DAS NIBELUNGENLIED

CÂNTECUL NIBELUNGILOR

De multă vreme, istoricii literaturii Evului Mediu încearcă să dea un răspuns

convingător la întrebarea: cum se poate explica ivirea, la un interval de câteva
decenii, a unor cântece epice ample, fiecare de cîteva mii de versuri, cântece
compuse în limbile naționale ale unor popoare care, până cu puțin timp înainte, își
crease o cultură vorbită aproape exclusiv în limba latină? Într-o Europă ai cărei
cărturari și poeți vorbiseră și mai ales scriseseră în latinește vreme de peste un
mileniu, poemele eroice introduceau o radicală schimbare a perspectivei.

Concomitent cu acestă orientare spre cântecul scris în altă limbă decât cea
latină, s-a produs si o pronunțată laicizare a suciectului: eroii nu mai erau sfinții
coborâți din paginile Evangheliei, pe care poeții îi slăveau pentru că săvârșiseră
miracole ca să îi răsplătească pe cei cu frică de Dumnezeu și să-i pedepsească pe
cei răi ; acum ei erau oșteni viteji și puternici, mult mai puternicii decât muritorii
de rând. E, însă, tot atât de adevărat că și ei își puneau vitejia și puterea în slujba
dreptei credințe creștine, luptând împotriva vrăjmașilor ei. Nu erau personaje
inventate de poeți: trăiseră cu adevărat- uneori cu câteva secole înainte ca faptele
lor să fi fost reînviate de poeți, în alte rânduri cântăreții acestor isprăvi fără de
seamăn le auziseră povestite de unii bătrâni care chiar luaseră parte la ele.
Întodeauna, însă, poeții îi înzestrau cu puteri miraculoase, asemănătoare celor ale
eriolor din basme, care plăceau atât de mult ascultătorilor.

Dinspre nord au coborât, în cea de-a doua jumătate a mileniului întâi,

legendele din care avea să se închege, probabil către sfârșitul secolului al XI-lea și
începutul celui următor, mărețul Cântec al Nibelungilor. Așa încât, chiar Siegfried,
eroul din Nibelungii, ar fi existat cândva, cu multe secole în urmă, cînd e plasată
acțiunea epopeii, înfațișarea și mai ales, isprăvile lui, așa cum pot fi cunoscute de
cititori, sunt, mai curând, rezultatul unei sinteze realizate de poeții vremii,
influențați fără îndoială, de opere epice mult mai recente, ai căror eroi îi
impresionaseră pe creatorii Nibelungilor. Oricum, ciclul eroic care s-a clădit în
jurul lui Siegfried, al Brunhildei și al nibelungilor e rodul unei îndelungate
elaborări. Înțelesurile profunde ale evoluției personajelor, desfășurarea acțiunii,
episoadele imprevizibile, lumea diversă care se mișcă în cuprinsul epopeii au făcut
din ea mitul obârșiilor germanilor, proiectat pe necuprinsul fundal comi. E tragedia
unor destine, scrisă cu patos, cu un sentiment al măreției, al dorinței nesecate de
viață și al morții pedepsitoare pe care nu le vom regăsi, cu aceeași intensitate, decât
în capodoperele literaturii moderne.

În forma lui finală, Cântecul Nibelungilor e împărțit în 39 de cânturi. Prima

parte, cuprinzând 19 cânturi, se încheie cu moartea lui Siegfried și cu momentul în
care viteazul Hagen scufundă în Rin comoara aducătoare de nenorociri; partea a
doua, celelalte 20 de cânturi, se petrece la curtea lui Attila, regele hunilor, căruia îi
muriseră soția, Helche, și voia să se recăsătorească cu frumoasa Kriemhilda,
văduva lui Siegfried.

