Capitolul 1.

FIZIOLOGIA LITERARĂ SAU RÂSUL AMAR AL

CARICATURII ÎN CUVINTE. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1.Paşoptismul. Cadrul social, politic şi cultural

Prima jumătate a secolului al XIX-lea este recunoscută în istoria poporului român

drept o perioadă agitată şi de mari transformări la nivel social, politic şi cultural, transformări
care au pregătit evenimentele Revoluţiei de la 1848. Un climat european propice izbucnirii
unei revoluţii, care să schimbe din temelii societatea feudală, nu putea rămâne fără efect în
Ţările Române deoarece tinerii plecaţi la studii în străinătate (Paris, Viena, Berlin) s-au întors
în ţară cu puternica dorinţă de a preface societatea românească. ,,Revoluţia era singura cale
prin care îşi puteau găsi rezolvarea multiplele obiective sociale, politice, naţionale:
emanciparea ţăranilor de servituţile feudale şi împroprietărirea lor cu pământ, cucerirea
libertăţilor democratice, [...] formarea statelor naţionale unitare.”1 Revoluţia a avut ca efect
înlăturarea domniei fanariote, dar şi stabilirea de noi relaţii politice, economice şi culturale cu
rezultate vizibile în toate sferele societăţii. Este necesar să stabilim contextul social politic în
care s-a dezvoltat literatura în prima jumătate a secolului al XIX-lea pentru că obiceiurile
fanariote ale ,,parvenirii” erau adânc înrădăcinate în societate, iar unul dintre rolurile
literaturii a fost acela de denunţare a tarelor societăţii. Evenimentele politice şi sociale nu
puteau să rămână fără ecou în literatură. ,,Pentru a judeca şi preţui meritul unui autor, trebuie
a cunoaşte bine timpul în care el a scris, gradul de cultură al limbii în care el a fost îndemnat a
scrie şi dificultăţile de tot soiul prin care geniul său şi-a făcut drum ca să iasă la lumină.”2
Paşoptismul nu a întâlnit delimitări temporale unanime în scrierile criticilor literari.
Dumitru Micu3 include paşoptismul în capitolul Epoca modernă, pe care îl divizează în trei
subcapitole: Emergenţa literarului. Primul val romantic 1830 – 1840 (Ion Heliade Rădulescu,
Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Gheorghe Asachi, Al. Donici, C. Stamati, Anton
Pann); Curentul naţional. Evoluţia romantismului 1840 - 1861 (Mihail Kogălniceanu, Al.
Russo, Nicolae bălcescu, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri); şi Între
romantism şi realism, unde include scriitorii consideraţi postpaşoptişti, dar care aderă la ideile
mişcării paşoptiste (Al.Odobescu, Nicolae Filimon şi Bogdan Petriceicu Haşdeu). Pe de altă

1
Istoria României, Compendiu, Sub redacţia: Acad.Prof. univ. Ştefan Pascu, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p.244.
2
Vasile Alecsandri, Dridri, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p.207, cap. Introducere la scrierile lui Constantin
Negruzzi.
3
Dumitru Micu, Scurtă istorie a literaturii române, Editura Iriana, Bucureşti, 1997.
1
parte, Nicolae Manolescu4 consideră că autorii trebuie grupaţi după scrierile lor (poezie,
proză, jurnale, etc). Cu toate acestea, el înscrie poeţii în subcapitolul Lamartinismul, unde îi
include pe Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu,
Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri. În capitolul Proza, sub denumirea de Întemeietorii
sunt incluşi Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Alecu Russo, iar în subcapitolul
Începuturile romanului îl găsim prezent pe Nicolae Filimon.
Paşoptismul reprezintă un termen care derivă din ,,<<paşopt = patruzeci şi opt>> şi
indică mişcarea, ideologia şi spiritul generaţiei de luptători progresişti ai revoluţiei burghezo-
democratice din 1848 în Ţările Române.”5 Printre reprezentanţii de marcă ai literaturii acestei
perioade se numără Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Alecu
Russo, Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu. Criticul literar Paul
Cornea oferă o definiţie generală termenului:

„În accepţiunea cea mai generală termenul de paşoptism e aplicat mişcării cultural-
politice care ia naştere după răscoala lui Tudor Vladimirescu, se manifestă sub o formă
conştientă de sine de la Dacia literară (1840) şi Propăşirea (1844), are repercusiuni în
toate compartimentele de activitate spirituală şi reflectă pe plan ideologic lupta pentru
emanciparea naţională şi reorganizarea burghezo-democratică a statului”.6

Perioada paşoptistă marchează începutul literaturii române moderne şi al

romantismului autohton. În perioada prerevoluţionară au loc schimbări majore pe plan politic
şi cultural: apariţia presei, a teatrului şi a învăţământului în Ţările Române. Două personalităţi
ale vremii îndeplinesc un rol hotărâtor în această perioadă: Ion Heliade Rădulescu şi Mihail
Kogălniceanu. În 1829 apare, la Bucureşti, ziarul Curierul românesc, căruia i se adaugă,
începând cu 1837, ziarul Curier de ambe sexe. În paginile acestor ziare sunt publicate articole
care încearcă să îndrume activitatea scriitorilor epocii.
Criticul literar Gheorghe Crăciun oferă o adevărată sinteză a perioadei paşoptiste în
lucrarea sa Istoria literaturii române pentru elevi şi profesori: ,,Paşoptismul înseamnă pentru
noi astăzi foarte multe lucruri: mesianism cultural şi revoluţionar, spirit critic, deschidere spre
Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional, conştiinţă civică şi patriotică,

4
Nicolae Manolescu, op.cit.
5
Academia de Ştiinţe Politice, Institutul de Istorie şi teorie literară ,,G. Călinescu”, Dicţionar de termeni literari,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, p.324.
6
Paul Cornea, Mihai Zamfir, Gândirea românească în epoca paşoptistă, Editura pentru Literatură, Bucureşti,
1969, p.10.
2
obsesia integrării în civilizaţie, conştiinţa pionieratului în mai toate domeniile vieţii, o retorică
fără precedent a urgenţei, a acţiunii, a entuziasmului şi atrezirii din letargie.”7
Este bine cunoscut îndemnul pe care Ion Heliade Rădulescu l-a lansat în articolele
sale: ,,Ca patron de gazetă, el a formulat celebrul îndemn <<Scriţi (sic!) băieţi, numai
scriţi!>>, considerat de unii istorici literari primul manifest al romantismului autohton.”8 În
1840 apare, la Iaşi, Dacia literară, sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, revistă care
subliniază în articolul ei program importanţa literaturii originale, inspirată din istoria ţării.

