TURISM

Activitatea turistică din România este coordonată de Autoritatea Naţională pentru

Turism aflată în subordinea Ministerului pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ,
Turism şi Profesii Liberale. În cadrul acesteia funcţionează Direcţia Generală Autorizare
şi Control în Turism şi Direcţia Generală Promovare Turistică, direcţii coordonate de un
secretar de stat. În statele Uniunii Europene există un organism naţional care
coordonează activitatea turistică: minister, direcţie, agenţie sau autoritate care are
aceleaşi atribuţiuni cu Autoritatea Naţională de Turism din România.
Analiza comparativă ne-a permis să identificăm şi unele deosebiri esenţiale.
Astfel, în state cu un turism puternic dezvoltat (Franţa, Spania, Grecia, Italia, Austria
ş,a) există la nivelul unităţilor administrative un grad ridicat de autonomie care permite
fiecărei regiuni să dezvolte acele proiecte pe care le consideră benefice comunităţilor
locale şi economiei regiunii.
Considerăm că o dată cu înfiinţarea regiunilor de dezvoltare economic în
România (NUTS2) se impune şi acordarea unei mai largi autonomii a fiecărei regiuni în
ceea ce priveşte direcţiile, modalităţile de dezvoltare a turismului. Este necesară însă
înfiinţarea unor direcţii specializate în turism la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare care
să coordoneze activitatea turistică în funcţie de potenţialul turistic existent şi de dorinţa
comunităţilor locale şi a investitorilor de a se implica în această activitate.
La nivelul UE există o serie de norme care armonizează calitatea serviciilor şi a
infrastructurii turistice contribuind astfel la creşterea transparenţei nivelurilor tarifelor
practicate. Trebuie spus că nu există o concordanţă deplină în ceea ce priveşte
legislaţia cu privire la funcţionarea societăţilor turistice între toate statele europene şi
nici în privinţa nivelului şi instruirii personalului de conducere a societăţilor de turism.
Analizând situaţia societăţilor de turism din România am constat că acestea îndeplinesc
cea mai mare parte a normelor în vigoare în statele Uniunii; în privinţa angajaţilor, cel
puţin la nivel de conducere am constatat că în România aceştia au în cea mai mare
parte studii superioare de specialitate sau au urmat un curs de formare managerială în
turism în cadrul INFMT.
Componenta cea mai importantă a bazei tehnico-materiale a turismului o
constituie reţeaua unităţilor de cazare, deoarece ea răspunde unei necesităţi
fundamentale a turistului: odihna, înnoptarea. Analizând evoluţia numărului de locuri de
cazare în România se constată că în 1970 acesta era de circa 248 mii şi a crescut până
în 1985 când a depăşit valoarea de 410 mii locuri de cazare. Această creştere s-a
datorat în special politicii de transformare a turismului într-un fenomen de masă,
accesibil tuturor categoriilor sociale. După anul 1985 numărul locurilor de cazare a
cunoscut o evoluţie descendentă, ajungând ca în 2002 să fie de 273 mii locuri.
Începând cu 2003 numărul locurilor de cazare a început să crească ajungând în 2005 la
peste 280 mii locuri.
La nivelul UE numărul locurilor de cazare a crescut lent dar constant în ultimul
deceniu (excepţie făcând anul 2003) datorită atingerii unui prag de saturaţie, ajungând
la circa 11 mil. locuri în 2005. Un indicator foarte important îl reprezintă repartiţia
paturilor la 1000 locuitori. Analiza acestui indicator relevă faptul că ţările cu un turism
estival dezvoltat ca Grecia, Spania, Franţa, Italia, Cipru, Malta au mediile cele mai
ridicate. Lor li se adaugă Luxemburg, Austria, Danemarca şi Suedia care ş-au dezvoltat
alte forme de turism decât cel litoral. În schimb Estonia (24‰), Polonia (15‰), Letonia
(10‰), Lituania (9‰) au mediile cele mai scăzute. România se alătură acestor state cu
o medie de doar 13‰, ceea ce înseamnă că dacă raportăm la potenţialul turistic al
României numărul locurilor de cazare trebuie să mai crească. Analiza pe regiuni de
dezvoltare în România evidenţiază faptul că există o puternică concentrare a numărului
de paturi în regiunea SUDEST care include şi litoralul. Numărul paturilor/1000 locuitori
este superior mediei ţării şi în regiunea CENTRU cu un turism montan şi cultural.

