10.

Radioactivitatea

Radioactivitatea naturală

Procesul de dezintegrare radioactivă a fost pus în evidenţă mai întâi la

elementele naturale radioactive.
Radioactivitatea naturală a fost definitiv stabilită la toate elementele care au
Z>83. Acestea aparţin unei serii de elemente radioactive care formează o familie
radioactivă. Una dintre aceste serii este aceea a uraniului în care capul seriei este
238U.
O altă serie radioactivă naturală este aceea a toriului, care are capul seriei
238 10
Th (1.39*10 ani) şi este cunoscută ca satisfăcând o relaţie de tip 4n. Produsul
208
final stabil este Pb.
238 8
O a-3-a serie are ca element iniţial părinte U (7.1*10 ani) şi, după o serie
de transmutaţii successive ca în cazurile precedente, se determină cu izotopul stabil
207
al plumbului Pb. Această serie satisface relaţia 4n+3.
În cadrul celor trei serii radioactive există asemănări interesante. Fiecare are
câte un descendent, gazul radioactiv(emanaţia): radon, thoron, actinon. Descendenţii
gazoşi radioactivi au permis stabilirea celorlalţi membrii ai seriei.
O dată cu perfecţionarea mijloacelor de detecţie a radiaţiilor, s-au găsit şi alte
radioactivităţi naturale, fără să mai apară însă ultimele serii ca în cazurile anterioare.
În ultima alternativă, elementele radioactive naturale formează o singură
transmutaţie prin care izotopul radioactiv se dezactivează la un nucleu instabil.
Printre izotopii radioactivi ai elementelor care se găsesc în natură amintim:
40 9
K (0.012 % ; 1.2*10 , beta; CE)
87 10
Rb (27.8 %; 6.2*10 ani; beta)
147 11
Sm (15.1 %; 1.3*10 ani; alfa)
115 14
In (95.8 %; 6.0*10 ani; beta)
190 12
Pt (0.012 % ; 10 ani; alfa)

Radioactivitatea artificială

Până în 1934 numai elementele radioactive naturale erau cunoscute, însă în

anul 1934, Irene şi Frederic Joliot au arătat că aluminiul şi magneziul pot deveni
radioactive dacă sunt bombardate cu particule alfa de la poloniu.
După această descoperire, a radioactivităţii induse pe o cale artificială, s-a pus
problema utilizării unor resurse de particule alfa mai energice ţinând seama de
bariera de potenţial a nucleelor. Astfel s-au construit acceleratoarele. După
descoperirea neutronului, s-a stabilit eficacitatea deosebită a acestuia (în special a
neutronului lent) de a produce izotopi radioactivi, respectiv radioactiviatatea
artificială. Neutronul prezintă avantajul că nu are sarcină, deci poate să pătrundă cu
uşurinţă în nucleul ţintă. Odată cu folosirea surselor de neutroni ca particule
bombardante, numărul izotopilor radioactivi obţinuţi pe cale artificială a crescut
enorm.
Actualmente, radioactivitatea artificială, respectiv izotopii radioactivi sunt
produşi prin bombardarea cu particule cu sarcină, obţinute cu ajutorul
acceleratoarelor la energii convenabile, sau cu neutroni, de cele mai multe ori în
reactorul nuclear. Acesta din urmă este sursa principală de izotopi radioactivi. În
ambele cazuri, izotopul radioactiv este produs printr-o reacţie nucleară.

116
 Radiaţia artificială este folosită în multe ramuri ale activităţii omeneşti. De
exemplu, în industrie este folosită pentru controlul proceselor şi a calităţii produselor,
iar în scop de studiu, este folosită în institute de cercetare şi învăţământ superior.

