă. Parlamentul a stabilit ca termen limită data de 1 ianuarie
2015 pentru integrarea sistemelor economic, financiar, și legal al Crimeei în cadrul
Federației Ruse.

117
 În perioada imediat următoare, 18 martie - 1 aprilie, o misiune a drepturilor OSCE s-
a întâlnit cu oficialii comunităților de ruși și ucrainieni din Ucraina, incluzând Crimeea.
Misiunea s-a bucurat de sprijinul ÎCMN al OSCE, Astrid Thors, care a vizitat Ucraina,
incluzând Crimeea în aceiași perioadă. De asemenea, șeful libertății mass-media al OSCE,
Dunja Mijatovic, a vizitat Crimeea, precum și Kievul la începutul lunilor martie și aprilie.
La 21 martie 2014 a fost stabilită și Misiunea OSCE în Ucraina. Misiunea OSCE a
fost dislocată în urma unei solicitări către OSCE realizată de guvernul Ucrainei, dar și a
consensului celor 57 de state participante OSCE. Ajungerea la un acord cu privire la misiune
nu s-a realizat însă cu ușurință. S-a ajuns la un consens în câteva săptămâni de negocieri
dificile având în vedere faptul că Organizația, care include Rusia, Ucraina, SUA, statele UE
și fostele republici Sovietice, este o organizație care este bazată și funcționează doar în baza
consensului participanților. Mai exact, toate statele participante, incluzând atât Rusia cât și
Ucraina, și-au exprimat acordul cu privire la dislocarea unei misiuni OSCE de observare.
Mai precis, Moscova și-a exprimat acordul în ceea ce privește disclocarea Misiunii OSCE,
doar după semnarea actului de anexare a Crimeii. Acordul exprimat al tuturor părților
implicate în cadrul conflictual constituie astfel un avantaj considerabil, de care OSCE se
bucură în fața altor actori internaționali. În consecință, în conformitate cu acordul exprimat
de Rusia, Ucraina, SUA și UE, „OSCE ar trebuie să joace un rol principal în implementarea
măsurilor de de-escaladare în zonele de tensiune”.
Directorul CPC al OSCE și șeful interimar al misiunii, Adam Kobieracki, afirma: „în
termeni simpli, aceasta este o misiune de observare. Noi trimitem acei oameni pentru a
monitoriza situația și pentru a raporta ceea ce văd. Pentru a stabili fapte fundamentale, pentru
a încerca să aibă o imagine cât mai clară posibil, și apoi, de la acel moment să încerce să
contribuie la de-escaladarea tensiunilor și stabilizarea situației”. Principalul motiv invocat de
Moscova în decizia de anexare a Peninsulei a fost dorința de a proteja populația vorbitoare de
limbă rusă, majoritară în cadrul Peninsulei de persecuțiile naționaliștilor ucrainieni, în timpul
interimatului de la Kiev. Deși puține dovezi au apărut cu privire la astfel de abuzuri,
directorul CPC a afirmat că misiunea de monitorizare include, ca parte a mandatului său,
dreptul minorităților naționale.
Pe plan internațional, misiunea OSCE de observare a fost bine primită, fiind
considerată un pas important către de-escaladarea situației. În termeni specifici, misiunea se
află în Ucraina din luna martie 2014, și este din punct de vedere logistic bine plasată pentru a
se mișca rapid acolo unde este nevoie. Decizia inițială a fost de dislocare a unui număr de
100 de observatori în nouă orașe în întreaga țară, vehiculându-se posibilitatea extinderii

118
misiunii la 500 de oameni. Misiunea are sediul central în Kiev, iar observatorii staționează în
Odessa, Dontesk, Dnepropetrovsk și Luhansk. Este important de subliniat faptul că
observatorii sunt civili și nu dețin capabilități militare. Totodată, caracterul divers al
misiunii, aceasta fiind formată din ruși, europeni și americani, aduce un plus important
capabilităților OSCE. Președintele în Exercițiu al OSCE, Ministrul de Externe al Elveției,
Didier Burkhalter, a desemnat pe Ambasadorul Turciei, Ertugrul Apakan, drept Șeful
Misiunii OSCE în Ucraina la 2 aprilie 2014.
Conform mandatului, observatorii au rolul de a contribui la eforturile de reducere a
tensiunilor și la promovarea păcii, stabilității și securității. De asemenea, au rolul de a
monitoriza și sprijini implementarea principiilor și angajamentelor OSCE [178]. Chiar dacă
Rusia a fost sceptică, și nu a sprijinit un rol majoritar al OSCE în cadrul ucrainian, Misiun ea
OSCE îndeplinește roluri multiple în acest cadru, precum stoparea propagandei de la
Moscova, asigurarea cadrelor legale și stoparea extinderii Moscovei către est, dar și
tratamentul etnicilor în Ucraina, în special a etnicilor ruși, pentru a nu oferi Rusiei un motiv
de interferență.
În primul rând, un aspect esențial al rolului și al abordării OSCE este faptul că
situația din Ucraina a fost abordată non-militar. De fapt, Occidentul nu a realizat nici o
încercare de a interveni militar în cadrul ucrainian. Trimiterea unei echipe neînarmate a
stârnit însă numeroase întrebări cu privire la diferența pe care aceasta o poate face pe teren,
în lipsa mijloacelor militare. Mai mult decât atât, mandatul misiunii a stârnit o serie de
controverse cu privire la posibilitatea observatorilor de a se implica în cadrul Crimeei în
lipsa unei prevederi concise în acest sens. Chiar Secretarul-General al OSCE, Lamberto
Zannier, admitea faptul că există „o ambiguitate în privința mandatului misiunii de observare
în Ucraina”. În consecință, interpretarea mandatului s-a confruntat cu apariția unor opinii
divergentele ale statelor participante.
Mai exact, ambasadorul Rusiei la OSCE, Andrey Kelin, menționa faptul că
observatorii nu vor merge în Crimeea deoarece nu există nici un mandat în acest sens și că
Peninsula este acum parte a Federației Ruse. Pe de altă parte, celelalte state participante
considerau implicarea OSCE în Crimeea drept iminentă: este clar că odată cu adoptarea
acestei decizii această misiune are un mandat pentru a lucra în Crimeea și în toate celelalte
părți ale Ucrainei. În acest sens, ambasadorul SUA la OSCE, Daniel Baer, menționa faptul că
„Crimeea este Ucraina”.
În încercarea de a oferi detalii cu privire la misiunea dislocată în Ucraina și rolul
acesteia în Crimeea, Secretarul-General al OSCE, Lamberto Zannier, sugera un posibil

119
scenariu: odată staționați în Ucraina, observatorii se vor putea îndrepta către Crimeea. De
asemenea, Ambasadorul Austriei la OSCE, Christian Strohal, menționa „caracterul dinamic
al situației” în ceea ce privește scopul geografic al misiunii: „trebuie să începem undeva și să
vedem cum evoluează situația”. Acest scenariu a fost însă dezaprobat de vocile
internaționale. Din spectrul ștințific s-a remarcat opinia exprimată de Gerhard Mangott,
profesor de relații internaționale la Universitatea din Innsbruck. Mangott eticheta o asemenea
acțiune ca fiind o rețetă sigură pentru eșec: „dacă OSCE încearcă încă de la începutul
misiunii să intre în Crimea, atunci misiunea va eșua. Împingerea rușilor într-un colț va zdrobi
întreaga misiune. Ceea ce avem nevoie acum este buna voință a ambelor părți". Mai mult
decât atât, argumentele profesorului Mangott subliniau faptul că "rușii au interesul în a face
această misiune un succes, deoarece ei vor să de-escaladeze criza și să stea deoparte de
amenințarea sancțiunilor internaționale”. Tot acesta, sublinia faptul că spectrul OSCE oferă
Rusiei și Ucrainei cele mai utile canale de comunicare pentru cele două părți.
Caracterul instabil și amenințător al situației din Ucraina a determinat începerea
activității OSCE cât mai curând posibil în Ucraina. Echipele OSCE au fost dislocate în
zonele unde violențe între cele două tabere erau ridicate ca grad de intensitate. Totuși,
refuzul grupărilor pro-Ruse de a elibera clădiri cheie au indicat un drum dificil în față pentru
OSCE. În ciuda prezenței OSCE în cadrul ucrainean, acțiunile ostile ale Rusiei au continuat.
La 9 mai 2014, președintele Rusiei, Vladimir Putin, a vizitat Sevastapol în Crimeea pentru a
participa la parada de Ziua Victoriei, comemorând înfrângerea naziștilor germani, și
subliniind totodată anexarea teritoriului de către Rusia.
Anexarea Crimeei de către Rusia a adus numeroase implicații economice, sociale și
militare pentru Ucraina, dar și pentru Rusia. În primul rând, anexarea Peninsulei a extins
granițele maritime ale Rusiei în Marea Neagră, permițându-i Rusiei să pretindă o zonă
economică cu resurse de petrol și gaze, depravând Ucraina de o posibilă independență
economică. De asemenea, după anexarea Crimeei de către Rusia în martie 2014, reintegrarea
tătarilor din Peninsulă a stârnit noi întrebări. În contextul în care aceștia se aliniau în mod
tradițional cu Ucraina aceștia se află într-o poziție incomodă acum. Mai mult decât atât, în
contextul în care în regiunile pro-ruse dorința de alipire la Rusia se intensifică, există
numeroase temeri față de intențiile Moscovei și posibilitatea unor măsuri militare
suplimentare.
În ceea ce privește implicațiile actului de anexare pentru Moscova, se remarcă, în
primul rând, creșterea tensiunilor între est și vest din ultimele decenii. Sancțiunile impuse de
comunitatea internațională, au costat deja economia Rusiei zeci de milioane de dolari.

120
 Vocea comunității internaționale și a actorilor de securitate sunt cele mai importante
forțe care pot determina cursul pozitiv al acțiunilor. Deși obiectivele OSCE, de compromis
internațional și cooperare, și rolul de consiliere și monitorizare îndeplinit de Organizație,
sunt considerate modeste, acestea pot aduce contribuții importante. Așa cum susținea Walter
Kemp, director în cadrul Institutului Internațional pentru Pace, faptul că însăși prezența
observatorilor în teren poate acționa ca factor de descurajare a violenței, un semn că
"comunitatea internațională privește".
Rolul OSCE în Macedonia. Cadrul celui de-al doilea studiu de caz, analizează rolul
OSCE, în spațiul fostei Republici Federative Iugoslave, în Macedonia. Studiul urmărește
același algoritmul de analiză a conflictelor, prin încorporarea celor patru dimensiuni, cu
variabilele lor specifice, dar cu o succesiune diferită datorită caracteristicilor specifice
cazului.
Misiunea de Monitorizare a OSCE în Skopje este cea mai longevivă misiune de
teren a Organizației, fiind activă și în prezent. Misiunea în Macedonia, a fost stabilită de cea
de-a 16 Reuniune a Înalților Funcționari (Consiliul Superior), în septembrie 1992 [Anexa 3].
Mandatul original al Misiunii în Macedonia era de avertizarea timpurie și diplomație
preventivă, prin rolul de a preveni răspândirea tensiunilor și conflictelor din fosta Republică
Federativă a Iugoslaviei în spațiul noului stat independent al Macedoniei. Mai precis,
mandatul Misiunii OSCE în Skopje includea monitorizarea evoluțiilor de la granița
Macedoniei cu Serbia și alte state vecine care s-ar fi putut revărsa în Fosta Republică
Iugoslavă a Macedoniei, prin promovarea respectului pentru integritatea teritorială, și
menținerea păcii, stabilității, și securității pentru a ajuta prevenirea conflictelor posibile în
regiune. Activitățile Misiunii se focalizau pe drepturile omului, pe democratizare și pe
monitorizarea relațiilor inter-etnice, pe dialogul cu guvernul, pe dezvoltarea de contacte cu
partidele politice și cu alte organizații. Modalitățile de cooperare ale Misiunii OSCE cu
guvernul din Macedonia erau specificate în „Articolele de Înțelegere „semnate în noiembrie
1992. Totodată, Misiunea avea rolul de a „menține un profil ridicat în țară” [86, p. 3]. Pe
lângă cei 8 membri, Misiunea era suplimentată de doi monitori de la Uniunea Eu ropeană.
Misiunea OSCE în Skopje acționa și în strânsă colaborare cu ÎCMN, ambele instrumente
având rolul de a furniza semnalele de avertizare timpurie.
Misiunea OSCE în Macedonia a fost sprijinită și de decizia de dislocare de forțe a
Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (UNPREDEP) din decembrie 1992,
pentru scopuri pur preventive [219]. Această forță de menținere a păcii era formată din 800

121
de persoane, și a fost mai târziu consolidată de o forță a Statelor Unite ale Americii, formată
din peste 300 de persoane.
După ce și-a declarat independența în anul 1991, Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei, de acum înainte Macedonia, a fost văzută ca o arie pașnică, dar fisionabilă. Cu
toate că Macedonia a fost singura republică iugoslavă care a primit recunoașterea
internațională „fără vărsare de sânge”, era de asemenea regiunea cu economia cea mai puțin
dezvoltată, cu cele mai mici standarde de trai, și prin urmare cea mai puțin stabilă regiune,
din punct de vedere economic, și cea mai puțin pregătită regiune pentru independență [212,
p. 50]. Macedonia era de asemenea vulnerabilă la interferențele din exterior. Relațiile
Macedoniei cu toate cele patru state vecine, Albania, Grecia, Bulgaria și Iugoslavia, sau
cinci, incluzând aici și Kosovo, erau problematice. În special relația Macedoniei cu
Republica Federală Iugoslavia, care a fost supusă din anul 1992 la un regim de sancțiuni
internaționale [213].
Totodată, Macedonia era vulnerabilă la tensiunile între majoritatea etnică
macedoneană și minoritatea etnică albaneză. În această privință, Misiunea OSCE a cooperat
cu Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale, cu BIDDO și CoE. Pe principiul securității
cooperative Misiunea OSCE în Skopje a colaborat și cu structurile UNPREDEP și UNHCR.
Mai mult decât atât, voința guvernului și a multor forțe politice de a obține
recunoașterea internațională, și stabilirea de legături strânse cu Vestul Europei, a fost unul
dintre factorii cheie ai evoluțiilor pașnice din Macedonia [201, p. 185]. În consecință, între
anii 1993 și 1995, conflictul militar din fosta Iugoslavie a devenit din ce în ce mai restrâns la
teritoriul Bosniei și Herțegovinei, Croației și relațiile acestor țări cu RFI. Concluziile
„Acordului de Pace de la Dayton”, semnat la Paris în anul 1995, și îmbunătățirea treptată a
relațiilor Macedoniei cu statele vecine, inclusiv semnarea unui acord între Macedonia și RFI
pe 8 aprilie 1996, a făcut posibilitatea revărsării conflictului miliar din ce în ce mai
improbabilă. Totodată, era evident faptul că, cu excepția Sloveniei, Macedonia era „copilul
favorit al comunității internaționale” din regiune fostei Republici Federale Iugoslave.
Tranziția sa non-violentă, a reprezentat chiar un exemplu pentru multe țări din regiune, iar în
recunoaștere, Macedonia a fost integrată în structurile Euro-Atlantice, mult mai rapid decât
Croația, un stat mult mai dezvoltat decât Macedonia în orice domeniu fie el economic, social
sau politic. Macedonia a fost acceptată și în CoE în anul 1995, cu un an înaintea Croației și a
fost acceptată în Parteneriatul pentru Pace al NATO în anul 1995. Comisia Europeană a
favorizat și ea Macedonia, prin includerea sa în programele sale de cooperare externă, în anul
1996 [213, p. 50]. În cazul Macedoniei principiul securității cooperative, îndelung militat de

122
anii de destinere ai Războiului Rece, a dobândit un sens remarcabil, concretizat de acțiunile
comune și complementare ale organizațiilor și instituțiilor internaționale. Acțiunile OSCE,
UE, NATO ș CoE au fost completate de Consiliul de Securitate al ONU, care în mai 1996, a
extins mandatul UNREDEP în Macedonia până la 30 noiembrie 1996 [220].
În ciuda acestor evoluții pozitive, în special evoluțiile pozitive înregistrate la
granițele Macedoniei, pacea și stabilitatea țării erau amenințate tot mai mult de relațiile inter-
etnice, în special de cele dintre majoritatea macedoneană și minoritatea albaneză din
Macedonia. Deși a devenit aproape un clișeu faptul că noțiunea de „etnic” este aproape
întotdeauna asociată conflictualității [123, p. 43], combinația acestui element cu
discriminarea și condițiile economice dificile, în cazul Macedoniei, formau mai mult decât
un cadru tensionat, reprezentând chiar un adevărat „cocktail exploziv” [123].
Unele tulburări au apărut încă din februarie 1995, în legătură cu încercările
minorității albaneze de a stabili o universitate albaneză în țară [201, p. 183]. În urma acestor
evenimente, mandatul Misiunii OSCE în Skopje a fost extins pentru a include instrumente
pentru gestionarea tensiunilor interne între majoritatea macedoneană și minoritatea albaneză
și promovarea dezvoltării civile. Vorbim din nou de un conflict între forțe asimetrice, între o
majoritate și o minoritate, și un conflict dezvoltat pe baze mixte, de la aspectele materiale
sau conflictul de interese, la conflictele de valori între cele două părți. Prioritățile Misiunii se
îndreptau acum spre relația dintre guvern și populația albaneză, și între diferitele grupuri
etnice. Și situația economică a regiunii reprezenta un punct important al agend ei Misiunii
OSCE, în contextul în care cadrele economice înregistrau pierderi din ce în ce mai
pronunțate, cu importante efecte negative asupra relațiilor dintre grupurile etnice ale
Macedoniei.
Chiar dacă Misiunea a fost înființată inițial pentru a proteja Macedonia împotriva
unei revărsări a conflictului din fosta Republică Federală a Iugoslaviei în Macedonia, din
moment ce activitățile militare au scăzut, cea mai mare amenințare de instabilitate în
Macedonia a devenit relația tensionată dintre majoritatea macedoneană și minoritatea
albaneză. Drept rezultat, misiunea și-a schimbat prioritățile de monitorizare de la situația
frontierei, la dezvoltările interne, în principal relațiile interetnice dar de asemenea situațiile
economice și nevelul în creștere al crimelor. Misiunea a acționat ca un punct focal pentru
activitățile OSCE în Macedonia, asistând Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale și
Biroul Pentru Instituții Democratice și Drepturile Omului, în inițiativele de prevenire a
conflictelor și în acțiunile dimensiunii umane. Această schimbare de focalizare, nu a fost
acompaniată de o rescriere a mandatului, dar a fost un răspuns la priorităț ile și nevoile

123
schimbătoare [65, p. 93], fapt care confirma flexibilitatea de funcționare a misiunilor OSCE
în relație cu mandatele proprii [201, p. 183-186].
Misiunea OSCE a depus eforturi speciale pentru a răspunde conflictelor izbucnite în
mai multe orașe din regiunea de nord-vest a țării, în special în Tetovo și Gostivar, unde
etnicii albanezi au cerut crearea acolo a unei universități în limba albaneză. După incidentele
între mulțimile de albanezi și poliția macedoneană, atât Misiunea, cât și Înaltul Comisar
pentru Minorități Naționale al OSCE au intervenit. Datorită eforturilor depuse de cele două
structuri, violența pe scară largă a fost evitată, chiar și după războiul din 1999 din Kosovo
când mulți refugiați etnici albanezi au trecut peste granița pentru a scăpa de luptele din
Kosovo. Cu toate acestea, tensiunile au continuat să crească între partea albaneză
(predominat musulmană), aflată în continuă creștere, și partea majoritară macedoneană (și
predominant creștini), care dețineau majoritatea posturilor importante din guvern.
Rezultatele inițiale ale eforturilor OSCE, dar și ale celorlalte structurilor și
organisme internaționale complementare, au fost puse la îndoială de extinderea violenței în
Macedonia, locuită de populații mari de etnici albanezi, pe parcursul anului 2001. Mai mulți
factori, în cea mai mare parte în afara controlului OSCE, au conspirat pentru a împinge
situația din Macedonia, spre pragul violenței. În primul rând, guvernul albanez s -a prăbușit în
anul 1997, urmat de jefuirea armelor ușoare și munițiilor din depozitele armatei, care au
pătruns în Kosovo, și mai apoi în Macedonia [19]. Un alt factor a fost reprezentat de
îndepărtarea UNPREDEP din regiunea de frontieră nordică, când China a reacționa negativ
la recunoașterea Taiwanului de către Skopje, și a respins inițiativa de continuare a forței
Organizației Națiunilor Unite pe teritoriul Macedoniei. În cele din urmă, ambițiile unor
politicieni etnici albanezi au crescut, iar dorința „succesului” din Kosovo alimenta efortul de
a împărți regiunile intensiv populate cu albanezi din Macedonia. Teama violenței iminente, a
condus la o creștere a naționalismului în rândul majorității macedonene, și la restricții
proeminente asupra minorităților, în special asupra albanezilor. În același timp, unele părții
ale minorității albaneze, în urma înfrângerii forțelor sârbe în Kosovo, au început să pledeze
pentru separarea de Macedonia și aderarea cu Kosovo și Albania. Ambițiile lor separatiste au
fost alimentate de disponibilitatea de arme care au trecut granița din Kosovo, violența
izbucnind în primăvara anului 2001 între albanezii din apropierea frontierelor și forțele
armate macedonene. După ce un acord de încetare a focului a fost încheiat, „Acordul Cadru
de la Ohrid”, din 31 august 2001, câteva unități ale trupelor NATO au intrat în Macedonia
pentru a dezarma părțile, după care, forțele armate s-au retras. „Acordul de la Ohrid”, semnat
sub auspiciile Statelor Unite ale Americii și Uniunii Europene, a ajuta la închiderea

124
conflictului de aproape șapte luni din anul 2001. Acordul era focalizat pe instituționalizarea
reprezentării echitabile a diferite grupuri etnice din țară, și pe crearea unor mecanisme pentru
protejarea și promovare a culturii și drepturilor grupurilor minoritare [159, p. 51].
Implementarea acestui obiectiv era clarificat pe larg de anexele Acordului, care era axate pe
sarcinile de construcție constituțională, legislativă, și activitățile de construire a încrederii. În
acest context, OSCE și-a extins misiunea în Macedonia la un total de 210 de membri cu
funcții de monitorizare, protejați de aproximativ 1000 de soldați din Franța, Germania, ș i
Italia. Înaltul Comisar pentru Minorități Naționale a luat măsuri pentru a reduce tensiunile
dintre macedonieni și albanezi, prin promovarea dialogului între cele două grupuri, și o mai
mare participare pentru minorități, și prin propunerea unor soluții asupra problemelor care
sunt deosebit de sensibile pentru grupurile implicate, de exemplu, învățământul superior în
albaneză.
În consecință, Misiunea OSCE în Macedonia, cu ajutorul NATO și cu angajamentul
continuu al ÎCMN, a reușit la mijlocul anului 2002 de a preîntâmpina escaladarea violenței și
prevenirea Macedoniei de a urma calea violențelor puternice care au lovit Bosnia și
Herțegovina și Kosovo [112, p. 82-83].
Activitatea Misiunii este bazată pe mandatul inițial al Misiunii, și pe Deciziile
Consiliului Permanent. Deciziile CP au rolul de a sublinia prioritatea Misiunii OSCE, care
este reprezentată de sprijinirea implementării „Acordului cadru de la Ohrid”. În conformitate
cu prevederile Anexei C a Acordului de la Ohrid, și bazat pe diversele Decizii ale CP,
inclusiv Decizia 457 din 21 decembrie 2001, Misiunea este chemată, în plus, să asiste în
redistribuirea forțelor de poliție în zonele anterioare de criză, în acordarea de asistență
guvernului de la Skopje de a crește reprezentarea comunităților minoritare în administrația
publică, în întreprinderile militare și publice. De asemenea, Misiunea are rolul de a consolida
instituțiilor locale de guvernare, de a iniția proiecte în aria statului de drept sau de a dezvolta
proiecte în aria mass-mediei. În domeniul educației, Misiunea OSCE are rolul de a oferi un
sprijin continuu angajamentului ÎCMN [159, p. 51]. Totodată, misiunea are rolul de a
construi încredere între majoritatea etnică macedoneană și minoritățile etnice din Macedonia.
În consecință, alegerile parlamentare care au avut loc în septembrie 2002, au fost considerate
de observatorii BIDDO ca fiind „desfășurate în mare măsură, în conformitate cu
angajamentele OSCE și standardele internaționale pentru alegeri democratice”. Așa cum
tranziția politică a avut loc fără incidente majore, Macedonia pare a fi înapoi pe drumul spre
dezvoltarea democrației, deși potențialul de violență încă mai există.