Tabelul 1.1
Numărul paturilor la 1000 locuitori
Nr. Crt. Regiunea Locuri/1000 loc
1 NORD-EST 4.6‰
2 SUD-EST 46‰
3 SUD 6.7‰
4 SUD-VEST 6.0‰
5 VEST 10.8‰
6 NORD-VEST 8.9‰
7 CENTRU 13.5‰
8 BUCUREŞTI-ILFOV 5.1‰
9 ROMÂNIA 12.7‰

O altă componentă a bazei tehnico-materiale a turismului o reprezintă unităţile de

alimentaţie publică. Cele care fac parte din structura turismului (prin locul de amplasare
şi structura clienţilor) reprezintă circa 8.5% (aproximativ 2800 unităţi cu aproape
495.000 locuri la mese). Evoluţia în timp a acestor unităţi a fost caracterizată de o
creştere lentă dar continuă. O caracteristică a unităţilor de alimentaţie publică este că
ele au o sezonalitate accentuată: o treime din locurile la mese sunt amplasate pe terase
şi în grădini; acestora li se adaugă unităţile de alimentaţie publică din hotelurile de pe
litoral, din staţiunile balneare de interes local, din zona montană foarte înaltă cu
funcţionare sezonieră. Din analiza comparativă a reţelei unităţilor de alimentaţie publică
şi cea de cazare rezultă un raport de 1.7/1.0 dacă se au în vedere toate locurile în
alimentaţie şi de 1.2/1.0 dacă se iau în calcul doar locurile din saloane, ceea ce
corespunde normelor internaţionale care recomandă un raport de 1.2 - 1.5/1.0. Deşi
potenţialul turistic din zona montană românească este unul deosebit, infrastructura
turistică este modestă dacă o comparăm cu cea din statele alpine ale UE.
Domeniul schiabil actual al României este de câteva sute de ori mai mic decât în
ţările alpine de referinţă (de 120 de ori mai mic faţă de al Germaniei şi de 510 ori mai
mic faţă de al Franţei). Acesta este prezent în 20 de masive montane (dintr-un total de
72). Cea mai mare parte a domeniului schiabil amenajat se află concentrat într-un
singur areal, care aparţine judeţelor Prahova, Braşov şi Dâmboviţa (revenindu-i astfel
62.9% din suprafaţa totală ). Instalaţiile de deservire a domeniului schiabil sunt
dominate de teleschiuri şi telescaune, ponderea lor cumulată fiind de 86%. În ceea ce
priveşte distribuţia spaţială, aria care cuprinde ofertele turistice de interes naţional şi
internaţional concentrează cele mai multe şi mai moderne teleferice. Echiparea tehnică
cuprinde 61 de teleferice – telecabine, telescaune şi teleschiuri, care însumează 65 de
km lungime (faţă de cele 3.696 teleferice în Austria, 3.033 în Franţa, 1.534 în Elveţia) şi
aproape 80 de km de pârtii amenajate (faţă de 9.500 km în Austria, şi 2.500 în Franţa).
 Pentru zona montană există 30 de staţiuni unde se pot practica sporturi de iarnă.
Din cele 120 de pârtii existente, 30 sunt omologate, 7 sunt dotate cu echipamente
pentru zăpadă artificială şi 13 au nocturnă. Un alt element important care
caracterizează calitatea ofertelor pentru sporturile de iarnă, îl reprezintă existenţa
şcolilor de schi şi dotarea lor cu monitori şi calificarea acestora, precum şi programele
oferite. În ţările cu turism de iarnă dezvoltat practic nu există staţiune pentru sporturi de
iarnă care să nu aibă minimum 2-3 şcoli ( pentru adulţi, începători şi avansaţi; pentru
copii; pentru schi acrobatic, etc.) astfel că Franţa are peste 200, iar Austria peste 400.
În România, numărul acestora este foarte redus şi nu sunt dotate corespunzător. În
ceea ce priveşte mijloacelor de agrement din ţara noastră, oferta este modestă,
divertismentul începând să devină abia acum o prioritate pentru organizatorii de
vacanţe. Instalaţiile de agrement sunt concentrate în proporţie de circa 50% pe litoral
unde funcţionează doar în sezonul estival, la care se adaugă cele de pe Valea
Prahovei, Poiana Braşov, Bucureşti şi câteva mari oraşe.
În ultimii ani oferta de agrement a staţiunilor de litoral s-a diversificat, în
componenţa acesteia intrând agrementul terestru de interior şi în aer liber şi agrementul
acvatic cu agrementul de plajă şi cel nautic. Cu unele excepţii, baza materială este în
general bună, beneficiind de modernizări sau construcţii recente şi dotări de bună
calitate. Analizele întreprinse asupra distribuţiei bazei tehnico-materiale a turismului pun