,,Dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul
naţional. Această manie este, mai ales, covârşitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de
sub teasc cărţi în limba românească (sic!). Dar ce folos! Că sunt toate numai traducţii
(sic!) din alte limbişi încă şi acelea de ar fi bune. Traducţiile (sic!) însă nu fac literatură.
[...] Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele nastre ţări sunt destul de mari,
obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi la noi
sujeturi (sic!) de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte
naţii.”9

Ziarele amintite, cărora li se adaugă din 1845 Magazin istoric pentru Dacia, condus de
Nicolae Bălcescu şi August Treboniu Laurian, precum şi alte publicaţii precum Propăşirea,
Pruncul român, Poporul suveran şi România literară condusă de Vasile Alecsandri, scot în
evidenţă importanţa care se acordă în această perioadă cuvântului scris sub influenţa
schimbărilor politice şi economice ale timpului. Aceleaşi idei progresiste conduc la înfiinţarea
învăţământului în limba română, acum remarcându-se mari dascăli precum Gheorghe Lazăr şi
Gheorghe Asachi. Pe plan autohton, schimbări majore, cum ar fi legea dată de Alexandru Ioan
Cuza prin care învăţământul primar devine gratuit şi obligatoriu, dar şi înfiinţarea
Universităţilor de la Bucureşti şi Iaşi, au favorizat deschiderea românilor către Occident.
Dacia literară deschide un drum în publicistica românească nu numai prin denumirea
sa sugestivă, dar şi pentru că este considerată manifestul romantismul românesc, pentru
îndemnurile sale de raportare la trecutul istoric românesc, descoperirea şi cercetarea
folclorului românesc şi valorificarea tradiţiei autohtone. De asemenea, o contribuţie
remarcabilă la dezvoltarea spiritului naţional şi răspândirea culturii în ţările româneşti a avut-
o dezvoltarea teatrului în limba română. Nume precum Ion Heliade Rădulescu, Dinicu

7
Gheorghe Crăciun, Istoria literaturii române pentru elevi şi profesori, Editura Cartier, Chişinău, 2004, p.127.
8
Mihaela Cojocaru, Literatura română medievală şi modernă. Secolele XV – XIX, Editura Universităţii Petrol-
Gaze, Ploieşti, 2006, p130.
9
Mihail Kogălniceanu, Scrieri literare, sociale şi istorice, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău,
[f.a.], p.147.
3
Golescu, Gheorghe Asachi au luptat pentru înfiinţarea primelor teatre în limba română, iar
Vasile Alecsandri şi Costache Negruzzi au scris primele piese de teatru: Chiriţa în Iaşi,
Chiriţa în provincie, respectiv Muza de la Burdujeni.
În concluzie, perioada paşoptistă a fost dominată de idei progresiste care au condus la
promovarea spiritului naţional concretizat în folosirea limbii române în scris, literatură
originală inspirată din evenimentele istorice şi obiceiurile populare. Putem spune, fără a greşi,
că în perioada paşoptistă s-au pus bazele renaşterii culturale a poporului român. ,,Cea mai
spectaculoasă etapă din istoria culturii române moderne se manifestă la începutul secolului al
XIX-lea, când se trece de la mentalitatea feudală, de tip oriental, la cea modernă. În numai o
jumătate de secol românii se racordează la formele de existenţă ale Europei Occidentale,
renuntând definitiv la tiparele medievale.”10

1.2. Specii cultivate în perioada paşoptistă. Reprezentanţi

Aşa cum am arătat în subcapitolul precedent, criticii literari sunt în unanimitate de

acord că perioada paşoptistă se află sub semnul romantismului. Romantismul este definit ca
,,mişcare literară, artistică şi filozofică apărută în Europa în secolul XVIII şi care a durat până
spre jumătatea secolului XIX. [...] Romantismul a accentuat individualul, subiectivul,
iraţionalul, imaginarul, personalul, spontanul, emoţinalul, vizionarul şi transcedentalul.”11 În
cadrul romantismului occidental, în special cel manifestat în literatura germană, Renè Wellek
identifică două mari etape: High Romanticism şi Bidermaier Romanticism. Romantismul de
tip Bidermaier prelungeşte clasicismul în romantism, utilizează retorica şi a stilistica acestuia,
adaptate la noile forme. Virgil Nemoianu consideră că în Europa răsăriteană a existat doar o
puternică manifestare a romantismului Bidermaier. 12
Nicolae Manolescu este de părere că
,,Idei romantice circulă la noi, în embrion, în tot deceniul de după instalarea primilor domni
pământeni, dar despre o generaţie propriu-zis romantică se poate vorbi doar după 1830.
Aceasta este generaţia paşoptistă, adică a scriitorilor născuţi în deceniul premergător
domniilor pământene şi care debutează înainte de Revoluţia de la 1848.”13 Faptul că tinerii
români au plecat la studii în străinătate a condus la cunoaşterea de către aceştia a culturii
occidentale. Contactul cultural este facilitat de cunoaşterea limbii franceze. Există un număr

10
Mihaela Cojocaru, op.cit., p.113.
11
Enciclopedia Universală Britannica, vol.13, Editura Litera, Bucureşti, 2010, p.225.
12
Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului. Literatura europeană şi epoca Bidermaier, Editura Minerva,
Bucureşti, 1998, p.119.
13
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti,
2008, p.150.
4
mare de tineri români care studiau în străinătate „în 1840 numărul studenţilor români la Paris
era aproape de 140 care o dată cu întoarcerea în patrie aduc cu ei ideile progresiste ale
Franţei.”14
Criticii literari români consideră că o trăsătură specifică arealului românesc o
constituie ,,arderea etapelor”. ,,Epoca romantică oferă cadrul prielnic pentru orice fel de
traducere din literaturile europene, creând posibilitatea de a trăi <<succesiunea>> culturilor în
<<simultaneitatea>> prezentului.”15 Romantismul de tip Bidermaier este caracterizat de
,,înclinaţie spre moralitate, valori domestice, intimism, idilism, pasiuni temperate, confort
spiritual, socialitate, militantism, conservatorism, ironie şi resemnare.”16 Sub influenţa
ideologiei romantice, paşoptiştii valorifică tradiţia, natura şi istoria ţării. În această perioadă
se realizează modelele principalelor specii literare din literatura română. După 1829, se
observă progrese ce nu pot fi contestate, mai ales după anul 1840 când viaţa spirituală
cuprinde compartimente tot mai vaste. Este o epocă de căutare, domeniul literaturii atinge noi
coordonate. Apar în literatura cultă specii noi precum: fabula, elegia, epistola, drama, sonetul,
meditaţia, dar şi proza istorică şi jurnalul de călătorie.
Meditaţiile. Poezia exprimă cel mai bine idealurile generaţiei paşoptiste. Primul poet
român modern este considerat a fi Vasile Cârlova căruia i se datorează prima poezie care
abordează tema ruinelor, Ruinurile Târgoviştii, în care cititorul descifrează măreţia trecutului
în solemnitatea vechiului monument. Am păstrat cuvintele aşa cum au fost ele scrise pentru a
nu diminua frumusetea versurilor:

,,O ziduri întristate! O, monoment slăvit!