125
 La sfârșitul lunii aprilie 2014, în Macedonia au avut loc alegeri parlamentare
anticipate, simultan cu cel de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale. Deși alegerile ar fi
trebuit să aibă loc în iunie 2015, premierul macedonean Nikola Gruevski susținea că această
modificare este realizată pentru binele statului și interesele naționale. Defășurarea alegerilo r
parlamentare anticipate a fost solicitată încă din 2013 de opoziția macedoneană care reproșa
guvernului că desfășoară mult prea încet reformele politice și economice necesare în cadrul
macedonean.
Pentru alegerile prezidențiale și alegerile parlamentare anticipate, OSCE a dislocat o
misiune de observare a alegerilor, condusă de Ambasadorul german, Geert-Hinrich Ahrens.
Echipa de observatori a fost compusă dintr-o echipă de bază de 11 membri din 9 state
participante, din 20 de observatori pe termen lung dislocați pe întreg teritoriul macedonean,
și 300 de observatori pe termen scurt care vor fi dislocați înaintea alegerilor de pe 13 aprilie
și 27 aprilie. Observatorii au monitorizat îndeaproape înregistrarea candidaților, înregistrarea
alegătorilor, activitatea administrației electorale și a organelor guvernamentale relevante,
activitățile de campanie, legislația referitoare la campanie, și implementarea acesteia, cadrul
mass-media, și soluționarea disputelor legate de alegeri [170].
OSCE are o istorie lungă de implicare în cadrul electoral din Macedonia. Mai exact,
OSCE/BIDDO a monitorizat 13 alegeri în Macedonia, cele mai recente fiind alegerile
municipale din 2013 [170].
Dislocarea misiunii a fost realizată la invitația Ministerului Afacerilor Externe
pentru a monitoriza alegerile prezidențiale și parlamentare, și conformitatea acestora cu
angajamentele OSCE și alte standarde internaționale pentru alegeri democratice, precum și
cu legislația națională. Misiunea de observare a alegerilor și Misiunea OSCE î n Skopje au
operat separat în conformitate cu particularitățile mandatelor lor.
Partidul conducător VMRO-DPMNE a câștigat ambele alegeri care au avut loc pe 27
aprilie 2014. Comisia electorală de stat anunța 61 de locuri câștigate de VMRO DPMNE și
partenerul său de coaliție DUI alte 19 locuri, oferindu-le o majoritate confortabilă din cele
123 de locuri parlamentare. Opoziția SDSM va avea 34 de deputați. Principalele partide din
opoziție, partidul de centru-dreapta SDSM, afirma însă că nu va recunoaște rezultatele, și
liderul său, Zoran Zaev, menționa existența extensivă de „amenințări și șantajuri și o
cumpărare masivă a alegătorilor”. Toate aceste acuzații au fost însă respinse de partidul
conducător fiind considerate o încercare a opoziției de a manipula opinia publică.
Misiunea de monitorizare BIDDO/OSCE afirma pe 28 aprilie 2014 că sondajele de
opinie au fost bine administrate și libertățile fundamentale au fost respectate, dar au fost

126
înregistrate un număr considerabil de erori înaintea celei de-a doua runde a alegerilor
președințiale și celor parlamentare. Geert-Hinrich Ahrens, șeful Misiunii de observare a
menționat că „Macedonia a eșuat să îndeplinească angajamentele OSCE, inclusive separarea
statului și partidelor, asigurând un nivel unitar al jocului, neutralitatea mass-mediei și
acuratețea listei alegătorilor”. Observatorii OSCE au afirmat că partidul conducător VMRO -
DPMNE a folosit în mod incorect avantajele sale guvernamentale în timpul campaniei pre -
electorale. Astfel, raportul OSCE menționa că un avantaj semnificativ în resurse și
predominanță în publicitate politică, au fost deținute de partidul de guvernământ și
candidatul său prezidențial Gjorge Ivanov care a dominat mediul de campanie. În plus,
sprijinul clar primit din partea guvernului în timpul campaniei nu a respectat separarea dintre
partid și stat. De asemenea, Isabel Santos, șeful delegație PA a OSCE a afirmat existența
unei mass-media părtinitoare în favoarea partidului de guvernământ VMRO-DPMNE,
prezentând și promovând în schimb imaginea negativă a partidelor de opoziție. De asemenea,
OSCE menționa că au continuat să fie acuzații de intimidare a alegătorilor incluzând presiuni
din partea unui partid asupra alegătorilor etnici albanezi pentru a boicota alegerile
prezidențiale. În consecință, acest proces electoral nu a contribuit la reducerea tensiunilor
care existau între comunitățile etnice. Din nefericire, toate acestea au umbrit ziua alegerilor,
care a îndeplinit angajamentele și a fost ordonată și pașnică.
OSCE recomanda tuturor părților să privească aceste constatări și apoi să lucreze
împreună pentru a crea condițiile pentru un mediu democratic corespunzător. Observatorii
OSCE au cerut rețineri pentru a împiedica o potențială escaladare a situației într -o nouă criză
politică: încurajez toți actorii politici să muncească împreună pentru a crea un mediu post -
alegeri pozitiv a afirmat Christine Muttonen, coordonatorul special care a condus misiunea
de observare a OSCE pe termen scurt. Opoziția a fost încurajată pentru a nu acționa ostil.
Deși este dificil de a evalua rolul și relevanța specifică a OSCE în prevenirea
revărsării conflictului și în prevenirea difuzării tensiunilor în țară, având în vedere cadrul
cooperării între organizațiile și instituțiile internaționale, ONU, UE, NATO, CoE, este
evident faptul că Misiunea nu a fost fără importanță, iar rolul OSCE a fost unul important în
prevenirea escaladării tensiunilor de la frontiera Macedoniei. Această premisă este susținută
de rolul prevalent al Misiunii OSCE în evoluțiile din Macedonia, care a fost un punct focal al
tuturor activităților OSCE în Macedonia, dar și o importantă sursă de informare pentru alte
organe ale OSCE, precum și alte organizații internaționale. Trebuie notat și faptul că
Misiunea a avut dreptul de a călători liber în cadrul țării, facilitându-i accesul în dinamicile
din teren. Totodată, Misiunea OSCE în Macedonia a menținut contacte strânse atât cu

127
guvernul din Macedonia, cât și cu partidele politice, și cu organizațiile non -guvernamentale
din spațiul macedonean. Astfel, în timp ce sancțiunile ONU, UE, sau NATO, au fost unul
dintre principalii factori care au prevenit revărsarea conflictului, importanța specifică a
Misiunii OSCE pare să fie subliniată de cadrul relațiilor interne. Nu trebuie neglijat nici rol ul
altor organisme și organizații internaționale în cadrul relațiilor interne, cum este cazul UE,
sau CoE, dar prevalența normativă și comprehensivă a OSCE au oferit avantaje multiple
Organizației și rolului jucat de aceasta în Macedonia. Evenimentele și evoluțiile pozitive din
Macedonia au fost considerate drept una dintre cele mai de succes misiuni de dip lomație
preventivă ale OSCE [19].
Rolul pe care OSCE l-a jucat în Macedonia a fost unul instrumental, ajutând la
evitarea violențelor care au cuprins întreaga Croație, BiH și Kosovo. Totuși, în ciuda acestor
progrese, evenimentele din anul 2001, au evidențiat limitele OSCE și nevoia de adaptare din
mers a Organizației, la cadrele evolutive din teren. În consecință, rolul OSCE în Macedonia,
după evenimentele din 2001, evidențiază cel mai bine, dificultatea trasării unor tipare
perfecte între cazurile de prevenire a conflictelor, de soluționare sau de reconstrucție
postconflictuală. Fără a pune la îndoială importanţa şi rolul OSCE, trebuie să constatăm că
această implicare nu întotdeauna reuşeşte să anihileze conflictele sau să aibă ca rezultat
elaborarea unor strategii sau scenarii clasice de soluţionare. Caracterul de discontinuitate, și
incertitudinile specifice noului cadrul internațional de securitate îngreunează misiunea
Organizației de a răspunde cadrelor tensionate. Prin urmare, după ce Misiunea OSCE a fost
inițiată sub forma unui demers de prevenire, ea continuă astăzi ca o activitate de
reglementare postconflictuală, angajându-se în diverse acțiuni, cu rolul de a consolida statul
de drept.
În ciuda progreselor semnificative înregistrate după escaladarea evenimentelor în
anul 2001, Macedonia continuă să necesitate prezența personalului internațional, pentru
garantarea stabilității și dezvoltării viitoare. Prezența continuă a OSCE a subliniază rolul
benefic pe care OSCE îl poate avea în regiune. În cuvintele fostului oficial al OSCE, Declan
Greenway, intervenția OSCE în timpul crizei din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei în
2000 și 2001, a ajutat la prevenire unei escaladări majore, și a condus către un proces al păcii
care dăinuie și astăzi. Mai mult decât atât, cele mai multe voci publice, dar și vocile
cetățenilor Macedoniei sau așa numitele „voci de pe stradă”, își arată recunoștința pentru
OSCE, și rolul jucat de aceasta în Macedonia.

128
 3.2. Rolul OSCE în reglementarea postconflictuală (Republica Moldova, Bosnia
și Herțegovina)

Cel de-al doilea modul al cadrului empiric analizează care este rolul OSCE în
complexul proces de reglementare postconflictuală. Mai precis, scopul analizei este de a
surprindere modul în care OSCE a modelat traiectoria procesului de reglementare
postconflictuală. Care au fost mecanismele, instrumentele și acțiunile utilizate de OSCE în
cadrul de reglementare postconflictuală în teritoriul fostei Uniunii Sovietice și în spațiul
fostei Iugoslaviei, care este contribuția și care sunt lecțiile care pot fi trasate din aceste
experiențe, sunt întrebările cheie ale analizei.
Este bine cunoscut faptul că OSCE a promovat în mod frecvent pacea și securitatea
pe termen lung în regiunile în care conflictele au izbucnit, unde un acord politic a fost atins,
și unde războiul a lăsat moștenire ură și amărăciune, astfel încât pacea rămânea condiționată.
În marea majoritate a cazurilor, misiunile OSCE au fost stabilite în spații aflate după o
perioadă de extinsă violență, moarte, și distrugere, confruntându-se cu neîncrederea și ura
care continua să existe între diferitele părți sau grupuri etno-naționale din cadrul populației.
În consecință, crearea unei păci stabile implică eforturile OSCE de promovare a reconcilierii,
care merge dincolo de soluționarea formală a litigiului și se îndreaptă spre o rezoluție mai
profundă a diferențelor dintre părți. Promovarea reconcilierii poate implica de ase menea
asistența în ceea ce privește clădirea democrației prin stabilirea de mijloace non -violente
pentru a rezolva diferențele care au condus anterior la violență sau amenințarea cu forța,
consolidarea securității prin asistarea în verificarea acordurilor de dezarmare, sau
organizarea și furnizarea de cursuri de formare pentru instituțiile necesare în vederea
menținerii legii și ordinii. Sprijinul pentru dezvoltarea societății civile, organizarea de alegeri
care îndeplinesc standardele internaționale, acordarea de asistență în crearea de noi
constituții și acorduri de împărțire a puterii, promovarea statului de drept, precum și alte
activități ale dimensiunii umane constituie alte posibile intervenții ale OSCE în mediile
postconflictuale.
Plecând de la premisa că, o reglementare postconflictuală eficientă are nevoie de
două elemente esenţiale, o cunoaştere enciclopedică a contextului în care se desfăşoară criza
și o metodologie care să-i permită abordarea crizei în mod sistematic, pentru a nu omite
nimic şi pentru a ajunge rapid la o serie de de acţiuni corecte şi eficiente, analiza rolului
OSCE în cadrul de reglementare postconflictuală merge spre o abordare sistematica a acestor

129
dimensiuni menită a examina motivele emergenței conflictelor, și abordarea concr etă a
OSCE în teritoriile aflate în etapa de reglementare postconflictuală.
Înaintea inițierii analizei studiilor de caz, trebuie subliniat faptul că procesele de
mediere și reglementare postconflictuală sunt procese de durată, unde nu sunt așteptate
rezultate rapide, dar este nevoie de un angajament dificil și foarte costisitor din partea celor
implicați direct în aceste procese, dar și din partea părților terțe, deopotrivă [114, p. 330-
333]. Cele mai multe opinii afirmă chiar că procesul de reglementare postconflictuală și de
construire a păcii într-un cadru postconflictual este o situație chiar mai provocatoare decât
terminarea războiului dintre părți. În acest sens, statisticile arată că aproape jumătate din
statele postconflictuale recad din nou în conflicte violente, în mai puțin de o decadă. Totuși
acest ciclu evolutiv nu este inevitabil. Experiențele anterioare arată că există și modalități de
reglementare postconflictuală, de a reconstrui structura societății și de a crea instituții care
sporesc pacea durabilă. Eforturile realizate în vederea gestionării și reabilitării
postconflictuale, devin astfel o activitate de prevenire a conflictelor, deoarece acestea previn
reapariția conflictului.
Rolul OSCE în Republica Moldova. Primul caz al acestui modul analizează rolul
pe care OSCE l-a jucat în reglementarea postconflictuală din spațiul post-sovietic. Studiul
urmărește investigarea rolului OSCE în Moldova, prin analiza cadrului contextual de
desfășurare a conflictului și investigarea metodologiei folosite de OSCE în abordarea fazei
postconflictuale în spațiul Republicii Moldova.
Ca entitate independentă și suverană, Republica Moldova, cunoaște o istorie relativ
recentă. Ea și-a declarat independența la 27 august 1991, având dificila sarcină de a gestiona
patru activități interdependente, și mai ales vitale pentru noua entitate: construirea unui stat,
gestionarea tranziției politice, restructurarea economiei și gestionarea conflictului secesionist
din cadrul regiunii Transnistria. Aceste activități au constituit principalele provocări la
adresa capacității noului stat de a răspunde într-o manieră viabilă dinamicilor schimbătoare,
specifice sfârșitului Războiului Rece și destrămării cadrului Uniunii Sovietice. Dintre cele
patru dimensiuni, cazul Transnistriei a reprezentat amenințarea cea mai acidă la adresa
cadrului suveran al Republicii Moldova, prin doleanța de a rămâne parte a cadrului sovietic,
de a-și declara independența sau de a se integra cu Rusia, în detrimentul alăturării cadrului
independent al Republicii Moldova.
La începutul anului 1992, doleanțele secesioniste ale Transnistriei s-au accentuat și
tensiunile au escaladat într-un conflict violent între autoritățile transnistrene și conducerea
centrală de la Chișinău. Principalul catalizator în conflictul dintre rusofonii din Transnistria

130
și autoritățile moldovenești, este considerat „Actul Lingvistic”, deși și o serie de interese
economice importante au fost de asemenea în joc [113, p. 68]. Dorința de secesiune a
Transnistriei a apărut în luna august a anului 1989, când „Consiliul Unit al Colectivelor de
Muncă” a fost stabilit în Tiraspol cu scopul de „a lupta împotriva naționalismului român de
la Chișnău”. Această organizație s-a bucurat de sprijinul conducerii uzinelor, și în lunile
august și septembrie a organizat o grevă politică generală. În acest timp, ideea de auto-
guvernare teritorială pentru regiuniea Transnistriei a luat naștere, consolidându -se tot mai
puternic în lunile următoare [113., p. 69]. În perioada cuprinsă între decembrie 1989 și
august 1990, au fost efectuate o serie de plebiscite în diferite zone de pe malul stâng al
Nistrului, privind „oportunitatea de a constitui Republică Autonomă Transnistria, ca parte
componentă a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești”.
În alegerile pentru Sovietul Suprem din Moldova din februarie 1990, OSTK a
câștigat cele mai multe locuri de pe malul stâng, în timp ce Frontul Popular din Moldova a
câștigat locurile de pe malul drept al Nistrului. La scurt timp de la desfășurarea alegerilor,
facțiunea Transnistriei s-a retras de la Chișinău, denunțând amenințări repetate și acte
violente comise împotriva lor de către suporterii Frontului Popular. Ca urmare a acestor
evenimente, la 2 iunie 1990, primul Congres al deputaților populației din Transnistria , au
votat stabilirea unei zone economice libere a Transnistriei și au făcut apel la autoritățile din
Chișinău, pentru a aborda această problemă. Autoritățile de la Chișinău nu au întâmpinat
doar problema dorinței de secesiune a Transnistriei, ci s-au confruntat și cu problema
găgăuzilor care locuiau dincolo de râul Nistru, care și-au stabilit propria republică pe 19
august 1990. Acest eveniment a accentuat criza din Transnistria și a stimulat proclamarea la
2 septembrie 1990 a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești Transnistrene, ca parte
constituentă a URSS-ului.
Ca urmare a acestor evenimente, în primăvara anului 1992, ciocnirile armate între
trupele guvernului din Moldova și garda națională a Republicii Transnistria au devenit un
eveniment zilnic. Cu toate că ciocnirile violente au fost relativ scurte, mai bine de 500 de
persoane și-au pierdut viața, iar alte 100.000 de persoane au fost strămutate [113, p. 68]. O
încetarea a focului între cele două părți a fost convenită în iulie 1992, după o inter venție
militară a Rusiei, care părea a furniza mai mult sprijin Transnistriei, decât impunerea unei
operațiuni a păcii [159, p. 56].
Conflictul pe termen scurt din Republica Moldova din anul 1992 s-a transformat pe
parcursul anilor următori într-un conflict înghețat, continuând să rămână înghețat de aproape
două decenii [105, p. 192]. Una dintre cele mai importante consecințe a evenimentelor din

131
vara anului 1992, este incapacitatea Moldovei de a deveni un stat viabil, în contextul în care
problema transnistreană nu poate fi rezolvată [3, p. 82]. Cu toate că violențe armate nu au
mai escaladat la nivelul celor manifestate la începutul anului 1992, conflictele dintre cele
două părți au continuat să se manifeste prin alte mijloace [196, p. 1]. Imaginea stabilității pe
termen lung este una extrem de fragilă, amenințată de proliferarea unor provocări soft de
securitate, cum ar fi contrabanda, traficul de arme, de persoane sau de droguri pe teritoriul
Transnistriei. Totodată, grupuri de interese din Transnistria, Chișinău, Kiev sau Moscova,
care beneficiază de pe urma prelungirii tensiunilor, prioritizează continuarea acestei situații,
în detrimentul păcii [119, p. 2]. Cu alte cuvinte, aflându-se în afara sistemului juridic
internațional, prin statutul său nelegitim, Transnistria aduce beneficii grupurilor de interese,
prin facilitarea activităților ilegale în regiune. Așa cum Lynch remarca, „autoritățile sunt
mulțumite de statutul de incertitudine în care acestea există, atâta timp cât statul separatist
este conectat la piața mondială” [133].
Situația Transnistriei din Republica Moldova prezintă fără îndoială un caz special,
deoarece intervenția postconflictuală are loc după un război, dar înainte ca termenii unei păci
reciproc satisfăcătoare să fie conveniți. Absența unei sens de finalitate în ceea ce privește
soluționarea conflictului, impune eforturi de reabilitare postconflictuală minime, limitând
capacitatea de contribuție a părților terțe implicate în acest demers. Astfel, faza
postconflictuală în Moldova privește mai mult depășirea consecințelor negative înregistrate
de războiul din anul 1992, decât un efort coerent de a construi o pace durabilă bazată pe
soluționarea conflictului. În acest sens, cazul Transnistriei este diferit de cel al Bosniei și
Herțegovinei sau Macedoniei, unde reglementarea postconflictuală și reabilitarea
postconflictuală sunt părți integrante ale unui proces de intervenție postconflictuală, unde
foștii adversari au aderat la un cadru politic, economic, și de securitate comun de soluțion are
a conflictului. Mai mult decât atât, orice eforturi de reabilitarea specifice fazei
postconflictuale, în Moldova, trebuie să țină cont de faptul că Transnistria, are o
administrație, care de facto controlează teritoriul regiunii secesioniste prin constrângere, și
care nu este recunoscută pe plan internațional. Existența acestui guvern de facto în
Transnistria îngreunează în mod semnificativ eforturile de reabilitarea postconflictuală prin
lipsa unor cadre de cooperare cu autoritățile secesioniste. În consecință, nerecunoașterea
acestor autorități de către comunitatea internațională este un factor important care limitează
în mod considerabil eforturile de reabilitarea postconflictuală [22].
Totodată, conflictul din Transnistria nu urmează tiparele clasice ale conflictelor
intra-statale de natură etnică sau religioasă, specifice cadrului de implicare al Organizației

132
pentru Securitate și Cooperare în Europa. În cazul Transnistriei există un puternic paradox al
tendințelor secesioniste. Astfel în contrapondere cu populația din Transnistria formată din
40% moldoveni vorbitori de limbă română, 28% ucrainieni și 25% ruși, care manifestă
puternice tendințe secesioniste, se află numărul mult mai mare al populației ruse care trăiește
în capitala Republicii Moldova, Chișinău, decât în întreaga Transnistria, care își manifestă
conformitatea cu regimul și regulile Republicii Moldova. Nu se poate vorbi astfel de un
element prevalent etnic în escaladarea conflictului din Moldova, ci mai degrabă despre un
regionalism politizat [92, p. 66]. Elementul teritorial este în acest caz mult mai important
decât caracteristicile etnice sau religioase ale populației. Cu alte cuvinte, indiferent de
originea etnică și convingerile politice, cea mai mare parte a populației din Transnistr ia a
dezvoltat un puternic simț al identității regionale. În acest context, trebuie menționat faptul
că malul stâng al Nistrului nu a fost niciodată parte din România [113, p. 67]. Teritoriul
Transnistriei a fost întotdeauna condus de Moscova, iar istoria sa a fost diferită de cea a
Basarabiei [91, p. 294-205]. Totodată, în timp ce economia Republicii Moldova de pe malul
drept este predominant agrară, aria Transnistriei este mult mai industrializată, și prin urmare
mai sovietizată. Mulți moldoveni și ucrainieni din zona Transnistriei sunt din punct de
vedere lingvistic rusificați, în mod special în mediul urban [113, p. 67-68]. Astfel, deși sunt o
minoritate în regiune, rușii domină politica din regiune, și deși etnia nu este o cauză a
conflictului în sine, ea a ajutat la definirea Transnistriei ca o entitate politică, economică și
culturală distinctă.
De asemenea trebuie notat faptul că, Republica Moldova se consideră ea însăși statul
succesor de drept al Republicii Soviet Socialiste Moldova. Pe principiul i ntegrității
teritoriale, Republica Moldova susține că orice formă de secesiune din partea statului, fără
consimțământul guvernului central moldovenesc este ilegală. În consecință, RM consideră
guvernul Transnistrean drept nelegitim, și nu reprezentantul de drept al populației din
regiune.
În ciuda dezacordurilor dintre părți și absenței unui acord final între cele două părți
aflate anterior în conflict, din momentul încheierii fazei active a conflictului în iulie 1992, au
fost întreprinse numeroase activități de gestionare a fazei postconflict [22]. Negocierile
privind acest caz au drept protagoniști autoritățile separatiste și guvernul de la Chișinău cu
ajutorul actorilor internaționali, Rusia, Ucraina, și în special, cu expertiză furnizată de OSCE
[3, p. 82].
Republica Moldova a aderat la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa
la scurt timp după dobândirea independenței, în ianuarie 1992. Din momentul aderării

133
Republica Moldova s-a bucurat de o susținere considerabilă din partea CSCE, fiind de fapt
principalul actor internaţional colectiv, implicat în procesul de reglementare al conflictului
transnistrean și în gestionarea activităților postconflictuale.
Decizia celei de-a XIX-a Reuniuni a Comitetului Înalților Funcționari (ulterior
Consiliului Superior) din 4 februarie 1993, instituia Misiunea OSCE în Republica Moldova
[81; Anexa 4]. Misiunea urma să fie stabilită pentru o perioadă inițială de șase luni, iar
problema unei posibile extinderi a duratei misiunii, dincolo de perioada inițială, urm a să fie
revizuită de către Consiliul Superior al Organizației [81]. În conformitate cu Decizia
Consiliului, Misiunea OSCE în Moldova şi-a început activitatea la 23 aprilie 1993, cu un
birou principal în Chişinău. Alte birouri regionale au fost deschise în centrul administrativ
Transnistrean din Tiraspol în februarie 1995 şi un birou în Bender în mai 2003. Misiunea
principală a OSCE în Moldova viza facilitarea realizării unei păci durabile. Misiunea avea
totodată funcția adăugată de reconstrucție postconflictuală, deși un acord final nu era stabilit
încă între cele două părți. Astfel, în unele cazuri activitățile OSCE de reglementare
postconflictuală și de reabilitare specifice fazei postconflictuale sunt efectuate de asemenea
în faza de reglementare postconflictuală în timp ce eforturile de soluționare a conflictului
sunt încă în curs de desfășurare.
În cazul conflictului din Moldova, idea complementarității instituțiilor de securitate
europene a fost aplicată într-o măsură mult mai limitată. OSCE i-au fost atribuite roluri
centrale în soluționarea acestui conflict. Ca și în cazul altor faze ale ciclul de viață a
conflictului, OSCE s-a bazat pe o abordare largă și cuprinzătoare, care cuprindea cadrele
politice, militare, economice, de mediu și aspectele umane ale securității. Asistarea părților
în consolidarea independenței și suveranității Republicii Moldova, împreună cu înțelegerea
statutului special al regiunii Transnistria, colectarea și furnizarea de informații privind
situația în regiune, inclusiv situația militară, investigarea incidentelor specifice și evaluarea
implicațiilor lor politice, încurajarea implementării unui acord cu privire la retragerea
completă a trupelor străine din țară erau principalele activități ale mandatului Misiunii OSCE
în Moldova. În cadrul dimensiunii umane, Decizia Consiliului sublinia rolul Misiunii de a
furniza consultanță și expertiză cu privire la drepturile omului și drepturile minorităților, la
transformarea democratică și repatrierea refugiaților. Inițierea unei prezenț e vizibile a OSCE
în regiune, și stabilirea de contacte cu toate părțile conflictului, cu autoritățile locale și
populația din teritoriu, se adaugă sarcinilor Misiunii de reglementare postconflictuală și de
realizare a unei păci durabile în Moldova.