în evidenţă diferenţieri importante între zone turistice cu potenţial apropiat sau cu
dezvoltare economico-socială asemănătoare. Astfel litoralul dispune de 42% din totalul
locurilor de cazare şi aproape jumătate din instalaţiile de agrement; Valea Prahovei -
Masivul Postăvarul concentrează 52% din instalaţiile de transport pe cablu şi 7% din
capacitatea de cazare în condiţiile în care peste 1/3 din suprafaţa ţării are un relief
montan; se adaugă judeţele Bihor, Harghita şi Vâlcea care deţin 11% din capacitatea de
cazare datorită staţiunilor balneoclimaterice.
Circulaţia turistică internaţională a României a început să fie înregistrată cu
rigurozitate din anul 1966 şi pe parcursul acestei perioade a reflectat din plin toate
schimbările ce au avut loc în plan economic, social şi politic la nivel mondial.
Perioada de după 1989 este caracterizată de evoluţii contradictorii ce reflectă de
fapt politica inconsecventă a României în plan economic, social şi internaţional. Această
evoluţie s-a reflectat şi în locul ocupat de România în rândul ţărilor receptoare. Astfel,
dacă în 1981 România se plasa în rândul primelor 15 ţări turistice ale lumii (cu o cotă de
2.5% din piaţa turistică mondială) în prezent ea ocupă doar locul 40 în lume şi 20 în
Europa (cu o cotă de doar 0,8% din piaţa mondială).
Dacă cifrele de mai sus reflectă numărul turiştilor sosiţi la punctele de frontieră,
prin analiza indicatorilor „turişti străini în spaţiile de cazare” sau „încasări din turismul
internaţional” se constată că de fapt involuţia turismului românesc este şi mai mare,
decalajul dintre ţara noastră şi cele cu vocaţie turistică din Europa crescând tot mai
mult. Raportul dintre sosirile de turişti în punctele de frontieră şi turiştii străini în spaţiile
de cazare este de 5-6/1, iar încasările din turismul internaţional al României sunt de
ordinul a 400-600 milioane USD (modeste comparativ cu al altor ţări cu un potenţial
turistic apropiat).
Prezintă importanţă distribuţia sosirilor şi înnoptărilor de turişti străini pe zone
turistice. Turismul urban (zona oraşelor reşedinţă de judeţ inclusive municipiul
Bucureşti) este forma de turism practicată în mod preponderent de turiştii străini
(71.3%). La aceasta se adaugă şi zona Alte localităţi cu 9.5%. Zonele Montan şi Litoral
au o pondere destul de mică de 8.5% şi respective 6.1%, iar zona Balnear o pondere
chiar mai mică de 3.3%. Delta Dunării are cea mai mică pondere de doar 1.2%.
În cazul înnoptărilor realizate de turiştii străini, zona urbană a reşedinţelor de
judeţ îşi păstrează poziţia dominantă având o pondere de 60.1%. Zona de litoral are o
pondere de 17.8% mai mare decât în cazul sosirilor, situaţie explicabilă prin prezenţa
preponderentă a turismului organizat prin intermediul agenţiilor de turism în cazul
turiştilor străini care au un sejur prestabilit. Zona montană, balneară şi zona alte
localităţi îşi menţin ponderi apropiate de ale sosirilor de 8.1%, 5.5% respectiv 7.6%.
Marea majoritate a sosirilor internaţionale în România provin din Europa. Din anul 2000,
aproximativ 95% din vizitatorii din fiecare an sunt de pe continent. Din aceştia, 75%
reprezintă sosiri din cinci ţări cu care România se învecinează: Ucraina, Moldova,
Bulgaria, Ungaria şi Serbia & Muntenegru. Analiza cifrelor privind cazarea arată că un
mare număr din aceste sosiri nu se regăsesc în registrele unităţilor de cazare şi stau fie
la rude sau prieteni fie nu înnoptează în România. Astfel, este foarte dificil să cuantifici
impactul lor asupra economiei.
Chiar dacă turismul şi călătoriile în România cresc cu o rată impresionantă,
exprimată în vizitatori internaţionali, veniturile din turism ale ţării au rămas în mod
considerabil în urma ţărilor vecine. În 2004, România a încasat venituri din turism de
505 milioane EURO –23% din cele înregistrate în Bulgaria, aproximativ 12% din cele
înregistrate în Ungaria şi Cehia, şi doar 7% din veniturile Croaţiei. Aceasta reflectă încă
o dată faptul că mulţi vizitatori în România nu stau peste noapte sau nu cheltuiesc cu
