Beruflich Dokumente
Kultur Dokumente
Activităţile din sfera turismului constituie un sistem integrat alcătuit din următoarele
elemente: fondul turistic, infrastructura, produsul turistic, cererea turistică şi
amenajarea turistică.
Amenajarea turistică reprezintă acţiunea de punere în valoare, estetică şi economică,
a unui obiectiv, complex atractiv sau zona turistică. Ea asigură prin edificarea unei anumite
părţi a infrastructurii, formarea produsului turistic, respectiv conturarea integrală a ofertei
turistice, adică a elementului-cheie în exploatarea resurselor atractive ale unui teritoriu. Se
observă că noţiunea de amenajare nu vizează procesul de edificare a întregii infrastructuri
necesare actului recreativ, ci numai lucrările impuse de integrarea fondului turistic în
circuitele existente (amenajarea interioară a unei peşteri; deschiderea unui acces facil şi
confortabil printr-un sector de chei; realizarea unor dotări indispensabile circulaţiei în
intreriorul zonelor turistice etc).
Amenajarea unei zone turistice trebuie concepută ca o acţiune de sistematizare a
teritoriului, având ca motivaţie principală exploatarea resurselor sale atractive. Din această
cauză ea trebuie să fie precedată de o estimare riguroasă a patrimoniului turistic natural
(relief, hidrografie, climat, vegetaţie, faună) sau antropic (arhitectură populară,
monumente, tradiţii şi obiceiuri, port popular etc.) paralel cu reliefarea celorlalte atribute
economice ale regiunii în cauză, unele dintre acestea aflate adeseori într-o fază mai
avansată de valorificare. Fără această evaluare şi fără a ţine seama de tipul de economie
afirmat deja în regiunea dată pot apărea fenomene de “respingere” sau de afectare
reciprocă între ramurile economice chemate a valorifica întregul cuantum de resurse
existent (turismul fiind adesea incompatibil cu exploatarea industrială a bauxitelor sau
calcarelor în cariere; defrişarea pădurilor afectând peisajul şi scăzându-i atributele estetice).
Este indicat să se pornească de la analiza detaliată a proceselor de industrializare şi
urbanizare specifice etapei actuale de afirmare a civilizaţiei umane, care au drept
consecinţă ridicarea nivelului de trai şi creşterea timpului necesar refacerii şi odihnei.
Regiunea turistică a viitorului trebuie să-şi adapteze, să-şi modeleze activităţile în funcţie
de evoluţia factorilor economico-sociali şi spirituali. Organizarea raţională a spaţiului
turistic este o acţiune de amploare şi durată, fixând încă o data locul omului în mediul
geografic prin definirea unui model în care cele două elemente conlucrează activ.
Odată cu creşterea dimensiunilor habitatelor urbane are loc un proces de
,,deruralizare” totală a oraşului şi de disparitie treptată a contactului dintre om şi natură.
Derivând din sânul ei, acesta simte nevoia acută de reintoarcere într-un mediu familiar sub
forma unei frustrări permanente. Satisfacerea acestei nevoi presupune măsuri deosebite de
amenajare a teritoriului pentru a stabili într-un interval de timp minim, ,,un contact cât mai
concret posibil între citadinul care trăieşte într-o carcasă de beton şi asfalt, şi o imagine a
naturii” (Pierre George, 1971). Amenajării turistice îi revine, aşadar, sarcina fnu numai de a
introduce obiectivele existente în circuitul turistic, ci de-a crea noi objective, noi atracţii.
Problemele propriu-zise ale amenajärii turistice au fost ridicate relativ recent, abia
din deceniul şapte al secolului XX. Ele au fost abordate, în general, în contextul organizării
complexe a unui teritoriu, acţiune unde aspectelor turistice li s-a acordat o importanţă
crescândă.
Astfel, după F. Prikril (1967) amenajarea turistică reprezintă un proces al dezvoltării
planificate (după un plan şi nu strategie economicä) în vederea realizării unor solutii
optime de integrare a unei zone într-un ansamblu complex. G. Schankland (citat de
Berbecaru şi Botez, 1977) consideră planificarea teritorială o formă particulară a
1
planificării fizice economice şi turistice. Într-un astfel de context amenajarea turistică se
constituie într-un proces dinamic şi complex de organizare ştiintifică a spaţiului, luându-se
în considerare relaţiile dintre mediu şi colectivităţile umane, respectiv întregul ansamblu de
factori care pot influenta aceste relaţii.