Dezintegrarea nucleelor

Proprietăţile radiaţiilor emise sunt studiate de Rutheford, Curie, Bragg, iar

mai târziu, prin separări chimice, se stabileşte şi comportarea izotopilor rezultaţi.
Totodată Soddy emite legea de deplasare prin care se prevede descendentul
rezultat în urma emisiei unei radiaţii nucleare.
Studiile respective au relevat ca radiaţia emisă are ca origine nucleul atomului
şi că în urma dezactivării, nucleul îşi schimbă conţinutul energetic trecând de pe un
nivel energetic superior pe altul inferior.
Felul în care are loc acestă dezintegrare variază de la un izotop la altul. Astfel s-a
observat că unii izotopi proaspăt separaţi pe cale chimică se dezintegrează foarte repede
234 238
( Pa), iar după cca. 10 minute nu se mai poate decela radioactivitate, în timp ce U,
cu o viteză de dezintegrare mult mai mică, practic îşi menţine greutatea.
Studierea fenomenului în sine a dus la concluzia că procesul de dezintegrare
se supune calculului probabilităţilor.
Fiecare nucleu are o viaţă a sa şi deci o probabilitate de a se dezintegra.
Această probabilitate nu depinde de modul în care a apărut nucleul şi nici nu poate fi
influenţată în prezent de orice mijloc s-ar folosi (presiune, temperatură, reactiv chimic
etc). Singurul factor care-l influenţează este timpul. Se poate astfel atribui o
constantă de dezintegrare care indică numărul de nuclee dezintegrate în unitatea de
timp.

Întrebuinţări ale energiei nucleare

În 1990 existau 435 de centrale nucleare operaţionale acoperind 1% din

necesarul energetic mondial.
Într-un reactor nuclear se obţine căldura prin dezintegrarea atomilor radioactivi de
uraniu-235. Aceasta este folosită pentru a produce abur care pune în mişcare rotorul
turbinelor, generând electricitate. U-235 este un izotop relativ rar al uraniului,
reprezentând doar 7% din cantitatea totală de uraniu disponibil.
Restul este izotopul U-238. La fel ca şi combustibilii fosili, U-235 nu va dura o
veşnicie. Există un anumit tip de reactor, numit reactor de “creştere”, care transformă
U-238 într-un alt element radioactiv, plutoniu-239. Pu-239 poate fi utilizat pentru a
genera căldură. Până acum doar şase ţări au construit astfel de centrale
experimentale. Dacă aceste tipuri de reactori ar deveni uzuale, rezervele mondiale
de uraniu ar ajunge mii de ani.

Poluarea radioactivă

Prin poluare, sau contaminare, radioactivă, se înţelege prezenţa nedorită sau

accidentală, a materialelor radioactive, în interiorul sau la suprafaţa unor factori de
mediu (cum sunt apa, aerul, alimentele) sau în organisme vii, situaţie în care se
depăşeşte conţinutul radioactiv natural propriu al produsului respectiv.
Una din principalele surse de poluare radioactivă a globului pământesc îşi are
provenienţa în exploziile nucleare din atmosferă.
Iradierea îndelungată, chiar cu doze mici, poate produce leucopenii, la malformaţii
congenitale, pe când iradierea cu doze mari duce la accentuarea leucopeniei, la

117
eriteme, la hemoragii interne, căderea părului, sterilitatea completă iar în cazurile
extreme produce moartea.
Printre principalele surse de poluare radioactivă se numără:
a) utilizarea practică în industrie, medicină, cercetare a diferitelor surse de radiaţii
nucleare, care ca materiale radioactive, se pot răspândi necontrolate în mediu
b) exploatări miniere radioactive, la extragere, prelucrare primară, transport şi
depozitare, pot contamina aerul, prin gaze şi aerosoli, precum şi apa prin
procesul de spălare
c) metalurgia uraniului sau a altor metale radioactive şi fabricarea combustibilului
nuclear, care prin prelucrări mecanice, fizice, chimice, poate cuprinde în cadrul
procesului tehnologic şi produşi reziduali gazoşi, lichizi sau solizi, stocarea,
transportul eventual evacuarea lor pot determina contaminarea mediului
d) instalaţiile de rafinare şi de retratare a combustibilului nuclear
e) reactorii nucleari experimentali sau de cercetare, în care se pot produce
industrial noi materiale radioactive
f) centralele nuclearoelectrice care poluează mai puţin în cursul exploatării lor
corecte, dar mult mai accentuat în cazul unui accident nuclear
g) exploziile nucleare experimentale, efectuate îndeosebi în aer sau în apă şi
subteran, pot contamina vecinătatea poligonului cât şi întregul glob, prin
depunerea prafului şi aerosolilor radioactivi, generaţi de către ciuperca
exploziei
Principalele elemente ce contribuie la poluarea radioactivă sunt clasificate şi după
gradul de radioactivitate după cum urmează:
90 226 210 239
a) grupa de radiotoxicitate foarte mare: Sr, Ra, Po, Pu
45 89 140 131
b) grupa de radiotoxicitate mare: Ca, Sr, Ba, I, U natural
24 32 60 82 204 22 42
c) grupa de radiotoxicitate medie: Na, P, Co, Br, Tl, Na, K,
55Fe
3 14 51 201
d) grupa de radiotoxicitate mică: H, C, Cr, Tl
Oamenii mai sunt expuşi şi la raze X, bolnavii de cancer sunt expuşi
tratamentelor prin iradiere de cobalt sau injecţii cu iod radioactiv.
Suntem influenţaţi şi de radiaţiile provenite din producerea de energie electrică atât în
instalaţiile clasice, cât şi în cele nucleare. Transportul şi depozitarea materialelor
nucleare sunt surse de radiaţii nocive. Fumatul, arderea gazului pentru încălzire şi
gătit, utilizarea fosfaţilor ca fertilizatori sunt activităţi generatoare de radiaţii. Ne
expunem chiar şi cînd privim la televizor, lucrăm la calculator, vorbim la telefonul
mobil.
Însă fără măsuri de radioprotecţie corespunzătoare, reactorii nucleari pot produce la
a) contaminarea parţială a mediului ambiant şi anume:
131 133
 a atmosferei, prin produsele de fisiune volatile ca I, Xe
 a apei folosită ca agent de răcire
 a solului din vecinătatea care se contaminează cu produse de fisiune
b) o mare cantitate de deşeuri radioactive, a căror evacuare pune probleme grele
pentru a evita contaminarea mediului în care se face evacuarea.
.

