Preambul

Eram într-o scurtă vacanţă acordată de judecătorii din România. Mă lăfăiam într-un fotoliu, așezat pe
debarcaderul de pe marginea lacului artificial pe care mi-l făcusem pe proprietatea de la Otopeni.

Mic, negru, gras şi zâmbitor, îşi face apariţia Valentin Nicolau. Ca de obicei, când venea pe la mine, avea
în mână o sacoşă plină. De cărţi. Îmi plăcea tipul. Era proprietarul editurii „Nemira”. Tipărea literatură
S.F. Eu ador, în ciuda vârstei, acest tip de literatură. Cred că asta ne-a apropiat.

Începem să pălăvragim pe subiectele zilei. Ne dăm cu părerea, facem zdrenţe clasa politică şi ne
rostogolim în calitatea şi amploarea nepreţuitei noastre inteligențe. Ne despărţim după vreo oră,
strângându-ne mâinile, cu fruntea sus, pieptul bombat şi ochii strălucitori.

Eram bărbaţi, eram deştepţi, eram responsabili. Evident că amândoi ne amuzam în sinea noastră de aceste
mici şi nevinovate fanfaronade. Ştiam exact doza de caraghioslâc din atitudinea noastră. Amândoi aveam
niște sisteme de valori clare şi un sănătos simţ al autoironiei care ne ajută să n-o luăm razna.

Îl petrec cu privirea până se urcă în maşină şi încep să scot cărţile din sacoşă. Multe titluri, mulţi autori pe
care nu-i cunoşteam. Brusc înţepenesc cu ochii pe un titlu. Îi pătrund instantaneu semnificaţia – „Vorbitor
în numele morţilor”. Ho! Nu vă bucuraţi încă, nu sunt pe moarte! Dar când se va întâmpla, cine va vorbi
despre mine? Cine mă cunoaşte suficient de bine încât să le spună alor mei cine am fost? Cine are
autoritatea morală să îmi califice faptele?

Atunci am hotărât că am obligaţia să o fac eu însumi. Sunt obligat să las copiilor mei o moştenire
simbolică – imaginea nedeformată a tatălui lor. Nu am avut niciodată timp să le povestesc şi să le explic
ce am făcut şi ce am simţit. Care au fost mecanismele şi simţămintele care mi-au călăuzit existenţa.

În lupta titanică pe care o dau pentru a rămâne contemporan cu mine însumi, am decis să comunic cu ai
mei prin intermediul blogului. Poate că din greşelile, din reuşitele, din experienţele mele vor învăţa şi
alţii.

Nu sunt şi nu încerc să fiu scriitor, aşa că nu mă voi formaliza şi nu voi pune accent pe stil, ci pe conţinut.

Vă voi arăta, dragii mei, care sunt adevăratele chipuri ale persoanelor, personajelor şi personalităţilor pe
care le-am cunoscut. Cu mulţi dintre ei veţi fi obligaţi să convieţuiţi şi când nu vă voi mai putea proteja
eu. Vă voi explica şi ce se ascunde în spatele întâmplărilor pe care le vedeţi la TV şi cum funcţionează în
realitate România.

Am început să scriu aceste rânduri azi, 23.10.2014, orele 9:00, dintr-o celulă a spitalului penitenciar
Jilava. Am televizorul deschis. Băsescu pleacă pe nu ştiu unde şi ne spune că România are nevoie de un
partid nou, pentru că toate alea vechi sunt compromise. Această afirmaţie a făcut-o la ora 10:02. Baiatul
ăsta are dreptate. Din nefericire, oricât de corectă este această afirmaţie, ea este descalificată de cel care o
face. Vă voi povesti mai târziu ceea ce trebuie să ştiţi despre Băsescu.

Pentru început vă voi spune cum este conceput sistemul de Putere din România, cum este sistemul de
Justiţie şi apoi cum este conceput şi cum funcţionează sistemul penitenciar. Cred că vă veţi amuza când
vă voi povesti despre puşcării şi despre cei care le populează, hoţi şi gardieni.
De ce încep cu astea? Pentru că cel mai important lucru pe care trebuie să-l ştiţi este ce înseamnă un Stat.
Că nu este altceva decât un pachet de Legi. Ignoraţi-i pe toţi cei care vor veni cu definiţii savante şi vă vor
spune că sunt pe dinafară.

Justiţia este instituţia fundamentală a unui stat. Atunci când justiţia este deservită de funcţionari
nevrednici, statul se duce dracului.

Vă voi vorbi despre ei, cu nume şi prenume, despre aceşti indivizi sau individe care, din prostie sau
ignoranţă, nu-şi înţeleg menirea şi ne transformă din cetăţeni demni ai unui stat într-o adunătură de
indivizi fără respect de sine şi fără morală.

Răul cel mai mare nu este acela că devenim imorali, ci amorali. Ne situăm „dincolo de bine şi de rău”. Nu
mai dăm doi bani pe justiţie, legile nu ne mai sunt opozabile, statul devine un concept difuz.

Din nefericire pentru voi şi eu am fost puternic atins de acest lucru. Am devenit, în timp, profund amoral.
Mi-am dat seama de asta abia când nu mai puteam să schimb mare lucru în ceea ce mă priveşte. Şi nici nu
am chef s-o fac. Acum sunt ceea ce sunt, dar măcar am încercat să semnalez necesitatea întâririi statului
printr-o ieşire publică, acum câţiva ani, la postul de televiziune „Realitatea”.

Copii, asta nu este o încercare de exorcizare sau de legitimare, este o descriere a ceea ce se întâmplă în
societatea în care evoluaţi.

Este capcana în care aproape toată generaţia mea a căzut. Aşa se explică atitudinea clasei politice, a
oamenilor de afaceri români, a jurnaliştilor, a magistraţilor şi chiar a unei categorii largi de intelectuali.

Acesta a fost un preambul. În următoarea postare vă voi spune cum este construit sistemul de putere din
România şi cine îl conduce cu adevărat.
Capitolul 1 – Structura de putere
În mod normal, într-un stat democratic sunt trei puteri mari și late. Puterea legislativă, cea executivă și cea
judecătorească. De-a lungul timpului, cele trei puteri au fost obligate, ca urmare a slăbiciunilor și a
corupției lor, să mai accepte, în mod informal, încă un jucător la masa puterii – presa. Aceasta a fost
numită, în mod pompos și cu o extrem de fină și camuflată ironie, „câinele de pază al democrației”.

Cum au evoluat cele trei puteri în România și cum au cooptat presa pe post de câine și scut în antecamera
puterii, plătind-o cu resturile de la masa bogăților, voi povesti după ce trece această încântătoare
campanie electorală. Până atunci, mă voi limita la a arată care sunt mecanismele, fără a da nume de
persoane.

În interiorul acestor forme de organizare statală, apare, în anul 2004, Traian Băsescu. Era ales
președintele țării de o populație satulă de rapacitatea familiei Năstase și a găștilor din P.S.D. îmi amintesc
amuzat de confruntarea finală dintre cei doi.

Năstase, un intelectual rasat, de un rafinament bizantin, confruntându-se cu un Băsescu rudimentar și

patetic. O inteligență scăpărătoare și educată împotriva unei inteligențe de supraviețuitor. Un principe
contra unui hingher. La final știți și voi ce s-a întâmplat. Principele a fost trimis de hingher la Jilava.
Câștigătorul, ca în mai toate filmele americane, s-a ales cu președinția și cu fata.

Primul lucru pe care l-a făcut Băsescu în calitate de președinte a fost să declare o vasalitate totală și loială
superputerii de peste ocean. Acea inteligență de supravietuițor pe care i-o cunoșteam s-a dovedit a-i fi
extrem de utilă, atât lui, ca individ, cât și nouă, ca țară.

Poziționarea României alături de America ne-a ajutat în momente extrem de delicate în politica
internațională. Sprijinul permanent acordat de americani ne-a ajutat să nu ne rupem gâtul în timpul crizei
economice din 2008. Evident că nimic nu este gratuit în lumea asta, cu atât mai puțin ajutorul
americanilor.

În schimbul protecției și ajutorului pe care l-au acordat și continuă să-l acorde atât României, cât și lui
Băsescu, americanii au cerut și au primit dreptul să construiască, în România, o structură de putere,
dincolo de structura legitimă a unui stat democratic. Au construit o structură de putere nelegitimă.

Acesta a fost momentul când am decis să nu-l mai sprijin pe Băsescu. NU ăsta era tipul de modernizare a
României pe care mi-l doream. M-am simțit brusc trădat, bătrân și fără țară. Coleric fiind, nu m-am
apucat de plâns, ci am sărit la batăie. Deznodământul îl știți. Mi-am rupt și celălalt picior și acum postez
pe blog ca orice pușcăriaș care se respectă, de la spitalul penitenciar Jilava.

În sfârșit, ajungem și la miezul chestiunii: care este structura nelegitimă de putere despre care vorbim și
cum funcționează ea.

Serviciul Român de Informații

Acesta este condus politic de un politician, obscur până la numirea sa în fruntea Serviciului. Până atunci
se știa despre el că este „fiul tatălui” (suspectat de legături nu tocmai principiale cu niște servicii
americane), că este rudă foarte apropiată cu un mare scriitor român și că a semnat o afacere dubioasă cu
niște fregate englezești, cât a fost la M.Ap.N.
Din punct de vedere operativ, Serviciul este condus de către un ofițer, la fel de obscur până în momentul
numirii lui în funcția de adjunct al politrucului. Despre el se știe doar că a fost implicat în afacerea cu
jurnaliști români răpiți în Irak. Având o constituție atletică, a fost folosit la căratul multor geamantane,
care se pare că au ajuns la destinație ceva mai ușoare decât la plecare.

Dincolo de operațiunile care sunt normale pentru genul acesta de instituție, ea se ocupă și de recrutare. Un
lucru firesc, dacă nu am ține cont de direcțiile și amploarea fenomenului – magistrați, politicieni,
jurnaliști.

Aceste zone nu sunt doar infiltrate de S.R.I., ele sunt de-a dreptul infestate. Toate deciziile importante din
acest stat nu sunt luate de structurile legitime, ci de această structură ilegitimă de putere. Această instituție
a devenit stat în stat. Nimeni nu o verifică, nimeni n-o sancționează. Comisia aceea de control din
parlament este alcătuită din nouă Sebastian Ghiță.

Conducătorii acestei instituții se raportează doar la Washington. Evident că și cei de acolo „respectă” cu
sfințenie principiile suveranității altui stat și le spun celor doi tiriplici că au un președinte în țară. Ăsta este
semnalul că, pentru o perioadă de timp, butonul de comandă este la Băsescu. Azi. Mâine nu se știe.

Iată de ce liderii politici se întrec în a săruta poala caftanului american. Să capete dreptul de a folosi
butonul. Degeaba votezi un președinte, dacă Washington-ul nu-i dă acces la acest buton.

Va sta la Cotroceni și va ascuți creioane.

Cum funcționează?

1. Prin serviciul tehnic te interceptează. Pe telefon sau ambiental. Pentru a te intercepta au nevoie
de semnătura unui judecător, pe un document emis de ei. Judecătorul, după ce studiază foarte
atent și exigent motivele pentru care se cere interceptarea, semnează mandatul de interceptare.
Uneori (e drept, mai rar), cei de la S.R.I. solicită doisprezece semnături și se trezesc cu două.
Judecătorul a semnat de două ori pe același mandat de interceptare. Să fie sigur. De aceea am
spus că le studiază atent și exigent.
2. Nu contează ce vorbești, S.R.I. face plângere penală.
3. Nu contează ce conține, procurorul va mai găsi, în mod indubitabil, încă două-trei fapte. Putem
presupune că, întâmplător, plângerea penală făcută de S.R.I. ajunge la un procuror onest, unul
care să nu fie acoperit. Fiți convinși că măcar doi colegi „binevoitori” îi vor spune că e jale mare
cu plângerea respectivă, că e în atenție, că respectivul e cunoscut drept șpăgar sau spion rus.
4. Procurorul solicită arestarea. „Nenorocitul” prezintă un pericol imens pentru societate.
5. Pe toate televiziunile de știri informația începe să curgă.
6. „Nenorocitul” ajunge în instanță.
7. Pe canalele de știri apar primele stenograme.
8. Judecătorul din prima instanță, după ce studiază atent și exigent motivele pentru care procurorul
cere arestarea, se retrage să delibereze.
9. Presa așteaptă cu sufletul la gură.
10. Obosit, gârbovit, cu o mină descompusă, de dispreț, judecătorul îl ațintește pe „nemernic”.
Curtea a decis, admite solicitarea Parchetului.
11. Breaking News și mai galben. Începe procesul de desfigurare a „nenorocitului”, chiar dacă,
întâmplător, jurnalistul respectiv nu are relații nefirești cu S.R.I., se lasă antrenat de isteria
generată de ofițerii aflați sub acoperirea de jurnalist.

„Desfigurează-ți adversarul, arată-l lumii ca pe-un monstru și apoi poți să-l ucizi”
Goethe

Aceasta este forța S.R.I. În tot acest joc sunt prinși zeci de procurori, zeci de judecători, zeci de jurnaliști.
Toți ofițeri ai S.R.I. Toți acționând, nu în interesul statului român, ci în folosul unui individ. Astăzi, acest
individ, cu toate păcatele lui, își iubește țara. Mâine, poate că acest bufon ajunge un dement. Îi schimbă pe
cei care conduc instituția și începe să se joace cu acest mecanism de o forță înspăimântătoare.

Deja suntem ascultați în pat cu nevasta sau amanta, în baie, în lift, în mașină, în cârciumi și baruri. Orice
spunem se poate întoarce împotriva noastră. Suntem hăituiți și băgați în pușcării pe capete pentru că nu
placem sau nu mai vrem să cotizăm.

Asta a înțeles Băsescu din ceea ce câțiva dintre noi își doreau. Modernizarea acestei țări. Nu a realizat că
acest „Golem”, pe care a acceptat să îl zămislească ca plată pentru protecția sa personală și a țării lui, ne-a
vulnerabilizat, și pe noi, și pe el, într-o măsură inimaginabilă.

Nu mai cred de mult în inteligența de supraviețuitor a lui Băsescu (din 2008)! Nu-mi mai plac demult
americanii! În ciuda faptului că încearcă din răsputeri să ne civilizeze. Sunt ani de zile de când ne învață
să spunem că avem încredere în Justiție, că deciziile Justiției nu se comentează. Oricine spune altceva este
un neocomunist, un antidemocrat, un bou.

Măi Nea’ Unchiule, sunt pline pușcăriile de judecători care au luat șpagă neautorizată. Dacă aș fi
comentat în sens negativ vreuna dintre deciziile pe care le-au luat când încă mai era „Justiția”, m-ai fi
decorat astăzi? În mod sigur, nu. Ai fi zis, prin vocile „autorizate” din presă, că bou am fost și bou am
rămas!

Tipul acesta de slogan, dragii mei copii, este conceput pentru proști și pentru lași. Prostul o ia gata
mestecată, iar lașul are un motiv să privească torturarea unui semen de-al său, fără să se simtă mizerabil.
Sincer să fiu, îi prefer pe proștii acestor canalii. Prostul, în seninătatea lui, își exorcizează sentimentul
neputinței. Lașul își legitimează ticăloșia.

Cum a fost posibil să-l lăsăm pe un semen de-al nostru să fie hăituit, torturat, căsăpit, sub ochii noștri și ai
copiilor noștri, fără să facem nimic? După rușinea cumplită de acum 25 de ani, când cu toții l-am asasinat
pe Ceaușescu în ziua de Crăciun, trăiesc acum același sentiment, asistând neputincios la ceea ce s-a
întâmplat cu Voiculescu. Urletele hăitașilor, vacarmul de lătrături ale câinilor, loviturile de ghioagă
zdrobind maxilarul, demnitatea și craniul „Justiției” îmi defilau prin fața ochilor, îmi striveau auzul și
bruma de rațiune. Așa acționează „Golemul”.

Nu-l simpatizam pe Voiculescu, nu-mi plăcea aerul lui de dandy răscopt, atitudinea lui de „știe tot, poate
tot” și multe altele. Nu-l apăr, nu-l spăl, nu-i susțin nevinovăția. Habar nu am dacă a furat la I.C.A. sau nu
și nici nu mă interesează asta. Acuz doar barbaria și ticăloșia cu care a fost tratat.