Deciziile privind produsul turistic şi, în special, amenajarea unui obiectiv, staţiune
sau zonă turistică, sunt de o importanţă capitală deoarece utilizarea celorlalte instrumente
de marketing este condilionată de fundamentarea ştiinţifică a acestora.
Teoria amenajării turistice a cunoscut o evoluţie sinuoasă, contribuţii notabile
aducându-şi reprezentanţii şco1i1or franceză (J.R. Boudeville), engleză (Geigaut F.) şi
germană (Horst Todt). Amenajarea turistică înglobează majoritatea elementelor implicate
în activitatea industriei turistice, definindu-se în funcţie de componentele naturale, istorice
sau culturale ale unei zone.
În studiile de profil se acordă o mare importanţă factorului distanţă, ce defineşte
depărtarea dintre zonele de receptie şi cele de origine a fluxurilor turistice. Din analiza
acestora se poate observa evoluţia conceptului de la o etapă la alta, a dezvoltării turismului
în sine. Astfel, într-o primă etapă, amenajarea turistică a fost concepută ca un proces lipsit
de un suport spaţial, aplicabil în orice circumstanţă. În faza imediat următoare este
descoperită utilitatea raportării spaţiale, dar se preferă unităţile omogene, greu de
identificat în realitate. În fine, în etapa a treia, se acceptă ideea unui spaţiu geografic variat
şi nuanţat în individualitatea sa.
Teoria amenajănii turistice a fost influenţată de cercetările efectuate în celelalte
ramuri ale economiei (industrie, agricultură, transporturi, schimburi), deşi preceptele şi
motivaţiile sale sunt în general diferite de cele ale altor activitati economice.
Conform concepţiei lui Pierre Defèrt (1966) principalii factori care trebuie avuţi în
vedere în amenajarea turistică sunt:
-particularitafile naturale ale regiunii;
-depărtarea dintre zona de origine şi cea de recepţie a turiştilor, element cu o
influenţă nemijlocită asupra costului transportului, durata drumului, oboseala şi plictiseala
provocate de călătorie;
-potenţialul zonei receptoare în ceea ce priveşte numirea şi satisfacerea nevoilor
recreative ale turiştilor. În acest context se vor avea în vedere mobilitatea turiştilor, vârsta,
preferinţele pentru anumite forme de turism;
-resursele umane şi pregătirea lor profesională, ca element indispensabil servirii de
înaltă calitate;
-deciziile factorilor implicaţi în dezvoltarea turismului. Supradimensionarea unei
staţiuni conduce la apariţia aglomeraţiilor, adică a factorilor de degradare a calităţii ofertei
turistice.
În funcţie de particularităţile structurale ale elementelor ce intră sub incidenţa
amenajării, se diferenţiază de asemenea o serie de aspecte particulare. Astfel, amenajarea
turistică poate viza un obiectiv de sine stătător (o peşterä, un sector de chei, o mănăstire
etc.), fapt cunoscut în literatura de specialitate sub numele de amenajare univocă.
Atunci când prin această acţiune se intenţionează introducerea în sfera turismului a
unui ansamblu teritorial caracterizat prin existenţa unei atracţii turistice de ace1aşi tip (o
zonă de izvoare termale, spre exemplu) amenajarea se numeşte plurivocă.
În cazul unui spaţiu turistic relativ omogen, dar cu o suprafaţă extinsă, fără o
particularitate aparte, amenajarea se poate efectua în corelaţie cu cerinţele zonei
emiţătoare. Este situaţia ariilor de turism preorăşeneşti amenajate în funcţie de
2
caracteristicile centrului urban respectiv. Această amenajare se numeşte echivocă.
Amenajarea turistică are următoarele caracteristici şi se sprijină pe următoarele
principii:
1. Principiul unicităţii prestaţiei, în care fiecare amenajare turistică reprezintă un
caz singular, chiar dacă este integrată unei regiuni de mare extensiune. Desigur, combinaţia
de servicii oferite turistului poate varia la infinit, mărind eficienţa economică prin
extensiunea câmpului de distribuire a produsului turistic. Dar fiecare produs, fiecare
atracţie turistică trebuie să reprezinte o unicitate de servicii valabilă pentru un anumit
moment al sejurului, după care ea poate fi substituită cu alta.
2. Amenajarea turistică se realizează la sursă, pe locul materiei prime (plaja,
peşteră, izvor termal, monument istoric). Această latură a produsului turistic nu este
transportabilă, iar consumul său implică deplasarea vizitatorului.
