PROIECT BIOMATERIALE

CARBONUL

TĂMÎRȘ VASILICA-DAIANA
AN IIC
STIINȚE INGINEREȘTI APLICATE

1
CUPRINS

Carbonul ..................................................................................................................................... 3
Introducere ..................................................................................................................... 3
Tipuri de carbon. ........................................................................................................................ 6
Diamant. ......................................................................................................................... 7
Grafit. ............................................................................................................................. 8
Fulerene...........................................................................................................................9
Proprietati chimice .................................................................................................................... 10
Carbonul ca biomaterial. ........................................................................................................... 13
Ntiuni introductive ........................................................................................................ 14
Carbonul ca material biocompatibil. ......................................................................................... 16
Bibliografie ............................................................................................................................... 20

2
 ❖ CARBONUL

 INTRODUCERE

Carbonul un element chimic cu simbolul C și numărul atomic 6. Este un

element nemetalic tetravalent, ceea ce înseamnă că poate forma legături
covalente prin punerea în comun a patru electroni. În natură sunt răspândiți trei
izotopi, 12C și 13C fiind stabili, iar 14C este un izotop radioactiv cu un timp de
înjumătățire de aproximativ 5.730 de ani.

Carbonul este al 15-lea cel mai abundent element din scoarța terestră, și al
patrulea cel mai răspândit element din univers după masă, primele
fiind hidrogenul, heliul și oxigenul. Răspândirea naturală mare a carbonului,
diversitatea specifică a compușilor săi organici și abilitatea sa unică de a
forma polimeri la temperaturi terestre i-au permis carbonului să fie elementul
chimic comun al lumii vii. Este al doilea cel mai abundent element din corpul
uman, după oxigen, reprezentând aproximativ 18,5% în procente de masa.

Carbonul este un element remarcabil din mai multe motive. Printre formele
sale diferite se numără una dintre cele mai moi (grafit) şi una dintre cele mai dure
(diamant) dintre substanţele cunoscute. Mai mult, are o capacitate deosebită de a
forma legături chimice cu alţi atomi mici, incluzând atomii de carbon, iar mărimea
sa îl face capabil de a forma legături multiple. Datorită acestor proprietăţi,
carbonul poate forma aproape zece milioane de compuşi chimici diferiţi.
Compuşii de carbon reprezintă baza vieţii pe Pământ şi ciclul carbon-azot produce
o parte din energia radiată de Soare şi de alte stele. În plus, carbonul are cele mai
înalte puncte de topire/sublimare dintre toate elementele. La presiunea atmosferică
nu are punct de topire deoarece punctul său triplu este la 10 MPa (100 bar), deci
sublimează la peste 4000 K. Astfel, el rămâne solid la temperaturi mai înalte decât
cele mai mari puncte de topire ale metalelor, precum wolframul sau reniul,
indiferent de forma sa alotropică

Carbonul nu a fost creat în timpul Big Bang-ului, deoarece are nevoie de

producerea unei coliziuni triple de particule alfa (nuclee de heliu). Universul s-a
extins iniţial şi apoi s-a răcit prea repede pentru ca acest lucru să fie posibil.
Oricum, este produs în interiorul stelelor în ramura orizontală, unde un nucleu de
heliu este transformat în carbon prin procesul triplu-alfa. A fost de asemenea creat
în stări multi-atomice.

Carbonul a fost descoperit în preistorie şi era cunoscut anticilor, care îl

preparau prin arderea materialului organic în spaţii fără mult oxigen (creând

3
cărbune). Diamantele au fost întotdeauna considerate rare şi frumoase. Unul dintre
ultimii alotropi ai carbonului, fulerenul, a fost descoperit ca produs secundar în
experimente din anii 1980.Numele său vine din franţuzescul charbone, care, la
rândul său, vine din latinescul carbo, însemnând cărbune. În germană şi olandeză,
numele carbonului sunt Kohlenstoff şi, respectiv, koolstof, ambele însemnând
literal "materia (stofa) cărbunelui".

Cel mai cunoscut şi important oxid al carbonului este dioxidul de carbon, CO2.
Este o componentă minoră a atmosferei Pământului, produs şi folosit de toate
fiinţele vii, şi un compus volatil în altă parte. În apă formează urme de acid
formic, HCO2H, dar ca majoritatea compuşilor cu mai mulţi atomi de oxigen la
un singur carbon este instabil. Prin acest intermediar, sunt produşi ioni carbonaţi.
Unele minerale importante sunt carbonaţii, precum calcitul. Disulfura de carbon,
CS2, este similară.