134
 Misiunea OSCE în Moldova a întreprins încă de la început eforturi pentru
consolidarea încrederii între părțile implicate în conflict în sfera politică, economică și
socială. În primul rând, rolul Misiunii OSCE în Moldova a asistat părțile aflate în conflict, în
deschiderea unui dialog politic, și intrarea în negocieri privind un acord politic durabil, prin
mijloace diplomatice. Inițiativa OSCE s-a confruntat însă cu dificultățile cadrului politic din
Moldova, unde democrația era puternic fragmentată, dominată de o elită care nu juca un joc
politic după reguli democratice. Președintele Transnistriei, Igor Smirnov, era un lider
autoritar de etnie rusă, care își fundamenta regimul pe eliminarea oricăror disidențe de pe
teritoriul controlat de regimul său. Partidele politice care afișau lipsă de loialitate față de
regimul impus de acesta, erau interzise sau hărțuite, acestea fiind percepute ca o provocare
directă la poziția dominantă a autorităților din Transnistria. Opresiunea față de opoziție,
manifestată de regimul conducător era justificată prin etichetarea potențialilor disidenți în
inamicii „statului” Transnistrean. În perspectiva autorităților din Tiraspol, Transnistria era
considerată chiar un „stat sub asediu”, care justifica reprimarea autoritară a oricăror opinii
divergente [22].
În acest context, Misiunea OSCE în Moldova, a avut rolul de a facilita reuniuni între
cele două părți și de a lucra împreună cu co-mediatorii și părțile aflat în conflict într-un
proces de negociere cu cinci laturi. Au fost organizate conferințe care au reunit experți
străini, experți din Moldova și Transnistria, cu scopul de a găsi o soluționare politică
durabilă a conflictului, discutând în acest cadru diferite tipare pentru o soluționare f inală
[154]. În anul 2003, raportul Misiunii OSCE făcea apelul pentru o soluționare politică,
„consolidând independența și suveranitatea Republicii Moldova, împreună cu înțelegerea
unui statut special al regiunii Transnistria”. Misiunea considera că restabilirea integrității
teritoriale a Moldovei este obiectivul principal al activității sale. Mai mult decât atât, raportul
accentua ideea acordării unui statut special regiunii Transnistria, aspect considerat cheia
soluționării pașnice a conflictului. Totodată, raportul Misiunii OSCE prevedea și unel e
declarații cu privire la viitorul Transnistriei în ceea ce privește guvernarea politică, și
conchidea prin notarea necesității retragerii trupelor și echipamentelor ruse de pe t eritoriul
Republicii Moldova [82].
În anul 1993, Misiunea OSCE împreună cu ceilalți mediatori au înaintat propuneri
de reglementare definitivă și au intermediat acorduri privind măsurile de consolidare a
încrederii. Misiunea a organizat o serie de conferinţe în cadrul cărora experţi străini,
moldoveni şi transnistreni au discutat despre consolidarea încrederii în diverse domenii,
precum şi despre diferite abordări pentru o reglementare definitivă. Seria reuniunilor a

135
continuat cu regularitate pe parcursul anilor următori, însă progresele înregistrate au fost
limitate, uneori chiar absente.
În anul 1997, Ministrul de Externe rus, Evghenii Primakov, a sugerat formarea unui
„stat comun” ca o cale de ieșire din impas. Această inițiativă a condus la semnarea unui
Memorandum de înțelegere pe baze de normalizare a relațiilor dintre Republica Moldova și
Transnistria, la 8 mai 1997 în Moscova, cu OSCE, Rusia și Ucraina în calitate de garanți
[223, p. 11]. Deși, Proiectul sugera inițial numirea CSI ca structură de conducere
instituțională pentru implementarea oricărui acord de pace concret, după obiecții puternice
din partea Ucrainei și Republicii Moldova, proiectul a trecut prin mai multe revizuiri și a
oferit acest rol OSCE în schimbul CSI. Astfel, în conformitate cu termenii Memorandumului,
OSCE i s-a oferit responsabilitatea pentru cadrul instituțional, în timp ce CSI i s-a oferit doar
rolul de a furniza cooperare. Conceptul de „stat comun” confirma statutul Moldovei de
singur subiect de drept internațional, și autoriza în același timp Transnistria să continue
propriile relații economice externe, subordonând politica externă a RM consimțământului
Transnistriei în aspecte care implicau interesele Transnistriei [223].
Anul 1998 indica un rol tot mai important jucat de OSCE, prin continuarea
negocierilor între Republica Moldova și Transnistria. Măsuri de consolidare a încrederii, au
care făcea apelul pentru reducerea numărului forțelor de menținere a păcii au fost
concretizate de acorduri oficiale între cele două părți, iar re-construirea podurilor care au fost
distruse în timpul luptelor din 1991 și 1992, indica un alt semn important al construirii
relațiilor de încredere între cele două părți [200, p. 1-17]. Un an mai târziu, în 1999, în
timpul reuniunii din Kiev, cele două părți au consimțit cinci „spații comune”, incluzând o
frontieră comună, un spațiu comun de apărare, un spațiu judiciar, economic și cultural.
Opiniile părților privind implementarea acestor spații au fost însă puternic contrastante,
blocând capacitatea acestei inițiative de a reclădi spații de încredere între cele două părți.
În același timp, doleanțele secesioniste ale regiunii Transnistria erau consolidate de
prezența unei masive armate ruse pe teritoriul RM. Cu alte cuvinte, aceste forțe erau
considerate semne tangibile ale condiționării suveranității Republicii Moldova. Deși sprijinul
Rusiei nu era unul garantat, această împrejurare acorda o importantă flexibilitate
Transnistriei în cadrul negocierilor [207, p. 68]. Deși un acord între Rusia și Moldova, care
garanta retragerea Armatei a XIV-a [182, p. 189] Rusiei de pe teritoriul transnistrean în trei
ani, a fost semnat încă din luna octombrie a anului 1994, acesta nu a fost niciodată ratificat
de duma din Rusia. Noi demersuri în acest sens au fost inițiate cu ajutorul OSCE, care în
conformitate cu obligațiile asumate la summitul desfășurat la Istanbul în anul 1999, Rusia

136
trebuia să își retragă trupele și armamentele de pe teritoriul Moldovei [111, p. 135]. Mai
precis, în conformitate cu angajamentele de la Istanbul, Boris Elțin a consimțit să își retragă
trupele și armamentele sale din Moldova „complet și necondiționat”, până la 31 decembrie
2002.
La 9 decembrie 1999, prin intermediul Deciziei numărul 329 a Consiliului
Permanent al OSCE [Anexa 4], mandatul Misiunii OSCE în Moldova s-a extins, cuprinzând
noi competențe, precum asigurarea transparenţei procesului de retragere şi distrugere a
armamentului rus, și coordonarea asistenţei tehnice şi financiare în facilitarea retragerii şi
distrugerii menţionate. Rusia nu a respectat însă termenii acordului de la Istanbul, iar
Consiliul Ministerial al OSCE desfășurat la Porto în anul 2002, a prelungit termenul
retragerii până la 31 decembrie 2003 [151]. Decizia Consiliul Ministerial al OSCE avea rolul
de a sublinia importanța retragerea trupelor ruse, nu doar pentru cadrul intern al Re publicii
Moldova, dar mai ales pentru stabilitatea regională.
Nici de această dată însă termenii acordului nu au fost îndepliniți în totalitate. În
perioada 2000-2001, Federaţia Rusă a retras, utilizând calea ferată, doar 141 unităţi de
artilerie autopropulsată şi alte vehicule blindate şi a distrus pe loc 108 tancuri T-64 şi 139
unităţi de echipament militar restricţionate de „Tratatul privind Forţele Arma te
Convenţionale în Europa” [214]. În decursul anilor 2002 şi 2003, militari ruşi au distrus alte
51 de vehicule blindate, asupra cărora restricţiile Tratatului FACE nu se extindeau însă. În
acest cadru, Misiunea OSCE în Moldova a monitorizat şi a verificat retragerea a 11 trenuri
încărcate cu acea parte a echipamentului militar care a fost retras şi 37 trenuri încărcate cu
peste 22,000 tone de muniţii. Totuşi, din martie 2004 nu au mai avut loc activităţi de
retragere şi alte 40 de trenuri de muniţie şi ceva echipament militar continuă să rămână pe
teritoriul Republicii Moldova, facilitând direct sau indirect poziția Transnistriei [208, p.
657]. În acest context, se poate vorbi de limitele naturii consensuale a OSCE, care împiedică
Organizația să acționeze coerent atunci când gestionează probleme care afectează ale state
participante, așa cum este și cazul retragerii trupelor ruse de pe teritoriul Moldovei. Fiind
subiectul puterii de veto a statelor sale participante, OSCE nu are mecanismele necesare de
implementare a deciziilor stabilite de organismele și structurile proprii. Activitățile Misiunii
OSCE în Moldova în domeniul controlului armamentului, pe lângă retragerea trupelor și
armamentului rus, se concentrează şi pe promovarea transparenţei militare şi consolidarea
încrederii între părţile implicate în conflict. Misiunea OSCE colaborează astfel îndeapro ape
și cu Ministerul Apărării al Republicii Moldova, pentru a sprijini eforturile sale de

137
implementare a bunelor practici în domeniul gestionării stocurilor de AMAU, precum şi a
muniţiilor, promovând stabilitatea regională şi neproliferarea.
Noi evoluții în relațiile dintre părți au avut loc în iulie 2002, când eforturile OSCE
au fost transpuse în inițiativa oficialilor OSCE, împreună cu ambasadori din Rusia și Ucraina
de a prezenta RM și Transnistriei un proiect de federalizarea a RM, cunoscut sub numele de
„Acordul de la Kiev” sau „Planul OSCE”. Planul urmărea transformarea Moldovei într -o
federație compusă din două părți: Transnistria și Moldova. Federația urma să aibă un singur
președinte, un guvern și două organisme legislative. În scopul implementării acordului,
trupele străine urmau să fie staționate în Federația Moldovei în conformitate cu auspiciile
OSCE, în timpul perioadei de tranziție [232, p. 11-15]. În timp ce autoritățile din Moldova au
acceptat documentul OSCE ca bază pentru un viitor acord, oficialii din Tiraspol au
considerat planul un punct de început pentru viitoarele negocieri, solicitând în primul rând
recunoașterea suveranității Transnistriei înainte de formarea unei federații sau confederații
[232]. „Planul OSCE” nu a fost însă bine primit de cadrul intern al RM sau de comunitatea
internațională, el fiind criticat în linii dure de opoziția și societatea civilă din Moldova, și de
diferiți analiști și organizații internaționale. Cele mai multe opinii considerau ideea
federalizării inacceptabilă, accentuând faptul că ideea de federalizare ar conduce la
dezintegrarea Republicii Moldova ca stat.
După acțiunile eșuate ale Planului de federalizare propus de OSCE, Ucraina și
Rusia, sfârșitul anului 2003, a adus o inițiativă unilaterală a Rusiei de a impune un acord
între Republica Moldova și Transnistria privind reunificarea, cunoscută sub numele de
„Memorandumul Kozak”. Memorandumul a fost respins de conducerea Republicii Moldova
sub o puternică presiune internă și externă din partea OSCE, dar și din partea UE și SUA.
Memorandumul ar fi deschis calea pentru o prezență a trupelor militare ruse până în anul
2020, și o influență dominantă a acestora în Transnistria și în întreaga Moldovă [200],
agravând în linii tot mai puternice starea deja existentă.
Cadrele tensionate dintre cele două părți au atins un nou vârf în anul 2006, când
negocierile oficiale au fost întrerupte. Ulterior, Misiunea a depus eforturi pentru a se asigura
că întrevederile neoficiale în formatul 5+2 continuă şi că acestea, deşi neoficiale, sunt un
forum de negocieri semnificative, şi că încrederea între părţi este consolidată, fapt ce ar
permite reluarea negocierilor oficiale. Misiunea a facilitat stabilirea unor contacte directe
între reprezentanţii politici ai părţilor, precum şi alte canale pentru rezolvarea problemelor
reale şi consolidarea încrederii. În anul 2008, Misiunea OSCE şi-a extins activitatea privind
consolidarea încrederii între părţi odată cu începerea întâlnirilor grupurilor de lucru la nivel

138
de experţi, pe probleme sociale şi economice de interes comun, inclusiv pe probleme ce ţin
de aplicarea legii şi statutul civil. Misiunea a facilitat desfăşurarea acestor întrevederi, la care
au participat reprezentanţi ai ambelor părţi.
Soluționarea conflictului transnistrean rămâne o prioritate majoră și pentru România.
În ultimii ani, România a depus eforturi pentru folosirea potenţialului OSCE în
reglementarea conflictului pe baza respectării suveranităţii şi integrităţii teritoriale a acestei
ţări. Au fost sprijinite de România negocierile în formatul „5+2”, ca unic cadru ce garantează
transparența și legitimitatea unei soluții durabile, bazate pe respectarea deplină a
suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, conform principiilor agreate la
nivel internaţional, inclusiv în cadrul OSCE.
În septembrie 2009, noua alianță ajunsă la putere în RM s-a angajat în eforturi
susținute de a construi încredere cu regiunea Transnistriei [196, p. 2]. Această schimbare a
deschis noi posibilități pentru comunitatea internațională și OSCE în special. Chiar înainte ca
noua alianță să preia puterea, în luna mai a anului 2009, Misiunea OSCE în Moldova a
organizat o conferință în Mauerbach în Austria, dedicată măsurilor de consolidare a
încrederii, revitalizând un pachet de măsuri de încredere militară și consolidare a securității
pe care Misiunea le-a propus părților cu patru ani înainte. Pachetul a fost în mare parte
elaborat pe baza modelelor anterioare, cum ar fi Dayton și Documentul de la Viena, și a fost
consolidat de informațiile experților ruși și ucrainieni. Pachetul a primit un răspuns limitat în
anul 2004, și nici în 2009 răspunsul nu a fost unul extrem de extins, dar contactele dintre cele
două părți au condus la recunoașterea reciprocă conform căreia o cooperare reînnoită era
necesară în domeniul aplicării legii. Această cooperare a fost consacrată într -un acord
încheiat în cadrul unei conferințe organizată în noiembrie 2009. În același timp, o serie de
grupuri de lucru sectoriale au fost create în domeniul agriculturii și ecologiei, transportului și
infrastructurii, economiei și comerțului, în domeniul sănătății și ajutorului umanitar și
problemelor sociale. OSCE a fost principala forță motrice și de coordonare din spatele
acestor grupuri [196, p. 3].
Eforturile Misiunii OSCE şi ale altor mediatori şi observatori internaționali au fost
răsplătite de evoluțiile înregistrate în anul 2011, când la 22 septembrie, printr -o decizie
formală a fost reluate negocierile oficiale în formatul 5+2.
În martie 2014, președintele Nicolae Timofte, și-a exprimat îngrijorarea cu privire la
posibilitatea repetării scenariului din Crimeea în țara sa. Pe 17 aprilie 2014, șeful Misiunii
OSCE în Moldova, Ambasadorul Jennifer Brush, s-a întâlnit la Chișinău cu senatorii SUA,
pentru a discuta rolul OSCE în procesul de postconflict din Transnistria. În timpul întâlnirii

139
s-a discutat despre situația curentă din Moldova, inclusiv Transnistria și Găgăuzia, și rolul
OSCE în acest proces, precum și cele mai recente evoluții din regiune. Brush men ționa că
interesul internațional în ceea ce privește Moldova se intensifică, precum și eforturile
comunității internaționale de a ajuta Moldova în vederea creșterii stabilității, democrației ș i
prosperității în regiune [171].
Acțiunile OSCE de gestionare postconflict au fost concretizate în luna mai 2014, de
organizarea de cursuri de formare cu rolul de a include femeile în soluționarea conflictelor,
subliniind importanța includerii femeilor în procesele de pace și soluționare a conflictelor.
Cursul de formare a fost organizat de Misiunea OSCE în Moldova împreună cu
BIDDO/OSCE și Ministerul Afacerilor Externe din Moldova. Tot în luna mai, Misiunea
OSCE în Moldova a susținut o nouă rundă de dezbateri publice cu privire la pluralismul
politic în contextul descentralizării și democratizării Republicii Moldova. Dezbaterile au
avut loc în orașul Bălți. Lansate pe 10 aprilie în Orhei, acesta a fost al doilea tur de o serie de
dezbateri publice pentru a consolida capacitățile partidelor politice din Republica Moldov a.
Noi runde sunt programate pentru lunile iunie și septembrie [176].
Reprezentantul Special al PiE OSCE pentru procesul Transnistria, Ambasadorul
Radojko Bogojević, a vizitat la 21 mai 2014 Chișinăul și Tiraspolul, înaintea discuțiilor de
reglementare transnistreană. Bogojević s-a întâlnit cu Negociatorul Șef transnistrean Nina
Shtanski și Negociatorul Șef din partea Moldovei, Eugen Carpov. Scopul cheie al vizitei
efectuate de Bogojević a fost de a discuta prioritățile celor două părți înaintea discuțiilor de
reglementare programate pentru datele de 5-6 iunie în Viena. Negocierile în format 5+2 vor
aduce la masa discuțiilor reprezentanți din ambele părți, precum și mediatori și observatori
din Moldova, Transnistria, OSCE, Federația Rusă, Ucraina, SUA și UE. Bogojević își
exprima convingerea că toți participanți la negocierile din Viena vor arăta o abordare
constructivă în soluționarea diferențelor și că aceste negocieri vor trimite un semnal pozitiv
și vor contribui la reducerea tensiunilor în regiune [165]. OSCE conduce negocierile în
formatul „5+2” în încercarea de a reuni Moldova, Transnistria, Ucraina, Rusia și OSCE, cu
SUA și UE ca observatori. Tensiunile din zona Ucrainei, și amenințarea acestora asupra
cadrului de securitate din Moldova, au transformat aceste întâlniri în puncte cheie. Este
important de subliniat că toate cele șapte părți implicate și au manifestat interesului față de
desfășurarea acestor discuții.
Noi cadre de negociere în formatul 5+2 privind soluționarea cazului Transnistrean în
Viena au avut loc la 6 iunie 2014. Având în vedere situația politică și de securitate dificilă
din regiune, desfășurarea acestor discuții cu o participare atât de diversă trimite un semnal

140
pozitiv cu privire la potențialul pentru reducerea tensiunilor în Europa de Est. Discuțiile 5+2
s-au focalizat pe modalități de soluționare a problemelor stringente legate de asigurarea
libertății de mișcare a oamenilor, bunurilor și serviciilor, intensificarea cooperării între
structurile de aplicare a legii. Următoarea rundă de negocieri 5+2 a fost stabilită pentru
datele de 16-18 iulie 2014 la Viena.
Misiunea OSCE în Moldova cu ajutorul Guvernului German, a organizat în perioada
10-11 iunie 2014, „Conferința privind măsurile de consolidare a încrederii în reglementarea
transnistreană” în Freising, Germania. Delegațiile au fost conduse de negociatorii șefi ai
celor două părți, Eugen Carpov și Nina Shtanski. Conferința a reunit reprezentanți ai celor
două părți, mediatori și observatori, și grupuri de experți cu rolul de a se focaliza pe măsurile
concrete de consolidare a încrederii, care pot ajuta grupurile de lucru pentru a aborda mai
bine problemele practice legate de viața cotidiană a oamenilor de pe ambele maluri ale
Nistrului [176]. În ciuda situației politice tensionate din regiune este un semn bun că toți
participanții formatului de negociere se angajează să discute în mod constructiv problemele
cotidiane ale oamenilor de pe ambele maluri ale Nistrului. Printre chestiunile importante
discutate și aprofundate de grupurile de lucru de experți au fost cele legate de economie,
comerț și infrastructură, libertatea de mișcare, educația și aspecte ecologice [177].
Cu toate că Misiunea OSCE în Moldova joacă un rol esențial în cadrul transnistrean,
aceasta nu se bucură de un acces total în Moldova pentru a-și desfășura activitățile incluzând
aici regiunea Transnistria. Restricțiile subminează capacitatea Misiunii de a-și pune în
aplicare mandatul în sprijinirea procesului de reglementare. Deși progrese notabile în cadrul
dimensiunii politio-militare nu au fost realizate în mai mulți ani, în special în ceea ce
privește retragerea și distrugere munițiilor și armamentului din regiunea transnistreană,
OSCE continuă să sprijine acest proces esențial pentru cadrul de securitate al Moldovei.
Totodată, eforturile Misiunii de a ajuta Moldova pentru realizarea aspirațiilor sale
democratice prin promovarea unei bune guvernări, a libertății mass-media, conștientizării
drepturilor omului, și promovarea dialogului cu o secțiune transversală largă de grupuri ale
societății civile și de lideri, continuă să se intensifice în acest cadru. Sprijinul Misiunii pentru
un Forum al Societății Civile a condus deja la primele rezultate. Indiferent de provocările ce
vor apărea, Forumul va reprezenta un mecanism important pentru construirea încrederii în
rândul populației de pe ambele maluri ale Nistrului, precum și pentru încurajarea dialogului
între cetățeni și lideri.
Rolul Misiunii a fost apreciat, merită credit special pentru eforturile de a crește
vizibilitatea OSCE în soluționarea conflictului din Transnistria, pentru a efectua de avertizare

141
timpurie, și de a construi încrederea pe ambele părți ale Nistrului. În prezent, OSCE a are un
rol important de mediator între părțile conflictuante din Moldova. Misiunea sprijină grupurile
de lucru privind măsurile de consolidare a încrederii stabilite între cele două părți și
organizează conferințe și seminarii ce reunesc ambele părți, pentru a discuta domenii
specifice de cooperare, și pentru a impulsiona progresul în canale directe de comunicare. Prin
serii de ateliere de lucru și alte evenimente, Misiunea OSCE în Moldova vizează creșterea
transparenței și cooperării în domeniul economiei, comerțului, transportului, și
infrastructurii, mediului, agriculturii și sănătății [180, p. 3]. Totodată, Misiunea OSCE în
Moldova continuă să promoveze măsurile de consolidare a încrederii în domeniul militar și
de securitate. Ca o precondiţie pentru o securitate durabilă, angajamentele Misiunii în
Moldova se îndreptă și către cadrul uman al respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. În acest sens, Misiunea Organizației pentru Securitate și Cooperare
în Moldova, lucrează în vederea consolidării drepturilor omului şi drepturile minorităţilor, a
supremaţiei legii şi libertăţii presei. Promovarea unui dialog privind problemele în domeniul
învăţământului, egalităţii genurilor şi combaterea traficului de fiinţe umane sunt parte
integrată a rolul OSCE în zona postconflictuală a Republicii Moldova.
În prezent, Misiunea este condusă de către ambasadorul Philip N. Remler din Statele
Unite ale Americii, iar șansele escaladării unui nou conflict violent în Moldova sunt scăzute.
Această aserțiune conduce spre accentuarea complementarității acțiunilor OSCE. Cu alte
cuvinte, rolul OSCE de reglementare postconflictuală din RM a evoluat în acțiunile de
reconstrucție postconflictuală și în acțiuni de prevenire a re-escaladării.
Rolul OSCE în Bosnia și Herțegovina. Cea mai dramatică ilustrare a rolului OSCE
în gestionarea etapei postconflictuale este reprezentată de cazul Bosniei și Herțegovinei. Este
bine cunoscut faptul că războaiele de dezintegrare ale fostei Republici Federative a
Iugoslaviei, care au început în vara anului 1991, au constituit cel mai distrugător război din
Europa, de la cel de-al doilea război mondial, sfidând repetatele eforturi internaționale de
mediere dinaintea concluziilor Dayton, din noiembrie 1995 [113, p. 11]. Un fapt
binecunoscut este și cazul Bosniei și Herțegovinei, care a experimentat unul dintr e cele mai
lungi și ai dramatice războaie din conflictele spațiului post-iugoslav, în termeni de număr de
victime, morți și pagube materiale.
Din punct de vedere istoric, nicăieri în Europa, etnia nu este o sursă mai explozivă
de identitate politică decât în Balcani, și nicăieri altundeva atât de multe grupuri etnice bine
definite, trăiesc în imediata apropiere. Diferențele dintre ei poate fi nesubstanțiale și vagi,
reflectate de cele mai multe ori în aspecte de credință și în obiceiuri ale comunității. Tot uși

