You are on page 1of 113

CUPRINS

Cuvânt înainte
Prefaţă

CAPITOLUL I PROBLEME GENERALE ALE METODOLOGIEI


CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

CAPITOLUL II. METODOLOGIA GENERALĂ A CERCETĂRII


ŞTIINŢIFICE
II. 1. Raportul dintre metodologia generală şi metodologiile particulare ale
ştiinţelor
II.2. Metode particulare cu grad mare de generalitate
II.3. Rolul ipotezei în cercetarea ştiinţifică

CAPITOLUL III. METODOLOGIA PROPRIE EDUCAŢIEI FIZICE


III.1. Metodele şi procedeele de cercetare în educaţie fizică şi sport
III.1. 1. Metoda observaţiei şi tehnica ei
III.1.2. Metoda experimentală
III.1.3. Metoda anchetei

CAPITOLUL IV. Studiul activităţilor şi actelor motrice

CAPITOLUL V. Tehnici cinematice, fotografice şi cinematografice


V.1. Fotografia, cronofotografia, chinograma
V.2.Tehnica înregistrărilor video şi analiza lor
V.3. Tehnici pentru studiul caracteristicilor temporale, spaţiale, de viteză şi
acceleraţie a mişcărilor

1
CAPITOLUL VI. ACTIVITATEA ŞI MUNCA DE CERCETARE
CONCRETĂ
VI.1. Practica cercetării
VI.2. Redactarea şi susţinerea publică a lucrărilor de cercetare ştiinţifică (licenţă,
disertaţii, comunicări ştiinţifice)
VI.2. Redactarea şi susţinerea publică a lucrărilor de cercetare ştiinţifică (licenţă,
disertaţii, comunicări ştiinţifice)

CAPITOLUL VII. APLICAŢII PRACTICE, INTERPRETĂRI


STATISTICE ŞI GRAFICE

BIBLIOGRAFIE

2
Cuvânt înainte

De la apariţie, oamenii au căutat să cunoască natura, realul, existentul,


străduindu-se să le înţeleagă. Putem spune că. dintotdeauna, oamenii au
cercetat, la niveluri diferite şi cu mijloace diferite realitatea exterioară şi
interioară a fiinţei umane. Astfel oamenii au fost interesaţi să cunoască
microcosmosul (infinitul mic) şi macrocosmosul (infinitul mare) precum şi
întinderea în care se poate efectua cunoaşterea umană.
Cunoaşterea umană, în istoria ei, s-a dezvoltat treptat de la poziţia
mitologică la cea ştiinţifică, fiind rodul interacţiunii dintre cunoaşterea
empirică şi cea ştiinţifică. Cunoaşterea rămâne o obligaţie permanentă a
omenirii, fiecare generaţie trăind într-o lume incomplet şi imperfect cunoscută.
Astăzi cunoaşterea ştiinţifică este un proces caracterizat prin diversificare
şi specializare - numărul disciplinelor ştiinţifice este foarte mare şi în continuă
creştere, dar se păstrează un fond de însuşiri comune tuturor ramurilor ei. Ştiinţa
fiind un caz frapant de unitate în diversitate. Prin urmare cunoaşterea este un
proces complex. Ea este reflectarea realului, a lumii de către om. Dar aceasta
nu este o reflectare simplă, nemijlocită, ci este procesul unui şir de abstractizări,
formări de concepte, legi etc. care cuprind în mod relativ şi aproximativ tocmai
anumite legi universale ale lumii. Pentru a cunoaşte, omul îşi creează
concepte, metode, teorii, aparatură, activează, experimentează etc.
Practicarea exerciţiilor fizice este o permanenţă socială şi datorită
complexităţii, acest fenomen este studiat de un ansamblu de ştiinţe.
Sistemul ştiinţelor care se ocupă de educaţia fizică şi sportivă se întinde pe o
gamă largă, de la ştiinţele mecanice la cele de ordin filozofic, trecând prin cele
biologice, psihologice, ale educaţiei şi cele sociale.
Ştiinţa educaţiei fizice şi sportive a progresat considerabil în a doua parte a
secolului al XX-lea, fără a ajunge însă în etapa unei revoluţii ştiinţifice
(schimbarea paradigmelor) cum este cazul într-o serii de domenii ştiinţifice.
În această perioadă a crescut capacitatea ştiinţei educaţiei fizice şi sportului de

3
cunoaştere şi de aprofundare a mecanismelor, proceselor şi fenomenelor
specifice domeniului.
Disciplinele care studiază educaţia fizică şi sportul îşi pot asigura statutul de
ştiinţe numai dacă îşi elaborează un limbaj ştiinţific, categorii, noţiuni, termeni,
componente, formaţii, obiective, forme de organizare şi exersare, aptitudini,
atitudini, competenţe, deprinderi, obişnuinţe etc.
În această lucrare sunt prezentate pe larg principalele metode de cercetare în
domeniul educaţiei fizice şi sportului, precum şi mijloacele de interpretare
statistico matematică şi grafică a datelor ştiinţifice obţinute.
Cartea este adresată cu deosebire studenţilor de la Facultatea de Educaţie
Fizică şi Sport, precum şi celor care urmează să prezinte o lucrare ştiinţifică de
diplomă, licenţă, disertaţie sau de promovare la un grad didactic superior.
Prin conţinutul lucrării autorul militează pentru : crearea unei legături
ştiinţifice între teorie şi practică, schimbarea mentalităţii de gândire şi acţionare a
studenţilor, promovarea unei tehnologii metodologice şi instrucţionale de cercetare
care să asigure calitatea, eficienţa şi exactitatea instruirii etc.

Profesor universitar doctor


Toma Badiu

4
Prefaţă

Istoria cunoaşterii, ca gândire metodică, îşi are începuturile în urmă cu


două milenii şi jumătate iar ca gândire mitică ea a avut loc mult mai devreme,
pierzându-se în timp.
Teoria evoluţionistă a omului poate da naştere la controverse religioase
pentru că aşa cum spune Biblia, Dumnezeu a creat omul. Probabil că a creat
forma primitivă de om, căruia, dându-i drumul în univers i-a spus: cucereşte şi
eliberează-l, perfecţionându-te necontenit (Ştefan Milcu, 1997)
Cea mai veche formă de Homo Sapiens este cea descoperită la
Neanderthal (omul de Neanderthal - 100.000 ani). Se consideră că omul de la
Cro-Magnon este inventatorul artelor desen, sculptură etc. (40.000 - 50.000
ani).
Trecerea de Ia antropoide la om are corespondent în mărimea greutăţii
creierului de la 0.8 kg la 1,3 - 1.4 kg. Apoi urmează dezvoltarea preponderentă a
lobului frontal al creierului uman. în comparaţie cu cel occipital de la antropoide.
Acest proces de encefalizare este staţionar la omul actual de aproape 40.000 de
ani.
Dialogul omului cu lumea, început în zorile pleistocenului. a cunoscut
până în prezent numeroase trepte. La început evoluţia era lentă, inventivitatea
spiritului uman timidă, stăpânirea asupra lumii nesigură, precară, însă cadenţa
acestei evoluţii s-a mărit treptat căpătând cu timpul un caracter exponenţial.
Am putea spune că devenirea omului a cunoscut trei faze principale: în prima
perioadă, prelungită în milenii, a desprinderii de animalitate, fiinţa ce avea să
devină om.
S-a aflat în faţa naturii cu echipamentul său exclusiv biologic, asemeni
animalului: inteligenţa adaptativă şi forţa musculară; această fază a fost
depăşită prin apariţia instrumentului - a pietrei cioplite, a bărcii, a roţii, a
industriei etc, care nu reprezentau în esenţă, decât o prelungire a puterii
musculare.

5
În timp cunoaşterea a făcut acumulări importante, ajungând să asistăm în
decursul ultimilor 50-55 ani (începând cu 1948) la o veritabilă revoluţie
ştiinţifică. Acum noi şi noi metode de cercetare şi cunoaştere au intervenit în
dialogul om - lume. Cibernetica oferă o metodă de cunoaştere, care a dat
tuturor ştiinţelor o eficienţă necunoscută în anii anteriori.
Omul îşi eficientiza prin activitate şi geniu, randamentul muşchiului cu
ajutorul utilajelor şi industriei, dar şi această treaptă a fost depăşită odată cu
apariţia informaticii, calculatoarelor electronice, automatizării, robotizării etc.
care reprezintă nu o prelungire a forţei corporale ci o inimaginabilă multiplicare
şi iuţire (viteză) a aptitudinilor creierului uman.
Cercetarea nu se mai face de către oameni de ştiinţă lucrând izolat, chiar de
către cercetători lucrând într-un laborator. Organizarea muncii ştiinţifice se
face în institute, organizate în reţea, care-şi comunică reciproc metodele de lucru
şi rezultatele obţinute; cercetarea depăşeşte dimensiunea ţărilor şi continentelor
luate izolat, ea devine planetară, identificând eforturile savanţilor din toate
ţările lumii.
O astfel de organizare a cercetărilor şi o atare complexitate a rezultatelor
obţinute, care sunt de natură să devină din ce în ce mai adâncite, impune
formarea unor oameni de ştiinţă din ce în ce mai specializaţi. În prezent,
echipamentul ştiinţific al ţărilor evoluate ale lumii, comportă câteva zeci de
mii de laboratoare şi institute de cercetări, în care lucrează mai multe milioane
de specialişti.
Asistăm la un proces de unificare a gândirii ştiinţifice prin
matematizarea unor domenii de cercetare care păreau mai înainte r efractare
calculului, la o sudare a cercetării pur teoretice cu procesele productive-practice.
Separarea realităţii pe domenii circumscrise este artificială, unificarea
cercetării şi cunoaşterii prin ecuaţii şi calcul matematic este în plină desfăşurare.
Omul de ştiinţă actual îşi organizează studiul cu ajutorul calculatoarelor
electronice, efectuând analogii formale între cele mai diferite domenii ale
realităţii.

6
Omul, fiinţă multidimensională, trăind în acelaşi timp pe plan concret,
biologic, dar depăşind acest plan prin puterea abstracţiei şi simţul
transcendentului, definindu-se printr-o neîncetată creştere spirituală, nu poate fi
înţeles prin eforturile unei singure discipline de gândire.
Biologia şi filosofia culturii vor fi, în aceste condiţii, cele două discipline
extreme între care se vor situa numeroase ştiinţe, care vor cuprinde unele sau
altele din dimensiunile multiple ale fiinţei umane: arheologia preistorică,
etnografia, lingvistica, istoria artelor, literaturilor şi filosofiei, istoria culturilor,
psihologia comparată, psihologia copilului, neuropsihiatria, ajungând la sinteza
antropologiei filosofice.
Formularea metodei cibernetice, a lui Norbert Wiener, are o mare
semnificaţie metodologică; cercetarea nu mai urmăreşte, ca mai înainte, o
filieră de complicaţie structurală progresivă de la simplu şi elementar la
complex şi diferenţiat, ci se îndreaptă spre privirea contrarie de „sus în jos".
Acum elaborarea mecanismelor artificiale se inspiră din procesele biologice,
fiziologice, care sunt luate ca model. Viaţa primează, nu maşina ca model,
cum era în sec. ai XVIII-lea .
Acum complexul explică diferenţiat. Astfel biologia devine un rezervor din
care se inspiră tot mai mulţi tehnicieni pentru proiectarea de dispozitive tehnice.
Metoda cibernetică, ca dialog cu lumea, are o dublă valoare. Pe de o parte ea
explică lumea, aşa cum o cunoaştem noi, iar pe de altă parte reprezintă o
metodă excepţional de eficientă pentru înţelegerea ei, stabilind legi
universale, pe baza cărora se poate într-o oarecare măsură stăpâni lumea în
folosul omului.
Principiul unităţii structurale a lumii, îşi află acum o fundamentare
ştiinţifică prin şi cu ajutorul ciberneticii. Această unitate structurală a lumii
presupune posibilitatea de cunoaştere teoretică a universului şi eficienţă în
toate ramurile de activitate practică. Astfel omul de ştiinţă dovedeşte un spirit
ambivalent, rigoare a metodei şi îndrăzneală a imaginaţiei.

7
De la apariţia lor, oamenii au căutat să cunoască natura, realul, existentul,
străduindu-se să le înţeleagă. în acest context, realul este un termen care în
mod curent desemnează lumea, cosmosul, existentul, ca prezenţă nemijlocită
„palpabilă". În vorbirea curentă realul se opune imaginarului, idealului, lumea
reală fiind lumea naturală şi socială din afara conştiinţei noastre.
Putem spune că, dintotdeauna, oamenii au cercetat, la niveluri diferite şi
cu mijloace diferite, realul, existentul, socialul sau realitatea exterioară şi
interioară a fiinţei umane. Astfel oamenii au fost interesaţi să cunoască
microcosmosul (infinitul mic) şi macrocosmosul (infinitul mare) ca marjă
posibilă şi întinderea în care se poate efectua cunoaşterea umană.
Omul a ajuns astăzi să cunoască, cu ajutorul unei aparaturi
perfecţionate, cosmosul pe o adâncime de peste 10 miliarde de ani lumină.
Cu alte cuvinte, corpuri enigmatice ne apar nouă astăzi aşa cum ele erau acum
10 miliarde de ani lumină. Ne aflăm acum în stadiul observaţiilor
extraterestre, deasupra atmosferei dense, în toate domeniile spectrale şi pe toate
lungimile de undă.
Cunoaşterea umană, în istoria ei, după cum vom vedea, s-a dezvoltat treptat
de la poziţia mitologică la cea ştiinţifică, fiind rodul interacţiunii dintre
cunoaşterea empirică şi cea ştiinţifică. Ea are o vechime de aproximativ
10.000 de ani, dezvoltându-se permanent până în contemporaneitate, având
drept scop descoperirea esenţei, temeiul lucrurilor, obiectelor, fenomenelor.
Cunoaşterea este acea procesualitate prin care omenirea îşi dezvoltă
capacitatea de a se raporta la zone tot mai extinse ale realului, ale existenţei.
Cunoaşterea se autonomizează prin specializarea unor oameni, prin
tezaurizarea experienţei, prin dezvoltarea unor raporturi tot mai complexe între
subiecţii cunoscători şi domeniile lor. La această procesualitate concură
instituţii ce se specializează treptat pentru a facilita cunoaşterea, conservarea,
transmiterea, utilizarea şi reconsiderarea cunoştinţelor.

8
Astfel, treptat, oamenii au ajuns să discearnă în schimbarea fenomenelor,
anumite regularităţi, oarecare constanţă, o repetabilitate, descoperind după
aceea cauzele şi legile şi cu aceasta elementele ştiinţei.
Gândirea şi limbajul au permis oamenilor să acumuleze experienţa
cunoaşterii predecesorilor, evitând risipa de efort şi osteneala
redescoperirii.
Caracterul cumulativ al cunoaşterii, în special al experienţei ştiinţifice a
devenit pregnant o dată cu inventarea scrisului. Cunoaşterea rămâne o
obligaţie permanentă a omenirii, fiecare generaţie trăind într-o lume incomplet şi
imperfect cunoscută.
Astăzi cunoaşterea ştiinţifică este un proces caracterizat prin diversificare
şi specializare - numărul disciplinelor ştiinţifice este foarte mare şi în continuă
creştere, dar se păstrează un fond de însuşiri comune tuturor ramurilor ei. Ştiinţa
fiind un caz frapant de unitate în diversitate.
Prin urmare cunoaşterea este un proces complex. Ea este reflectarea
realului, a lumii de către om. Dar aceasta nu este o reflectare simplă,
nemijlocită, ci este procesul unui şir de abstractizări, formări de concepte, legi
etc., care cuprind în mod relativ şi aproximativ tocmai anumite legi universale
ale lumii. Pentru a cunoaşte, omul îşi creează concepte, metode, teorii,
aparatură, activează, experimentează etc.
Această carte operează la nivelul activităţilor fizice, motrice, ale omului şi
vine să prezinte principalele metode de cercetare în acest domeniu complex.
Educaţia fizică şi mai cu seamă sportul au devenit un fenomen de masă cu
implicaţii majore la toate vârstele. Televiziunea mass media au amplificat acest
fenomen făcându-ne să-l urmărim cu „sufletul la gură” datorită frumuseţii şi
competitivităţii lui. Naţiuni întregi se concurează în faţa noastră într-un spirit de
fairplay, făcând din aceasta un adevărat spectacol şi o adevărată sărbătoare.
Metodologia cercetării din acest domeniu vine să prezinte câteva din tainele
teoretice şi practice care au dus aceste realizări sportive pe culmile cele mai
înalte ale performanţei, dar se adresează şi studenţilor viitori specialişti care îşi

9
vor începe practica domeniului încă din primele clase de şcoală, de altfel baza
viitorilor performeri de mâine.
Adresez sincere mulţumiri dascălilor şi colegilor mei de la care am învăţat şi
mai învăţăm încă, specialiştilor şi metodiştilor cu care am lucrat şi colaborat la
echipele naţionale şi de club, în decursul timpului şi, nu în ultimul rând, familiilor
noastre care au împărţit cu noi succesul şi insuccesul.
Urmează ca cititorii pentru care am scris această carte să-şi exprime punctele de
vedere şi să aprecieze utilitatea ei.

Autorul
Lect.univ dr.Gabriel Gheorghiu

10
CAPITOLUL I PROBLEME GENERALE ALE METODOLOGIEI
CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE
Caracteristici şi tendinţe actuale
Ştiinţa este un fenomen evident şi dominant al lumii în care trăim, ea
ocupând un loc tot mai important în dezvoltarea socială, pătrunzând în toate
domeniile existenţei umane. Ea devine esenţială nu numai în relaţiile dintre om
şi natură (relaţii în care natura, se umanizează iar omul încearcă să depăşească
poziţia antropogeocentrică), ci şi în toate structurile sociale. Pătrunzând în toate
sferele activităţii umane, ea se impune prin nota esenţială de cunoaştere şi
predicţie. Ca activitate sistematică de cunoaştere, ştiinţa se caracterizează prin
cerinţa fundamentală de a reda realitatea, investigaţie cât mai aproape de ceea ce
este ea în esenţa sa privind temeiurile şi cauzele sale.
Ştiinţa constituie factorul primordial al progresului şi urmăreşte să
prevadă desfăşurarea acestora. Spre deosebire de cunoştinţele empirice, care
sunt acumulate nemijlocit în cursul activităţii practice şi care permit cel mult
constatarea repetabilităţii unor fenomene, cunoştinţele ştiinţifice sunt rezultatul
unei activităţi specializate, bazată pe observaţii sistematice, pe experimente, pe
ipoteze noi şi pe verificarea acestora; ele constituie reflectarea esenţei
proceselor, a legilor lor obiective de dezvoltare.
În patrimoniul ştiinţei intră numai cunoştinţe esenţiale, sistematizate,
coerente din punct de vedere logic, certe şi necontradictorii, verificate de
practică. Asupra dezvoltării ştiinţei îşi exercită influenţa, într-un fel sau altul,
cerinţele producţiei materiale, practica social-istorică, natura orânduirii sociale,
celelalte forme ale conştiinţei sociale. Rolul principal îl îndeplineşte practica
socială.
Producţia creează un obiect care se consumă. Ştiinţa, ca "producţie
spirituală", creează şi ea un "obiect" (descoperiri, teorii) pentru a fi "consumat"
prin aplicarea în practică. Acest proces se repetă în spirală, la un nivel mereu
superior şi în proporţii din ce în ce mai mari, având ca şi rezultat dezvoltarea
tehnicii şi a ştiinţei.

11
Caracteristicile ştiinţei şi ale cunoştinţelor ştiinţifice
Caracteristica definitorie a ştiinţei este finalitatea ei practică în domeniul
producţiei materiale şi a schimbării relaţiilor sociale.
Ştiinţa se caracterizează prin:
- unitate;
- generalitate;
- certitudine;
- obiectivitate;
- întemeiere metodică;
- dezvoltare progresivă.
Ştiinţa are trei caracteristici fundamentale:
1. Raţionalitatea;
2. Obiectivitatea, prin care se înţelege corespondenţa dintre lume şi
imaginea ei în mintea noastră;
3. Completitudinea, caracteristică a etapei actuale a ştiinţei, în care
pătrunde logica şi matematica, pentru sistematizare şi explicare.
La caracteristicile mai sus amintite se mai adaugă şi cea de predicţie,
adică de construire a viitorului pe baza datelor existente.
Pentru a fi ştiinţifice, cunoştinţele trebuie să aibă următoarele caracteristici:
- să respecte aceleaşi legi, principii şi această duce la unitatea cunoştinţelor;
- să reflecte esenţialul, generalul şi cauzalul obiectelor, proceselor, fenomenelor
investigate, fapt ce determină esenţialitatea şi generalitatea cunoştinţelor astfel
dobândite;
- să fie verificate, veridice, adevărate, certe;
- să ducă la eliminarea oricărui element subiectiv în determinarea cunoştinţelor;
- concordanţa imaginii reale a fenomenelor cu imaginea lor în mintea noastră,
ceea ce conduce la obiectivitatea cunoştinţelor;
- cunoştinţele să fie relevate pe baza unei întemeieri metodice;
- cunoştinţele se acumulează în timp, din aproape în aproape;
- acumularea cunoştinţelor sa poată determina predicţii, prognoze asupra felului
în care vor evolua fenomenele studiate pe baza datelor existente;

12
- ştiinţa urmăreşte cunoaşterea cât mai exactă, pe bază de cercetare, observaţie,
experiment etc., măsurarea unui număr cât mai mare de fenomene sau de cazuri.
Definirea ştiinţei
Prin ştiinţă înţelegem ansamblul sistematic de cunoştinţe veridice despre
natură, societate şi gândire, reproducerea, reflectarea generalizată şi
abstractizată a realităţii.
O trăsătură distinctă a ştiinţei este indiciul ca acesta accepta o cunoaştere
bazată pe fapte şi organizată astfel încât să explice fapte şi să rezolve probleme.
Un criteriu obligatoriu al ştiinţei este ca respectiva cunoaştere sa
constituie o totalitate care face să crească capacitatea de explicare, previziune şi
control. Cu cât acest ansamblu de cunoştinţe explică mai multe lucruri ce nu se
puteau explica anterior, cu atât mai mult poate fi calificat drept ştiinţă.
Din toate aceste domenii amintite, ştiinţa sau relaţia raţională a omului cu
universul este cea de care ne ocupăm în această lucrare. În esenţă ştiinţa este
considerată ca fiind zona cea mai evoluată de cunoaştere a realităţii. Ea cuprinde
totalitatea cunoştinţelor despre această realitate, constituite într-un sistem ,
care pot fi demonstrate şi verificate.
Ştiinţa este un sistem de cunoştinţe organizate într-o structură logică ce
reflectă în mod adecvat realitatea obiectivă.
Ştiinţa poate fi definită ca un sistem de cunoştinţe verificate despre
realitatea obiectivă şi subiectivă (natură, societate, gândire) sau în sens mai
particular ca ansamblul de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii.
Cunoştinţele sunt reunite pe baza aceloraşi legi şi principii, formând o teorie
coerentă şi unitară.
Ştiinţa, în general, poate fi considerată ca o activitate omenească, o
instituţie cu zeci şi sute de mii de oameni, o acumulare de cunoştinţe transmise
prin tradiţie, un factor important în menţinerea şi dezvoltarea vieţii sociale: o
metodă compusă dintr-o serie de operaţii cum sunt: clasificarea, măsurarea,
analiza, sinteza, observaţia, experimentul, formularea ipotezelor şi teoriilor
ştiinţifice etc.