3. Localizarea îndepărtată a obiectivului amenajat în raport cu aria de provenienţă a
turiştilor, necesită o amenajare complexă, cu o infrastructură dezvoltată şi o diversitate de
servicii turistice. Dimpotrivă, dacă amenajarea vizează obiective situate în proximitatea
ariilor de provenienţă a vizitatorilor, amenajările pot fi mai limitate. Această particularitate
a impus principiul ,,gradului de finisare” a amenajării turistice în funcţie de îndepărtarea
sau apropierea pieţei de origine a turiştilor. Cu cât obiectivul amenajat este mai îndepărtat,
cu atât evantaiul de servicii va fi mai cuprinzător.
4. Polivalenţa unei staţiuni sau regiuni turistice, respectiv gradul ei de diversitate şi
complexitate a serviciilor oferite turiştilor, determină amploarea pieţelor pe care se va
desface produsul. Astfel, dacă o statiune prezintă o gamă mai largă de prestaţii turistice,
numărul vizitatorilor săi va fi mai mare. Şi invers.
5. Amenajările turistice sunt favorizate în regiunile cu un nivel ridicat al dezvoltării
economice, cu o infrastructură bine edificată, un urbanism accentuat, cu industrie diversă şi
agricultură mecanizată. Cu cât ,,expansiunea terţiarului”, a sectorului de servicii este mai
mare, cu atât auspiciile amenajării sunt mai favorabile.
Ace1aşi autor, Pierre Defert, formulează matematic principiile unei amenajări
turistice, şi ajunge la următoarele concluzii:
-în cazul unei regiuni turistice unice, amplasată într-un spatiu izotrop, importanţa
localizarii periferice este invers proporţională cu îndepărtarea; punctele cu valori egale se
vor dispune pe cercuri concentrice, paralel cudiversitatea resurselor; R, R’, R” ....Rn
-dacă există mai multe zone turistice cu ponderi relativ egale sub aspectul
potenţialului atractiv, situate la aceeaşi distantă de resursele R, R’, R” etc., importanţa
amenajării este în funcţie de valoarea resurselor;
-dacă există mai multe resurse de aceeaşi R
valoare, situate la distanţă egală de mai multe 1 2 2>1
centre emiţătoare de turişti de mărimi diferite, R’
importanţa amenajării depinde de numărul vizitatorilor potenţiali pentru
fiecare zonă în parte;
-în cazul unor centre emiţătoare egale şi egal distanţate într-un spaţiu omogen,
importanţa amenajării depinde de calitatea ofertei;
-dacă oferta turistică, distanţa şi numărul turiştilor au valori egale, importanţa
amenajării depinde de ,,tradiţia” vechilor amenajări.
Relaţiile dintre oferta turistică şi cererea turistică, născute în contextul unei
amenajări adecvate, se pot exprima cu ajutorul schemelor logice ale lui L. Micksch (1951);
1.) Oferta şi cererea turistică sunt concentrate, este specifică obiectivelor turistice
3
bine individualizate spaţial, fie prin unicitate, fie printr-o grupare accentuată spre care se
îndreaptă vizitatori proveniţi dintr-o arie urbană apropiată. În această grupă se includ
obiectivele zonelor periurbane sau cele din perimetrul marilor oraşe.
2.) Cerere concentrată şi ofertă dispersată, întâlnim în cazul unei salbe de
obiective localizate de-a lungul unei axe principale de circulaţie turistică, respectiv în cazul
unui mare oraş în vecinătatea căruia s-au dezvoltat mai multe baze turistice de atractivitate
diferită.
3.) Cerere dispersată şi ofertă concentrată, se înregistrează în cazul marilor
metropole sau oraşe cu o zestre cultural istorică remarcabilă (Paris, Roma, Londra, Veneţia,
Milano, St. Petersburg, Praga) spre care converg fluxuri masive de turişti interni sau
internaţionali. Tot în această grupă se includ obiectivele turistice de excepţie (Disneyland,
piramidele egiptene, Machu Pichu, Canionul Colorado, Mecca) cu o atractie universală.
4. Ofertă şi cerere dispersată, caracterizează regiunile montane cu obiective
răspândite la mari distanţe, vizitate de turişti din regiuni diferite, respectiv cele litorale ale
mărilor şi oceanelor din zonele temperate şi intertropicale.