În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi revărsa lumina p-acest pământ robit!
[...]Deci priimiţi, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre măngăiere, să plâng p-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!”17

Tot în poezia lui Vasile Cârlova întâlnim motivul rugăciunii, motiv pe care îl vom
întâlni trei sferturi de secol mai târziu în poezia lui Octavian Goga.

14
Titus Moraru, Fiziologia literară, Editura Dacia, Cluj, 1972, p.91.
15
Mihaela Cojocaru, op.cit., p.103.
16
Nicolae Manolescu, op.cit., p.148.
17
http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/c/vasile-carlova-/ruinurile-targovistei, ultima accesare 08.10.2013.
5
 ,,Nu cer prisoase sau nălucire,
Voiesc dreptate, cer mântuire
Patrii mele, jalnic pământ.” (Rugăciune18)

Un alt adept al meditaţiei este Grigore Alexandrescu, poet mai profund în reflecţie aşa
cum demonstrează poezia Umbra lui Mircea. La Cozia19, unde întâlnim tema ruinelor, dar şi
motivul umbrelor care constituie punctul de plecare al meditaţiei asupra personalităţii
voievodului Mircea:

,,Căci războiul e bici groaznic, care moartea îl iubeşte,

Şi ai lui sângeraţi dafini naţiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topeşte
Crângurile înflorite, şi pădurile ce-l hrănesc.”

Fabula. Printre scriitorii de fabule ai vremii îi întâlnim pe Grigore Alexandrescu, care

demonstrează astfel harul său scriitoricesc, Al. Donici şi Gheorghe Asachi. Fabula nu este o
specie pur românească, dar urmărind modelul lui La Fontaine, denunţând tarele vremii şi nu
numai. Dintre fabulele scrise de Grigore Alexandrescu putem enumera Boul şi viţelul, Câinele
şi căţelul, Bivolul şi coţofana, iar dintre cele scrise de Al. Donici remarcăm Racul, broasca şi
ştiuca, Bondarul mizantrop, Calul şi măgarul, Ariciul şi cârtiţa.
Satira. Observator nemilos se dovedeşte a fi şi în acest domeniu poetul Grigore
Alexandrescu. Poezia Satiră. Duhului meu reprezintă doar vârful icebergului care vesteşte
virulenţa satirei eminesciene. ,,Vezi domnişoru-acela care toate le ştie, / Căruia vorba, duhul,
îi stă în pălărie.”20 Poezia evocă spectacolul ridicol dat de snobii saloanelor din acea vreme.
Mai virulentă pare poezia lui Gheorghe Asachi Momiţa de la bal masche, poezia în
care un filozof duce o maimuţă la un bal mascat. Îmbrăcată elegant şi cu gesturi fine, la modă,
maimuţa seduce protipendada fără cultură:

,,Fără crier, turmă oarbă

Tot e bun ce e străin
Vezi la cine te închini!
[...]Cugetul cel mai curat,
Sentiment de omenie

18
Ibidem.
19
http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/a/grigore-alexandrescu-/umbra-lui-mircea-la-cozia, ultima accesare
08.10.2013.
20
Ibidem.
6
 N-au la tine preţuire.
Şi mai bine-ţi place o vită
Ce-n minciuni îmbrobodită
Neştiinţă şi-nfoiere
Se ascunde prin tăcere.”21

Elegia. În peisajul paşoptist elegia a fost iniţiată de poeţii preromantici Gheorghe

Asachi, Costache Conachi, Iancu Văcărescu (Amărâta turturea), Vasile Cârlova (Înserare,
Păstorul întristat). Elegia denotă sensibilitate şi scoate în evidenţă golul existenţial lăsat de
pierderea dragostei sau de moarte.

,,De multe versuri spuse cu jale

Uimite toate sta împrejur:
Râul orise apa din cale,
Vântul tăcuse din lin murmur.” (Păstorul întristat22)

Timpul evocat în poezie este înserarea, perioadă prolifică pentru contemplaţie, reflecţie şi
plângere.
Ode, imnuri. Poezia patriotică paşoptistă este declarativă şi plină de îndemnuri pentru
trezirea conştiinţei. Dintre poeţii care au scris acest gen de poezie putem enumera pe Vasile
Cârlova (Marşul oştirii române), Grigore Alexandrescu (Odă oştirii române), Vasile
Alecsandri (ciclul Ostaşii noştri), Andrei Mureşanu (Un răsunet). Poezia lui Andrei
Mureşanu a fost desemnată imn de stat după Revoluţia din 1989. În ciclul Ostaşii noştri,
Vasile Alecsandri schiţează portretul ostaşului român în poezia Peneş Curcanul.
Epistola. Urmând exemplul antic al lui Horaţiu şi al celebrei sale Epistole către
Pisones, precum şi exemplul scriitorilor francezi Nicolas Boileau, François Voltaire sau La
Fontaine care imprimă caracter filozofic şi poetic epistolei, scriitorii români paşoptişti
urmăresc în epistolele lor condiţia creatorului şi a creaţiei, starea literaturii române (Grigore
Alexandrescu, Epistolă către Voltaire).
Sonetul. Gheorghe Asachi este cel care introduce sonetul petrarchian în literatura
română, în poeziile închinate Biancăi Milesi. ,,Poeziile închinate Italiei, amintirii Biancăi
Milesi şi anacreonticele constituie partea cea mai bună din activitatea lirică a lui Asachi.”23

21
http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/a/gheorghe-asachi-/momita-la-bal-masche, ultima accesare 08.10.2013.
22
http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/c/vasile-carlova/pastorul-intristat, ultima accesare 08.10.2013.
23
George Sorescu, Gheorghe Asachi, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p.153.
7
 ,,Cât ţi-s dator, o, stea mult graţioasă,
Ca-n primăvara vieţei mele
Tu m-ai ferit de strâmbe căi şi rele
Şi m-ai condus pe calea virtuoasă!” (Cătră planeta mea24)

Sonetul degajă o atmosferă calmă, de încredere în muza ce îl călăuzeşte.

Pastelul. De departe cel mai cunoscut autor de pasteluri în literatura română este
Vasile Alecsandri ,,acel rege-al poeziei veşnic tânăr şi ferice”25 (Epigonii). Pastelul reprezintă
descrierea unui colţ de natură, ,,un calendar al spaţiului rural şi al muncii câmpeneşti.”26
Drama. Creator complex, prolific, Vasile Alecsandri scrie la maturitate dramele
Sânziana şi Pepelea care propune ,,o expediţie burlescă sau eroi-comică peste anotimpuri, o
succesiune de peisaje pe fond de basm, o serie de tablouri feerice şi descriptive”27, Despot-
Vodă, dramă inspirată din trecutul istoric al Moldovei medievale, Fântâna Blanduziei, care
tratează tema omului de geniu.
Nuvela istorică. Această specie literară îşi găseşte o îndeplinire desăvârşită în creaţia
lui Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanu, nuvelă inspirată din scrierile cronicarului
Grigore Ureche. Nuvela îmbină evenimentele istorice cu cele plăsmuite de autor.