13
Ştiinţa este un ansamblu de enunţuri adevărate, organizate în teorii
ştiinţifice.
Ştiinţa contemporană se caracterizează printr-o dezvoltare în ritm
accelerat, prin transformarea ei progresivă într-o forţă, care contribuie nemijlocit
la rezolvarea nevoilor de viaţă ale oamenilor, printr-o diferenţiere a ştiinţelor
particulare şi totodată prin tendinţa integrării rezultatelor acestora prin apariţia
ştiinţelor de sinteză.
Putem considera ştiinţa ca fenomen în permanenţă înnoire şi devenire,
fiind un sistem de cunoştinţe controlate şi verificate.
Metoda
Metoda (de la grecescul methodos = drum, cale, mod de cercetare, de
cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective) este aspectul teoretic cel mai
activ al ştiinţei, care jalonează calea dobândirii de cunoştinţe noi. Metoda mai
poate fi definită şi ca procedeu sau ansamble de procedee folosite în vederea
cunoaşterii unui obiect.
Caracterul ştiinţific ai unei metode, eficienţa ei practică depind de
reflectarea veridică a fenomenelor studiate, a legilor lor obiective. Sursa metodei
se afla în realitatea obiectivă. Apărând ca un rezultat al cunoaşterii realităţii
obiective, metoda devine o premisă a cercetării ei ulterioare. Metoda se afla, de
aceea, în unitate indisolubilă cu teoria.
Metoda în ştiinţa ia naştere prin conversiunea domeniului teoretic
enunţiativ al unei ştiinţe în domeniul teoretic normative, în indicaţii asupra
modului cum trebuie abordat obiectul pentru a se obţine despre el cunoştinţe
autentice. Metodele cele mai generale de cunoaştere a realităţii, opuse una alteia,
sunt metodele dialectice şi metafizice. Dintre cele mai cunoscute metode de
cercetare folosite în majoritatea ştiinţelor menţionăm: observaţia, experimentul,
modelarea, statistica, ancheta etc. Complexitatea obiectului determină
complexitatea metodelor.
În domeniul educaţiei fizice se folosesc metode din ştiinţele biologice şi
sociale, într-o unitate caracteristică numită metoda complexa.

14
Metodologie (gr. Methodos = cale, mijloc şi logos = ştiinţa). Prin
metodologie înţelegem ansamblul metodelor folosite într-o ştiinţa anumită al
cărui fundament îl constituie sistemul celor mai generale legi şi principii ale
ştiinţei respective.
Metodologia este o parte a filozofiei care se ocupă cu analiza teoretică a
metodelor folosite în ştiinţa moderna; este ştiinţa despre metodă.
Metodologia se profilează ca domeniu în filozofia modernă prin Bacon şi
Descartes, dar devine o preocupare sistematică abia în secolul al XIX – lea,
odată cu dezvoltarea intensă a ştiinţelor experimentale.
Tehnici şi procedee de cercetare
Procedeele şi tehnicile constituie modul particular în care este aplicată o
metodă la domeniul specific al cercetării. Ele sunt modalităţi practice de
acţionare în cadrul metodei. Spre exemplu, aplicarea metodei observaţiei
presupune atât perceperea sistematică a fenomenului cât şi înregistrarea
obiectivă a datelor. În acest scop se folosesc tehnicile foto – cinematografice,
înregistrările magnetice, actografice ş.a.m.d. Transcrierea, sistematizarea şi
prelucrarea datelor se face după diferite procedee grafice, statistice,informatice,
etc.
Cercetare. Tipuri de cercetare
Termenul cercetare este comun, fiind folosit în fiecare moment în legătură
cu o anumită activitate individuală sau colectivă.
Cercetarea ştiinţifică este definită ca investigaţie, studiu, în vederea
descoperirii şi punerii în evidenţă a noi cunoştinţe (legi, fenomene, procese etc.)
şi verificarea acestora.
Noţiunea de cercetare, de regulă, este corelată cu noţiunea de ştiinţă,
deoarece ştiinţa nu se realizează în afara cercetării. Cercetarea reprezintă una din
funcţiile ştiinţei, a doua funcţie fiind interpretarea. Pentru cercetare aspectele
definitorii sunt investigarea realităţii concrete, în mod sistematic şi pe baza
observaţiei şi experimentului, urmărind descrierea şi clasificarea calitativă de
ordin logic, cât şi înregistrarea cantitativă de ordin matematic.

15
Ştiinţa nu este numai o acumulare de cunoştinţe transmise prin tradiţie,
cât şi metodă de dobândire a acestor cunoştinţe. Criteriul ce stă la baza
clasificării tipurilor de cercetare constă în intenţionalitatea cercetării, scopul pe
care îl urmăreşte. Pornind de la aceasta , majoritatea autorilor consideră trei
tipuri de cercetare:
A.- cercetarea fundamentală;
B.- cercetarea aplicativă;
C.- cercetarea pentru dezvoltare.
A. Cercetarea fundamentală urmăreşte să descopere ceea ce este
esenţial într-o anumită direcţie a domeniului,dacă are caracter de lege sau normă
şi reprezintă baza teoretică a unui anumit aspect al acestuia. În cercetarea
fundamentală se încadrează investigaţiile sub formă de studii teoretice sau
cercetări experimentale care duc în final la constituirea cadrului şi conţinutului
ştiinţei domeniului.
B. Cercetarea aplicativă are ca principală sarcină furnizarea de date
pentru direcţionarea activităţii practice, pentru creşterea muncii metodice.
Cercetarea aplicativă poate fi rezultatul folosirii unor concluzii ale
cercetării fundamentale. Cercetarea aplicativă indică direcţia în care o problemă
practică poate fi rezolvată. De pildă, în domeniul activităţilor corporale, studiul
fundamental al calităţii motrice oferă elementele aplicative referitoare la
posibilităţile de perfecţionare ale acestora.
C. Cercetarea pentru dezvoltare constituie acea investigare care
urmăreşte crearea acelor produse (tehnici, procedee, dispozitive) ce pot influenţa
direct activitatea practică. Dacă cercetarea aplicativă indică posibilităţile de
rezolvare a unei probleme, cercetarea pentru dezvoltare dovedeşte în practică
aceste posibilităţi şi oferă totodată tehnologia cea mai adecvată. Este ceea ce se
realizează pe teren sau în laborator în legătură cu dezvoltarea şi perfecţionarea
calităţilor motrice ale unor anumiţi sportivi aflaţi în “asistenţă ştiinţifică” a unui
laborator sau/şi a specialiştilor.

16
Influenţa activităţii ştiinţifice se exercită astăzi în toate domeniile vieţii
sociale prin trăsături care o diferenţiază pregnant de perioadele anterioare,
îndeosebi prin amploarea şi impetuozitatea cercetărilor ştiinţifice moderne, prin
orientarea or spre transformarea naturii şi a societăţii, prin universalitatea de
conţinut, dar şi geografică a ştiinţei contemporane, prin pătrunderea ei în
straturile cele mai întinse ale societăţii, operând transformări în mentalitatea
oamenilor.
Educaţia fizică şi sportul ca ştiinţă
Dezvoltarea impetuoasă a mişcării sportive din întreaga lume, ca şi atenţia
tot mai mare acordată educaţiei fizice, şi, în general, activităţilor corporale pe
plan social, ca mijloc de contracarare a efectelor negative ale urbanizării,
automatizării şi lipsei de mişcare, a determinat statuarea ideii de fenomen social
pentru cultura fizică, de pe o parte şi scoaterea în evidenţă a sistemului de
cunoştinţe specializate, pe de altă parte. Astfel, au apărut şi s-au impus o serie de
păreri care puneau în actualitate necesitatea considerării ştiinţei educaţiei fizice
şi a sportului sau a activităţilor corporale, cum o defineşte Mihai Epuran.
Despre o fundamentare cu caracter ştiinţific a educaţiei fizice se poate
vorbi încă din antichitate, când unele percepte ale medicini şi pedagogiei
serveau ca ghid în organizarea şi efectuarea exerciţiilor corporale. Evident că
progresele realizate în studiile biologice şi sociale – inclusiv psihologice şi
pedagogice – au influenţat permanent educaţia fizică şi apoi practicarea
sporturilor. Postulatele pedagogice ale educaţiei fizice, formulate cu mici
diferenţe timp de câteva secole, au constituit punctul de plecare în
fundamentarea mecanică şi biologică a exerciţiului fizic, fundamentare începută
în primul deceniu al secolului nostru.
Istoria mai recentă ne indică o mai activă influenţare a activităţii de
educaţie fizică şi sportivă de către medicină şi apoi de către pedagogie. Abia în
ultimii ani s-a realizat o sprijinire mai puternică a acestor activităţi de către
psihologie şi sociologie. Aceste ştiinţe au studiat şi fundamentat activitatea

17
omului care practică exerciţiile corporale şi sportive, din afară, mai ales din
necesităţile lor de cunoaştere a manifestărilor omului şi în această activitate.
Astăzi se pune problema de a realiza acea cercetare care să pornească
dinăuntrul şi de la nevoile proprii acestei activităţi. Este ceea ce-şi propune să
realizeze ştiinţa educaţiei fizice şi sportului.
Denumirea de ştiinţa activităţilor corporale a fost propusă de M. Epuran
(1969). Această denumire este utilizată, fiind preluată de majoritatea
specialiştilor. Argumentul care stă la baza acestei denumiri constă în aceea că, în
acest domeniu de activitate, scopul este însăşi optimizarea activităţilor
corporale, cu efecte formative caracteristice. În sfera activităţilor corporale, M.
Epuran diferenţiază următoarele forme:
- Activităţi corporale ludice (de joc);
- Activităţi corporale agonistice (de luptă, întrecere);
- Activităţi corporale gimnice (de orientare spre autoperfecţionare);
- Activităţi corporale de loisir (caracter recreativ).
Majoritatea specialiştilor sunt de acord că obiectul ştiinţei activităţilor
corporale îl constituie motricitatea omului, privită procesual. Practica şi
cercetarea consideră dezvoltarea fiinţei umane sub aspectul dimensiunii motrice,
a creşterii capacităţii de a dialoga cu mediul înconjurător şi cu propriul corp.
Ştiinţa activităţilor corporale este o ştiinţă de graniţă, între ştiinţele
biologice şi sociale. Această ştiinţă îşi găseşte, în mod justificat, locul în
sistemul ştiinţelor acţiunii, alături de ştiinţele educaţiei, instrucţiei, de organizare
a producţiei şi a muncii, etc.
Având obiect şi domeniu propriu de cercetare, care nu fac obiectul
studiului pentru nici o altă ştiinţă, ştiinţa activităţilor corporale este o activitate
autonomă, pluridisciplinară şi totodată integrativă.
Domeniul de cunoştinţe al educaţiei fizice şi sportului se lărgeşte şi se
diversifică, constituind adevărată teorie a acestei ştiinţe, structurată în mod
particular, după legi şi necesităţi proprii. În acest sistem de cunoştinţe sunt
unificate, integrate şi acele rezultate ale cercetătorilor din alte discipline

18
(biochimia, biomecanica, fiziologia, medicina, pedagogia, sociologia,
psihologia), care sunt folosite în cadrul şi pentru nevoile activităţii specifice
educaţiei fizice şi sportive.

19
CAPITOLUL II. METODOLOGIA GENERALĂ A CERCETĂRII
ŞTIINŢIFICE
II. 1. Raportul dintre metodologia generală şi metodologiile particulare ale
ştiinţelor
Metodele gândirii concrete
Ştiinţa realizează o unitate dialectică prin însumarea a două componente
esenţiale: teoria şi metoda ştiinţifică . Teoria constă din fondul de cunoştinţe
acumulate, transpuse într-o formă raţionalizată, de concepte şi legi. Metoda este
modul de a folosi cunoştinţele de a opera cu acestea pentru a putea dezvolta în
continuare cunoaşterea. Aceste aspecte sunt inseparabile. Metoda este
modalitatea unică de stabilire a adevărului ştiinţific, este elementul care conferă
ştiinţei mobilitatea şi perfectabilitatea.
Metodele particulare ale diferitelor ştiinţe, deci şi metodele de cercetare în
domeniul educaţiei fizice şi sportului nu-şi pot manifesta aplicabilitatea la obiect
decât în strânsa lor legătură cu principiile universal valabile ale dialecticii.
Despre gândire ca proces logic se vorbeşte de obicei în două sensuri. În primul
rând, se are în vedere treapta cunoaşterii mijlocite, procesul dobândirii şi
dezvoltării cunoştinţelor pe calea generalizărilor şi deducţiilor, se au în vedere
formele gândirii verbale, abstracte, noţiunile, judecăţile şi raţionamentele
exprimate prin cuvinte şi îmbinări de cuvinte; în al doilea rând, se are în vedere
organizarea gândirii în forme corecte, în vederea unei cunoaşteri adevărate şi a
unei activităţi practice eficace şi utile.
După sensul de mişcare al gândirii, se diferenţiază raţionamentul
inductiv (de la particular la general) şi raţionamentul deductiv (de la general la
particular). O varietate de raţionament deductiv prin care derivăm dintr-o
judecată generală o nouă judecată, particulară faţă de prima, prin intermediul
unei a treia, este silogismul. Toate raţionamentele pornesc de la premise care
reprezintă adevăruri nedemonstrate în acelaşi sistem logistic. Aceste adevăruri
rezultă din experienţa anterioară şi sunt acceptate ca demonstrate.

20
În procesul de cunoaştere se disting două etape inseparabile şi
contradictorii, în strânsă intercondiţionare: analiza şi sinteza. Analiza constă din
descompunerea raţională a întregului şi desprinderea însuşirilor sale
caracteristice. Sinteza reprezintă operaţia inversă de reflectare a întregului din
părţile sale componente. Ambele operaţii pot fi aplicate atât în plan senzorial cât
şi în cel al cunoaşterii.
Inducţia şi deducţia sunt metode logice ale gândirii care au aplicabilitate
extrem de largă în construirea teoriei ştiinţifice. Între ele există o unitate
dialectică.
Inducţia exprimă procesul de ridicare a sensibilului la inteligibilul
raţional. Inducţia este o mişcare de la planul senzorial la cel logic, ea
reprezentând calea prin care cunoaşterea trece de la reflectarea individualului la
cea a generalului. După gradul de întemeiere, ea face distincţia între inducţia
completă şi cea incompletă. Prima reprezintă acea formă de raţionament
inductiv cu ajutorul căreia se obţine o concluzie generală din premise care
epuizează toate cazurile sub care se prezintă fenomenul dat.
Deducţia este un proces cu mişcare inversă, care constă din derivarea
riguroasă a unei propoziţii (concluzia) din alte propoziţii date (premisele).
Mersul său se face de la idee la idee, oferind astfel superioritatea obţinerii de noi
adevăruri fără investigarea realităţii în mod direct. Prin această funcţie pe care o
exercită se înţelege că numai acele deducţii pot fi corecte, la originea cărora se
găseşte inducţia ştiinţifică. Pentru a evita riscul de eroare e bine să se evite
lanţurile lungi de deducţii şi să se verifice rezultatul după fiecare deducţie.
Valoarea deducţiei creşte cu cât este verificată printr-un număr mai mare
de metode.
Analogia este al treilea tip de raţionament. Raţionamentul prin analogie
se referă la interferenţa probabilă care, din asemănarea a două obiecte în unele
privinţe conchide asemănarea lor şi în alte privinţe.

21
În raţionamentul prin analogie, concluzia are un caracter probabilistic.
Condiţiile care conferă concluziei un grad înalt de probabilitate sunt
următoarele:
 numărul cât mai mare de cazuri de coincidenţă a însuşirilor (ale celor
fenomenelor sau lucrurilor considerate);
 lipsa cazurilor contradictorii, care dezmint această coexistenţă;
 însuşirile transferate de la un obiect sau fenomen la altul să fie cât mai
esenţiale.
II.2. Metode particulare cu grad mare de generalitate
În activitatea de cercetare ştiinţifică există mijloace care, prin natura lor,
mediază cunoaşterea realităţii din punct de vedere al anumitor domenii.
Aplicarea unor modalităţi de gândire proprii anumitor discipline particulare,
posedând însă un grad mare de generalitate, care le face utilizabile în cele mai
variate domenii, a dus la alcătuirea unui grup de metode care contribuie la
perfecţionarea metodologiei cercetării.
Majoritatea ştiinţelor folosesc astfel de metode: experimentală,
matematică, istorică, a tipizării şi modelării.
a)Metoda istorică constituie o reflectare a istoriei obiective a
fenomenelor, a dinamicii şi a dezvoltării lor. Acest fapt explică pregnantul
caracter de generalitate pe care îl are metoda. Importanţa sa este predominantă
în ştiinţele care se dezvoltă destul de repede, cum ar fi istoria, sociologia, etc….,
dar explicaţiile se extind la numeroase alte discipline. Aduce în plus, faţă de
metodologia particulară a fiecărei ştiinţe, posibilitatea de a cunoaşte, în dinamica
desfăşurării lor, a diverselor aspecte a realităţii, în opoziţie cu viziunea statică.
Pentru biologie, ea a permis cunoaşterea unor teze de bază, printre care şi
“ontogenia repetă filogenia”, care a făcut posibilă înţelegerea unor fenomene.
Prin scop, nu poate fi restrânsă la înregistrarea empirică a variaţiilor
cronologice, ci urmăreşte dezvăluirea legităţilor care controlează istoria.
b)Metoda experimentală. Experimentul a fost utilizat accidental în
antichitate. Arhimede este cel care la transformat în metodă de studiu, folosindu-

22
l însă doar ca anexă a observaţiei. El îşi dobândeşte adevărata valoare odată cu
constituirea ştiinţelor moderne, în Renaştere. Cei care au introdus pentru prima
oară experimentul în ştiinţă au fost Leonardo da Vinci şi Galileo Galilei. Prin
experiment se delimitează un nou stadiu al ştiinţelor, experimental. Ceea ce da o
notă particulară experimentului este caracterul sau activ.
Experimentul presupune o bază teoretică, reprezentată prin ipoteza
conducătore.
c)Metoda matematico – statistică, ne furnizează o imagine mai
completă, mai riguroasă despre fenomenele studiate. Baza deductivă a
metodelor matematică folosite în ştiinţă permit formularea mai precisă a unor
previziuni ştiinţifice. Procedeele de prelucrare matematica constituie frecvent un
vehicul cu conţinut exact, al inducţiei,, sau conduce la descoperirea unor legi
generale.
d)Metoda axiomatică, se sprijină pe deducţia logică şi pe adevărurile
evidente care s-au formulat cu timpul în fiecare fiinţă, adevăruri ce pot fi luate
ca şi postulate. Din acestea se deduc, fără eforturi de cercetare concretă
suplimentare, alte adevăruri cu valoare ştiinţifică .
e)Metoda euristică (de la grecescul Keuristen = a afla despre procedee
metodologice care duc la descoperirea unor cunoştinţe noi, de exemplu ipotezele
au valoare euristică).
Euristica – adevărata ştiinţa a descoperirii şi a invenţiei, cuprinde
numeroase metode care favorizează creaţia originală, nici una însă neputând fi
considerată o cheie universală, cu aplicabilitate în toate condiţiile, specificul
fiecărei cercetări – ca domeniu sau ca etapă a activităţii – şi particularităţile
psihologice ale cercetătorului determinând alegerea soluţiei optimale. Principiile
euristice (metoda pentru a căuta adevărul în ştiinţe), formulate pentru prima dată
de către Descartes, reprezintă un îndreptar orientativ în munca ştiinţifică şi nu
formule gata preparate pentru a fi aplicate.
O resursa principală a descoperirii în ştiinţă, derivată dintr-o anumită
atitudine intelectuală, este problematizarea neîncetată. Întrebările bine puse

23
îndeplinesc un rol euristic care trebuie utilizat deoarece “o întrebare clară este pe
jumătate rezolvată”.
f)Modelarea. Studierea realităţii obiective întâmpină deseori dificultăţi
care pot deveni de nedepăşit. În asemenea situaţii s-a recurs la o cale indirectă
de cercetare şi anume la studierea unor obiecte sau fenomene asemănătoare cu
cele aflate în tematică. Rezultatele obţinute asupra acestora vor fi transpuse la
domeniul care constituie obiectul cercetării. În acest fel a luat naştere modelarea,
ca metodă de cercetare.
Modelul trebuie să exprime într-o formă simplificată obiectul studiat,
cuprinzând doar o parte din trăsăturile care îl caracterizează, esenţiale şi
semnificative din punctul de vedere al problemei cercetate. Modelul este definit
ca un obiect care serveşte ca analog altui obiect, sau ca reprezentare simplificată
a originalelor. Astfel, modelarea trebuie înţeleasă ca evitare materială sau
mintală a unui sistem existent, prin constituirea specială de analogi (modele), în
care sunt reproduse principiile organizării şi funcţionării acestui sistem.
Gradul de asemănare cu obiectul modelat este extrem de inegal, ceea ce
permite diferenţierea mai multor tipuri de modele:
 Modelul similar (omolog) – există diferenţe de mărime;
 Modelul analog – are aceleaşi caracteristici ca şi fenomenul pe care îl
modelează;
 Modelul stimulator – mimează unele procese.
Utilizarea modelării este justificată prin valoarea sa euristică. Modelul
furnizează rezultatele, care urmează a fi trecute asupra originalului.
g)Metoda sistemică. Larga dezvoltare a diferitelor forme de investigare a
obiectelor– sistem, care reprezintă complexe integrale de elemente
interdependente, a generat o multitudine de probleme cu caracter metodologic.
Dezvoltarea cercetărilor sistemice în ştiinţa contemporană arată că introducerea
în ştiinţa procedeelor sistemice este, prin esenţa sa, o sarcină interdisciplinară.