Oare Scriitorul i-a spus politrucului să-i citească romanul acela superb, „Recviem pentru nebuni și bestii”.
Chiar dacă da, sunt convins că n-a făcut-o. Ziua e ocupat cu prestațiile pentru Stăpân, seara e prea beat,
iar noaptea doarme.
Capitolul 1 bis – Despre elite, pușcării și alte cele
După ce am postat materialul despre structura nelegitimă de putere, i-am dat un telefon încântătoarei mele
soții. După un schimb de drăgălășenii – absolut obligatorii în circumstanțele date – m-a întrebat ce am
vrut să spun în finalul materialului pe care tocmai îl citise. Dat fiind faptul că numărul de minute la care
am dreptul este limitat, i-am spus că îi voi explica în următorul material. Ei îi voi explica ce am vrut să
spun în acel final, iar vouă vă voi explica, pe larg, care-i faza cu minutele.

Despre elite

Pentru Gratzi

Într-o lucrare a marelui critic literar Eugen Simion, „Jurnal Parizian”, am citit o chestie care m-a marcat,
pe la începutul tinereții mele. Era perioada în care încercam să înțeleg de ce nu sunt băgat în seamă de
contemporanii mei, în ciuda inteligenței scăpărătoare, perfect etalate în barurile și „bombele” pe care le
frecventam. Acolo erau locurile noastre de întâlnire, o adunătură de pierde-vară, fără un leu în buzunar,
cerșind în dreapta și în stânga bani de o cafea, ocupam câte două sau trei mese (de le venea barmanilor să
ne strângă de gât) și stăteam câte două-trei ore, făcând paradă de capacitatea noastră de a înțelege lumea
în care trăim, de ideile noastre întru îndreptarea societății și de gagicile pe care le cuceriserăm (obiecte ale
fantasmelor noastre erotice și care, în cele mai multe cazuri, nici nu auziseră de noi) cu o zi înainte. Îmi
amintesc cu drag de toate inepțiile pe care le debitam pe atunci, cu un aer plin de importanță și cu un
zâmbet subțire, a la Alain Delon.

Cel mai dur adversar al meu, la vremea aceea, era Gelu Teodorescu, actualul director al Bibliotecii
Universității din Iași. Un tânăr superb, cu o statură atletică, cu un succes monstruos la femei. Îl uram cu
toată ființa mea. Și nu eram singurul. Mă împrietenisem cu un tip de o inteligență cu adevărat
strălucitoare, Vasile Șerban, zis „Piti”. Vă dați seama că, dincolo de alte afinități, cel mai tare ne
apropiase, fără să ne mărturisim asta vreodată, sfânta și sănătoasa invidie pe care o simțeam la adresa
celui care nu se mulțumise să fie doar un bărbat superb, ci mai era și inteligent și cu bursă de merit la
facultatea de filozofie din Iași, facultate unde, până atunci, strălucise, ca un copil teribil al filozofiei
românești, prietenul meu Piti.

În toate confruntările pe care le aveam, Piti era întotdeauna de partea mea, venind cu citate, enunțuri,
concluzii ale unor mari gânditori ai zonei în care avea loc confruntarea. Teodorescu, care mai era și
înfumurat pe deasupra, avea obiceiul să spună că eu fac afirmații tâmpite pe care Piti le fundamentează
științific. În timpul unei dispute de acest gen, eu încercam să definesc inutilitatea culturii în producția de
bunuri materiale, iar Piti, ca de obicei, îmi susținea poziția. Printre alte argumente, Teodorescu face
trimitere și la „Jurnalul” lui Eugen Simion. Mi-a fost rușine să recunosc că nu îl citisem, așa că am
încheiat discuția cu un seniorial „hai sictir cu Simion al tău”. M-am ridicat și am plecat glonț acasă, să
citesc autorul pe care tocmai îl anihilasem ca argument cu acel seniorial „hai sictir”.

Acea carte a făcut parte dintr-o serie mai amplă de lecturi care mi-au determinat întreg universul interior.
Ca să mă alint puțin în fața ta, iubito, mi-au determinat „devenirea întru ființă”. Nu chiar ca la Noica, dar
pe aproape. „Turcii, un popor fără cultură, mătură azi străzile Europei”, spunea la un moment dat Eugen
Simion în „Jurnal Parizian”. Atunci am înțeles cu adevărat importanța culturii, importanța elitelor în viața
unui popor. De aceea, mulți ani mai târziu, am înființat instituția pe care am denumit-o „Premiul de
Excelență în Cultură” și tot de aceea președintele acestei instituții a fost nimeni altul decât domnul Eugen
Simion.
În acest context trebuie citit finalul despre care m-ai întrebat. Este o parabolă care vrea să mobilizeze elita
românească la implicarea serioasă în treburile nației. În ultimii ani, la conducerea unor instituții precum
SRI, SIE, MAI au fost puși politicieni. Aceștia sunt simpli „politruci”, pentru ei libertatea personală a
devenit o noțiune supraevaluată, își permit să o ignore sau să o calce în picioare. De aceea avem nevoie de
intelectuali, de elite care să pună lucrurile într-o axiologie clară.

Cînd am spus „Scriitor”, m-am referit la Augustin Buzura, un membru al elitei. Politrucul este George
Maior, șeful SRI-ului și, „întâmplător”, ginerele lui Buzura. Am recurs la acest procedeu nu pentru a mă
da deștept, ci pentru că promisesem că nu voi da nume decât după campania electorală.

Te pup, pa, pa și te mai sun.

Despre Pușcării,

Curs practic pentru începători

Voi începe acest subcapitolaș printr-o sugestie făcută tuturor politicienior României:

– Domnilor, investiți în pușcării, investiți în viitorul vostru!

După cum bine știți, o campanie electorală pentru Parlament va costa între 200 și 400 mii de euro. Banii
aceștia îi luați de la diverși oameni de afaceri și îi restituiți prin contracte cu statul, contracte la niște
prețuri uriașe, prețuri care cuprind plata datoriei (că doar nu veniți cu bani de acasă), profitul afaceristului
și încă ceva în plus pentru voi. Așa că, mai devreme sau mai târziu, veți scrie alături de mine la celebra
revistă a penitenciarului, „Mlădițele Jilavei”, sau alături de Copos, Voiculescu și alții la nu mai puțin
celebra revistă a penitenciarului Rahova, „Înmugurim printre zăbrele”.

Sloganul „Nu vă fie frică, /Că Băsescu pică” este o amăgire, iar Ponta nu va da niciun decret de grațiere,
nu-i șade nici în caracter, nici în interes. Vă voi explica după alegeri de ce spun asta.

Aceste lucruri fiind clarificate, hai să vă spun ce vă așteaptă aici și de ce v-am adresat îndemnul de mai
sus.

Din telenovela de mare succes „Cu Gigi la Poarta Albă”, v-ați familiarizat cât de cât cu intrarea în
instituție, cu dubele de transport deținuți și cu „Academia de fotbal Hagi”. Din această lectură vă veți
familiariza cu penitenciarul Jilava. Voi încerca să fiu ghidul dvs. printre celule, deținuți și gardieni. Vă
voi desluși practicile deținuților și ale gardienilor, tabuurile, trucurile și condițiile reale de detenție. Sper
că, după ce veți ciți toate aceste lucruri, îmi veți înțelege demersul și veți face ceea ce trebuie pentru a ne
simți cu toții aici ca o mare și fericită familie.

Lăsând ironiile pentru când ne vom întâlni, voi face la început o descriere a stabilimentului, apoi
procedurile de încarcerare, apoi repartizarea pe celule. Voi continua cu un dicționar minimal al termenilor
folosiți de către locatari, pentru o mai bună orientare în peisaj. Structura etnică, însoțită de mici incursiuni
antropologice, va constitui un punct de reală atracție pentru voi și vă veți convinge că am devenit un
adevărat Levi Strauss al pușcăriilor. Cât despre mâncare, voi încerca să mă ridic la nivelul unui Bogdan
Teodorescu, pentru a vă convinge că merită să introduceți stabilimentul pe harta turismului gastronomic,
evident, cu niște mici investiții în produse.
Tot cu niște mici investiții în tifon, apa de la Jilava ar putea fi îmbuteliată și vândută chiar și pe piața
franceză, făcând Evian-ul să își ceară singur ieșirea de pe piață. De tifon este nevoie pentru a separa
larvele de libelulă care curg la robinet odată cu apa.

Dar voi detaila despre toate acestea în următoarea postare. Vă las acum să vă ocupați de candidații voștri.
Nu vreau ca perspectiva pe care v-am deschis-o să împieteze asupra performanțelor electorale. Doar
trebuie să faceți rost de bani, nu? Altfel cum să ajungeți aici?
Capitolul 2 — Parlamentul
Din 1990 încoace, cea mai puternică frână în drumul către modernizare, precum și focarul de corupție din
România a fost Parlamentul.

Înființată imediat după Revoluție, instituția a fost martoră degradării calității morale, intelectuale și
culturale a acestor aleși ai poporului de la o legislatură la alta. Dacă la începuturile acestei instituții
găseam oameni de o certă valoare, astăzi numărul lor este extrem de mic. Sub 2% din total.

Voi încerca să explic de ce am făcut aceste afirmații, de ce a fost și este o frână în calea modernizării și de
ce este epicentrul corupției din România.

1. După cum știm, în parlamentul unui stat, aleșii poporului generează legi în funcție de necesitățile
și mersul natural al unei societăți. Aceste legi trebuie să răspundă atât necesităților de moment,
cât și celor pe care trendurile societății le conturează. Pentru a vedea care sunt nevoile prezente și
cele care se conturează, societatea își alege cele mai luminate minți pe care le are la dispoziție și
le trimite în forul legislativ al țării, respectiv în parlament.

Acesta ar fi, în mare, principiul care stă la baza acestei instituții. Finalitatea acțiunilor ei: o viață decentă a
tuturor membrilor societății și modernizarea cetății. Instrumentele ei: legile. Creatorii acestor legi:
parlamentarii.

Acum înțelegeți de ce este nevoie ca acești creatori de legi să fie oameni luminați; în funcție de nivelul lor
cultural, moral și intelectual, membrii societății pot trăi decent, iar cetatea poate să progreseze. După 25
de ani de funcționare a parlamentului, ne trezim nu doar cu niște legi, ci cu pachete de legi de o
imbecilitate totală. Nu voi sta să fac o critică a acestor legi, ci vă voi arăta care este finalitatea lor. Ce au
produs cu adevărat ele în societate. Aceste legi nu doar că au distrus sisteme care funcționau, dar au arătat
că nu s-a înțeles nimic din mersul acestei societăți.

Am să vă povestesc pe scurt o scriere de a lui Nietzsche, „Sărbătoarea Măgarilor”, ca să înțelegeți mai

bine ce au făcut minunații noștri aleși.

De veacuri, locuitorii unei peșteri se închinau unui idol care trona pe un soclu în mijlocul încăperii. La un
moment dat, fără a exista un motiv temeinic, niște „deștepți” s-au hotărât să schimbe idolul. Zis și făcut.
Au tras idolul jos de pe soclu, l-au făcut fărâme și l-au aruncat cât colo. A doua zi, când s-au întors de la
vânătoare, din reflex au dat să se închine înaintea idolului, dar idolul nu fusese înlocuit. Au început să se
sfătuiască ce să pună în loc. După săptămâni de dezbateri, nu au ajuns la un acord. Nicio idee nu fusese
acceptată. Când erau deja disperați, prin fața peșterii trece un măgar. S-au hotărât pe loc. El este alesul.
Au luat măgarul și l-au instalat pe soclu. Zi după zi, când se întorceau de la vânătoare, locuitorii peșterii
se închinau în fața noului lor idol.

Evident, semnificațiile poveștii sunt altele.

Eu am ales palierul cel mai accesibil al lecturii. Acesta se potrivește perfect muncii parlamentarilor noștri.

Spre exemplificare, să luăm pachetele de legi care ilustrează cel mai bine ravagiile pe care le pot face
acești gânditori ai grotelor.
A. Legile sănătății. Consecințe:

– salarii de mizerie;

– mâncarea pentru bolnavi, mai proastă decât a pușcăriașilor;

– mizerie, șobolani, gândaci;

– lipsa medicamentelor și a altor materiale de uz sanitar.

Astea și multe altele au condus către un exod masiv al cadrelor sanitare calificate. Cei care au rămas sunt
ori prea bătrâni, ori prea tineri, ori prea puțin pregătiți. Nu pot asigura necesarul pentru menținerea stării
de sănătate a cetățenilor. Printre cei rămași sunt și mari profesioniști. Puțini. Pentru a putea supraviețui în
condiții de decență minimă, s-au organizat pe mini colectivități de „muls”. Pentru ei, bolnavul nu mai este
pacient, ci client. Mă iertați, doamnelor și domnilor! Nu este un reproș, este o constatare.

Este o consecință a legilor care v-au împins în această postură lipsită de onorabilitate. Explicația care vi se
dă pentru salariile voastre imunde este o minciună. Un sistem de asigurări de sănătate bine pus la punct de
profesioniști și din care să nu se fure vă poate asigura salariile decente și binemeritate. Înlesnirile fiscale
făcute investitorilor pot ajuta la creșterea salariilor. Nu este rostul acestei postări să dea soluții. Soluțiile
trebuie date de parlamentarii pe care îi veți alege în viitor. Cei care au fost până acum și sunt încă au
stricat și ce făcuse bun comunismul.

B. Legile învățământului. Consecințe.

În anii care s-au scurs de la schimbarea regimului comunist s-au dat o grămadă de legi ale învățământului.
A fost locul în care fantezia parlamentarilor noștri a dat pe dinafară.

Au reușit să îl transforme pe profesor în contabil, iar pe elev în „clientul nostru, stăpânul nostru”. Pentru a
avea catedră, trebuie să ai obligatoriu un anumit număr de copii. Consecință: toți proștii trec anul.
România se trezește în facultăți cu studenți care nici măcar a vorbi românește nu știu.

Facultățile de stat, pentru a face rost de bani, acceptă la licențiere studenți ai universităților particulare,
generându-se astfel o confuzie uriașă în societate. Avem sute de mii de dobitoci cu diplomă de la stat.

Facultățile private sunt instituții de jupuit fraieri, iar facultățile de stat au coborât major standardele.
Nimeni nu mai dă doi bani pe diplome. Pentru majoritatea tinerilor facultatea este doar un mod de a-și
prelungi viața fără griji, de a se distra și de a-și „tapa” într-un mod legitim părinții. Calitatea deplorabilă a
învățământului românesc i-a inoculat tânărului ideea că, urmare a cunoștințelor dobândite în școală, nu
are cum să se întrețină singur. Și are perfectă dreptate.

Un alt efect al legilor învățământului este acela că profesorii și-au pierdut respectul de sine. Lefurile de
mizerie i-au transformat într-un fel de „calici ai blocurilor”. Capitalul simbolic pe care li-l dădea eticheta
de „dascăl” s-a dus dracului. De ce să-l mai respecți, dacă vezi că munca lui nu-ți mai ajută copilul să
ajungă să aibă propria pâine? Cum să-l mai respecți când îl vezi în aceleași haine ponosite toată
săptămâna? Ce respect să îi mai acorzi când îl vezi în fața Guvernului cerșind niște bănuți în plus?

Deci încă o zonă de cel mai mare interes strategic pentru societate a fost făcută praf.
V-am dat doar două exemple care să-mi susțină afirmația făcută la început. În aceste cazuri, parlamentul a
făcut mult mai rău decât să frâneze. A derapat total. Ne-a creat toate premisele ca în următorii ani să
ajungem o țară bolnavă și cretină. Impotența lor intelectuală fiind mascată de sloganul: „Nu sunt bani!”. O
mare minciună, dragii mei! Bani sunt! Și încă mulți. Doar că și-i împart între ei. Și uite așa ajungem și la
argumentarea celei de a doua afirmații pe care am făcut-o – „Parlamentul, epicentrul corupției”.

2. Pentru a ajunge parlamentar, sumele pe care trebuie să le cheltuiești sunt imense.

Aceste sume sunt compuse din:

 bani pentru materiale publicitare;

 bani pentru presă (spoturi, interviuri, șpagă);
 bani pentru deplasări;
 bani pentru partid;
 șpaga pentru președintele organizației sau la centru pentru a fi trecut pe listă într-o poziție
eligibilă;
 șpaga dată unor șefi de clanuri țigănești pentru a-ți aduce cât mai multe voturi (variază în funcție
de fotografiile făcute cu telefonul celular);
 bani dați pentru distribuirea materialelor publicitare;
 bani dați observatorilor de la urne (de obicei, doi);
 diverse (un sondaj de opinie, o șpagă neprevăzută, cumpărarea unei informații etc).