1.3. Fiziologia. Definirea conceptului în context istoric european.

„Fiziologia este o specie descriptivă care îşi propune să analizeze monografic tipurile
omeneşti întâlnite în societate şi să tragă concluzii cu caracter moral din trăsăturile lor
exterioare.”28 Cel care iniţiază aceste studii este filozoful antic Teofrast. Lucrarea lui a fost
folosită de francezul La Bruyère în cartea sa Les Caractères de Théophraste, traduits de grec
avec les Caractères, ou les Moeurs de ce siècle, în care autorul ,,afirmă principiul
condiţionării omului şi a fizionomiei sale de către mediu.”29Această specie s-a dezvoltat în
Franţa, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în încercarea de a se găsi o explicaţie naturală a
trăsăturilor de caracter prin raportare la particularităţile fizice. În prima jumătate a secolului al

24
http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/a/gheorghe-asachi/catra-planeta-mea, ultima accesare 08.10.2013.
25
Mihai Eminescu, Poezii. Proză literară, vol.I, Ediţie de Petru Creţia, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Cartea
Românească, Bucureşti, 1984, p.32.
26
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Ediţie şi prefaţă de Al.Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p.300.
27
Mihaela Cojocaru, op.cit., p.201.
28
Mircea, Anghelescu, Ionescu C., Lăzărescu Gh. Dicţionar de termeni literari, Editura Garamond, 2004,
p.101.
29
Titus Moraru, op.cit., p.11.
8
XIX-lea, o avalanşă de monografii şi de fiziologii ale tipurilor societăţii contemporane intră în
literatură, inclusiv în cea română. Cel care este considerat ,,un fecund autor de fiziologii”30
este Balzac, iar personajele sale ,,se constituie printr-o reducere la o trăsătură unică, la o
pasiune, o virtute sau un viciu.”31 Astfel, se ajunge ca opera literară să fie strâs legată de viaţa
socială, de situarea în timp şi spaţiu, realizându-se descrieri minuţioase ale epocii şi ale
personajelor. Titus Moraru32 notează că, în această perioadă, se diversifică tematica operelor
literare, dar metoda de îmbinare a portretelor literare cu studiile de moravuri rămâne tributară
clasicismului, iar omul este privit ca o fiinţă naturală stăpânită de pasiuni puternice
determinate de mediul în care trăieşte. Fiziologia literară ajunge să se bazeze, aşa cum susţine
Balzac, pe ,,analiză şi observaţie”33.
Fiziologia rusă este influenţată de fiziologia franceză, observaţiile despre ciudăţeniile
Moscovei şi ale moravurilor contemporane fiind ca o oglindă vie. „Din 1839 până în 1849
s-au publicat în Rusia nu mai puţin de 700 de fiziologii literare datorate în special lui Başuţki,
Grigorovici, Pananev, Necrasov, Dali, Sollogub, Grebiona, Turgheniev, Vistengof, Villamov
şi Cocorev.”34 Ceea ce este specific rusesc este preferinţa autorilor pentru societatea din
mediul rural în defavoarea celei urbane.
În Anglia, fiziologia îşi are originea în schiţele de moravuri elaborate de Charles
Dickens şi William Makepeace Thackeray. „Dickens şi Thackeray sunt vârfurile care preiau şi
dezvoltă acest fel de schiţă sui-generis care îşi găseşte consolidarea într-un almanah editat de
William Lee în 1842, Les Anglais peints par eux memes, în genul celui francez, cu
colaborarea lui Thackeray."35 Şi în alte literaturi europene se poate observa aplecarea
scriitorilor spre fiziologie. Romanele spaniolilor Eschrich şi Fernandez y Gonzales şi ale
portughezului Branco au interesante analogii şi asociaţii între tipologii şi tematică.
Între fiziologie şi satiră există o relaţie veche, la fel între satiră şi anatomie. În satiră,
autorul uzează de propriul spirit şi de propria capacitate de analiză ca instrument de
selecţionare, folosindu-se de morală. Instanţa satirică, la fel ca şi autorul de fiziologie literară,
distruge grupul social, îl fragmentează în detalii ce produc un efect de amplificare a
defectelor. Manifestările satirice, intermediate de fiziologie şi creionate de caricatură, au parte
de o reînsufleţire totală în secolul al XIX-lea, vizând în primul rând moravurile societăţii. Se
dezvoltă acum motivul provincialului, al iarmarocului şi ideea că prelucrarea unor forme

30
Ibidem, p.12.
31
Ibidem.
32
Ibidem, p.15.
33
H. de Balzac, Physiologie du marriage, apud Titus Moraru, op.cit., p.21.
34
Titus Moraru, op.cit., p. 54.
35
Ibidem, p. 55.
9
exterioare este condamnabilă atunci când contravine realităţilor locale. „Astfel caricatura
politică, dar şi cea de moravuri devine satiră politică respectiv de moravuri. Caricatura este
reprezentarea unei persoane sau a unei situaţii prin exagerarea unor trăsături îndeosebi
negative, cu o intenţie satirică sau umoristică.”36 Chiar dacă punctual de plecare al fiziologiei
literare este caricatura din artele plastice, Titus Moraru susţine că ,,Fiziologia nu este schiţă
nici prin conţinut, nici prin modalităţile de realizare, nici prin dimensiuni, pe ale căror game
variază de la coloana de ziar la tomuri massive. Schiţa aparţine naraţiunii, pe când fiziologia
descrierii.”37 Apar. astfel, tipurile ipocritului, vanitosului, ambiţiosului, avarului, portrete din
care se reflectă vicii umane universal valabile.
Un alt percursor al fiziologiei a fost Restif de la Bretonne care în Les contemporaines
conturează portrete feminine apropiate de portretele fiziologice. În lucrările sale este prezentat
Parisul acelor vremuri cu micii meseriaşi, garda franceză, negustorii, modistele, dar şi
servitorii. „Scriitorii francezi, a căror opţiune pentru fiziologie prin 1840 era aproape
exclusivă, şi-au făcut un punct de raliere din L. S. Mercier, autor al unui celebru Tableau de
Paris (1782) în care, contrar aşteptărilor, autorul nu vorbeşte de edificii, temple sau
monumente, ci despre moravuri, interesându-l totul pe observatorul atent, de la cerşetori până
la burghezi, curtezane, preoţi şi curte.”38 În această creaţie, pe lângă portretizarea amănunţită
a tipurilor umane ale vremii sale, Mercier descrie animaţia străzilor, surprinde viaţa din
cafenele la diferite ore ale zilei raportându-se la toate clasele sociale pentru redarea completă
a moralităţii Parisului contemporan lui cu bogăţiile şi luxul care-i subminau valoarea sa
culturală. „Mi-a fost mai uşor a zugrăvi acest tablou după figuri vii, destul au pictat alţii cu
politeţe secolele trecute, eu m-am ocupat de generaţia actuală şi de fizionomia secolului meu
pentru că el este mult mai interseant pentru mine decât istoria nesigură a egiptenilor [….]
Doresc a trăi în mijlocul semenilor mei.”39
Scriitorii primei jumătăţi a secolului XIX folosesc portretul labruyereian căruia îi aduc
îmbunătăţiri. Balzac realizează un studiu minuţios al omului pe care îl redă sistematic prin
descripţie, iar această lucrare care analizează un mediu social primeşte numele de Fiziologie.
Iniţiatorul ,,fiziognomiei” este poetul elveţian Johann Caspar Lavater care susţine în
creaţia sa, Fragmente fiziognomice pentru promovarea cunoaşterii oamenilor şi a dragostei
de oameni că după trăsăturile feţei unui individ se poate recunoaşte firea sa sufletească.
Această pseudoştiinţă o aplică Balzac în Fiziologia căsătoriei unde afirmă „trebuie să fi