În redactarea definitivă a epopeii, această a doua parte începe ca și cum ar

reprezenta un alt poem, ceea ce dovedește originile diferite ale celor două poeme,
uite laolaltă de poetul-cavaler austriac. Acțiunea primelor 19 cânturi se desfășoară
cu precădere la Worms, pe Rin, vechea capitală a celui dintâi regat burgund, în
palatul lui Gunther, care își împarte coroana cu ceilalți doi frați, Gernot și Giselher.
Și tot aici trăiește și sora lor. Kriemhilda, întrupare desăvârșită a frumuseții și a
candorii, crescută de mama ei Ute, înzestrată cu puteri profetice. Un vis îi prezisese
că va avea parte de o iubire fără de seamăn, dar și de o înfricoșătoare nefericire, așa
încât Kriemhilda se hotărăște să nu se mărite niciodată.

Nibelungii au contopit deopotrivă elementele narative și trăsături ale

portretului eroinei; poemele mai vechi vorbeau, fiecare în parte, despre o anumită
vârstă a Kriemhildei: ea era,pe rând, adolescenta întrupând puritatea desăvârșită,
soția devotată, văduva doborâtă de durere, apriga femeie care răzbună, fără milă,
moartea soțului. Autorul anonim al versiunii cunocută astăzi sun numele de
Cântecul Nibelungilor a legat între ele vechile poeme și a construit o acțiune
continuă, coerentă, ale cărei cotituri, adesea neașteptate, determină radicale
schimbări ale caracterului eroilor- mai ales al Kriemhildei, fără îndoială cel mai
complex dintre toate personajele Cântecului.

Mai mult, poate, decât ceilalți eroi ai epopeii, Kriemhilda e prezentată

urmând modelele iubirii cavalerești: întâlnirea ei cu Siegfried în cadrul strălucit al
palatului de la Worms e o ilustrare a regulilor curtene și a etichetei cavalerești.
Întalnire care va duce la strălucita nuntă a celor doi îndrăgostiți, de asemenea un
ritual împlinit după toate legile ritualului curtean. În același timp însă, Kriemhilda
e și cea care, cu un orgoliu naiv, dezlănțuie nenorocirea ce avea s-o lovească mai
tîrziu. Ea îi dezvăluie cumnatei sale, mândra și neînduplecata Brunhilda, taina
cuceririi ei de către Siegfried, cel care făcându-se nevăzut, îmbrăcând mantia
vrăjită a piticului Alberich, a fost adevăratul făptaș al isprăvilor puse de ea pe
seama lui Gunther, cel căruia, pe temeiul acestor izbânzi, îi primise cererea în
căsătorie. Aflarea acestei fapte, nevrednice de un cavaler, stârnește mânia reginei:
urmările vor fi înspăimântatoare. Încă și mai nechibzuită va fi Kriemhilda cănd îi
va destăinui lui Hagen că soțul ei nu e întrutotul invulnerabil și că, într-un anume
loc, între umeri, el poate fi nepătruns de sabie.

Consecințele acestor indiscreții poartă întreaga acțiune a Nibelungilor pe un

ărâm al răzbunărilor sângeroase: din dimineața în care descoperă cadavrul lui
Siegfried lăsat de ucigaș,Hagen, în pragul odăii ei, Kriemhilda jură că nu va lăsa
nepedepsit omorul. Știe că prima vinovată e cumnata ei și în planurile ei de
răzbunare, nu se mai recunoaște nimic din naivitatea de dinainte: ea va ști să se
ferească de orice ispită de a acționa fără să se gândească îndeajuns, astfel încât
pedeapsa să fie cumplită, pe măsura vinovației. Tânăra frumoasă, bucuroasă că
poate să guste darurile neprețuite ale vieții, se închide în propria tristețe, obosită și
îndurerată, țesându-și într-ascuns răzbunarea.

