You are on page 1of 11

AFECTIVITATEA

Definirea şi caracterizare psihologică a proceselor afective

Între stimulii interni (care au fost reuniţi sub denumirea de motivaţie) şi realitatea
înconjurătoare au loc anumite relaţii, unele de susţinere, satisfacere, altele sub formă de
confruntări, de ciocniri. Rezultatele, efectele acestor relaţii sunt procesele afective.
P.P.Neveanu apreciază că afectivitatea este fenomenul de rezonanţă a lumii în
subiect. Nu obiectul în sine este important ci relaţia dintre el si subiect, pentru că numai în
această relaţie obiectul dobândeste semnificaţie, în funcţie de durata şi gradul satisfacerii
trebuinţelor..
În timp ce aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, mulţumire,
entuziasm, etc., nesatisfacerea sau contrazicerea lor conduce la neplăcere, indignare, tristeţe,
etc.
În sensul comun şi în viziunea psihologică tradiţională emoţia este înţeleasă prin
asociere cu mişcarea, energia, dinamica, transformarea.
Emoţia este o mişcare sau o vibraţie, în acelaşi timp organică, psihică şi
comportamentală, este o energie ce susţine adaptarea, fiind implicată în demersurile
adaptative şi dobândind configuraţiile procesului adaptativ. Ea exprimă o stare de tensiune cu
efecte de atracţie sau de respingere, trăirea subiectivă a unor autentice relaţii cu lumea şi a
dezvoltării acestor relaţii în raport cu cerinţele pe care subiectul le exprimă, în raport cu
lumea şi în acelaşi timp cu cerinţele pe care ambianţa socială le adresează subiectului.
J.Piaget considera că afectivitatea şi inteligenţa sunt inseparabile. În viziunea sa,
afectivitatea este o sursă energetică de care depinde funcţionarea inteligenţei, nu şi structura
sa. În timp ce în procesele cognitive operează cu instrumente specializate (ex. gândirea cu
operaţiile de analiză, sinteză; imaginaţia cu procedeele de aglutinare, diminuare, divizare), în
procesele afective omul reacţionează cu întreaga sa fiinţă.
În psihologia contemporană se consideră că orice proces cognitiv are implicaţii
emoţionale şi orice emoţie nouă se leagă de un conţinut cognitiv.
Acest lucru a permis unor autori precum Festinger să trateze corelativ, în unitate
aceste două fenomene. Piaget susţinea că viaţa emoţională şi cea intelectuală constituie o
adaptare
continuă şi aceste două laturi nu numai că sunt paralele dar sunt şi interdependente, întrucât
emoţiile exprimă interesul şi semnificaţia acordată acţiunilor a căror structură defineşte
intelectul.
Dacă în procesele cognitive subiectul se subordonează obiectului, în procesele
afective, subiectul se subordonează relaţiei într-un fel „sieşi”, pentru că el introduce o
anumită valoare, semnificaţie. Deşi procesele afective sunt declanşate prin acte cognitive (ex.
citirea unei cărţi, vizionarea unui film, ascultarea unui concert, reamintirea unei întâmplari),
ele nu se reduc la acestea. Esenţiale nu sunt potenţele şi organizarea cognitivă a indivizilor ci
organizarea motivaţională, raportul obiectului (perceput, gândit) cu satisfacerea sau nu a
trebuinţelor subiectului.
Întrucât viaţa emoţională este adaptare, ea presupune o continuă asimilare, modelarea
structurilor prezente după cele anterioare.
Dezacordul dintre raţional şi emoţional poate duce la dezadaptare tranzitorie în
condiţiile în care un nivel superior de elaborare cognitivă se cuplează cu emoţii primare,
violente, oarbe. Este situaţia tipică în care impulsivitatea nu face loc chibzuinţei. Dacă însă
sub raportul nivelului şi al sensului între emoţional şi intelectual intervine un acord,
adaptarea se dezvoltă ascendent.
Afectivitatea capătă uneori proprietăţi motivaţionale (ex. sentimentul poate deveni
forţa energetică, de propulsare pentru realizarea activităţii). Pe de altă parte motivul (ex. să
promovez cu notă mare) poate deveni afectiv şi tensional pentru realizarea scopului
(V.Pavelcu).
Alţi autori deosebesc cele 2 fenomene susţinând că motivul are un caracter vectorial,
iar procesul afectiv unul de „câmp”, emoţia este atât cauză cât şi efect al motivaţiei.
P.P.Neveanu arată că procesele afective sunt motive activate şi desfăşurate într-o situaţie dată
iar motivele – procese afective condensate, cristalizate, „solidificate” (ex. mă duc să văd
filmul „x” pentru că doresc sa revăd actorul, să urmăresc transpunerea în peliculă a unui
roman îndrăgit, etc.).
Inteligenţa emoţională (Goleman, Gardner) se exprimă în următoarele dimensiuni:
a) cunoaşterea propriilor emoţii,
b) conducerea emoţiilor,
c) automotivarea,
d) empatia (recunoaşterea emoţiilor celorlalţi),
e) conducerea-organizarea relaţiilor interpersonale.