24
Noţiunea de sistem este aplicabilă, în măsura egală, în orice domenii ale
cercetării ştiinţifice, indiferent dacă este vorba despre fenomene materiale sau
ideale.
Una dintre primele ştiinţe, în care obiectele cercetării au început să fie
privite ca sisteme, a fost biologia. Savantul biolog Ludwig von Bertalanffy,
sprijinindu-se pe date materiale din diferite domenii ale realităţii, a elaborat o
teorie a sistemelor. “Conceptul de sistem, luat în sensul sau operaţional,
presupune nu un simplu fapt al admiterii caracterului organizat al realităţii, ci cu
deosebire, dezvăluirea, prin mijloace şi procedee adecvate, a temeiului legic,
intern al acestei organizări, elaborarea modelului teoretic explicativ al ei,
deschizând astfel perspectiva unor abordări ştiinţifice riguroase”.
Abordarea sistemică a cercetărilor îşi croieşte drum în tot mai multe
domenii ale ştiinţei. Trebuie amintită în primul rând cibernetica, în care
“sistemul” este una din noţiunile fundamentale.
Demersul sistemic este o modalitate de cercetare specială, unitar în sine.
Principalele lui particularităţi sunt:
- descrierea, bazată pe observaţii empirice, a însuşirilor, particularităţilor,
legăturilor obiectului cercetat, această fază numindu-se descriere parametrică;
- descriere funcţională, al cărei specific metodologic constă în aceea că funcţia
elementului sau “părţii” (subsistemului) obiectului se alternează pe baza
principiului “înglobării”, adică se deduce din caracteristicile şi cerinţele
întregului mai cuprinzător.
Sistemele se clasifică în: reale (fizice, chimice, biologice, psihice,
sociale, etc.), realizabile (tehnice), posibile (matematice, logice), etc. În funcţie
de raportul lor cu ambianţa şi cu structura lor internă, se poate vorbi despre:
sisteme închise (care nu interacţionează cu ambianţa), sisteme deschise (care
interacţionează cu mediul), sisteme stabile şi instabile, sisteme statice şi
dinamice (sau active), sisteme lineare şi ne lineare.
Însuşirea distinctivă a sistemelor este interacţiunea dinamică.

25
Un loc aparte în metodologia actuală a ştiinţei îl ocupă sistemele cu
autoreglare (auto–organizatoare). În această idee, un interes deosebit îl prezintă
teoria sistemelor instruibile, perfecţionabile pe baza prelucrării informaţiei
obţinute prin propria lor experienţă.
II.3. Rolul ipotezei în cercetarea ştiinţifică
De regulă, orientarea cercetării este realizată prin formularea unor
întrebări, cărora urmează a li se găsi răspuns. În demersul cunoaşterii, ipoteza
funcţionează de la formularea întrebării până la descoperirea adevărului –
moment în care ipoteza devine teorie, adică cunoştinţă certă.
“Alături de experiment, ipoteza şi teoria sunt momente esenţiale ale
oricărei cercetări, apariţia unei ipoteze sau teorii noi finalizându-se adesea cu un
salt al cunoaşterii”.
Ipoteza este o presupunere, anticiparea unor realităţi sau rezultate, care
urmează a fi verificate în cercetare. Această presupunere este sugerată de
observarea faptelor, de datele experienţei şi de cunoştinţele anterioare. Ipoteza,
corect formulată, decurge dintr-un anumit nivel de cunoaştere, naşterea ei
producându-se la nivelul confruntării dintre o anumită practică, concret
determinată, şi teoria existentă – sistemul de adevăruri elaborat de ştiinţă.
Punctul de plecare în cercetarea ştiinţifică îl constituie, prin esenţă, o teză
provizorie, care urmează a fi verificată. Înainte de a începe cercetarea propriu –
zisă, ipoteza trebuie evaluată sub aspectul gradului de probabilitate. Operaţia
este pur raţională şi are la bază experienţa personală şi acumulările din domeniul
investigaţiei.
Acceptarea ipotezei nu înseamnă însă pierderea libertăţii de gândire şi nici
a poziţiei critice faţă de materialul faptic acumulat.
Spiritul ştiinţific impune ca orice informaţie să fie însuşită într-un mod
critic, prin cântărirea argumentelor care o susţin. Formularea temei de cercetare
conţine două elemente principale: domeniul investigat şi modul de abordare. În
toate cazurile se impune o delimitare precisă a domeniului abordat.

26
Circumscrierea problemei investigate reprezintă unul din principiile
euristice de bază (“a nu privi niciodată un lucru drept adevărat, dacă nu ştim în
mod evident că el este adevărat”).
Sursa ipotezei de lucru se găseşte atât în practica individuală, cât şi în cea
generalizată a realităţii. Întrebarea este provocată, de cele mai multe ori, în mod
direct, de observaţii empirice sau cercetări sistematice, care vor conduce în acest
fel la alte întrebări. în procesul de elaborare a ipotezelor trebuie să pornim
întotdeauna de la practică, să urmărim, de pildă, desfăşurarea unui proces
educativ, o acţiune competiţională, etc., să desprindem acele aspecte sau
domenii care nu au primit încă o explicaţie şi să încercăm să dăm noi o
explicaţie provizorie, pe care urmează să o verificăm. Nu are rost să recurgem la
ipoteze fără legătură cu necesităţile de optimizare a practicii educaţionale,
competiţionale, etc.
Când, în formularea ipotezelor, pornim de la practică, de la datele
concrete, de la fapte observate sau apărute în cadrul experienţelor, vorbim
despre ipoteze inductive, iar când formularea lor îşi are izvorul în legile şi
teoriile deja cunoscute şi prin care se caută sa se fundamenteze alte fenomene
din realitate, ipotezele sunt deductive.
Verificarea ipotezei trebuie să se facă pe cât mai multe cazuri. Verificarea
poate fi directă, în cazul ipotezelor de nivel elementar şi indirectă, prin
intermediul altor mijloace de investigaţie (pentru ipotezele de nivel maxim).În
cercetările experimentale, verificarea ipotezei se face prin aplicarea “ipotezei
nule”, care presupune că rezultatele cercetării nu provin din acţiunea variabilei
independente, ci din cauze întâmplătoare. Infirmarea ipotezei nule va duce la
confirmarea ipotezei de cercetare. Acest demers se face prin intermediul testelor
de semnificaţie. Poziţia creatoare pe care o adoptă cercetătorul este de a căuta să
înţeleagă tot ceea ce pătrunde în zona percepţiei sale, fără a neglija nimic. Din
punct de vedere euristic, nu există detalii lipsite de semnificaţie.
Ipoteza este tehnica mintală cea mai importantă pe care o poate folosi
cercetătorul. Principalul rol al ipotezei constă în sugerarea de experimente şi

27
observaţii noi. Chiar atunci când ideea urmărită se dovedeşte a fi falsă,
cercetările cauzate de aceasta, răsplătesc autorul pentru faptul de a-şi fi propus şi
urmărit o idee.
În folosirea unei ipoteze se impune respectarea unor reguli:
1. nu insista în a susţine idei care s-au dovedit ineficace;
2. se impune respectarea unei discipline intelectuale,necesară pentru a
subordona ideile faptelor;
3. examinarea critică a ideilor, adică, să nu fie acceptate primele supoziţii,
chiar dacă par evidente, fără observaţii, fără verificare şi chiar, dacă este
nevoie, reformulare;
4. evitarea concepţiilor greşite.

28
CAPITOLUL III. METODOLOGIA PROPRIE EDUCAŢIEI FIZICE
Obiectul cercetării în ştiinţa activităţilor corporale
Statuarea educaţiei fizice şi sportului ca ştiinţă este rezultatul dezvoltării
impetuoase a fenomenului de educaţie fizică şi sport – fenomen devenit social,
de mare amploare şi cu implicaţii deosebite atât pe plan social, cât şi pe plan
politic. Pe de altă parte, diferenţierea şi specializarea cunoştinţelor, dezvoltarea
ştiinţelor de graniţă şi apariţia celor integrative a făcut posibilă evidenţierea şi
punerea în actualitate a sistemului de cunoştinţe din domeniul activităţilor
corporale.
Dezvoltarea sportului modern, creşterea deosebită a performanţelor, a
determinat o schimbare de mentalitate care a permis recunoaşterea caracterului
ştiinţific al activităţilor de educaţie fizică şi sport.
Obiectul cercetării în ştiinţa educaţiei fizice şi sportului îl constituie legile
de manifestare a comportamentului motric al omului, în scopul perfecţionării
acestuia, a creşterii capacităţii de efort şi a îmbunătăţirii performanţei.
Metodologia cercetării în educaţia fizică – sinteză a unei etape
ştiinţelor particulare
Domeniul de cercetare al educaţiei fizice şi sportului, ca ştiinţă, este
complex. La fel ca şi alte ştiinţe, foloseşte în cercetare metode generale, cât şi
metode particulare, specifice domeniului său.
Există un punct de întâlnire al mai multor ştiinţe, care tratează, fiecare în
specificul său, - omul – în complexul sistem de relaţii şi interrelaţii. Este de la
sine înţeles că ştiinţa activităţilor corporale se va folosi de metodele utilizate de
biologie, antropologie, medicină, psihologie, ştiinţe sociale. Fiecare dintre aceste
ştiinţe cercetează omul şi, bineînţeles, unele manifestări specifice domeniului
ştiinţelor corporale. Astfel, psihologia, medicina, sociologia, studiază
manifestările omului în condiţii de efort, specificul antrenamentului şi
performanţei.
Rezultatele cercetărilor făcute de aceste ştiinţe asupra omului în mişcare
s-au acumulat şi sintetizat, formând, în ultimul timp, ramuri distincte ale

29
biochimiei, fiziologiei, medicinii, psihologiei, sociologiei. Sintezele acestora,
realizate pe plan superior de către ştiinţa activităţilor corporale, desăvârşesc ce
nu mai pot ele să continue, constituind un prim volum de cunoştinţe şi legi care
conferă activităţilor corporale fundamentarea ştiinţifică.

Prezentarea metodelor ştiinţelor particulare care au legătură cu


educaţia fizică şi sportul
Este firesc ca ştiinţa educaţiei fizice şi sportului – ca ştiinţă nou
constituită – să folosească metodele unor ramuri, care stau la baza fundamentării
ei ca disciplină ştiinţifică. Normal că, ponderea cea mai mare o vor avea
metodele care sunt mai apropiate de specificul obiectului: metode de psihologie
şi pedagogie pentru aspectele privitoare la învăţarea şi perfecţionarea gestului
motric, metode fiziologice pentru aspectele privitoare la adaptarea la efort fizic.
Ştiinţa activităţilor corporale şi-a sintetizat o parte din aceste metode şi
le consideră ca aparţinându-i, astfel:
- metodele biometriei, biomecanicii, tipologiei, demografiei, din domeniul
antropologiei;
- metodele biofizicii, biochimiei, experimentului electro-fiziologic, din
domeniul biologiei;
- metodele nosologiei diagnosticului, tratamentului, din domeniul medicinii;
- metodele testelor şi observaţiei, din domeniul psihologiei;
- metodele de anchetă, sociometria, analiza rezultatelor, din domeniul ştiinţelor
sociale.
La toate aceste metode se mai adaugă şi metodele cu caracter mai mare de
generalitate, care se folosesc, de asemenea, în cercetarea domeniului activităţilor
corporale (metodele: istorică experimentală, axiomatică, etc.).

30
III.1. Metodele şi procedeele de cercetare în educaţie fizică şi sport
III.1. 1. Metoda observaţiei şi tehnica ei
Cercetarea ştiinţifică se desfăşoară începând cu contactarea directă a
realităţii, căci cunoaşterea umană apare ca necesitate, ea izvorăşte din cerinţele
practicii şi îşi atestă valabilitatea prin aplicaţiile practice.
Necesitatea actului cunoaşterii este urmare a unei probleme (întrebări la
care trebuie dat răspuns) puse în legătură (Moisil) cu un anumit sistem şi cu
fenomenele suferite de acesta. Pentru rezolvarea problemei, mai întâi, se impune
să obţinem informaţii asupra sistemului care ne interesează. Obţinerea de
informaţii direct de la sisteme se realizează prin operaţia de observaţie.
De la atitudinea de observare pasivă, se trece la activizare, conştientizare,
raţionalizare şi organizarea observaţiei. Astfel, observaţia devine o metodă
ştiinţifică de investigare. Rolul şi importanţa ei se intensifică odată cu utilizarea
experimentului. Ambele metode se completează prin particularităţile lor,
alcătuind o unitate ce formează baza metodologică a ştiinţei.
Observaţia permite cercetătorului să desprindă anumite fapte remarcabile,
cunoaşterea acestor fapte conducându-l la o anumită ipoteză în cadrul
informaţiei de care dispune. În baza ipotezei enunţate se instituie experimentul
propriu-zis, care are rolul de a verifica presupunerea făcută şi de a sugera,
eventual, alte întrebări.
Observaţia este definită ca un proces al cunoaşterii ştiinţifice, constând în
contemplarea metodică şi intenţionată, vizând un anumit scop, a unui obiect sau
proces.
P. Fraisse defineşte observaţia ca percepţia unei conduite a unui
document; o consideră primul moment al cercetării experimentale.
Observaţia este, prin natura ei, o metodă de constatare, dar, în acelaşi
timp, şi de explorare atentă a celor observate prin mobilizarea cunoştinţelor
anterioare, deci este o percepţie fundamentală, dirijată, planificată şi selectivă,
întreprinsă cu un anumit scop.

31
În urma observaţiei apar ipotezele, apar problemele noi, la care pe baza
experienţei şi cunoştinţelor, avem anumite puncte de sprijin; ca urmare a
observaţiei se pot face clasificări, descrieri.
Tipuri de observaţii
Observaţia spontană (întâmplătoare) este, aşa cum reiese din denumirea
ocazională, de tipul observaţiei pasive, dar, având în vedere că este făcută de
specialist, poate conduce la evidenţierea unor aspecte noi şi interesante.
Observaţia organizată, cu caracter intenţionat, activ, provocat şi
sistematic. Acest tip de observaţie porneşte de la o anumită idee, anticipativă a
rezultatelor şi a efectelor lor.
Observaţia naturală, numită şi directă, este făcută în condiţii obişnuite,
naturale, fără intervenţia cercetătorului, în timp ce în observaţia experimentală
sau provocată, cercetătorul intervine direct prin administrarea unor stimuli,
verificând reacţiile şi conduita celor observate.
Observaţia transversală şi longitudinală. Observaţia se numeşte
transversală când se face simultan pe mai multe situaţii (de exemplu când luăm
în studiu mai multe clase de elevi de diferite vârste), în timp ce în observaţia de
tip longitudinal se urmăresc evolutiv ( în timp) aceiaşi subiecţi.
Observaţia mai poate fi: pedagogică, psihologică, sociologică şi
statistică.
În cadrul activităţii de educaţie fizică şi sport şi, poate cu o notă mai
accentuată în munca de performanţă, atunci când sportivul are un bagaj de
cunoştinţe şi deprinderi bogat, când ştie să interpreteze anumite stări de fapt,
când a “învăţat” să se cunoască, poate fi folosită ca metodă auto-observaţia,
care poate veni cu succes în sprijinul cercetătorului şi, în primul rând, acelui ce
se auto-observă.
Este necesar ca observatorul ca şi auto-observatorul să nu se grăbească în
a trage concluzii; în formularea acestora să ţină cont de toţi factorii stimulatori şi
inhibitori. Reiese că, percepţia şi implicit observaţia, prezintă un caracter
selectiv.

32
Înregistrarea observaţiilor
Pentru justa orientare a observaţiei, în legătură cu o anumită temă este
necesară o schemă sau un protocol (program) de observaţie, se stabileşte o
anumită tehnică de notare şi, dacă este nevoie, o terminologie minimă. Datele
observaţiei se notează în timpul sau, în orice caz, imediat după observare,
deoarece timpul şi alţi factori ar putea denatura datele.
Datele se pot nota sporadic – cu caracter provizoriu – într-un carnet de
buzunar, sau pe fişe, urmând să li se dea o formă clară şi concisă atunci când se
notează în foaia sau caietul de observaţie, ceea ce reprezintă de fapt,
interpretarea, prelucrarea imediată a materialului faptic.
Pentru succesul observaţiei este necesar ca subiectul sau grupul studiat să
fie urmărit în situaţii diferite, iar datele obţinute să fie verificate prin mai multe
procedee.
Astăzi, observaţia beneficiază de tehnici moderne de înregistrare: filmul,
fotografia, înregistrarea magnetică, etc.
Observaţia singură nu este suficientă. Este necesar ca, în cercetare, ea să fi
folosită simultan cu alte procedee.

III.1.2. Metoda experimentală


Caracteristici generale. Definiţii.
Experimentul a fost folosit încă din antichitate, în mod incidental.
Arhimede l-a transformat în metodă de studiu, dar l-a folosit ca o anexă a
observaţiei. Experimentul îşi dobândeşte adevărata valoare o dată cu constituirea
ştiinţelor moderne, fapt ce are loc în Renaştere. Leonardo da Vinci şi Galileo
Galilei sunt pionierii introducerii acestei metode în ştiinţă. Extins mai întâi în
medicină (fondatorul acestei metode fiind Claude Bernard), experimentul va
cuprinde tot mai multe discipline, fiind considerat drept principala metodă în
ştiinţele naturii.
În comparaţie cu observaţia, experimentul este o metodă superioară de
cercetare. El cuprinde în sine observaţia, nu o neagă, ci o ridică pe o treaptă

33
superioară, încât creează posibilitatea analizei unor fenomene dinamice,
complexe, în relaţii de pluricondiţionare.
Ceea ce dă o notă particulară experimentului este caracterul său activ. Se
spune că “experimentul este observaţia provocată”.
Cunoaşterea experimentală foloseşte observaţia ca o condiţie esenţială, ca
izvor al ipotezelor şi ca sursă a informaţiilor provenite din provocarea deliberată
a faptelor.
Metoda experimentală este un sistem complex de cunoaştere a realităţii,
caracterizat prin utilizarea raţionamentului experimental, care prelucrează atât
fapte provenite din observaţie, cât şi din experiment.
Experimentul mai este definit şi ca procedeu de cercetare în ştiinţă, care
constă în reproducerea artificială sau modificarea intenţionată a unor fenomene
în condiţiile cele mai propice pentru studierea lor şi a legilor care le
guvernează, potrivit, de regulă, unor ipoteze sau modele prealabile. Prin
experienţă se înţelege totalitatea aptitudinilor, capacităţilor practice, a
cunoştinţelor despre realitatea înconjurătoare, dobândite de oameni în contactul
nemijlocit cu această, în procesul practicii social-istorice, al activităţii de
transformare a naturii şi a propriilor relaţii şi instituţii sociale, al interacţiunii
dintre subiect şi obiect. Experienţa este condiţia sine-qua-non a cunoaşterii.
Experimentul presupune o bază teoretică, reprezentată prin ipoteza
conducătoare. O ipoteză neverificată în practică nu reprezintă un adevăr, iar o
experienţă fără finalitate precisă nu are sens.
În cadrul experimentului, condiţiile de producere şi desfăşurare ale
fenomenului sau procesului sunt supuse unei variaţii sistemice.
Experimentul se caracterizează şi prin posibilitatea de repetare a
fenomenului sau procesului în aceleaşi condiţii, pentru verificare.
Tipuri de experimente
În cadrul experimentului se produce sau se provoacă fenomenul sau
procesul în condiţiile determinate, uneori se creează chiar fenomene sau procese
noi. În acest caz vorbim despre experimentul provocat.

34
Există cazuri când o experienţă poate avea loc fără ca cercetătorul să
intervină. Se vorbeşte, în acest caz, despre experiment invocat.
Experimentul de laborator este o metodă de cercetare precisă şi sigură.
El oferă posibilitatea de a desprinde, cu mare precizie şi siguranţă, relaţiile
dintre factorii variabili, ceea ce constituie o condiţie de bază pentru descoperirea
legilor.
În experimentul natural, subiecţii sunt supuşi studiului în condiţiile
vieţii reale. Marele avantaj al acestei metode constă în aceea că experimentul
aduce, în cursul cercetării, variaţiile ale căror efecte le studiază. Experimentul se
poate organiza în aşa fel încât subiecţii să nu îşi dea seama că sunt studiaţi. De
exemplu, în cadrul lecţiei la clasă, sau în cadrul antrenamentului, specialistul în
educaţie fizică poate experimenta anumiţi factori, metode, s.a. (aduce variabile
noi), fără ca elevii, respectiv sportivii să-şi dea seama că sunt cuprinşi în
cercetare.
Un alt avantaj al acestei metode este acela că adunarea datelor este
însoţită de adnotări rezultate din folosirea concomitentă a metodei observaţiei.
Uneori este necesar ca datele obţinute prin experimentul natural să fie
completate cu datele obţinute în condiţii de laborator.
O variantă a experimentului natural o constituie experimentul psiho-
pedagogic, care se limitează la condiţiile instructiv-educative, îmbinând studiul
psihologic al copilului cu acţiunea instructiv-educativă a procesului de
învăţământ sau antrenament, care se execută asupra sa.
Tipul fundamental de experiment este cel de verificare sau confirmare,
ce urmăreşte verificarea unei ipoteze formulate dinainte.
Prin experiment pilot (considerat ca o repetiţie generală),
experimentatorul îşi verifică tehnicile de lucru, de administrare a stimulilor, de
înregistrare a răspunsurilor şi condiţiile optime de aplicare a variabilei.
Prin experiment funcţional se urmăreşte stabilirea relaţiei funcţionale
dintre o variabilă independentă şi o alta dependentă.

35
Orice tip de cercetare poate aborda fenomenele şi desfăşurarea lor
temporală sau sincronic, concomitent. Experimentul longitudinal urmăreşte
modificările corelate ale diferitelor variabil în diferite momente ale evoluţiei
subiecţilor, în timp ce experimentul transversal constă în investigarea, la un
moment dat (într-o perioadă scurtă de timp) a unor grupe de vârste diferite, cu
test adecvate.
Experimentul crucial este experimentul destinat să aibă un rol decisiv în
alegerea uneia dintre două ipoteze contradictorii.