După 12 ani, Attila aude vorbindu-se despre frumusețea reginei văduve și își
trimite solul, pe markgraful Rüdiger, să-i ceară mâna. La început ea îl respinge,
pentru că, după atâta timp de la moartea lui Siegfried, rănile ei sunt încă prea vii
pentru a-i îngădui să se gândească la o nouă căsătorie. Dar Rüdiger e un bun
diplomat și înlătură argumentele Kriemhildei, făgăduindu-i în taină că Attila o va
ajuta să-și îndeplinească dorința de a-i pedepsi pe vinovați. Răzbunarea e și ea
scrisă în codul cavalerismului, iar o femeie are dreptul să capete protecția unui
cavaler care să-i lovească dușmanul. Dar nu la acest fel de luptă pe față se gândește
văduva lui Siegfried: dorința de răzbunare, după ce mocnise ani în șir în adăncul
sufletului eicernit, izbucnește acum, neînduplecată. De sub chipul suav al tinerei
îndurerate se ivește întruparea însăși a răzbunării.
 Planul ei e urmat cu o răbdare aproape inumană: ea știe că va trebui să-i
dăruească un fiu lui Attila, să-și întemeieze astfel propria putere la curtea acestui
prinț atotputernic. La 12 ani după nuntă, adică la 24 după moartea lui Siegfried ea
îl roagă pe Attila să-i dovedească dragostea și să le invite la curte pe rudele ei. El
nu bănuiește motivele adevărate ale acestei rugăminți. Dar, din prima zi a întâlnirii
Kriemhildei cu neamurile ei și cu curtenii lor din Burgundia, ei declanșează
ciocnirile. Surprinzător, însă, ea nu le cere socoteală pentru uciderea lui Siegfried,
la care au fost complicu cu toții, ci pentru că i-au furat comoara Nibelungilor. Iese,
astfel, la iveală unul dintre motivele esențiale ale urii ei față de burgunzi: dorința ei
de a stăpâni comoara cucerită de Siegfried și pe care Hagen o ascunsese în Rin.

Celălalt personaj feminin al Nibelungilor, Brunhilda, are o evoluție încă și

mai complicată: înșelată, jignită, ea provoacă uciderea lui Siegfried și o regretă
imediat după aceea.

În prima parte a Cânteului Nibelungilor, totuși, Brunhilda rămâne un

personaj dominant, ca în străvechile legende: încetul cu încetul, însă, ea cedează
Kriemhildei locul de prim-plan din desfășurarea narativă. Brunhilda și țara peste
care domnește aparțin deopotrivă tărâmului miraculos, clădit de lumea basmului.
La Worms, pe țărmurile Rinului, s-a aflat că departe, peste mări, mai trăiește o
regină nespus de frumoasă și, ascultând aceste zvonuri, Gunther, regele
burgunzilor, se îndrăgostește de acestă femeie fără de seamăn, învăluită în mister.
În secolul al XII-lea, tema “iubirii din depărtare”, a bărbatului care se îndrăgostește
de o femeie despre a cărei frumusețe știa doar din auzite era un topos frecvent în
poezia europeană. Dar nimeni nu o poate cuceri pe Brunhilda decât dacă a ieșit
învingător în trei încercări: aruncarea cu sulița, cu piatra și săritura- adică tocmai
întrecerile cele mai răspândite printre cavalerii secolului al XII-lea. De alminteri ,
în ansamblul său, Cântecul Nibelungilor e expersia moralei cavalerești și
prețuiește, fără șovăire, valorile create de această morală. Când ajung în regatul
Brunhildei, Gunther și cavalerii lui sunt primiți cu o desăvârșită curiozitate de
regină, îmbrăcată în alb. E o scenă obișnuită de roman curtean; îi urmează, însă,
turnirul, unde Brunhilda se înfățișează ca o adevărată femeie-războinic,
înveșmântată în mătase și aur, ca în miniaturile medievale ce consemnează
asemenea momente. În luptă, Siegfried i-a luat locul lui Gunther și a îmbrăcat
mantia fermecată. Brunhilda e învinsă: ea tremură de furie, dar, supunându-se
acelorași legi ale cavalerilor, își ține cu lealitate făgăduințele, neștiind că fusese
victima unei înșelătorii, dezonorantă pentru un cavaler.