36
Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche, Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei, 1975,
p.121.
37
Titus Moraru, op.cit., p.60.
38
Ibidem, p.13.
39
Louis-Sebastien, Mercier, Tableau de Paris, apud Titus Moraru, op.cit., p.67.
10
studiat amănunţit cartea lui Lavater şi să fie pătruns de toate principiile ei, să-şi fi obișnuit
ochiul şi judecata să prindă, să sesizeze cu exactitate cele mai mărunte indicii fizice prin care
omul îşi trădează gândul.”40 În acestă operă, scriitorul, folosind ironia, creează o satiră la
adresa căsătoriei referindu-se la viaţa particulară a burgheziei şi nobilimii care nu era deloc ce
se pretindea a fi, ci un dezastru, banul fiind un element distructiv. Se poate afirma aşadar, că
Balzac, folosindu-se de cunoştinţele sale şi de contribuţiile predecesorilor, este cel care
consolidează fiziologia literară.
Datorită întrepătrunderii formelor literare, evoluţiei de la caracter la tablou de
moravuri şi de profesii, specia a avut multe alte etichetări între: anatomie, patologie,
monografie, filosofie, istorie, dar şi altele, încercările de definire încheindu-se în momentul
când se adoptă termenul de fiziologie.
Prin dimensiunile modeste, concizie şi caracterul fragmentar, monoepisodic, fiziologia
se apropie de schiţă. Schiţa literară este legată însă de naraţiune, de relatarea unui episod care
cuprinde trăsături esenţiale, în timp ce fiziologia literară aparţine descrierii, având legătură
mai degrabă cu schiţa din artele plastice. Aceasta reprezintă, de altfel, un posibil punct de
pornire pentru un autor de fiziologie literară. „Schiţa presupune concizie maximă, lipsind
ramificaţiile şi digresiunile sub formă de comentariu ale fiziologiei. Schiţa dă impresia de
fragmentar, deşi prin surprinderea unui fenomen de viaţă caracteristic dobândeşte valoare de
entitate biografică, fiziologia pretinde, măcar în intenţie, integralul, cu toate ca nu întotdeauna
îl atinge.”41
În apariţia şi dezvoltarea fiziologiei trebuie luată în considerare şi contribuţia artelor
plastice, în special a caricaturii politice deoarece se observă că desenul caricatural este o sursă
de inspiraţie pentru autorul de fiziologii. Caricatura cunoaşte în Anglia şi Franţa o mare
răspândire începând cu secolul al XVIII-lea şi vizează, în special, moravurile. În această
perioadă se remarcă artişti precum William Hogarth, precursorul caricaturii engleze, Ch.
Desrais, J. Ph Le Bas, Carle Vernet, Fr. A. Vincent, care transformă pictura în caricatură cu
intenţie moralizatoare. „Viziunea caracteriologică, cu tendinţa expres moralistă a
clasicismului, trece prin retorta romantismului care-i insuflă istorismul şi culoarea locală. Din
împletirea portretului moral cultivat de clasici cu biografia de esenţă romantică se naşte
fiziologia”42
Sfera fiziologiei acoperă tipuri morale şi sociale variate, de la aristocraţie până la
clasele cele mai de jos, reliefând adesea inegalitatea socială. Deşi fiziologia apare în plin

40
Ibidem.
41
Titus Moraru, op.cit., p.60.
42
Ibidem, p.68
11
romantism, prin fundamentul descriptiv accentuează banalul şi duce literatura mai aproape de
ştiinţele şi filozofia epocii prin studierea omului după comportament şi după mediu. Se
renunţă la perspectivă şi se merge pe absolutizarea detaliului şi studiul exagerat al
comportamentului, lucru care nu se reuşeşte de fiecare dată „metoda ştiinţifică în literatură
produce rezultate meschine.”43
Estetica fiziologiei este raportată la mediul social şi acordă o importanţă semnificativă
analizei şi descrierii grupului social căruia îi fixează trăsăturile specifice. Spre deosebire de
spiritul general romantic, nu se axează pe individualitate, ci are în vedere mediul şi nu
personajul, analizându-se în detaliu specia socială după fizionomie, înfăţisare şi vestimentaţie.
Inspirată din cotidian, fiziologia se caracterizează prin tratarea fugitivă a subiectelor
apărând un comic exterior, lipsa subiectului şi accentuarea descrierii. Comicul de situaţii
adesea atinge limitele burlescului, un tip de comic exagerat, grotesc, extravagant şi adesea
vulgar, dar şi ale pamfletului „Specie literară cu caracter satiric în care scriitorul înfierează
anumite trăsături morale, concepţii politice retrograde, aspectenegative ale realităţii sociale
trăsături de caracter ale unei persoane.”44. Anecdota ocupă un loc important în fiziologie şi îi
dă un aer de voiciune stilului şi degajare, ceea ce ajută la atenuarea spiritului moralizator.
„Anecdota este o istorioară cu poantă hazlie ce are un scenariu o intrigă şi o acţiune epică.”45
Deoarece această specie surprinde fenomenele sociale în momentul desfăşurarii lor ea
reprezintă o literatură a prezentului care se poate înrudi cu reportajul, prin faptul că pentru
ambele creaţii este necesară documentarea şi crearea de imagini artistice prin selecţia
materialului.
La începuturile ei, fiziologia se dezvoltă în simbioză cu schiţa şi nuvela, pentru ca spre
sfârşitul secolului al XIX-lea, să fie încorporată în romanul realist, dezvoltat din formele
narative nefictive. În roman, fiziologia este utilizată ca mijloc de caracterizare a unui mediu
social. Fiziologia presupune varietate în caracterizarea tipurilor umane fiind de factură
satirică, ajutând astfel la afirmarea curentului realist.
În lucrarea Forme ale satirei în literatura secolului XIX-lea, Petrovai Bogdan face
anumite delimitări şi încadrează fiziologia alături de parodie, fabulă, alegorie şi pamflet în
specia satirei. Satiricul implică atât critica socială, cât şi viziunea ironică, des atinsă de autorii
de fiziologii, care descoperă pe acest teren noi resurse. Umorul nu înlocuieşte satira, ci este
utilizat moderat, ceea ce dă fiziologiei originalitate. Într-o epocă a lirismului, literatura