Variabile experimentale
Caracteristic pentru orice experiment este faptul că în cadrul lui
modificăm (schimbăm) în mod sistematic unul din factori, unul dat, care
formează obiectul cercetării, în timp ce toţi ceilalţi rămân nemodificaţi. Cu alte
cuvinte, în experiment se pune în evidenţă acţiunea unui factor, căutând să se
izoleze această influenţă şi se urmăresc apoi consecinţele pe care variaţia
factorului studiat la are asupra proceselor sau fenomenelor. În experimentul
respectiv, factorul presupus a fi responsabil de modificarea fenomenelor
cercetate şi care este controlat, manevrat şi modificat se numeşte variabilă
independentă, iar reacţiile subiectului, răspunsurile lui, performanţele realizate
reprezintă variabila dependentă.
În afara variabilei stimul (independentă – V.I.) şi variabilei răspuns
(dependentă – V.R.) există şi variabila subiect – V.S. De multe ori, variabila
subiect este cea care se verifică în experiment, urmărindu-se reactivitatea la
anumiţi stimuli. Această variabilă poate fi provocată atunci când subiecţii sunt
puşi în anumite condiţii (alimentaţie, odihnă, etc.) sau invocată, atunci când
vârsta, sexul, constituţia, pregătirea, ş.a. sunt considerate în relaţie cauzală cu
anumite reacţii şi performanţe.
În domeniul educaţiei fizice şi sportului, cercetările vizează în principal
studiul particularităţilor manifestărilor de ordin motric, psihologic şi somatic –
funcţional pe care le determină practicarea exerciţiilor fizice de un anumit fel.

36
Controlul variabilelor
Controlul variabilelor semnifică asigurarea condiţiilor de repetare a
rezultatelor, de câte ori se reia cercetarea.
Pentru controlul variabilelor experimentale se folosesc două tehnici:
- prima constă în neutralizarea variabilelor care nu pot fi menţinute constante ;
- cea de-a două reprezentată de alcătuirea unor planuri experimentale cu mai
multe variabile, ca prin analiză să desprindem ponderea lor relativă asupra
rezultatelor.
Variabila situaţie sau stimul prezintă trei aspecte:
1. Ambianţa fizică şi socială. Ambianţa fizică (temperatura, sala, terenul,
echipamentul, aparatura) trebuie menţinută constantă pe parcursul cercetării.
Ambianţa socială, tradusă prin prezenţa spectatorilor sau a unor persoane în timp
ce subiecţii execută sarcinile, are o influenţă deosebită asupra disponibilităţilor
subiecţilor.
2. Condiţia experimentală. Reuşita experimentului presupune desfăşurarea lui
după un protocol riguros, întocmit în baza căruia să se facă controlul sau
administrarea variabilei independente.
3. Sarcina sau instrucţia dată subiectului. Această trebuie să fie clar şi corect
formulată, pentru ca subiectul să înţeleagă cu precizie ce are de făcut.
Variabila subiect se prezintă în două ipostaze:
a). invocată (non-experimentală), când acţiunea variabilei independente
provoacă modificări ale variabilei dependente, în funcţie de particularităţile
subiectului (vârstă, sex, pregătire, etc.);
b). provocată, prin modificări asupra organismului sau psihicului
subiectului, cum ar fi de exemplu, prin administrarea unor substanţe
farmaceutice sau prin condiţii diferite de odihnă sau motivaţie provocată de
sarcină (instrucţie).
Variabila răspuns are caracteristici specifice, fiind vorba de răspunsul
unor persoane.

37
Organizarea experimentului
Această se referă la toate acţiunile întreprinse pentru ca experimentul să
se deruleze în maniera care conduce la obţinerea rezultatelor scontate. Prima
acţiune se referă la selectarea subiecţilor. De obicei în experiment sunt cuprinse
două grupuri: unul experimental, căruia i se administrează variabila
independentă, şi celălalt numit de control (martor, pentru care votarea variabilei
independente este zero).
Aceste grupuri sunt selectate dintr-o populaţie, în funcţie de un criteriu
(vârsta, sex, sport practicat, ş.a.). Aceste grupe sau eşantioane trebuie să fie
reprezentative, adică să nu difere din punctul de vedere al caracteristicilor
esenţiale. Cu cât eşantionul este mai mare, cu atât rezultatele sunt mai
semnificative şi, ca atare, rezultatele cercetărilor sunt caracteristice pentru
întreaga populaţie (din care s-a selectat eşantionul).
Selecţia eşantioanelor poate fi făcută în mai multe feluri:
- selecţia întâmplătoare, când fiecare membru al populaţiei are şanse egale. În
acest caz se face lista subiecţilor, apoi se fac bilete cu numărul subiectului din
listă şi se trage la sorţi ori de câte ori este necesar pentru a obţine eşantionul de
mărimea dorită (atât pentru grupa experimentală, cât şi pentru cea de control). În
cadrul experimentului psiho-pedagogic – metodic, clasele de elevi sunt
considerate, în totalitatea lor, grupe de experiment şi control (clase paralele).
Astfel de grupuri, alcătuite prin selecţie întâmplătoare, se numesc grupuri
independente. În acest caz, echivalenţa este considerată în scopul mediei şi al
deviaţiei standard (pentru variabila măsurată).
- grupuri perechi, numite şi asociate sau corelate. În acest caz echivalenţa
grupurilor este dată de faptul că fiecare subiect din grupa experimentală are un
echivalent în grupe de control. Pentru a se realiza această , subiecţii sunt supuşi
unei probe (sau mai multe) preliminare în legătură cu variabila (variabilele) pe
care o controlăm. În funcţie de rezultate, subiecţii sunt repartizaţi doi câte doi,
unul în grupa experimentală şi celălalt în grupa de control.

38
În cazul grupelor perechi, rezultatele obţinute sunt prelucrate statistic
(oarecum) diferit faţă de grupele independente.
Dacă în cercetare este cuprinsă o singură grupă, rezultatele iniţiale şi cele
finale sunt prelucrate şi integrate statistic, ca şi în cazul grupelor corelate.
De regulă, în experiment, variabilei independente i se dau mai multe
valori (cantitative sau calitative), pentru a vedea efectele asupra variabilei
dependente. Pornind de la acest fapt, se impune utilizarea mai multor grupe
echivalente. Prin această sunt neutralizate, în mare măsură, influenţele nedorite,
necunoscute, ale unor variabile ne-experimentale, provenite din diferenţele
dintre subiecţi sau din ordinea prezentării stimulilor. Astfel, pentru fiecare
valoare a variabilei independente se vor folosi grupuri echivalente. Un alt caz
este când, pentru toate valorile variabilei independente, se foloseşte un singur
grup de subiecţi.
Multă vreme, în cercetarea experimentală, s-a considerat ca suficientă
măsurarea unei singure variabile şi menţinerea constantă a celorlalte.
Utilizarea mai multor variabile a fost demonstrată în deceniul al treilea al
secolului nostru. Planurile experimentale cu mai multe variabile se numesc
factoriale.
Interpretarea rezultatelor cercetării urmează mai multe etape. Important
pentru experiment este confirmarea ipotezei de cercetare. Pentru această se
procedează conform regulilor de prelucrare statistică, adică:
- ordonarea datelor;
- calculul valorilor centrale şi al variabilităţii;
- se calculează erorile mediilor grupurilor cuprinse în cercetare, faţă de media
presupusă a populaţiei;
- se calculează testul de semnificaţie al mediilor şi testul de comparare al
frecvenţelor.
În prelucrarea şi interpretarea statistică se porneşte de la ipoteza nulă,
conform căreia datele obţinute sunt întâmplătoare, în timp ce ipoteza de
cercetare afirmă existenţa unei diferenţe datorate administrării variabilei

39
independente. Testul de semnificaţie nu permite să demonstrăm că diferenţa
rezultată nu se datoreşte întâmplării.

III.1.3. Metoda anchetei


Metoda anchetei, prin dezvoltarea şi extinderea investigării din diferite
domenii şi, mai ales din domeniul ştiinţelor sociale, a dobândit un prestigiu
deosebit.
Pe parcursul utilizării ei, tehnica de folosire a anchetelor, mai precis
fundamentarea ei metodologică, s-a perfecţionat, stabilindu-se cu precizie
condiţiile folosirii eşantioanelor, chestionarelor şi interviului, a prelucrării şi
prezentării rezultatelor din anchete.
Faptul că metoda anchetei este folosită în diverse domenii: sociologie,
pedagogie, psihologie şi faptul că nu întotdeauna cei ce folosesc această metodă
au o pregătire corespunzătoare, a dus la comiterea unor greşeli de utilizare.
Este ştiut faptul că, prin aplicarea unei singure metode, rezultatele în
cercetare nu sunt concludente, cu atât mai mult, folosirea metodelor de anchetă,
prin care obţinem informaţii ce poartă o mare doză de subiectivism, trebuie să se
facă concomitent cu alte metode.
Ancheta este cea care ne oferă informaţii, dovezi din diverse surse, dar
experimentul ne oferă “probe”.
Folosirea metodelor de anchetă este necesară, mai ales în cazul în care ne
interesează opiniile, atitudinile şi motivele acestora, a unor indivizi sau grupuri.
De exemplu: folosind chestionarul, ne putem da seama de preferinţele unei clase
de elevi, în ceea ce priveşte sportul preferat, sau folosind interviul putem afla
opinia unor spectatori în legătură cu o competiţie sportivă.
Având în vedere că prin anchetă obţinem “relatări personale”, se iveşte
problema: cât de “obiectivă” este această şi dacă poate fi folosită în formarea
unor concluzii cu caracter ştiinţific.
Folosind ancheta în domeniul educaţiei fizice şi sportului, obţinem relatări
privind: stările psihofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări

40
organice etc.), atitudini, opinii, motive, stări subiective din domeniul cognitiv,
afectiv. Trebuie avut în vedere că relatările sunt afectate de mai mulţi factori,
printre care: tendinţa unora de a-şi “corecta” trăsăturile personale, din dorinţa de
a apărea într-o lumină cât mai favorabilă; nivelul de cultură, atitudinea refractară
la răspunsuri, sau, pur şi simplu, refuzul de a răspunde ş.a.
Scopul anchetelor. Clasificarea anchetelor
Scopul majorităţii anchetelor este de a furniza, pur şi simplu, informaţii.
Folosirea metodei de anchetă în domeniul educaţiei fizice este
determinată, în primul rând, de caracteristicile domeniului şi temei de cercetare.
Metodele de anchetă fiind caracteristice, mai ales, ştiinţelor sociale,
scopul lor este, în principal, sondarea opiniei oamenilor, a indivizilor, a
grupurilor alese la întâmplare sau după anumite criterii (vârsta, profesia, zona
geografică, etc.).
Ancheta poate avea un scop descriptiv, fiindu-ne utilă în cunoaşterea de
ansamblu, alteori având un scop explicativ, funcţia ei fiind teoretică – să testeze
o anumită ipoteză, sugerată de teorie – sau strict practic – să explice raportul
dintre un număr de variabile.
Anchetele se deosebesc după populaţia pe care o cuprind. Înţelegând
termenul “populaţie” în sens statistic, el desemnează un grup de indivizi sau
colective, în sensul larg al cuvântului. Practic însă, nu se poate cuprinde în aria
investigării întreaga colectivitate. Astfel, se recurge la eşantionul care poate fi
selecţionat – reprezentativ – şi eşantioane extrase la întâmplare, adică aleatoare.
Ancheta trebuie să-şi precizeze scopul şi, în funcţie de acesta, să-şi
delimiteze cuprinderea.
Gradul de reprezentativitate depinde, pe de o parte, de compoziţia
eşantioanelor, adică de calitatea elementelor care le compun, iar pe de altă parte,
de volumul lor, adică de numărul elementelor care îl compun, iar, pe de altă
parte, de volumul lor, adică de numărul elementelor cuprinse în fiecare eşantion.
Decizia asupra mărimii eşantionului va fi determinată, în mare măsură, de
modul în care rezultatele urmează să fie analizate. Astfel, de la început,

41
cercetătorul trebuie să aibă în vedere diviziunile ce urmează să se facă în
tabulările finale.
Aplicarea metodei de anchetă se face în două moduri:
1. Chestionare.
2. Interviuri.
1. Chestionarele pot fi: - poştale sau prin corespondenţă;
- directe.
Chestionarele prin corespondenţă sunt uşor de administrat, dar prezintă
dezavantajul că nu întotdeauna sunt eficiente. Această ineficienţă rezidă din:
- răspunsurile care se pretind de la o persoană pot fi afectate de intervenţiile
altora;
- dacă răspunsurile nu sunt suficient de clare şi simple, răspunsurile vor fi
ambigue;
- scade gradul de independenţă al răspunsurilor;
- lipseşte posibilitatea de a completa răspunsurile prin date de observaţie.
Un alt dezavantaj care ridică serioase dificultăţi, uneori, este cel al non-
răspunsurilor. Se ridică problema cum pot fi interpretate acestea: prin refuz,
anchetaţii au alte păreri sau ce alte motive duc la non-răspunsuri.
Experienţa acumulată prin utilizarea anchetei a dus la soluţionarea acestor
probleme.
Chestionarele directe sunt aplicate, după cum arată şi denumirea, fie
individual, fie în grup. Avantajul acestor chestionare constă în aceea că
răspunsurile primite pot fi completate cu date rezultate din observaţii. Aplicarea
chestionarului se face sub control, în timp limitat sau nelimitat. Se folosesc
chestionare tipărite. Uneori, subiectul nu e prezent, răspunsurile se dau prin
telefon, apoi chestionarul este completat de operator. În toate cazurile,
anchetatorul posedă un ghid de conversaţie. Astfel se ajunge uşor la interviu.
Interviul (convorbirea) poate fi: - formal;
- neformal.

42
Interviul formal se foloseşte de regulă în investigările la scară mare. El
cuprinde serii de întrebări, iar răspunsurile sunt înregistrate într-o formă
standardizată. Astfel, interviul formal mai poate fi numit:
- extensiv;
- controlat;
- inflexibil;
- global standardizat.
În cadrul interviului neformal, operatorul de interviuri are posibilitatea şi
libertatea de a schimba ordinea întrebărilor, de a adăuga întrebări suplimentare,
de a da explicaţii, atunci când este cazul. Operatorului nu i se impun nişte
întrebări, ci are un număr de probleme la care primeşte răspunsuri şi pentru
această are libertatea de a-şi construi interviul. Astfel, interviul neformal poate
avea mai multe variante:
- interviu ghidat;
- interviu conversaţie;
- interviu nedirecţionat.
Datele pe care cercetătorul le obţine din anchetă (după cum s-a mai amintit)
sunt:
 date obiective: (care pot fi verificate şi de alte persoane), de pildă: vârsta,
ocupaţia, starea civilă, rezultatele în sport, etc.;
 date subiective (privitoare la subiect), cum sunt: dispoziţii, preferinţe,
sentimente, motive, etc.
Metodele de anchetă se folosesc în cercetarea psihologică, în studiul
personalităţii. În acest caz, mai mult decât în cercetările sociologice, trebuie
acordată o deosebită atenţie fidelităţii şi validităţii chestionarelor. În psihologie
se foloseşte chestionarul standardizat şi etalonat, deci un test care permite
psihodiagnoza. În psihosociologie se foloseşte chestionarul sociometric pentru
studiul relaţiilor şi interrelaţiilor din cadrul grupurilor mici.

43
Etapele anchetelor. Pregătirea lor
Metodologia anchetei precizează o serie de etape de care trebuie ţinut cont
pentru o bună organizare a cercetării. Aceste etape sunt:
1. Precizarea problemei şi a scopurilor pe care le urmăreşte.
2. Delimitarea populaţiei (alegerea eşantioanelor).
3. Pregătirea instrumentelor de anchetă.
4. Efectuarea anchetei de probă (pilot), după care se aplică corectivele
necesare planului anchetei propriu-zise.
5. Efectuarea anchetei propriu-zise.
6. Interpretarea rezultatelor.
7. Redactarea raportului final.
În fazele pregătitoare ale anchetei, trebuie început cu delimitarea
informaţiilor ce se caută. Deci, se precizează problemele de investigat şi care
sunt obiectivele ce se urmăresc. În funcţie de acestea se vor preciza eşantioanele
şi criteriile după care vor fi constituite.
În domeniul educaţiei fizice pot fi cuprinse în cercetare toate populaţiile,
cu excepţia cazului când se face o investigare pe o scară mai largă (regională,
zonală, naţională).
Metodele de eşantionare vor asigura cercetătorului precizia cerută în
raport cu exigenţa şi cu gradul de eroare posibilă. Apoi, urmează studiul
literaturii existente. O informaţie bogată despre majoritatea aspectelor cuprinse
în anchetă şi despre subiecţi.
Abia acum începe elaborarea instrumentelor de anchetă, adică
chestionarul sau ghidul de conversaţie, fiind într-o formă admisă, când se ajunge
la ancheta pilot după care se fac corecturile necesare.
Alcătuirea chestionarelor presupune o riguroasă precizare a problemelor şi
a obiectivelor cercetării. Întrebările trebuie să fie astfel formulate încât să
primească răspunsurile scontate, lucru ce uşurează munca de grupare şi ordonare
a datelor precum şi prelucrarea lor.

44
Chestionarele închise prevăd răspunsuri fixe – care se pretează la
prelucrare dihotomică (da – nu).
Chestionarele alternative aleg un răspuns din mai multe răspunsuri
posibile.
Chestionarele deschise permit subiectului să răspundă liber la întrebări.
O altă formă, utilizată destul de frecvent, de răspuns, este cea care
foloseşte scala numerică (prin ranguri).
În alcătuirea întrebărilor ce compun chestionarul, trebuie să se ţină seama
de:
- să aibă o singură interpretare;
- să fie scurte şi clare;
- să nu facă nici o aluzie la subiect, pentru a nu-i leza amorul propriu.
Ordinea întrebărilor presupune răspunsuri gradate de la uşor la greu, de la
problemele generale la cele particulare şi delicate.
Chestionarul trebuie tipărit pe hârtie de calitate, cu rubrici suficient de
largi pentru răspuns. Se va tipări pe o singură faţetă a foii. Numărul întrebărilor
este în funcţie de problemele urmărite. (Când numărul întrebărilor este mai mare
decât 30, se recomandă să se dividă chestionarul).
După ce toate problemele mai sus menţionate au fost rezolvate, se trece la
efectuarea anchetei propriu-zise. În această etapă, o mare importanţă o prezintă
instructajul care se face subiecţilor (scris sau verbal). Operatorul trebuie să
manifeste multă pricepere pentru a crea acea legătură cu subiecţii, de care
depinde maniera în care vor răspunde.
Prelucrarea datelor obţinute din anchetă necesită o muncă grea şi, uneori,
îndelungată. Prelucrarea cuprinde patru faze:
 codificarea;
 clasificarea;
 tabularea;
 analiza.

45
În prima operaţie este verificat fiecare chestionar în parte, pentru a vedea cât
de complet, exact şi uniform este. În acelaşi timp (sau după), se trece la
codificarea şi clasificarea răspunsurilor pe categorii de semnificaţii. Codificarea
se face notând cu un simbol (numeric, alfabetic, grafic), fiecare răspuns relativ
la aceeaşi întrebare, după clase distincte.
Clasificarea răspunsurilor este o operaţie mai dificilă, în cazul răspunsurilor
libere. Urmează apoi tabularea, adică transcrierea sintetică, succesivă şi precisă
a datelor necesare în analiză. Analiza se realizează, pe de o parte, global, în
formă necantitativă şi apoi cantitativ, adică statistic alcătuindu-se distribuţii cu
grafice corespunzătoare, calculându-se valorile centrale, procente, erori,
coeficient de corelaţie, etc.
În ultima etapă, analiza va urmări să scoată în evidenţă măsura în care
ipoteza se confirmă şi, să stabilească datele noi care au apărut din investigaţie.
În alcătuirea raportului final al unei anchete trebuie să existe mai multe
puncte:
1. descrierea generală, în care să fie prezentate: scopul, material cuprins,
natura informaţiei şi metoda de colectare, metoda de eşantionare,
repetarea anchetei, data, durata, exactitatea, evaluarea îndeplinirii celor
propuse, cine a răspuns de anchetă, bibliografie studiată;
2. descrierea proiectului de anchetă;
3. prezentarea metodelor sau criteriilor de eşantionare;
4. personalul şi echipamentul folosit;
5. analiza datelor şi procedeelor de calcul;
6. analiza costului;
7. precizia anchetei.
Ancheta sociometrică
Demonstrându-se rolul grupului ca mijloc de influenţare a
comportamentului uman, în ultimele decenii s-au extins şi aprofundat cercetările
sociometrice. Prin intermediul lor ni se dezvăluie aspecte psiho-sociale
importante ca:

46
 gradul de coeziune al grupului;
 structura grupului;
 ierarhizarea membrilor în cadrul său;
 relaţiile de atragere sau respingere.
Relaţiile dintre membrii grupului sunt directe “face to face” (faţă în faţă).
Astfel, grupul apare ca un sistem de interacţiune socială, o reuniune integrată de
personalităţi, care comunică între ele.
Relaţiile interpersonale sunt variate, de la cele pozitive (simpatie,
prietenie, întrajutorare, etc.) la cele negative (respingere, conflict, repulsie), sau
de indiferenţă.
Metoda sociometrică permite aprecierea de ansamblu a grupului, precum
şi definirea statutului social al fiecărui membru, în relaţie cu ceilalţi.
Chestionarul sociometric reprezintă o succesiune logică şi psihologică
de întrebări scrise sau imagini grafice cu funcţie de stimuli, în raport cu
ipotezele cercetării, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau
prin autoadministrare, determină din partea celui anchetat un comportament
verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris.
Testul sociometric ne relevă:
- atragerea (alegerea) sportivă ;
- respingerea (preferinţa negativă).
Condiţiile de administrare a testului sociometric constau în:
a). pentru a fi eficient, testul sociometric se aplică numai atunci când
membrii grupului au ajuns să se cunoască suficient de bine, pentru a putea să
exprime preferinţe reale;
b). cei chestionaţi, fiind rugaţi să răspundă sincer la întrebări, să fie
asiguraţi de discreţia anchetatorului;
c). întrebările să se refere la situaţii bine determinate sau reale;
d). preferinţele să poată fi exprimate ierarhizat (mai multe alegeri posibile,
în ordine descrescândă).

47
În grupurile sportive se investighează atât relaţiile dintre coechipieri, cât
şi relaţiile sportivului cu arbitrul şi alţi factori responsabili.
Întrebările se formulează astfel: “Enumeraţi, în ordinea preferinţei, primii
trei (sau cinci) dintre colegii cu care aţi dori să….” (urmează denumirea
activităţii).
În alegerile preferenţiale ierarhizate, cercetătorul stabileşte punctajul
pentru prima, a două, …a cincea dintre alegeri (5, 4, 3, 2, 1 puncte sau 3, 2, 1
puncte).
Punctajul se trece în documentele de prelucrare şi serveşte la stabilirea
cantitativă a relaţiilor.
Prelucrarea răspunsurilor la chestionarul sociometric se face prin
intermediul matricei sociometrice, iar, pe baza datelor din matrice, se fac
reprezentări grafice – sociograme.
Sociograma se alcătuieşte în funcţie de valoarea indicelui statutului social.
Astfel, subiectul care întruneşte cel mai ridicat indice este plasat în centrul unor
cercuri concentrice, ceilalţi membri fiind plasaţi, în ordinea punctajului, pe
circumferinţele cercurilor.