Această definire a inteligenţei emoţionale pune emoţia în centrul calităţilor personale.


Ea include conştiinţa de sine, controlul impulsurilor, persistenţă, entuziasm, motivaţie,
empatie şi abilităţi sociale.
Inteligenţa emoţională este o aptitudine importantă, o capacitate ce afectează profund
toate celelalte abilităţi, facilitându-le sau interferând cu ele.

12.1. Proprietăţile proceselor afective

Procesele afective prezintă o serie de proprietăţi (Zlate M.) după cum urmează:

1. Polaritatea proceselor afective: constă în tendinţa acestora de a gravita fie în


jurul polului pozitiv, fie în jurul polului negativ, ca urmare a satisfacerii sau
nesatisfacerii trebuinţelor, aspiraţiilor..

De obicei procesele afective operează în perechi: bucurie-tristeţe, simpatie- antipatie,


iubire-ură, etc. Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective,
stenic
sau astenic (unele mobilizând sau demobilizând subiectul), încordat sau destins (unele sunt
tensionale altele relaxante).

2. Intensitatea proceselor afective – indică forţa, tăria, profunzimea de care


dispune la un moment dat trăirea afectivă. Intensitatea proceselor afective
variază în funcţie de valoarea afectivă a obiectului, de semnificaţia lui în
raport cu trebuinţele subiectului dar şi de complexitatea afectivă a subiectului.

Creşterea intensităţii stărilor afective se obţine nu prin repetarea stimulului (ca la


memorie), care ar duce la tocirea afectivităţii, ci prin schimbarea, amplificarea semnificaţiilor
afectogene ale obiectului sau persoanei cu care stabilim relaţia. O asemenea creştere a
intensităţii trăirilor afective trebuie să se producă în anumite limite optime, depăşirea acestora
soldându- se cu perturbarea activităţii. De aceea este necesar nu numai un optimum
motivaţional ci şi un optimum afectiv.
3. Durata proceselor afective constă în întinderea, persistenţa în timp a acestora,
indiferent dacă persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente.
Ele pot dura un an, doi, toată viaţa sau numai câteva clipe (ex. frica, groaza,
persistă şi după ce a trecut pericolul; dragostea, ura, pot fi nelimitate).

4. Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea rapidă în interiorul


aceleiaşi trăiri emoţionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă
la alta. În primul caz este trecerea de la stadiul primar, nespecific, la stadiul
secundar, specific; în cel de-al doilea este vorba de trecerea de la o emoţie la
un sentiment sau de la un sentiment de un anumit tip la un altul (ex. de la
dragoste la ură şi invers).
5. Expresivitatea proceselor afective constă în capacitatea acestora de a se
exterioriza, de a putea fi „văzute”, se realizează prin intermediul unor semne
exterioare care poartă denumirea de expresii emoţionale.

Cele mai cunoscute expresii emoţionale sunt:

 Mimica – ansamblul modificărilor expresive la care participă elementele


mobile ale feţei (ex. deschiderea ochilor, poziţiile sprâncenelor, mişcările
buzelor, etc.).
Prin intermediul mimicii se exteriorizează mirare, dezamăgire, tristeţe, indignare, etc.

 Pantomimica – ansamblul reacţiilor la care participă tot corpul (ex. ţinuta,


mersul, gesturile – mersul sprinţar trădează bucurie, nerăbdare, etc.).