Alţi oxizi sunt monoxidul de carbon, CO, şi neobişnuitul suboxid de carbon,

C3O2. Monoxidul de carbon se formează prin combustie incompletă şi este un
gaz incolor şi inodor. Fiecare moleculă conţine o legătură triplă, care este foarte
puţin polară, rezultând tendinţa de a se ataşa permanent de moleculele de
hemoglobină, deci gazul este foarte otrăvitor . Cianura, CN-, are o structură
similară şi se comportă ca un ion halid; (CN)2, este înrudită.

Cu metalele reactive, precum wolframul, carbonul formează fie carburi, C-, fie
acetilide, C22-, aliaje cu puncte de topire foarte înalte. Aceşti anioni sunt de
asemenea asociaţi cu metanul şi acetilena, ambii fiind acizi foarte slabi. Cu o
electronegativitate de 2,5, carbonul formează de obicei legături covalente. Unele
carburi au matrice covalente, de exemplu carborundul, SiC, care seamănă cu
diamantul.

4
  TIPURI DE CARBON

Atomii de carbon se pot lega între ei în diferite moduri,

formând alotropii carbonului. Cele mai cunoscute exemple de alotropi sunt:
➢ grafitul
➢ diamantul
➢ fulerenele

▪ Diamantul

Diamantul este un mineral nativ și în același timp o piatră prețioasă. Din punct
de vedere chimic este una din formele de existență ale carbonului pur. Diamantul
cristalizează în sistemul cubic și poate atinge duritatea maximă (10) pe scara
Mohs, duritatea variind însă în funție de gradul de puritate a cristalului. Din cauza
durității ridicate, cristalele de diamant pot fi șlefuite numai cu pulbere de diamant
și din fulerită.

Raspandire pe glob:

Țările unde se găsesc diamante în cantități mai importante sunt: Rusia,

Botswana, Australia, Congo, Canada, Africa de Sud, Angola, Namibia, Sierra
Leone, Ghana, Tanzania șiBrazilia. În Europa s-au găsit diamante în Arhanghelsk

5
 Proprietati:
♦ solid incolor și transparent (diversele impurități pot determina colorarea
acestuia), cristalizat cubic;
♦ p.t. > + 3550 0C;
♦ mai greu decât apa;
♦ ρ= 3,51 g/cm3;
♦ insolubil în toți dizolvanții;
♦ are duritatea maximă pe scara Mohs (10);
♦ izolator electric;
♦ reflectă lumina, fiind strălucitor.
Utilizare: Criteriile stabilirii valorii unui diamant sunt: - densitatea - duritatea
- dispersia și refracția luminii - conductivitatea termică - strălucirea - puritatea.
Spectroscopia (absorbția unor radiații) poate stabili dacă culoarea diamantului este
naturală sau realizată ulterior. Diamantul care va fi șlefuit cu fațete multe se
numește brilliant. Producția diamantelor naturale pe glob a atins cantitatea de 20
de tone anual. La această cantitate se adaugă diamantele sintetice care se fabrică
din grafit pur supus la presiuni de peste 100.000 de bari și care în cea mai mare
parte au utilizare în industrie. Prin acoperirea altor substanțe cu un strat de câțiva
microni se va forma așa numitul strat de carbon asemănător diamantului Această
tehnologie fiind mai departe perfecționată producându-se diamante magnetice cu
dimensiuni de ordinul nanometrului în Troy, care probabil vor fi folosite în
medicină. Diamantul are unghiul de refracție ridicat, de aceea strălucește intens,
ceea ce a dus la utilizarea principală a diamantelor naturale ca pietre prețioase, azi
aceste unghiuri a fațetelor unui cristal sunt simulate prin programare asistată de
ordinator, determinând unghiul optimal pentru o strălucire maximă, astfel unghiul
de șlefuire a cristalului fiind automatizat.

Un diamant pur este incolor, actual sunt procedee tehnice cu ajutorul laserului
prin care se îndepărtează impuritățile din cristal, iar prin iradieri a cristalului s-a
reușit ca diamante cu o valoare inferioară să fie transformate în cristale cu o
culoare stabilă verde sau albastră. Aplicațiile în industria de folosire a diamantului
sunt ca: abraziv, instrumente de tăiat sau găurit foarte ascuțite și dure. În
chirurgie, o aplicație tot mai largă o are folosirea lamelor de bisturiu acoperite cu
un strat de carbon asemănător diamantului.