142
aceste diferențe au modelat politica și conflictele în Balcani încă de la în ceputul secolului al
XIX-lea [113]. Compusă din aproximativ 44% bosnieci (în principal musulmani), 31% sârbi
(în mare parte creștini ortodocși), 17% croați (catolici în cea mai mare parte), plus 8% alte
grupuri etnice, Bosnia și Herțegovina a căzut într-un conflict violent între cele trei grupuri
etno-naționale principale.
Secesiunea Sloveniei și Croației a forțat, de asemenea, ritmul independenței în
Bosniei și Herțegovinei. În alegerile din decembrie 1990, cele trei mari partide câștigătoare
erau reprezentative pentru cele trei grupuri etnice majoritare: musulmanii, sârbii și croații.
Odată cu dezintegrarea fostei Republici Federative Iugoslave, cazul secesiunii a fost
consolidate, atât de liderii musulmani, cât și de cei croați, în timp ce cazul Bosniei și
Herțegovinei și unirea cu Serbia a început să apară ca o problemă fără răspuns pentru liderii
sârbo-bosniaci. Odată cu încetarea focului între Serbia și Croația în ianuarie 1992 și
dislocarea unei puternice forțe ONU de protecție pentru monitorizare, Bosnia și Herțegovina
se îndrepta tot mai mult către cadre violente. În decembrie 1991, Germania de Vest a
recunoscut Slovenia și Croația, și Comunitatea Europeană a anunțat disponibilitatea sa de a
lua în considerare cazul de recunoaștere a republicilor care au dorit independența. În acest
context, liderii croați și musulmani din BiH au decis să aplice pentru recunoaștere. Liderii
sârbo-bosniaci au declarat statutul de republică independentă la data de 9 ianuarie 1992. La
data de 8 februarie și 1 martie, populația non-sârbă a Bosniei și Herțegovinei a votat pentru
independență. Aproape imediat, artileria sârbo-bosniacă a fost dislocată în jurul capitalei
Sarajevo, urmată de inițierea bombardării [113, p. 15]. Încă de la începutul conflictului,
forțele sârbe au avut o vastă superioritate în armament, în timp ce forțele guvernamentale
bosniace au fost împiedicate de embargo internațional asupra armelor. Până la sfârșitul
anului 1992, majoritatea domeniilor sârbe din BiH se aflau sub controlul Serbiei. Forțele
croate, susținute de guvernul croat au ocupat de asemenea o arie proprie în partea de sud -vest
a țării. Aceste evoluții au determinat părțile sârbă și croată să operaționalizeze acordul din
luna martie a anului 1991 între Președintele Milosoveic și Tudjman, de a diviza Bosnia și
Herțegovina între ele.
La sfârșitul anului 1993, forțele bosniace au câștigat din nou teritoriul ocupat de
forțele sârbe și croate. Cu toate că planurile de pace și încetarea focului erau inițiate în BiH,
părțile aflate în conflict au continuat acțiunile de acaparare de teritoriu [113, p. 16]. Sfârșitul
confruntărilor dintre cele trei părți a fost adus de semnarea „Acordului-Cadru General pentru
Pace” cunoscut sub numele de „Acordul Dayton”, pe 14 decembrie 1995. Ca urmare a
Acordurilor de la Dayton, Republica Bosnia și Herțegovina a fost divizată în două entități,

143
Republica Srpska (cu 49% din cea mai mare parte a teritoriului locuit de sârbi), și Federația
Bosniei și Herțegovinei (compusă din 51% din teritoriu, și locuită în cea mai mare parte de
bosnieci și croați).
Misiunea OSCE a în spațiul Bosniei și Herțegovina a fost stabilită în decembrie
1995, construindu-se dintr-o misiune mică din Sarajevo, înființată în anul 1994 pentru a
sprijini Ombudsmanul Federației BiH. Misiunea a fost inițial numită Misiunea CSCE în
Sarajevo, iar până la semnarea Acordului de la Dayton, Misiunea sprijinea înființarea unui
Ombudsman numai în teritoriul Federației Bosniei și Herțegovinei. Alte sedii regionale au
fost înființate la Sarajevo, Tuzla, Mostar, Banja Luka, plus 14 oficii de teren mai mici în țară,
și alte șase centre de resurse politice în jurul țării. Misiunea a fost condusă de o serie de
diplomați seniori ai Statelor Unite ale Americii, și a fost cea mai mare misiune a OSCE, cu
un personal internațional în număr de 91 de persoane, și unul național format din 447 de
persoane.
Misiunea OSCE în Bosnia și Herțegovina era condusă de condițiile generale ale
Acordului Dayton. Cu toate acestea, se remarcă o diferență între mandatele militare alocate
forțelor NATO la Dayton, care au fost scrise în detalii semnificative, și mandatele civile,
inclusiv cele ale OSCE, care au fost redactate în termeni foarte largi. În conformita te cu
Acordul de la Dayton, OSCE urma să sprijine stabilizarea regională (Anexa 1 B, Art. II și
IV), alegerile (Anexa 3), precum și drepturile omului (Anexa 6, Art. XIII) [186, p. 297 -309].
Ulterior, mandatul Misiunii OSCE în BiH a fost reiterat de cel de-al V-lea Consiliu
Ministerial al OSCE, desfășurat la Budapest la 8 decembrie 1995 [139]. Decizii cu privire la
Misiunea OSCE și mandatul său au fost mai departe luate de Consiliul Permanent al OSCE,
care a aprobat bugetul Misiunii în BiH și a reiterat de asemenea sarcinile atribuite OSCE de
Acordul de la Dayton.
În timp ce autorii și semnatarii APD au prevăzut o perioadă scurtă, de un an, de
implicare internațională, a devenit evident pentru oamenii implicați în teren, că termenele
pentru realizarea obiectivelor Dayton erau neverosimile. În consecință, mandatul Misiunii
OSCE în Bosnia și Herțegovina a fost extins la 21 noiembrie 1996, până la sfârșitul anului
1997, extindere care accentua activitățile Misiunii stabilite de Acordul de la Dayton, precum
sprijinirea alegerilor, construirea democrației, promovarea drepturilor omului, monitorizarea
și stabilitatea regională. La 11 decembrie 1997, mandatul Misiunii OSCE în BiH a fost extins
din nou până la sfârșitul anului 1998. Și de această dată, extinderea mandatului Misiunii
accentua rolul său în alegeri, activitățile sale în ceea ce privește drepturile omului,
democratizarea, dezvoltarea mass-mediei și stabilizarea regională. Extensiile următoare ale

144
mandatului Organizației în BiH autorizau pur și simplu extinderea Misiunii pentru încă un
an, fără a se referi la activități specifice ale Misiunii.
Scopul general al Misiunii OSCE în Bosnia și Herțegovina este de a ajuta țara în
recuperarea de la trauma războiului lung de patru ani și de a pune în loc structurile, normele
și instituțiile care vor face violența viitoare improbabilă. În primul rând, „Acordul de la
Dayton” a dat responsabilitate OSCE pentru conducerea negocierilor de dezarmare între
sârbi, croați și musulmani, și de a raporta cu privire la încălcările drepturilor omului. Aceste
funcții exprimau funcțiile de bază ale OSCE, precum promovarea siguranței pentru
persoanele fizice, precum și pentru state, și contribuirea la dezvoltarea instituțiilor
democratice în cadrul statelor OSCE [92, p. 6]. De fapt, cu unele excepții, mandatele
misiunilor OSCE tind să fie la fel, cuprinzând idealuri generale, dar oferind o interpretare
minimală în ceea ce privește procedurile de implementare. Natura extinsă a acestor mandate
poate fi însă folositoare pentru cei care implementează activitățile mandatului, pentru că
oferă flexibilitatea de a răspunde condițiilor schimbătoare din teren. Cu toate acestea, pentru
asigurarea interpretării mandatelor într-un mod în care aspectele urgente nu sunt confundate
cu cele importante, sunt necesare două elemente vitale: o viziune clară și o combinația unei
planificări pe termen scurt și pe termen lung. Fără o focalizare atentă și un plan, există riscul
ca resursele să fie cheltuite pe activități ad-hoc bine-intenționate, de cele mai multe ori
necesare, dar care nu contribuie la obiectivele generale ale Misiunii [189, p. 305]. Acest fapt
este important nu doar pentru managementul de bază al proiectului, ci mai ales pentru natura
activităților de teren ale OSCE, care sunt atât politice, cât și programatice în obiectiv.
În ceea ce privește inițiativele în cadrul domeniului uman, acestea au inclus
drepturile omului în general, sprijinirea înființării de instituții pentru drepturile omului,
inclusiv instituții de mediere, programe pentru minoritățile naționale, și sprijin pentru crearea
satului de drept, inclusiv monitorizarea acestui proces [155].
În termeni politici, Misiunea OSCE în BiH avea rolul de a organiza și monitoriza
alegerile la toate nivelurile, de a implementa stabilizarea regională și de a implementa măsuri
de control ale armamentului în conformitate cu Acordurile de la Dayton, de a organiza
negocieri cu privire la măsurile de construire a încrederi și securității, și de a lucra cu
comunitatea internațională privind persoanele strămutate (în special drepturile de
proprietate). Astfel, în timp ce Forța de Stabilizare NATO și după anul 2005 misiunea UE, au
oferit o prezență militară și un mediu sigur, OSCE a jucat un rol de conducere în
implementarea dimensiunii politice a procesului de consolidare a securității stabilit de
Acordurile de la Dayton, în colaborare cu OHR. Din anul 2006, oficiul Înaltului

145
Reprezentant și-a redus prezența în teren, focalizându-se pe activități la nivelul guvernului
central în Sarajevo, astfel încât responsabilitatea pentru activitățile în teren în întreaga țară
au căzut în mare parte sub egida Misiunii OSCE.
În perioada tranziției, alegerile au reprezentat un punct central, în catalogul
strategiilor de democratizare [136, p. 45-59]. În BiH, activitățile electorale au evoluat de la
conduita fizică și tehnică a alegerilor, la o serie de activități politice și de democratizare,
inclusiv dezvoltarea partidelor politice, monitorizarea mass-mediei, educarea alegătorilor, a
societății civile, acordarea de sprijin femeilor în politică, și buna guvernare. După deplina
organizare, conducere, supraveghere și finanțare a șase runde de alegeri, între 1996 și 2000,
alegerile din 2002 au fost primele alegeri organizate pe deplin de autoritățile locale din
Bosnia și Herțegovina, și alegerile din 2004, au fost primele finanțate integral de
organismele interne adecvate. În anul 2005, Organizația pentru Securitate și Cooperarea în
Europa s-a retras din poziția deținută în cadrul Comisiei Electorale, lăsând Comisia cu un
organism format exclusiv din membrii BiH. Cu toate că rezultatele acestor alegeri nu au
îndeplinit întotdeauna speranțele și așteptările comunității internaționale, instrumentele
acestui proces democratic esențial au fost încorporate în mediul politic și social al BiH. Din
experiențele OSCE în Bosnia și Herțegovina în ceea ce privește procesul electoral, pot fi
învățate lecții extrem de importante, care merită a fi subliniate. În primul rând, alegerile
anticipate nerealiste organizate în Bosnia și Hețegovina în anul 1996, au trimis un semnal
puternic cadrului intern al BiH, dar și comunității internaționale, ca parte a acestui proces, că
alegerile pripite nu servesc nici unui scop bun. În consecință, nu a fost nici o discuție în
Kosovo sau Irak, cu privire la organizarea de alegeri în termen de șase până la nouă luni, de
la sfârșitul conflictului. În al doilea rând, o lecție extrem de importantă este reprezentată de
articularea angajamentelor specifice, care au un rol important în obținerea de rezultate
concrete. Și astăzi, cetățenii din Bosnia și Herțegovina continuă să conecteze Misiunea
OSCE cu rolul său în alegeri, reflectând rolul său larg și consecvent în acest proces.
O altă contribuție semnificativă a Misiunii OSCE în Bosnia și Herțegovina, a fost
rolul său ca membru fondator al „Planului de Implementare al Dreptului de Proprietate”,
proces înființat în anul 1999, pentru a asigura supravegherea internațională eficientă peste
procesul administrativ intern de punere în aplicare, prin care proprietățile au fost rev endicate
de proprietarii sau ocupanții lor de dinainte de război [211]. Împreună cu OHR și UNHCR,
Misiunea Organizației a susținut realizarea acestui drept fundamental de proprietate [189, p.
300].

146
 Cele două acțiuni de succes, împărtășesc caracteristici similare care demonstrează
ceea ce este necesar ca acțiunile de gestionare postconflictuală să funcționeze. Atât procesul
electoral, cât și procesul de returnare a proprietăților, beneficiază de trei lucruri. În primul
rând, articularea unui scop clar, susținut de mandate incluse în APD (Anexa 3 și 7), și voința
politică clară. În al doilea rând, sprijinul consistent și aproape universal pentru aceste
procese printre principalele organisme internaționale și interne implicate. Și, în al treilea
rând, resurse masive angajate în implementarea sarcinilor necesare pentru a atinge aceste
scopuri [20].
Două domenii în care succesul Misiunii OSCE a fost mai puțin clar este reforma
educației, dar și înființarea unui birou unic al Ombudsmanului, în conformitate cu
standardele CoE. Educația a fost o problemă dificilă și extrem de politizată, unde
reformatorii internaționali și interni au recunoscut de timpuriu că sistemul educației
împărțite, politizate și separate, care a fost înființat în atmosfera naționalistă de răzb oi nu va
conduce la o generație viitoare de lideri civici moderați [188]. După ce Misiunea a început
să-și concentreze atenția și resursele pe această temă la mijlocul anului 2002, au existat unele
progrese importante, în special adoptarea la nivel de stat a Legii Cadru privind educația
primară și secundară în 2003, și Acordul interimar privind ajustarea nevoilor specifice și
dreptul copiilor reîntorși [189, p. 301]. Cu toate acestea, implementarea acestor legi și
principii în școlile din întreaga țară au rămas inconsistente. Politizarea sistemică a sălilor de
clasă sau existența a două școli sub un singur acoperiș au continuat să reprezintă un aspect
curent al educației în Bosnia și Herțegovina. În plus, Misiunea nu a înregistrat până în
prezent rezultate pozitive în ceea ce privește adoptarea unei legi la nivel de stat privind
învățământul superior, un aspect esențial al angajamentelor BiH în ceea ce privește
Declarația Bologna, dar care a devenit împotmolită în politică.
În mod similar, până în prezent Misiunea a fost incapabilă de a face presiuni privind
stabilirea unui singur organism de mediere (Obudsman) al drepturilor omului [190]. În aceste
două cazuri, separarea și diviziunea continuă să prevaleze asupra obiectivelor de
multietnicitate și toleranță, reflectând faptul că unele dintre problemele care au alimentate
conflictul etno-naționalist în timpul războiului nu au fost încă atenuate. Acest eșec nu poate
fi însă atribuit doar membrilor Misiunii OSCE, care au monitorizat în mod continuu și au
raportat cu privire la procesul de implementare, au angajat părinți, elevi și profesori în
eforturi de cooperare, și au accentuat importanța dialogului, compromisului și aderarea la
statul de drept. Totuși, în cuvintele lui Valery Perry, „dacă s-ar fi putut realiza mai mult în

147
aceste domenii, printr-o voință mai puternică a OSCE și statelor sale participante, rămâne o
întrebare deschisă” [189, p. 302].
În ceea ce privește stabilizarea regională, Misiunea Organizației a adresat o serie de
sarcini referitoare la măsurile de consolidare a încrederii, controlul armamentelor, și,
procesul de reformă a apărării, prin care moștenirea războiului multiplelor armate
naționaliste, era înlocuită de o singură armată, sub comanda civilă a unui singur minister al
apărării [194, p. 151-166]. Cu toate că aceste demersuri nu s-au bucurat de un succes
imediat, perspectivele unui dialog deschis au ajutat la conturarea unor perspective comune.
Un rol extrem de important în acest cadru au avut perspectivele Euro-Atlantice, Bosnia și
Herțegovina fiind ultima din țările Europene care să semneze un „Acord de Asociere și
Stabilizare” cu UE, și BiH încă așteaptă o invitație de a se alătura „Parteneri atului pentru
Pace” al NATO [189, p. 309]. Viziunea comună a unei perspective Euro-Atlantice este un
obiectiv pe termen lung, un obiectiv benefic tuturor cetățenilor Bosniei și Herțegovinei, care
va contribui cu siguranță la o securitate sporită la nivel național, regional și global [37, p. 2].
În perioada 1-15 octombrie 2013 în BiH a avut loc recensământul, o acțiune
necesară de aproape două decade. Deși susceptibilă a deschide răni noi, acțiunea nu a cauzat
escaladări între principalele grupuri etnice. Modificări importante au fost aduse și legii
electorale cu rolul de a deschide calea alegerilor generale ce vor avea loc în octombrie 2014
[222]. Totodată, înaintea alegerilor, partidele politice au fost invitate de OSCE pentru a
semna Garanția egalității de gen. Deschisă tuturor partidelor, această acțiune speră să ofere
candidaților șanse egale. Nina Suomalainen, Șeful-adjunct al Misiunii OSCE în BiH, afirma:
candidații de gen feminin ar trebui să aibă acces egal la mijloacele media, la finanțări din
partea partidelor, sau acces egal la instrumentele de campanie. Această acțiune a fost
finalizată ca urmare a consultărilor deschise conduse de OSCE cu reprezentanții societății
civile. Mai mult decât atât, împreună cu Agenția Egalității de Gen din BiH, OSCE va furniza
cursuri de formare pentru 400 de candidații femei, care vor participa în campania elect orală
din 2014. Cursurile abordează principalele instrumente de campanie, având rolul de a crește
accesul candidaților de gen feminin la potențialii alegători [172].
Cadrul relativ stabil prezent în BiH după conflictul inter-comunitar, a fost
zdruncinat la începutul anului 2014 de ample proteste. Economică deficitară, problemele
sociale și corupția, au fost principalii factori care au generat apariția mișcărilor de stradă.
Demonstrațiile au apărut mai întâi în Tuzla, cuprinzând mai apoi orașe precum Sarajev o,
Zenica, Bihac, sau Kakanj Mostar.

148
 Cu experiența sa vastă și extinsă de-a lungul țării, Misiunea este foarte bine plasată
pentru a ajuta la promovarea dialogului în cadrul BiH, pe problemele importante ridicate de
protestatari [221]. În consecință, OSCE a făcut apelul către liderii din BiH în vederea
asigurării păcii, și abordării eficiente a apelurilor legitime de reformă venite de la cetățeni.
OSCE a încurajat dezvoltarea unui dialog între cetățeni și liderii, ca elemente fundamentale
ale unei democrații sustenabile. OSCE a jucat un rol important în construirea încrederii între
cetățeni și lideri, a condamnat violențele care au apărut în timpul protestelor, și și -a declarat
sprijinul pentru dreptul cetățenilor BiH la libertatea de asociere și exprimare. De asemenea,
OSCE a solicitat părților să evite polarizarea retoricii etnice.
Spre deosebire de alte organizații cu care OSCE împărtășește obiective comune, cum
ar fi CoE, OSCE s-a diferențiat în mod particular prin însăși prezența sa extensivă în teren.
Prezența în teren a Misiunii, un rezultat natural al focalizării inițiale privind sprijinirea
alegerilor, a reprezentat în mod constant un avantaj față de alte organizații internaționale care
operau în țară. În special, odată ce organizațiile internaționale au început să-și reducă
prezența lor în BiH și în Balcani, în ultimii ani, a existat o tendință de concentrare a
personalului rămas în Sarajevo, sau într-unul dintre cele mai mari orașe regionale, cum ar fi
Banja sau Luka. Nici o altă organizație nu și-a păstrat angajamentul de a lucra îndeaproape,
cu comunitățile din BiH de-a lungul fiecărui colț al țării [189, p. 303]. Această prezență este
crucială în ceea ce privește sprijinirea etapei de consolidare postconflictuală din Bosnia și
Herțegovina, prin monitorizarea implementării legislației, drepturilor omului și inițiativelor
generale de reformă. O lecție care a fost învățată în ultima decadă este că în timp ce
dezvoltarea și adoptarea legislației este dificilă, implementarea legilor, la diferite nivelu ri,
este chiar o provocare mult mai mare.
Securitatea comprehensivă, deja apreciată de către statele participante la nivelul
relațiilor regionale și stabilității, a fost aplicată în mod egal procesului intern de reconstrucție
și reabilitare postconflictuală din BiH. Cazul Bosniei și Herzegovinei, demonstrează că toate
acţiunile în OSCE sunt concepute şi realizate în dependenţă de scopul şi scenariul politic de
soluţionare a conflictului. Totodată, trebuie evidențiat faptul că toate activitățile OSCE fac
parte dintr-un complex de acţiuni din diferite domenii, paralele şi complementare. Astăzi,
activitățile Misiunii în BiH sunt tot mai diverse și complexe, ca răspuns la obiectivele tot mai
complexe de implementare a păcii și de tranziție în acest stadiu avansat [189, p. 305]. Mai
exact, activitățile OSCE în Bosnia și Herțegovina includ astăzi patru funcții majore. În
domeniul educației, OSCE are funcția de a asista țara în implementarea unui pachet de
reformă a educației care a fost adoptat în anul 2002. Scopul este de a aduce sistemul de

149
educație al țării în conformitate cu standardele Uniunii Europene, în ceea ce privește
curriculumu-ul, metodele de predare, finanțarea și managementul educației. A doua funcție a
OSCE în BiH este, democratizarea, unde Organizația are rolul de a asista Bosnia și
Herțegovina în dezvoltarea de practici democratice transparente la toate nivelurile de
guvernare, prin acordarea de asistență în vederea consolidării activității parlamentarilor, în
reforma administrației publice, în accentuarea transparenței și responsabilității, precum și în
consolidarea societății civile, în special ONG-urilor locale, încurajând participarea activă a
tinerilor. A treia funcție a Organizației în BiH este legată de dimensiunea umană, unde OSCE
lucrează în strânsă colaborare cu asociațiile naționale în domeniul drepturilor omului. De
asemenea, Misiunea OSCE asistă refugiații pentru a se reîntoarce la casele lor, și
soluționarea litigiilor lor de proprietate, și oferă sprijin și asistență în domeniul reforme i
sistemului judiciar, mai ales prin încurajarea și sprijinirea dezvoltării unei rețele de mediatori
care pot contribui la soluționarea litigiilor între persoane și instituții. Cea de -a patra funcție
majoră a OSCE este reprezentată de cooperarea în ceea ce privește securitatea. Obiectivul
acestor eforturi este de a reduce forțele militare la dimensiunea minimă și capacității
necesare pentru apărarea națională, împiedicându-le în același timp de a fi folosite, din nou,
ca un instrument pentru a rezolva conflictele interne. De asemenea, Organizația oferă
asistență forțelor armate pentru a le permite să-și îndeplinească obligațiile care le revin în
temeiul „Codului de Conduită al OSCE pentru Aspecte politico-militare ale Securității”
adoptat la Summitul de la Budapesta în anul 1994, în special controlul civil asupra armatei.
Comparând perioada cuprinsă între 1996 și 1997 cu perioada de după anul 2005, schimbările
majore care au avut loc în Bosnia și Herțegovina apar în mod evident. Dacă în perioada
fragilă de după încheierea violențelor discuțiile cu privire la un Minister al Apărării la nivel
statal, sau necesitatea schimbării constituționale erau practic de negândit, astăzi, cu toate că
aceste aspecte nu pot fi rezolvate cu ușurință, acestea pot fi discutate într-un cadru deschis.
Nu ar fi în conformitate cu realitatea așteptările conform cărora sârbii, croații și bosniacii ar
uita lupta lor lungă și încrâncenată î doar câțiva ani. De aceea, încercările OSCE de a asista
societățile sfâșiate de conflicte violente în eforturile lor de a reconstrui, este o provocare
majoră a OSCE. Împărțirea țări în două entități, una compusă aproape în întregime din sârbi,
și alta formată atât din croați și bosniaci, rămâne totuși un obstacol în calea integrării depline
a țării și capacitatea acesteia de a-și asuma întreaga responsabilitate pentru auto-guvernare.
OSCE continuă să joace un rol vital în consolidarea capacității țării de a promova un
mediu de securitate stabil și sustenabil, sprijinind înființarea de instituții, aso ciații, și procese
care vor preveni conflicte viitoare, consolidând guvernarea democratică în baza principiilor

150
statului de drept în BiH, și încurajând consolidarea sa ca o societate democratică,
multinațională și multietnică.
Mai există multe aspecte ce trebuie gestionate în BiH, OSCE făcând apel la cetățenii
și liderii din BiH pentru a lucra împreună și asigura un mediu de securitate. Astfel, deși BiH
a adresat multe din problemele umanitare imediate post-conflict, ea continuă să se confrunte
cu câteva provocări pe termen lung precum promovarea respectului pentru drepturile omului
și toleranței inter-etnice, crearea de instituții democratice, desfășurarea alegerilor, și
dezvoltarea unei mass-medii independente și pluraliste. Colaborarea dintre OSCE și BiH cu
privire la aceste aspecte trebuie să continue.
Concluzionând, Misiunea OSCE în BiH, ca cea mai mare organizație internațională
civilă în teritoriu, a fost un partener important în numeroase arii cheie: reforma apărării și a
educației, reforma sectorului de securitate, construirea democrației și a capacităților
instituționale. Abilitatea sa de a ajunge la o înțelegere deplină și apropiată în comunicarea cu
autoritățile locale la toate nivelurile și aducerea diferitelor comunități spre o încredere și
toleranță mutuală sporită, a contribuit în mod semnificativ în obținerea stabilității comune
benefice pentru toți actorii. Rolul OSCE în cazul Bosniei și Herțegovinei, a mers astfel mult
mai departe de reglementarea postconflictuală, menținându-și un rol activ și constructiv în
spațiul BiH și în etapele ulterioare. Ca una dintre cele mai mari și mai stabilite misiuni în
teren, experiența OSCE în Bosnia și Herțegovina este importantă pentru conducerea
misiunilor ulterioare ale OSCE, în ceea ce privește activitatea sa în etapa postconflictuală,
oferind oportunitatea de a învăța despre ceea ce funcționează și ceea ce nu funcționează în
inițiativele de teren în zonele sensibile postconflictuale și de tranziție. Totodată, s -a
considerat că evoluția abordării Misiunii pentru îndeplinirea mandatului său Dayton în
ultimul deceniu, a fost în multe feluri, o reflectare a evoluției activităților postconflictuale de
consolidare, și a activităților de democratizare, în termeni generali.