48
CAPITOLUL IV. Studiul activităţilor şi actelor motrice
Studierea caracteristicilor activităţilor motrice specifice educaţiei fizice şi
sportului au caracter interdisciplinar, la cercetare aducându-şi aportul
biomecanica, ergonomia, fiziologia, psihologia, pedagogia.
Biomecanica are cea mai mare pondere, pentru că studiază sistemul
biomecanic al corpului uman, eficienţa acţiunilor motrice, transformarea
mişcărilor în acţiuni motrice.
Ergonomia, ştiinţă interdisciplinară, care studiază relaţiile om-maşină şi
mediul de muncă oferă domeniului activităţilor culturale tehnicile de studiu ale
adaptării eficiente a muncii la om şi a omului la muncă.
Obţinerea performanţei este determinată de economicitatea mişcării şi
confortului actului motric.
Fiziologia şi psihologia oferă datele ştiinţifice despre rolul conducător al
S.N.C., adaptări la efort, coordonării şi dirijării conştiente a mişcărilor.
Pedagogia aplicată la gestul motric, adică tehnica şi metodica unui sport,
studiază adecvarea deplină a actului motric la scop, condiţiile externe (ambianţă,
situaţii) şi condiţii interne (particularităţi ale subiectului).
Între personalităţile ştiinţifice care s-a ocupat de studiul mişcărilor, un loc
aparte îl are Leonardo da Vinci (Renaştere) şi Jules Maray (1830-1904), ultimul
putând fi considerat părintele biomecanicii. El inventează puşca
cronofotografică, folosită la cercetarea locomoţiei omului şi a animalelor.
J.Maray este precursorul cinematografiei. Tehnica cronofotografiei a adus
însemnate contribuţii la cunoaşterea caracteristicilor mişcărilor umane; este
folosită şi astăzi, mai ales în sport, pentru studiul biomecanic.
Corpul uman şi mişcările sale au fost studiate din cele mai vechi timpuri.
Dovezi în acest sens sunt operele de artă, cât şi diferite studii cu caracter
anatomic sau biomecanic pe care le-a înregistrat cultura umană.
Studiul modalităţilor de organizare a acţiunilor, strategiile de conducere a
lor, ca şi detaliile tehnice care asigură eficienţa maximă a gestului motric
reprezintă nucleul de bază al ştiinţei educaţiei fizice şi sportului. Filmarea cu

49
viteze mari, folosirea traductorilor piezoelectrici şi a dispozitivelor electronice
de control a stimulilor, de înregistrare a reacţiilor şi prelucrare a informaţiilor,
fac din analogia mişcărilor o adevărată ştiinţă. Pe baza tehnicilor moderne s-a
dezvoltat chineziologia, fiziologia neuromusculară, ergonomia.
Analiza de tip biomecanic este firesc continuată şi completată cu studiile
mai cuprinzătoare, sintetice asupra acţiunilor şi activităţilor.
Prin definiţie activităţile au caracter complex, orientare spre scop, strategii
de pregătire şi desfăşurare, ele sunt sinteze de tip sintetic, cuprinzând acţiuni şi
mişcări subsumate orientării structurii proprii. Psihologia, pedagogia, sociologia
mai ales ramurile aplicate, interdisciplinare ale acestora şi metodica educaţiei
fizice şi sportului – studiază astfel de fenomene sintetice, care constituie
conduitele generale ale indivizilor angajaţi în activităţile corporale, ludice,
agonistice, recreative, gimnice sau compensatorii. O dezvoltare mare au luat-o
studiile cu privire la strategiile conduitelor tactice, la algoritmii de învăţare-
predare, la mecanismele interacţiunii umane în grupurile constituite pentru
activităţi specifice.
Tehnicile actografice, movografice, poligrafice (componente ale metodei
observaţiei) dublate de filmare, înregistrarea sonoră şi semnalul sonor servesc
cercetătorul care îşi propune cunoaşterea cât mai obiectivă a manifestărilor
globale ale omului.
În ultimul timp au apărut o serie de termeni care îşi propun să denumească
cât mai sugestiv o disciplină, activitate sau fenomen. Astfel, Kiphard propune
termenul de “motologie” pentru o nouă ştiinţă, care studiază personalitatea şi
care are ca obiect “motricitatea umană ca unitate funcţională a percepţiei, trăirii,
a gândirii şi acţiunii”.
Motologia cuprinde, ca domenii potenţiale, studiul dezvoltării motrice
(geneza mişcării), diagnosticul motor şi terapia prin mişcare.
După acelaşi autor (Kiphard) “fenografia” are ca obiect studiul mişcării
aşa cum este ea realizată (forma mişcării) şi care se prezintă direct observaţiei,
fiind obiectivată prin metodele cinematografice. Scopul constă în analiza

50
structurii şi vizualizarea caracteristicilor figurale şi dinamice ale formelor
motrice şi calităţilor lor.
“Motografia” este metoda de înregistrare a mişcărilor sub formă de trasee
(urme):
a). luminoase, ca: stereo-motografia (motografia spaţială);
b). motogram metrie, prin asocierea motografiei cu fotogrammetria pentru
studiul acceleraţiei de-a lungul unei curbe în trei dimensiuni;
c). tehnica infraroşu, razele infraroşii neinfluenţând vederea persoanelor;
d). imagini instantanee pentru prelucrarea imediată.

Tehnici şi instrumente pentru analiza mişcărilor


În ultimul timp s-a impus termenul chineziologie, care-l substituie pe cel
de biomecanică. Chineziologia este disciplina care studiază mişcarea umană în
toată complexitatea ei, din trei puncte de vedere fundamentale:
1. psihologie;
2. fiziologie;
3. mecanic (biomecanic).
Cinematica este parte a mecanicii şi se ocupă cu studiul caracteristicilor
temporale şi parţiale a mişcărilor, făcând abstracţie de forţele care le produc.
Mărimile utilizate pentru descrierea mişcărilor sunt în principal: traiectoria
(lungimea); unghiul; timpul; viteza; acceleraţia; viteza unghiulară; acceleraţia
unghiulară.
Cinetica sau dinamica este acea parte a mecanicii care studiază forţele
care produc sau modifică mişcarea. Mărimile caracteristice sunt: masa;
greutatea; forţa; impusul; momentul forţei.
Analiza mişcărilor umane
 Analiza calitativă.
Prezintă două aspecte:
1. Analiza nominală, de identificare şi numire a componentelor mişcării.

51
Diferenţierea mişcărilor constă în stabilirea unui sistem de termeni pe
baza căruia se face recunoaşterea şi identificarea unei mişcări, aşa cum există ea.
În biomecanică, în descrierea mişcărilor se folosesc termeni ca: linear, unghiular,
parabolic, circular, etc.
2. Analiza evaluativă, continuă analiza nominală pentru a diferenţia mişcările
între ele după anumite caracteristici.
Termeni comparativi ca: mai mare, mai înalt, mai rapid, mai precis sunt
frecvent utilizaţi în clasificarea evaluativă.
 Analiza cantitativă se referă la stabilirea mărimii variabilelor mişcării.
Variabilele mişcării sunt cuantificate fie prin operaţii de numărare, fie de
măsurare. Când cantităţile pot fi descrise prin numărare, se numesc discrete, iar
când nu pot fi descrise prin numărare, ele se numesc continue.
Variabilele cantitative ale mişcărilor umane sunt: durata, spaţiul şi forţa.
Din variabilele de bază cantitative se derivă cantităţi măsurabile ca:
viteza, acceleraţia, energia, etc.
 Analiza observaţională se referă la analiza realizată de cercetător a
“performanţelor” reale, a comportamentului în condiţiile fireşti ale concursului,
antrenamentului, ale terenului sau sălii.
Cea mai simplă tehnică de analiză este observarea fenomenologică pe baza
simţului, văzului, prin care este apreciată execuţia unuia sau mai multor subiecţi.
Nevoia de obiectivitate obligă cercetătorul să utilizeze o tehnică de înregistrare
şi cuantificare.
 Analiza pe baza înregistrărilor.
Obiectivitatea observaţiei este asigurată de înregistrările cât mai specifice
realizate cu aparatură şi dispozitive adecvate (mecanice, electronice, optice).
Instrumente software, după Jerry N. Barham, sunt testele creion-hârtie,
tabelele şi graficele de înregistrare şi scalele de evaluare.
Instrumentele hardware sunt toate dispozitivele, aparatele şi instalaţiile
care obiectivează, măsoară sau înregistrează mişcările şi caracteristicele lor.

52
 Analiza pe baza “reducţiei” şi prelucrării datelor.
Reducţia este transferarea datelor inducţiei în aserţiuni cu caracter
simplificat, generalizator. Datele înregistrate trebuie transformate, grupate,
sintetizate, condensate pentru a fi mai bine folosite.
Fenografia este acea tehnică prin care se studiază forma unei mişcări,
aşa cum este ea percepută şi obiectivată prin cinematografie. Este vorba de
analiza structurii mişcării şi vizualizarea caracteristicilor figurale şi dinamice ale
formei acesteia din punct de vedere a calităţii ei.
Pentru o analiză cât mai structurală, cercetătorul întocmeşte “liste de
control”, după care sunt grupaţi itemii observaţiei:
- scopurile generale ale activităţii;
- structurile secvenţionale ale mişcărilor şi modalităţilor de coordonare
dinamică;
- cele mai frecvente greşeli care se produc;
- factorii interni şi externi care influenţează sau determină comportamentul
motric.

53
CAPITOLUL V. Tehnici cinematice, fotografice şi cinematografice
V.1. Fotografia, cronofotografia, chinograma
Instantaneul fotografic poate fi util în surprinderea unei trăsături, a stării
sau conduitei subiectului, ca de exemplu “statusul fizic”, fizionomia de efort sau
relaxarea. Instantaneul tehnic va surprinde elementul sau momentul cheie al
execuţiei.
Utilizarea fotografiei se recomandă, mai ales în documentarea cu caracter
general şi în munca pedagogica cu începătorii.
Cronofotografia este realizată prin expunerea multiplă al aceluiaşi suport
fotosensibil (film sau placă) utilizându-se un obturator cu o anumită frecvenţă şi
deschidere – Timpul de expunere trebuie să fie foarte scurt, fondul pe care se
proiectează subiectul cât mai inclus, pentru a nu reflecta lumina şi a supra
expune filmul.
În prezent subiecţii sunt marcaţi cu pastile reflectorizante sau pastile care
iluminează intermitent de la o sursă de curent portativă şi prevăzută cu vibrator
reglabil sau diode emiţătoare de lumină – pulsatorii.
În analiza biomecanică modernă se realizează cronofotografii în tehnici
moderne, în funcţie şi de felul cronometrării utilizate:
- cu tot obturatorul deschis, sursa de lumină fiind întreruptă periodic prin
intermediul unui dispozitiv rotativ (tehnica harey);
- cu obturatorul deschis, subiectul fiind luminat cu intermitentă (fotografie prin
lumină intermitentă).
Ciclograma. Principiul este acelaşi cu al cronofotografiei.
Diferenţa constă din faptul că în faţa obiectivului nu se mai află
obturatorul cu fontă. Pe film sau pe placă se imprimă urmele luminoase ale
beculeţelor, a căror mişcare în plan vertical şi lateral va permite analiza
diferitelor segmente şi ale corpului în spaţiu.
Ciclograma continuă se realizează pe film în mişcare. Subiectul aflat în
mişcare şi prevăzut cu “mărci” sau becuri, va lăsa pe filmul în mişcare traseul
mişcărilor sale, aparatul rămânând pe trepied.

54
Chinograma este o succesiune de momente ale unui act motric, numărul
lor fiind dat de durata acestui act şi de frecventa cadrelor pe secundă.
În cercetările de mare precizie se utilizează aparate speciale de luat vederi,
cu câteva mii de imagini pe secundă. În sport, 300 imagini pe secundă permit o
analiză foarte fină a dinamicii mişcărilor observate.
V.2.Tehnica înregistrărilor video şi analiza lor
Înregistrarea şi redarea video prezintă aceleaşi avantaje ca filmul:
posibilitatea analizei cadru cu cadru, a analizei încetinite sau accelerate şi,
evident, posibilitatea proiectării mărite pentru efectuarea de conturograme şi
calcule ale traiectoriilor şi unghiurilor.
Redarea înregistrărilor video în scopul analizării biomecanice necesită o
instalaţie profesională.
Analiza după film a caracteristicilor spaţiale
Forma generală a unei mişcări se poate traduce grafic prin desenarea
conturului şi astfel obţinându-se conturograma. Acesta se realizează astfel: se
proiectează pe hârtie sau pe ecranul unui aparat de citit microfilme pe care s-a
aşezat o hârtie transparentă, filmul cuprinzând mişcarea care ne interesează. Se
proiectează fiecare fotogramă aleasă, trasăm cu creionul conturul subiectului din
fiecare fotogramă. Dacă mişcarea este rapidă, conturograma se face prin
proiectarea fotogramelor la intervale mai mari (expunere din 5 în 5).
Chinograma – contur permite analiza de timp, unghiuri viteze unghiulare.
Analiza duratelor prin intermediul imaginilor din film
Duratele actelor filmate se stabilesc direct cel mai exact dacă în câmpul
imaginii se plasează un cronoscop, sau dacă în cameră este incorporat un
dispozitiv – timer – de marcare directă pe film.
În lipsa lor, durata unei acţiuni motrice se deduce după numărul cadrelor
de film înmulţite cu frecvenţa de filmare de 24/sec, durata rezultă din (30 – 1)
cadre x 1/24 = 1,208 sec. (l-a imagine se ia ca punct de referinţă şi se scade din
totalul de imagini care cuprind acţiunea care ne interesează).

55
Succesiunea fazelor unei mişcări compuse se poate măsura aplicând
aceeaşi regulă. Datele obţinute se înscriu pe diagrama de timp sau cronograme
lineare şi circulare.
Cronogramele fracţionate se alcătuiesc în cazul mişcărilor ciclice, pentru
fiecare segment în parte, care participă la mişcare.
Cronogramele circulare se construiesc pentru ciclurile întregi ale
mişcărilor, cum ar fi, de exemplu, alergarea, mersul (pasul dublu), vâslitul. Un
ciclu întreg este egal cu 360E. Fiecărei fotograme i se calculează numărul de
grade corespunzător şi care se deduce din formula: 1f = 360E / (n-1), unde n-1
este totalul de cadre în care este cuprins ciclul. Fiecărei faze i se trece apoi
valoarea arcului de cerc propriu, în raport cu numărul de cadre în care este
prezentă.
Analiza pe film a vitezei şi acceleraţiei mişcărilor
Traiectoria unei mişcări (spaţiul mişcării) este măsurată prin calcul
(condiţia este ca filmarea să fi fost efectuată cu terenul jalonat sau prevăzut cu
cadru grilă). Viteza rezultată din raportul dintre lungimea traiectoriei şi durata
mişcării dedusă din numărul de cadre care cuprind mişcarea respectivă.

Lt
V   m / sec .
(n  1)1 / 24

Mişcarea unghiulară (care se produce în jurul unui centru de rotaţie sau


axă) poate fi măsurată cu raportul pe imaginea prelucrată grafic.
Viteza unghiulară (W) este definită ca rată a deplasării în timpul scurs.
Relaţia dintre viteza lineară (V) şi viteza unghiulară (W) este dată de
formula
V=r*W (r = raza).

56
V.3. Tehnici pentru studiul caracteristicilor temporale, spaţiale, de
viteză şi acceleraţie a mişcărilor
Mişcările corporale şi mişcările obiectelor utilizate în activităţile
corporale se caracterizează prin indicatori de durată, traiectorie şi distantă, viteză
şi acceleraţie, energie.
Studiul acestor mişcări presupune înregistrarea obiectivă a indicatorilor şi
măsurarea lor, traducerea lor în unităţile de măsură standard. În afara acestor
indicatori măsurabili – parametri – mişcările corporale au particularităţi care
sunt rezultatul aprecierii calitative, apreciere de tip pedagogico – metodic. Astfel
de caracteristici sunt uşurinţa, eleganţa, încadrarea, expresivitatea şi sunt
rezultate ale nivelului de adaptare a mişcărilor la condiţii şi cerinţe.
Durata şi succesiunea constituie dimensiunile temporale ale mişcărilor.
Măsurarea lor se face prin tehnicile cronometriei. În activitatea de educaţie
fizică şi sport vom măsura durate ale lecţiilor sau parţilor acesteia, ale unei
alergări de viteză sau de rezistenţă, a execuţiei în gimnastică, ale latenţei la start,
etc.
Succesiunea în timp a unor mişcări sau elemente ale mişcărilor se exprimă
în timp şi în ritm. Tempoul este măsura frecvenţei elementelor de mişcare pe
unitatea de timp (ex. frecvenţa de vâslire, frecvenţa paşilor, etc.).
Ritmul reprezintă structura temporală a unor mişcări care se repetă şi
prezintă accente şi anumite raporturi între părţile care alcătuiesc această
structură.
Instrumentele de măsură şi înregistrare a duratei sunt:
- cronometrele;
- cronografele – dispozitive de înregistrare grafică a duratelor;
- dispozitive şi instalaţii de traducere a unor mărimi de altă natură în mărimi
temporale, ca de exemplu: bastonul căzător (pentru timpul de reacţie);
- sistemele de declanşare – oprire a cronografelor sau cronometrelor.

57
Măsurarea caracteristicilor spaţiale ale mişcării
Caracteristicile spaţiale ale mişcărilor şi acţiunilor pot fi studiate pentru
ele însele, ca parametri caracteristici sau ca măsură de referinţă pentru definirea
altor caracteristici, cum este viteza sau detenta (înălţimea săriturii indicând forţa
subiectului).
Principalele caracteristici spaţiale sunt exprimate în poziţia, distanţa,
mărimea, forma, întinderea obiectelor lumii reale. Spaţiul este tridimensional
(infinit, omogen şi izotop), prin dimensiunile sale se poate preciza poziţia unui
obiect în raport cu un punct de referinţă.
Mişcările corporale şi mişcările obiectelor în spaţiu au ca elemente
definitorii poziţia şi traiectoria.
Poziţia se va defini prin sistemul de coordonate (x, y, z) iar traiectoria
prin caracteristicile metrice (lungimea drumului parcurs pe această traiectorie) şi
fizice (rectilinie, curbilinie).
Alte caracteristici ale mişcărilor cum sunt amplitudinea şi forma, se
reduce în cele din urmă, la poziţii şi succesiuni de poziţii pe o anumită
traiectorie.
Studiul caracteristicilor spaţiale se face în strânsă legătură cu
caracteristicile de timp şi energie. Pentru măsurarea lungimilor se utilizează:
ruleta, banda metrică, vizoare optice şi electronice, compasul, hodograful.
Compasul este un instrument vechi utilizat în măsurarea terenurilor. Are o
deschidere de 2 – 2,5 m. Pentru distanţele lungi se folosesc hârtiile topografice.
Podometrul este un captor în formă de ceas, prevăzut cu un balansoar
mecanic, care la şocul produs de pasul drumeţului marchează o cifră în plus.
Având pasul etalonat, turistul poate cunoaşte distanţa aproximativă parcursă.
Hodometrul este o instalaţie având o roată (de bicicletă) care rulează pe
sol, fiind prevăzută cu un contact care marchează fiecare rotire pe un contor.
Circumferinţa roţii, înmulţită cu numărul rotirilor va da lungimea drumului
parcurs.

58
Măsurarea lungimilor paşilor într-o alergare de viteză se efectuează direct,
după urmele lăsate pe pistă. În afară de datele metrice, studiul lungimilor paşilor
la acelaşi alergător într-o perioadă de timp indică nivelul stabilităţii stereotipului
dinamic cortico– neuro – motric.
Distanţele parcurse de un sportiv într-un joc pot fi apreciate destul de
precis folosind transpunerea traseului din teren pe macheta tipărită a acestuia.
Traseul de pe machetă se “citeşte” cu “curbimetrul” – instrument de măsurare a
distanţelor pe hartă – urmărind drumul înscris pe machetă. Indicatorii cifrici
înscrişi de pe cadranul curbimetrului, înmulţiţi cu raportul de reducere a
machetei faţă de teren (scara machetei) vor da lungimea terenului parcurs de
sportiv.
Măsurarea unghiurilor care exprimă schimbarea poziţiilor corpului într-o
articulaţie oarecare sau limitele în care se face mişcarea (mobilitate articulara) se
efectuează cu goniometrul.
Măsurarea vitezei şi acceleraţiei mişcărilor
Viteza (raport spaţio–temporal) are semnificaţii şi aspecte diferite în
activităţile corporale: viteza de reacţie, de repetiţie, de executare, de deplasare,
de accelerare.
Viteza de reacţie, mai corect timpul de reacţie (T.R.), este durata
perioadei latente a unei reacţii la un semnal cunoscut sau la unul din mai multe
semnale (la alegere).
Pentru formele concrete de manifestare a T.R. (la start în atletism, lovitura
de la scrimă sau box) se utilizează instalaţii adecvate: contacte care se închid la
declanşarea focului şi se deschid la ridicarea braţelor de pe pistă, sau la
desprinderea piciorului de pe bloc – start.
Instrumentele de măsură pot fi cronografe, cronoscoape sau poligrafe (cu
V=10cm/s).
Viteza de repetiţie reprezintă tempoul maxim al unei mişcări fără nici o
încărcătură, pe un traseu foarte scurt, de ordinul a câţiva milimetri – la proba
“tapping” – sau de câţiva centimetri la probele de “teren”.