cazarea în timp ce ei se află totuşi în ţară. Dacă până în 1989 soldul pozitiv poate fi pus
pe seama fluxului redus de turişti străini ce părăseau România dar şi datorită numărului
mare de turişti străini ce proveneau din fostul bloc comunist, odată cu deschiderea
graniţelor tot mai mulţi turişti români au preferat să-şi petreacă concediile în afara ţării,
turiştii străini cheltuind destul de puţin în România (ca urmare a ofertei de bunuri şi
servicii foarte sărace) ceea ce a contribuit la un deficit al balanţei de plăţi. România a
înregistrat în primele 11 luni ale lui 2005 ( pentru prima oară în ultimii 15 ani), un
excedent în balanţa de plăţi privind serviciile turistice de 150 milioane euro. Practic,
turiştii străini au cheltuit mai mult pe pachetele turistice din România - 688 milioane euro
în timp ce românii au cheltuit 543 milioane euro. Până acum, ţara noastră era deficitară
în ceea ce priveşte nivelul cheltuielilor turistice efectuate de români în străinătate şi
cheltuielile efectuate de străini în România. Această tendinţă a fost foarte greu de
inversat dat fiind faptul că amprenta privind numărul de turişti străini care vin în
România este dată de sezonul estival.
Dintre ţările UE, cele mai mari pieţe pentru România sunt Germania, Italia,
Franţa, Austria şi Marea Britanie. În mod îngrijorător, sosirile din ţările UE arată o
scădere în 2004. Aceasta poate fi datorată în parte integrării a 10 noi ţări în UE şi
stimulentelor pentru vizitatori în aceste ţări, cum ar fi liniile aeriene cu preţuri reduse. În
2004, s-a constat o creştere a turiştilor sosiţi din Ungaria în România cu 69% şi Polonia,
unde cifrele au fost superioare cu 22% faţă de cele din 2003. În UE statele din Europa
de Vest şi Europa Sudică deţin cea mai mare pondere atât la numărul sosirilor de turişti
la frontieră cât şi la încasările realizate din turismul internaţional. Se remarcă Franţa,
Spania, Italia, Marea Britanie care se plasează în topul primelor 10 state ale lumii ca
destinaţii turistice.
 O analiză a turiştilor internaţionali în cadrul statelor UE evidenţiază ponderea
mare turiştilor intracomunitari: 74%. Din afara Uniunii cea mai mare cotă de piaţă o
deţinea SUA (7%) restul de 19% fiind alocat altor ţări din lume şi din afara UE. Per total
UE (25), Germania şi Marea Britanie sunt ţările care domină fluxurile turistice cu 61%
din totalul înnoptărilor în străinătate. Celelalte ţări din UE totalizau împreună doar 39%.
Turismul receptor şi turismul emiţător are unele caracteristici generale pentru UE:
 sejururile pe teritoriul naţional sunt mai numeroase decât cele în afara ţării de
reşedinţă;
 în numeroase state europene sejururile scurte sunt preferate celor lungi;
 mijlocul de transport cel mai utilizat este automobilul;
 turiştii europeni preferă să-şi organizeze singuri călătoriile în interiorul ţării;
 turismul receptor are o importanţă majoră în industria turistică din micile state
ale UE;
 activitatea turismului receptor se concentrează în perioada iulie-septembrie
cu excepţia Austriei unde perioada de vârf este sezonul hibernal. Mai mult de
o 14 treime din înnoptările totale ale non rezidenţilor se înregistrează în iulie
septembrie;
 Grecia este singura ţară unde turismul receptor depinde puternic de perioada
estivală;
 Spania este principala destinaţie a turismului emiţător pentru majoritatea
statelor UE.
În Uniunea Europeană (UE25) turismul intern (înnoptări ale rezidenţilor în
unităţile de cazare colectivă) este dominant cu 59% faţă de restul de 41% cât îi revenea
în 2003 turismului receptor (înnoptări ale nerezidenţilor). Nouă ţări se situau peste acest
procent în ceea ce priveşte predominanţa turismului intern - Danemarca (63%),
Germania (86%), Franţa (63%), Italia (60%), Olanda (68%), Polonia (83%), Finlanda
(73%), Suedia (78%), şi Marea Britanie (72%). Turismul receptor este caracteristic în
principal ţărilor cu vocaţie turistică recunoscută - Cipru (93% din totalul înnoptărilor în
unităţile de cazare colectivă revenind nerezidenţilor), Grecia (75%), Estonia (74%),