Toate aceste sume variază între minimum 200.000 și 400.000 euro. Bineînțeles că respectivul candidat nu
vinde casa bunicii pentru a face rost de acești bani, ci îi ia de la diverși oameni de afaceri de pe plan local
sau central. După ce respectivul ajunge parlamentar, trebuie să le returneze oamenilor de afaceri care i-au
dat banii sumele pe care aceștia l-au băgat în campania electorală. Vă imaginați că nu din leafă de
parlamentar, ci din trafic de influență în domeniul contractelor comerciale.

Aceste contracte sunt de fiecare dată umflate de afaceriști din simplu motiv că se poate. Ei știu că banii pe
care i-au băgat în campania parlamentarului vor aduce și profit doar dacă la fiecare contract îi vor mai da
și respectivului un procent. La începuturile romantice ale parlamentarismului românesc, procentajul era
de până în 5%. Odată cu trecerea timpului, rapacitatea și nesimțirea parlamentarului a ridicat procentajul
până la 20%. Dacă la acesta adăugăm și procentele date de afacerist celorlalți funcționari ai statului
implicați în tot procesul de încredințare a contractului, comisionul total se ridică la peste 40%. După ce a
șpăguit toată această caracatiță, afaceristul se consideră îndrituit să mărească suma cu cel puțin dublu. Și
iată cum statul plătește pentru un serviciu sau o prestație care face un milion, cel puțin două jumate. Oare
cine pe cine corupe aici?

O campanie electorală costă între 150 și 300 milioane de euro. Doar la nivel parlamentar, pentru a plăti
banii aceștia, parlamentarii fură statul cu minim un miliard de euro.

Acestea sunt cifre, dragii mei. Și de acești bani au beneficiat și continuă să beneficieze toți. An de an și
din ce în ce mai mult. Niște oameni care nu-și dau seama de consecințele actelor lor asupra societății.

Nu sunt un sfânt. Și nici vreun moralist. Accept ideea de șpagă ca făcând parte din structura nației mele.
Detest în schimb nesimțirea. Un comision total de până în 3% este perfect acceptabil. Îmi mai pun și eu
un 7% și se ajunge la un cost corect. Se poate disponibiliza doar de aici un miliard de euro anual, minim.
În celelalte materiale, când voi arăta cât se fură la nivelul puterii executive, veți vedea că putem liniștiți să
ne plătim atât dăscălii, cât și medicii, la nivelul la care lor să le redăm demnitatea și noi să beneficiem de
servicii la standardele de care avem nevoie.
Mai mult decât atât, parlamentării își pot vota o lege a lobby-ului și a comisionului, lege care îi va pune
pe toți la adăpostul tentației și al DNA-ului. Știți ce-i nostim? În loc să voteze o lege de acest tip, au votat
un cod penal care nu are nimic de a face cu justiția și care îi va înșira, unul câte unul, în penitenciarele
României. Sincer să fiu, mă bucur! Domnule Dragnea, v-ați înșelat rău când ați afirmat că prostia nu este
infracțiune. Conform noului cod penal, pe care l-ați votat, ESTE!
Capitolul 2 bis – Despre alegeri, canalii și alte tâmpenii
Motto: „Când nu ai ce-ți place, să îți placă ce ai.”

(Proverb indian)

Putin a dezgropat securea războiului. Uniunea Europeană se clatină, Obama începe un turneu în țări
asiatice, încercând să-și mențină pozițiile în Asia-Pacific și să împiedice o alianță între ruși și chinezi.
Tentativa de a înlocui valorile Islamului cu valorile occidentale – un fiasco. Mai mult chiar, lumea
islamică speră din nou în realizarea califatului universal, făcând primii pași prin mișcarea „Statul
Islamic”. India, presată între Pakistan și China, se confruntă cu propria explozie demografică – explozie
generatoare de sărăcie extremă – și a început să uite de predicile de la Benares, de Mahatma Gandhi sau
Jawaharlal Nehru și a decis ca, în paralel cu chinezii, să cumpere resursele Africii. O mare parte a
exploatărilor miniere a fost acontată de India. Minereurile și mare parte a bogățiilor acestui continent sunt
acaparate, într-o crâncenă concurență, de indieni și chinezi.

În acest context, criza economică va reizbucni cu o forță și mai mare decât cea din 2008. Conflictele
armate se vor extinde, iar generalizarea lor nu e decât o chestiune de timp. Iată de ce, dragii mei, apreciez
că alegerile de duminică sunt cele mai importante alegeri din 1996 și până astăzi. În 1996 am avut șansa
de a alege în fruntea țării o personalitate de talia lui Emil Constantinescu, primul și ultimul politician de
până acum care a dat României un proiect de țară – Drumul Euro-Atlantic. Acest proiect a fost dus până
la capăt de mândria Penitenciarului Jilava, deținutul model și perfect reeducat, Adrian Năstase, și asumat
în mod fraudulos de Traian Băsescu – un Duca-Vodă al timpurilor noastre. Hai să vedem cine ne sunt
candidații de azi.

1. Klaus Iohannis – un personaj nedefinit. Strategia de campanie electorală, precum și strategia de

imagine – două mostre de incompetență. A-ți baza o campanie pentru președinția României pe originile
germanice ale candidatului arată deficiențe majore de cunoaștere atât a urmașilor lui Siegfried, cât și a
urmașilor lui Burebista, mort odată cu Cezar și niciodată supus lui.

Nimeni nu contestă măreția nației germane. Cultura și civilizația acestei nații îi dau dreptul să se numere
printre făuritorii de istorie, de progres și de aspirații. Dar să nu uităm că această nație nu ni l-a dat doar pe
Beethoven, cu a sa „Odă a bucuriei,” ci și pe Hitler, nu doar Mercedesul și BMW-ul, ci și panzerele și V-
2-urile, nu doar pe Hegel, cu profunzimea uluitoare a „Fenomenologiei spiritului,” ci și pe „Profesorul
Unrat” al lui Heinrich Mann.

Toți aceștia au avut cultul lucrului bine făcut.

În toți cei 5 ani de când a apărut pe prima scenă politică a țării, domnul Iohannis nu a știut sau nu a
catadicsit să-mi spună cine este. Mă așteptam ca măcar în campania electorală să aflu, să-mi dea o
identitate precisă și un proiect convingător de supraviețuire în timpurile ce vor veni. În loc de toate
acestea, echipa lui de campanie mi-a prezentat un „produs” total nevandabil, mi-a prezentat un om
necunoscut, cu un defazaj clar între procesul de elaborare a ideilor și comunicarea lor. Mi-a prezentat un
om care cedează la presiune, comițând gafe impardonabile.

Pot admite că este un om cinstit, că imobilele pe care le deține provin din mici speculații imobiliare,
salarii și meditații pe parcursul a 25 de ani. Dar nu pot admite că un personaj care vrea să-mi conducă
destinul familiei în calitate de președinte al țării nu este capabil să îmi spună toate acestea cursiv și
credibil, ci, pus sub o minimă presiune din partea presei, devine incapabil să reacționeze inteligent. Ce se
face când rușii – maeștrii ai presiunii – sau chinezii sau americanii vor pune presiune pe el?

Poate că Iohannis este un om bun și inteligent, dar echipa lui de campanie nu a știut să pună în evidență
aceste lucruri. A fost sfătuit prost în alegerea temelor de campanie; în loc să abordeze subiecte specifice
activității de președinte de țară, a fost pus să mă convingă că îmi va crea locuri de muncă, că îmi va da
pensii și salarii. Faptul că echipa sa i-a propus aceste teme (care țin de guvernare, nu de președinție) nu
mă alarmează. Dar faptul că el a ținut cont de aceste sugestii îl descalifică intelectual pentru funcția de
președinte.

Felul în care l-a „executat” pe Crin Antonescu mă duce cu gândul mai degrabă la „Profesorul Unrat”
decât la Talleyrand (nu este necesar să citiți cartea în original – încercați traducerea titlului din germană).

Nu-l plâng pe Antonescu (era un isteriopat labil psihic care, dintr-un actor major al scenei politice
autohtone, a devenit un „combinator” de duzină, desființând practic PNL), dar asta nu scuză trădarea lui
de către Iohannis. Eu îmi permit să îl pun pe Antonescu între paranteze – Iohannis îi datorează enorm.
Jenant mod de a-și arăta recunoștința. Promiscuitatea politică și-a mai găsit un exponent.

2. Victor Ponta – jucător politic autentic. Cinic, ipocrit, șantajabil, oportunist, precaut, versatil și
extrem de inteligent. Un individ care știe să folosească ideile altora este în stare să conceapă un plan și să
îl ducă la bun sfârșit. Jocul inițiat de Băsescu prin care să fixeze în conștiința publică faptul că în PSD
este leagănul corupției a fost folosit impecabil de Ponta în folosul său. S-a afișat public cu toți cei acuzați
de către DNA și și-a exprimat susținerea și încrederea.

Astfel îmbărbătați și convinși fiind că în final vor fi salvați, o mare parte dintre cei mai importanți lideri ai
partidului au ajuns fie la închisoare, fie în aresturi, fie așteptându-și rândul. Acum Ponta poate conduce
PSD fără probleme și poate decide cine va conduce acest partid dacă el va ajunge președintele țării, cine
va fi Emil Boc al său.

O altă mișcare extrem de inteligentă a fost atragerea lui Tăriceanu de partea sa. Câștigurile acestei mișcări
sunt următorele:

1. Se știe că cine împarte bani devine un jucător major pe scena politică. Un premier PSD în
persoana lui Dragnea (singurul lider din partid cu viziune, în afară de el) ar fi ieșit de sub
controlul său. Așa că Dragnea poate rămâne doar președintele partidului, fără să devină extrem de
periculos. Dar pentru orice eventualitate, îl gardează pe Dragnea cu Sebastian Ghiță. Din acest
moment, soarta lui Dragnea e pecetluită; dacă nu îl bagă Ponta la închisoare, Ghiță o va face cu
certitudine. Până la congres, Ghiță va conduce partidul și cine știe când va avea loc acesta.
2. Tăriceanu este o figură onorabilă și decentă. Numirea lui în fruntea guvernului va da o imagine
extrem de favorabilă atât în exterior, cât și nucleului autentic liberal din interior. Voturile
liberalilor din parlament îl ajută la o majoritate solidă, iar voturile nucleului dur a lui Tăriceanu îi
asigură funcția de președinte.
3. Odată ajuns președinte, îi va fi ușor să își creeze o majoritate solidă și fără grupul lui Tăriceanu și
atunci funcția acestuia poate fi promisă încă de pe acum lui Dragnea (la ureche) sau americanilor
prin Maior (în același mod).

Pe plan extern, Ponta a înțeles că America este în dificultate. Presată de chinezi în zona Asia-Pacific,
presată de ruși în Europa și de indieni în Africa, pierzând treptat accesul la resursele din Orientul
Mijlociu, protecția lor devine fragilă. Acceptarea scutului anti-rachetă pe teritoriul României de către
Băsescu ne-a vulnerabilizat, în loc să ne întărească. În fața pericolului rusesc, China, și nu America, poate
fi adevăratul scut.

Semnalele transmise de Ponta atât în China, cât și în Rusia (prin participarea la Olimpiada de la Soci)
arată faptul că „Micul Titulescu” a crescut. Va plăti totuși greșelile tinereții. Nu faptul că a fost ofițer SIE
(acesta era secretul lui Polichinelle), ci faptul că s-a lăsat corupt de Sebastian Ghiță îl face șantajabil.
Înregistrările pe care le are Ghiță cu el îl vor face pe acesta stăpânul jocului intern. Lipsa de scrupule a
acestei canalii l-a făcut deja un personaj detestat. Nu va trece mult și Ponta va începe să deconteze
mizeriile lui Ghiță.

După ce am descris cele două personaje dintr-o perspectivă absolut subiectivă, vă dați seama că nu aș
avea motive să votez cu nici unul dintre ei. După ce am urmărit cele două dezbateri, am realizat faptul că
lipsa de cultură, ignoranța și stupiditatea lui Iohannis nu au cum să îl recomande pentru funcția supremă
într-un stat. În ciuda faptului că sunt de dreapta, am decis să votez cu Ponta în speranța că Tăriceanu va
reuși să refacă PNL.
Capitolul 2 ter – Clubul de elită al presei românești

Înainte de alegeri, mi-am permis o analiză subiectivă asupra celor doi candidați și o schiță aproximativă a
contextului internațional în care acestea au loc. Astăzi, după ce alegerile s-au terminat și după ce am zapat
pe toate posturile TV timp de mai multe zile, mi-am dat seama că presa clasică nu mai are puterea să
numească sau să demoleze un om politic.

De la isteria absolut jenantă, manipularea grosolană, vulgaritatea degradantă a RTV-ului (prin comparație,
OTV-ul era un loc decent), la încercarea nereușită de imparțialitate a grupului de profesioniști de la
Digi24, au făcut pe dracu-n patru să-și impună preferatul. La o privire superficială, Realitatea, B1, Digi24
par a fi reușit. La una mai atentă, vedem că preferatul lor a fost de-a dreptul caricaturizat, mai ales în cele
două pseudoconfruntări. Dacă la Realitatea pot înțelege că au fost luați pe nepregătite, la B1 s-a văzut clar
provincialismul, lipsa totală de profesionalism a celor de acolo!

O concluzie clară se desprinde din această minievaluare: presa militantistă a fost compromisă pentru o
perioadă lungă de timp.

Ura unuia dintre patronii B1, Sorin Oancea, la adresa lui Voiculescu a făcut să asistăm la cea mai josnică
manifestare jurnalistică din 2000 încoace.

Dorința lui Ghiță de a ajunge un jucător important în viața politică, economică, socială din România a
făcut din micuța lui televiziune locul cel mai abject din presa autohtonă. Corina Drăgotescu, cândva o
Doamnă a presei românești, e acum transformată într-o momâie ilogică. Cătălin Ștriblea, cândva o
promisiune a presei de calitate, a ajuns astăzi la nivelul unui tiriplici ca Mănăstire și nu mai știu cum.

Jurnaliștilor de la Antenă 3 ar trebui cineva să le spună că războiul cu Băsescu s-a încheiat, iar cu
Iohannis nu are sens să îl înceapă (nu are nicio vină că s-a trezit președinte), iar Ponta i-a trădat și pe ei la
fel cum a trădat jumătate din propriul partid. Cu excelenta echipă de jurnaliști autentici care există acolo,
se poate livra un conținut generator de trenduri în societate. Din spatele lor vine puternic Digi24, un
proiect făcut de profesioniști de primă mână, dotat tehnic la vârf și care poate sta pe finanțare și zece ani
de acum înainte grație potenței financiare a lui Tesari.

Celor de la Realitatea le voi spune într-un cerc mai intim ce observații am.

Deci, domnilor jurnaliști, cred că este timpul să reveniți la normal. Cred că a venit momentul să vă
ocupați de sistemele și mecanismele care-i generează pe cei care v-au făcut să intrați în tranșee și să
puneți mâna pe arme.

Același sistem va genera același tip de individ. Actualul sistem politic, de exemplu, va genera același tip
de om politic. De cele mai multe ori cinic, prost, agresiv, corupt, ipocrit, duplicitar și fără viziune.

Același sistem de învățământ va genera același tip de absolvent. De cele mai multe ori confuz, semi-
analfabet, fără cunoștințele necesare care să-l ajute să trăiască și plin de ură. Astăzi, această ură a fost
canalizată și dirijată de către specialiști de la S.I.E. și S.R.I. împotriva lui Ponta. Mâine, ar putea fi dirijată
împotriva statului însuși.

Avem nevoie ca de aer de acest tip de presă, o presă care să răspundă nevoii mele de informare,
interpretare și cunoaștere.
Sunt convins că jurnaliști ca Adi Ursu, Răzvan Dumitrescu, Oana Stancu, Emil Hurezeanu, Cosmin
Prelipceanu, Rareș Bogdan, Ema Zeicescu, Denise Rifai, Doru Bușcu, Liviu Mihaiu, Mihai Gâdea și
Mircea Badea își vor lua rolul în serios și se vor comporta în concordanță cu ceea ce sunt. Elita presei
românești.

A venit momentul să ridicați ștacheta, să treceți la nivelul următor. Știu că nu vă convine ca un pușcăriaș
să va dea sfaturi din spatele gratiilor, dar noua calitate nu-mi anulează expertiza.

O mențiune specială pentru C.T. Popescu.