 Modificările de natura vegetativă – amplificarea sau diminuarea ritmului


respiraţiei, vasoconstricţie, vasodilataţie, soldate cu paloare, înroşire,
tremurături, lacrimi, transpiraţie.

Expresiile emoţionale nu sunt izolate unele de altele, se corelează, se subordonează


stărilor afective, conduc la formarea conduitelor emoţional-expresive (ex. Conduita
expresivă a bucuriei – privire ageră, sclipitoare, faţa iradiază tonus, este colorată, ţinuta
dreaptă, etc.). Expresiile şi conduitele emoţionale se învaţă prin imitaţie. La orbii din naştere,
expresivitatea este săracă, ştearsă. Există o convenţionalizare socială a expresiilor, a
conduitelor emoţionale.
Expresiile emoţionale îndeplinesc următoarele roluri:

1. rol de comunicare (facem cunoscută celorlalţi, starea traită de o persoană aşa


cum dorim).
2. rol de a influenţa conduita altora (ex. „x” manifestă frică pentru a nu rămâne
singur; manifestă spaimă pentru a fi ajutat).
3. rol de contagiune, de a influenţa pe alţii, de a provoca stări pozitive sau
negative colective.
4. rol de accentuare sau de diminuare, a stării trăite (râdem pentru a ne
exterioriza, plângem pentru a ne descărca).
12.2.Clasificarea proceselor afective

Clasificarea trăirilor afective se realizează după o multitudine de criterii, printre care


enumerăm:
 proprietăţile de care dispun (intensitate, durată, mobilitate, expresivitate);
 gradul lor de conştientizare;
 nivelul calitativ al formelor motivaţionale din care izvorăsc (unele izvorăsc
din nesatisfacerea trebuinţelor, altele din nesatisfacerea convingerilor,
idealurilor).

În baza lor, procesele afective se împart în 3 categorii: primare, complexe, superioare.

A. Procesele afective primare au un caracter elementar, spontan, slab organizate, sunt


mai aproape de biologic, de instinct, mai puţin elaborate cultural, de aceea scapă
controlului conştient.

În categoria lor includem:

a1) Tonul afectiv al proceselor cognitive – se referă la reacţiile emoţionale care colorează,
care însoţesc orice act de cunoaştere. O senzaţie, o reprezentare, o amintire, o idee trezesc în
noi
stări afective de care adeseori nici nu ne dăm seama; culorile, sunetele, mirosurile generează
nu doar acte cognitive ci şi afective (de plăcere, de insatisfacţie).

a2) Trăirile afective de provenienţă organică – sunt cauzate de buna sau slaba funcţionare a
organelor interne (ex. în cardiopatii apar stări de alarmă afectivă, în bolile gastro-intestinale
apar stări de indispoziţie, în hepatită predomină euforia, în maladiile pulmonare predomină
stările de iritare).

a3) Afectele – sunt forme active, simple, impulsive, foarte intense şi violente, de scurtă
durată, cu apariţie bruscă, cu desfăşurare vulcanică. Groaza, mânia, frica, spaima, accesele de
plâns zgomotos, de râs în hohote sunt astfel de afecte; ele se află foarte aproape de instincte.
Sunt însoţite de o expresivitate bogată, se manifestă direct, necontrolat, uneori pot duce la
fapte necugetate. Controlul conştient nu este total exclus, de aceea omul este considerat
responsabil de acţiunile efectuate sub imperiul afectelor.

B. Procesele afective complexe sunt în mare măsură conştientizate, intelectualizate.

b1) Emoţiile curente – sunt forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate de
însuşirile separate ale obiectelor, au caracter situativ, au o orientare bine determinată – spre o
persoană, spre un obiect. Se concretizează în: bucurie, tristeţe, simpatie, ură, admiraţie,
dispreţ, speranţă, deznădejde, plăcere, dezgust, etc. Se manifestă în comportamente mai
nuanţate, rafinate, în principal după tipare şi convenienţe socioculturale.

b2) Emoţiile superioare – sunt legate nu atât de obiecte, cât de o activitate pe care o
desfăşoară subiectul. Ele pot apare în activităţile intelectuale, în reflectarea frumosului, în
comportamentul moral. Presupun evaluări, acordarea unor semnificaţii valorice. Conflictul
dintre aşteptările şi obişnuinţele emoţionale pe de o parte şi caracterul inedit al situaţiilor cu
care ne confruntăm produce şocul emoţional. Spre deosebire de afecte, ele se supun învăţării,
existând chiar o formă de învăţare afectivă.

b3) Dispoziţiile afective sunt stări difuze, cu intensitate variabilă şi durată relativă. Sunt mai
vagi, nu au orientarea precisă a emoţiilor. Deşi pot avea o cauză sau mai multe, individul nu-
şi dă seama momentan de aceasta. Dispoziţiile negative generează comportamente pesimiste
iar cele pozitive, optimiste.