3.3. Concluzii la Capitolul 3

În primul rând, analiza celor patru module comportă variabile congruente care
conduc spre evidențierea unor puncte cheie, specifice abordărilor și implicit rolului OSCE,
atât în cadrele de prevenire a conflictelor, cât și în reglementarea postconflictuală. Un pr im
aspect cheie este evidențiat de importanța eforturilor OSCE de a elimina cauzele structurale
ale tensiunilor și conflictelor, ceea ce necesită angajamente normative din partea părților

151
aflate în dispută, care nu pot fi realizate prin constrângere. Ineficiența diverselor moduri
tradiționale de abordare a conflictelor, printre care se numără strategiile de constrângere, de
intimidare şi de ameninţare care au scopul de a obliga părţile implicate să renunţe la conflict,
s-a dovedit de multă vreme. Ceea ce OSCE aduce în prim plan este un rol intermediar, care
încearcă să găsească soluții și calea de mijloc pentru atenuarea tensiunilor sau rezolvarea
conflictelor, și implicit reabilitarea postconflictuală. Cu alte cuvinte, eforturile bine gândite,
îndreptate spre prevenirea şi soluţionarea conflictelor, aduc rezultatele pozitive pe termen
lung. Cu ajutorul acestora pot fi îndepărtate adevăratele cauze ale conflictului și pot fi
canalizate eforturile materiale, logistice şi umane în linii pașnice.
Operaționalizarea procedurală a celor două concepte, în perspectiva OSCE,
evidențiază astfel faptul că modelele clasice de comunicare privind ameninţarea şi
incriminarea pot fi înlocuite cu promovarea modelelor de cooperare și de înţelegere între
părțile în dispută. Misiunile OSCE, dar și alte structuri ale Organizației, cum este cazul
ÎCMN sau BDDO, se remarcă în primul rând prin promovarea dialogului și angajamentelor
în aspectele dimensiunilor politice, economice, sociale și umane.
Mai mult decât atât, trebuie remarcat faptul că rolul misiunilor OSCE nu este de a
deveni un avocat pentru statele participante în promovarea aspectelor legate de drepturile
omului și minorităților. Mai degrabă, rolul său este de a servi ca un mediator asistând
diferitele grupuri de a reconcilia diferențele în mod pașnic. În îndeplinirea acestei funcții,
OSCE a păstrat canalele de comunicare deschise între disputați și a accentuat
responsabilitățile guvernelor, pe care și le-au asumat atunci când au semnat diferitele
documente OSCE cu privire la dimensiunea umană. În acest caz, aplicarea dreptului este de
cele mai multe ori garantul existenţei durabile şi prospere a statelor independente care au
apărut în urma prăbușirii Uniunii Sovietice sau destrămării fostei Republici Federative
Iugoslavia.
De asemenea, toate cele patru cazuri subliniază și avantajele comparative ale OSCE,
care se regăsesc în dimensiunea politică, diplomatică și umanitară a securității, mai degrabă
decât în domeniul militar. Organizația se concentrează mai mult pe educație, modelare și
convingere, decât pe utilizarea forței în îndeplinirea misiunilor. Capacitățile soft și principiul
securității cooperative, fac apelul către OSCE pentru prevenirea conflictelor, soluționarea
pașnică a disputelor și reglementarea postconflictuală, ca prim instrument de intervenție
internațională.
Analiza studiilor de caz ilustrează și varietatea extinsă de funcții și activități pe care
OSCE le-a efectuat pe teritoriul statelor sale participante. Exemplele subliniază capacitatea

152
Organizației de a juca un rol flexibil și semnificativ în raport cu evoluțiile din teren. Astfel,
funcția preventivă a Organizației în Macedonia s-a extins către cadrul de soluționare a
conflictului, și ulterior către etapa de reglementare postconflictuală. Misiunea din S kopje, a
ajutat astfel la prevenirea tensiunilor şi conflictelor, dar și la creşterea transparenţei şi
independenţei sistemului judiciar, la monitorizarea alegerilor, consolidarea democraţiei şi a
statului de drept. Și cazul Republicii Moldova evidențiază varietatea extinsă a activităților
OSCE, care merge dincolo de angajamentele inițiale de reglementare postconflictuală până la
inițiative de prevenire a re-escaladării.
Abordările OSCE au întâlnit însă și propriile limite, care au restrâns în mod vizibil
capacitățile Organizației. Cele patru experiențe analizate subliniază faptul că, d e cele mai
multe ori, rolul OSCE este diminuat de natura soluțiilor schimbătoare sau de lipsa unei
viziune clare de abordare a situațiilor în cauză.
Totodată, regula consensului este influențată de interesele directe ale statelor
participante, limitând capacitatea Organizației de a răspunde în timpi reali sau de a utiliza
mecanismele necesare îmbunătățirii situațiilor de tensiune. Așa cum am subliniat în contextul
analizei, cazul Republicii Moldova ilustrează cel mai bine deficiențele consensului statelor
participante OSCE. Deficiențele abordării din Macedonia conturează, de asemenea,
necesitatea considerării tuturor aspectelor esențiale care compun cadrul internațional de
securitate contemporan, de la sfera politico-economico, până la cea economică și socială.
În concluzie, cu toate că OSCE are un profil scăzut sau puțin vizibil în arhitectura
europeană de securitate, rolul OSCE este unul foarte important. Există numeroase segmente
unde OSCE poate contribui pozitiv la prevenirea sau atenuarea cadrelor de tensiune.
Instrumentele, mecanismele și acțiunile OSCE au adus contribuții importante în de -
escaladarea tensiunilor din Ucraina și Macedonia și în reglementarea postconflictuală din
Bosnia și Herțegovina. Desigur că vechea sintagmă, nici o mărime nu se potrivește tuturor,
rămâne validă, dar, în același timp, nu poate fi negat faptul că se poate învăța din experiențe
și abordări diferite, și se poate construi pe acestea. Experiența OSCE în aceste segmente este
un avantaj semnificativ, care acordă avantaje Organizației în perspectiva viitoarelor cazuri
conflictuale. OSCE joacă un rol util prin responsabilitățile asumate în vederea menținerii
păcii în Europa.

153
 CONCLUZII GENERALE ŞI RECOMANDĂRI

Emergența noului cadru internațional de securitate, cu noile dinamici de cooperare

internațională, dar și cu un potențial crescut al noilor amenințări la adresa securității, pune
sub semnul întrebării rolul actorilor de securitate în menținerea unui cadru internațional
sigur. Ca cea mai mare organizație regională de securitate și singura instituție pan -
europeană care s-a preocupat de problemele de securitate încă din timpul Războiului Rece,
OSCE este chestionată în contextul prezentei cercetări de parametrii de prevenire a
conflictelor și de capacitatea de reglementare postconflictuală în cadrul european de
securitate.
În determinarea rolului OSCE în dinamicile aflate în analiză, cercetarea a adus
investigarea conceptelor, examinarea coordonatelor evolutive și instituționale ale
Organizației, analiza etosului sau caracteristicilor OSCE, și analiza cadrului procedural.
Atât în prevenirea conflictelor cât și în reglementarea postconflictuală, analiza a reliefat
faptul că OSCE are un rol complex, cu numeroase niveluri de referință, cu rezultate și
veleități diferite. OSCE dispune de numeroase avantaje în prevenirea și abordarea
conflictelor, dar se confruntă în același timp cu mecanisme dificile și instrumente lente,
care îngreunează procesul preventiv sau care conduc la răspunsuri întârziate în
reglementarea postconflictuală. Mai mult decât atât, cercetarea evidențiază că problemele
de securitate necesită abordări noi, acorduri internaționale și responsabilități asumate
juridic.
Analiza efectuată permite formularea unui șir de concluzii:
1. Cercetarea pune în evidență faptul că nu există explicații simple pentru cauzele
conflictelor și modul în care acestea pot escala în violențe. În aceiași măsură, instrumentele
și metodele care trebuie luate în considerare în vederea prevenirii conflictelor dar și în
reglementarea postconflictuală se îndepărtează de tiparele clasice de abordare, evidențiind
creșterea în dinamism a vieții internaționale contemporane, și necesitatea de a aborda
problemele de securitate cu mecanisme, instrumente și metode noi. Orientarea proceselor
de securitate, și focalizarea actorilor de securitate către spectre noi de abordare care nu
integrează doar componenta strict militară, ci cuprinde cadrul extins al aspectelor politice,
economice și umane, precum și utilizarea unor metode bazate pe cooperare sau mediere, și
mai puțin pe constrângere și amenințări, a devenit un aspect cheie al succesului acțiunilor
preventive sau de reglementare postconflictuală.

154
 2. Cercetarea cadrului instituțional al OSCE a evidențiat evoluția Organizației și
consolidarea unei varietăți de instrumente de acțiune orientate către dinamicile de
prevenire și soluționare a conflictelor, și de reglementare postconflictuală. De asemenea,
caracteristicile instituționale ale OSCE au evidențiat importanța acordată de OSCE celor
trei dimensiuni ale securității: trei dimensiuni ale securității: politico-militară, economică
şi de mediu, umană. Instrumentele juridice de care dispune OSCE, bazate pe cele trei
dimensiuni, pot răspunde într-o manieră viabilă noilor provocări, subliniind premisele unui
rol al OSCE în arena internațională. Misiunile OSCE, dar și alte structuri ale Organizației,
cum este cazul ÎCMN sau BIDDO, se remarcă în primul rând prin promovarea dialogului și
angajamentelor, integrând aspectele dimensiunilor politice, economice, de mediu și umane.
3. Rezultatele obținute în analiza spectrului procedural pot reprezenta un suport
viabil pentru reglementarea unor situații viitoare asemănătoare. Cu toate că operațiunil e
sunt bazate pe mandate individuale, ele împărtășesc o serie comună de caracteristici. Cu
alte cuvinte, în abordarea celor două dimensiuni, am sesizat avantajele de care se bucură
OSCE:
- în asigurarea securității, OSCE are la dispoziție un ansamblu considerabil de
angajamente, principii, norme și măsuri. Acestea principii și valori, constituie principalii
termeni de referință atunci când Organizația se ocupă cu dinamicile conflictuale din
Europa. Acest fapt este extrem de important, deoarece gestionarea conflictelor fără
principii directoare este o simplă încercare de a îngheța conflictul, care urmează să fie
mulțumit cu o încetare formală a ostilităților, dar care nu poate conduce la o soluție
durabilă. Și în cazul reglementării postconflict, principiile și valorile directoare au un rol
deosebit de important, în furnizarea de fundamente viabile pentru dezvoltarea noilor cadre
statale. Cu alte cuvinte, prin difuzarea de norme OSCE se bucură de abilitatea de a acționa
ca un constructor al unei comunități de securitate. În vederea eficientizării rolului OSCE,
este însă nevoie de o implementare mai bună, și un angajament consistent din partea
statelor participante.
- rolul OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea postconflictuală
evidențiază mai ales capacitățile normative și soft de securitate. Toate cele patru cazuri
subliniază avantajele comparative ale OSCE în dimensiunea politică, diplomatică și
umanitară a securității, mai degrabă decât în domeniul militar. Organizația se concentrează
mai mult pe educație, modelare și convingere, decât pe utilizarea forței în îndeplinirea
misiunilor. Capacitățile soft și principiul securității cooperative, fac apelul către OSCE

155
pentru prevenirea conflictelor, soluționarea pașnică a disputelor, și reglementarea
postconflictuală, ca prim instrument de intervenție internațională.
- avansarea unui model procedural bazat pe cooperare și înțelegere între părțile în
dispută, și angajamente normative din partea părților, care nu pot fi realizate prin
constrângere, intimidare sau amenințare. Acest model realizează eforturi în vederea
eliminării cauzelor structurale ale tensiunilor și conflictelor. Astfel, ceea ce OSCE aduce în
prim plan este un rol intermediar, care încearcă să găsească soluții și calea de mijloc pentru
atenuarea tensiunilor sau rezolvarea conflictelor, și implicit reabilitarea postconflictuală.
Cu alte cuvinte, eforturile bine gândite, îndreptate spre prevenirea şi soluţionarea
conflictelor, aduc rezultate pozitive pe termen lung. Cu ajutorul acestora pot fi îndepărtate
adevăratele cauze ale conflictului și pot fi canalizate eforturile materiale, logistice şi umane
în linii pașnice. Inabilitatea OSCE de a avea un rol mai coercitiv în prevenirea conflictelor,
deși percepută de obicei ca un dezavantaj structural, are în contrapondere efectul benefic de
a-i permite organizației să treacă peste dilema folosirii mijloacelor coercitive sau a
intermedierii restrictive. Astfel, prin lipsa mijloacelor de a impune respectarea
angajamentelor și a convențiilor internaționale, OSCE își poate folosi propriile instrumente
mai rapid și eficient. În acest caz, normele de drept internaţional public promovate de
OSCE joacă un rol regulator important pentru toate părţile aflate în conflict. Acest proces
susținut de acțiunile Organizației, acordă dreptului prerogativa de atenuare sau soluţionare
a conflictelor. OSCE aduce în spectrul securității internaționale o abordare iscusită a
modului în care conflictele pot fi prevăzute, prevenite și reduse, prin promovarea
dialogului și măsurilor de încredere și cooperarea între părți. Menținerea angajamentelor
depline ale statelor, în procesele de tranziție dificilă, precum și mijloace de a crește un
sentiment comun de proprietate asigură că statele implementează angajamentele stabilite, și
societăţile aflate în stare de conflict pot face astfel paşi fermi spre pace şi stabilitate.
- analiza studiilor de caz ilustrează și varietatea extinsă de funcții și activități pe
care OSCE le-a efectuat pe teritoriul statelor sale participante. Exemplele subliniază
capacitatea Organizației de a juca un rol flexibil și semnificativ în raport cu evoluțiile din
teren. Astfel, funcția preventivă a Organizației în Macedonia s-a extins către cadrul de
soluționare a conflictului, și ulterior către etapa de reglementare postconflictuală. Misiunea
din Skopje, a ajutat astfel la prevenirea tensiunilor şi conflictelor, dar și la creşterea
transparenţei şi independenţei sistemului judiciar, la monitorizarea alegerilor, consolidarea
democraţiei şi a statului de drept. Și cazul Republicii Moldova evidențiază varietatea

156
extinsă a activităților OSCE, care merge dincolo de angajamentele inițiale de reglementare
postconflictuală, până la inițiative de prevenire a re-escaladării.
4. Acțiunile OSCE marchează și inconsistențe, accentuând necesitatea de a învăța
din aceste experiențe în vederea bunei gestionări a cadrului preventiv și a spectrului de
reglementare postconflictuală:
- regula consensului, un aspect de cele mai multe ori pozitiv al experiențelor
Organizației, întâlnește și unele limite. Interesele directe ale statelor participante în cadrele
conflictuale limitează capacitatea Organizației de a răspunde în timpi reali sau de a utiliza
mecanismele necesare îmbunătățirii situațiilor de tensiune. Deficiențele consensului
statelor participante OSCE este evidențiat mai ales de cazul Republicii Moldova.
- necesitatea definirii unei metodologii coerente în vederea atingerii obiectivelor
OSCE. Definirea unei metodologii coerente în conformitate cu obiectivele mandatului și
Organizației reprezintă un punct cheie al acțiunilor OSCE. Cele patru experiențe analizate
subliniază faptul că, de cele mai multe ori, rolul OSCE este diminuat de natura soluțiilor
schimbătoare sau de lipsa unei viziune clare de abordare a situațiilor în cau ză. Schimbările
în conducerea misiunii și lipsa unei metodologii procedurale coerente, au condus de foarte
multe ori la o schimbare a stilului și a strategiei. Această deficiență a condus la importante
decalaje în evoluția situațiilor din teren, reflectate asupra rolului OSCE în prevenirea
conflictelor, dar și asupra rolului acesteia cu privire la reglementarea postconflictuală și
acțiunile necesare în vederea reabilitării. Acest aspect este vizibil în cazul implicării OSCE
în Republica Moldova unde rolul OSCE este departe de a se fi încheiat.
- OSCE se confruntă cu o vizibilitate scăzută a instrumentelor sale de lucru, a
metodelor și mecanismelor sale, fapt ce influențează într-o anumită măsură capacitatea de
acțiune a OSCE.
Cu toate că OSCE este prin definiție o organizație cu un profil scăzut, prin
focalizarea asupra activităților de prevenire a conflictelor și de reabilitare postconflictuală,
ambele fiind procese pe termen lung și invizibile, mecanismele OSCE rămân instrumente
importante aflate la dispoziția comunității internaționale în cazul conflictelor intra-statale.
OSCE, constituie astfel, una dintre organizațiile vitale pentru viitorul securității europene.
Abordarea sa asupra prevenirii, gestionării și rezolvării conflictelor, în ciuda unor
neajunsuri și ambiguități, contribuie în mod considerabil la eforturile internaționale în
conturarea unui mediu de securitate sigur.
Rezultatele cercetării subliniază faptul că există experiențe cu realizări mai puțin
evidente, dar există și experiențe pozitive clare ce pot fi aplicate în prevenirea conflictelor

157
și în reglementarea postconflictuală. Cercetarea are astfel implicații și impact asupra
cadrului aplicativ, unde capacitatea de a aplica ceea ce Organizația a învățat deja în
experiențele trecute rămâne un deziderat valabil al posibilelor cazuri viitoare. De altfel,
OSCE nu este o organizație statică, ci o activitate perpetuă în continuă desfășurare.
Structurile, principiile, actorii și instrumentele sale, sunt subiectul unui proces continuu de
învățare, adaptare și dezvoltare continuă, un proces care încorporează bazele și principiile
unei dezvoltări legale ale cadrului statelor sale participante.
Cadrul recomandărilor începe prin a sublinia:
- necesitatea augmentării coerenței la nivel procedural al OSCE. Dacă
angajamentele față de conflictul preventiv continuă să rămână ridicate, rezultatele în ceea
ce privește implementarea sa rămân amestecate. Este și cazul situațiilor postconflictuale
unde multe aspecte care țin de reabilitarea politică sau instituțio nală rămân imprecise. În
acest context, asumarea de responsabilități juridice internaționale ar crește eficiența
acțiunilor OSCE în teren.
- un alt aspect esențial necesar cadrului OSCE este reprezentat de creșterea
vizibilității externe a OSCE. Profilul său scăzut sau puțin observabil este, de cele mai
multe ori, un aspect cu efecte negative asupra potențialului Organizației. Ultimii ani atestă
o creștere a nivelul transparenței OSCE prin larga deschidere către public și prin
implementarea de platforme electronice actualizate cu privire la istoria, evoluția și
instrumentele Organizației. Aceste demersuri au accentuat, cu siguranță, profilul
Organizației, însă multe aspecte legate de cadrul procedurilor în teren ale Organizației,
rămân necunoscute pentru mediul public. Cu alte cuvinte, crearea unei conștientizări
suficiente, poate genera o mai mare voință politică, un angajament mai pronunțat al
factorilor implicați și resurse necesare, materiale și financiare, pentru a dezvolta în
continuare capacitățile Organizației.
- considerarea și împărtășirea lecțiilor învățate în experiențele trecute reprezintă
un instrument cheie în îmbunătățirea abordărilor OSCE, iar păstrarea progresului prin
instrumente și măsuri preventive bine-testate, trebuie consolidată de o dezvoltare continuă
în conformitate cu evoluțiile situațiilor în cauză.
- în vedere asigurării durabilităţii rezultatelor obţinute și augmentării
cunoștinţelor cu privire la rolul OSCE în prevenirea conflictelor și reglementarea
postconflictuală, se impune extinderea cercetării către noi cadre, prin încorporarea de noi
studii de caz privind implicarea OSCE, care ar permite mai multe informații detaliate
despre rolul OSCE în prevenirea conflictelor și în reglementarea postconflictuală. Rolul

158
OSCE nu se oprește astfel doar la exemplele studiate, ci merge spre cadre mult mai
cuprinzătoare, care nu sunt însă cuprinse de strategia curentă de cercetare. Aducerea în
actualitate a studiilor dedicate rolului OSCE, constituie un factor important atât pentru
accentuarea dezvoltării științifice a subiectului, cât și pentru desprinderea de lecții benefice
acțiunilor viitoare.
- totodată, adăugarea de construcții și variabile noi în analiza rolului OSCE în
prevenirea conflictelor și în reglementarea postconflictuală, ar putea valid a sau extinde
rezultatele cercetării prezente.

159
 BIBLIOGRAFIE
Bibliografia în limba română
1. Anghel Gabriel. Evoluţii în politica de securitate şi apărare la început de secol. În:
Moștoflei Constantin (coord.). Perspective ale Securității și Apărării în Europa. București:
Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2009, p. 100-105.
2. Antonescu Olimpiodor. Coordonate ale evoluției mondiale, între securitate și
conflictualitate. În: Constantin Moștoflei (coord.). Politici și geostrategii în gestionarea
conflictualității. Sesiunea Anuală de Comunicări Științifice cu participare internațională a
Centrului de Studii Strategice de Apărare și Securitate, 20-21 Noiembrie 2008. București:
Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2008, p. 42-52.
3. Arhiliuc Victoria. Misiunea Organizației pentru Securitate și Cooperare
Europeană (OSCE) în Republica Moldova. În: Reprezentanțele organizațiilor internaționale în
Moldova. Chișinău: CEP USM, 2008, p. 104-124.
4. Atanasiu Mirela. Evoluția Mediului de Securitate în contextul geopolitic post-
război rece. În: Constantin Moștoflei (coord.). Politici și geostrategii în gestionarea
conflictualității. Sesiunea anuală de comunicări științifice cu participare internațională a
Centrului de Studii Strategice de Apărare și Securitate, 20-21 Noiembrie 2008. București:
Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2008, p. 65-70.
5. Balaban C. Gheorghe. Securitatea şi dreptul internaţional. Provocări la început de
secol XXI. București: Editura C.H. Beck, 2006. 70 p.
6. Borcan Petru, Covatariu Cosmina. Managementul european al conflictelor
internaționale-operațiuni militare ale Uniunii Europene. În: Constantin Moștoflei (coord.).
Stabilitate și securitate regională. Sesiunea anuală de comunicări științifice cu participare
internațională, 09-10 aprilie 2009. București: Editura Universității de Apărare „Carol I”, 2009, p.
163-170.
7. Crăciun Ioan. Prevenirea conflictelor și managementul crizelor. București:
Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2006. 320 p.
8. Crețu Vasile. Drept Internațional Public. Ediția a IV-a. București: Editura
Fundației Române de Mâine, 2006. 344 p.
9. Frunzeti Teodor. Conflict și negociere în relațiile internaționale. București:
Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2011, 222 p.
10. Frunzeti Teodor, Zodian Vladimir (coord.). Lumea 2005. Enciclopedie politică și
militară (studii strategice și de securitate). București: Editura Centrului Tehnic-Editorial al
Armatei, 2005. 672 p.