6
 ▪ Grafitul

Grafitul sau plombagina (denumire de specialitate) este un mineral

răspândit în natură ce face parte din categoria nemetalelor, fiind după diamant un
element stabil datorită structurii simetrice de C60 cu o compoziție chimică de
Carbon pur cristalizând hexagonal, rar romboedric sau fiind sub formă amorfă.
Grafitul are în structură cristale opace de culoare neagră, hexagonale, formă
tabulară, solzoasă, sau bare.
Luciul fiind metalic la formele cristaline și mat la agregatele amorfe. Duritatea pe
scara Mohs este între 1 - 2, densitatea 2,1 - 2,3 având o urmă neagră cenușie.
Denumirea de plombagină este folosită și pentru a se face referire la un tip
de hârtie acoperit cu grafit ce servește la multiplicarea textelor. Obiectul mai este
cunoscut și ca hârtie de indigo, denumire dată de culoarea caracteristică.

Proprietati:
♦ solid opac, negru-cenușiu, lucios, unsuros, cristalizat hexagonal;
♦p.t. > + 3550 0C;
♦ mai greu decât apa, dar mai ușor decât diamantul;
♦ ρ= 2,25 g/cm3;
♦ insolubil în toți dizolvanții;
♦ duritatea mică (1 pe scara Mohs);
♦ conducător electric;
♦ planurile în care se găsesc atomii alunecă unele peste altele, lăsând urme pe
hârtie.
7
 Grafitul sublimează la o temperatură de 3825 °C, fiind insolubil în acizi,
devine magnetic bipolar numai după o tratare pirolitică (încălzire), are un caracter
anizotropic accentuat (de ex. radiația solară este izotropă (uniformă în cele 3
dimensiuni), laserul este anizotrop) și este un bun conductor electric. -
coeficientul de dilatare liniara pe °C - 7.86 - punct de fierbere °C - 4200 - căldura
latentă de topire Kcal/Kg - ≈4000 - căldura specifică Kcal/Kg x °C - 1,170 -
conductivitatea termică la 20 °C Kcalx0,001/°C x cm x s - 0,012 - căldura de
combustie Kcal/Kg ≈7800.

Structura:

În grafitul cristalin există o structură de straturi paralele; aceste straturi au

legături covalente hexagonale între atomi, în schimb două straturi alăturate sunt
legate între ele prin legături ionice. Această modificare de legături prin
schimbarea de direcție determină anizotropia grafitului, ce atrage după sine:
-clivajul perfect dintre straturi
-proprietățile de izolator termic și electric prin stratul
bazal (ortogonal) și conductibilitatea bună termică și electrică în lungul straturilor
bazale.
În așa numitele fibre de sticlă din carbon există straturi paralele, dar nu ca
filele unei cărți, ci ca file îndoite, șifonate; prin tratare aceste straturi vor fi
netezite, rezultând fibrele de carbon care vor fi pe o anumită direcție bune
conducătoare termice și electrice.

Raspandire pe glob:

Grafitul apare în natură sub formă de granule, în rocile metamorfice bogat

în carbon, și ca vinișoare sau sub formă de filon înpegmatite.
Mineralul este exploatat în Romania, China, Coreea, Madagascar, Zimbabwe,
Brazilia, Cehia, Ucraina și India în mine și cariere de exploatare la zi a grafitului,
în total 600.000 tone pe an.

▪ Fulerena:

Fulerenele sau "C60" reprezintă o clasă de compuși de atomi de carbon, care

prezintă per ansamblul structurii fie forme sferice de tip dom geodezic (C60,
C540) sau forme cilindrică de "tip cușcă" (nanotuburile). Din punct de vedere al
legăturilor chimice dintre atomii de carbon constitueți, fulerenele sunt înrudite
structural cu grafitul.
Fulerena C60, care are 60 de atomi de carbon aranjați într-o structură icosaedrică.
Unul din cele 5 solide platonice, icosaedrul este un poliedru format din 12 fețe
pentagonale și 20 de fețe hexagonale. Structura este extrem de asemănătoare cu
cea a unei mingi de fotbal modernă, al cărui design a fost total inspirat de domul
geodezic a lui Fuller. C60 este cea mai mică fulerenă stabilă (cu fețe pentagonale
non-adiacente și alternativ hexagonale).