59
Proba “tapping” constă în efectuarea cu cea mai mare viteză, timp de şase
secunde, a unei bătăi la o cheie de contact (tip Morse) legată de un contor, sau cu
creionul pe o bandă de hârtie ce se deplasează uşor, pentru a nu se suprapune
punctele. Numărul de puncte sau bătăi indică viteza de repetiţie. Proba se face
atât pentru mână cât şi pentru picior, cu chei adecvate.
Viteza de execuţie. Termenul se foloseşte pentru mişcările şi acţiunile cu
traiectorie foarte scurtă, fiind foarte apropiat de T.R. Astfel de mişcări care
necesită execuţie rapidă sunt în box, scrimă, aruncările la coş sau la poartă.
Măsurarea vitezei de execuţie a unor astfel de mişcări se face cu tehnici
asemănătoare măsurării T. R. Adică:
- un cronograf sau un cronometru electric pus în acţiune de un releu sau contact
care este acţionat de semnalul la care sportivul trebuie să reacţioneze şi un
întrerupător acţionat de finalul actului motric.
Măsurarea vitezelor parţiale. În cursele de semifond şi fond, vitezele
parţiale pot fi măsurate destul de uşor cu cronometru cu dublu stop sau cu un
aparat de tip poligraf sau actograf pe care se înscriu semnale de timp la trecerea
sportivului prin faţa reperelor.
Studiul caracteristicilor de forţă şi energie a mişcărilor
Forţa este definită ca fiind capacitatea organismului de a învinge, prin
contracţii musculare, o rezistenţă sau măsura acţiunii mecanice a unui corp
asupra altui corp F=ma.
Varietatea sub care se întâlneşte forţa şi faptul că prezintă oscilaţii în
momente diferite de timp, determină măsurarea şi înregistrarea cu valori
maxime la una sau mai multe grupe musculare, prin utilizarea unei aparaturi
variate, concepută şi adaptată pentru cele mai variate forme de manifestare
(tracţiune, împingere, menţinere, lovire etc.).
Dinamometria se bazează pe folosirea dinamometrelor din cele mai
variate construcţii, toate având la bază proprietăţile elastice ale diferitelor
materiale.

60
Dinamometrul palmar este constituit dintr-un arc oval, prevăzut în
centrul său cu un dispozitiv simplu bazat pe pârghii şi cu un ac ce arată, pe un
cadran, valoarea forţei flexorilor palmari.
Dinamometrul cu arc, cu variante diverse, este utilizat pentru măsurarea
forţei maxime, a preciziei reproducerii unei mişcări şi rezistenţei diferitelor
grupe musculare.
Platformele sau mecanismele dinamografice permit studiul dinamicii
forţei în timp, la sărituri sau în startul probelor de viteza.
Tensiometrul este un dispozitiv de înregistrare a forţei diferitelor grupe
musculare bazat pe presiunea exercitată de un cablu inextensibil asupra unui
sistem de măsurare.
Metode şi tehnici pentru măsurarea detentei
Săritura în înălţime de pe loc sau cu elan de 2-3 paşi este cel mai simplu
procedeu de măsurare a detentei. Pentru aceasta este necesar să se însemneze pe
un panou vertical sau pe perete înălţimea executantului cu mâna întinsă în sus, în
dreptul degetului mijlociu, după care acesta execută săritura şi lasă o urmă (pe
panou sau pe perete).
O. Ungureanu (Iaşi) a imaginat un aparat care constă dintr-o bandă
metrică rulantă pe un tambur care nu se mişcă liber. Banda este prinsă de o
centura care se leagă în jurul taliei subiectului, capătul liber al benzii metrice
este fixat pe sol; subiectul efectuează o săritură pe verticală, timp în care se
derulează şi banda pe tambur.
Înaintea săriturii şi după aterizare se citesc datele din dreptul tamburului,
după care se face diferenţa care exprimă valoarea detentei.
Măsurarea detentei se face şi prin metode mecanografice, care au la bază
un aparat compus din resoarte şi dispozitive de înregistrare care oferă date
despre desprinderea pe verticală.
Cu ajutorul mecanografului se recoltează următoarele date:
 profunzimea genuflexiunii;
 înălţimea săriturii;

61
 timpul în care se efectuează genuflexiunea, întinderea piciorului şi zborul;
 durata pauzei din timpul inferior al genuflexiunii;
 numărul de sărituri în unitatea de timp;
 puterea dezvoltată în timpul săriturii.
Măsurarea forţei şi anduranţei musculare
Muşchii corpului deţin energia necesară forţei de contracţie pentru
menţinerea unei anumite poziţii, deplasării corpului sau împingerii şi tragerii
obiectelor de la sau spre el. Orice activitate necesită o cantitate de forţă.
Dezvoltarea forţei este obiectiv de bază în obţinerea performanţei în sport.
Forţa statică reprezintă maximum de forţă efectivă care se aplică dintr-o
dată asupra unui obiect imobil, de către individul aflat într-o poziţie imobilă,
standardizată. Forţa statică se referă la contracţia statică sau izometrică.
Forţa dinamică relativă. Performanţa de forţă a individului trebuie
raportată la greutatea corpului său după formula:
Forţa dinamică relativă a subiectului = Performanţe de forţă / Greutate
corporală.
Criteriul greutăţii corporale este utilizat în stabilirea categoriilor în
haltere, lupte, box, întrucât forţa dinamică este efectiv relativă.
Anduranţa musculară dinamică = efectuarea unei mişcări contra unei
rezistenţe mari (cel puţin de două ori) sau a unei rezistenţe mai mici într-un
număr mai mare de repetiţii.
Ea poate fi evaluată sub diferite aspecte:
- de scurtă durată – activitate foarte intensă până la 30 sec. (flotări);
- de durată mijlocie – activitate de intensitate moderată, până la cel mult 4
- de lungă durată – activitate de intensitate redusă (alergări de distanţă, ciclism,
înot);

62
CAPITOLUL VI. ACTIVITATEA ŞI MUNCA DE CERCETARE
CONCRETĂ
VI.1. Practica cercetării
Condiţii preliminare pentru ca studentul să înceapă munca de cercetare
Având în vedere că cercetarea implică în general două aspecte majore,
teoria cercetării şi practica cercetării, studentul este nevoit ca înainte de a începe
munca de cercetare propriu-zisă (experimentul, experienţialul) să îndeplinească
anumite condiţii care asigură adaptarea şi integrarea în practica cercetării.
Aceste condiţii preliminare ar fi:
• competenţă teoretică, ce implică:
1. Nivel corespunzător de însuşire a teoriei domeniului în care efectuează
cercetările.
2. Însuşirea fundamentării teoretice a domeniului referitoare la conţinutul
gnoseologic şi epistemologic al acestuia.
3. Însuşirea fundamentelor metodologice ale cercetării, cuprinzând
regulile, principiile» „canoanele" logice ale cercetării ştiinţifice.
4. Documentare şi informare permanentă în domeniul profesional.
• competenţa practică, ce presupune:
1. Cunoaşterea directă, nemijlocită a activităţii de educaţie fizică şi sportivă,
cu măsurarea şi înregistrarea aspectelor acestora.
2. Lucrul în echipa, dacă se poate, multidisciplinară, care presupune
colaborarea cu diferiţi specialişti.
3. Participare la cât mai multe congrese, simpozioane, conferinţe, sesiuni
de comunicări ştiinţifice.
4. Dobândirea unei specializări, în interiorul căreia să efectueze
cercetări, având teme specifice acesteia.
5. Însuşirea metodelor de lucru cum ar fi: observaţia, experimentul,
ancheta etc.;
6. Însuşirea procedeelor şi tehnicilor de tip biomecanic antropometric
sau de înregistrare a actelor, acţiunilor motrice (magnetoscop - „video"

63
ş.a.m.d.).
7. Învăţarea şi, utilizarea tehnicilor de clasificare şi ordonare a datelor recoltate
şi a metodelor statistice.
8. Obişnuinţa de a redacta lucrările ştiinţifice într-un limbaj clar, sobru
obiectiv etc.
9. Obişnuinţa de a vorbi în public şi de a comunica în timp limitat rezultatele
şi concluziile cercetării.
Se observă că formarea unui cercetător competent presupune un proces
îndelungat (cca. 8-1O ani) şi destul de dificil, întrucât însuşirea teoretică a
cunoştinţelor, a principiilor şi regulilor din cărţi şi manuale, nu este decât o parte
din procesul dobândirii competenţei. La aceasta contribuie faimosul circuit
„teorie - practică - teorie", care are caracter de permanenţă în întreaga carieră de
cercetător.
Alegerea temei de cercetare
Cercetătorul prin excelenţă este avid de informaţie, simte nevoia să cunoască, îi
place noul şi implementarea lui în viaţa obişnuita. De aici apare necesitatea
alegerii unei teme din multitudinea problemelor ridicare de un domeniu de
activitate sau altul, stabilind o anumită problemă asupra căreia va efectua
investigaţii, măsurători şi experimente.
Criterii în alegerea temei (adaptat după J.R. Thomas şi J.K. Nelson, 1985):
1. Se poate lucra? Cercetătorul are capacitatea, timpul, resursele, subiecţii şi
condiţiile de lucru pentru a duce la capăt studiul temei propuse?
2. Merită efortul? În ce măsură problema este destul de importanta, pentru a satisface
motivaţia alegerii.
3. Interesul. Este interesat cercetătorul în domeniul şi tematica specifică? _Se
poate învăţa ceva din realizările acestei teme?
4. Valoarea teoretică. Aduce contribuţii evidente la progresul domeniului?
5. Valoarea practică. Soluţiile şi concluziile cercetării ameliorează practica
educaţiei fizice-şi sportului? (1, 2, 3, 4, 5 după J. R. Thomas şi J. K. Nelson,
1985).

64
6. Tema să răspundă intereselor cercetătorului (studentului, profesorului), să
fie legată de pregătirea acestuia, de examenele date, de lecturile sale, de lumea
sa culturală, politică sau religioasă.
7. Sursele bibliografice la care se recurge să fie reperabile, adică accesibile
material cercetătorului.
8. Sursele la care se recurge să fie manevrabile, adică accesibile teoretic - cultural
cercetătorului.
9.Metodologia necesară cercetării respective să fie accesibilă
experienţei studentului, cercetătorului.
Exprimate astfel aceste criterii şi reguli pot fi rezumate într-o singură
regulă şi anume: „cine doreşte să facă o cercetare ştiinţifică trebuie să facă o
lucrare pe care este capabil să o facă". Altfel pot exista cazuri de cercetări
abandonate în mod dramatic, tocmai fiindcă nu s-a ştiut să se pună problema
iniţială în aceşti termeni foarte evidenţi.
Dacă ne referim la temele de cercetare ale studenţilor (sesiuni de comunicări,
licenţă etc.) sau ale profesorilor (grad, doctorat etc.) atunci amintim că aceste teme
trebuie să exprime „concordanţa dintre cele trei niveluri de abordare a cercetării
practice: ce trebuie cercetat, ce poate fi cercetat, ce se cere a fi cercetat": (A Gagea,
1999).
După stabilirea temei de cercetare, aceasta trebuie să satisfacă următoarele
cerinţe (conform A Gagea, 1999):
- atât realizarea, cât şi aplicarea ei să nu fie nocive, invazive, riscante pentru
sănătate, echilibru psihic şi cel de mediu;
- să nu încalce principii morale, religioase, etice, ecologice etc.;
- să reprezinte o problemă încă nerezolvată (fie ca proporţie, fie ca nivel);
- să fie interesantă nu numai pentru cercetător, dar pe cât posibil şi pentru un grup
larg de utilizatori, disciplină, domeniu, ştiinţă;
- să fie fezabilă în general, iar în particular realizabilă la nivelul dotării,
experienţei şi competenţei cercetătorului (susţinută de argumente şi garanţii
convingătoare);

65
- soluţia preconizată să fie nu numai nouă, dar să şi reprezinte un progres
evident;
- să aibă o arie extinsă ca potenţial de utilizare, implementare, valorificare etc.
- aplicarea să "fie ori benefică, ori profitabilă ştiinţific (de preferinţă
ambele); concret, să fie-importantă atât din punct de vedere economic, cât şi
didactic,eventual social, etc.;
- să reprezinte un câştig de prestigiu, atât pentru cercetător, cât şi pentru cei pe
care-i reprezintă, sau să continue o tradiţie, o supremaţie etc.
Titlul lucrării
O dată tema de cercetare aleasă, ea se concretizează într-un „titlu" al
lucrărilor ştiinţifice, iar acest titlu trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, şi
anume:
- să fie formulat clar, precis, sobru (distingându-se de titlurile gazetăreşti,
bombastice etc.);
- să fie scurt, menit să atragă atenţia cititorului asupra celei mai importante şi noi
idei;
- să fie exprimat, de preferinţă printr-o singură, propoziţie sau frază;
- să nu cuprindă paranteze, prescurtări sau cuvinte între ghilimele;
- titlul trebuie şi vizeze problema pusă în atenţie;
- după aceste criterii se formulează şi subtitlurile dar şi titlurile de părţi, capitole,
secţiuni, paragrafe etc.;
- ar fi bine dacă cel ce citeşte titlul poate anticipa problematica lucrării sau destinaţia
concluziilor ştiinţifice şi posibilitatea de aplicare a acestora în căzu! altor situaţii;
- titlul trebuie să reflecte legătura sau raportul autorului cu tema şi de aceea se
recomandă formele ca: „Aspecte ale ...", „Studiu privind ..,", „Cercetare privind
..." „Elemente ,de ....", „Studiu comparativ ...", „Eficacitatea ...", „Creşterea
eficienţei...", „Contribuţii privind ....", Un model al ..', „Unele mijloace ,..",
„Dezvoltarea ..,"„Posibilităţi de „.",etc.
Temele de cercetare, din domeniul nostru, pot să se refere mai ales în două
direcţii: educaţie fizică şi sportul de performanţă.

66
În educaţie fizică temele pot să se adreseze la:
- densitatea motrică, pedagogică, funcţională în cadrul lecţiilor de educaţie fizică;
- dezvoltare fizică; capacitate motrică generală; în cazul diferitelor cicluri de
învăţământ;
- evaluarea profesorului şi autoevaluarea elevilor;
- eficienţa unor variante ale procedeelor metodice pentru dezvoltarea
calităţilor motrice (viteză, forţă, rezistenţă, coordonare, supleţe etc.);
- eficienţa învăţării de tip „intensiv" şt „extensiv" pentru deprinderile
motrice specifice diferitelor cicluri de învăţământ;
- autonomia elevilor în lecţia de educaţie fizică;
- accesibilitatea probelor ROMFIT la nivelul diferitelor clase de elevi; eficienţa
unor proiecte de programe;
- eficienţa problematizării în învăţarea motrică;
- eficienţa ..întrecerii" în lecţia de educaţie fizică;
- comunicarea didactică în lecţia de educaţie fizică;
- situaţii de învăţare în activităţile extraşcolare;
- dezvoltarea echilibrului emoţional la elevi prin mijloacele specifice ale
educaţiei fizice şi sportive;
- eficacitatea exerciţiilor din atletism, gimnastică, jocuri sportive pentru
dezvoltarea calităţilor motrice;
- potenţialul biomotric la elevi;
- optimizarea mijloacelor în cadrul lecţiei;
- îmbogăţirea conţinutului (mijloace) propriu educaţiei fizice;
- contribuţii metodologice privind predarea în lecţia de educaţie fizică;
- aptitudinile psiho-motrice ale elevilor pe diferite trepte de vârstă; ş.a.m.d.
În sportul de performanţa temele se pot adresa la:
- factorul biologic {fiziologic, biochimic, hormonal);
- factorul psihologic şi psihosocial (interrelaţii):
- pregătirea sportivă: selecţie, planificare, mijloace, valorificare în concursuri;
- condiţiile materiale;

67
- planificare, structuri, dozări, pauze etc.;
- stare, formă sportivă;
- efortul, antrenament;
- verificări, probe de control;
-- refacerea, recuperarea după efort;
- conducerea antrenamente î or şi efectuarea lor;
- metode de pregătire (intervale, repetări, de durată);
- capacitatea de efort;
- adaptare la efort; ş.a.m.d.
Structurarea şi formularea ipotezelor şi a sarcinilor de cercetare
Aici evidenţiem câteva aspecte practice ale cercetării, întrucât la
capitolul „experimentul” am arătat aspectele metodologice ale ipotezei.
În practica cercetării apare evident faptul, că după modul în care este
formulată ipoteza depinde eficienţa desfăşurării cercetării efective.
Ipotezele nu pot fi structurate şi elaborate oricum, ci ele trebuie sa se refere
la acele aspecte care sunt cele mai probabile şi care au suportul logic şi real
cel mai adecvat. Când se organizează o cercetare ştiinţifică, imediat după
conturarea problemei: se elaborează şi se formulează ipotezele.
Stabilirea prezumtivă, provizorie a unei relaţii între două sau mai multe
variabile şi necesitatea verificării acestei relaţii, determină cercetătorul să
recurgă la raţionamente deductive, inductive, analogice etc. şi în acelaşi timp să
utilizeze datele bibliografice (teoretice).
În practica cercetării, odată formulată ipoteza de lucru se trece apoi la
stabilirea obiectivelor (sarcinilor) cercetării respective. Sarcinile cercetării sunt
stabilite în concordanţă cu condiţiile materiale existente, dar în sensul satisfacerii
exigenţelor impuse de ipoteza de cercetare.
Organizarea unei cercetări ar presupune următoarele aspecte şi sarcini:
- stabilirea temei şi purcederea la studiul literaturii referitoare temei cercetării
respective;
- formularea ipotezei de lucru prin metodele cunoscute descrise, în capitolul

68
„experimentul";
- pregătirea metodelor de lucru, stabilirea variabilelor independente şi
dependente precum şi modul concret de utilizare a acestora în scopul cercetării;
- determinarea, cu ajutorul metodelor cunoscute (metoda loteriei, metoda pasului
statistic etc.) a grupelor de lucru, constituite din subiecţi selecţionaţi prin criterii
ştiinţifice;
- stabilirea etapelor de lucru cu subiecţii (nr., durată etc.) şi a locului unde se
va face practic cercetarea;
- definitivarea stabilirii sarcinilor, ce anume, cât şi cum va lucra cercetătorul;
- punerea la punct a metodelor de prelucrare şi interpretare a datelor reieşite
din experiment, sau în urma aplicării oricărei metode de cercetare;
- efectuarea unei repetiţii generale (experiment pilot) în vederea verificării
eficienţei tuturor procedurilor utilizate în timpul cercetării;
- desfăşurarea propriu-zisă a cercetării şi culegerea datelor cu efectuarea
prelucrărilor respective: grafice, calcularea unor coeficienţi statistici etc.;
- prelucrarea definitivă a datelor şi interpretarea finală a acestora;
- validarea sau invalidarea ipotezei cu ajutorul testelor statistice de
semnificaţie ;
- redactarea lucrării respective;
- aplicarea în practică a rezultatelor cercetării.

VI.2. Redactarea şi susţinerea publică a lucrărilor de cercetare ştiinţifică


(licenţă, disertaţii, comunicări ştiinţifice)
Redactarea şi susţinerea publică a lucrării de cercetare reprezintă momente
importante ale activităţii de cercetare ştiinţifică, menite să arate valoarea acestei
activităţi. Aceste momente semnifică faptul de a comunica altora concluziile
obţinute în cercetare şi modul de lucru în etape, de Ia punerea problemei, a
stabilirii ipotezei (ipotezelor), organizarea cercetării, interpretarea datelor,
concluzii etc.

69
Atât redactarea cat şi susţinerea publică a lucrării se prezintă ca modalităţi
fireşti de comunicare ştiinţifică - redactarea fiind o formă de comunicare scrisă, iar
susţinerea publică o formă orală. Aceste modalităţii de comunicare sunt forme de
valorificare a rezultatelor obţinute în urma unei cercetări, devenind posibilităţi de
întemeiere a personalităţii ştiinţifice _a cercetătorului; de dezbateri tematice; de
dialog cu specialiştii şi alţi beneficiari.
Redactarea şi susţinerea publică sunt forme ce includ o componentă stilistică
de limbaj dar şi un ansamblu de reguli şi exigenţe de redactare sau de comunicare.
Evident că nu există un model unic de redactare şi de susţinere publică, dar
putem arăta unele norme, sau standarde recunoscute, ceea ce vom face în
continuare.
Redactarea lucrărilor de cercetare ştiinţifică
Exigenţe generale privind redactarea
 Trebuie stabilit ,‚cui vorbeşte lucrarea", care sunt destinatarii, beneficiarii
cărora se adresează lucrarea respectivă.
 Trebuie stabilit „cum se vorbeşte". Odată ce s-a decis cui i se scrie, trebuie
decis cum se scrie. Aceasta nu este o problemă uşoară, pentru ca dacă ar
exista nişte reguli desăvârşite cu toţii am fi mari scriitori. Oricum a scrie
înseamnă şi o chestiune de antrenament, de aceea se recomandă câteva
aspecte generale: „a nu se face fraze lungi', dacă totuşi survin le scriem,
dar apoi, le scurtăm; a nu efectua prescurtări; „scriem tot ceea ce ne trece
prin cap, dar numai la pruna redactare, după aceea o luăm de la capăt".
 Nu este obligatoriu, să înceapă redactarea cu primul capitol conform
sumarului stabilit al lucrării. Dacă suntem mai pregătiţi şi mai documentaţi
pentru redactarea unui capitol următor (al II-lea, al III-lea...) o putem face.
 Definim totdeauna un termen atunci când îl introducem pentru prima oară.
Când folosim citate, ţinem cont de zece reguli (după Umberto Eco 2000):
- datele obiect de analiză interpretativă sunt citate în amploarea lor;
- textele din literatura critică sunt citate numai când se coroborează, ori confirmă
o afirmaţie de-a noastră;

70
- citatul presupune să se împărtăşească ideea autorului citat, sau cel puţin ca
textul să nu fie precedat şi urmat de expresii critice;
- din orice citat trebuie să reiasă limpede autorul şi sursa tipărită;
- trimiterile de surse primare trebuie făcute la ediţia cea mai acreditată;
- atunci când se studiază un autor străin citatele trebuie să fie în limita originală;
(citatul să fie urmat în paranteză de traducerea textului);
- trimiterea la autor şi la operă trebuie să fie clară în interiorul textului;
- atunci când un citat nu depăşeşte două-trei rânduri se poate înşira între
ghilimele, dacă nu, atunci se trece în subsolul paginii;
- citatele trebuie să fie fidele; trebuie transcrise aşa cum sunt;
. nu trebuie eliminate părţi ale textului fără a marca acest lucru;
- referinţa trebuie să fie exactă şi punctuala: nu se citează un autor fără a
spunem ce carte şi la ce pagină, referinţa trebuind să poată fi controlabilă de
către rigurozitatea ştiinţifică presupune ca în redactare să se utilizeze
formulări corecte ale noţiunilor, conceptelor, metodelor etc.
- originalitatea constă în asigurarea, pe parcursul elaborării şi a redactării, a unui
loc evident opiniilor personale ale autorului, sau utilizarea unor metode şi
tehnici noi de analiză, prelucrare şi interpretare;
- stilul redactării să fie concentrat şi direcţional pe ideea centrală a lucrării; sa fie
coerent, facă omisiuni, repetări inutile, reveniri nejustificate;
- să fie prezentă acurateţea gramaticală şi literară, dovedind o bună stăpânire a
limbii literare, dar şi a limbajului de specialitate.
Reguli privind componentele lucrării ştiinţifice
Mai întâi se face un plan de lucru care cuprinde titlul, sumarul şi
introducerea. Un titlu bun este deja un proiect. Un sumar bine structurat asiguri
coerenţa lucrării şi corporalitate. Introducerea face trecerea spre partea de bază a
lucrării.
Informarea documentară se realizează la începutul cercetării, dar ea poate
continua să se completeze şi pe parcurs. Datele obţinute prin informare
documentară vor fi preluate critic, pentru a fi utilizate în lucrare, numai în