C. Procesele afective superioare se caracterizează prin repetare valorică, situată nu la


nivel de obiect (ca cele primare) de activitate (ca cele complexe) ci la nivel de
personalitate.

Sentimentele sunt trăiri intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane,
condiţionate social-istoric. Ele iau forma atitudinilor afective care se păstrează chiar toată
viaţa. Datorită stabilităţii lor putem anticipa conduita unei persoane. Sentimente ca dragostea,
ura, invidia, gelozia, admiraţia, îndoiala, recunoştinta, includ elemente de ordin intelectual,
motivaţional, voluntar şi caracterizează omul ca personalitate.
Există o strânsă legătură între sentimente şi procesele cognitive. Ele influenţează mult
imaginaţia, percepţia, gândirea şi mai ales atenţia.
Mediul social are o influenţă hotărâtoare asupra structurii şi evoluţiei sentimentelor.
Societatea reglementează modul de manifestare a trăirilor afective.
Varietatea sentimentelor este extrem de mare. De aceea o clasificare a sentimentelor
este foarte dificilă. Se pot face câteva diviziuni. Pornind de la gradul de complexitate
distingem:

• sentimente inferioare – sunt considerate cele aflate în relaţie cu tendinţe de ordin


biologic sau strict personal.

• sentimente superioare – sunt cele în relaţie strânsă cu valori sociale, cu aspiraţii


colective, benefice din punct de vedere social.

În această categorie sunt incluse 3 mari grupe:

• sentimentele morale – sunt în raport direct cu viaţa socială: sentimentul dreptăţii, al


dragostei faţă de om, faţă de muncă, al patriotismului, al apartenenţei la comunitate, al
responsabilităţii.

• sentimentele estetice – sunt legate de trăirea frumosului din natură, artă, mediul
social, de creaţia artistică.

• sentimentele intelectuale – se referă la aspiraţia de a cunoaşte, aspiraţia de a şti cât


mai mult, de a culege cât mai variate informaţii, de a soluţiona, de a descoperi ceva nou.

12.3. Funcţiile afectivităţii

H.Pieron şi P.Janet apreciază că emoţiile dezorganizează conduita. Alti psihologi,


dimpotrivă, consideră că emoţiile, prin faptul că mobilizează energetic întregul organism,
organizează conduita.
V.Pavelcu mediază cele 2 orientări considerate unilaterale şi apreciază că afectivitatea
îndeplineşte două roluri:
 pe de o parte emoţia restabileşte echilibrul, prin derivare, prin risipirea forţelor
inutile, asigurând liniştire, rezolvarea conflictului,
 iar pe de altă parte ea reprezintă un proces de degradare a psihicului spre
fiziologie, stările de furie, de groază, paralizează, îl fac pe subiect să devină
agresiv, necontrolat.

Funcţia esenţială a proceselor afective este de a pune organismul în acord cu situaţia,


de a adapta, de a regla conduita.
Procesele afective au funcţia de a susţine energetic, de a furniza forţa necesară
formării şi operării cu produsele proceselor cognitive: imagini, concepte, idei. Ele
potenţează, sprijină, „regizează” schimburile cu ambianţa. Chiar frustrarea, stresul, dacă au
intensitate moderată, nu doar dezorganizează conduita ci pot fi orientate şi spre performanţe,
creaţie. Exercitii de identificare a emotiilor.
Din pacate societatea noastra ne invata sa reprimam emotiile si sa nu le percepem
decat pe cele absolut necesare supravietuirii:
• - Curaj – Frica
• - Dorinta – Repulsie
• - Iubire – Ura