Efectele biologice ale radiaţiilor - radioprotecţia

„Fără radiaţii nu am fi fost şi nu am putea fi, dar cu prea multe radiaţii nu

putem trăi”
Activitatea vitală a tuturor sistemelor organizate biologic şi în special a omului, se
desfăşoară într-un univers supus acţiunii unei multiple şi variate game de radiaţii, de

118
la cele sesizabile direct cu simţurile noastre, până la cele sesizabile doar prin
intermediul unei aparaturi, uneori foarte complicate.
Mediul înconjurător conţine surse naturale de radiaţii, existente de miliarde de ani pe
planeta Pământ încă de la formarea acestuia, însoţind apariţia şi evoluţia
vieţuitoarelor, inclusiv a omului. Prin activitatea sa economică şi socială de-a lungul
timpului, omul a modificat şi modifică sursele naturale de radiaţii, creând astfel o
radioactivitate naturală suplimentară.
Radiaţiile sunt de origine şi natură foarte variate, clasificându-le astfel:

radiaţii electromagnetice, X sau  de înaltă frecvenţă, având aceiaşi
natură ca lumina


radiaţii corpusculare încărcate electric: , , ioni acceleraţi
radiaţii corpusculare neutre electric: neutroni.
Radiaţiile nucleare pot acţiona asupra organismului în trei moduri: acţiune directă,
acţiune indirectă şi acţiune la distanţă.
Prin acţiune directă sunt lezate macromoleculele de mare importanţă, chiar
vitală (proteine, acizi nucleici) care suferă transformări datorită ionizării sau excitării
directe.
Acţiunea indirectă este datorată elementelor care apar în urma proceselor
radiochimice. Mediul principal în care se desfăşoară procesele biologice fiind apa,
efectele apar datorită ionizării acesteia (apar ioni sau radicali) care acţionează ca
agenţi oxidanţi şi reducători asupra unor componente esenţiale celulare, perturbând
funcţionarea normală a acestora.
Efectele biologice care apar în urma iradierii, sunt dependente de: doza de
radiaţii şi debitul dozei. Efectele biologice ale radiaţiilor pot fi grupate astfel:
 Efecte somatice – care apar la nivelul celulelor somatice şi acţionează
asupra fiziologiei individului expus, provocând distrugeri care duc fie la moartea
rapidă, fie la reducerea semnificativă a speranţei medii de viaţă. Leziunile somatice
apar în timpul vieţii individului iradiat şi pot fi imediate sau tardive – efectele somatice
imediate sau pe termen scurt, se manifestă la câteva zile , săptămâni sau luni de la
iradiere. Aceste efecte sunt de regulă nestochastice (nealeatorii) adică se produc la
toţi indivizii expuşi la o doză superioară dozei de prag. Efectele somatice tardive sunt
cele care apar după o perioadă mai lungă de timp, de ordinul anilor, numită perioadă
de latenţă şi se manifestă în special sub formă de leucemie sau cancer. Aceste
efecte sunt de natură stochastică (întâmplătoare) în sensul că este imposibil de
evidenţiat o relaţie cauzală directă – probabilitatea producerii unui efect este
proporţională cu doza de iradiere.