71
măsura în care sunt semnificative pentru susţinerea teoretici a temei, formularea
ipotezelor, alegerea metodelor etc. Lipsa de documentare, privind tema aleasă,
devine o importantă greşeală metodologică.
VI.3. Componentele unei lucrări ştiinţifice şi conţinutul capitolelor acesteia
(model orientativ)
Orice lucrare ştiinţifică include mai multe componente infrastructurale
utile, indispensabile pentru atingerea obiectivului urmărit.
Aceste componente pot fi structurate, având în vedere cerinţele standard, de
tradiţie ştiinţifică, economisire de timp, şi ţinând cont de principiile
deontologiei, uzanţe, reguli, norme estetice.
Schema generală cea mai des utilizată în redactarea unei lucrări
ştiinţifice şi care vine urgent în orientarea tinerilor cercetători (studenţi) se
prezintă astfel:
1. Titlul lucrării ştiinţifice;
2. Partea introductivă; consideraţii generale; context general şi context
particular de punerea problemei (cu capitolele ei);
3. Partea teoretică tratarea teoretică şl bibliografică a temei (capitolele ei);
4. Partea practică sau a cercetărilor personale, de regulă (empirice)
experimentale;.
Contribuţii personale la elucidarea problemei puse în discuţie:
Capitolul 4.1. - Ipotezele cercetării
Capitolul 4.2 - Obiectivele sau sarcinile cercetării
Capitolul 4.3 - Metodologia şi organizarea cercetării
 Subcapitolul 4.3.1 - Principii metodologice utilizate pe baza cărora a fost
abordată cercetarea temei
 Subcapitolul 4.3.2 — Subiecţii cercetării şi eşantioanele de lucru
 Subcapitolul 4.3.3 - Metode şi tehnici utilizate, inclusiv cele statistice de
prelucrare a datelor
 Subcapitolul 4.3.4 - Etapele de desfăşurare a cercetării şi a culegerii
datelor

72
 Subcapitolul 4.3.5 - Condiţiile concrete, ambianţa fizică şi ambianţa
psiho-socială în care s-a derulat cercetarea
 Subcapitolul 4.3.6 - Implicaţii metodologice în problematica
specifică satisfacerii temei de cercetare, valoarea şi limitele metodelor şi
tehnicilor utilizate în cercetarea respectivă
Capitolul 4.4 - Analiza datelor cercetării şi rezultatelor reieşite din studiul
empiric
Capitolul 4.5 - Interpretarea datelor, concluzii parţiale
Partea concluziv-creatoare şi de final a lucrării
Bibliografia
Anexe
Titlul lucrării de cercetare ştiinţifică
Mai înainte am discutat cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un
titlu, când este formulat şi stabilit, pentru o anumită lucrare de cercetare.
Acum amintim câteva aspecte generale privind scrierea titlului şi ordinea
înscrierii autorilor.
Titlul trebuie să fie formulat scurt (o propoziţie sau frază), sobru, clar şi
precis, sugerând cititorului problema pusa în discuţie de lucrarea respectivă. După
aceleaşi criterii se formulează şi subtitlurile, dar şi titlurile de părţi, capitole,
paragrafe etc.
Se recomandă ca titlul să se scrie cu majuscule, el nu se subliniază, iar după
titlu nu se pune punct,
La câteva spaţii mai jos, de obicei în partea dreaptă a paginii se scrie ordinea
autorilor, sau dacă este unul numele şi prenumele autorului.
Ordinea înscrierii autorilor se începe cu prenumele, sau iniţiala acestuia,
.urmată de numele autorului (autorilor). Când sunt mai mulţi autori, ordinea se
stabileşte după criterii cum ar fi: gradul ştiinţific, contribuţia adusă în cercetare,
ordinea alfabetică etc. De regulă, responsabilul sau coordonatorul se înscrie primul.

73
Numele şi prenumele primului autor, sau coordonator serveşte drept criteriu de
indexare în cataloagele şi bibliografiile alfabetice organizate în biblioteci. Din mai
multe motive, pentru autoare s-a instituit regula ca prenumele să se scrie integral .
Introducerea sau consideraţii generale (cuvânt înainte)
Aici se scoate m evidenţa importanţa problemei, a temei abordate, atât din
punct de vedere practic, dar şi teoretic. Se arată cauzele alegerii temei şi de
asemenea istoricul problemei cuprinsă în titlul lucrării.
Se explică cuvintele cheie (descriptorii) cuprinşi în titlu, pentru a aduce
precizări şi a completa informaţional titlul lucrării.
Se arată, stadiul în care se afla cunoştinţele privind tema sau problema
pusă în discuţie, se stipulează ce s-a realizat şi la ce nivel, precum şi ce nu s-a
realizat încă. Se precizează locul temei în cadrul problematicii domeniului, reieşind
o atitudine critică şi revendicativă din partea autorului, în preluarea datelor
literaturii de specialitate.
Se enunţă obiectivele urmărite, se evidenţiază scopul cercetării, se defineşte
cadrul general de studiu sau al problemei şi, de asemenea, se menţionează
limitele studiului întreprins etc.
Partea teoretică; tratarea teoretică şi bibliografică a temei
Ea poate fi tratată pe mai multe subcapitole sau paragrafe, care ar trebui să
cuprindă abordarea teoretică bibliografică, metodologică, experimentală etc., a
problemei. Literatura de specialitate, privind tema în discuţii, devine sorgintea
informaţiilor acestei părţi a lucrării. Se va consulta cărţi, reviste, periodice, casete,
dischete etc., şi care vor fi trecute în lista bibliografică.
Studenţii, în momentul redactării lucrărilor de licenţă, vor întocmi cu siguranţă
un astfel de capitol, în care sintetizează datele literaturii de specialitate, dovedind
astfel stăpânirea temei alese, a temeiurilor ei, din punct de vedere teoretic şi
metodologic
Partea practică sau a cercetărilor personale privind tema.
Aceasta poate avea următoarea structură:
Ipotezele cercetării, o parte din ipoteze, care pot fi uneori numite premise, au rolul

74
să precizeze condiţiile de aplicare a teoriei. Asupra acestor ipoteze-condiţii iniţiale,
trebuie revenit permanent în toate etapele de construcţii a modelului, care au rol
în elaborarea şi definitivarea ipotezei. Aceste ipoteze iniţiale reprezintă în fond,
primul efori de abstractizare pe baza modelului construit, generator de ipoteze. Al
doilea grup de ipoteze priveşte comportamentul, sau reacţiile mediului,
subiecţilor când se aplică o variabilă independentă experimentală etc.
Ipoteza, până la validare sau invalidare, până ta confirmare sau infirmare,
trebuie tratată cu mare circumspecţie din moment ce ea este o deschidere
posibilă către adevăr, este un răspuns provizoriu la întrebările puse, fiind, mai
exact, doar un cap de pod către necunoscut.
Este recomandabil ca ipotezele să fie formulate în formă afirmativă şi cât
posibil sub forma raţionamentului: dacă „A", atunci ,B".
Ipotezele pot fi formulate şi altfel dar ele trebuie să reflecte aşteptările
noastre, exprimate logic, în legătură cu experimentul întreprins.
Elaborarea ipotezelor este partea cea mai delicată şi complicată. precedată
de efortul cercetătorului de punere în relaţie funcţională (teoretică) a unor
variabile: variabile instantanee (mediul, condiţii etc.); endogene; exogene etc.
Relaţiile dintre variabile pot lua forme diferite: ecuaţii de comportament, ecuaţii
de echilibru, ecuaţii de definiţie etc.
Obiectivele şi sarcinile cercetării
Acestea sunt stabilite în funcţie de cerinţele ipotezelor şi necesitatea
confirmării sau infirmării acestora, în urma desfăşurării experimentului efectuat
privind tema aleasa.
Pot fi arătate obiective de ordin teoretic, precum şi obiective considerate
practice, care trebuie îndeplinite de cercetare. Aici pot fi trecute condiţiile de
derulare a cercetării, subordonate ipotezei de cercetare sau a premiselor
teoretice,
Metodologia şi organizarea cercetării
Aici se arată aspectele teoretice şi epistemologice care stau îs baza
demersului practic ai cercetării. Dacă este nevoie, se enumera principiile

75
metodologice utilizate şi pe baza cărora a fost abordată cercetarea temei. sau
paradigmele, ca şi cadrul general de cuprindere a fenomenelor din domeniul
respectiv.
Apoi se prezintă subiecţii cercetării şi eşantioanele de lucru.
Se va arăta: populaţia din care fac parte; vârsta: sexul: sportul practicat;
nivelul de pregătire; condiţiile selecţionării pentru cercetare: modul de
organizare a grupelor, pe categorii etc.
Se indică modul de organizare a experimentului, arătându-se dacă s-a
efectuat cercetare constatativă. de verificare longitudinală, transversală, în
laborator sau în condiţii naturale. Se precizează locui unde s-a făcut cercetarea şi
contactul cu subiecţii, durata, periodicitatea efectuării măsurătorilor asupra
subiecţilor.
Metode şi tehnici utilizate
Acestea vor fi descrise succint, reţinând aspectele importante ale acestora,
scoţând în evidenţă atât conceptul care stă la baza metodei cât şi procedeul, sau
aplicarea concretă a metodei.
Dacă metoda este originală, atunci se descriu operaţiile practice în
succesiunea lor, scoţându-se în evidenţă diferenţele faţă de metodele clasice.
Aici vor fi prezente, tot pe scurt, metodele procedeele şi tehnicile statistice care
au făcut posibilă ordonarea, prelucrarea şi analiza datelor obţinute prin cercetare.
Etapele de desfăşurare a cercetării şi de culegere a datelor
Se consemnează etapele sau fazele prevăzute de lucru cu subiecţii.
eşalonate în timp, momente când s-au strâns şi datele experimente respective.
Condiţiile concrete. ambianţa fizică (ambientală) şi ambianţa
psihosocială în care s-a derulat cercetarea
Aici se arată cadrul în care s-a derulat întreaga cercetare; locul, condiţiile
concrete, neajunsurile, aspectele pozitive, învăţăminte pentru organizarea unor
cercetări viitoare, precum şi implicaţii metodologice, valoarea şi limitele
metodelor utilizate.
Analiza datelor, prelucrarea ,interpretarea lor şi rezultatele obţinute.

76
Acesta este capitolul cel mat consistent de bază, care dă corporalitate
lucrării. De felul în care sunt analizate, prelucrate şi interpretate datele culese,
depind rezultatele lucrării dar mai ales natura concluziilor.
Aici se vor redacta atâtea subcapitole sau paragrafe, câte feluri de date am
obţinut. Rezultatele concrete se prezintă centralizat în tabele. Tabelele sunt un
instrument utilizat frecvent pentru a reda date brute sau date prelucrate,
calcule care arată diferite faze ale analizei Ele sunt comentate mai mult sau mai
puţin, după caz, în textul lucrării.
Graficele sunt utilizate pentru a reda sintetic o legătură între variabile,
o teză, o idee. Dacă tabelele sau grafice sunt voluminoase şi îngreunează
fluiditatea lecturii, ele sunt prezentate în anexe, iar în text simt reţinute cifre,
sau mici tabele cu dalele cele mai relevante.
Discutarea şi interpretarea datelor: concluzii parţiale
În redactarea acestui subcapitol, autorul este bine să prezinte datele care
conduc la validarea ipotezelor, sau invalidarea lor şi să susţină concluziile la care
au ajuns.
Interpretarea datelor se face pe categorii de probleme; prin etichetarea
rezultatelor cu ele însele sau comparând rezultatele unele cu altele, între ele).
La baza acestor comparaţii sunt prelucrările statistice a datelor, coeficienţi,
parametrii, corelaţii etc. Calculele diferiţilor coeficienţi statistici pot fi
semnificative sau nesemnificative. Vom lua în seamă. pentru interpretare, numai
diferenţele semnificative reieşite pe seama unor teste de semnificaţie statistică.

Concluziile finale ale lucrării (cercetării)


Sintetizând concluziile parţiale, corespunzătoare subcapitolelor analizei,
prelucrării, interpretării datelor şi rezultatelor, apar concluziile finale ale
cercetării.
Concluziile vor prezenta două aspecte: teoretic şi practic. Fundamentarea
teoretică a problemei şi aplicabilitatea practică sunt împletite, referindu-se atât la
partea teoretică, cât şi la aspectele teoretice ale experimentului. Concluziile reieşite

77
din experiment se vor referi la ipoteze de cercetare, la validarea sau invalidarea
acesteia, precum şi la datele recente ale ştiinţei.
Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor reprezintă cea din urmă
componentă (parte) a cercetării ştiinţifice propriu-zisă.
Rezultatele teoretice, adică implicaţiile şi consecinţele ipotezei în
confruntarea cu (aptele observate, reprezintă punctul de plecare a procesului de
verificare a ipotezei şi a concluziilor. Dacă din această confruntare rezultatele
arată compatibilitatea cu teoria rezultată din ipoteză, atunci ajungem la concluzia
că ipoteza este acceptată, deci confirmată.
Dacă apar dezacorduri semnificative între teorie (ceea ce susţine ipoteza) şi
faptele observate în experiment, atunci ajungem la concluzia infirmării ipotezei,
neacceptării ei. Valoarea concluziei este identică în arabele cazuri: când se
confirmă sau se infirmă ipoteza întrucât concluzia invalidării ipotezei avertizează
asupra drumurilor .„închise" în cercetare.
Dacă nu este vorba de un drum „închis" atunci se trece la modificarea,
reformularea ipotezei, ceea ce implică reluarea procesului de cercetare de la
început, până când ipoteza se structurează în aşa fel încât dezvoltă o nouă teorie, în
concordanţă cu realitatea.
Fundamentarea concluziilor presupune:
- evidenţierea consecinţelor ipotezelor, care urmează să devină principii, legi,
teorii sau soluţii practice;
- confruntarea confirmării sau infirmării ipotezelor cu faptele empirice;
- stabilirea relaţiilor dintre ipoteze şi faptele empirice ca expresie a realităţii
practice.
Concluzia ştiinţifică a lucrării este rezultatul ultim, final al cercetării unui
fenomen sau altul. Fundamentarea concluziei, veracitatea ei, trebuie să satisfacă
exigenţe de ordin logic, practic, eficienţă.
Orice concluzie trebuie să fie coerentă întregului demers al cercetării efectuate.
Cercetătorul va trebui să focă observaţii şi critici vizând cercetarea întreprinsă.

78
Important este şi aspectul valorificării concluziilor şi rezultatelor care de
obicei cade în sarcina cercetătorului, care a efectuat lucrarea respectivă. Acesta
trebuie să facă şi unele propuneri privind aplicarea rezultatelor cercetării, dar şi
explicarea modalităţilor concrete de implementare a acestora în viaţa practică.
Bibliografia
Enumerarea publicaţiilor consultate, studiate şi care se regăsesc în text
constituie, de regulă conţinutul bibliografiei. Dar, această listă mai poate fi
completată şi cu lucrări fundamentale care au devenit între timp surse generale de
informare (monografii pe teme, manuale, tratate, dicţionare sau surse terţiare de
documentare).
Bibliografia se scrie, de obicei, în ordine alfabetică începând cu numele
autorului. Numerotarea secvenţei bibliografice devine utilă, în momentul când în
text se fac trimiteri la origine şi sursa de provenienţă.
Redactarea unei referinţe bibliografice
Lista publicaţiilor citite şi studiate pentru o anumită lucrare de cercetare
ştiinţifică se face în mod frecvent în ordine alfabetică. (Sunt unele lucrări care nu
respectă această regulă şi scrierea publicaţiilor în bibliografie are loc în ordinea
apariţiei lor în textul lucrării).
Pot exista mai multe modalităţi de redactare a unei bibliografii, dar acestea nu
diferă în mod esenţial, prezentând reguli generale comune.
Sursele bibliografice utilizate ca „documentare" pentru o anumită lucrare,
trebuie scrisă exact în vederea regăsirii lor oricând şi de către alţi specialişti, care
sunt preocupaţi de tema pusă în discuţie.
Nu de puţine ori găsim la sfârşitul revistelor cu caracter ştiinţific şi anumite
recomandări destinate autorilor privind modalitatea de redactare a listei
bibliografice. Publicaţiile străine pot avea reguli mai mult sau mai puţin diferite
comparativ cu noi şi de aceea dacă trimitem o lucrare, este bine să ne interesăm
de exigenţele respective şi să le respectam.
Principalele elemente ale unei referinţe bibliografice sunt:

79
• Autorul sau autorii. În mod firesc se scrie în primul rând numele, urmat de
virgulă şi apoi prenumele, care poate fi prescurtat, întreg sau numai iniţiala.
Dacă se scrie iniţiala prenumelui, atunci după aceasta se pune punct după care se
pune virgulă, după care urmează „titlul". Este recomandabil pentru autoare a se
scrie prenumele complet şi nu numai iniţiala (prenumelui) aşa cum se poate
proceda pentru autori.
Numele şi prenumele se scriu cu majuscule. Dacă sunt doi autori se scriu
în ordine unul după altul aplicând aceleaşi reguli descrise mai sus, dar între ei
se pune conjuncţia „şi".
• După numele şi prenumele autorului sau autorilor urmează Titlul,
reproducându-se fidel aşa cum există în publicaţia citată. Dacă este cazul se
efectuează traducerea titlului, introducându-se între paranteze, imediat după
titlul original.
 Dacă este cazul, după „titlul", urmează ediţia sau volumul („a doua"; voi. 3;
ş.a.m.d.).
 Editura — şi se înscrie denumirea editurii care a editat publicaţia respectivă.
 Locul publicării (oraşul, ţara, provincia etc.)
 Anul publicării
Între elementele referinţei bibliografice se pune virgulă.
Susţinerea publică a lucrării de cercetare ştiinţifică
Susţinerea presupune pe de o parte o prezentare a ideilor lucrării în mod
coerent şi succint, având o derulare logică şi persuasivă, iar pe de altă parte
răspunsuri corecte la întrebările comisiei sau auditoriului, întrebări legate de
tema lucrării pusă în discuţie.
Practic toate formele de comunicare ştiinţifică se efectuează în scris, dar o
parte dintre ele pot fi prezentate şi oral, adică susţinute public. (lucrări de
licenţă, disertaţie, doctorat, comunicări ştiinţifice etc.).
Importanţa comunicărilor ştiinţifice efectuate oral s-ar rezuma în felul
următor:

80
- posibilitatea cunoaşterii unor idei, teze, teorii noi dintr-un domeniu
ştiinţific sau altul;
- afirmarea tinerilor cercetători şi confirmarea încă o dată a celor consacraţi;
- accentuarea vieţii ştiinţifice şi a schimbului direct de informaţii între
cercetători;
- cunoaşterea noilor direcţii de investigare, precum şi corelaţiile posibil de făcut
între cunoştinţele depăşite şi teoriile ştiinţifice acceptate.
Părţile componente ale susţinerii publice
Orice susţinere publică trebuie să se bazeze pe pregătire specială, având în
vedere conţinutul, forma prezentării, ceea ce în general, solicită cognitiv şi afectiv
în mod real, pe cel ce efectuează aceste lucruri.
1. Introducerea, care de fapt este o scurtă introducere, în care vorbitorul enunţă
în linii mari problema care face obiectul susţinerii publice, relatează premisele
teoretice eventual ipoteza de lucru, în scopul de a informa auditoriul şi de a
stârni acestuia cât mai mult interes.
Tot aici pe scurt pot fi prezentaţi subiecţii, metodele utilizate, condiţiile în
care s-a efectuat cercetarea precum şi sarcinile cercetării.
2 .Conţinutul expunerii sau rezultatele obţinute
Aici se face o prezentare a ideilor de bază, analizei, discutării şi interpretării
rezultatelor la care s-a ajuns.
3. Concluziile lucrării
Acestea e bine, pe de o parte să conţină o recapitulare asupra ideilor
principale, iar pe de altă parte a convinge auditoriul asupra validităţii
concluziilor.
4. Bibliografia secvenţe importante.
Calitatea susţinerii publice este dependentă de mai multe aspecte printre
care amintim
- utilizarea unei exprimări corecte, sobră, clară, sugestivă, reuşind o susţinere
logică a rezultatelor cercetării respective;

81
- durata susţinerii este limitată Ia 7-10-15 minute, în funcţie de caracterul
organizatoric al întrunirii (susţinere ia „licenţă"; în sesiuni de comunicări
ştiinţifice, congrese, simpozioane etc.).
- cercetătorul, va pregăti din timp expunerea, atât în ceea ce priveşte conţinutul,
modalitatea de prezentare, cât şi a timpului necesar, cronometrându-se anticipat
în condiţii cât mai fidele. Pregătirea expunerii mai presupune: elaborarea
planului expunerii; cunoaşterea auditoriului; pregătirea personală specială
pentru expunere.
Planul prezentării include ideile principale ale cercetării întreprinse. Aici se
expun ideile personale contribuţiile personale, avantajele sau limitele soluţiilor
propuse.
Pregătirea personală specială are în vedere o stare normală de sănătate şi
odihnă care permit un control adecvat al atitudinii, mimicii. gesturilor, cu
evitarea întreruperilor prelungite sau un exces de aderare spre o problemă sau
alta a expunerii,
Pregătirea materialelor ajutătoare cum ar fi: folii, scheme, planşe, grafice,
benzi înregistrate etc. Materialele audio-vizuale facilitează expunerea
permiţând încadrarea în timpul minim pus la dispoziţie.
Expunerea în public a rezultatelor cercetării trebuie să se întemeieze pe
reproducerea textului scris, chiar dacă se face o expunere libera, sau parţial
liberă.
Cercetătorul poate citi textul (3-5 pag) în locul expunerii libere fără a
periclita aprecierea prezentării.
Pentru ca expunerea să nu fie monotonă, cercetătorul trebuie să efectueze
anumite pauze, să facă unele schimbări de ritm al vorbirii, al tonului etc.
În caz de întârziere neprevăzute sau apariţia unor factori perturbatori
vorbitorul este bine să-şi rezerve 1-2 minute, sau să-şi facă o listă a ideilor la
care se poate renunţa.
. Tipuri de manifestări ştiinţifice în care pot fi făcute expuneri
 Simpozioane, congrese, consfătuiri ştiinţifice, sesiuni de comunicări