43
G. Călinescu, Scriitori străini, Antologie şi text îngrijit de Vasile Nicolescu şi Adrian Marino, Bucureşti,
Editura pentru literatură, 1967, p.753.
44
Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche, op.cit., p.647.
45
Ibidem, p.36
12
dovedeşte şi accente satirice, devine o modalitate de critică a moravurilor sociale, de
respingere şi negare a unei realităţi profund alterate.

„În cultura românească s-a ajuns îndeosebi în prima jumătate a secolului trecut la forme
hilare în mania de a imita tot ce este franţuzesc şi s-au ridicat şi acolo scriitori care au
ridicularizat această manie. Dar societatea românească a timpului a cunoscut şi rezistenţe
pe unele poziţii învechite peste care viaţa secolului trecuse victorioasă.O încrucişare de
curente contradictorii ne întâmpină acolo şi imaginea spirituală a epocii este mai pestriţă
decât în alte părţi:alături de capetele cu zorzoane franţuzeşti ale cucoanelor,işlicurile cu
clopoţei fanarioţi ale multora dintre boierii timpului. Această situaţie particulară a putut
să creeze şi nota propie literaturii satirice române a epocii.”46

Ȋn concluzie, datorită deschiderii societăţii românesti către Occident şi în mod special

către Franţa, datorită unei excelente cunoaşteri a limbii francize de către scriitorii români
apare şi în literatura românească specia literară a fiziologiei. Operele literare oglindesc
moravurile epocii şi conţin evidente intenţii de reprezentare fiziologică, dar şi satirică a
tipurilor contemporane societăţii. Prozatorii folosesc portrete caricaturale pentru a scoate în
evidenţă caractere, iar prin detalii fizice şi de vestimentaţie sunt scoase în evidenţă trăsăturile
morale ale personajelor.
Vorbim de râsul amar al caricaturii deoarece dincolo de zâmbet, trăsăturile evidenţiate
sunt negative şi întruchipează tipuri umane care se regăseau în societatea vremii. Categoria
estetică, comicul are două trăsături importante: solidaritatea (când se râde cu cineva) şi
excluziunea (când se râde de cineva). În cazul fiziologiei literare, trăsătura specifică este
excluziunea fiindcă se râde ironic de personaje, un râs ce lasă un gust amar la gândul că
societatea este alcătuită din astfel de personaje.
„Moda a fost întotdeauna un mare tiran şi poporul care s-a supus fără murmur tiraniei
sale au fost în special femeile. Moda venea cel mai adesea din Franţa, fie că era vorba de
limbă sau de literatură, fie că era vorba de rochii mai lung sau mai scurt tăiate, moda era
franceză. Ca în toate cazurile acestea însă, ideile au depăşit frontierele bunului simţ şi au
ajuns deseori la forme caricate”.47
La sfârşitul secolului XIX-lea, teoria formelor fără fond elaborată de Titu Maiorescu
discută problema diferenţei dintre aparenţă şi esenţă, criticând societatea vremii şi mania
copierii formelor străine, fără adaptarea la fondul local. Acţiunea critică desfăşurată pe toate
fronturile este oferită de fiziologie deoarece tematica ei este aplicabilă realităţilor societăţii
46
Dumitru Popovici, Romantismul românesc, Editura Albatros, Bucureşti, 1972, p.60.
47
Ibidem, p.59.
13
româneşti. Gustul public este extrem de receptiv, observându-se o împletire de tendinţe şi
metode în literatura care circula în ţările româneşti, o literatură în care se cristalizau valorile
clasice, iluministe şi romantice specifice paşoptismului.

14
 Capitolul 2. REPREZENTANŢI ŞI FORME ALE FIZIOLOGIEI ȊN PROZA
PAŞOPTISTĂ

Literatura română în epoca paşoptistă este rezultatul ascensiunii spre progres al

întregii societăţi. Este o perioadă a căutărilor şi, aşa cum am arătat în primul capitol, o mare
varietate de specii îşi fac apariţia în peisajul literar. Contactul cu societăţile occidentale şi
buna cunoaştere a limbii franceze, citirea operelor literaturii universal în original de către
studenţii români aflaţi la studii în Paris, Viena sau Berlin determină ca temele abordate de
literatura străină să pătrundă şi în literatura autohtonă. Un mare număr de ziare de limbă
franceză apar după 1839 în Ţările Româneşti, îşi face apariţia chiar şi un ziar românesc în
limba franceză Le Glaneur Moldo-Valaque, care îşi propusese să publice ,,producţiunile cele
mai însemnătoare a (sic!) literaturilor străine şi a literaturei (sic!) naţionale”48. Ziarele
româneşti Albina românească şi Curierul românesc publică ştirile atât în limba română, cât şi
în limba franceză pentru o lungă perioadă.
Teatrul francez are o mare căutare şi se vor perinda nenumărate societăţi prin spaţiul
românesc, aflându-se în concurenţă cu încercările de teatru românesc. Teatrul are un mare
success la public, atât la cel aristocrat, cât şi la cel obişnuit. Paul Cornea notează că ,,Deceniul
al patrulea (al secolului al XIX-lea – n.n.) aduce o infiltrare incomparabil mai profundă decât
în trecut a ideilor, moravurilor, bunurilor culturale franceze, stârnind fenomene active de
mimetism în rândurile clasei conducătoare, şi de aici în jos, prin snobismul caracteristic
epocilor de tranziţie rapidă, în cadrul micii boierimi îmburghezite şi a birocraţiei
regulamentare.”49
Cunoaşterea literaturii universale duce implicit la apariţia traducerilor. Titus Moraru50
precizează în lucrarea sa că dacă între anii 1830-1840 numărul traducerilor este moderat, în
deceniul următor el se dublează. Sunt traduşi autori consacraţi, precum Alexandre Dumas,
George Sand, Eugène Sue, Lesage, Paul de Kock, dar şi alţi autori al căror nume nu erau
cunoscute. Publicul îşi dezvoltă gustul pentru romantism, de aceea romanul va fi specia cea

