Am învăţat să devin învăţătoare…

Vă puteţi imagina că visele devin realitate atunci când ne dorim cu adevărat să

devină? Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră aţi visat să deveniţi dascăli şi norocul să fie de
partea voastră. Eu am visat….încă din clasa I şi asta pentru că îmi iubeam nespus de mult
învăţătoarea, îmi plăcea foarte mult ceea ce făcea ea şi vroiam să fac şi eu „când voi fi
mare”. Şi, iată-mă după ani şi ani la catedră. Pe lângă că, îmi doream să devin
învăţătoare, mai vroiam să profesez într-o şcoală mare, o şcoală cu renume acolo unde să
te simţi ca şi acasă.
Nici acest vis nu s-a lăsat prea mult aşteptat pentru că iată, acum profesez într-o
astfel de şcoală, adică Şcoala cu clasele I-VIII„ Mihai Eminescu” Alba Iulia. Îmi aduc
aminte cum pe 14 septembrie 2006 am primit marea veste de a preda aici, nu ştiam ce să
simt, ce să gândesc…eram încântată şi în acelaşi timp speriată. Dar până să-mi dau seama
de tot ce se petrecea cu mine am şi ajuns în ziua de 15 septembrie, ora 8 când am pornit
spre şcoală.
Cu mare entuziasm , fericită, mândră, cu zâmbetul pe buze păşeam în şcoală, o
şcoală imensă, unde am fost întâmpinată de o doamnă prezentabilă, cu o ţinută
impunătoare dar cu zâmbetul pe buze care de cum a aflat cine sunt mi-a urat un „Bun
venit în şcoala noastră!”parcă mai fericită şi mai zâmbitoare. Cine credeţi că era? Cine
altcineva decât doamna directoare! Atunci , fără să-mi dau seama timpul trecea foarte
repede iar eu priveam uimită tot ce se petrecea în jurul meu…toţi dascălii mă salutau, îmi
urau „bun venit” toţi numai zâmbete;priveam pereţii încărcaţi de diplome şi lucrări ale
elevilor şi mă gândeam că e mult prea mult pentru mine. Ce să spun, festivitatea de
deschidere a fost de-a dreptul impresionantă, exact cum îmi doream , cu mult fast, aveam
senzaţia că tot ce se petrece acolo era pentru mine. Înţelesesem deja că mă aflam într-o
şcoală pretenţioasă cu dascălii cei mai căutaţi. Eram nespus de fericită, după o asemenea
primire, la o astfel de şcoală… ce ţi-ai mai putea dori? Să munceşti….să înveţi…să
ajungi ca cei de aici. Asta mi-am propus atunci pentru că asemenea şanse nu le primim
decât o singură dată în viaţă şi trebuie să le valorificăm la maximum.
Acum mă aflu în al doilea an de predare la această şcoală, cred că şi dacă aş avea
20 de ani de predare mi-aş aminti de primul an aici. Aş putea spune că deşi aflându-mă în
al treilea an de învăţământ , primul an la Şcoala „Mihai Eminescu” a fost primul an când
am profesat cu adevărat, primul an când am înţeles cu adevărat ce înseamnă şi cum este
să fii învăţătoare.
Aici am învăţat tot ce trebuie să ştie un dascăl, am avut şansa de a intra într-o
şcoală unde oricine este bine primit, o şcoală extraordinară atât din punctul de vedere al
dotării şi al aspectului cât şi din punctul de vedere al calităţii corpului de dascăli. Având
clasa I am considerat mereu că şi eu sunt în aceeaşi clasă în ceea ce priveşte profesia mea.
Sincer, cam aşa a fost, eram „o elevă de clasa I” care învăţa cum să devină o învăţătoare
bună. Norocul meu a fost că aici am avut parte de un colectiv de învăţători extraordinari
care s-au arătat dispuşi să mă înveţe orice. Nu am fost nevoită să lupt pentru integrarea
mea în colectivul lor am fost primită şi privită ca şi colega lor. Mereu eram întrebată câte
ceva, îmi răspundeau la orice întrebare, primeam sfaturi, indicaţii, eram inclusă pe orice
listă de activitate, de multe ori eram solicitată pentru unele activităţi numai pentru faptul
„că o să-mi prindă bine cândva” –asta era o replică pe care am auzit-o mereu (şi o mai
aud încă)şi care mă distra, mai mult pentru că , până a ajunge aici exista mereu o
discrepanţă între titular şi suplinitor. În şcoală am fost şi sunt detaşată însă nu am simţit
niciodată diferenţe între mine şi un titular, dimpotrivă, aici am înţeles că fiecare este
apreciat după cum şi cât munceşte.
