Lucian Blaga – Universul poeziei

Înțelegerea poeziei lui Blaga este condiționată de familiarizarea cu unele concepte specifice gândirii și creației acestui autor atât de 
special în contextul literaturii noastre.
În primul rând, trebuie să cunoaștem  caracteristicile curentului expresionist:
• Expresionismul – curent cultural de la începutul secolului XX, care s­a manifestat inițial în Germania, opunându­se naturalismului și 
impresionismului și promovând expresiile de gândire și trăire a lumii subiective. 
◦ Acest curent nu este preocupat de reprezentarea lumii exterioare, ci de cea a interiorității umane prin prisma semnificațiilor globale, 
existențiale.
◦ De aceea, în expresionism se încearcă surprinderea, nu a lumii obiectelor și a naturii concrete, ci a fenomenelor manifestate de aceste obiecte 
în raport cu sensibilitatea oamenilor, a poetului.
◦ Expresioniștii caută să transpună direct trăiri necondiționate, absolute.
◦ L Blaga definește astfel expresionismul: De câte ori un lucru este astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară îl transcende trădând 
relații cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de­a face cu un produs expresionist. (Filosofia stilului, 1924)

• Lucian Blaga apare ca un poet fascinat de mister. Misterul acesta reprezintă în viziunea sa esența de poezie ascunsă peste tot în lumea în care 
trăim. Setea de mister este de fapt setea de cunoaștere ontologică (existențială). Mister = termen cheie pentru lumea poetică blagiană.
• Conceptul de cunoaștere este unul foarte special la Blaga. Acesta distinge între două tipuri de cunoaștere: cunoașterea paradisiacă și 
cunoașterea luciferică:

◦ C. paradisiacă: este de tip logic, rațional, care se reflectă asupra obiectului cunoașterii și nu­l depășește, vrând doar să lumineze misterul 
(adică necunoscutul despre acel obiect)
◦ C. luciferică: este supra­logică, scopul acestui tip de cunoaștere fiind acela de păstrare a misterului și de potențare (înmulțire) a acestuia; deci 
cunoașterea luciferică este una poetică eminamente, traducându­se într­o fascinație trăită de suflet în fața misterului creației
•  Metafora revelatorie, este un instrument de care poetul se folosește în creația sa, pentru surprinderea misterului, în diferitele sale aspecte. Funcția 
ei este de a revela anumite fațete ale unei taine, potențându­le pe celelalte. Metafora revelatorie trebuie percepută în opoziție cu metafora 
plasticizantă, care urmărește doar să redea concretețea unei idei, îmbogățindu­i conținutul.
Reținând conceptele menționate mai sus, un eseu despre poetica lui Blaga este deja pe jumătate realizat. Pentru cealaltă jumătate, trebuie evident să  
avem cunoștințe cât mai clare despre temele apropiate de acest poet și tratate atât de original în versurile sale:

Temele universului poetic al lui Lucian Blaga
1. Iubirea (Erosul) – sentiment fundamental al existenței, un fel de lege a universului ­ în poezia Lumina, iubirea : ”e poate că ultimul strop / din 
lumina creată în ziua dintâi” ­ deci, iubirea este o lege a creației, ea este consubstanțială cu tot ce a fost creat; de aceea, când poetul se află în 
prezența iubitei, fascinat de ochii ei, de părul ori de întreaga sa ființă, accesul la tainele ascunse ale cosmosului se realizează firesc – vezi în plus și  
poeziile din vol. Poemele luminii (1919): Izvorul nopții, Noi și pământul, Pământul, Din părul tău, Frumoase mâni, Nu­mi presimți?, etc 
2. Mitul – trăirea extatică a misterului lumii este posibilă prin hrănirea mitului; Blaga face referire și la miturile cunoscute în cultură, precum cele 
creștine, ale anticilor greci, etc, dar totodată se transpune și în situația de creator de mituri originale prin revelațiile pe care creația poetică i le poate 
conferi. Tema mitului, în diversele ei aspecte, se regăsește în creații precum  Lumina, Drumul sfântului, De mână cu Marele Orb, Zamolxe,  
Biblică, Lumina raiului ­ poezie în care poetul are o revelație bizară asupra genezei lumini raiului, Eva – despre misterul regăsit în privirea tuturor 
femeilor, Mirabila sămânță, etc.
3. Poetul și poezia – Poetul: căutător febril al misterului ”Marelui Tot”, revelator al tainelor pentru ceilalți, pentru cititori; Poezia: formă superioară 
de cunoaștere, leac pentru rănile sufletului ­ ”Frate, o boală învinsă ți se pare orice carte” (Încheiere); poezii ce cuprind această temă: Eu nu  
strivesc corola de minuni a lumii, Noi, cântăreții leproși, Din cer s­a auzit cântec de lebădă, Autoportret,  etc
4. Sacrul, religiosul, divinitatea, păgânismul – viziunea asupra sacrului și a celorlalte teme subsidiare este complexă în creația lui L. Blaga. Un loc 
central, în această problematică îl ocupă imagistica creștină, prezentă prin numeroase elemente specifice, precum: îngeri, sihaștrii, călugări, 
mănăstiri, potire, paradis, iad, demoni, arhangheli, Dumnezeu, Fecioara, Iisus, etc. Exemple de astfel de poezii: Umbra lui Dumnezeu, Paradis în 
destrămare, Ioan se sfâșie în pustie, Drumul sfântului, Tristețe metafizică, Lacrimi, Bunăvestire, Pe ape, etc. În multe dintre aceste poezii se 
observă o resimțire de către eul liric a crizei sacrului în lume – manifestată începând cu volumul al treilea al lui Blaga: În marea trecere (1924). 
De asemenea, nostalgia paradisului devine motiv al tristeții metafizice, ce­nvăluie sufletul poetului. 
O altă abordare a sacrului în creația poetică blagiană, depășește cadrul tipologiilor creștine. Astfel, s­a constatat că viziunea poetului în această 
problematică a sacrului se apropie într­o foarte mare măsură de panteism. Panteismul constă în perceperea divinității ca fiind de fapt întreg 
cosmosul și manifestându­se prin fiecare element particular totodată. Deci divinitatea înseamnă de fapt toată creația, regăsindu­se în același timp în 
fiecare piatră, viețuitoare, stea, fir de praf, etc. În aproape toate poeziile primului volum este prezentă în subtext acestă viziune, de aceea, pornind 
de la elemente particulare precum ochii iubitei, iubita însăși, gorunul, lumina, stelele de pe cer, etc, poetul are acces la taine ale cosmosului; pentru 
că există o legătură între toate elementele particulare ale întregului: divinitatea însăși. 
Apoi, se mai fac și numeroase referiri la personaje mitologice și zeități ale Greciei antice, precum Pan – zeul al naturii și protector al păstorilor 
(vezi: Moartea lui Pan).
Specifică universului poetic al lui Blaga este și evoluția eului liric de la prima etapă a creației – marcată de primele două volume: Poemele luminii 
(1919) și Pașii profetului (1921), unde eul liric este vital, extatic, îmbătat de misterul regăsit în orice element înconjurător și de eros – trecând prin a doua 
etapă – cu volumele În marea trecere (1924) și Laudă somnului (1929), în care poetul resimte o tristețe metafizică a îndepărtării lumii și a sa față de 
esențele sacrului (vezi poezia Paradis în destrămare) – până la etapa regăsirii de sine, a reconcilierii cu lumea și a redobândirii încrederii în forța cântecului, 
începând cu volumul Nebănuitele trepte (1943) și în postume.