160
 11. Hlihor Constantin. Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor internaționale
contemporane. București: Editura Universității de Apărare „Carol I”, 2005. 330 p.
12. Ilie Adrian Florentin. Perioada post-conflict și implicațiile ei asupra soluționării
legale și durabile a diferendelor interne și internaționale. În: Constantin Moștoflei (coord.).
Perspective ale Securității și Apărării în Europa. Sesiunea anuală de comunicări științifice cu
participare internațională, 19-20 noiembrie 2009. București: Editura Universității Naționale de
Apărare, „Carol I”, 2009, p. 11-16.
13. Istrătescu Anelis-Vanina. Legitimitatea mijloacelor pașnice și militare de
rezolvarea a crizelor contemporane. În: Constantin Mooștoflei (coord.). Perspective ale
Securității și Apărării în Europa. Sesiunea anuală de comunicări științifice cu participare
internațională, 19-20 noiembrie 2009. București: Editura Universității Naționale de Apărare,
„Carol I”, 2009, p. 348-364.
14. MAE. România și OSCE. http://www.mae.ro/node/1981 (vizitat 12.01.2017).
15. Mătășel Alina. Evoluția sistemului internațional de securitate. În: Revista
Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale, 2012, nr. 2, p. 74-90.
16. Mătășel Alina. Istoricul constituirii și funcționării OSCE. În: Tendințe
contemporane în evoluția patrimonului istoric și juridic al Republicii Moldova. Materialele
Conferinței științifice internaționale anuale a doctoranzilor și tinerilor cercetători, 2012, Vol. III,
Ediția a IV-a, p. 182-196.
17. Mătășel Alina, Chirtoacă Natalia. Etosul Organizației pentru Securitate și
Cooperare în Europa: fundamentele OSCE în prevenirea conflictelor și managementul crizelor
postconflictuale. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale,
2012, nr. 4, p. 14-24.
18. Mătășel Alina. Rolul OSCE în Europa în prevenirea conflictelor. Implicarea
OSCE în Ucraina. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale,
2013, nr. 1, p. 83-95.
19. Mătășel Alina. Misiunea OSCE în Skopje: avertizare timpurie, diplomație
preventivă și prevenirea conflictelor. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații
Internaționale, 2013, nr. 2, p. 68-75.
20. Mătășel Alina. Managementul crizelor postconflictuale: Experiența OSCE în
Bosnia și Herțegovina. În: Revista Națională de Drept, 2013, nr. 7, p. 57-60.
21. Mătășel Alina, Chirtoacă Natalia. Sistemul OSCE de prevenire a conflictelor:
mecanismele, regulile și procedurile dimensiunii umane. În: Revista Națională de Drept, 2013,
nr. 8, p. 78-81.

161
 22. Mătășel Alina. Studiu privind rolul OSCE în managementul crizelor
postconflictuale: cazul Republicii Moldova. În: Tendințe contemporane ale dezvoltării științei în
contextul valorificării opțiunii europene: Viziuni ale tinerilor cercetători. Materialele Conferinței
științifice internaționale anuale a doctoranzilor și tinerilor cercetători, 2013, Vol. I, Ediția a VII-
a, p. 227-233.
23. Mătășel Alina, Chirtoacă Natalia. Spectrul instituțional de reducere a riscurilor,
avertizare timpurie și acțiune preventivă în viziunea OSCE. În: Tendințe contemporane în
evoluția patrimonului istoric și juridic al Republicii Moldova. Materialele Conferinței științifice
internaționale anuale a doctoranzilor și tinerilor cercetători, 2014, Vol. III, Ediția a VI-a, 2014, p.
71-80.
24. Mătășel Alina. An inntegrative account of international law: OSCE in the
literature on conflict prevention. În: Probleme științifice ale modernității. Conferință Științifică
Internațională, Gori, Georgia, 13 decembrie 2014, p. 24-31.
25. Mătășel Alina. Sistemul OSCE de prevenire a conflictelor și de management al
crizelor postconflictuale: avantaje și oportunități. În: Abordări Europene în cercetare și inovare.
Conferință internațională științifico-practică, 2014, p. 71-74.
26. Misiunea permanentă a României pe lângă Organizațiile Internaționale de la
Viena. http://mpviena.mae.ro/node/1252 (vizitat 12.01.2017).
27. Neag Mihai Marcel. Posibile soluții de rezolvarea a conflictelor viitoare. În:
Constantin Mooștoflei (coord.). Politici și strategii în gestionarea conflictualității, Sesiunea
anuală de comunicări științifice cu participare internațională a Centrului de studii strategice de
apărare și securitate. 20-21 noiembrie 2008, București, Vol. 2 Raporturile dintre conflictualitate
și securitate. București: Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2008, p. 96-102.
28. Nica Noris. Previzibil și imprevizibil în apariția crizelor. În: Constantin
Mooștoflei (coord.). Politici și strategii în gestionarea conflictualității. Sesiunea anuală de
comunicări științifice cu participare internațională a Centrului de studii strategice de apărare și
securitate, 20-21 noiembrie 2008, București, Vol. 2 Raporturile dintre conflictualitate și
securitate. București: Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2008, p. 254-266.
29. Pah Petru. Principalele organizații internaționale de securitate și rolul lor în
organizarea și desfășurarea operațiilor multinaționale. În: Constantin Moștoflei (coord.). Politici
și Strategii în Gestionarea Conflictualității. Organizații și state ca actori ai securității. București:
Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2008, p. 33-47.
30. Pentilescu Ilie. Conflictualitatea de tip etnic-caracteristici și frecvență. In:
Constantin Mooștofeli (coord.). Politici și strategii în gestionarea conflictualității. Sesiunea

162
anuală de comunicări științifice cu participare internațională a Centrului de studii strategice de
apărare și securitate, 20-21 noiembrie 2008. București: Editura Universității Naționale de
Apărare „Carol I”, 2008, p. 129-139.
31. Popa Vasile, Sarcinschi Alexandra. Perspective în Evoluția Organizațiilor
Internaționale de Securitate, București: Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”,
2007. 47 p.
32. Strategia de Securitate Naţională a României. București, 2007.
http://www.mapn.ro/strategiasecuritate/strategsecuritmediul.html. (vizitat 12.01.2017).
33. Vătăman Dan. Organizații europene și euroatlantice. București: CH Beck, 2009.
704 p.

Bibliografia în limba engleză

34. Abadjian Vahram. Towards a new strategic goal: The OSCE and the dialogue of
civilizations. In: Helsinki Monitor, 2006, No. 4, p. 302-306.
35. Ackermann Alice. The idea and practice of conflict prevention. In: Journal of
Peace Research, May 2003, Vol. 40, No. 3, p. 339-347.
36. Ackermann Alice. OSCE Mechanisms and Procedures Related to Early Warning,
Conflict Prevention, and Crisis Management. In: OSCE Yearbook, 2009, Vol. 15, p. 223-231.
37. Address by Sven Alkalaj. Minister of Foreign Affairs of Bosnia and Herzegovina.
OSCE Ministerial Council. Vilnius, MC.DEL/19/11, 6 December 2011, p. 1-4.
38. Baldwin A. David. Security Studies and the End of Cold War. În: World Politics,
October 1995, Vol. 48, No. 1, p. 117-141.
39. Bailliet M. Cecilia (ed.). Introduction. In: Security: A Multidisciplinary
Normative Aproach. Netherlands: Martinus Nijhoff Publishers, 2009, p. 1-4.
40. Barash P. David, Webel Charles. Peace and conflict studies. USA: SAGE, 2002.
571 p.
41. Beale Ned, Bateman Heather. Dictionary of Law: over 8.000 terms clearly
defined. GBR: A&C Balck, 2007. 320 p.
42. Bellany Ian. Towards a Theory of International Security. In: Political Studies,
1981, Vol. 29, No. 1, p. 100-105.
43. Bercovitch Jacob, Kremenyuk Victor, Zartman I. William (eds.). The Sage
Handbook of conflict resolution. London: Sage Publications, London, 2009. 704 p.
44. Berthold Meyer. Dispute settlement procedures and crises management. In:
Michael Bothe, Natalino Ronzitti, Alan Rosas (eds.). The OSCE in the Maintenance of Peace

163
and Security: Conflict Prevention, Crises Management alnd Peaceful Settlement of Disputes. The
Hague, 1997, p. 53-81.
45. Bilgin Pinar. Individual and Societal Dimensions of Security. In: International
Studies Review, 2003, No. 5, p. 203-222.
46. Bloed Arie (ed.). From Helsinki to Vienna: Basic Documents of the Helsinki
Process. The Netherlands: Martinus Nijhoff Publishers, Brill Archive, 1990. 285 p.
47. Bloed Arie (ed.). The Challenges of Change: The Helsinki Summit of the CSCE
and its aftermath. The Netherlands: Martinus Nijhoff Publishers, 1994. 463 p.
48. Bloed Arie (ed.). The Conference on Security and Co-operation in Europe. Basic
Documents, 1993-1995. The Netherlands: Martinus Nijhoff Publishers, 1997. 901 p.
49. Bloed Arie. Early warning, conflict prevention and resolution, crises management
alnd post-conflict rehabilitation, including the use of the relevant OSCE tools. Speking note at
Annual Security Review Conference. 1-2 July 2008, Vienna Working Session III, 2 July 2008, p.
1-2.
50. Blokker Niels. International Organizations and their Members. In: International
Organizations Law Review, 2004, Vol. 1, p. 139-162.
51. Boutros-Ghali Boutros. An Agenda for Peace: Preventive Diplomacy,
Peacemaking and Peace-keeping. Report of the Secretary-General, adopted by the Summit
Meeting of the Security Council on 31 January 1992. A/47/277-S/24111. New York, 1992. 53 p.
52. Brahimi Lakhdar. State building in crises and post-conflict countries. Global
Forum on Reinventing Government Building Trust in Government. Viena: 26-29 June 2007, p.
3-20.
53. Brecher Michael. Studies in crisis behavior. USA: Transaction Publishers, 1978.
384 p.
54. Buergenthal Thomas. Copenhagen: A Democratic Manifesto. In: World Affairs,
Summer 1990, Vol. 153, No.1, p. 5-8.
55. Buergenthal Thomas. The Copenhagen Meeting: A New Public Order for Europe.
In: Human Rights Law Journal, 1990, Vol. 2, p. 213-225.
56. Brichambaut Marc Perrin. The OSCE in perspective, six years of service, six
questions and a few answers. In: Security and Human Rights, 2012, No. 1, p. 31-44.
57. Brundtland Gro Harlem. Global Insights. Global Health and International
Security. Global Governance, 2003, No. 9, p. 417-423.
58. Buzan Barry. Peace, Power and Security: Contending Concepts in the Study of
International Relations. In: Journal of Peace Research, 1984, Vol. 21, No. 2, p. 109–125.

164
 59. Buzan Barry, Oæver Ole, Wilde de Jaap. Securitatea: un nou cadru de analiză.
Cluj-Napoca: Editura CA Publishing, 2011. 306 p.
60. Carment David, Schnabel Albrecht. Introduction. In: David Carment, Albrecht
Schnabel (eds.). Conflict Prevention: Path to peace or grand illusion. New York: United Nations
University Press, 2003, p. 1-11.
61. Carr Ferguss, Calan Theresa/ Managing Conflict in the New Europe. The Role of
International Institutions. USA: Palgrave Macmillan, 2002. 240 p.
62. Cemiloglu Mustafa. A History of the Crimean Tatar National Liberation
Movement: A socio-political perspective. In: Maria Drohobycky (ed.). Crimea: Dynamics,
Challenges, and Prospects. USA: Rowman & Littlefield Publishers, 1995, p. 87-107.
63. Ceyhan Ayse, Anastassia Tsoukala/ The Securization of Migration in Western
Societies: Ambivalent Discourses and Policies. In: Alternatives, 2002, Special Issue, Vol. 27, p.
21-39.
64. Chigas Diana, McClintock Elizabeth, Kamp Christophe. Preventive Diplomacy
and the Organization for Security and Co-operation in Europe: Creating Incentives for Dialogue
and Cooperation. In: Abram Chayes, Antonia Handler Chayes (eds.). Preventing Conflict in the
Post-Communist World: Mobilizing International and Regional Organizations. Washington
D.C.: The Brookings Institution, 1996, p. 25-99.
65. Cohen Jonathan. Conflict Prevention in the OSCE: An Assessment of Capacities.
Netherlands: Netherlands Institute of International Relations `Clingendael`, 1999. 150 p.
66. Collier Paul. World Bank. Breaking the Conflict Trap: Civil War and
Development Policy. Washington D.C.: World Bank Publications, 2003. 221 p.
67. Conference on Security and Cooperation in Europe. Final Recommandations of
the Helsinki Consultations, Helsinki. 1973. http://www.osce.org/mc/40213 (vizitat 02.10.2017).
68. Conference on Security and Cooperation in Europe. Helsinki Final Act. Helsinki,
1 August 1975. http://www.osce.org/mc/39501?download=true. (vizitat 02.10.2017).
69. Conference on Security and Cooperation in Europe. Concluding Document of the
Vienna Follow-up Meeting. Human Dimension of the CSCE. Vienna 1986–1989.
http://www.fas.org/nuke/control/osce/text/VIENN89E.htm. (vizitat 12.10.2017).
70. Conference on Security and Cooperation in Europe. Concluding Document
CSCE, Copenhagen. In: World Affairs. Summer 1990, Vol. 153, No. 1, p. 28-40.
71. CSCE. Vienna Document 1990. Vienna, 1990. http://www.osce.org/fsc/41245.
(vizitat 02.10.2017).

165
 72. CSCE. Charter of Paris for a new Europe. Paris, 1990.
http://www.osce.org/mc/39516. (vizitat 03.11.2017).
73. CSCE. Document of the Moscow Meeting of the Third Conference on the Human
Dimension of the CSCE. Moscova, 1991. http://www.osce.org/odihr/elections/14310. (vizitat
02.10.2017).
74. CSCE. Report of the CSCE Meeting of Experts on Peaceful Settlement of
Disputes. Valletta, 1991. http://www.osce.org/secretariat/30115. (vizitat 02.10.2017).
75. CSCE. First Meeting of the Council. Summary of Conclusion. Berlin, 1991.
http://www.osce.org/mc/40234. (vizitat 03.11.2017).
76. CSCE. Decision on Peaceful Settlement of Disputes. Third Meeting of the
Council, Stockholm, 1992. http://www.osce.org/mc/40342. (vizitat 20.01.2017).
77. CSCE. Helsinki Document 1992. Challenges of Change. Helsinki Summit, 1992.
http://www.osce.org/mc/39530?download=true. (vizitat 20.01.2017).
78. CSCE. CSCE and the New Europe - Our Security is Indivisible Decisions of the
Rome Council Meeting. Fourth Meeting of the Council. Rome, 1993, Annex A.
http://www.osce.org/mc/40401. (vizitat 06.01.2017).
79. CSCE. Budapest Document 1994. Towards a Genuine Partnership in a New Era.
Budapest, 5-6 December 1994. http://www.osce.org/mc/39554?download=true (vizitat
02.11.2017).
80. CSCE. Budapest Declaration. Towards a Genuine Partnership in a New Era-
Budapest Decisions. Strenghtening the CSCE. Budapest, 21 December 1994.
http://www1.umn.edu/humanrts/osce/new/Budapest-Decisions.html. (vizitat 02.11.2017)
81. CSCE. CSCE Mission to the Republic of Moldova. CSCE/19-CSO/Journal No. 3,
February 1993. http://www.osce.org/moldova/41137. (vizitat 02.11.2017).
82. CSCE. Report No. 13 by the CSCE Mission to Moldova. 13 November 1993.
http://www.osce.org/moldova/42307. (vizitat 02.11.2017).
83. CSCE Council. First Meeting of the Council. Summary of Conclusions. Berlin,
19-20 June 1991. http://www.osce.org/mc/40234. (vizitat 02.11.2017).
84. CSCE. Permanent Committe. Vienna 26 May 1994. In: Arie Bloed (ed.). The
Conference on Security and Co-operation in Europe. Basic Documents, 1993-1995. The
Netherlands: Kluwer Law International, 1997, p. 351-353.
85. CSCE Peermanent Comitte. Decision, (Journal No. 31, 25 august 1994). In: Arie
Bloed (ed.). The Conference on Security and Co-operation in Europe. Basic Documents, 1993-
1995. The Netherlands: Kluwer Law International, 1997, p. 363-367.

166
 86. Conflict Prevention Centre. Survey of OSCE Long-Term Missions and Other
OSCE Field Activities. Vienna 13 May 2003. http://www.osce.org/secretariat/29608 (vizitat
02.06.2017).
87. Coser A. Lewis. Functions of social conflict. Florence: Routledge, 1998. 188 p.
88. CSO Statement. 27 CSO Meeting 15 June 1994. Political situation in Crimea,
Ukraine. In: Arie Bloed (ed.). The Conference on Security and Co-operation in Europe. Basic
Documents, 1993-1995. The Netherlads: Kluwer Law International, 1997, p. 292-294.
89. Danelski J. David. Law and conflict resolution: An introduction. In: Journal of
Conflict Research, March 1967, Vol. 11, No. 1, p. 1-8.
90. Davy Richard. Helsinki Myths: setting the reccord straight on the Final Act of the
CSCE 1975. In: Cold War History, February 2009, Vol. 9, No. 1, p. 1-22.
91. Donaldson H. Robert, Nogee L. Joseph. The Foreign Policy of Russia-Changing
Systems, Enduring Interests. New York: M. E. Sharpe, 2002. 419 p.
92. Dufour Jean-Louis. Les crises internationales de Pékin (1900) à Bagdad (2004).
Editions Complexe, 2004. 325 p.
93. Duroselle Jean-Baptiste. La nature des conflicts internationaux. In: Revue
française de science politique, 1964, Vol. 14, No. 2, p. 295-308.
94. Eviodieva M. Marianna. OSCE: The Military-Political Dimension, Status, Trends.
In: International Affairs: A Russian Journal of World Politics, Diplomacy & International
Relations, 2011, Vol. 57, Issue 1, p. 58-71.
95. Fischer Thomas. A mustard seed grew into a bushy tree. The Finnish CSCE
initiative of 5 May 1969. In: Cold War History, May 2009, Vol. 9, No. 2, p. 177-201.
96. Flynn Gregory, Farrell Henry. Piecing Together the Democratic Peace: The
CSCE, Norms, and the 'Construction' of Security in Post-Cold War Europe. In: International
Organization, 1999, Vol. 53, No. 3, p. 505-535.
97. Freire Raquel Maria. Conflict and Security in the former Soviet Union. The role
of the OSCE. Great Britain: Ashgate Publishing Ltd., 2003. 280 p.
98. Fry John. The Helsinki Process: Negotiating Security and Cooperation in Europe.
Washington D.C.: National Defense University Press, 1993. 411 p.
99. Galbreath J. David. The Organization for Security and Co-operation in Europe.
USA: Routledge, 2007. 158 p.
100.
Galtung Johan. Violence, Peace, and Peace Research. In: Journal of Peace
Research, September 1969, Vol. 6, No. 3, p. 167–192.

167
 101. Galtung Johan. Peace by peaceful means: peace and conflict, development and
civilization. London: Sage, 1996. 280 p.
102. Galtung Johan. Violence, War, and Their Impact: On Visible and Invisible Effects
of Violence. Polylog: Forum for Intercultural Philosophy 5, 2004. http://them.polylog.org/5/fgj-
en.htm. (vizitat 02.12.2017).
103. George Bruce, McGee Anthony. The OSCE`s aproach to conflict and post-
conflict rehabilitation. In: David T. Mason, James D. Meernik (eds.). Conflict Prevention and
Peacebuilding in Post-War societies. Sustaining the peace. USA: Routledge, 2006, p. 81-104.
104. Ghebali Victor-Yves. Preventive diplomacy as visted from the OSCE. In: Victor-
Yves Ghebali, Daniel Warner (eds.). The OSCE and preventive diplomacy. Geneva: PSIO
Occasional Paper. 1999, Number 1.
105. Gheorghiu Valeriu. Moldova on the Way to the European Union: Distance
Covered and Next Steps to Be Done. In: Moldova and EU, February 2005, p. 191-202.
106. Glaser L. Charles. The Security Dilemma Revisite. In: World Politics, October
1997, Vol. 50, No. 1, p. 171-201.
107. Gnesotto Nicole, Grevi Giovanni. The New Global Puzzle: What World for EU in
2025? Paris: European Institute for Security Studies, 2006. 250 p.
108. Herrero Jose Luis. Building state institutions. In: Gerd Junne, Willemijn Verkoren
(eds.). Postconflict development: Meeting new challenges. USA: Lynne Reiner Publisher, 2005,
p. 43-58.
109. Herz H. John. Idealist Internationalism and the Security Dilemma. In: World
Politics, January 1950, Vol. 2, No. 2, p. 157–180.
110. Herz H. John. Political Realism and Political Idealism: A Study in Theories and
Realities. Chicago: The University of Chicago Press, 1964. 275 p.
111. Hill William. Making Istanbul a Reality: Moldova, Russia, and Withdrawal from
Transdniestr. In: Helsinki Monitor, 2002, No. 2, p. 129-145.
112. Hopmann P. Terrence. Managing conflict in post-war Eurasia: The role of the
OSCE in Europe's security 'architecture. In: International Politics, 2003, Vol. 40, p. 75-100.
113. International Peace Research Institute Oslo. Conflicts in the OSCE area. Norway:
15 July 2004. 153 p.
114. Jentleson W. Bruce, (ed.). Oportunities Missed, Oportunities Seized: Preventive
Diplomacy in the Post-Cold War World. USA: Rowman & Littlefield, 2000. 431 p.
115. Jervis Robert. Cooperation under the Security Dilemma. In: World Politics,
January 1978, Vol. 30, No. 2, p. 167–214.

168
 116. Jervis Robert. Dilemmas About Security Dilemmas. In: Security Studies, August
2011, Vol. 20, No. 3, p. 416-423.
117. Johnson G. Allan. The Blackwell Dictionary of Sociology: A user`s guide to
sociological language. Second edition. USA/UK: Blackwell Publishers, 2000. 413 p.
118. Junne Gerd, Verkoren Willemijn (eds.). Postconflict development: Meeting new
challenges. USA: Lynne Reiner Publishers, 2005. 371 p.
119. Keen David. War and Peace: What’s the Difference. In: Adekeye Adebajo,
Chandra Lekha Sriram (eds.). Managing Armed Conflicts in the 21st Century. London: Frank
Cass, 2001, p. 1-36.
120. Kemp A. Walter. Making Sense of the CSCE. Paper presented at Federal Trust
Discussion Paper. London, April 1994, p. 1-12.
121. Kemp A. Walter. Ever heard of the OSCE?. In: Helsinki Monitor, 1999, Vol. 10,
No. 1, p. 37-42.
122. Kemp A. Walter, Dennis Sammut. Rethinking the OSCE: European Security after
Budapest. Confidence building matters. London, VERTIC, March 1995, No. 5, p. 1 - 13.
123. Kemp A. Walter. The Business of Ethnic Conflict. In: Security Dialogue, March
2004, Vol. 35, No. 1, p. 43-59.
124. Keynote Speech by Max van der Stoel, to the CSCE Seminar on Early Warning
and Preventive Diplomacy. Warsaw, 19-21 January 1994. In: CSCE/ODIHR Bulletin, Spring-
Summer 1994, Vol. 2, No. 2, p. 7-13.
125. Koehler Kateryna. European Foreign Policy After Lisbon: Strenghting the EU as
an International Actor. In: Caucasian Review of International Affairs, 2010, Vol. 4, p. 57-72.
126. Lachman A. Judith. A theory of conflict. Cambridge: MIT Libraries, 1988. 70 p.
127. Lahelma Timo. The OSCE's role in conflict prevention: The case of Estonia. In:
Helsinki Monitor, 1999, Vol. 10, No. 2, p. 19-38.
128. Leatherman Janie, DeMars William, Väyrynen, Raimo. Breaking the Cycles of
Violence: Conflict prevention in intra-state crises. USA: Kumarian Press, 1999. 257 p.
129. Lederach Paul John. Building Peace: Sustainable reconciliation in divided
societies. US: Institute of Peace Press, 1997. 197 p.
130. Letter from the Minister for Foreign Affairs of Ukraine to the HCNM. 7 June
1994. http://www.cilevics.eu/minelres/count/ukraine/940607a.htm. (vizitat 12.01.2017).
131. LeVine A. Robert. Anthropology and the study of conflict: An introduction. In:
Journal of Conflict Resolution, March 1961, Vol. 5, No. 1, p. 3-15.