O bănuială, însă, începe să nu-i dea pace. Rămasă singură cu Gunther în

camera nupțială, ea respinge îmbrățișările soțului și, pentru că el stăruie,îi leagă
mâinile și picioarele cu o curea și-l agață de un cui, lăsândul toată noaptea în starea
aceasta vrednică de milă și râs. Umilit, Gunther îi povestește lui Siegfried trista
întâmplare; prietenul său se încumetă să-l mai ajute încă odată. Și, în noaptea
următoare,ascuns sub mantia vrăjită, se furișează în iatacul reginei și, după o luptă
aprigă, o supune, dar îl lasă pe Gunther să își ia drepturile de soț.

Brunhilda nu contenește să-și pună întrebări cărora nu izbutește să le afle

răspuns: de unde, de pildă, mândria fără de margini a Kriemhildei, când ea e numai
soția unui vasal al fratelui ei? De ce Siegfried nu se pleacă niciodată înaintea lui
Gunther, aducându-i astfel omagiul cuvenit suzeranului său? Vrând să frângă
mândria Kriemhildei și să dezlege taina pe care o simte că ascunde lucruri ciudate,
își invită cumnații, pe Siegfried și pe soția lui, la o petrecere și la un turnir, la palat.
Aici, orgoliul soției fericite, al Kriemhildei, declanșează tragedia: lăudându-l cu
nesfârșită admirație pe Siegfried, îi dezvșluie cumnatei sale că el e rege, egal în
toate cu Gunther. Mai mult scoțând la iveală inelul și cingătoarea pe care le luase
pe furiș, din odaia Brunhildei, o lasă pe aceasta să înțeleagă limpede că nu Gunther
fusese cel care o învinsese după nuntă.

Ofensa era cumplită: vinovat sau nu, Siegfried trebuia s-o ispășească, și
regina pune la cale uciderea lui. Aflase taina vulnerabilității sale și nu-i mai
rămănea decât să-l învețe pe unul dintre credincioșii ei (Hagen) cum să-l răpună.

Pentru cei mai mulți cititori, și chiar pentru majoritatea istoricilor literaturii,
Nibelungii e, în primul rând, epopeea lui Siegfried. Și adevărul este că actiunea se
declanșează îndată după sosirea lui la Worms și că se construiește, în continuare, în
jurul isprăvilor sale. Ea nu se încheie, e adevărat cu moartea lui, însă tot ce
urmează, în cele 20 de cânturi ale părții a doua a epopeii, are ca subiect pregătirea
răzbunării acestui omor nevrednic și culminează cu scena copleșitoare a pedepsei
ucigașilor și a complicilor. Destinul lui Siegfried, ale cărui păcate omenești sunt
mai curând ale unui veșnic adolescent, viteaj, curajos, îndrăgostit cu patimă, uneori
pus pe ghidușii, se îndeplinește în moarte, dincolo de lumea acesta.
 Ar fi nedrept să-i privim pe oamenii acelor vremuri, ce par atât de întunecate
în Cântecul Nibelungilor, ca pe niște ființe menite doar să-și ucidă dușmanii și să-
și răzbune rudele ucise. Ei știu să se bucure, dau petreceri de un rafinament
comparabil cu acela de la orice mare curte a vremii. Iubirea ia adesea chipul unui
ritual elegant și asemănările cu frumoasa poveste sedpre eternii îndrăgostiți,
Tristan și Isolda, sunt evidente. Dar și al unei izbucniri pustiitoare, ceea ce explică
de ce Cântecul lui Siegfried, al Brunhildei și al Kriemhildei le-a fost atât de drag
romancierilor: el este, de fapt, povestea unei tinre frumoase, plină de grație, timidă,
pe care uciderea soțului o transformă într-o neînduplecată și sălbatică forță a
Răzbunării.

E un adevărat epos al vremii eroice, cu oameni aspri și drepți, nedeprinși să-

și ascundă sentimentele. Ei au o incontestabilă măreție, așa cum se proiectează pe
decorul frământat de furtuni.