48
Titus Moraru, op.cit., p.91.
49
Paul Cornea, Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780 –
1840, Cartea Românească, Bucureşti, 2008, p.450.
50
Titus Moraru, op.cit., p.97.
15
mai gustată. Printre traducători se numără Ion Heliade Rădulescu, P.Teulescu, D. Moşoiu, sau
Costache Negruzzi. Astfel, se fac cunoscute publicului român opere ca Dracul şchiop (Le
Diable boiteux), Bacalaureatul de Salamanca sau memoarurile (sic!) şi întâmplările lui Don
Cheruvin de la Ronda, Istoria lui Gil Blas de Santilan, reproduse fragmentat în Foaie pentru
minte, inimă şi literatură. Activitatea literară a lui Costache Negruzzi începe cu traducerea
piesei lui Lesage, Crispin, rival de son maître, sub titlul Crispin, rival stăpână-său, comedie
într-un act.
Operelor literare Physiologie du bourgeois de H. Monnier, Physilogie du ridicule de
Sophie Gay, Physiologie de l’écolier de Edouard Ourliac, Physiologie de l’employé de
Honoré de Balzac sau Physilogie du provincial à Paris de Pierre Durand le corespund
Fiziologia provincialului de Costache Negruzzi şi Fiziologia provincialului în Iaşi de Mihail
Kogălniceanu, iar Buchetiera din Florenţa a lui Vasile Alecsandri urmează tiparul operei
literare La Bouquetiere des Champes Elysees de Paul de Kock. Ȋn 1845, apare la Iaşi sub
îndrumarea lui Mihail Kogălniceanu traducerea operei Physiologie du marriage sub titlul
Bărbaţi, femei şi amorezi din dorinţa de a-l face cunoscut pe Balzac publicului românesc.
Kogălniceanu numeşte opera ,,catihetul căsătoresc”51, considerând că Balzac este un bărbat de
geniu a cărui operă se impune să fie tradusă.
Ȋn perioada paşoptistă are loc fenomenul numit ,,arderea etapelor”, adică necesitatea
de a aborda teme moderne într-un climat învechit. Ȋn opinia lui Paul Cornea ,,acest decalaj are
drept consecinţă amestecul vârstelor şi al modelelor. Ȋnainte ca o generaţie să-şi dea măsura,
criteriile care ordonează creaţia şi gustul se schimbă, încât ea devine anacronică, fără a fi ieşit
fizic din sincronie.”52 Criticul literar oferă spre exemplu numele poeţilor Costache Conachi,
Iancu Văcărescu şi Barbu Paris Mumuleanu care, deşi au făcut eforturi, au fost catalogaţi ca
învechiţi de către generaţia deceniului patru. Paul Cornea consideră că:

,,Ȋnfiinţarea presei şi ivirea încă timidă a circuitului autor-operă-public […]solicită un

flux în continuă creştere a producţiei literare – satisfăcut în condiţiile date prin
multiplicarea traducerilor –[…]. Literatura încetează de a mai fi confidenţială şi
marginală, ea râvneşte la rolul de mesager al aspiraţiilor colective. Scriitorii […] capătă
sentimentul unei răspunderi, devin, cu voie sau fără, părtaşii şi exponenţii elanurilor de
înnoire.”53

51
Ibidem, p.105.
52
Paul Cornea, op.cit., p.455.
53
Ibidem, p.452.
16
 Literatura se înscrie sub semnul romantismului, ale cărui trăsături sunt ilustrate în
operele literare. Vom lua în considerare, în această lucrare, doar ceea ce Paul Cornea numea
,,reacţia intensivă a sensibilităţii”54 unde înscrie o hiper-sensibilitate, o febră a inimii, o
reacţie exagerată şi evidenţiată printr-o multitudine de figuri de stil: metafore, interogaţii
retorice, exclamaţii, repetiţii, comparaţii etc. Literatura devine subiect comun al burgheziei
care îşi educă gustul şi impune un anume stil al literaturii. Paul Cornea susţine că ,,înseşi
cerinţele publicului neboieresc, puţin cultivat, determină o <<literarizare>> a predicii morale
şi a discursului de idei: sfaturile sarbede nu conving pe nimeni, în schimb, virtutea ilustrată
printr-o povestire înduioşează şi atrage. Beletristica apare ca un mijloc adecvat de a
rentabiliza opera educativă.”55
Fiziologia şi satira tipurilor facilitează apariţia nuvelei romantice ce prezintă caractere
puternice foarte bine conturate. În realism, fiziologia este o specie care îmbină prezentarea
caracterului cu cea a tipului social. În literatura română paşoptistă, specia este reprezentată de
Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu şi Mihail Kogălniceanu. În scrierile epice
româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea regăsim modelul romantic unde se pot
identifica teme şi motive din proza franceză.
Unul dintre creatorii de fiziologii este Costache Faca, boier muntean de origine
fanariotă, născut în 1800, care cunoştea atât limba, cât şi cultura elină şi franceză. El a
cunoscut cu adevărat societatea vremii, în special boierimea care i se „oferea” ca o pictură
gata să fie studiată. El este cumnatul Catincăi Ghica, o femeie frumoasă despre care se spune
că a ajutat cu frumuseţea şi inteligenţa ei la instaurarea pe tron a lui Alexandru Ghica. Opera
literară a lui Costache Faca nu este foarte bogată, însă prin creaţiile sale se pot număra şi
câteva satire cum ar fi: Ministrul şi Blestemul lumii, care se axează pe critica socială a vremii
şi evidenţiază concepţiile despre libertate şi despre cenzura presei. El mai scrie fabula
Vulpea şi o Conversaţie, în versuri, în care trei doamne îşi împărtăşesc sentimentele şi
temerile despre soarta teatrului românesc56. Comodia vremii exprimă cel mai bine spiritul
satiric al autorului. Piesa explorează aplecarea tineretului către limba franceză în dauna limbii
române, preocuparea pentru îmbrăcăminte, dans şi vizite. De asemenea, piesa subliniază
categoria boierului de mahala care are două fete de măritat, Elenca şi Ruxandra. Fetele vor să
introducă în mahalaua lor moda, ceaiurile şi vizitele. Cavalerii lor au şi ei o singură
preocupare: să urmărească fetele cu galanteriile lor. Piesa aduce aminte de Iorgu de la
Sadagura a lui Vasile Alecsandri. Piesa Comodia vremii scrisă de Costache Faca urmăreşte