Austria (72%), Spania (64%), Portugalia (60%), Irlanda (63%), Slovenia (56%), Belgia
(55%), Ungaria (54%). Din păcate deşi România ar merita să se înscrie în aceasta din
urmă categorie dat fiind valoarea potenţialului său turistic, turismul receptor are o
pondere de numai 15% (conform datelor INS) - una din cele mai mici din UE. Perioada
de vacanţă cea mai utilizată în majoritatea statelor UE a fost vara (iulie-septembrie).
Peste 60%¤ dintre turiştii cehi, spanioli, italieni, sloveni au preferat să-şi petreacă
vacanţele în această perioadă. Gradul de ocupare a structurilor de cazare cel mai mare
a fost pentru majoritatea statelor în luna august; pentru ţările baltice şi cele scandinave
în luna iulie iar pentru Germania şi Franţa luna septembrie. Valorile cele mai ridicate ale
gradului de ocupare în luna de vârf au fost de peste 80% şi s-au realizat în Cipru,
Grecia şi Malta.
Perioada de iarnă a fost cel mai puţin folosită pentru petrecerea vacanţelor. În
lunile ianuarie-martie doar 7.8% dintre greci şi 16.3% dintre danezi călătoresc cu scop
turistic în timp ce italienii (10.3%) şi luxemburghezii (18.4%) au reticenţe în a călătorii
din octombrie până în decembrie. În funcţie de gradul de sezonalitate se pot deosebi
trei categorii de state: preferinţa sezonieră relativ echilibrată(20-30%): Danemarca,
Germania, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Finlanda, Marea Britanie; vârf sezonier
moderat(31-45%): Belgia, Franţa, Ungaria, Austria, Polonia, Portugalia, Slovacia,
Suedia; vârf sezonier accentuat(>46%): Cehia, Grecia, Spania, Italia, Slovenia.
Pornind de la caracteristicile turismului european, de la tendinţele în privinţa
cererii am identificat ca prioritară dezvoltarea turismului în zonele montane în vederea
relansării turismului românesc atât pe piaţa internă cât şi pe cea europeană. Definirea
strategiei de dezvoltare a turismului în aria montană pe care o propunem a avut la bază
o bună cunoaştere a potenţialului turistic montan, a gradului de valorificare a acestuia,
conjunctura economic internaţională şi experienţa statelor europene în domeniu.
Strategia porneşte de la ideea dezvoltării turismului montan pe zone mici, adaptându-se
specificului local şi în conformitate cu noua concepţie de regionalizare economică a
României. Zona montană nu mai trebuie privită doar prin prisma turismului pentru
sporturi de iarnă, a alpinismului sau drumeţiilor ci ca un areal în care se pot dezvolta şi
alte forme de turism: ecologic, rural, cultural, balnear, speoturism, divertisment, religios
etc.
Numărul mare de staţiuni turistice ce se găsesc în arealul montan reprezintă
rezultatul unei tradiţii şi a experienţei acumulate în acest sector şi o bază de plecare în
noua amenajare turistică regională. De remarcat este faptul că staţiunile turistice din
zona montană sau din imediata vecinătate nu au o funcţiune redusă la practicarea unor
sporturi de iarnă ci, în cazul multora dintre ele apare şi funcţia balneologică datorită
valoroaselor resurse de ape minerale.
Dezvoltarea turismului în zona montană va ţine cont de principiile dezvoltării
durabile, în sensul conservării şi protejării patrimoniului natural şi cultural, dar şi al
reducerii presiunii antropice asupra mediului, inerentă în condiţiile practicării turismului
pe scară largă. Obiectivul general al strategiei de dezvoltare a turismului în zona
montană îl reprezintă crearea unei destinaţii turistice competitive pe plan internaţional şi
este în concordanţă cu analiza economico-socială şi cu analiza SWOT şi cu obiectivul
general din Strategia de dezvoltare a turismului românesc. Obiectivele specifice vizează
creşterea numărului de turişti străini cu 10% anual şi cu 5% a turiştilor români în
perioada 2007-2013.
În vederea realizării dezvoltării turismului în zonele montane trebuie urmărite 4
domenii prioritare :
1. promovarea specificităţii şi diversităţii turistice montane;
2. dezvoltarea şi ameliorarea ofertei turistice;
3. creşterea profesionalismului celor implicaţi în activitatea turistică;
4. adaptarea contextului reglementar şi fiscal.