8
 O clasă de compuși strâns înrudiți, practic fulerene mult alungite, sunt
nanotuburile de carbon, descoperite după 1991 de către japonezul Sumio Iijima,
specialist în microscopie electronică.

Proprietati:

♦ solide opace, negre,cristaline;

♦ mai grele decât apa, dar mai ușor decât diamantul și grafitul;
♦ ρ= 1,75 - 2,19g/cm3 (în funcție de numărul de atomi de carbon);
♦ solubil în dizolvanți nepolari;
♦ duritatea mică;
♦ izolatori electrici și termici.

 PROPRIETĂȚI CHIMICE

9
Reacția cu hidrogenul
Are loc în condiții speciale, iar din reacție se formează substanțe organice numite
hidrocarburi. Acest proces nu este rentabil din punct de vedere economic.
C + 2 H2→ CH4↑
Reacția cu oxigenul
În funcție de cantitatea de oxigen folosită, carbonul poate forma monoxid sau
dioxid de carbon.
O2 + 2 C → 2 CO
monoxid de carbon
O2 + C → CO2
dioxid de carbon
Reacția cu vaporii de apă
Acțiunea vaporilor de apă asupra cărbunelui conduce la un ameste de CO și H2 în
raport molar 1:1 numit gaz de apă
C + H2O→ CO↑+ H2↑
Dintre cele trei forme alotropice ale carbonului grafitul este cel mai reactiv.
Totuși, reacțiile de combinare au loc la temperaturi ridicate.
Carbonul reacționeaza cu metale si nemetale, conform reacțiilor:
C+2Cl2=CCl4 (tetraclorura de carbon, bun solvent în industria chimica)
C+2S=CS2
C+O2=CO2
Ca+2C=CaC2 (carbid, o substanță extrem de reactivă)
2 Na+2C=Na2C
Compuși

Cel mai cunoscut și important oxid al carbonului este dioxidul de carbon,

CO2. Este o componentă minoră a atmosferei Pământului, produs și folosit de
toate ființele vii, și un compus volatil în altă parte. În apă formează urme de acid
formic, HCO2H, dar ca majoritatea compușilor cu mai mulți atomi de oxigen la
un singur carbon este instabil.

10
 Prin acest intermediar, sunt produși ioni carbonați. Unele minerale
importante sunt carbonații, precum calcitul. Disulfura de carbon, CS2, este
similară.
Alți oxizi sunt monoxidul de carbon, CO, și neobișnuitul suboxid de
carbon, C3O2. Monoxidul de carbon se formează prin combustie incompletă și
este un gaz incolor și inodor. Fiecare moleculă conține o legătură triplă, care este
foarte puțin polară, rezultând tendința de a se atașa permanent de moleculele de
hemoglobină, deci gazul este foarte otrăvitor.
Cianura, CN-, are o structură similară și se comportă ca un ion halid;
(CN)2, este înrudită.
Cu metalele reactive, precum wolframul, carbonul formează fie carburi, C-,
fie acetilide, C22-, aliaje cu puncte de topire foarte înalte. Acești anioni sunt de
asemenea asociați cu metanul și acetilena, ambii fiind acizi foarte slabi. Cu o
electronegativitate de 2,5, carbonul formează de obicei legături covalente. Unele
carburi au matrice covalente, de exemplu carborundul, SiC, care seamănă cu
diamantul.
Lanțuri de carbon
Carbonul are capacitatea de a forma lanțuri lungi cu legături C-C. Această
proprietate se numește concatenare. Legăturile carbon-carbon sunt destul de
puternice și anormal de stabile. Această caracteristică este importantă deoarece
permite carbonului să formeze un număr foarte mare de compuși; de fapt, există
mai mulți compuși chimici care conțin carbon decât toți compușii celorlaltor
elemente chimice la un loc.
Cea mai simplă formă de moleculă organică este hidrocarbura - o familie
mare de molecule organice care, prin definiție, sunt compuși din atomi de
hidrogen legați de un lanț de atomi de carbon. Lungimea catenei, catenele laterale
(ramificații) și grupele funcționale influențează proprietățile moleculelor organice.