54
Ibidem, p.11.
55
Ibidem, p.460.
56
Dumitru Popovici, op. cit., p.61.
17
îndeaproape modelul piesei Preţioasele ridicole a lui Molière, piesă ce a fost tradusă de Ion
Ghica în anul 1835. G. Călinescu este de părere că ,,Valoarea piesei stă în veselia verbală, în
caricarea limbajului şi a gesturilor[…]. Piesa trebuie jucată în mişcări stinse, subtil afectate,
fiindcă eroii sunt realmente fini”57.
Un alt reprezentant al fiziologiei româneşti este Costache Bălăcescu, scriitor, om
politic şi membru al comitetului teatral din Bucureşti. El ,,pătrunde mai adânc în analiza
viciilor societăţii”58 şi creează o satiră mai vioaie care ţinteşte exact viciile cele mai frecvente
din societatea vremii. Autorul critică şi moda literară a acelei vremi, în special scrierile de
călătorie, majoritatea traduceri din literatura franceză. Titlurile operelor sale sunt sugestive şi
trădează spiritul critic şi înclinaţia spre comedie: Azi nebun, mâine cuminte; E tristă viaţa
celui ce nimeni nu-l înjură; Eu şi alţii; Modestia mea. G. Călinescu îl caracterizează succint
,,e un antibonjurist integral, luând în deriziune totul, instituţiile parlamentare, profesorii de la
Colegiul naţional, ideea de progres însăşi”59.
Anton Pann, ,,finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”60, creează prin personajul său,
Nastratin Hogea, tipul omului care se descurcă în orice situaţie. ,,Atent, ochiul surprinde
trăsături şi îngroaşă cu bună ştiinţă […]. Hohotul este punctat cu ironia ce pregăteşte
morala[…]. Animalele, păsările, oamenii mărunţi, împăraţii certifică – în comportament şi
întâmplare – străvechi concepte morale.”61 Aşadar, satira este folosită pentru a scoate în
evidenţă comportamente care nu se încadrează în normele moralei, prin aceasta dorindu-se
,,însănătoşirea” societăţii, după cum ne învaţă Horaţiu62 în Satirele sale: ,,Ridendo dicere
verum” (A spune, râzând, adevărul). Din întreaga operă literară a lui Anton Pann se desprinde
o înţelepciune populară care nu vrea să îmbătrânească, cuvinte care stârnesc râsul dar, de fapt,
învăţăminte pline de bun simţ. Ȋn opinia lui Mircea Muthu, Nastratin Hogea este un ,,homo
duplex pendulând între poznă şi parabolă”63 sau un ,,Păcală turc” care subliniază viciile
oamenilor. G. Călinescu menţionează: ,,O galerie de <<caractere>> este alcătuită numai dintr-
o combinaţie obiectivă de proverbe şi zicători, plină de nuanţe invizibile, de o truculenţă
genială.”64 Pentru a ilustra această artă a lui Anton Pann cităm din Despre minciuni şi flecării:

57
G. Călinescu, Istoria literaturii române, Compendiu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1963, p.81.
58
Dumitru Popovici, op.cit., p.68.
59
G. Călinescu, Compendiu, p.82.
60
Mihai Eminescu, op.cit., p.32.
61
Anton Pann, Felurite, Ediţie îngrijită, studiu, antologie şi note de Mircea Muthu, Editura Dacia, Cluj, 1973, p.8.
62
Horaţiu, Satire, I, 1, versurile 24-25, apud I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Editura Ştiinţifi-
că, Bucureşti, 1968, p.351.
63
Anton Pann, Felurite, Ediţie îngrijită, studiu, antologie şi note de Mitcea Muthu, Editura Dacia, Cluj, 1973,
p.19.
64
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, p.223.
18
 ,,Omul care e flecar
Troncăneşte ca un car.
Ȋl auzi numai:
Hodoronc-tronc! vorba îndată,
Ca moara când e stricată.
El pentr-un şoarece se-nnoadă
Şi jură că n-are coadă.”65

Ȋntre 1830 – 1848 este o perioadă în care fiziologia este o specie literară des întâlnită.
Titus Moraru aminteşte în lucrarea sa, Fiziologia literară, toate aceste lucrări. Lucrarea de
faţă va trata operele literare ale lui Constantin Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile
Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu şi Nicolae Filimon, dar nu poate trece cu vederea celelalte
lucrări. Putem menţiona Provincialii şi iaşenii de D. Rallet, Trădătorul de Cezar Bolliac,
Boieritul de Gheorghe Sion, Ipocritul de Mihail Cuciuran. Cele mai multe fiziologii au fost
publicate în periodice. Astfel, Albina românească publică articole de genul Extravagantul
(Dişenţatul), Omul misterios (Tainic), Trufaşul sau deşărtul66. Figura vânătorului de zestre
despre care nimeni nu poate da referinţe este întâlnită şi în Chiriţa în Iaşi, figură întruchipată
de Pungescu şi Bondici. Interesul pentru fiziologie este stimulat de interesul pentru ştiinţe, o
trăsătură definitorie a epocii. Titus Moraru notează: ,,Se urmărea […] descrierea caracterelor
şi procupărilor omeneşti după descifrarea gesturilor salutului, după felul de a purta cravata,
mănuşile, bastonul sau încălţămintea: <<Omul care se gândeşte la viitor se uită în jos; dacă se
uită înainte, să ştiţi că are a face cu trebile (sic!)>>”67. Omul secolului XXI ar putea trage
concluzia că teoria comunicării îşi regăseşte rădăcinile în începuturile fiziologiei literare, mai
precis în atenţia acordată ,,fiziognomiilor” secolului XIX.

65
Anton Pann, Din năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, Editura Europontic, Cluj Napoca, [f.a.]. p.15.
66
Titus Moraru, op.cit., p.135.
67
Ibidem, p.129.
19
 Capitolul 3. FIZIOLOGII ALE TIPURILOR SOCIALE (PROVINCIALUL,
PARVENITUL, DON JUAN-UL DE MAHALA)

Motto: ,,Ridendo castigat mores!”

,,Ce înseamnă râsul? Ce se află în străfundul rizibilului? Ce element comun am putea

găsi între strâmbătura unui măscărici, un joc de cuvinte, quiproquo-ul unui vodevil, o scenă de
comedie fină?”68 Acestea sunt întrebările la care încearcă Henri Bergson să răspundă în
lucrarea sa Teoria râsului. Acestea ar putea fi întrebările pe care şi le-ar putea pune cititorul
după parcurgerea schiţei fiziologice Cuconu Drăgan a lui Ion Heliade Rădulescu. Răzbate din
acest portret al parvenitului un râs amar pornit din recunoaşterea faptului că există mulţi
Drăgani în ţară. Citându-l pe Horaţiu şi învăţând de la Henri Bergson, putem spune că râsul
are o funcţie socială.

68
Henri Bergson, Teoria râsului, Ediţia a II-a, Traducere de Silviu Lupaşcu, Studiu introductiv de Ştefan Aloroaei,
Institutul European, Iaşi, 2008, p.11.
20