1.1 Finanţarea

Dezvoltarea turismului în zonele montane va beneficia de un important aport de

capital ce va veni din partea Uniunii Europene prin Fondurile Structurale care au ca
scop finanţarea unor programe de dezvoltare care, chiar dacă nu sunt axate în
întregime pe turism cuprind şi o axă prioritare care vizează această activitate
economică. Astfel, Programul Operaţional Sectorial Creşterea Competitivităţii
Societăţilor româneşti alocă turismului aproape 580 mil. euro; prin Programul
Operaţional Regional sunt alocaţi peste 130 mil. euro.
 Tabelul 1.2
Contribuţie naţională Rata de
FOND Contribuţie UE Total PO cofinanţare a
publică privată total UE%
FEDR 491.25 86.69 0.00 86.69 577.94 85
FSE 3050 538.23 0.00 538.23 3588.23
FEDR 112 19.76 0.00 19.76 131.76 85

Implementarea strategiei de dezvoltare a turismului în zona montană trebuie

făcută de către autorităţile publice regionale sub îndrumarea şi cu sprijinul ANT. De
asemenea, ţinând cont că o mare parte din fondurile de dezvoltare vor veni pe filiera
Programelor Operaţionale Regionale şi Sectoriale, vor fi implicate şi Autorităţile de
Management responsabile pentru gestionarea şi implementarea programelor conform
Regulamentelor CE şi a principiilor unui management financiar riguros. La nivelul
fiecărei regiuni de dezvoltare se vor constitui Comitete Regionale de Evaluare
Strategică. Aceste Comitete au rolul de a aviza din punct de vedere strategic
propunerile de proiecte, adică de a evalua modul în care proiectele propuse sunt
corelate cu obiectivele Programului Operaţional Regional şi cu strategia de dezvoltare a
regiunii respective. De asemenea, Comitetele Regionale de Evaluare Strategică vor
corela la nivel regional operaţiunile finanţate de Programul Operaţional Regional cu
operaţiunile Programelor Operaţionale Sectoriale, cu Obiectivele Cooperării Teritoriale
Europene, a Programului Operaţional pentru Dezvoltare Rurală. Lista proiectelor
avizate pentru finanţare de către Comitetele Regionale de Evaluare Strategică, se
transmite Organismului Intermediar din acea regiune, care va efectua evaluarea din
punct de vedere tehnic şi financiar a proiectelor. Dezvoltarea turismului în mediul rural
montan va conduce la o dezvoltare economică a acestor regiuni datorată efectului
multiplicator al acestei activităţi. Se vor resimţi influenţe pozitive asupra agriculturii,
transporturilor, construcţiilor, industriilor de prelucrare şi alimentare, serviciilor din cele
mai diverse domenii. O dezvoltare importantă o vor înregistra meşteşugurile şi
artizanatul care vor alimenta comerţul cu suveniruri. În calitate de componente ale
produsului turistic rural se vor realiza eforturi pentru punerea în valoarea tradiţiilor şi
obiceiurilor populare, precum şi pentru diversificarea gamei activităţilor cu caracter
cultural-educativ.
Dezvoltarea activităţilor de turism în mediul montan va avea un impact social
deosebit prin fixarea tinerilor în vetrele satelor, prin motivarea în special a populaţiei
feminine pentru a participa la activităţi de turism, crearea de noi locuri de muncă atât
direct - în sfera producerii şi distribuţiei de servicii turistice - cât şi indirect, prin efectul
multiplicator asupra ramurilor conexe.
Transportul reprezintă un sector important al economiei atât din punct de vedere
al contribuţiei sale directe la crearea produsului intern brut cât şi prin prisma rolului său
în circulaţia bunurilor şi implicit în realizarea valorii adăugate brute a celorlalte ramuri.
 Progresul unor activităţi sau o serie de echilibre interne sunt direct condiţionate
de starea infrastructurii şi a mijloacelor de transport. Este cunoscut că turismul
reprezintă o astfel de activitate, existând chiar preocupări ca în statistica turismului, (în
conturile satelit) să fie incluse şi activităţile conexe de transport a turiştilor. De
asemenea, este acceptat că reducerea dezechilibrelor de pe piaţa muncii ar presupune
o mobilitate sporită a forţei de muncă, trăsătură condiţionată însă şi de facilitatea de
deplasare a forţei de muncă (alături de facilităţile pentru instalarea în altă localitate,
calitatea ofertei de muncă, etc.).
Transportul, cu o pondere de circa 7% în produsul intern brut, reprezintă a doua
categorie de servicii, după comerţ, ca importanţă în sectorul terţiar şi în acelaşi timp o
activitate cu o contribuţie la creşterea economică echivalentă cu a agriculturii. Spre
deosebire de aceasta, transporturile au o evoluţie constantă ‚în ritmuri anuale de
creştere ridicate.
Cel puţin din aceste considerente, Comisia Naţională de Prognoză realizează în
mod curent prognoze cu privire la evoluţia acestui sector, dar în principal cu scopul de a
fundamenta prin metoda de producţie prognoza produsului intern brut. Există unele
rezerve cu privire la includerea acestei prognoze sectoriale în prognoza
macroeconomică care provin nu atât din dificultăţile metodologice ale transpunerii
indicatorilor cantitativi în indicatori valorici, ci mai ales din faptul că datele publicate de
INS cu privire la structura produsului intern brut includ transporturile în ramura
“transport, depozitare şi comunicaţii”.
Individualizarea se poate face pe baza conturilor naţionale şi a tabloului intrări-
ieşiri dar acestea sunt disponibile conform sistemului european de conturi cu o
întârziere de doi ani faţă de momentul prognozei. În acest moment seria de date se
opreşte la anul 2005.
De aceea, în concordanţă cu structura indicatorilor statistici care caracterizează
activitatea de transport, prognoza sectorială pune accent pe indicatorii cantitativi,
respectiv: numărul pasagerilor transportaţi, cantitatea mărfurilor transportate şi
parcursul pasagerilor sau al mărfurilor.