Este necesară apariția unui club al elitelor din presă. Fără false modestii și pudori de fată mare. Nu sunteți
perfect, dar, alături de alți oameni valoroși din mass-media vă puteți erija în fondatorul acestui club. Aveți
calitatea morală, intelectuală și profesională pentru asta. Și încă mai aveți obligații.
Capitolul 3 — Putere și Opoziție
„Trei într-o barcă, fără a mai socoti și câinele” – Jerome K. Jerome

Iohannis

Spre stupefacția maximă, Iohannis a devenit Președinte. Odată ajuns în această postură, cu toate că nu-mi
place, o perioadă de timp mă voi mulțumi să-l observ și să semnalez cu onestitate și fără patimă lucrurile
care nu sunt „bine făcute”. În tot acest timp, îl voi accepta ca președinte al meu.

1. A afirmat că este un om liber, în sensul că e liber de orice obligații. Fals! Să ne gândim la campania
pentru președinția României. Prețul unei astfel de campanii a crescut, după 1996, de la cca 30 milioane de
dolari per finalist la cca 200 mil euro, în 2009, campania lui Băsescu sărind chiar de 300 mil euro.

De unde v-au venit banii ăștia? O parte i-ați negociat personal și, în mod cert, asta v-a angajat deja. Cea
mai mare parte a strâns-o activul de partid de la tot felul de oameni de afaceri din țară și din București. Și
banii aceștia v-au angajat. Când ați declarat că sunteți un om liber, ori ați decis să îi țepuiți pe toți (pe
modelul Băsescu), ori ați mințit.

2. Atitudinea ezitantă, temătoare și uneori sfioasă a fost înlocuită, după ce a fost declarat câștigător, de o
atitudine agresivă (nu autoritară), un ton poruncitor și o mină disprețuitoare, de pildă ca atunci când un
reporter de la Realitatea i-a adresat o întrebare (și-a amintit de criticile pe care Gușă, pe bună dreptate, i
le-a adus). I-a ordonat lui Ponta să respingă legea amnistiței, să ridice imunitățile și să vină cu bugetul pe
2015.

Domnule Președinte, după zece ani cu Băsescu, dvs. puteți băga în sperieți doar pe un căcăcios ca Ponta.
În rest, vă recomand să fiți mai rezervat.

a. Nu aveați dreptul să solicitați respingerea legii, ci doar votarea ei.

b. Nu aveați dreptul să solicitați ridicarea imunităților, ci doar discutarea lor.

c. Un conducător adevărat ar fi cerut un buget până în 2016. Dvs. ați rămas în logica de campanie, vrând
să i-o „trageți” lui Ponta. Ca președinte sunteți obligat să vă ajutați guvernul pentru că doar prin guvern
veți reuși să aduceți ceva în plus în buzunarele celor care v-au ales și ale celor care nu au făcut-o, dar care
v-au acceptat ca atare. Un buget multianual dă posibilitatea unui executiv să aplice un program coerent,
iar dvs. puteți aprecia dacă programul respectiv aduce o creștere economică țării și un plus veniturilor
populației. În funcție de asta, numiți un premier sau îl validați pe cel existent.

Dvs., punând presiune pe Ponta, îl veți face să greșească în detrimentul nației și în folosul electoral al
partidului dvs.

3. Ultima observație este și cea mai importantă – ea ține de însăși esența statului și a puterii.

A afirmat că pretinde toate cele pentru că așa vrea strada.

Domnule Președinte, despre ce vrea cu adevărat nația română, despre tendințele ei, despre insatisfacțiile
ei, puteți afla din niște studii sociologice minuțioase, desfășurate pe cel puțin un an de zile. În România
avem niște sociologi excelenți care ar face cu mult drag tipul ăsta de cercetare. Finanțați o cercetare în
acest sens și veți avea atât dvs., cât și întreaga clasă politică un instrument vital pentru deciziile pe care
trebuie să le luați.

Prin afirmația pe care ați făcut-o au fost inițializate următoarele ipoteze:

a. O țară care este condusă de vocile străzii, în loc să fie condusă de instituțiile statului, este o țară
anarhică. Instituțiile, cu cea prezidențială în frunte, arată că nu sunt capabile să ia decizii în funcție de
interesele țării.

b. V-ați arătat o slăbiciune, vă este teamă de stradă!

Ponta
„Victor Ponta nu răcește,
Victor Ponta se călește.”

Natașa se duce la o moașă, spunându-i că vrea să scape de sarcină. Moașa o sfătuiește să se așeze pe
gheață câteva ore și, în mod sigur, va avorta. Natașa se duce în mijlocul unui lac înghețat, se așează și
așteaptă. După mai multe ore, aude o voce care vine de sub ea: ”Alioșa nu răcește, Alioșa se călește.”

Asta este impresia pe care V. Ponta vrea să o sugereze atât în interiorul, cât și în afara PSD. De bun simț
(deși nu l-am suspectat de acest lucru) ar fi trebuit să părăsească atât șefia PSD, cât și șefia guvernului.
Ambele instituții și-au arătat dorința de a-l avorta. Ca premier, VP este o catastrofă. Fără știința
managementului, fără viziune economică, fără abilități de comunicator și cu aroganța specifică omului
plin de bani, acesta a trezit o dorință irezistibilă din partea „Natașei” de a-l avorta. Un prim semnal a fost
dat pe data de 16 noiembrie. Pe principiul bine cunoscut al expresiei „Curva când o scuipi spune că
plouă”, în loc să își dea demisia din funcția de premier, VP a rămas acolo pentru a putea cheltui și banii
pe care nu i-a investit până acum, de frica DNA.

Sume imense din bugetul de stat pentru investiții nu au fost aruncate în economie pentru a-i da
posibilitatea lui Ghiță să găsească acele proiecte din care „să pape și gura lor ceva”. Presupusa înțelegere
dintre Băsescu și Ponta, prin intermediul lui Maior, prin care Ponta o lasă în pace pe Udrea iar Băsescu pe
Ghiță, a blocat economia românească. Înclin să dau curs acestei informații pentru că doar așa îmi pot
explica de ce Udrea nu a fost arestată în cazul „Alro”, iar Ghiță este protejat în cazul „Siveco”, unde firma
Eurovip spăla bani pentru societățile celor doi. (Când cei de la Eurovip au fost chemați la DNA pentru
declarații, s-a constatat că erau niște doamne cu fuste lungi și cloș, salbe de galbeni la gât și cu un accent
țigănesc, superb. Ele erau subcontractantele în servicii de soft pentru „Siveco” și Ghiță. Niște
profesioniste desăvârșite, cu o singură carență în pregătire: nu știau să deschidă computerul.) Știind că
pierderea controlului asupra banilor guvernamentali va conduce și către pierderea șefiei PSD, VP se
retrage în Dubai, împreună cu finanțatorul (și, culmea, protectorul lui) pentru a pune la punct planul de
rămânere în fruntea partidului. (Unii răuvoitori din „servicii” au presupus că, pe lângă asta, și-au ascuns și
banii pe care i-au furat prin alte zone mai sigure. Eu nu cred că cei doi au furat. Acoperiții din presă sunt
mincinoși și răi.) Prin corupție, șantaj, minciună, VP luptă din răsputeri să rămână cocoțat atât în fruntea
guvernului, cât și în fruntea PSD.

Domnule Ponta, am apreciat faptul că sunteți un om inteligent și că singura dvs. vulnerabilitate este Ghiță.
Cred că realizați faptul de necontestat al respingerii dvs. de către nație. De plecat, oricum veți pleca, dar
depinde cum. Puteți pleca cu fruntea sus și cu posibilitatea revenirii în timp, sau alungat de „Maidan”. În
cazul în care se va ajunge acolo, veți trage și partidul după dvs. Nația română vă va avorta împreună cu
PSD și nu veți mai putea reveni vreodată.
Basescu
Sau doi pe-un balansoar

Cam așa aș descrie relația dintre Băsescu și Udrea. Cântecul de lebădă al bărbatului și dorința uriașă de
putere a femeii i-au lăsat fără prieteni, fără susținători și, mai presus de toate, fără dragostea nației.

Revenind strict la Băsescu, acesta s-a transformat din derbedeul pe care îl știam în 2004 în bărbatul de stat
de astăzi. Cea mai importantă realizare a sa este transformarea DNA într-o instituție de elită în rândul
celorlalte instituții românești. Nu mă așteptăm să ajung să-mi exprim respectul pentru Laura Codruța
Kovesi, după ce m-a alergat cinci ani prin toate pușcăriile și aresturile din București.

Cu toate presiunile cumplite la care această instituție a fost supusă, a reușit să obțină niște rezultate de
excepție pe zona ei de activitate. Sunt convins că Băsescu nu și-a propus acest lucru de la început. A avut
nevoie de o armă pentru a-și executa adversarii și creditorii. Odată cu trecerea timpului, procesul de
maturizare l-a făcut să înțeleagă că această armă poate fi pusă în mâna statului pentru ca acesta să-și
salvgardeze interesele. Acest fapt va ajuta și la relansarea carierei politice a lui Băsescu. După ce „EADS-
ul” va curăța și vârfurile noului PNL (intervenție personală – „Hai siktir cu gluma asta de nume!”),
Băsescu va ajunge liderul de necontestat al opoziției. Pentru România va fi un câștig. Cu un Iliescu sau
Năstase pe stânga și un Băsescu pe dreapta, România va avea atât la putere, cât și în opoziție niște bărbați
de stat autentici.

A nu se înțelege că am devenit fan Băsescu sau că sufăr de „sindromul Stockholm”. Dacă voi avea ocazia,
îi voi face cel puțin același rău pe care mi l-a făcut și el mie.

În postarea de săptămâna viitoare voi reveni cu subiectul presei românești. Am blocat apariția la
comentarii a injuriilor pe care cei de la B1 și RTV mi le-au adresat. Scopul abordării acestui subiect este
acela de a-i ajuta pe jurnaliștii autentici să scape de presiunea pe care patronii o pun asupra lor și să nu fie
băgați în aceeași oală cu cei săraci cu duhul pe care i-am amintit în treacăt în articolul precedent. Și fac
acest lucru pentru că am nevoie de surse de informare în care să cred. Am nevoie de o presă capabilă să
schimbe „SISTEMUL POLITIC”, dar pentru asta ea trebuie să redevină credibilă, să creeze acel curent
care să măture actualul sistem, generator de foame, lăcomie, prostituție socială. Pentru asta avem nevoie
de cei mai buni jurnaliști. Mi-e groază de ideea că un Banciu, Drăgotescu, Striblea, Mânăstire și alții ca ei
ar putea fi considerați surse de informare sau lideri de opinie.
Capitolul 3 bis – Despre organizațiile criminale, liderii lor și
cântece de ocnă

„Mi-erai coardă, ți-eram pește

Și împărțeam patul frățește.
Dar tu, coardă, m-ai trădatu’
Și cu altu’ te-ai culcatu’-
Ti dam, ti dam, ti dadada dam.”
(Cântec de jale și arest din folclorul indian)

Intermediarii de șpăgi și de contracte cu statul au funcționat de la începuturile României de după 1989. La

început a fost George Constantin Păunescu, zis și „Gigi Mușchi”. Până în anul 1996, majoritatea
contractelor importante cu statul, majoritatea contractelor de împrumut de la bănci trebuiau să treacă
automat prin „vama” acestuia. La vremea aceea au înflorit „miliardarii de carton”. Prăbușirea monedei
naționale de la începutul anilor 1997 și venirea la putere a C.D.R. și a lui Emil Constantinescu au dus la
dispariția acestora. În perioada 1997-2000, locul lui G.C.P. a fost luat la puzderie de „combinatori”
mărunți care se învârteau pe lângă Remus Opriș, un lider marcant și naiv al P.N.Ț.C.D., și pe lângă
ministrul agriculturii, Ioan Avram Mureșan.

Anul 2000 îl aduce în prim plan pe un oarecare Costel Bobic. Un interlop cvasi-analfabet, pripășit pe
lângă Adrian Năstase și care, în numele acestuia, vămuia contractele cu statul. Când a vrut să treacă la alt
nivel, și anume la privatizarea marilor companii de stat, doi „combinatori” de clasă l-au îndepărtat și i-au
luat locul. Aceste „două radare” în afaceri, cum îi alinta Năstase, l-au gardat pe acesta cu Remus Truică în
calitate de șef al cancelariei și au creat cel mai performant sistem de trafic de influență din România. Nu
exista nicio privatizare, niciun contract important al statului din care aceștia să nu se înfrupte. În felul lor,
erau destul de corecți cu cei care le cereau sprijinul. Pe lângă cei doi, Dorin Cocoș era un fel de „băiatul
cu poante”, ținta ironiilor, dar și băiatul cu afacerea „Dali”, afacere din care oferise o parte importantă
celor doi pentru a fi acceptat în „gașcă”.

Astfel, între anii 2001-2004 apare prima grupare de crimă organizată din România, alcătuită din Adrian
Petrache, Alexandru Bitner, Dorin Cocoș, grup aflat sub totala protecție a lui Năstase, având ramificații în
toate structurile statului și în toate formațiunile politice. Nenumărate O.N.G.-uri, aproape toate
organizațiile de presă și liderii politici făceau antecameră și luau poziție de drepți în fața primilor doi.
Adrian Videanu se ruga să fie primit în P.S.D., Elena Udrea să fie ajutată să-și închidă dosarele (era în
atenția P.N.A. cu două dosare de trafic de influență în justiție).

Băsescu îi ruga să-l ajute să primească voturile a doi consilieri P.S.D. de la Primăria Capitalei, fiindcă
dăduse 1 milion de dolari pe o consultanță fără votul consiliului și fără ca proiectul să se facă vreodată. Și
ghiciți cine a negociat cele două voturi? Nimeni alta decât Nuți Udrea.

În 2004, Adrian Năstase pierde alegerile în fața lui Traian Băsescu. Alexandru Bitner se mută în America,
Adrian Petrache se îmbolnăvește brusc și pleacă din țară o perioada de timp, Cocoș rămâne și negociază
cu Băsescu libertatea celor doi tovarăși ai săi. Odată libertatea celor doi obținută, Cocoș devine, alături de
Udrea, combinatorul numărul 1 al României. Orice aveai nevoie în materie de trafic de influență era
suficient să îl știi pe Cocoș și totul se rezolva (sau pe ceilalți doi asociați ai lui, care i-au pus la dispoziție
toată rețeaua pe care ei o construiseră în trei ani și jumătate drept plată pentru libertatea lor).
În 2009, Băsescu reușește să-și însușească într-un mod clar fraudulos mandatul de președinte. În pânzele
lui Cocoș vântul suflă voios și spornic. Toată clasa politică și toată pegra Bucureștiului îi ridicau osanale.
Dacă gruparea de pe timpul lui Năstase era condusă de un tip inteligent și șarmant (Petrache), gruparea lui
Băsescu era condusă de un etalon al grobianismului.

În 2012, guvernarea este preluată de Victor Ponta. Evident că și acesta are combinatorul lui, în persoana
celei mai sinistre figuri din fauna mafioților enumerați mai înainte. Mijloacele sale de lucru fac din
clanurile mafiote din București niște școli de măicuțe. Oricând are la dispoziție cca 100 de țigani din
Ploiești, pe care nu se sfiește să-i folosească în cel mai interlop mod cu putință. De asemenea, nu are nicio
jenă să folosească presa pe care o are în scopul intimidării adversarilor din partid și din business.
Amenință, șantajează, fură, vămuiește tot. Maior, Ponta îi sunt subalterni. Se laudă că fiica șefului S.T.S.
se îmbracă la Paris pe șpăgile pe care cu generozitate i le oferă, că Gabi Oprea tremură în fața lui de frică
să nu divulge faptul că acesta este și general S.R.I. sub acoperire, că face din Blaga ce vrea el din exact
același motiv.

Nu știu dacă lucrurile cu care se laudă sunt și adevărate, dar dacă sunt, ele nu îi puteau fi spuse decât de
George Maior sau de Florian Coldea. În acest caz, caracatița pe care a creat-o îl transformă într-un lider
mafiot de talia nașilor sicilieni.

Este imposibil ca aceste lucruri să nu fie cunoscute de autoritățile statului și este regretabil că o instituție
cu reputația D.N.A. să se prefacă ignorantă.