11
 ❖ CARBONUL CA BIOMATERIAL

NOTIUNI INTRODUCTIVE

Ştiinţa biomaterialelor este „ştiinţa care se ocupă cu interacţiunile dintre

organismele vii şi materiale”, iar biomaterialele ca fiind „orice substanţă sau
combinaţie de substanţă, de origine naturală sau sintetică, care poate fi folosită
pe o perioadă de timp bine determinată, ca un întreg sau ca o parte componentă
a unui sistem care tratează, grăbeşte, sau înlocuieşte un ţesut, organ sau o
funcţie a organismului uman”(Williams 1992).
Astfel s-a născut ştiinţa biomaterialelor cu un vocabular medical şi ştiinţific
îmbogăţit de noi termeni, destinaţi definirii interacţiunii între un organism viu
si un material.
Ortopedia, chirurgia estetica, oftamologia, chirurgia maxio-facială,
cardiologia, urologia si neurologia şi practic toate specialităţile medicale nu
numără mai puţin de 400 de produse diferite şi 10% din activităţile medicale
necesită utilizarea de biomateriale în scopuri de: diagnosticare, prevenţie şi
terapie.
Din categoria biomaterialelor folosite pentru realizarea implanturilor şi a
dispozitivelor medicale fac parte următoarele materiale: polimerii, metalele,
ceramicele şi compozitele. O gamă largă de polimeri se folosesc în aplicaţiile
medicale, aceasta datorându-se faptului că aceştia se găsesc sub diferite forme
complexe şi compoziţii (solide, fibre, fabricate, filme şi geluri). Totuşi în cazul
implanturilor folosite la protezarea articulaţiilor aceste materiale se folosesc
mai puţin datorită faptului că nu îndeplinesc în totalitatea proprietăţile
mecanice ce se necesită în astfel de cazuri.

12
 CLASIFICAREA BIOMATERIALELOR
Există trei tipuri de biomateriale ce se disting după interacţiunea lor cu mediul
biologic:

1. materiale bioinerte

2. materialele bioabsorbante

3. materiale bioactive

13
 Acţiunea şi performanţa materialelor în corpul uman poate fi studiată din
mai multe perspective. În primul rând, putem caracteriza biomaterialele din punct
de vedere al zonei cu probleme ce trebuie vindecată.

Folosirea biomaterialelor
.
Zonele afectate Exemple
Înlocuirea unui părţi bolnave sau -articulaţia artificială a şoldului, aparat pentru dializă
afectate renală

Îmbunatăţirea funcţiilor -suturi, proteze si şuruburi osoase dentare

Tratarea unor anomalii -proteză Harrington pentru coloana vertebrală
Corectarea problemelor cosmetice -mamoplastie, corectarea bărbiei
Ajutor în diagnosticare -probe şi catetere
Ajutor în tratament -catetere, tuburi de dren

În al doilea rând, putem lua în consideratie corpul doar la nivelul

ţesuturilor, organelor sau întregului sistem . În al treilea rând, putem pune accent
pe clasificarea materialelor în metale, polimeri, ceramice şi compuşii lor.
În acest caz, funcţia principală a unor materiale precum biomaterialele
vizează felul cum interacţioneaza materialul şi corpul, mai exact, influenţa pe care
o exercită mediul din corp asupra materialului şi efectul materialului asupra
corpului.
Biomateriale în organe

Organ Exemple
Inimă -pacemaker cardiac, valvulă cardiacă artificială
Pămâni -oxigenator
Ochi -lentile de contact, transplant de cristalin
Ureche -aparate auditive, refacerea cosmetica a urechii externe
Oase -proteze osoase
Rinichi -aparat pentru dializa renală
Vezica urinară -cateter

Este evident faptul că cele mai curente aplicaţii ale biomaterialelor

vizează chiar şi acele organe şi sisteme care nu sunt neapărat structurale prin
însăşi natura lor sau funcţii chimice sau fizice. Funcţiile chimice complexe
precum cele ale ficatului şi funcţiile fizice sau electromagnetice ca ale creierului
şi organelor de simţ nu pot fi îndeplinite de biomateriale. [Pentru completări, a
fost introdus în curs şi un capitol despre transplantul de organe şi ţesuturi.]