Cam astea sunt necesare ca sa fim buni consumatori. Dar uita-te cate alte emotii are
nevoie omul ca sa fie complet, sa poata sa treaca de la etapa de supravietuire la cea de
TRAIRE – ca cei 4 % dintre oameni care pot spune ca au o viata complet implinita si
fericita.
Ceea ce vreau sa spun este ca am descoperit un secret al dezvoltarii personale. Am
gasit apoi o metoda sa aduci in tine aceste stari emotionale. Metoda consta in combinatia
dintre anumite exercitii de NLP si arta.
Cum sa folosesti emotiile ca sa iti dai seama daca mergi pe drumul corect –
busola emotionala.
De ce ai nevoie de emotie? Care sunt beneficiile tale din emotie?
Ei bine, armonia este singura busola pe care o ai in dezvoltarea ta personala. Daca
esti capabil sa simti starea de armonie a unui moment, a unui lucru, atunci poti singur sa iti
dai seama daca esti pe drumul cel bun sau daca ceva nu este in regula.
Stiu ca este una din emotiile abstracte dar tintesc sus. Ai nevoie de un indicator al
tau, personal. Acest indicator este perceptia armoniei din spatele frumusetii. O sa iti
explic ce vreau sa zic.
Mi-am dau seama ca fara PERCEPTIA FRUMUSETII e dificil sa iti dai seama
daca mergi in directia potrivita sau nu. Stiai ca sunt oameni care nu pot sa simta nici o stare
emotionala cand privesc la ceva frumos? Daca te regasesti aici atunci ai neaparata nevoie sa
citesti pana la capat… Apoi am gasit o carte in care am citit ca atunci cand in jurul tau
observi lucruri frumoase si le percepi ca fiind cu adevarat frumoase mintea si emotiile tale
sunt
echilibrate. (“Profetiile de la Celestine” de James Redfild).
A trecut ceva vreme pana cand sa imi dau seama ca perceptia frumusetii este un fel
de autoevaluare a dezvoltarii personale. De fapt dezvoltarea personala inseamna sa devii
echilibrat. In acest echilibru interior o parte mare o are frumusetea. Cand spun frumusete nu
ma refer la aceea frumusete legata de dorinta. Cand vad o masina sau o persoana si zic
“mama ce buna e…” asta nu e frumusete ci dorinta.
Frumusetea este complet separata de dorinta. Vezi de exemplu un pom sau un apus de
soare, dar nu vrei sa il iei acasa. Asta e frumusete.
Concluzia mea dupa atata timp a fost ca atunci cand esti pornit pe drumul
dezvoltarii tale personale trebuie sa incepi sa percepi frumusetea – si asta chiar la
inceput.
Daca reusesti sa percepi rapid frumusetea atunci poti sa iti evaluezi rapid daca esti pe
drumul bun sau nu in ceea ce faci sau in ceea ce gandesti. O sa iti explic in articolul viitor
cum sa folosesti asta.
Ai nevoie de asta ca sa iti evaluezi nivelul la care ai ajuns. Dar nu numai atat.
Perceptia si interiorizarea in mintea si emotiile tale a starii emotionale pe care o simti cand
admiri ceva frumos este esentiala pentru SCHIMBAREA ta.
Am mai vorbit despre subiectul asta in alte articole si sigur o sa mai amintesc. In
articolul urmator o iti explic cum sa folosesti frumusetea ca metoda de dezvoltare personala.
Tema pana data viitoare:
Cauta 10 emotii pozitive pe care ai vrea sa le ai si scrie-mi ce ai gasit. O sa le
folosim ca sa creem exercitii pentru dezvoltarea acestor emotii. Fa rapid o lista si pune-o
intr-un comentariu. Apoi fa o lista cu emotiile negative de care vrei sa scapi. Pune si asta in
comentarii pentru ca vreau sa ma apuc de lucru si sa gasesc exact exercitiile potrivite pentru
emotiile tale.