Faptul că Udrea și Ghiță sunt liberi poate genera o suspiciune destul de neplăcută la adresa unora dintre
conducătorii D.N.A. Divorțul de fațadă dintre Ponta și Ghiță seamănă al dracului de bine cu divorțul
dintre Udrea și Cocoș – un „adio, dar rămân cu tine” se poate auzi printre „hohotele de plâns” ale celor
patru. O putem auzi pe Elena cum îi strigă noaptea pe sub zidurile arestului: „Dorinele, mai am la tine 3
milioane!…”. Și pe Ghiță șoptindu-i lui Ponta în Dubai, după ce s-a asigurat că muzica este la maxim:
„Victoraș, partea ta am aruncat-o la coș, stai sub el și-ți cade-n brațe!”.

Dezvăluirile făcute de Vanghelie și Geoană ne arată o mică parte din ceea ce se întâmplă cu adevărat în
tot spectrul politic românesc.

Această mizerie nu mai poate fi băgată sub preș așa cum s-a întâmplat până acum. Ea trebuie măturată și
apoi trebuie să ne asigurăm că nu se va regenera. Acest lucru se poate face doar dacă veți reuși să
schimbați sistemul politic. Dărâmați întreaga clasă politică de astăzi și puneți în loc un NOU SISTEM
POLITIC. Actualul sistem va genera la infinit aceeași clasă politică coruptă sau idioată (sau și una, și
alta).

Domnule președinte Iohannis, este un excelent moment să numiți un guvern de profesioniști. Teza
conform căreia avem nevoie de un guvern politic pentru a putea fi susținut în parlament este folosită de
acei indivizi care vor să ajungă la țuțuroiul cu bani. Pe lângă marii combinatori pe care i-am enumerat în
acest material, aproape fiecare politician care ajunge ministru are combinatorul său. Le puteți explica
faptul că oricum D.N.A. stă cu ochii pe ei și nu mai au cum să fure, așa că simțiți nevoia să îi protejați. Nu
cedați presiunilor lor, n-au niciun proiect în nicio direcție.

Este singurul mod în care, chiar dacă veți greși cu unele numiri, puteți convinge puhoiul de români care v-
au investit cu speranța că sunteți un om liber și că aduceți o schimbare în abordarea politicii.

Vine urgia, domnule Iohannis, avem nevoie de profesioniști, nu de mazete dirijate de tot felul de
sebastiani, cocoși sau bitneri!
P.S.

România comunicării bine făcute

De astăzi ne putem întîlni și pe Facebook pe următorul cont: https://www.facebook.com/pages/Sorin-

Ovidiu-Vîntu/294231664120270
Este, vă garantez, singurul meu cont din SUA, ținut la domnul Zuckerberg.
Cel mai probabil, autoritățile române vor verifica și asta.
Să ne vedem și să ne auzim cu bine.
Capitolul 3 ter— Între nepăsare și siktir
„Nu trebuie înțeleși porcii,
Ei trebuie să fie mâncați.”
(Nichita Stănescu, Pean)

Au trecut câteva săptămâni de când am început acest demers. Cei care mă cunosc și-au dat seama de la
început că este vorba de un proiect pe termen lung, că nu mă voi limita la a vă arăta motivele pentru care
trăiți din ce în ce mai prost, sunteți din ce în ce mai debusolați, mai pesimiști, ci voi veni și cu propuneri
pe care rămâne să le validați, să le amendați sau să puneți ceva mult mai bun în loc. Am încercat să vă
sensibilizez major față de acest sistem politic, arătându-vă necesitatea schimbării lui. Pagina și clipurile
de pe contul meu de Facebook, interviul din Adevărul, devoalarea mecanismelor de putere făcută pe acest
blog vă arată că sursa principală a insatisfacției voastre existențiale provine de la acest sistem politic. El
va genera în permanență același tip de politician, același tip de funcționare a statului și același tip de om
de afaceri.

O gașcă de derbedei funcționează în raport cu societatea ca un aspirator de mare putere a tuturor

resurselor ei.

Noi vă spunem de 25 de ani că România este o țară săracă, vă facem să plângeți de milă „țărișoarei”
pentru a ne putea umple propriile noastre buzunare în tihnă. După fiecare tun pe care îl tragem, râdem de
voi cu dispreț, numindu-vă „pulime”. Oricât ați pune D.N.A. pe noi, vom prolifera pentru că sistemul ne
împinge să ne corupem unul pe altul și să vă prostim pe voi. Vă amintiți legenda Hydrei? Cu fiecare cap
tăiat, ne vor crește alte două!

În postările de pe blog v-am arătat adevărata față a clasei politice. În interviul din Adevărul, v-am arătat
adevărata față a „omului de afaceri” (nu mă refer la majoritatea oamenilor de afaceri onești de la nivel
național, care încearcă să supraviețuiască de azi pe mâine în pofida lipitorilor de tot felul care îi hăituiesc
spre a-și primi tainul), pe care îl văd drept fanfaronul fără scrupule care va fura și va corupe indiferent de
câtă pușcărie va face, atâta vreme cât sistemul îi permite.

Cu cât ne veți accepta mai mult, cu atât veți sărăci mai tare. Capacitatea noastră de a vă spolia este
infinită, lăcomia noastră este de nestăvilit. De frica D.N.A., nu v-am lăsat încă în fundul gol, dar vom
învăța să trăim și cu această frică. Iar, în timp, vom găsi o breșă și vom intra și peste ei – “cristoșii mamei
lor de lepre!”

Dacă au început să vi se învârtă neuronii, sunt sigur că ați ajuns la aceeași concluzie: nu puteți scăpa de
noi, nici de cei care vin după noi, decât schimbând sistemul politic.

Republica prezidențială

Acesta este mijlocul prin care vă puteți schimba destinul, vă puteți folosi votul pentru binele vostru, puteți
trage la răspundere pe cel care vă minte sau vă fură.

În majoritatea statelor ex-comuniste, tipul de democrație propus a eșuat. Corupția endemică a frânat
dezvoltarea acestor țări, le-a sărăcit populația și în loc să recupereze decalajele față de țările dezvoltate,
acestea s-au accentuat. De 25 de ani, aceiași indivizi se schimbă de la stânga la dreapta și invers. Aceleași
partide se succed la guvernare și aceeași pegră a „combinatorilor” transpartinici le dirijează.
Pentru voi, ideal ar fi să îi dați unui președinte puterea totală timp de 6 ani, ca în Franța, și să îi
încredințați și funcția de premier, ca în S.U.A.

A. Măsura principală și un scurt argument:

1. Președintele are nevoie de 6 ani pentru că:

 în primul an învață cum își poate pune în practică proiectul;

 în următorii 4 ani și jumătate își implementează proiectul;
 în ultima jumătate de an își pregătește următoarele alegeri.

2. Dispare eterna dispută între palate.

3. Este responsabil pentru tot ce se întâmplă.

4. Poate lua un proiect economic și să-l ducă până la capăt.

5. Parlamentarul va veni cu pachetul necesar de legi pentru ducerea la bun sfârșit a proiectului care l-a
adus la putere pe șeful statului.

6. Parlamentarul va fi un simplu salariat al statului, fără drepturi senioriale.

7. În aceste condiții, în parlament vor dori să intre doar cei cu vocație civică. Acolo nu se va mai îmbogăți
mai nimeni.

B. Măsura secundară și un scurt argument:

Se cuvine schimbată și legea de finanțare a partidelor astfel încât:

 oricine poate finanța cu oricât o campanie electorală;

 omul politic finanțat să-și asume finanțatorul;
 organismul de control al finanțării campaniilor să funcționeze cu adevărat.

Evident că avantajele unei republici prezidențiale și modificările care decurg de aici sunt mult mai ample
decât le poți reda într-un text pe blog.

Evident că legea finanțării partidelor presupune prevederi mult mai ample decât cele două-trei puncte pe
care le-am atins eu.

Odată sistemul politic schimbat, puteți alege un președinte în funcție de proiectul economic pe care vi-l
propune.

Corupția nu va dispărea, dar dimensiunea ei în comparație cu ce este acum va fi ca o ploicică scurtă de

vară pe lângă potopul actual.
Capitolul 3 quater – Despre curve, improductivitatea slavă
și elita vegetală
„Fecioarele se încurcau în gene,
Motanii se frecau de damigene
Și ne era la toți atâta lene…”
(Emil Brumaru – cântec)

Astăzi vroiam să public proiectul economic în continuarea celui politic. Ideea mea de repornire a
mecanismului economico-social, altfel decât apăsând steril pedalele obosite de până acum. Proiectul
presupune lansarea unei comenzi guvernamentale a 150.000 de locuințe gata mobilate cu absolut tot ceea
ce este necesar, cu suprafețe de până la 60 de metri pătrați și oferite către cetățeni cu o chirie modică
lunară. Șase ani ar dura până când întregul fond locativ ar fi integral disponibil. Din acel moment, multe
dintre rotițele încă gripate ale economiei vor începe să se miște. Cum proiectul necesită o analiză extrem
de amplă, plină de cifre și de calcule, am decis să-l public după sărbători. Îl vom savura în ianuarie.

Am convingerea că v-ați plictisit de cele circa șase duzini de personaje, cam tot timpul aceleași –
politicieni, comentatori, ziariști –, care le știu pe toate și care vorbesc despre orice, cu un aer doct și cu
umerii căzuți de câtă povară apasă pe ei. Îi poți întreba orice, au răspunsul care trebuie la ei. Ți-l livrează
cu un limbaj de lemn care i-ar face invidioși pe cei mai mari propagandiști din perioada comunistă.

Dacă subiectul, de exemplu, este o lege a prostituției, își iau o figură superioară, profund îngrijorată și
vorbesc despre temă jenați că ei trebuie să dezbată ceva atât de trivial și cu mult sub onorabilitatea lor.
Personajele prezente de regulă la A3 și RTV ne vor arăta cum a distrus Băsescu această industrie milenară
bătându-și joc de sărmanele ființe, silite să lucreze fără „pești”, pentru că D.N.A-ul i-a saltat pe toți, astfel
încât bietele „uvriere” sunt expuse la tot felul de pericole – neavând cine să le protejeze – și pe niște tarife
de mizerie.

Dacă te uiți la B1 și (din nefericire) la Realitatea, altă serie de personaje, cu aceeași morgă aristocratică,
vă explică faptul că, urmare a incapacității de a guverna a lui Ponta, economia s-a blocat, afacerile nu mai
merg, așa că despre ce lege a prostituției mai putem vorbi când participantele la procesul de producție mor
de foame?

– S-au rărit dom’le, rostește trist unul dintre personaje.

– Ha, nici curve nu mai avem, se agită surescitat și îngrozit de crunta realitate un alt personaj.

– Măcar atât ar putea face și Ponta, întărește moderatorul, satisfăcut de invitații din studio.

Evident că linșajul la adresa marilor vinovați de criza prin care trec curvele continuă în aceeași notă până
la terminarea emisiunilor celor patru televiziuni.

La final, ei își strâng cu toții mâinile, fericiți că și-au îndeplinit funcția socială de a vă informa cu privire
la vinovăția lui Ponta și Băsescu.
Cam în același stil abordează orice alt subiect, cu mereu aceiași vinovați – în funcție de „canalul” la care
te uiți –, enunțând invariabil că „aceasta este cea mai mare problemă a societății românești”.
În ce mă privește, am hotărât că ceea ce pot face pentru voi este să identific problemele reale care vă fac
viața neplăcută și să încerc a veni cu niște soluții practice.

Dacă în prima etapă v-am făcut o prezentare a ceea ce înseamnă puterea în România, pentru a vă ajuta să
înțelegeți cum funcționează în realitate sistemul, în etapa a doua vă ofer și soluții la aceste probleme.

Prima soluție a fost cea politică. Tipul de democrație pe care îl practicăm nu funcționează după cum ați
putut constata și voi, astfel încât am venit cu o propunere mixtă între sistemul politic american și cel
francez.

De asemenea, v-am arătat care este sursa, cauza reală a corupției – finanțarea campaniilor electorale.

Ați văzut cu toții în ultima vreme valuri de arestări efectuate pe motive de corupție. Din nefericire, tot
ceea ce vedeți reprezintă efectele, nu cauza fenomenului. Cauza este protejată de absolut toate forțele
politice, în frunte cu Băsescu. Toată lumea știe că o campanie electorală costă infinit mai mult decât ceea
ce se declară în mod oficial. Ofițerii de informații din toată țara trimit aceste informări la „centru”, dar
fără ca munca lor să fie luată în seamă de conducătorii acestor servicii, care, la rândul lor, au devenit o
parte a problemei.

A doua soluție vă voi prezenta-o, repet, după sărbători. Este vorba despre un proiect pe care l-am elaborat
împreună cu un grup minuscul de entuziaști și care cuprinde tot ceea ce înseamnă un proiect economic –
de la finanțare până la recuperarea finanțării, de la locurile de muncă nou create până la industriile care se
vor pune în mișcare pentru efectuarea lui.

După ce voi publica și acest proiect, consider că tot ceea ce am învățat în 25 de ani în materie de
economie și politică v-am pus la dispoziție. Rămâne ca voi să dezbateți dacă aveți chef sau să luați ceva
din ele. La fel de bine le puteți ignora.

Din momentul în care vi-l pun și pe celălalt la dispoziție, n-aveți decât să răbdați în continuare de foame
și să mă înjurați pe mai departe, în loc să acționați. Voi, cei familiarizați cu cititul, cu gândirea, voi, elitele
acestei nații, trebuie să o urniți din loc.

Voi, elitele acestei nații, trebuie să vă rușinați că un pușcăriaș își arogă dreptul de a vă trage de urechi.

Și sincer să fiu, atât timp cât voi dormiți sau tremurați de frica de a fi înjurați de vreunul dintre idioții care
apar pe sticlă, meritați să mă aveți drept șef.

Pot accepta că proiectele propuse de mine nu sunt perfecte.

Faceți voi altele mai bune, iar eu le voi susține!

Sunteți în stare?
Capitolul 3 quinquies – La scandal renunț întâia oară!
„Am fost crâng părăginit pe loc,
La femei și vodcă dăm năvală.
Nu-mi mai place azi să beau, să joc,
Să-mi pierd viața fără socoteală.”
(Serghei Esenin – Focul vânat)

11 iulie 1965: Nicolae Ceaușescu vine la putere ca secretar general al P.C.R.

29 aprilie 1974: devine primul președinte al României.
25 decembrie 1989: nu mai este.

Realizări:

a. Metroul
b. Canalul Dunăre – Marea Neagră
c. Palatul Parlamentului (Casa Poporului)
d. Regularizarea Dâmboviței
e. Zeci de hidro- și termo- centrale
f. Sute de mii de blocuri
g. Autostrada București – Pitești
h. Una dintre cele mai puternice industrii din lume
i. Zero datorii
j. Câteva zeci de miliarde de $ de încasat
k. Relații excelente cu toată lumea arabă
l. Relații excelente cu majoritatea țărilor africane
m. Predictibilitatea existențială pentru aproape toți romanii
n. … z

Sunt doar câteva care îmi vin în minte.

20 mai 1990 – 29 noiembrie 1996: Ion Iliescu, al doilea președinte al țării.

Realizări: nimic.

29 noiembrie 1996 – 20 decembrie 2000: Emil Constantinescu, al treilea președinte al țării.

Realizări: înscrierea fermă pe traiectoria integrării euro-atlantice.

20 decembrie 2000 – 20 decembrie 2004: din nou, Iliescu.

Realizări: un drum rapid București – Iași, 80 km de autostradă.

20 decembrie 2004 – 21 decembrie 2014: Traian Băsescu, al patrulea președinte al țării.

Realizări: 60 km de autostradă.

Iată, deci, câteva mici repere din ce s-a întâmplat în 25 de ani de democrație românească, raportat la 35 de
ani de comunism ceaușist.
Raportul dintre dictatură și democrație este decisiv favorabil dictaturii.
Și, totuși, nimeni nu dorește reîntoarcerea acelei epoci, nici măcar eu, dar trebuie să recunoaștem că dacă
îi dăm unui singur om puterea pentru o perioadă limitată, acesta va avea timp să facă ceva și pentru voi.

I-ați dat votul vostru lui Iohannis, investindu-l cu un nivel uriaș al speranței voastre de mai bine.
Ce poate face acest om, fără a avea posibilitatea de a impune un proiect economic, pentru voi?
Absolut nimic.

Ori va intra în aceeași horă politicianistă, încercând să formeze o alianță parlamentară pentru guvernare,
ori îl va lăsa în continuare pe Ponta premier până la alegerile din 2016, alegeri finanțate în aceeași
manieră de până acum.

Și într-un caz, și în celălalt, va sta la mâna altora. Nu va putea decât să încurajeze arestările, dovedind
astfel că, administrat în exces, leacul devine mai rău decât boala.