169
 132. Lund S. Michael. Conflict Prevention: Theory in pursuit of policy and practice.
In: Jacob Bercovitch, Victor Kremenyuk, I. William Zartman (eds.). The Sage Handbook of
conflict resolution. London: Sage Publications, 2008, p. 287-321.
133. Lynch Dov. Engaging Eurasia’s Separatist States: unresolved conflicts and de
facto states. Washington: United States Institute of Peace, 2004. 170 p.
134. Mack W. Raymond, Snyder C. Richard. The analysis of social conflict-toward an
overview and synthesis. In: Journal of Conflict Resolution, 1957, Vol. 1, No. 2, p. 212-248.
135. Makko Aryo. Multilateralism and the Shaping of an active foreign policy. Sweden
during the preparatory phase of the CSCE. In: Scandinavian Journal of History, September 2010,
Vol. 35, No. 3, p. 310-329.
136. Manning Carrie. The Limits of Electoral Engineering. In: Journal of Democracy,
July, 2003, Vol. 14, No. 3, p. 45-59.
137. Mucchielli Laurent. A Review of the Most Important Riot in the history of French
Contemporary Society. In: Journal of Ethnic and Migration Studies, Autumn 2005, Vol. 35, No.
5, p. 731-751.
138. Muggah Robert (ed.). Security and Post-conflict reconstruction: Dealing with
fighters in the aftermath of a war. USA: Routledge, Artificial Intelligence Series, 2009. 300 р.
139. Mychajlyszyn Natalie. The OSCE in Crimea. In: Helsinki Monitor, 1998, Vol. 9,
No. 4, p. 30-43.
140. Mychajlyszyn Natalie (ed.). Twisting Arms and Flexing Muscles Humanitarian
Intervention and Peacebuilding in Perspective. USA: Ashgate, 2005. 151 p.
141. Møller Bjorn. Common security and non-offensive defence as guidlines for
deffence planning and arm control. In: The International Journal of Peace Studies, July 1996,
Vol. 1, No. 2, р. 47-66.
142. Nye S. Jospeh Jr., Lynn-Jones M. Sean. International Security Studies: A Report
of a Conference on the State of the Field. In: International Security, Spring 1988, Vol. 12, No. 4,
p. 5-27.
143. Office for Democratic Institutions and Human Rights/OSCE. List of Experts for
the Human Dimension Mechanism Apointed by OSCE Partticipating States. Czech Republic,
May 2011. http://www.osce.org/odihr/20062 (vizitat 17.02.2017).
144. Organization for Security and Cooperation in Europe. Decisions of the Budapest
Ministerial Council Meeting. Fifth Meeting of the Ministerial Council, Budapest, 8 December
1995. http://www.osce.org/mc/40409 (vizitat 12.01.2017).

170
 145. OSCE. 76th Plenary meeting, Permanent Council Journal, No. 76, 27 June 1996,
Decision No. 131. http://www.osce.org/pc/20484 (vizitat 12.01.2017).
146. OSCE. Rules of the Court of Conciliation and Arbitration within the OSCE. 1
February 1997. http://www.osce.org/cca/40108 (vizitat 23.01.2017).
147. OSCE. Decisions of the Copenhagen Ministerial Council Meeting. Reports to the
Copenhagen Ministerial Council Meeting. Sixth Meeting of the Ministerial Council, 18-19
December 1997, Copenhagen (MC.DOC/1/9716 March 1998). http://www.osce.org/mc/40427
(vizitat 11.09.2017).
148. OSCE. Charter for European Security (Operational Document-the Platform for
Cooperative Security). Istanbul, November 1999. http://www.osce.org/mc/17502 (vizitat
12.01.2017).
149. OSCE. Istanbul Document, Istanbul Summit, 18 November 1999.
http://www.osce.org/mc/39569?download=true (vizitat 11.01.2017).
150. OSCE. OSCE Annual Report 2001 on OSCE Activities (1 November - 31
October 2001). Vienna, 2001.
151. OSCE. Statement by the Ministerial Council. MC(10).JOUR/2, 7 December 2002,
Porto. http://www.osce.org/mc/40521 (vizitat 11.01.2017).
152. OSCE. List showing signatures and ratifications or accessions with respect to the
Convention on Conciliation and Arbitration within the OSCE. 26 June 2003.
http://www.osce.org/cca/40119 (vizitat 11.01.2017).
153. OSCE. OSCE Strategy to Address Threats to Security and Stability in the
Twenty-First Century. Eleveenth Meeting of the Ministerial Council 1 and 2 December 2003,
Masstricht. http://www.osce.org/mc/40533 (vizitat 11.01.2017).
154. OSCE. Proposals and Recommendations of the mediators of the OSCE, the
Russian Federation, Ukraine, with regard to the Transdniestrian sttlement. CIO.GAL/11/04, 13
February 2004. http://www.osce.org/moldova/23585 (vizitat 09.01.2017).
155. OSCE. OSCE Trial Monitoring Report on the Implementation of the New
Criminal Procedure Code in the Courts of Bosnia and Herzegovina. December 2004.
http://www.oscebih.org/documents/osce_bih_doc_2010122310535111eng.pdf (vizitat
11.01.2017).
156. OSCE. Common Purpose: Towards a More effective OSCE. Final Report and
Recommandations of the Panel of Eminent Persons. On strengthening the effectivness of the
OSCE, 25 June 2005. http://www.osce.org/cio/15805. (vizitat 11.01.2017).

171
 157. OSCE. OSCE contributions to the Alliance of Civilization. Vienna, 26 June 2006.
http://www.osce.org/secretariat/19706 (vizitat 19.01.2017).
158. OSCE. Rules of procedure of the Organization for Security and Cooperation in
Europe. Brussels, November 2006. 25 p.
159. OSCE. OSCE Handbook. Vienna: OSCE Press and Public Information Section,
2007. 118 p.
160. OSCE. Corfu informal meeting of OSCE Foreign Ministers on the future of
European security Chair`s concluding statement to the press. Concluding Statement to the Press
by the OSCE Chairperson-in-Office, Greek Foreign Minister Dora Bakoyannis, 28 June 2009.
http://www.osce.org/cio/37803 (vizitat 12.01.2017).
161. OSCE. The indivisibility of Euro-Atlantic security. Speech by OSCE Secretary
General Marc Perrin de Brichambaut at the 18th Partnership for Peace Research Seminar,
Vienna Diplomatic Academy, 4 February 2010. http://www.osce.org/sg/41452 (vizitat
12.01.2017).
162. OSCE. Astana Commemorative Declaration. Towards a Security Community.
Astana Summit, 2010. http://summit2010.osce.org/sites/default/files/documents/444.pdf (vizitat
12.01.2017).
163. OSCE. Strengthening Local Ownership of Non-Military Confidence-Building
Measures (CBMs). 28 April 2011. http://www.osce.org/cpc/77263 (vizitat 12.01.2017).
164. OSCE. What is OSCE? Factsheet. Viena, 2011.
http://www.osce.org/secretariat/35775 (vizitat 29.01.2017).
165. OSCE. OSCE Mechanisms and Procedures. Vienna: Sebastian Traxl, 2011. 176 p.
166. OSCE. Joint Meeting of the Forum for Security Co-operation and the Permanent
Council. 4 March 2014. http://www.osce.org/fsc/117149?download=true (vizitat 29.01.2017).
167. OSCE. OSCE to send military and civilian personnel to Ukraine. 5 March 2014.
http://www.osce.org/sg/116093 (vizitat 29.01.2017).
168. OSCE. Personal Envoy Guldimann says situation in Crimea calm but very tense.
6 March 2014. http://www.osce.org/cio/116181 (vizitat 29.01.2017).
169. OSCE. OSCE Chair says Crimean referendum in its current form is illegal and
calls for alternative ways to address the Crimean issue, 11 March 2014.
http://www.osce.org/cio/116313 (vizitat 29.01.2017).
170. OSCE/ODIHR. Presidential and Early Parliamentary Elections, 13 April and 27
April 2014. http://www.osce.org/odihr/elections/fyrom/116243 (vizitat 29.01.2017).

172
 171. OSCE. OSCE Head in Moldova meets US senators, discusses OSCE role in
Transdniestrian settlement process. 17 April 2014. http://www.osce.org/moldova/117825 (vizitat
29.01.2017).
172. OSCE Mission to Bosnia and Herzegovina. OSCE invites political parties to sign
Gender Equality Pledge ahead of 2014 elections in Bosnia and Herzegovina 09.05.2014.
http://www.oscebih.org/News.aspx?newsid=2003&lang=EN (vizitat 29.01.2017).
173. OSCE Mission to Bosnia and Herzegovina. Severe flooding in Bosnia and
Herzegovina, Serbia and Croatia left over hundreds of thousands of people roofless.
http://www.oscebih.org/News.aspx?newsid=2008&lang=EN (vizitat 25.02.2017).
174. OSCE. OSCE public debate on political pluralism held in Balti in northern
Moldova. 21 May 2014. http://www.osce.org/moldova/118799 (vizitat 25.02.2017).
175. OSCE. OSCE Special Representative visits Chisinau, Tiraspol, ahead of
Transdniestrian settlement talks. 21 May 2014. http://www.osce.org/cio/118816 (vizitat
25.02.2017).
176. OSCE. Transdniestrian settlement talks sending positive signal, says OSCE
Special Representative. 6 June 2014. http://www.osce.org/cio/119592 (vizitat 25.02.2017).
177. OSCE. Confidence building between Transdniestria and Moldova discussed at
OSCE conference in Germany. 11 June 2014. http://www.osce.org/cio/119691 (vizitat
02.08.2017).
178. OSCE. OSCE Special Monitoring Mission to Ukraine.
http://www.osce.org/ukraine-smm (vizitat 25.02.2017).
179. OSCE Project Co-ordinator in Ukraine, Factsheet.
http://www.osce.org/ukraine/35795 (vizitat 08.01.2017).
180. OSCE. The Secretariat. Background Brief. OSCE Activities and Advantages in
the Field of Post-Conflict Rehabilitation. SEC.GAL/76/11, 28 April 2011.
http://www.osce.org/cpc/77265 (vizitat 29.01.2017).
181. OSCE. The Secretary General. Annual Report 1996 on OSCE Activities. Vienna.
http://www.osce.org/secretariat/14557?download=true (vizitat 29.01.2017).
182. Ozhiganoz Edward. The Republic of Moldova: Transdniestr and the 14th Army.
In: Alexei Arbatov, Abram Chayes, Antonia Handler Chayes, Lara Olson (eds). Managing
Conflict in the Former Soviet Union: Russian and American Perspectives. Cambridge: MA: MIS
Press, 1997, p. 83-136.

173
 183. Özçelik Sezai. The preventive diplomacy, conflict prevention and ethnic conflicts
in the Black Sea Region: The Case of the Crimean Tatars. In: Uluslararasi Hukuk ve Politika,
2005, No. 4, p. 102-123.
184. Packer John. Autonomy wihtin the OSCE: The Case of Crimea. In: Markku Suksi
(ed.). Autonomy: Aplications and Implications. The Hague: Kluwer Law International, 1998.
370 p.
185. Pavlyuk Oleksandr. The Platform for Co-operative Security: Ten Years of Co-
operation. In: Institute for Peace Research and Security Policy at the University of
Hamburg/IFSH (ed.). Yearbook on the Organization for Security and Cooperation in Europe,
2009, Vol. 15, p. 343-359.
186. Peck Connie. The United Nations as a Dispute Settlement System: Improving
mechanisms for the prevention and resolution of conflict. Boston: Kluwer Law International,
UNITAR, 1996. 301 p.
187. Penikainen Merja. The role of the human dimension of the OSCE in conflict
prevention and crises management. In: Michael Bothe, Natalino Ronzitti, Alan Rosas (eds.). The
OSCE in the Maintenance of Peace and Security: Conflict Prevention, Crises Management alnd
Peaceful Settlement of Disputes. The Hague, 1997, p. 83-122.
188. Perry Valery. Reading, Writing and Reconciliation: Educational Reform in
Bosnia and Herzegovina. In: ECMI Working Paper, No. 18, September 2003, p. 1-100.
189. Perry Valery. A decade of the Dayton Agreement and the OSCE Mission to
Bosnia and Herzegovina: Reflections and prospects. In: Helsinki Monitor, 2005, no. 4, p. 297-
309.
190. Perry Valery. Ethnic Democracy in Bosnia and Herzegovina: Containing the
Spectre? In: Sammy Smooha and Priit Jarve (eds.). The Fate of Ethnic Democracy in post-
Communist Europe. Open Society Institute Local Government and Public Service Reform
Initiative, 2005, p. 209-239.
191. Petersen Niels. Towards a European Security Model for the 21st Century. In:
NATO Review, 1997, Vol. 45, no. 6, p. 4-7.
192. Petersen Niels, Brandstetter Maria. Crimea’s past catches up with its present:
Protecting people from explosive remnants of war. In: OSCE Magazine, 2010, no. 1, p. 20-24.
193. Pondy R. Louis. Organizational conflict: concepts and models. In: Administrative
Science Quarterly, September 1967, Vol. 12, no. 2, p. 296-320.
194. Prsa Maria. The OSCE Mission to Bosnia and Herzegovina. In: OSCE Yearbook,
2002, p. 151-166.

174
 195. Ramsbotham Oliver, Woodhouse Tom, Miall Hugh. Contemporary conflict
resolution. Third edition. UK: Polity, 2011. 480 p.
196. Remler Philip. Confidence-building measures in the Transdniestria. Presentation
for the OSCE Chairmanship Workshop on Post-Conflict Rehabilitation: Stabilization,
Reconstruction and Peacebuilding, Working Session 2, PC.FR/11/11, 4 May 2011, p. 1-5.
197. Rhodes Aaron. The OSCE Human Dimension at a crossroads. In: Helsinki
Monitor: Security and Human Rights, 2007, No. 4, p. 275-277.
198. Romano Angela. Détente, Entente, or Linkage? The Helsinki Conference on
Security and Cooperation in Europe in U.S. relations with the Soviet Union. In: Diplomatic
History, September 2009, Vol. 33, No. 4, p. 703-723.
199. Romer Jean-Cristophe. Detente et Rideau de Fer. Paris: Publication de la
Sorbonne, 1984. 177 p.
200. Roper D. Steven. Regionalism in Moldova: The Case of Transdniestr and
Gagauzia. Paper for the Political Studies Association-UK 50th Annual Conference, London, 10-
13 April 2000, p. 1-17.
201. Rosas Allan, Lahelma Timo. OSCE Long-Term Missions. In: Michael Bothe,
Natalino Ronzitti, Allan Rosas (eds.). The OSCE in the maintenance of peace and security.
Conflict prevention, crisis management alnd peaceful settlment of disputes, USA: Kluwer Law
International, 1997, p. 167-191.
202. Russian Draft Memorandum on the basic principles of the state structure of a
united state in Moldova (Kozak Memorandum).
http://eurojournal.org/comments.php?id=P107_0_1_0_C (vizitat 29.10.2017).
203. Schmid P. Alex. Thesaurus and Glossary of early warning and conflict prevention
terms (Abbidged version). London: Synthesis Foundation, 1998. 83 p.
204. Schmidt M. Stuart, Kochan A. Thomas. Conflict: toward conceptual clarity. In:
Administrative Science Quarterly, September 1972, Vol. 17, No. 3, p. 359-370.
205. Schnabel Albrecht. Operationalizing Conflict Prevention: Oportunities and
Challenges for Regional and Subregional Organizations. In: International Peace Academy.
Sharing Best Practices on Conflict Prevention: The UN, Regional and Subregional
Organizations, National and Local Actors. IPA Policy Report, Paper presented at International
Peace Academy Workshop. New York, 2002, p. 7-10.
206. Solana Javier. A Secure Europe in a Better World. The European Security
Strategy. European Council. 12 December 2003, Brussels.
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/78367.pdf (vizitat 09.01.2017).

175
 207. Spinne Maximillian. Civil war and ethnic conflict in post-soviet Moldova – the
cases of Gaugazia and Transnistria compared. Reseach Paper. Germany: GRIN Verlag, 2003.
267 p.
208. Stockholm International Peace Research Institute. SIPRI Yearbook 2005:
armaments, disarmament and internationa security. Great Britain: Oxford University Press, 2005.
852 p.
209. Sutter N. Patricia. Crimean NGO starts them young: Building bridges in a multi-
ethnic neighbourhood. In: OSCE Magazine, 2010, No. 1, p. 27-29.
210. Swedish Ministry for Foreign Affairs. Preventing Violent Conflict: Swedish
Policy for the 21st Century. Stockholm: Graphium Norstedts Tryckeri AB, May 2001. 83 p.
211. The General Framework Agreement for Peace in Bosnia and Herzegovina. Anexa
7. http://www.ohr.int/dpa/default.asp?content_id=375 (vizitat 19.03.2017).
212. The Independent Commission on Disarmament and Security Issues. Common
Security: a blueprint for survival. New York: Simon and Schuster, 1982. 202 p.
213. Thompson Mark. Slovenia, Croatia, Bosnia and Herzegovina, Macedonia
(FYROM) and Kosovo International Assitance to Media. Vienna, 2000, p. 1-95.
214. Treaty on Conventional Armed Forces in Europe.
http://www.osce.org/library/14087 (vizitat 16.03.2017).
215. United Nations, Charter of the United Nations and Statute of the International
Court of Justice. San Francisco, 1945. http://www.un.org/en/charter-united-nations/ (vizitat
16.03.2017).
216. United Nations. Annual Report of the Secretary-General on the Work of the
Organization. 16 June 1960-15 June 1961, Supplement No. 1 (A/4800). United Nations: New
York, 1961. viii + 181 p.
217. United Nations. United Nations Conference on Environment & Development.
Agenda 21. Rio de Janeiro, Brazil, 3 to 14 June 1992.
http://www.un.org/esa/sustdev/documents/agenda21/english/Agenda21.pdf. (vizitat 16.12.2017).
218. United Nations Department of Economic and Social Affairs and United Nations
Development Programme. The challenges of restoring governance in crisis and post-conflict
countries. 7th Global Forum on Reinventing Government. Building trust in government. Vienna:
26-29 June 2007.
219. UN Security Council Resolution 795 (1992). 11 decembrie 1992.
http://www.unhcr.org/refworld/category,LEGAL,,,MKD,3b00f16714,0.html (vizitat
18.05.2017).

176
 220. UNSC Resolution 1058 (1996). 30 mai 1996.
http://www.nato.int/ifor/un/u960530b.htm. (vizitat 16.01.2017).
221. United States Mission to the OSCE - Ambassador Daniel B. Baer. Statement on
Recent Protests in Bosnia and Herzegovina. 21.02.2014.
http://iipdigital.usembassy.gov/st/english/texttrans/2014/02/20140221293788.html#ixzz34k2gPo
Us (vizitat 16.01.2017).
222. United States Mission to the OSCE - Ambassador Daniel B. Baer. Response to
Report of Head of OSCE Mission in Bosnia and Herzegovina. Ambassador Fletcher Burton.
http://iipdigital.usembassy.gov/st/english/texttrans/2014/05/20140508298989.html#axzz34SO7V
3og (vizitat 16.01.2017).
223. Vahl Marius, Emerson, Michael. Moldova and the Transdniestrian Conflict. In:
Journal on Ethnopolitics and Minority Issues in Europe, 2004, No. 1, p. 1-29.
224. Vilhelm Aubert. Competition and disensus: Two types of conflict and conflict
resolution. In: Journal of Conflict Resolution, March 1963, Vol. 7, No. 1, p. 26-42.
225. Wallensteen Peter. Reassessing Recent Conflicts: Direct versus Structural
Prevention. In: Osler Hampson, David Malone (eds.). From reaction to conflict prevention:
Oportunities for the UN System. USA: Lynne Rienner Publishers, 2002, p. 213-228.
226. Walraven van Klaas (ed.). Early warning and conflict prevention: limitations and
possibilities. In: Law Special Series, The Netherlands: Martinus Nijhoff Publishers, 1998, Vol.
39. 204 p.
227. Walt M. Stephen. The Renaissance of Security Studies. In: International Studies
Quarterly, June 1991, Vol. 35, No. 2, p. 211-239.
228. Williams G. Brian. A Cornunity Reimagined: The Role of „Homeland” in the
Forging of National Identity: The Case of the Crimean Tatars. In: Journal of Muslim Minority
Affairs, 1997, Vol. 17, No. 2, p. 225-252.
229. Walt M. Stephen. The Renaissance of Security Studies. In: International Studies
Quarterly, June 1991, Vol. 35, No. 2, p. 211-239.
230. Walt M. Stephen. The Origins of Alliance. Ithaca Cornell University Press: [Ann
Arbor, Michigan] [ProQuest] 2013. 336 p.
231. Wohlfeld Monika. The OSCE as a Primary Instrument of Conflict Prevention in
Europe: Achievments and Limitations of the OSCE's Preventive Action. In: Andreas Wenger,
Gregory Rowling, Silvia Azzouzi, Jennifer Alic-Tracy, Rashunda Tramble. Conference
Proceedings, 7th International Security Forum, Centre for Security Studies. ETH Zurich, April
2007, p. 20-25.

177
 232. Wolfers Arnold. National Security as a Ambigous Symbol. In: Political Science
Quarterly, December 1952, Vol. 67, No. 4, p. 481-502.
233. World Bank. Global Monitoring Report. Policies and Actions for achieving the
Millenium Development Goals and Related Outcames. Washington D.C., 2004. 228 p.
234. Wróbel Jacek. Armed Conflicts in the Post-Soviet Region.Present Situation.
Prospects for Settlement. Consequences – Transnistria. In: CES Studies, Warsaw, 2003, No. 9, p.
11-15.
235. Qarayev Tabriz. Relațiile României cu statele din Caucazul de Sud. București:
Editura Topform, 2014. 203 p.
236. Zaagman Rob. OSCE conflict prevention and the economic and environmental
dimension. In: Helsinki Monitor, 1999, No. 4, p. 40-48.
237. Zellner Wolfgang. Interview with Ambassador Wilhelm Höynck. Former
Secretary General of the OSCE. In: Helsinki Monitor: Security and Human Rights, 2007, No. 4,
p. 271-274.

178
 ANEXE
Anexa 1

Decalogul de la Helsinki

1. Egalitatea suverana, respectarea drepturilor esentiale legate de suveranitate

2. Abtinerea de la amenintarea cu folosirea fortei sau de la folosirea fortei
3. Inviolabilitatea frontierelor
4. Integritatea teritoriala a statelor
5. Solutionarea pe cale pasnica a diferendelor
6. Neinterventia in treburile interne
7. Respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, inclusiv
libertatea de constiinta, religie sau credinta
8. Egalitatea popoarelor si dreptul lor la auto-determinare
9. Cooperarea intre state

Sursa: CSCE. Final Act. Helsinki 1975.

https://www.osce.org/mc/39501?download=true (vizitat 24.11.2017).

179
 Anexa 2

The OSCE Mission to Ukraine

The Mission became operational on 24 November 1994 until 30 April 1999.
Basic decisions
Establishment: 27th CSO Meeting, 15 June 1994, Journal No. 3, Decision (c)
Terms of Reference: Permanent Committee, 25 August 1994, Journal No. 31, annex
Tasks
According to the CSO Decision of 15 June 1994 on the sending of CSCE experts on
constitutional and economic matters to Ukraine, the Mission was established with the task, inter
alia, of supporting the work of the aforementioned experts and reporting on the situation in the
Crimea*
* The three experts made their first visit to Ukraine from 9 - 14 August 1994; other
visits followed.
According to the Permanent Committee Decision of 25 August 1994, the initial tasks of
the Mission included:
 establishing contacts with all authorities concerned, relevant institutions,
representatives of various communities and non-governmental organisations, with the
aim of collecting information as well as helping to prevent tensions and improve mutual
understanding;
 providing objective reporting, on a regular basis, on all aspects of the
situation in the Autonomous Republic of Crimea (Ukraine), or factors influencing it, and
efforts towards the solution of its problems;
 analysing the current situation in the Autonomous Republic of Crimea
(Ukraine) and submitting suggestions to the appropriate authorities for the solution of
existing problems;
 providing support to the experts on constitutional and economic matters,
sent to Ukraine by the Committee of Senior Officials to facilitate the dialogue between
the central Government and the Crimean authorities concerning the autonomous status of
the Republic of Crimea within Ukraine (cf. 27-CSO/Journal No. 3, Decision (c)); in
particular, the Mission will assist the experts during their presence in Ukraine and ensure
the necessary follow-up during their absence from Ukraine, including participation in
interim meetings, reporting to them on new developments and collecting relevant
documents;

180
  co-operating with the CSCE High Commissioner on National Minorities;
 preparing reports on the situation of human rights and rights of persons
belonging to national minorities in the Autonomous Republic of Crimea (Ukraine);
 on the basis of any recommendations by the CSCE experts, formulating
proposals to contribute to the development of economic programmes including the
Autonomous Republic of Crimea (Ukraine);
 monitoring and promoting free media principles.
Deployment
The Mission became operational on 24 November 1994. A Memorandum of
Understanding was signed by the Ukrainian Government and the Mission to Ukraine on 24
January 1995.
The Mission had its headquarters in Kiev and maintained a branch office in Simferopol.