Efecte genetice – care apar în celulele germinale sexuale din testicule sau
ovare – aceste mutaţii letale sau subletale la descendenţi se datorează unor efecte
imediate ale radiaţiilor cum ar fi: alterarea cromozomilor (translocaţii, apariţia de
extrafragmente) ruperea unor segmente de cromatină, alterarea chimică a codului
genetic, fie prin acţiunea radicalilor liberi asupra bazelor azotate ale acizilor nucleici,
fie prin ruperea lanţului aceloraşi acizi. Gravitatea efectelor mutagene apare prin
transmiterea la descendenţi a unor translocaţii cromozomiale, efect biologic, care
apare şi la doze mai mici.
Dozele de radiaţii care pot produce apariţia unui minim de mutaţii într-o generaţie de
indivizi, într-un ecosistem, dacă sunt menţinute în permanenţă pot conduce la
adevărate catastrofe ecologice în generaţiile următoare.
Dozimetria – reprezintă totalitatea metodelor de determinare cantitativă a
dozelor de radiaţii în regiunile în care există sau se presupune că există un câmp de
radiaţii, cu scopul de a lua măsuri adecvate pentru protecţia personalului ce îşi
desfăşoară activitatea în acea zonă.

119
 Radioprotecţia – totalitatea metodelor şi mijloacelor de reducere a efectelor
nocive ale radiaţiilor. Sursele de iradiere pot fi: surse externe – aflate în afara
organismului şi surse interne – aflate în interiorul organismului.

Protecţia împotriva efectelor nocive ale radiaţiilor, produse de sursele externe, poare fi:
 protecţie fizică – realizată prin mijloace de reducere a dozei de expunere, ca:
distanţa, ecranarea, timpul de expunere;
 protecţie chimică – prin folosirea unor substanţe chimice (cistamina, gamofos,
etc.), care se administrează înainte sau după iradierea persoanei;
 protecţie biochimică – realizată prin folosirea unor preparate sau
macromolecule biologice (sânge, plasmă, etc.) care administrate imediat după
iradiere, ajută la refacerea celulară;
 protecţie biologică – se realizează prin transplantul de celule viabile în

măduvă (hematoformatoare).
Reducerea gradului de contaminare radioactivă se poate realiza prin:
 decontaminare – îndepărtarea izotopilor radioactivi din tubul digestiv (cu
alginat de sodiu, fosfat de aluminiu, etc.) şi din arborele traheobronşic (prin
spălări cu ser fiziologic;
 decorporare – eliminarea izotopilor radioactivi fixaţi în diferite organe (cu sare
de Zn sau Ca a acidului dietilen – triamino – pentaacetic);
 diluţie izotopică – administrarea iodurii de potasiu împotriva Iodului – 131,
consumarea unor cantităţi mari de apă pentru reducerea fixării tritiului în

organism, etc.
Măsurile de radioprotecţie, pot fi grupate în:
 măsuri preventive
 măsuri de supraveghere
 măsuri de limitare şi lichidare
Efectul nociv al radiaţiilor asupra materiei vii este datorat proprietăţii de a ioniza
mediul prin care trec, ionizarea fiind modul dominant de pierdere a energiei de către
radiaţii când traversează mediul material. Materia vie este caracterizată prin existenţa
unor molecule deosebit de mari ale căror proprietăţi şi funcţionalitate biochimică pot fi
ireversibil perturbate.
Astfel, un act de ionizare, de trecere a unui electron pe un alt nivel în acest
ansamblu, sau de smulgere a lui, provoacă mari schimbări în caracteristicile
moleculei respective, schimbări care acumulate la nivelul celulei se pot traduce prin
grave dereglări ale metabolismului, culminând cu moartea celulei sau cu erori de
structură şi funcţionare a aparatului genetic celular, de tip cancerigen sau mutagen.
Există trei tipuri importante de radiaţie ionizantă:

Radiaţia alfa - Cercetările experimentale au arătat că radiaţiile alfa sunt constituite

din particule încărcate pozitiv care s-au dovedit a fi nuclee de 42 He în mişcare rapidă.
Energia particulelor alfa afectează ţesuturile interne, cum ar fi plămânii.