Lucrul pentru care militez nu este legat de dictatură, ci de autoritate.

Vreți bani? Vreți slujbe? Vreți predictibilitate existențială?
Le puteți obține doar schimbând actualul sistem politic.
Vreți să aveți sărbători fericite anul acesta?
Fie, vi le ofer!

La mulți ani, dragii mei!

Capitolul 4 – O mare vânzoleală peste tot

Banii n-aduc fericirea.”

Ofer 1.000 de euro celui ce-mi va da numele cretinului care a făcut această afirmație.

Ponta se ține cu ghearele și dinții de funcții, Geoană – un fel de Tăriceanu al P.S.D.-ului – țopăie în jurul
borcanului cu miere, sub presiunea dosarelor penale, Blaga se retrage, Predoiu – o mazetă înfuriată – se
vede premier, Gorghiu – ilustrarea perfectă a „gospodinei deraiate de la cratiță” – uguie ca o porumbiță
dulcică și ineptă tot felul de aiureli pe teme lipsite de orice relevanță, Oprea – supranumit în cercurile
noastre „Gabi minte mică” – își negociază deja viitoarea trădare.

În timpul ăsta, totul se năruie de jur împrejurul nostru: șosele, case, familii, industrii.

Nimeni nu înțelege nimic, nicio idee nu străbate creierul românesc.

Unde am fost știm, unde suntem habar n-avem, unde ne ducem nu ne interesează.

Haosul, furia mocnită și ura sunt realitățile majorității locuitorilor de la orașe.

CELE DOUĂ REPUBLICI:

În acest context, v-am propus:

1. Un proiect politic – Republica Prezidențială

2. Un proiect economic – Republica Rezidentială (construcția unui număr de 150.000 de locuințe gata
mobilate, închiriate la prețuri între 10 și 20 de euro lunar).

Proiectul politic sugera să-i încredințați puterea pe o perioadă de șase ani unui singur om. V-am dezvăluit
mecanismele prin care sunteți furați, mințiți, umiliți de clasa politică și de afaceriștii la care aceasta este
racordată. Soluția propusă nu anulează corupția, dar o diminuează sever și dă posibilitatea executării unui
proiect economic cap-coadă.

Proiectul economic creează câteva zeci de mii de locuri de muncă, rezolvă situații sociale dramatice,
deblochează sume mari de bani din bugetele familiale, sume care pot fi direcționate în alte zone esențiale,
precum educația, cultura, sănătatea.

Acest proiect alăturat măsurilor clasice de relaxare fiscală, împreună cu proiectul politic vor transforma
atât România, cât și viața voastră în niște zone respirabile.

Idei premergătoare:

(Inspirate de discuția cu un prieten de gânduri).

Republica Rezidențială își propune să reprezinte un program de lucrări publice care să îmbine rațiunile de
eficiență economică cu cele de justiție socială. Designul acestuia va putea fi perfecționat astfel încât între
aceste două seturi de motivații să nu se instaleze conflicte ireconciliabile, ci acestea să poată fi digerate,
adoptate de contribuabilii reali, dezamăgiți de tensiunea istorică dintre presiunea fiscală generală și
alocările publice aferente, pe de o parte, și ineficiențele și inechitățile din nivelul de trai, pe de altă.

Concepția acestui program public trebuie să aibă în vedere neinstalarea unor efecte de dependență în
economie (la nivelul gospodăriilor și agenților economici beneficiari), cumulat cu obținerea unor
consecințe inverse polarizării sociale (multe dintre fondurile publice au devenit pietre de temelie ale unor
uriașe averi private). Mobilul programului este de a oferi un impuls atent definit și dozat deopotrivă sub
aspectul criteriilor de eligibilitate, precum și al duratei. El va viza categorii critice în dinamica
socială/demografică/profesională (ne putem gândi la tineri medici, profesori, dar și alte categorii
productive , dar slab salarizate în primii ani de viață activă).

1. Republica Rezidențială își propune să reprezinte un program de lucrări publice care să îmbine
rațiunile de eficiență economică cu cele de justiție socială. Designul acestuia va putea fi
perfecționat astfel încât între aceste două seturi de motivații să nu se instaleze conflicte
ireconciliabile, ci acestea să poată fi digerate, adoptate de contribuabilii reali, dezamăgiți de
tensiunea istorică dintre presiunea fiscală generală și alocările publice aferente, pe de o parte, și
ineficiențele și inechitățile din nivelul de trai, pe de altă.
2. Concepția acestui program public trebuie să aibă în vedere neinstalarea unor efecte de dependență
în economie (la nivelul gospodăriilor și agenților economici beneficiari), cumulat cu obținerea
unor consecințe inverse polarizării sociale (multe dintre fondurile publice au devenit pietre de
temelie ale unor uriașe averi private). Mobilul programului este de a oferi un impuls atent definit
și dozat deopotrivă sub aspectul criteriilor de eligibilitate, precum și al duratei. El va viza
categorii critice în dinamica socială/demografică/profesională (ne putem gândi la tineri medici,
profesori, dar și alte categorii productive , dar slab salarizate în primii ani de viață activă).
3. În România zilelor noastre, o locuință apare pentru o bună parte a populației, mai ales pentru cea
aflată la „început de drum” atât în viața activă, cât și în cea familială, ca o servitute sau un fetiș,
iar nu ca un facilitator, un reazem al devenirii profesionale și personale. Excesele înregistrate de
politica de creditare, dar și comportamentele investiționale furibunde alimentate în zona
imobiliarelor au creat (și) în România un boom imobiliar pervers, populat de „locuințele-
capcană” în locul „locuințelor-cămin”.
4. Programul nu presupune folosirea unor volume scandaloase de resurse publice și nu adaugă
presiune nici pe zona de fiscalitate, nici pe îndatorare, ci propune o disciplină a costurilor, cu
păstrarea stimulentelor de piață pentru cei angrenați („preturi corecte”, la niveluri de piață,
remuneratorii pentru întreprinzători și pentru angajații implicați).
5. Programul va putea conduce la autoselectarea, prin prețurile decente vehiculate, dar și prin
transparența realizării fiecărei componente până la definitivarea și livrarea către beneficiari a
fondului locativ prevăzut, a „partenerilor sociali”, adică agenții economici, de bună-credință din
piață. El nu va putea să fie atractiv pentru cei obișnuiți să „dreneze” resursele publice, participând
la realizarea unor proiecte de lucrări publice supra-facturate, în care sub-licitează la capitolele
calitate și punctualitate.
6. Fără a propune un impact teatral în economie, dar și fără a induce o povară fiscală inutilă,
programul, cu un design bine definit și atent implementat, poate reprezenta un model de „bune
practici”, de „bună guvernanță economică”, într-un ambient în care au fost etalate, cu vocalitate,
dar fără o vocație dovedită, și democrația, și statul de drept, și economia de piață funcțională, și
caracterul social, asistențial, al politicilor publice.
7. Programul poate fi alimentat lejer doar dintr-un spor, fie el și mărunt, al colectării fiscale,
estimată la cca. 56% în România zilelor noastre (vedetă fiind TVA, cu doar 40%). Cu titlu de
digresiune, povestea cu colectarea este o temă grea. Ea se poate realiza prin întețirea poterei
fiscale sau prin relaxarea poverii fiscale. A se vedea comparația cu ținta de serviciu a ironiilor
românilor: la o cotă de 24%, noi am avut încasări din TVA de 8,47% din PIB, iar bulgarii, la o
cotă de numai 20%, au încasat 9,22% din PIB.
 8. Pentru a fi realmente (nu doar statistic) benefice, programele de lucrări publice și/sau de asistență
socială (iar cel propus conjugă ambele dimensiuni) n-ar trebui transformate în obsesii politice, ci
ar fi oportun să fie strict elemente marginale de corecție a „neajunsurilor vieții/pieței”. într-o țară
în care este căinat (savant) faptul că se strâng la bugetul public venituri de „doar” 32,7% din PIB
(din care venituri fiscale 27,5% din PIB), comparativ cu 45,7% (respectiv, 40,5%) în UE și se
corelează îngust „intrarea în rândul lumii” cu stoarcerea (fără calificări adecvate) a economiei, ne
merităm soarta. O comparație cu noimă a implicării statului în economie, cu resurse extrase din
economie, trebuie să privească tabloul utilizărilor, nu doar pe cel al resurselor. Într-o țară în care
proiectele de infrastructură sunt realizate la costuri justificabile în condiții sahariene sau arctice,
dacă nu la nivel de scoarță selenară, iar ajutoarele sunt vânate mai ceva ca locurile de muncă,
discuția despre „prosperitate prin cheltuieli publice” este o caricatură.
9. Programul propus își poate augmenta efectele estimate dacă este însoțit de un climat de
despovărare fiscală, de decență a cheltuirii banului public, de relaxare a cadrului reglementar și de
stabilitate monetară și financiară. Într-un atare mediu, un leu cheltuit de stat poate spera la efecte
nete de multiplicare. Altminteri, rămâne doar o distorsiune netă și un balast pentru nivelul de trai.
10. Ar fi interesant de comparat această idee cu programe cu țintă similară din alte țări, cu momentele
în care au fost implementate și cu efectele produse, dar păstrând în vedere diferențialul de
maturitate instituțională (pozitiv sau negativ) față de situația prezentă din România, pentru
relevanța învățămintelor trase.

Și câteva cifre seci

(Care vor fi detaliate în documentul anexat, realizat împreună cu un grup de tineri colaboratori)

Cheltuiala netă a statului (în cei cinci ani de construire și amenajare a fondului locativ destinat închirierii)
~ 1,2 miliarde euro (3 miliarde euro, investiție brută – 1,8 miliarde euro, venituri din chirii și din efectul
fiscal al programului)

Termen total de recuperare (de la inițierea investiției / începutul lucrărilor) – 15 ani

Randamentul investiției (pe un orizont de 30 de ani, fără actualizare) – 7,2%.

Accesați proiectul de relansare a economiei.

Capitolul 5 – Maior, americanii și statul mafiot
Motto:
„Cine n-aude, nu vede și tace
O mie de ani trăiește în pace.”

Lermontov s-a sinucis. În timp ce-și ducea pistolul la tâmplă, a început să strige: „Nu trageți, fraților!”
Cam așa sună demisia lui Maior. Dincolo de versiunea oficială, acesta a fost dat afară pentru că apare cu
nume și prenume în dosarul EADS.

Obediența totală în fața americanilor se pare că nu i-a fost de prea mare folos. Singurul lucru bun pe care
l-a făcut a fost recunoașterea ofițerilor acoperiți din presă. În rest, și-a încheiat mandatul în aceeași
manieră în care a funcționat pe tot parcursul lui – slugarnic, redus și beat mangă.

Așa cum se vede, au început să iasă la suprafață, din declarațiile lui Gabriel Sandu și Niro, toată grozăvia
din spatele oamenilor politici, toată putreziciunea clasei politice. Ceea ce v-am descris în postările
anterioare este dovedit punct cu punct de declarațiile celor evocați de mine mai sus. Sub presiunea acestor
destăinuiri, politicienii au început, în sfârșit, să admită faptul că trebuie să-și schimbe năravurile și să
umble la sursa tuturor relelor din politica românească – legea finanțării partidelor.

Iată că un prim obiectiv din ceea ce ne-am propus împreună a fost atins. Atenție, însă, finanțarea
partidelor de la bugetul de stat este o altă escrocherie marca actualei clase politice. Aceasta încercând să
disimuleze susținerea la negru, care va continua.

Statul nu-și va permite să finanțeze sumele exorbitante la care ajunge o campanie electorală. Ascunși în
spatele acestui subterfugiu, politicienii își vor continua practicile.

Foarte important este și cine va controla sumele cheltuite în campanii. Cred că B.E.C.-ul poate fi
însărcinat cu acest lucru.

Ani de zile am fost demonizat de Băsescu și slugile lui – Maior, Udrea, ofițerii acoperiți din presă sau din
justiție. Azi cred că ați înțeles de ce. Comparați-mă cu ăștia și trageți singuri concluziile! În timp ce
Băsescu și ai lui furau miliarde, ofițerii lui Maior din presă și justiție mă diabolizau copios pentru a abate
atenția de la jaful de proporții ai căror făptuitori erau. Protecția totală oferită de „binefăcătorii” noștri
americani lui Băsescu a făcut toate astea cu putință.

Reforma S.R.I-ului nu a însemnat altceva decât înlocuirea infiltrațiilor din Rusia cu cei din America.

Am acceptat abuzurile statului pentru ceea ce am făcut în anii 1990-1991. Așa cum am spus, pentru
operațiunile comerciale ilegale de atunci, meritam să fac ani buni de închisoare.

Cred că a venit momentul să vă spun ce am făcut cu adevărat.

Până în 1989, am făcut contrabandă cu argint industrial. După 1989 și până în 1991, folosindu-mi vechile
contacte, am fost unul dintre cei mai importanți contrabandiști ai părții acesteia din Europa. Cu banii
obținuți, am deschis un șir de câteva sute de magazine și baruri în toată zona Moldovei. Introducerea
T.V.A. m-a făcut să lichidez toate afacerile comerciale și să creez o piață vag reglementată – piața
certificatelor de proprietate. În acest timp, am ajuns proprietarul de facto a circa 6% din economia
românească. Împreună cu alți doi amici, am fost printre primii din grupul membrilor fondatori ai Bursei
de Valori București.

În scurt timp, firma pe care o înființasem a ajuns un colos pe piața financiar-bancară, cu peste 700 de
filiale, două bănci, două companii de asigurări, o firmă de leasing, o firmă de consultanță financiară și
peste 8000 de angajați.

La începutul anilor 2000, dețineam încă alte câteva sute de firme în alte zone de activitate decât cea
financiar-bancară, cu alți 2000 de salariați.

În anul 1996, am contribuit major la apariția unei noi meserii în România. Prin eforturi proprii, am
școlarizat peste 3000 de brokeri în programe de pregătire de câte 3 luni.

În anul 1997, prin „Premiul de excelență în cultură – Eugenia Vîntu”, timp de 3 ani consecutiv, readuc în
atenția societății cultura română, omagiind pe unii dintre cei mai mari oameni de știință și artă
contemporani. Tot în aceeași perioadă, trimit lunar tuturor școlilor din mediul rural (peste 5000) toată
literatura națională și revistele cele mai importante.

În anul 2000, sentimentele mele anti-americane duc la prăbușirea acestui imperiu, prin asocierea mea la
cel mai mare scandal financiar al acelui moment – căderea F.N.I. Faptul că vândusem fondul cu 3 ani
înainte de a se prăbuși nu a mai contat – coloana a V-a americană din presa română a făcut un asemenea
tărăboi încât mi-a fost imposibil să contracarez.

Începând cu 2004, am construit cel mai important grup de presă din România. Grație trustului „Realitatea-
Cațavencu”, presa din România s-a modernizat. Pentru prima dată, un trust media a enunțat un set de
valori moderne, folosindu-i pe cei mai valoroși jurnaliști ai momentului, peste 3000. Toate televiziunile
de știri care au apărut după aceea nu au fost altceva decât niște copii amărâte și vulgare ale Realității TV.

În anul 2009, îi retrag sprijinul lui Băsescu și decid să-l sprijin pe Geoană. A fost momentul în care
Băsescu și mai vechii mei „prieteni” americani decid să confiște „Realitatea”. După ce ajunge din nou
președinte, Băsescu îl pune pe Maior să se ocupe de realizarea acestui proiect. Prin intermediul lui Ghiță,
ei reușesc să fure cu acte false sediul și echipamentele acestei televiziuni. În ciuda reclamațiilor făcute și
probelor depuse, parchetul general nu intreprinde nimic. Mai mult chiar, în urma unei operațiuni S.R.I.,
sunt arestat.

Disprețul și neîncrederea mea pentru Maior, Coldea, procurorii și judecătorii care au participat la această
ticăloșie au fost făcute publice la acea dată.

Urmare a acelui fapt, au început să curgă dosarele la parchet și condamnările în instanțe. Odată cu
trecerea timpului, acest dispreț s-a accentuat. Lipsa oricărui control și a oricăror urmări a generat în
această zonă niște monstruozități care distrug destine și care calcă în picioare ambele forme de logică.
Magistrații onești au ajuns niște ciudățenii printre colegii lor de breaslă.