Duration
The Mission's original mandate lasted until 31 December 1994. Subsequent
prolongations were decided at:
 42nd Permanent Committee Meeting, 21 November 1994: until 30 June
1995;
 27th Permanent Council Meeting, PC.DEC/55, 29 June 1995: until 31
December 1995;
 48th PC Meeting, PC.DEC/91, 30 November 1995: until 30 June 1996;
 76th PC Meeting, PC.DEC/131, 27 June 1996: until 31 December 1996;
 94th PC Meeting, PC.DEC/148, 12 December 1996: until 30 June 1997;
 118th PC Meeting, PC.DEC/169, 5 June 1997: until 31 December 1997;
 143rd PC Meeting, PC.DEC/204, 11 December 1997: until 30 June 1998;
 174th PC Meeting, PC.DEC/238, 25 June 1998: until 31 December 1998;
 202nd PC Meeting, PC.DEC/278, 17 December 1998: until 30 April 1999.
Composition
In accordance with the recommendation of the Chairman's Statement of 11 December
1997, the number of international Mission staff was reduced from six to four.
The last appointed Head of Mission was Ambassador Charles Magee of the United
States.

181
 Sursa: OSCE. The OSCE Mission to Ukraine. The Mission became operational on 24
November 1994 until 30 April 1999. http://www.osce.org/node/43976 (vizitat 24.11.2017).

182
 Anexa 3

Mandate of the Spillover Monitor Mission to Skopje

ARTICLE ONE (MANDATE)

1. In accordance with decisions of the 16th Meeting of the CSCE Committee of Senior
Officials on the presence of observers in countries bordering Serbia and Montenegro, a CSCE
Monitor Mission, which will establish a Mission Co-ordination Centre in the city of Skopje, shall
be established to monitor developments along the borders of the Host Country with Serbia in
order to preserve territorial integrity; to promote the maintenance of peace, stability and security;
and to prevent possible conflict in the region. The Monitor Mission shall therefore engage in
talks with Governmental Authorities of the Host Party and shall establish contacts with
representatives of political parties and other organisations, and with ordinary citizens. The
Mission shall conduct trips to assess the level of stability as well as the possibility of conflict and
unrest throughout the region. The Mission shall engage in such other activities as are compatible
with the goals as stated in this Article. If conflicts should occur, the Monitor Mission shall assist
in establishing the facts in order to avoid further deterioration.
2. To this end, the Host Party shall provide the Sending Parties with all relevant
information and extend full co-operation as necessary for the accomplishment of the Mission's
objectives. Further, the Host Party shall appoint a Governmental Representative to facilitate the
successful execution of the goals and duties of the Monitor Mission.

ARTICLE TWO (DURATION)

1. The Monitor Mission shall commence its activities as described in Article One as
soon as possible on the mutual agreement of the Participating Parties.
2. These Understandings shall enter into force on November 7, 1992 and shall remain in
force until such time as one side of the Participating Parties notifies the other side, fifteen days in
advance, that it intends to request an end to the activities as described in Article One.

ARTICLE THREE (CO-ORDINATING ARRANGEMENTS)

The activities of the Monitor Mission shall be co-ordinated from the Mission Co-
ordination Centre in Skopje. The Monitor Mission may establish Regional Monitoring Centres as
necessary.

183
 ARTICLE FOUR (STATUS)
1. The Host Party shall be responsible for the full protection, safety and security of the
Monitor Mission and its Members. If any specific provisions regarding such protection are
envisaged, they shall be submitted to the Head of the Monitor Mission for his consideration and
counsel.
2. For the purpose of conducting its activities, the Monitor Mission and its personnel,
together with their transport vehicles and other equipment and facilities, shall enjoy unrestricted
freedom of movement.

Sursa: OSCE. Mandate of the Spillover Monitor Mission to Skopje. 25 September 1992.
http://www.osce.org/skopje/42366?download=true (vizitat 24.11.2017).

184
 Anexa 4

CSCE Mission to the Republic of Moldova

The Committee of Senior Officials

Noted with appreciation the activities and the final report of Dr. Adam D. Rotfeld,
Personal Representative of the Chairman-in-Office, as well as the earlier interim report with
addenda and 1. Decided to establish a CSCE Mission to the Republic of Moldova in order to
facilitate the achievement of a lasting, comprehensive political settlement of the conflict in all its
aspects, based on the following understanding expressed by the parties to the conflict, and other
interested parties, to the Personal Representative of the Chairman-in-Office:
- Consolidation of the independence and sovereignty of the Republic of Moldova
within its current borders and reinforcement of the territorial integrity of the State along with an
understanding about a special status for the Trans-Dniester region;
- An agreement on the withdrawal of foreign troops;
- Effective observance of international obligations and commitments regarding
human and minority rights;
- Assistance in monitoring the implementation of agreements on a durable
political settlement.
- The Mission will assist the parties to the conflict in opening a political dialogue
and entering into negotiations on a lasting political settlement. It will stand ready to assist the
parties in their efforts to remove by diplomatic means the sources of conflict before
violence results.

The Mission will be launched no later than 31 March 1993, for an initial period of six
months. The question of a possible extension of the duration of the Mission beyond the initial
period will be reviewed by the CSO.

2. Authorized the Chairman-in-Office, after appropriate consultations, to appoint a Head

of Mission.
3. Requested the Chairman-in-Office to consult the United Nations, and other
international organizations with an active interest in contributing to the resolution of the conflict,
on co-ordination and co-operation with the Mission. The Chairman-in-Office will report on the
results of these consultations to the CSO Vienna Group.

185
 4. Further requested the CSO Vienna Group to elaborate and approve by 15 March
1993, on a preliminary basis, the terms of reference and budget for the Mission, taking into
account the recommendations of the Personal Representative of the Chairman-in-Office. The
terms of reference and budget will be submitted to the CSO for final approval at its next
Meeting. The CPC Secretariat is authorized to bill participating States immediately following the
preliminary approval of the budget.

CSO VIENNA GROUP

11 March 1993
Journal No. 7
Annex 1
CSCE Mission to the Republic of Moldova

Pursuant to the decision taken by the Committee of Senior Officials on 4 February

1993, which resulted from the commitment of the parties involved to enter into negotiations
reflected therein, the CSO Vienna Group approves, on a preliminary basis, the following terms
of reference for the CSCE Mission to the Republic of Moldova. Objective of the Mission
Bearing in mind the CSO decision and this commitment, the objective of the Mission is to
facilitate the achievement of a lasting comprehensive political settlement, on the basis of CSCE
principles and commitments, of the conflict in the Left-Bank Dniester areas of the Republic of
Moldova in all its aspects.

Mission Activities
To this end the Mission will:
- facilitate the establishment of a comprehensive political framework for dialogue
and negotiations and assist the parties to the conflict in pursuing negotiations on a lasting
political settlement of the conflict, consolidating the independence and sovereignty of the
Republic of Moldova along with an understanding about a special status for the Trans-Dniester
region;
- gather and provide information on the situation, including the military situation,
in the region, investigate specific incidents and assess their political implications;
- encourage the participating States concerned in pursuing negotiations on an
agreement on the status and the early, orderly and complete withdrawal of foreign troops;

186
 - provide advice and expertise, as well as a framework for other contributions, on
such parts of a political settlement as effective observance of international obligations and
commitments regarding human and minority rights, democratic transformation,
repatriation of refugees, definition of a special status of the Trans-Dniester region;
- initiate a visible CSCE presence in the region and establish contacts with all
parties to the conflict, local authorities and local populations;

Mission Area

The Mission will establish offices in Bendery and/or Tiraspol and operate
predominantly in the Left-Bank Dniester areas of the Republic of Moldova, with headquarters
established in Chisinau.

Co-operation and Co-ordination

Pursuant to information received by the Chairman-in-Office and upon her direction the
Head of Mission will establish appropriate contacts with representatives of the United Nations
and other international organizations with an active interest in contributing to the resolution of
the conflict, on co-ordination and co-operation with the Mission.
The Mission will co-operate and liaise with representatives of the existing trilateral and
quadripartite mechanisms established to deal with the conflict.

Size and Composition

The Mission will be composed initially of 8 members, taking into account the need for
administrative and other experts. The Head of Mission will be appointed by the Chairman-in-
Office. The other members of the Mission will be appointed by the Head of Mission. All
participating States are eligible to participate in the Mission.
Chain of Command and Oversight
The Head of the Mission will report to the Chairman-in-Office on a regular basis, as a
rule every two weeks. The reports will then immediately be distributed to all participating States
through the CPC Secretariat. The CSO Vienna Group will provide overall guidance to the
Mission taking into account the reports from the Head of Mission. The CSO Vienna Group will
also keep under continuous review the political and practical requirements for successful
fulfillment of mission objectives, in particular the need to ensure the full co-operation of the

187
conflicting parties. The Head of Mission will be invited to report in person to a meeting of the
CSO Vienna Group at a date decided by the Chairman-in-Office.

Conditions of Service
Provisions ensuring the safety and freedom of movement of the Mission members,
access to local authorities, local military commanders and local populations as well as privileges
and immunities will be included in the Memorandum of Understanding and other agreements to
be negotiated by the Head of Mission, with appropriate authorities. Administrative Support The
administrative support in despatching and ensuring proper functioning of the Mission will be
provided by the operational cell of the CPC Secretariat. Duration of the Mission The Mission
will operate for an initial period of six months. The question of extension of the duration of the
Mission beyond the initial period, as well as revision of the mandate, size and financial
requirements will be decided by the CSO or, on a preliminary basis, the CSO Vienna Group.
CSCE
21st MEETING OF THE
COMMITTEE OF SENIOR OFFICIALS
JOURNAL No. 3/Corrected reissue
(*)
28 April 1993
5. Decisions:
(k) The Committee gave final approval of the terms of reference for the CSCE Mission
to the
Republic of Moldova (see CSO Vienna Group/Journal No.7)

Organization for Security and Co-operation in Europe Permanent Council

PC. DEC/329
9 December 1999
Original: ENGLISH
261st Plenary Meeting
PC Journal No. 261, Agenda item 8
DECISION No. 329
The Permanent Council decides to:
- extend the mandate of the OSCE Mission to Moldova until 30 June 2000; and

188
 - to expand the scope of the present mandate, in accordance with paragraph 19 of
the Istanbul Summit Declaration, in terms of ensuring transparency of the removal and
destruction of Russian ammunition and armaments and co-ordination of financial and technical
assistance offered to facilitate withdrawal and destruction. In this context, the Permanent Council
welcomes the establishment in the OSCE Secretariat of a fund for voluntary financial assistance
as mentioned in paragraph 19 of the Summit Declaration;
- task the Secretary General to present an outline with regard to any possible
administrative implications from the implementation of this mandate expansion.

Sursa: OSCE. Mandate of the Mission to Moldova. 4 February 1993.

http://www.osce.org/moldova/41137?download=true (vizitat 24.11.2017).

189
 Anexa 5

Decision on OSCE Action for Peace, Democracy and Stability in Bosnia and
Herzegovina (MC(5).DEC/1)
1. The Ministerial Council welcomes and supports the General Framework Agreement
for Peace in Bosnia and Herzegovina initialled on 21 November 1995 and to be signed in Paris
on 14 December 1995. In that historic Agreement, the Parties to this tragic conflict call on the
OSCE to help ensure that its promise isfulfilled. On behalf of the OSCE, the Council accepts the
tasks foreseen in the Agreement and its Annexes.
2. The Parties have requested the OSCE to supervise the preparation and conduct of free
and fair elections in Bosnia and Herzegovina. This task is extremely important to ensure a
democratic future for that country. The OSCE will also monitor - as requested - the human rights
situation in Bosnia and Herzegovina.
3. The Parties have requested the OSCE to help guide the negotiating process to bring
about regional stability, to build mechanisms to increase confidence and security, and to
establish limitations on the weapons of war. These tasks are essential for a durable peace.
4. The OSCE will be working in concert with a wide range of institutions of the
international community. Ministers are fully aware of the considerable demands which will be
made upon the international community, including private organizations, in fields such as the
needs of the population at the onset of winter, the return of refugees to their country and place of
origin, the economic reconstruction and the establishment of a civic society. Participating States
will make all efforts to meet these needs to the best of their abilities.
5. The Ministers recognize that the OSCE faces an unprecedented challenge and are
aware that it will be judged by its action, not by its words. They are prepared to offer qualified
people, the necessary resources, and their constant commitment to meet this challenge. This
decision provides a clear mandate for action.
6. To this end, they authorize the Chairman-in-Office, the Secretary General under his
direction, and other OSCE bodies and institutions to take all necessary steps to ensure effective
and timely implementation of the OSCE's tasks. In this perspective, the Chairman-in-Office will
represent the OSCE at the London Conference and other international meetings and conferences
connected with the peace settlement. The OSCE will consult and co-operate as appropriate with
the United Nations, the Council of Europe and other international organizations active in the
field in fulfilling their tasks. In performing these tasks, the Chairman-in-Office will keep the
Permanent Council fully informed on a regular basis and will consult with it as appropriate.

190
 7. The Ministerial Council welcomes the opportunity offered by the Paris Conference
for reflections on approaches towards ensuring lasting stability and good-neighbourly relations.
8. In anticipation of signature of the Peace Agreement in Paris, the Ministerial Council
hereby decides to:
9. Establish a Mission to Bosnia and Herzegovina and pledge that adequate resources
and personnel will be provided to carry out its tasks as requested by the Parties to the
Agreement. The initial duration of the Mission will be one year unless the Permanent Council,
upon a recommendation of the Chairman-in-Office, decides otherwise;
10. Call for the early appointment of a Head of this Mission by the Chairman-in-Office.
Under the authority of the Chairman-in-Office, the Head of Mission will be responsible for
implementing the OSCE's tasks in Bosnia and Herzegovina in the fields of elections, human
rights monitoring, and facilitating the monitoring of arms control and confidence- and security-
building arrangements;
11. Establish, as requested by the Parties in Article II.3 of Annex 3 of the Agreement,
the Provisional Electoral Commission, to be chaired by the Head of Mission, in accordance with
all the provisions of Article III;
12. Pledge that, in accordance with the Agreement on Civilian Implementation of the
Peace Settlement, the OSCE, and in particular the Chairman-in-Office and the Head of Mission,
will co-ordinate closely with the High Representative towards the fulfilment of the latter's
responsibilities for monitoring implementation of the peace settlement and for co-ordinating the
activities of the civilian organizations and agencies in Bosnia and Herzegovina;
13. Authorize the Chairman-in-Office, upon the advice of the Head of Mission and
following consultation with the High Representative, and after a substantial discussion, as
appropriate, in the Permanent Council, to take the decisions required by Annex 3, Article I.2,
regarding conditions for the elections, and Annex 3, Article II.4, regarding the date on which
elections can be held;
14. Welcome the initiative of the Government of Sweden to host an informal
International Expert Meeting in support of the implementation of Annex 3 on elections;
15. Accept the invitation extended to the OSCE to monitor closely the human rights
situation in Bosnia and Herzegovina in accordance with the relevant Annexes of the Agreement;
16. Call for the early appointment of the Human Rights Ombudsman by the Chairman-
in-Office;
17. Direct the Mission to co-operate closely with the Office of the Human Rights
Ombudsman and the Human Rights Chamber in view of the OSCE's tasks of certifying the

191
conditions for holding elections and providing assistance to the Parties in creating those
conditions, and to monitor closely the human rights situation;
18. Agree that the present OSCE Mission in Sarajevo will, upon request, support also
the Human Rights Ombudsman. It will be expanded and reorganized into a distinct section of the
new Mission;
19. Invite the High Commissioner on National Minorities and the Office for Democratic
Institutions and Human Rights to contribute to the implementation of this decision in accordance
with their mandates and experience;
20. Welcome the initiative of the Government of Germany to convene, in Bonn, a
meeting to initiate the process of confidence- and security-building and arms control anticipated
by the Agreement on Regional Stabilization which will be organized under the auspices of the
OSCE in accordance with Articles II and IV of Annex 1-B;
21. Welcome the decision of the Chairman-in-Office to designate, at the earliest
possible date, after appropriate consultations, including with the most concerned States, (a)
Personal Representative(s) to assist the Parties in their respective negotiations under Articles II
and IV and in the implementation and verification of resulting agreements, including verification
of the holdings declarations called for in Article IV, as soon as the data are submitted;
19. Invite the High Commissioner on National Minorities and the Office for Democratic
Institutions and Human Rights to contribute to the implementation of this decision in accordance
with their mandates and experience;
20. Welcome the initiative of the Government of Germany to convene, in Bonn, a
meeting to initiate the process of confidence- and security-building and arms control anticipated
by the Agreement on Regional Stabilization which will be organized under the auspices of the
OSCE in accordance with Articles II and IV of Annex 1-B;
21. Welcome the decision of the Chairman-in-Office to designate, at the earliest
possible date, after appropriate consultations, including with the most concerned States, (a)
Personal Representative(s) to assist the Parties in their respective negotiations under Articles II
and IV and in the implementation and verification of resulting agreements, including verification
of the holdings declarations called for in Article IV, as soon as the data are submitted;
22. Welcome the commitment of the Parties to the Agreement and the readiness of all
other States in the region, to co-operate fully with the OSCE concerning negotiations for a
regional arms control agreement, in accordance with the Peace Agreement. The Ministerial
Council authorizes the Chairman-in-Office to designate, as anticipated by Article V of the
Agreement, as soon as practicable, after appropriate consultations, including with the most

192
concerned States, a Special Representative to help organize and conduct such negotiations under
the auspices of the OSCE Forum for Security Co-operation, beginning with agreement on a
precise mandate. Parameters to be developed in this mandate will take into account and respect
existing arms control rights and obligations including limitations already undertaken on a
multilateral basis by certain States in the region; and
23. Offer the full assistance of the OSCE in establishing a Commission for facilitating
the resolution of any disputes that might arise in fully implementing the regional arms control
agreement of the Parties.
24. The Council takes note of the cost estimate for the operation submitted by the
Secretary General of approximately 245 million Austrian schillings for a twelve-month period.
The Council directs the Permanent Council to agree before 15 January 1996 on a budget for the
OSCE tasks requested by the Parties in the Peace Agreement to be funded according to
established procedures. The Secretary General will assess the acceptability and value of
contributions in kind. Before the budget is agreed, the Secretary General is authorized to engage
the OSCE on urgent procurement orders and contracts concerning premises for the Mission up to
20 per cent of the above-mentioned cost estimate. The Council determines that the OSCE will
seek additional, including non-governmental, sources of funding and directs the establishment of
a specific fund to assist in carrying out this decision. The Council welcomes the commitment of
the Chairman-in-Office and the Secretary General to ensure that all OSCE action in fulfilment of
the tasks in this decision is undertaken as efficiently and expeditiously as possible.

Sursa: OSCE. Decision on OSCE action for peace, democracy and stability in Bosnia
and Herzegovina. 8 December 1995. http://www.osce.org/mc/22231?download=true (vizitat
24.11.2017).

193
 DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnata, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de

doctorat sunt rezultatul propriilor cercetări și realizări științifice. Conștientizez că, în caz contrar,
urmează să suport consecințele în conformitate cu legislația în vigoare.

Mătășel Alina
Semnătura:
Data:

194
 CURRICULUM VITAE

Numele de familie: MĂTĂȘEL

Prenumele: Alina
Data naşterii: 04 martie 1984
Locul naşterii: Roman, jud. Neamț,
România
Cetăţenia: română
Starea civilă: casatorită

Studii: superioare
1999 – 2003, Școala Normală „Vasile Lupu”, Iași, profil filologie-teologie;
2003 – 2007, Studentă, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, România, Facultatea de
Drept, licențiată în anul 2007, iunie, nota 10, cu lucrarea Plata cambiei;
2007 – 2009, Masterandă, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, România, Facultatea
de Drept, specializarea Drept internațional privat, lucrarea de Disertatție Cambia, susținută în
iunie 2009, nota 10;
2009 – 2018, Doctorandă, Academia de Științe a Moldovei, Institutul de Cercetări Juridice
şi Politice, specialitatea 552.08 – Drept internațional și european public.

Domeniile de interes ştiinţific: drept internaţional public, drept internaţional privat,

protecția juridică a drepturilor omului.

Activitatea profesională:
2008 – prezent, Avocat în cadrul Baroului Neamț;
2016 – prezent, Arbitru în cadrul Tribunalului Instituționalizat;
2015 – prezent, Mediator;
26-29 martie 2009, realizator al proiectului Spiritul Marii Uniri în societatea
contemporană, Iași;
2008, vicepreședinte al Asociației cultural-științifice „Pro Natio”

Lucrări ştiinţifice publicate:

Articole în reviste științifice:

1. Mătășel Alina. Evoluția sistemului internațional de securitate. În: Revista

Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale, 2012, nr. 2, p. 74-90.
2. Mătășel Alina, Chirtoacă Natalia. Etosul Organizației pentru Securitate și Cooperare în
Europa: fundamentele OSCE în prevenirea conflictelor și managementul crizelor
postconflictuale. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale,
2012, nr. 4, p. 14-24.
3. Mătășel Alina. Rolul OSCE în Europa în prevenirea conflictelor. Implicarea OSCE în
Ucraina. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații Internaționale, 2013, nr. 1,
p. 83-95.
4. Mătășel Alina. Misiunea OSCE în Skopje: avertizare timpurie, diplomație preventivă și
prevenirea conflictelor. În: Revista Moldovenească de Drept Internațional și Relații
Internaționale, 2013, nr. 2, p. 68-75.

195
 5. Mătășel Alina. Managementul crizelor postconflictuale: Experiența OSCE în Bosnia și
Herțegovina. În: Revista Națională de Drept, 2013, nr. 7, p. 57-60.
6. Mătășel Alina, Chirtoacă Natalia. Sistemul OSCE de prevenire a conflictelor:
mecanismele, regulile și procedurile dimensiunii umane. În: Revista Națională de Drept, 2013,
nr. 8, p. 78-81.

Materiale ale comunicărilor ştiinţifice:

1. Mătășel Alina. Istoricul constituirii și funcționării OSCE. În: Tendințe contemporane în
evoluția patrimoniului istoric și juridic al Republicii Moldova. Materialele Conferinței științifice
internaționale anuale a doctoranzilor și tinerilor cercetători, 2012, Vol. III, Ediția a IV-a, p. 182-196.
2. Mătășel Alina. Studiu privind rolul OSCE în managementul crizelor postconflictuale: cazul
Republicii Moldova. În: Tendințe contemporane ale dezvoltării științei în contextul valorificării
opțiunii europene: Viziuni ale tinerilor cercetători. Materialele Conferinței științifice internaționale
anuale a doctoranzilor și tinerilor cercetători, 2013, Vol. I, Ediția a VII-a, p. 227-233.
3. Mătășel Alina, Chirtoacă Natalia. Spectrul instituțional de reducere a riscurilor, avertizare
timpurie și acțiune preventivă în viziunea OSCE. În: Tendințe contemporane în evoluția patrimonului
istoric și juridic al Republicii Moldova. Materialele Conferinței științifice internaționale anuale a
doctoranzilor și tinerilor cercetători, 2014, Vol. III, Ediția a VI-a, p. 71-80.
4. Mătășel Alina. An inntegrative account of international law: OSCE in the literature on
conflict prevention. În: Probleme științifice ale modernității. Conferință Științifică Internațională,
Georgia, Gori, 13 decembrie 2014, p. 24-31.
5. Mătășel Alina. Sistemul OSCE de prevenire a conflictelor și de management al crizelor
postconflictuale: avantaje și oportunități. În: Abordări Europene în cercetare și inovare.
Conferință internațională științifico-practică, 2014, p. 71-74.

Apartenenţa la societăţi/asociaţii ştiinţifice naţionale, internaţionale:

- Membru al Clubului Internațional Lions;
- Vicepreşedinte al Asociaţiei „Pro Naţio” (ONG) cu activitate culturală, ştiinţifică şi socială,
din 2008;
- Membru al Cercului de Istorie „Gheorghe I. Brătianu”, aflat sub patronajul Despărţământului
ASTRA „Mihail Kogălniceanu” Iaşi, din anul 2007;
- Membru al Organizaţiei de Tineret a Despărţământului ASTRA „Mihail Kogălniceanu” Iaşi,
din anul 2007;
- Formator pe legislaţie în cadrul cursului de pregătire profesională continuă Comunismul în
România – între politică şi istorie, din cadrul Casei Corpului Didactic din Iaşi, curs pentru profesorii de
istorie, din septembrie 2009;
- Organizator şi participant al unei sesiuni de comunicări judetene, nationale si internationale pe
teme de drept si istorie: Sesiunea internationala de Comunicări Ştiinţifice din luna martie 2009 organizata
de Asociatia „Pro Natio”, Iaşi, comunicarea Privire comparativa intre Constitutia de la 1866 si
Constitutia de la 1923 in contextul Marii Uniri.

Cunoaşterea limbilor:
limba română – nativă; limba engleză – mediu; limba franceză – mediu; limba italiană –
mediu.

Date de contact:
Adresa: Piatra-Neamt, str. Cetatea Neamtului nr. 182, jud. Neamt
Tel: 0040749666403
e-mail: alinamatasel@yahoo.com

196