120
Radiaţia gama - Aceste radiaţii nu sunt influenţate de câmpul electric sau magnetic.
Ele sunt de natură electromagnetică şi pot suferi fenomene de reflexie refracţie,
difracţie şi interferenţă. Poate traversa corpul uman, poate fi oprită de: apă, beton,
materiale dense cum ar fi uraniul, plumbul, care sunt folosite ca protecţie împotriva
expunerii la acest tip de radiaţie.

Radiaţia beta - Mai mult de jumătate dintre nuclizii radioactivi naturali posedă
activitate beta. Radiaţia beta este formată din electroni sau pozitroni care se
 
deplasează cu viteze foarte mari fiind numită şi radiaţii  respectiv  . Efectele
asupra sănătăţii asociate particulelor beta se manifestă în principal atunci când
materialele beta-emiţătoare sunt ingerate sau inhalate.

Radiaţia terestră (radiaţie naturală) se datorează materialelor radioactive care există

în roci şi sol, izotopul radioactiv al K şi produşii de dezintegrare ai U şi Tr. Radiaţia
radonului este cea mai răspândită, deoarece radonul gazos a existat dintotdeauna în
mediul ambiant. Ajunge la noi din pământ prin fundaţia locuinţelor. Tot o formă
naturală de radiaţie este şi cea din interiorul organismelor noastre, imposibil de evitat,
40 14
pătrând în organism prin alimente şi pe calea aerului ( K şi C).
Cantitatea de radiaţii se măsoară în unităţi Sievert, în fiecare an în România, o
persoană este expusă la aproximativ 2.4 mSv de la sursele de radiaţii naturale şi
artificiale.
Atmosfera planetei acţionează ca un scut, absorbind o mare parte din energia
radiaţiei cosmice (particule de energie înaltă şi raze gamma), din acest motiv cei
care locuiesc aproape de nivelul mării sunt expuşi la o doză de radiaţii mai mică
decât cei care locuiesc la munte.

Metodele de protecţie contra radiaţiilor se împart în:


Metode active – când sursa radioactivă este înconjurată cu ecrane
absorbante, care reduc mult intensitatea radiaţiilor emergente, deci asigură
securitatea celor ce se află la limita exterioară a ecranelor.

Metode pasive – când se iau măsuri de genul:
 persoanelor li se fixează durate limitate de lucru în spaţiul respectiv

121
  se dau alimente, medicamente antidot, mijloace de protecţie
individuală, etc.
Din cercetări medicale rezultă că:
 doza minimă de iradiere globală a întregului organism este sub 20 Rem (1Sv =
100 Rem)
 între 75 – 150 Rem apare boala actinică, cu riscul cazurilor mortale la doză
superioară
 peste 700 Rem au efect letal
Datorită efectului cumulativ al iradierii, normele prevăd că o persoană care la o
singură iradiere a acumulat toată doza permisă, să zicem într-un an, nu mai are voie
să suporte altă iradiere în acel an. Iradierea accidentală cumulată maximă admisă
este de 25 Rem. Datorită efectelor genetice, pentru femeile gravide, dozele admise
sunt mai mici faţă d cele arătate mai sus.
Deoarece nu toate părţile organismului sunt la fel de rezistente la iradiere, s-au
stabilit doze maxime pentru diferite organe şi părţi ale organismului, precum şi cazul
în care radiaţia nu atinge întregul organism, ci doar porţiuni din el.
 pentru organe izolate, exceptând cristalinul şi gonadele, doza este de 15
Rem/an
 pentru oase, tiroidă, pielea întregului organism, cu excepţia extremităţilor,
doza este de 30 Rem/an
 pentru mâini, antebraţe, picioare şi glezne doza este de 75 Rem/an
Sunt cazuri când unele elemente radioactive pot ajunge să fie integrate de
oameni prin apa de băut sau alimente, sau inhalate odată cu aerul. Elementul
radioactiv poate intra în circuitul metabolic şi în aceste cazuri însăşi sursa radioactivă
se află în organism şi singura protecţie posibilă este folosirea de substanţe care
elimină şi insolubilizează elementul respectiv.
Poate apărea situaţia ca un element radioactiv, cu toate că este cantitativ sub
limita admisă pentru întregul organism, concentraţia sa într-un anume organ să fie
suficient de ridicată pentru ca doza de radiaţie permisă pentru organul respectiv să
fie depăşită. Astfel de organe care concentrează preferenţial un anume element se
numesc organe critice, ca de exemplu: glanda tiroidă pentru iod, sau sistemul osos
pentru stronţiu, care este omolog clinic pentru calciu. Pentru a exclude astfel de
cazuri, normele de protecţie admit concentraţia limită ale acestor substanţe în apă şi
aer.
În tabelul de mai jos, este redată expunerea normală a omului la radiaţii
nucleare, astfel încât să se poată calcula fiecare doză naturală:

Cauza Detaliu Echivalent Explicaţie

doză
I. Nivelul mării (se adaugă la fiecare Radiaţii
Punct 28 mrem/an
150m în plus în altitudine) cosmice
geografic
Calcaroasă 50 mrem/an
30 mrem/an Radiaţii
Zona Sedimentară
12 terestre
Granitică
0mrem/an
Lemn 1 mrem/an Radiaţiile
Casă din: Cărămidă 20 mrem/an
materialelor
Granit 20 mrem/an
II. Alimentaţia Carne, legume 20 mrem/an Radiaţiile
alimentelor
122
 14 40
6Ca, 19K
III. O călătorie cu avionul 4 mrem/an Radiaţii
Televizorul 3 mrem/an
Mod de viaţă cosmice
Examen radiologic 35 mrem/an

În funcţie de valoarea dozei biologice a radiaţiilor, apar efectele:

Valoarea Efectele
(1Sv = 100rem)
0 – 0,25 Sv Lipsa oricărei tulburări aparente
0,25 – 0,5 Sv Apar schimbări sanguine, ochi injectaţi
0,5 – 1 Sv Oboseală, ameţeală, cataractă, schimbări sanguine,
opacizarea cristalinului, apariţia aluniţelor
1 – 2 Sv Ameţeli, oboseală, reducerea numărului de globule roşii,
scăderea rezistenţei la infecţii
2 – 4 Sv Aceleaşi tulburări ca mai sus însoţite de câteva decese
între 2 – 6 săptămâni de la iradiere
4 – 6 Sv 50% decese, în intervalul de 30 zile de la iradiere
Peste 6 Sv 100% decese, în mai puţin de 15 zile de la iradiere

Se ştie de mai mulţi ani că doze mari de radiaţii ionizante, mult mai mari decât
radiaţiile de fundal pot cauza cancer şi leucemie la mai mulţi ani de la expunere. Se
presupune, datorită experimentelor pe plante şi animale, că radiaţiile ionizante pot
provoca mutaţii genetice care afectează generaţiile descendente, cu toate că nu
există dovezi în legătură cu radiaţii care provoacă mutaţii la om. La nivele foarte mari
de radiaţii, ele pot provoca stări de disconfort şi moartea la săptămâni de la
expunere.
Organismul are mecanisme de apărare împotriva pagubelor produse de
radiaţii, la fel şi împotriva altor factori cancerigeni. Aceştia pot fi stimulaţi prin
expuneri la doze mici de radiaţii sau dimpotrivă la doze foarte mari.
Pe de altă parte, doze mari de radiaţii direcţionate spre o tumoare sunt folosite în
terapii de iradiere împotriva celulelor canceroase şi prin urmare, deseori se salvează
vieţi omeneşti. Adesea se foloseşte împreună cu chimioterapia şi operaţia. Doze mult
mai mari sunt folosite pentru înlăturarea bacteriilor dăunătoare din mâncăruri, pentru
sterilizarea pansamentelor şi a altor echipamente medicale.
Radiaţiile sunt foarte uşor de detectat. Există o varietate de instrumente simple,
sensibile, capabile să detecteze mici cantităţi de radiaţii naturale sau artificiale.
Există patru căi prin care oamenii se pot proteja de sursele cunoscute de radiaţii:
1. limitarea duratei expunerii: pentru oamenii care sunt expuşi la radiaţii pe
lângă cele de fundal datorită naturii muncii lor, doza este micşorată şi riscul
îmbolnăvirii în principiu eliminat prin limitarea duratei expunerii;
2. distanţa: la fel cum căldura unui foc este mai mică cu creşterea distanţei, şi
intensitatea radiaţiilor descreşte direct proporţional cu distanţa de la sursă;
3. bariere: barierele de plumb, beton sau apă oferă o protecţie bună împotriva
radiaţiilor penetrante cum ar fi radiaţiile γ. Prin urmare, materialele radioactive
sunt adesea depozitate sau mânuite în apă sau cu ajutorul roboţilor în camere
construite din beton gros sau cu pereţi îmbrăcaţi în plumb;
4. depozitare: materialele radioactive sunt izolate şi ţinute în afara mediului.
Izotopii radioactivi (de ex. cei pentru medicină) sunt eliminaţi în încăperi
închise, în timp ce reactoarele nucleare funcţionează într-un sistem cu bariere