Acum veti ști și motivele care mă determină să realizez acest ultim proiect. După proiectul Gelsor, după
proiectul Realitatea-Cațavencu, cele două proiecte (economic și politic) vor constitui preocuparea mea
constantă de acum până la realizarea lor.
Capitolul 6 – Ucideți vampira, spălați samsarul!
“La Coldea vine un arap,
Cu fes ciudat și ras în cap.
«Sunt, pașa, neam de babuin
și de la Ghiță acuma vin,
Cu o poruncă prin viu grăi,
Să-i dai purcoiul de parai!»”

– Din lirica interbelică –

Am cunoscut-o prin anul 2003, o tânără apetisantă, inteligentă, avidă de putere și dispusă la orice
compromis pentru a o avea.

Începând cu anul 2005, își vede visul cu ochii: devine amanta lui Băsescu, iar acesta și-o asumă. Latura
pudibondă a poporului nostru face ca despre acest „secret a lui Polichinelle” să nu se facă vorbire public
decât spre finalul mandatului de președinte al lui Băsescu.

Timp de aproape zece ani, din această poziție, Udrea face și desface aproape toate ițele politicii și ale
business-ului autohton. În încercarea de a salva aparențele, ea își procură un „soț de acoperire” în
persoana lui Dorin Cocoș. În acest mod, putea să meargă la toate evenimentele publice sau private ale lui
Băsescu fără să dea de bănuit că ar fi și un alt tip de relație decât cel oficial între ea și președinte. Lui
Cocoș îi convenea de minune această situație; un țărănuș analfabet și viclean se vede ajuns „combinatorul
șef” al regimului Băsescu. Numește procurori, judecători, dijmuiește orice afacere mai importantă,
cumpără ziariști și finanțează televiziuni întregi. Evident că importanța pe care Cocoș începuse să o aibă îi
irita pe cei doi amploaiați ai lui Ghiță, adică pe Maior și Coldea. Notele informative cu faptele lui Cocoș
curg pe masa lui Traian Băsescu. Tensiunile dintre cele două grupuri mafiote ajung la paroxism. Famiglia
Udrea-Cocoș pierde în fața famigliei Maior-Coldea. Udrea divorțează, sacrificându-l astfel pe Cocoș. Nu
și-a imaginat niciodată că, la rândul ei, va fi sacrificată de sursa puterii și a parvenirii ei – Traian Băsescu.

Rămasă singură, înjurată de toți, hulită de cei care au trăit de pe urma ei, vânată de cel mai mare dușman
al ei, simțind lațul strângându-se în jurul gâtului, Udrea încalcă „omerta” și începe să vorbească.
Devoalările ei despre conducerea S.R.I.-ului sunt torpilate de toate gurile de foc ale lui Coldea și Maior.
Cohorte de lideri de opinie și jurnaliști ies urlând ca din gură de șarpe că domnul general Coldea nu este
samsarul lui Ghiță, că cei doi șefi ai S.R.I.-ului nu s-au implicat în politică, fiecare în altă tabără.

Această uriașă operațiune de spălare ne arată de ce aveau nevoie cei doi de ofițerii acoperiți din presă – nu
pentru apărarea siguranței naționale, ci pentru a-i desfigura pe adversarii lor sau ai stăpânilor lor în lupta
pentru acapararea puterii totale în stat. O putere nelegitimă, așa cum v-am arătat într-o postare anterioară.
Demiterea lui Coldea de către Iohannis pare inevitabilă. Este greu să ai încredere în cineva care tocmai și-
a trădat vechii stăpâni.

Abia după această demitere putem vorbi de anchetarea lui Coldea pentru toate mârșăviile pe care le-a
făcut, mârșăvii făcute în numele apărării securității naționale, așa cum încearcă să vă convingă prin toate
„canalele” pe care le are gratis la dispoziție.

Este Udrea o tipă coruptă?

După toate informațiile apărute până acum – DA.

Dar de aici și până la linșajul la care este supusă, ar trebui să fie o barieră a rațiunii și a bunului simț.

Nu puteți asista pasiv la așa ceva. Asta vă face complici la ticăloșie și decât să fiți complici mai bine
participați și voi.

Violați-o, scoateți-i mațele și aruncați-le la câini, tăiați-i mâinile și sânii, înfigeți un țăruș în inimă acestei
specii infecte de vampir. Dacă această participare vi se pare sub demnitatea voastră, opuneți-vă ticăloșiei.
Spuneți-le acestor canalii că Udrea este doar o femeie, coruptă, dar totuși femeie, chiar dacă în politică a
acționat ca un prădător feroce. S-o lase dracului în pace, căci oricum va face pușcarie.

E de ajuns!

Nu vă lăsați transformați în animale de animalele care vă conduc.

Să nu care cumva să mă banuiți de vreo simpatie pentru Elena Udrea, o detest cu toată ființa! A făcut
parte din plutonul de execuție care a tras în mine ori de câte ori a avut ocazia. Mă bucur că va ajunge să
cunoască locurile în care aceasta și acoliții ei m-au trimis. Mă indignează în schimb modalitatea în care se
face. Inclusiv ei trebuie să i se respecte drepturile de ființă umană, dreptul la demnitate.
Capitolul 7 – De la Deveselu la Jilava
Motto:
“Un fapt divers, teribil, dar banal,
Vă voi cânta balada
Baronului Penal.”
– Din lirica intrabelică –

– Stimabile domnule Coldea, este vreun dram de adevăr în aiureala ăleia?

– Cum vă permiteți să-mi puneți o asemenea întrebare?

După patru ore în care membrii Comisiei parlamentare de control a S.R.I. și-au tot cerut scuze și s-au
jurat pe mamele lor că nu vor mai face niciodată o asemenea idioțenie, președintele acesteia iese roșu la
față din birou și le spune jurnaliștilor ce concluzie au tras în urma audierilor:

– Domnul general Coldea și-a susținut cu documente toate afirmațiile. De altfel, era evident chiar și
pentru noi, cei din comisie, că pe seama domnului general au fost puse niște aiureli. Doamna Udrea nici
măcar nu ne-a sunat. Știa, evident, că noi ne vom da seama imediat că ne toarnă gogoși.

În final, se uită „țanțoș ca un țăran pe bicicletă” la jurnaliști și le aruncă, stropșindu-se parcă la umbra
nevăzută a Elenei Udrea, argumentul decisiv:

– Dacă ar fi fost adevărat, de ce nu ne-a spus atunci?

Găgăuță v-a spart! Sunt convins că nici prin cap nu v-ar fi trecut un argument atât de sofisticat, atât de
subtil! Documentul cu șpaga dată de „Niro” unui deputat PSD la dispoziția lui Coldea evident că nu a fost
prezentat, acesta fiind „top secret” (chiar și tâmpiții cred că își dau seama de ironie). Cam ăsta este nivelul
conducătorilor voștri, cam ăsta este modul lor de acțiune.

Haideți să vă introduc și în culisele a ceea ce se întamplă azi pe scena publică, așa cum v-am amenințat în
ultimul filmuleț de pe Facebook.

Strategia

După ce Băsescu a plecat de la Cotroceni, arestările și dezvăluirile continuă cu aceeași frecvență. De data
asta, furia procurorilor se îndreaptă cu predilecție către vechile sale slugi și finanțatori ai PDL. Se răzbună
Băsescu pentru șutul pe care vechiul său partid i l-a administrat? A scăpat DNA de sub orice control și se
comportă ca o cornută masivă lovită de streche? Cine mai conduce astăzi cu adevărat România? Iohannis
abia învață coridoarele de la Cotroceni, politicienii tremură noaptea în pat și-și bat nevestele de stres,
oamenii de afaceri își ascund banii prin cavouri sau prin cine știe ce conturi exotice în așteptarea dubelor
de la poliție. Deci, în aparență, în România, cele trei puteri în stat funcționează impecabil, implacabil și
independent. Legile curg, arestările curg, iar condamnările îi fac pe criminalii de pretutindeni să juiseze
de bucurie că au scăpat mai ieftin cu unul, două cadavre pe conștiință decât delincvenții economici din
România.

Așa cum vă spuneam, asta doar în aparență, pentru că, în realitate, România, în prostia sau în
superficialitatea ei, execută la comandă americanilor o amplă operațiune de epurare a tuturor centrelor de
putere construite în peste 20 de ani, începând de la cele locale la cele centrale. Cele locale au fost
intitulate, în mod peiorativ, „baronate”, iar cele centrale, „mogulate”. Folosind ca pretext „maidanul”
ucrainean, au început să urle că afaceriștii de acolo au secătuit țara prin tot felul de hoții și malversațiuni,
împreună cu politicienii corupți și presa acaparată de „moguli”.

Purtătorul lor de vorbe în România, Traian Băsescu, urlă pe toate canalele că dacă nu vrem să ajungem ca
Ucraina, va trebui să eradicăm corupția. Politicienii încep și ei să urle împotriva corupției: „Singura
noastră scăpare este justiția!”, „Avem încredere în justiție!”, „Deciziile instanțelor nu se comentează!” au
devenit slogane de campanie. Dacă îndrăzneai să comentezi ceva cu privire la unele măsuri luate în
parchete sau în instanțe, erai lapidat de o haită de lătrăi pătrunși de importanța ziselor și burților lor.
Idioții nu realizau că astfel își săpau groapa, credibilizându-și astfel călăii.

Instrumentele

Pentru a-și pune în practică această strategie, americanii s-au folosit de canalii autohtone gata să vândă
orice și pe oricine pentru un grad în plus sau o poziție mai înaltă în ierarhia instituțiilor unde activau. Cu o
retorică luată din filmele cu vampiri – „Voi sunteți soldați ai binelui!” –, le-au dat o justificare patriotardă
pentru ticăloșiile pe care aceștia urmau să le facă:

1. SRI – strângerea de note compromițătoare despre tot ce mișcă – „Nu contează naționalitatea sau
sexul, trebuie să-i avem pe toți!” (ăștia au ajuns să-i înregistreze și pe purtătorii de prapuri, dacă
vă mai amintiți).
2. Parchetul General – emiterea de mandate de arestare pentru toți cei semnalizați cu un asterix de
SRI. După ce Ponta a câștigat alegerile în 2012, celelalte două direcții din cadrul Parchetului
General au trecut în subordinea grupului mafiot condus de Sebastian Ghiță, individualizând și mai
pregnant poziția DNA, a treia și cea mai puternică direcție a instituției. În timp ce Ghiță și Ponta
încep să se joace de-a Băsescu, arestându-și dușmanii prin intermediul lacheilor de la Parchet,
DNA își continuă „sfânta misiune”.
3. Presa – prin ofițerii acoperiți infiltrați – are rolul de a călca în picioare „victima zilei” și de a
credibiliza munca DNA sau a DIICOT, după caz. Aceștia insistă asupra carențelor de ordin
moral, social, finalmente, uman ale victimei, reclamând nevoia de justiție și echitate socială.
Victima trebuie condamnată de opinia publică, în primul rând, și abia apoi de instanțe.
4. Instanțele – judecătorii au rolul să pună punctul pe i. După o parodie de proces, certifică „munca”
depusă de ofițerii SRI, de procurori și de acoperiții sau jurnaliștii de bună credință, dar naivi, din
presă, dând niște condamnări neverosimile victimelor gata frăgezite de primele trei instrumente.
„Judecătorii” – am pus ghilimelele pentru ca voi să înțelegeți sensul peiorativ pe care eu îl dau
calitățiilor lor profesionale, morale și cerebrale – au cel mai ingrat rol. Fără a avea habar de
operațiuni economice sau financiare, fără a avea habar dacă inculpatul a greșit sau nu, fără să-i
pese de dramele pe care le produce imbecilitatea lui, condamnă victima la ani grei de închisoare,
lăudându-se apoi cu sutele sau miile de ani pe care le-au dat și altor victime aflate în aceeași
situație. Dacă veți citi motivările lor, veți vedea că ăștia nu fac altceva decât să copieze
rechizitoriul Parchetului și să mai adauge vreo două, trei fraze din Dongoroz sau cine știe ce
obscură directivă europeană. Astea sunt cele mai nocive verigi ale lanțului coercitiv și/sau punitiv
ale angrenajului. Am pus aici cam mult subiectivism. Îi detest cu solemnitate. Am un asemenea
dispreț pentru ei, încât, în ultima vreme, asumându-mi niște sentințe absolut tembele, nu le mai
fac onoarea de a mă prezenta în instanțe.

Cauzele

Așa cum v-am spus într-un material publicat anterior pe acest blog, americanii, după ce au pierdut teren în
fața Chinei pe zona Asia-Pacific, și-au îndreptat atenția spre Europa. Aici găsesc deja un hegemon: Rusia.
Aceasta pare un obstacol mai ușor de dărâmat decât o Chină în plină ascensiune militară și economică,
bazându-se pe deplina colaborare a aliaților tradiționali din blocul NATO. Încearcă să înainteze pas cu pas
către Rusia. Anexarea Georgiei și a Ucrainei necesită un cap de pod pe deplin controlat de ei. Acest cap
de pod se numește România. Existența centrelor de putere locale și centrale face ca acest control să nu
poată fi exercitat pe deplin. Oricând în Parlament pot fi voturi care să nu corespundă intereselor lor, voturi
controlate de aceste centre de putere. Dacă aceste centre ar fi fost mai puține, probabil ar fi încercat o
negociere cu fiecare în parte. Fiind atât de multe, au decis anihilarea lor. Din perspectiva intereselor lor,
mișcarea este legitimă. Din perspectiva interesului românesc, asta înseamnă vasalitate totală, vasalitate
fără niciun câștig.

Cum a fost posibil

Corupția endemică a vulnerabilizat letal atât clasa politică, cât și pătura afaceriștilor autohtoni. În acest
context, a fost deosebit de lesne să-și pună în aplicare planurile. Centrele de putere au fost anihilate prin
transferul lor în celule special amenajate (microfoane și alte chestii). Cele câteva care mai există vor fi
transferate în aceleași locuri foarte curând.
Capitolul 8 – Navigând printre imperii

Motto:
“– Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?”

Dincolo de ieșirile liniștitoare ale oficialilor români, va fi război! Criza uriașă, atât economică, cât și
politică, pe care o traversează civilizația apuseană a făcut ca acest lucru să fie inevitabil. Pentru
declanșarea lui era nevoie de definirea unui dușman, de un motiv de război și de crearea condițiilor ca
deflagrația să se producă din vina inamicului. Ținta a devenit evidentă la reuniunea NATO de la București
din anul 2008, când puterile occidentale au anunțat că se vor extinde înspre Rusia, prin anexarea Ucrainei
și a Georgiei. Am folosit în mod deliberat termenul „anexare”, pentru că asta s-a întâmplat practic și după
căderea blocului comunist. Evenimentele au început să se desfășoare destul de spectaculos după această
reuniune.

„Primăvara Arabă” înlătura conducătorii puternici ai acestor state, transforma o zonă stabilă, condusă
autoritar, într-o zonă măcinată de conflicte interne și condusă de niște marionete mânuite de cei de la Casa
Albă. În acest mod, unul dintre cele mai importante obiective, petrolul, atât de necesar într-un război, a
fost atins.

Al doilea obiectiv era asigurarea transportului către locurile de procesare și depozitare cele mai apropiate
de Rusia – Marea Neagră. Aici, Georgia și România se calificau perfect. Georgia, chiar în coasta Rusiei,
România, tot în coasta acesteia, dar și cu o infrastructură pregătită pentru procesarea și stocarea unei
cantități apreciabile de carburant.

Rușii s-au mișcat însă rapid, intrând peste georgieni și stabilind acolo două capete de pod. Apoi, au
invadat Crimeea, anexându-și teritoriul printr-un referendum local. Pare o exprimare contradictorie la
prima vedere, dar ea cuprinde o realitate de netăgăduit. Cam la fel și-a anexat și Germania Estul ex-
comunist.

Revenind, bătălia pentru Marea Neagră este departe de a se fi încheiat. Amplasarea scutului de la
Deveselu, precum și mobilizarea de nave suplimentare rusești în flota din Crimeea ne arată clar acest
lucru. Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, atunci, capul lor de pereți, totul ar fi rămas înghețat, la nivelul a
ceea ce a mai fost și până acum 25 de ani – un război rece dintre Occidentul din care facem și noi parte
acum și o Rusie mică și mai arțăgoasă. Nu ar mai fi fost vorba de un război adevărat cu tot cortegiul lui de
nenorociri și de necunoscute.

În mișcările celor doi coloși, remarcăm faptul că rușii erau mai bine pregătiți din punct de vedere
strategic. În timp ce forțele NATO se adună timid și în număr mic, rușii ripostează (ce-i drept, cu ceva
întârziere) în zona arabă, sprijinind masiv Statul Islamic, și atacă estul Ucrainei. Nu doar bogăția acestei
zone este extrem de atractivă, ci și legătura pe uscat cu peninsula Crimeea.