82
ştiinţifice. Acestea diferă prin dimensiune sau amploare dar toate sunt de
fapt dezbateri în legătură cu una sau mai multe teme ştiinţifice, în astfel
de întruniri specialiştii fac scurte expuneri, participanţii (auditoriul)
pun întrebări, dezbat şi expun puncte de vedere proprii.
 Discuţia „panel este un gen de conferinţă în care auditoriul pune întrebări
unui grup de specialişti aflaţi în faţă, la pupitru (catedră, scenă etc.) care
răspund la întrebările puse.
 Grupul de lucru (workshop) în care se fac prezentări, expuneri, dezbateri
în grupuri mai restrânse (în cadrul unei conferinţe, congres etc.).
 Piaţa cercetării (Research Market) - unde se fac prezentări de postere,
video-proiecţie, demonstraţii cu aparate,. tehnici, instalaţii, dispozitive
etc.
Totodată se difuzează prospecte de aparate, instalaţii etc, făcându-se schimb de
adrese şi se iniţiază tranzacţii.
Documentarea. Tipuri de informaţii
Deosebim mai multe tipuri de informaţie:
• informaţii orale:
- un specialist către alt specialist, un specialist către mai mulţi specialişti, un
specialist în faţa publicului larg, mai mulţi specialişti către mai mulţi specialişti;
• informaţii scrise:
- persoanele — de ex. corespondenţa;
- publicate: reviste, cărţi ,broşuri, cataloage, colecţii de date etc.;
- nepublicate.
• informaţii audiovizuale:
- expoziţii,, târguri;
- demonstraţii;
- observaţii individuale.
Toate formele de informare pot fi cuprinse în două categorii mari:
- Canale formale, care au statut propriu;

83
- Canale neformale, care nu au statut propriu de funcţionare.
Canalele formale sau indirecte constituie întregul sistem al surselor
documentare (literatura de specialitate), plus reţeaua ramificată de materiale
informaţionale şi sisteme automatizate de regăsire a informaţiilor
Canalele neformale sau directe includ comunicaţiile directe, neoficiale,
fără caracter permanent în care roiul preponderent revine specialiştilor înşişi.
Aici amintim: colegiile invizibile, discuţiile în cadrul congreselor şi
conferinţelor, anchetele printre specialişti etc.
În ceea ce priveşte documentul, acesta este format din datele şi informaţiile
pertinente referitoare la un anumit subiect temă, ordonate raţional şi fixate pe un
anumit suport material (banda magnetică, film. hârtie etc.) în vederea transmiterii
şi utilizării lor.
Surse de informare
1. Surse de informare prin canale directe
a. Contracte directe între specialişti: expunerile specialiştilor în faţa unui
auditoriu şi discuţiile pe marginea lor, deplasările şi vizitele de lucra,
comunicările întâmplătoare etc.
b. Manifestări ştiinţifice interne şi internaţionale: congrese, conferinţe,
consfătuiri, simpozioane etc.
c. Expoziţii şi târguiri.
d. Colegiile invizibile. Acestea sunt constituite, pe plan naţional sau
internaţional (sub influenţa ideilor lui Fr. Bacon), din specialişti, care de cele
mai multe ori nu se cunosc personal, cu scopul de a se informa reciproc asupra
noilor realizări, cu mult înainte de apariţia acestora în literatură.
Se disting trei categorii de colegii invizibile orientate în următoarele direcţii:
- schimbul de informaţii;
- urmărirea unui program ştiinţific comun;
- colaborarea cu sisteme informaţionale de conducere.
Colegiile invizibile actuale au apărut în condiţiile „ştiinţei mari", cu imensul

84
număr de specialişti, explozia de publicaţii, multitudinea formelor
organizatorice ale activităţii ştiinţifice şi tehnice.
e. Anchete printre specialişti.
Aici formularea întrebărilor depinde de modul în care se vor procura
informaţiile. Există două procedee posibile:
- completarea formularului de către cel anchetat;
-- completarea formularului de persoana care face ancheta
Aceste surse de informare, discutate până acum. se mai numesc şi canale
neformale şi au următoarele avantaje:
- rapiditatea informării;
- feed back-uri care au loc în scurt timp;
- cuprinde foarte bine detaliile;
- selectivitate mare şi adresarea precisă către beneficiar.
2. Surse de informare formale
În activitatea ştiinţifică, tehnică, economică, sportivă, principalele surse de
informare sunt documentele scrise, acestea fund cel mai important mijloc de
transmitere a informaţiilor în spaţiu şi timp.
Varietatea mare a categoriilor de documente face ca ele să nu poată fi
introduse într-un sistem tipologic unic şi rigid.
Din punct de vedere al extinderii sferei de difuzare se disting documente
publicate şi documente nepublicate. Dacă se pleacă de la criterii bibliografice,
distingem documente primare, documente secundare şi terţiare.
Documente primare
Acestea reprezintă lucrări originale, publicate sau nepublicate. care conţin
rezultatele experienţei sau cercetării într-un anumit domeniu de activitate.
Documentele primare reprezintă publicaţii sub formă de seriale editoriale, ziare,
reviste, cărţi, broşuri, filme, diapozitive etc.
Documentele primare sunt:
a. publicaţii primare periodice;

85
b. publicaţii primare neperiodice,
a) Publicaţii primare periodice
Din această categorie fac parte publicaţiile care se editează la intervale de
timp egale, ritmice, sub formă de fascicule separate, cum sunt ziarele şi
revistele, precum şi publicaţiile continue cum ar fi serialele editoriale, care
ocupă locul intermediar între cărţi şi reviste.
Serialele editoriale sunt culegeri de lucrări ştiinţifice elaborate de diferite
instituţii şi de obicei au acelaşi titlu, acelaşi format, aceeaşi prezentare.
Ziarele, sunt publicaţii periodice care apar de obicei zilnic cuprind
informaţii diverse.
Revistele ştiinţifice şi tehnice sunt cel mai vechi tip de publicaţie periodică.
Distingem reviste:
- ştiinţifice;
- tehnice:
- de popularizare, care pot avea periodicitate săptămânală (hebdomadar), lunară
(mensual), trimestrial, semestrial (bianual), anuală, sau bienală.
b) Publicaţii primare neperiodice
Acestea se împart în două feluri:
- neperiodice tradiţionale;
- neperiodice speciale.
Publicaţii primare neperiodice tradiţionale
Cărţi broşuri. Carte - cu mai mult de 80 de pagini la noi în ţară şi cu mai mult de
48 de pagini pe internaţional.
Broşură (sub 80 de pagini pentru ţara noastră şi sub 48 de pagini pe plan
internaţional)
Monografii . Prin monografie se înţelege o publicaţie primară care tratează o
problemă sau un anumit subiect dintr-un domeniu al ştiinţei, tehnicii sau artei şi
sportului din toate punctele de vedere, adică exhaustiv.

86
Tratate, manuale, cursuri
Acestea sunt publicaţii, care reprezintă lucrări, ce tratează principiile de bază ale
unui domeniu. Ele expun m mod sintetic totalitatea cunoştinţelor dobândite într-un
anumit domeniu.
Dicţionarele - cuprind cuvintele unei limbi, sau termenii unei anumite ştiinţe,
aşezaţi în ordine alfabetică.
Ele pot fi:
- dicţionare terminologice;
- dicţionare universale (toate domeniile);
- dicţionare monolingve, bilingve, poliglote etc.

87
CAPITOLUL VII. APLICAŢII PRACTICE, INTERPRETĂRI
STATISTICE ŞI GRAFICE

Întocmirea fişelor de observaţie la principalele discipline sportive practicate


de elevi în procesul de învăţământ

FIŞĂ DE OBSERVAŢIE fotbal masculin juniori


Jucătorul………………….nr:…..
Echipa……………..meciul………..
Data……………….

Repriza I Repriza II Total


Element-
procedeu tehnic
1.Pase - Preluări reuşite 4 6 10
greşite 3 2 5
2.Şuturi la poartă reuşite 6 2 8
greşite 1 4 5
3.Faulturi Provocate 6 3 9
Suferite 8 2 10
4.Intercepţii 2 3 5
Recuperări

88
FIŞĂ DE OBSERVAŢIE handbal feminin juniori
Jucătoarea………………….nr:…..
Echipa……………..meciul………..
Data……………….

Repriza I Repriza II Total


Element-
procedeu tehnic
1.Pase reuşite 12 6 18
greşite 4 7 11
2.Aruncări la reuşite 6 3 9
poartă greşite 4 4 8
3.Faulturi Provocate 10 12 22
Suferite 6 10 16
4.Intercepţii 8 5 13
Recuperări

89
FIŞĂ DE OBSERVAŢIE volei feminin senioare
Jucătoarea………………….nr:…..
Echipa……………..meciul………..
Data……………….

Set I Set II Set III Set IV Set V Total


Element-
procedeu tehnic
1.Pase - preluări reuşite 8 10 12 8 6 44
greşite 4 5 3 2 4 18
2.Lovituri de atac reuşite 4 6 3 8 4 25
greşite 2 3 2 2 1 10
3.Blocaje reuşite 4 2 6 3 1 16
greşite 2 1 0 2 1 6
4.Servicii reuşite 4 6 3 1 4 18
greşite 2 1 0 0 2 5

FIŞĂ DE OBSERVAŢIE baschet feminin junioare

90
Jucătoarea………………….nr:…..
Echipa……………..meciul………..
Data……………….

Element-procedeu Sferturi I II III IV Total


tehnic
1.Pase - preluări reuşite 8 11 15 6 40
greşite 4 2 4 3 13
2.Aruncări la coş reuşite 6 8 4 4 22
greşite 4 0 1 1 6
3.Intercepţii 6 4 5 3 18
Recuperări
4.Faulturi provocate 4 2 1 1 8
suferite 2 1 3 0 6

91
FIŞĂ DE OBSERVAŢIE pentru specializarea kinetoterapie
Bolnavul……………
Afecţiunea……………..
Data……………….

Mijloacele folosite în Zile I II III IV V VI Total


tratament Nr.execuţii
1. Complexe de exerciţii din 4- AM 4 5 6 6 6 7 34
6 timpi PM 4 5 6 7 8 9 39
2.pentru AM 2 2 3 4 4 4 19
întinderi,îndoiri,rotaţii,arcuiri, PM 3 3 4 4 5 6 25
flexii,extensii,pronaţii,supinaţii
, etc.
3. Complexe de exerciţii din 4- AM 6 6 7 8 8 9 44
6 timpi PM 7 7 8 9 9 10 50
4. Complexe de exerciţii din 4- AM 4 5 6 7 8 8 38
6 timpi PM 6 6 7 8 8 9 44

Interpretarea fişelor de observaţii


FIŞĂ DE OBSERVAŢIE fotbal masculin juniori
Jucătorul………………….nr:…..
Echipa……………..meciul………..
Data……………….

92
Element- Repriza I Repriza II Total
procedeu tehnic

1.Pase - Preluări reuşite 4 6 10


greşite 3 2 5
2.Şuturi la poartă reuşite 6 2 8
greşite 1 4 5
3.Faulturi Provocate 6 3 9
Suferite 8 2 10
4.Intercepţii 2 3 5
Recuperări

93
94
95
96
FIŞĂ DE OBSERVAŢIE volei feminin senioare
Jucătoarea………………….nr:…..
Echipa……………..meciul………..
Data……………….
Element- Set I Set II Set III Set Set V Total
procedeu tehnic IV

1.Pase - preluări reuşite 8 10 12 8 6 44


greşite 4 5 3 2 4 18
2.Lovituri de atac reuşite 4 6 3 8 4 25
greşite 2 3 2 2 1 10
3.Blocaje reuşite 4 2 6 3 1 16
greşite 2 1 0 2 1 6
4.Servicii reuşite 4 6 3 1 4 18
greşite 2 1 0 0 2 5

97
98
99
100
FIŞĂ DE OBSERVAŢIE pentru specializarea kinetoterapie
Bolnavul……………
Afecţiunea……………..
Data……………….

Mijloacele folosite în Zile I II III IV V VI Total


tratament Nr.execuţii
1. Complexe de exerciţii din 4- AM 4 5 6 6 6 7 34
6 timpi PM 4 5 6 7 8 9 39
2.pentru AM 2 2 3 4 4 4 19
întinderi,îndoiri,rotaţii,arcuiri, PM 3 3 4 4 5 6 25
flexii,extensii,pronaţii,supinaţii
, etc.
3. Complexe de exerciţii din 4- AM 6 6 7 8 8 9 44
6 timpi PM 7 7 8 9 9 10 50
4. Complexe de exerciţii din 4- AM 4 5 6 7 8 8 38
6 timpi PM 6 6 7 8 8 9 44

101
102
103
104
105
Parametrii valorilor centrale

Media aritmetică se notează cu x şi reprezintă centrul de greutate al


unui şir de date. Media aritmetică este principalul indicator al valorilor centrale
de la care se pleacă în calcularea celorlalţi coeficienţi statistici.
X = ∑x / N , suma valorilor variabilei x supra N, numărul de cazuri.
Mediana se notează cu Md şi împreună cu media aritmetică ne oferă date

referitoare la centrul valoric al unui şir de date. Md x = (N+1) /2 , formulă care


indică locul în şirul de date unde se află mediana , nu valoarea acesteia. Pentru a
afla valoarea va trebui ca şirul de date să fie ordonat în ordine crescătoare sau
descrescătoare.
Modul se notează cu Mo şi reprezintă valoarea cu frecvenţa cea mai
mare. Un şir de date poate avea un modul, mai multe sau nici un modul. În
interpretarea statistică a parametrilor valorilor centrale modul este des folosit
atunci când media aritmetică şi mediana a două variabile x şi y, sunt egale.
Amplitudinea este un parametru care oferă date referitoare la
omogenitatea şirului de date. Se notează cu W = Xmax –Xmin, valoarea maximă
minus cea minimă. Amplitudinea altfel spus reprezintă „plaja” valorică pe care
se desfăşoară o variabilă. Cu cât amplitudinea este mai mare cu atât
omogenitatea este mai mică (raport de inversă proporţionalitate).
Parametrii valorilor centrale măsoară şi interpretează variabile măsurate
cu aceeaşi unitate de măsură.

Interpretarea parametrilor valorilor centrale


Interpretarea se va face din două puncte de vedere : 1. Din punct de
vedere valoric când se va compara mediile aritmetice şi medianele celor două
şiruri de date, între ele. 2. Din punct de vedere al omogenităţii când se vor
compara amplitudinile între ele.

106
x min y min x sec y sec x sec y sec
2,05 1,34 125 94 104 94
2,12 1,55 132 115 118 115
2,14 2,23 134 143 118 115
1,59 2,15 119 135 119 115
1,58 1,55 118 115 122 125
1,44 2,12 104 132 125 132
1,58 2,05 118 125 132 135
2,02 1,55 122 115 134 143
Suma 972 974
Media
aritmetică 121,5 121,75

Media aritmetică X=121,5


Media aritmetică Y=121,75

Mediana X=9/2=4,5= valoarea dintre poziţia a patra şi a cincia =120


Mediana Y=9/2=4,5= valoarea dintre poziţia a patra şi a cincia =120

MoX =118(2)
MoY =115(3)

Wx =134-104 =20
Wy =143-94 =49

Interpretarea valorică şi a omogenităţii


1. X mai mică ca Y , Mdx egală cu Mdy , rezultă că X mai valoros ca y
(măsurătoare atipică)
2. Wx mai mică decât Wy , rezultă că X are omogenitate mai mare ca Y

107
Graficul comparativ cu evoluţia variabilelor x şi y (grafic cu scală
inversată)

Calcularea coeficientului de variabilitate (aflarea omogenităţii)


Pentru calcularea acestui coeficient va trebui mai întâi să aflăm valoarea
abaterii standard care este notată cu „S” şi având formula Sx = √∑d 2x/n-1. În
continuare se află valoarea coeficientului de variabilitate după formula Cvx =
Sx/x(media aritmetică)*100.
dx – reprezintă diferenţa fiecărei valoare faţă de media aritmetică. dx = Xi-X
Coeficientului de variabilitate va fi exprimat în procente şi va fi
interpretat astfel:
- 0% - 10% variabilitate mică rezultă omogenitate mare;
- 10% - 20% variabilitate medie , omogenitate medie;
- peste 20% lipsă de omogenitate.

Ca exemplu calculăm şi comparăm omogenitatea la 6 cazuri pentru o


probă de săritură în lungime de pe loc (cm) şi o probă de viteză (sec).

108
x cm y sec dx dy d 2x d 2y
125,23 7,12 1,15 -0,19 1,3225 0,0361
122,36 7,86 -1,72 0,55 2,9584 0,3025
121,47 7,32 -2,61 0,01 6,8121 0,0001
124,32 7,14 0,24 -0,17 0,0576 0,0289
128,45 7,55 4,37 0,24 19,0969 0,0576
122,65 6,88 -1,43 -0,43 2,0449 0,1849
744,48 43,87 32,29 0,6101
M.aritm=124,08 M.aritm =7,311

Sx = 2,541
Sy = 0,349
Cvx = 2,048%
Cvy = 4,778%

Interpretare. La ambele cazuri, x şi y, rezultatele coeficientului de


variabilitate se includ în prima situaţie - 0% - 10% variabilitate mică rezultă
omogenitate mare, dar la proba de săritură în lungime de pe loc(x), Cv este mai
mic decât la proba y, fiind raport de inversă proporţionalitate, rezultă că proba x
este mai omogenă ca proba y.

Graficul liniar cu evoluţia variabilelor x şi y (grafic cu o scală inversată).

109
Calcularea coeficienţilor de corelaţie r1, r2, r3.
Calcularea acestor coeficienţi ne vor oferi date referitoare la legătura sau
interdependenţa (corelaţia) dintre două variabile. Pentru măsurătorile tipice se
vor folosi coeficienţii r1 şi r2, iar pentru măsurătorile atipice (în general de timp)
se va folosi r3 denumită şi metoda rangurilor în care fiecărui rezultat (variabilă)
i se va atribui un rang sau o clasare în ierarhia valorică a variabilei.
∑ (dx dy) ∑ (dx dy)
r2 = r1 =
√ ∑d2x ∑d2y (n-1) Sx Sy
Faţă de calculul coeficientului de variabilitate, aici mai apare o rubrică
nouă ∑ (dx dy).

Interpretarea coeficientului de corelaţie


Valorile acestui coeficient se află între -1 şi +1 ,primul caz fiind corelaţie
negativă perfectă iar la +1, corelaţie pozitivă perfectă. În cazul când coeficientul
se apropie de valoarea 0, atunci este lipsă de corelaţie.
Pragul de semnificaţie în care coeficientul devine semnificativ este +-
0,70. Între +-0,70 şi +-0,80 se indică o corelaţie semnificativă, între +-0,80 şi
0,90 corelaţie foarte semnificativă, între +-0,90 şi +-1 corelaţie înaltă aproape
perfectă.

Ca exemplu vom calcula corelaţia dintre două probe „x” săritura în


lungime de pe loc, măsurată în centimetrii şi proba „y” forţa membrelor
inferioare, măsurată în kilograme.

110
x cm y kg dx dy Dx Dy dx dy
120,36 45,5 0,08 1,22 0,0064 1,4884 0,0976
122,45 48,6 2,17 4,32 4,7089 18,6624 9,3744
121,89 46,2 1,61 1,92 2,5921 3,6864 3,0912
119,87 42,5 -0,41 -1,78 0,1681 3,1684 0,7298
115,63 39,6 -4,65 -4,68 21,6225 21,9024 21,762
121,48 43,3 1,2 -0,98 1,44 0,9604 -1,176
sum
a 721,68 265,7 30,538 49,8684 33,879
med
aritm 120,28 44,28

Sx = 2,471356
Sy = 3,158113
r1 = 0,868156
r2 = 0,868156

În acest caz avem o corelaţie pozitivă foarte semnificativă.

Graficul comparativ cu evoluţia valorică a celor două probe

111
Atunci când avem o situaţie de măsurătoare atipică vom calcula corelaţia
cu ajutorul coeficientului r3 (metoda rangurilor). Aici avem o probă de viteză
x şi o probă de săritură în lungime y. Vom calcula rangul lui x, r x (locul ierarhic
al fiecărui caz în parte la prima probă), apoi rangul lui y, r y pentru a doua
probă. În continuare vom calcula diferenţa dintre ranguri d r şi în final calculăm
diferenţa la pătrat d2r.
x sec y cm rx ry dr d2r
7,2 120,14 3,5 4,5 1 1
7,4 124,56 5,5 1 4,5 20,25
6,8 120,14 1 4,5 3,5 12,25
6,9 119,63 2 6 4 16
7,4 121,35 5,5 3 2,5 6,25
7,2 122,74 3,5 2 1,5 2,25
∑ d2r= 58
6 * ∑ d2r
r3=1–
2
n (n -1)
r 3 = - 0,657 corelaţie negativă aproape semnificativă

Graficul liniar cu evoluţia valorică a celor două probe x y. Grafic cu o scală


valorică inversată.

BIBLIOGRAFIE
112
1. Badiu T. - Metodologia cercetării ştiinţifice, note de curs, partea a-11-a,
FEFS Galaţi, 1994.
2. Cârstea Gh. - Educaţie fizică, fundamente teoretice şi metodice, Casa de
editură Petru Maior, 1999.
3. Cârstea Gh.. - Teoria şi metodica educaţiei fizice, Ed. Universul,
Bucureşti.
4. Dragnea A. - Caracteristicile instrumentelor de măsurare şi ale tehnicilor
de evaluare în antrenamentul sportiv, vol. Antrenament sportiv,
Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
5. Dragnea A. - Introducere în metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie
fizică şi sport, Bucureşti, IEFS, 1975.
6. Dragnea .A. Bota A. - Teoria activităţilor motrice, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999
7. Epuran M. - Metodologia activităţilor corporale în educaţie fizică şi
sport, vol.1-2, Bucureşti, 1996
8. Epuran M., Marolicaru M. - Metodologia cercetării activităţilor
corporale, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 1998
9. Firea E. - Metodica educaţiei fizice şcolare, vol. I-II, IEFS, Bucureşti,
1994
10. Marcu V., Maroti S. - Ghid pentru elaborarea lucrării de diplomă, Ed.
Institutul Biblic "Emanuel" Oradea 2000.

113