123
 multiple care împiedică scurgerile de material radioactiv. Camerele au o
presiune atmosferică scăzută, astfel încât orice scurgere ar avea loc nu ar ieşi
din încăpere.
Expunerea maximă nu trebuie să depăşească 1 mSv/an, în medie, timp de 5 ani.

Sistemul Naţional de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului (SNSRM)

face parte din Sistemul Integrat de Supraveghere a Poluării Mediului pe teritoriul
României, din cadrul Ministerului Mediului şi Dezvoltarii Durabile. SNSRM constituie
o componentă specializată a Sistemului Naţional de Radioprotecţie, care realizează
supravegherea şi controlul respectării prevederilor legale privind radioprotecţia
mediului şi asigură îndeplinirea responsabilităţilor MMDD privind detectarea,
avertizarea şi alarmarea factorilor de decizie în cazul unor evenimente cu impact
radiologic asupra mediului şi sănătăţii populaţiei.
SNSRM a cuprins un număr de 37 de staţii din cadrul APM-lor, coordonarea
ştiinţifică, tehnică, metodologică fiind asigurată de Laboratorul Naţional de Referinţă
pentru Radioactivitatea Mediului.In anul 2007,reteaua de monitorizare a
radioactivitatii a fost extinsa cu statii automate ,care asigura supravegherea mediului
24 de ore din 24.
Staţiile de radioactivitatea mediului efectuează în prezent măsurători de
radioactivitate beta globală pentru toţi factorii de mediu, calcule de concentraţii ale
izotopilor naturali radon şi toron cât şi supravegherea dozelor gamma absorbite din
aer.
Un instrument tipic pentru detectarea radiaţiilor este tubul Geiger-Muller. Este
un tub de sticlă sau de metal care conţine gaz la presiune joasă şi doi electrozi. La
trecerea prin tub a radiaţiei ionizate, gazul din acesta se ionizează, provocând o
descărcare între cei doi electrozi – un puls electric.

Concluzii

Nivelul mediu anual al radioactivităţii factorilor de mediu este în continuă

scădere faţă de nivelul din perioada accidentului de la Cernobâl. Se observă o
continua diminuare a amplitudinii maximului anual a contaminării radioactive,
principala sursă de contaminare artificială fiind reprezentată de procesele de
resuspensie de pe sol.
Procesul prin care se face această dezactivare se numeşte dezintegrare
radioactivă, radioactivitatea fiind proprietatea unor nuclee de a emite radiaţii
nucleare.
Efectele ale radiaţiilor ionizante asupra unui sistem biologic includ modificările
caracterizate printr-o relaţie de cauzalitate directă determinată între doză şi efect
care pot să apară în urma iradierii locale sau generale a sistemului biologic.
Nivelul efectelor cauzate de radiaţii depind de mai mulţi factori: doza, frecvenţa
dozării, tipul radiaţiei, organul expus, vârsta şi sănătatea.
Radiaţiile din surse naturale contribuie cu aproximativ 88% din doza anuală asupra
oamenilor, pe când procedurile medicale cu 12%. Efectele radiaţiilor naturale nu
diferă de cele artificiale.
Standardele de protecţie împotriva radiaţiilor sunt bazate pe mentalitatea că
riscul este direct proporţional cu doza, chiar şi la nivele mici, cu toate că nu există
dovezi despre riscurile la nivele mici. Această presupunere, numită „ipoteză liniară
nelimitată” (linear no-threshold hypothesis) este recomandată ca protecţie împotriva
radiaţiilor, propusă pentru stabilirea nivelelor admise de expunere la radiaţii a
persoanelor.

124