În timpul ăsta, blocul occidental impune sancțiuni Rusiei, sancțiuni peste sancțiuni, și încearcă să
negocieze o pace fragilă cu Putin. Este inutil, șansa păcii s-a spulberat încă din 2008 și, ca o ironie a
sorții, asta s-a petrecut la București. Acum nu mai are nicio importanță cine a început. Cele două tabere
stau față-n față și cu degetul pe trăgaci.

Hotărâtoare pentru soarta României este decizia finală a Germaniei, prinsă ca într-un clește de sistemul
financiar american și gazele rusești. Cu o monedă din ce în ce mai volatilă, Germaniei îi este greu să se
așeze hotărât într-o tabără sau alta. Apartenența la NATO îi retează orice posibilitate de a se declara
neutră. Nevoia de gaze nu îi permite să se certe cu rușii. Dacă Germania va rămâne în barca NATO,
atunci teatrul de operațiuni va deveni România. După cum se vede, Putin va încerca să facă o realitate din
visul de secole al Rusiei, ieșirea la Marea Mediterană. Serbia și Ungaria vor constitui capete de pod
pentru armatele rusești care urmează să traverseze România. Prin Serbia se va ocupa Croația, prin
Ungaria se va pune o presiune uriașă pe Occident.

Importanța căilor de aprovizionare a armatelor nu trebuie să mai fie explicată, toată lumea o cunoaște, cu
excepția politicienilor voștri. Aceștia nu realizează cât de importantă este azi România – ambele tabere au
nevoie ca de aer de poziția strategică, de resursele, de infrastructura energetică pe care aceasta o are. În
loc să fructifice masiv aceste atuuri, întreaga clasă politică se comportă ca o turmă de oi terorizată atât de
lupi, cât și de „câinii de pază ai democrației”, adică de DNA, dar și de presă.

Cine negociază cu cele două blocuri astăzi? După cum se vede, nimeni! Toți latră pe toate canalele media
că apartenența la blocul NATO îi face pe ruși să tremure de frică, neîndrăznind nici măcar să respire în
apropierea frontierelor noastre de teamă să nu îi bată americanii la popou. Asta-i tot ce-i duce capul. În
realitate, generația voastră va duce pe umeri toate ororile acestui război, fie de o parte, fie de cealaltă.

Să ne înțelegem! Nu sunt doar anti-american, ci și anti-rus. Nu-mi plac imperiile. Au o cruzime animalică,
dar este evident că trebuie să conviețuim cu ele și să ne aliem cu acela care ne oferă și nouă ceva. Nu este
cinism, dar nu suntem într-un film cu personaje pozitive, astfel încât să ne fie jenă în a adopta o poziție
mercantilă. Afirmațiile făcute în dese rânduri de Băsescu, conform cărora suntem o țară mică și
nesemnificativă în jocul marilor puteri, atestă calitatea de mare cretin a acestui specimen. Suntem mai
importanți decât ne putem imagina pentru ambele imperii. Este momentul să negociem mult mai
profitabil pentru noi cu așa-zișii noștri aliați.

Astăzi, Uniunea Europeană este slabă. Se vede de la o poștă că a fost luată prin surprindere de ruși, că nu
are răspuns la ofensiva acestora. În vreme ce Putin merge ceas pe un scenariu pus la punct în ani de zile,
ceilalți improvizează. Este momentul să cerem ce ni se cuvine. Eu mă aliez cu alții, nu din dragoste, ci din
interes. Unde este interesul țării noastre acum? Asta ar fi trebuit să fie principala preocupare a oricărui
politician, nu DNA-ul sau presa. Iată un alt motiv care cere imperios ca acest sistem politic să fie
schimbat.

Politicienii nu trebuie să mai fie tributari, din punct de vedere financiar, unora și altora. Să nu mai tremure
în fiecare zi de frica SRI-ului, DNA-ului sau al presei, ci să negocieze de pe poziții de forță pentru
interesele voastre prezente și viitoare. Astăzi, nu se mai negociază cu fabricile, uzinele sau resursele
naturale ale țării, astăzi se negociază cu viețile voastre. Mulți dintre voi veți fi carne de tun, veți fi tocați
de gloanțe și sfârtecați de schijele obuzelor absolut pe degeaba. Ați devenit vasalii unor seniori care nu
dau nici doi bani pe voi. S-a ajuns aici din cauza vulnerabilităților sistemului politic actual. De frică să nu
fie băgați la pușcărie v-au livrat gratis, fără niciun câștig pentru voi, pentru neamurile voastre sau pentru
țara voastră. Culmea ironiei este că, după ce Occidentul și-a făcut treaba cu ei, tot la pușcărie au ajuns.

Câte argumente vă mai trebuie până să înțelegeți că aveți nevoie de un bărbat de stat care să aibă
autoritatea, curajul și prerogativele necesare pentru a bate cu pumnul în masă când vine vorba de
interesele voastre și ale țării noastre?
Capitolul 9 – Au montat microfoane și în prezervative

Motto:
„Vom pleca cu toții, vom pleca curând,
Nu se știe unde, nu se știe când.”
(În cătușe – Radu Gyr)

Vă avertizam într-un material anterior asupra riscului ca leacul să devină mai rău decât boala. Iată că acest
lucru s-a întâmplat. Urmare a valului uriaș de arestări din toate sectoarele de activitate, țara s-a blocat,
nimeni nu mai semnează nimic. Funcționari ai statului, salariați în societățile private, oameni de afaceri
nu mai au curajul să se întâlnească în public sau în particular, iar atunci când o fac totuși, lasă telefonul în
mașină și discută ca niște conspiratori în șoaptă, uitându-se în permanență peste umăr să vadă dacă nu
sunt supravegheați.

O atmosferă de teroare și suspiciune generalizată străbate toate paturile sociale. SRI-ul face ravagii;
instalează tehnica de monitorizare în lifturi, în closete, în dricuri, în prezervative și sub mesele din
cârciumile la modă. Vedem consternați cioclii de la pompele funebre arestați pentru că se interesau să
vadă cine a mai murit, curve arestate pentru practică nefiscalizată, alături de miniștri, oameni de afaceri,
politicieni, doctori, judecători, procurori, fotbaliști. Toată România intră la pușcărie. Ai impresia că toți
românii sunt monitorizați și mai devreme sau mai târziu vor fi anatemizați sau încarcerați în funcție de
interesele unuia sau altuia.

Pentru unii dintre voi, plecarea pare singura soluție. Fără locuri de muncă, fără locuințe, fără perspective
și hăituiți ori de câte ori încercați o afacere, vă luați lumea în cap.

Cei care ați rămas, vă uitați hlizindu-vă tâmp la televizor ori de câte ori mai este arestat câte unul. Ați
umplut rețelele de socializare cu expresii de genul: „În sfârșit, se face justiție!” sau „Ne-am luat țara
înapoi!”. Nu vă dați seama că țara pe care chipurile „v-ați luat-o înapoi” vi se prăbușește, la propriu, în
cap. Șoselele se crapă umplându-se de gropi pentru că nimeni nu mai semnează un contract de asfaltare,
blocurile în care stați arată mai rău decât pușcăriile pentru că nimeni nu mai semnează pentru reabilitarea
lor, spitalele în care vă duceți arată ca o destinație finală, nimeni nu mai semnează pentru întreținerea lor.
Fluxurile financiare dinspre stat s-au oprit, fluxurile de capital extern de asemenea, oamenii de afaceri
locali fie și-au ascuns banii pe afară, fie au falimentat, fie sunt la închisoare; singurii care o duc bine sunt
cei din companiile străine – pe ei nu-i întreabă nimeni nimic. Blocaj total, mizerie, sărăcie, teroare
securistă, suspiciune, delațiune și pe deasupra și iminența unui război. Iată tabloul complet al României de
azi.

În aparență, vi se satisface setea de răzbunare, în realitate, se blochează activitatea economică a statului,

se induce pregnant ideea că singuri nu suntem capabili să ne guvernăm. Ne aflăm într-o situație aparent
fără ieșire, într-un cerc vicios în care am intrat, manipulați de unii mai șmecheri ca noi. Chiar dacă îl dați
jos astăzi pe Ponta, viitorul guvern se va izbi de aceleași probleme: funcționarii vor refuza să mai
semneze vreun contract, atât la nivel central, cât și local.

În acest context, singura soluție este ca întreaga clasă politică actuală, în frunte cu domnișoara Iohannis,
să decidă restartarea aparatului administrativ, restartarea României, printr-o amnistie generală. O idee
deloc populară printre voi, dar absolut necesară.

Nici mie nu-mi place ideea să știu că un Băsescu, un Ghiță sau un Coldea scapă de închisoare, dar
păstrarea lucidității este mai importantă decât setea de răzbunare. Schimbarea legii de finanțare a
partidelor, crearea Republicii Prezidențiale, lansarea de către stat a unui proiect economic și o amnistie
generală sunt soluțiile acestui moment.

Revenind la amnistia generală, iată câteva avantaje:

1. Deblocarea instanțelor și a parchetelor de un număr uriaș de dosare.

2. Rezolvă problema supra-aglomerării sistemului penitenciar.
3. Scad costurile cu întreținerea deținuților.
4. Se îndreaptă numeroasele erori judiciare făcute de judecători tâmpiți sau de rea-credință.
5. Dispare teama funcționarului. Aproape toți au câte un schelet în dulap. Printr-o amnistie, scapă de
acest schelet, iar spaima prin care a trecut îi va pondera semnificativ lăcomia.
6. Scăpați de presiune, oamenii de afaceri vor reîncepe să investească în țară, creând noi locuri de
muncă și bani la buget.
7. Politicienii nu vor mai putea fi șantajați cu problemele trecutului și vor începe să se ocupe și de
interesele voastre.
8. Se duce dracului puterea nelegitimă pe care Coldea și ai lui au dobândit-o. Nu vor mai putea
șantaja pe nimeni, nu vor mai putea speria pe nimeni cu dosare. Sunt o mulțime de informații
compromițătoare despre unii și despre alții pe care dl. Coldea le deține. Așa se explică, de
exemplu, de ce a avut tupeul să-i ordone lui Cocoș o plată de 500.000 de euro către Ghiță – știa că
banii sunt din șpăgile pe care acesta le-a obținut în afacerea Microsoft și altele. Cu acești bani,
Ghiță și Coldea au furat o televiziune finanțând o alta. Acest infractor de drept comun conduce un
serviciu de informații, șantajând cu dosare tot ce mișcă în țara asta.

O lege a amnistiei ar face ca acest „domn” să fie cercetat pentru întreaga sa activitate infracțională, pentru
că nu ar mai avea cu ce să șantajeze pe nimeni. Nici el și nici stăpânii lui de peste ocean.

Acum înțelegeți motivul real pentru care, atunci când vine vorba de amnistie, sunt activați ofițeri acoperiți
din presă. Aceștia au ordin să o descrie ca pe cea mai mare nenorocire pe cale să se întâmple poporului, o
nenorocire care contravine flagrant nevoii de răzbunare a fiecăruia dintre voi, nevoie denumită pompos
„Justiție Socială”.

9. …

Nu vă gândiți că este o pledoarie pro domo.

Printre foarte puținele lucruri de care mă tem nu se află în niciun caz „tubulatura”, așa cum am văzut că îi
spuneți mai nou.
Capitolul 10 – Caterinca dramei voastre
Motto:
„N-au nevoie de mâncare,
Ci de-o dubă mult mai mare”

Mi-a făcut o reală plăcere să văd nivelul intelectual al celor care au postat diverse comentarii la adresa
ultimului material pe care l-am scris. În unele dintre cazuri nu am putut să răspund așa cum s-ar fi cuvenit
din cauza unei răceli sâcâitoare, răceală care mi-a redus semnificativ capacitatea de concentrare. Dat fiind
faptul că, în mare, numărul cretinilor care intrau pe acest blog s-a redus considerabil, voi încerca să nu mă
mai pierd în detalii, uneori nesemnificative pentru un om cultivat. Să o luăm deci cu începutul.

După ce se așează la Cotroceni, Iohannis îl dă afară pe Maior. A doua zi îi convoacă pe capii S.R.I.-ului și
le explică de ce a făcut-o. Printre cei de acolo era și generalul Coldea. Pentru el, încă nu bătuse ceasul.
Cohortele de agenți F.B.I., mult mai numeroase decât comisarii sovietici de după Al Doilea Război
Mondial, aveau nevoie de un om de legătură local. Sub pretextul că pun la dispoziția instituțiilor statului
prețioasa lor experiență în lupta împotriva corupției, ei radiografiază tot, cartografiază tot, recrutează tot
ce vor. În ciuda slugărniciei de care dă dovadă față de stăpânii lui, el va fi schimbat. Este deja o figură
compromisă, iar asta nu se acceptă în genul ăsta de meserie. Șeful unui serviciu de informații nu poate fi
un infractor de drept comun. Asta ar leza încă de la început imaginea președintelui.

De ce pun accentul în ultima vreme pe Coldea și pe S.R.I.? Aversiunea pe care i-o port acestui individ nu
are nimic de a face cu necesitatea schimbării lui. La ora actuală, el este cel mai important pion al
americanilor în România. Prin el, americanii au acces la tot ce ține de securitatea națională, la tot ce ține
de maldărul de dosare aflat în fișetele siguranței românești. Din cauza lui și a lui George Maior,
suveranitatea statului român a rămas doar o poveste de adormit copiii. Actul de vânzare al țării inițiat de
Băsescu a fost desăvârșit de cei doi. Servilismul inept al celor trei a făcut din România o țintă total
nepregătită pentru ceea ce urmează să se întâmple.

În timpul ăsta, operațiunea de abatere a atenției se desfășoară conform planului. Valurile de arestări,
rețineri sau dezvăluiri curg. Nu vă mai uitați cu atenție la cine se află în spatele întregii operațiuni. Sunteți
fericiti de „actul de justiție socială” care se petrece sub ochii voștri. Tactica pământului pârjolit, pe de o
parte, precum și a abaterii atenției, pe de alta, le-au reușit pe deplin actualilor stăpâni.

Știu că cei mai mulți dintre voi sunteți dispuși să închideți ochii și să vă prefaceți că nu înțelegeți nimic
doar pentru a-i vedea distruși pe cei care v-au nenorocit. Știu că setea de răzbunare este mai puternică
decât rațiunea. De aceea nu încerc să vă conving de necesitatea stopării acțiunilor aparatului represiv al
țării, ci de necesitatea autodeterminării atât ca societate, cât și ca individ. România a mai trecut printr-o
perioadă similară în epoca proletcultismului. Singura diferență este de stăpâni. Pe atunci erau comisarii
sovietici, astăzi, „experții F.B.I.”. Pe atunci rușii își pregăteau viitoarea colonie, trimițând la Canal tot ce
era elită în România. Astăzi și-o pregătesc americanii, trimițând de-a valma tot ce mișcă în țara asta la
Rahova și la Jilava.

Și atunci, ca și acum, prostimea aplaudă și se bucură când „Volgile negre” cărau chiaburii și politicienii
înspre pușcăriile vremii.

Una este să schimbi sistemul politic astfel încât să diminuezi corupția până la niște cote acceptabile (în
doză mică, ea este un factor de progres) și alta să măcelărești fără discernământ toate elitele business-ului
și politicii românești. Eu ca persoană accept să fiu persecutat de țara mea. Dar nu la comandă străină. Nu
accept să fiu ridicat de la masă pentru ca în locul meu să șe așeze o corporație americană sau un amărât de
fost ambasador.

Mulți dintre voi veți strâmba din nas la afirmația mea cu privire la elitele business-ului și ale politicii
românești. Veți veni cu argumente solide și îmi veți da în cap cu exemple corecte de persoane care sunt
departe de standardele morale și etice pe care vă imaginați că ar trebui să le aibă. De altfel, v-am dezvăluit
în postările mele anterioare acea fațetă a multora dintre ei, precum și mecanismele prin care aceștia vă
jefuiesc.

Nu nimicirea lor este soluția, ci schimbarea mecanismelor, schimbarea sistemului politic în ansamblul
său. Elitele clasei politice au furat cu o mână, iar cu cealaltă v-au integrat în structurile euro-atlantice.
Elitele business-ului au furat cu o mână, iar cu cealaltă au creat peste 2.000.000 de locuri de muncă.
Asasinarea lor în aplauzele voastre tâmpe nu va rezolva problemele, vă creează altele, cu mult mai mari și
pe termen mult mai lung.