1.2 Caracteristici şi tendinţe în evoluţia transporturilor

Definitorii pentru activitatea de transport, atât ca volum de transport cât şi ca

participare la crearea valorii adăugate din acest sector sunt transporturile rutiere de
pasageri şi mărfuri. Acestea asigură transportul a 70% din pasageri şi 78.5% din
transportul de mărfuri, contribuind cu circa 65% la valoarea adăugată bruta obţinută în
transporturi. În consecinţă, evoluţia din acest subsector defineşte evoluţia de ansamblu
a ramurii, cu atât mai mult cu cât a doua activitate , după ponderea în valoarea
adăugată brută, este cea a activităţilor conexe activităţii de transport, în principal de
manipulare şi depozitare, care se corelează într-o proporţie ridicată cu activitatea de
transport rutier. Aportul transporturilor pe calea ferată este doar de 10% din valoarea
adăugată brută, deşi asigură 29% din transportul de pasageri şi 16% din transportul de
mărfuri.
 Pentru celelalte tipuri de activităţi, ponderea în valoarea adăugată brută a
sectorului este mult mai redusă: circa 4,5% pentru transportul prin conducte, 2% pentru
transporturile aeriene şi mai puţin de 1% pentru transporturile pe apă.
O a doua caracteristică pentru activitatea de transport în ansamblu său o
reprezintă creşterea an de an a valorii adăugate brute, chiar cu ritmuri peste creşterea
produsului intern brut, cu toate că în anumiţi ani s-au înregistrat diminuări ale volumului
de activitate. Rezultă că şi în perioadele cu dificultăţi, operatorii economici s-au
preocupat de îmbunătăţirea eficienţei şi a structurii prestaţiilor, reuşind să înregistreze
sporuri de valoare adăugată.
Spre exemplu, în anul 2002 numărul de pasageri transportaţi s-a redus cu 4.2%
iar cantitatea mărfurilor cu 0.5%, în timp ce valoarea adăugată brută s-a majorat cu
5.1%.