Teoria lui Plutchik

Există o varietate de emoţii: bucuria, tristeţea, admiraţia, dispreţul, surpriza,


dezgustul, ruşinea, nemulţumirea, frica, furia, speranţa, mila. Psihologul american R. Plutchik
consideră că există opt emoţii de bază: teama, surpriza, tristeţea, dezgustul, furia, anticiparea,
bucuria şi acceptul. Celelalte emoţii vor rezulta din combinarea acestora. Un exemplu în
acest sens este dispreţul care ar rezulta din combinarea furiei cu dezgustul.
Am atasat o imagine cu acestea. Se pot face alte combinatii intre aceste 8 emotii de
baza.
Conceptul de "emoţie" este asemănător celui de "timp", dacă nu ne întreabă nimeni,
ştim ce este emoţia, dacă suntem însă întrebaţi, nu ne găsim cuvintele pentru a formula un
răspuns. Problema este atât de obscură, încât încă nu există definiţii şi clasificări definitive
pentru "emoţie", deşi atât filozofii (ca Aristotel, de pildă), cât şi psihologii s-au aplecat
asupra acestui subiect dintotdeauna.
Probabil că principala dificultate a definirii şi înţelegerii emoţiilor ţine de faptul că
acest concept nu este la origine un termen ştiinţific, cu o definiţie precisă, ci un construct
popular. Cercetătorii au sarcina dificilă de a descoperi ce vor să spună oamenii atunci când
fac apel la aceste experienţe subiective numite emoţii şi care sunt mecanismele de
funcţionare ale acestora.
O altă dificultate în calea unei ştiinţe precise a emoţiei o reprezintă limbajul în sine.
Nu toate limbile au acelaşi set de termeni pentru a identifica emoţiile. În cazul limbii române
este cunoscut cazul cuvântului "dor", care, după analiza unui mare gânditor cum a fost
Constantin Noica, are trăsături unice şi este de netradus în alte limbi. Cum cuvintele sunt
vehiculele prin care exprimăm emoţiile, putem vorbi de "emoţii româneşti", "emoţii
americane", "emoţii franţuzeşti" etc. Emoţiile, fiind parte specifică a naturii umane, sunt
prezente în limbaj în construcţii diverse, unele extrem de complicate ca mesaj şi sub aspectul
analizei sensului, ca "mă doare sufletul", "îmi plânge inima" etc. Obişnuiţi cu ele, înţelegem
sensul lor, dar trebuie să recunoaştem că este foarte greu să ştim care sunt simţămintele unei
persoane care ni se plânge că "o doare sufletul". Emoţia este o experienţă strict personală,
greu de cuantificat în vreun fel.
Emoţia este e reacţie mentală conştientă însoţită de modificări fiziologice şi de
comportament.
Cum nu ne-am propus să lămurim noi problema definirii emoţiilor, vom continua prin
a oferi diverse clasificări ale acestora, pentru a ne face o idee asupra modului în care
psihologii se raportează la emoţii.
PAUL EKMAN ŞI EMOŢIILE UNIVERSALE

Psihologul american Paul Ekman de la Universitatea California (expert în studiul


emoţiilor, manifestărilor acestora şi în studiul mecanismului minciunii), pe baza rezultatelor
unor îndelungate cercetări pe toate continentele, arată că există 4 expresii faciale care pot fi
recunoscute de orice persoană aparţinând oricărei culturi de pe planetă: frica, mânia, tristeţea
şi bucuria. Universalitatea acestor manifestări poate fi tratate drept un puternic indiciu că
aceste 4 emoţii sunt emoţii fundamentale, ce ţin de natura umană.
Primul care a constatat caracterul universal al emoţiilor a fost Charles Darwin,
folosind această idee pentru a susţine teoria evoluţionistă, motivând că emoţiile reprezintă
modele de reacţie mentală întipărite în sistemul nervos.
Cauti armonia in cadrul relatiilor din familie, atunci porneste in cautarea valorii,
contributiei si curajului fiecaruia – noi credem ca puterea familiei sta in sentimentul de
apartenenta pe care il traieste fiecare membru al ei; iar sentimentul de apartenenta se dezvolta
atunci cand in sanul familiei tale te simti capabil, contribui, contezi in ochii celorlalti si ai
curaj sa iti asumi incercarile.
Fiecare om este o fiinta unica si complexa; fiecare avem o logica personala; viata
fiecaruia din noi are un scop (de multe ori nedeslusit, inconstient); avem convingeri
personale diferite in functie de istoria in care am crescut.
Cu totii, insa, avem in comun dorinta de a ne simti capabili, de a contribui, de a
simti ca ceilalti conteaza pe noi si de a avea curajul sa facem fata incercarilor vietii.