14
 CARBONUL CA MATERIAL BIOCOMPATIBIL

Calitatea unui material utilizat la construcţia unui implant trebuie să respecte

următoarele două criterii : criteriul biochimic şi criteriul biomecanic
O clasificare uzuală a biomaterialelor este realizată pe criterii structurale, în
patru clase mari de biomateriale,metalice,
ceramice, polimerice şi compozite.
Biomaterialele compozite se formează din două sau mai multe faze distincte
cu proprietăţi diferite de materialul omogen. Materialul de adaos dintr-un compozit
poate avea formă de particule, fibre sau benzi.
Biomaterialele ceramice sunt compuşi policristalini, de obicei anorganici:
oxizi metalici (alumina), carburi, hidride refractare, sulfide, selenide.

15
 CARBONUL PIROLITIC

Este folosit pentru implanturi doar sub formă pirolitică, de obicei pentru
placări.
Carbonul pirolitic se obţine prin trecerea gazului metan (CH4) prin cuptoare de
piroliză la presiuni reduse şi temperaturi de 800-2800ºC în care gazul disociază iar
atomii de carbon se depun pe un substrat.
Se obţine un grad de compactitate de 99%. Carbonul pirolitic are structură
similară cu a grafitului – plan hexagonală.
Structura obţinută este orientată perpendicular pe substratul de depunere iar
rezistenţa la rupere (după această direcţie) este de 5-10 ori mai mare decât în cazul
grafitului convenţional
Fabricare:
-Piroliză la temperaturi inalte / descompunerea termica a hidrocarburilor si
recristalizarea carbonului elementar =>
Rezistenta mecanicã ridicatã (obosealã) si rezistentã chimicã
Aplicatii:
-Articulatii artificiale (rareori folosite)
-Valve de inimã (utilizare principalã)

16
FIBRE DE CARBON COMPOZITE

Fabricare:

-Carbonizarea sau grafitizarea fibrelor poli (acrilnitril) sub tensiune la

temperaturi și presiuni ridicate.
Aplicații:

-Fibră de carbon încorporată în matrice polimerică => Înlocuirea articulației

(șold)
-Fibră de carbon încorporată în ciment osos => Vindecarea fracturilor

17
-pentru tija femurala a articulatiei de sold: sistemul matrice
polimerica ranforsata cu fibre de
carbon (mai ales grafit), cel mai utlizat fiind compozitul Kevlar (
poliamida ranforsata cu fibre de
carbon);
-pentru capul sferic al tijei femurale, literatura de specialitate
recomanda materiale ceramice pe
baza de alumina acoperita cu un strat superficial din sistemul grafit-
carbura de siliciu, ansamblul
compozit se realizeaza prin procedee speciale.

18
 NANOTUBURI DE CARBON

Nanotuburile de carbon (NTC) sunt alotropi ai carbonului cu nanostructură

cilindrică. Nanotuburile sunt construcții cu raport între lungime și diametru de
până la 132,000,000:1 semnificativ mai lung decât în cazul oricărui alt material.
Acest cilindru format din molecule de carbon au proprietăți neobișnuite, care sunt
valoroase pentru nanotehnologie, electronică, optică și în alte domenii ale științei și
tehnologiei. În particular datorită conductivității termice și proprietăților mecanice
și electrice deosebite, nanotuburile de carbon au diverse aplicabilități ca aditivi
pentru diverse materiale structurale.
Nanotuburile fac parte din familia structurilor fulerine. Numele lor derivă din
structurile lungi, scorburoase, cu peretele format din foi de carbon având grosimea
unui atom, numite e.

Fabricare:
-Depunere chimică/fizică din stare de vapori

Aplicatii:
-Sensibilizarea comportamentului celular

19
 POLIMERIZAREA ÎN PLASMĂ

Propiretați:
-Pelicule Omogene
- Varietate mare de polimeri
- Mecanisme complexe

Aplicații:
- Stenturi
- lentile de contact

20
BIBLIOGRAFIE:

https://www.google.ro/search?q=depunere+in+plasma+a+carbonu
lui&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwiwlIKXuJDU
AhUBVRoKHbhPDpoQ_AUIBigB&biw=1242&bih=611#imgrc=e
B643wtCBhXMlM:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Grafit
http://www.scritub.com/stiinta/chimie/Carbonul44213.php
https://www.slideshare.net/Ingulcik/studierea-carbonului-ppt
http://imake.lefo.ro/~laurentiu.bulgaru/substante_anorganice/nem
etale/carbon/carbonsnu.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Carbon#R.C4.83sp.C3.A2ndire
https://ro.wikipedia.org/wiki/Num%C4%83r_atomic

21