Am vorbit despre colectivul acestei şcoli, nu aş vrea să mă repet, dar e
nemaipomenit, de la fiecare am învăţat câte ceva. Desigur că , sunt câteva persoane
cărora trebuie să le mulţumesc în mod special, să le mulţumesc din tot sufletul pentru tot
ce m-au învăţat, am fost considerată fiica lor, prin urmare sfătuită ca atare. Deşi aici nu
întâlneşti un cadru didactic care să nu te ajute, lângă mine au fost câteva care m-au luat
sub aripa lor protectoare(cum s-ar spune) , care m-au îndrumat la fiecare pas, m-au
învăţat orice nu am ştiut şi care nu s-au simţit niciodată deranjaţi chiar dacă am fost foarte
insistentă şi i-am asaltat cu tot felul de întrebări, multe dintre ele banale, chiar, dar şi
atunci mi-au răspuns cu maximă seriozitate şi profesionalism. Probabil vă întrebaţi care
sunt aceste persoane , care sunt formatorii şi părinţii mei în arta de a fi dascăl. Ei bine , nu
aş vrea să dau nume pentru a nu stânjeni pe cineva , rămân în sufletul meu deşi cred că ei
s-au recunoscut deja.
Cred ca fiecare debutant în învăţământ dacă ar avea şansa pe care am avut-o eu ar
vedea învăţământul cu alţi ochi. Dacă ar avea ocazia să fie bine primiţi, acceptaţi, sfătuiţi,
îndrumaţi, ajutaţi şi respectaţi de către conducerea şcolii şi colectivul de dascăli aşa cum
am fost eu în Şcoala „Mihai Eminescu” munca lor, meseria lor le-ar părea cea mai uşoară
şi cea mai frumoasă.
Nu e uşor să fii dascăl! Dar devine uşor atunci când vrei să fii, când vrei să înveţi
şi când ai de la cine învăţa.
Nu ştiu dacă vă puteţi imagina cum este să alergi între trei etaje ale unei şcoli ca
să te informezi, să ceri păreri, să ştii că este bine cum faci şi ce vrei să faci, să înveţi
alfabetul meseriei aşa cum eu la clasă îmi învăţam elevii alfabetul limbii române. Dacă
nu vă puteţi imagina…vă spun eu, doriţi-vă un an aici şi veţi vedea…veţi avea parte de
multă muncă, stres constructiv, oboseală. Nu, nu vă speriaţi , prin asta am trecut eu şi nu
regret nici o clipă, tot timpul am învăţat câte ceva, în fiecare încăpere, în fiecare colţ din
şcoală este cineva care te învaţă ceva şi asta deoarece oamenii de aici - cei mai buni
dintre cei buni - nu fac altceva decât să fie prietenoşi, amabili şi…dascăli prin definiţie.
Am reuşit să învăţ multe , mai multe decât aş putea spune pentru că mi-am dorit
să fiu ca şi ei. Ei sunt mereu cu zâmbetul pe buze, sunt fericiţi şi când nu sunt, nu au
necazuri chiar şi atunci când au, râd şi când le vine să plângă, sunt calmi şi atunci când
interiorul lor e un vulcan, au timp şi atunci când nu au. Am învăţat asta de la ei dar să nu
uităm ….înainte de a fi dascăli sunt oameni.
Multe ar fi de spus , foarte multe, pentru că fiecare zi e altfel, fiecare zi are ceva
special, în fiecare zi înveţi ceva. Eu am învăţat ce înseamnă să fiu învăţătoare, am învăţat
să muncesc, să apreciez şi să mă bucur de orice . Vreau să le mulţumesc celor care m-au
ajutat , care mi-au fost alături, care au contribuit la formarea mea în stilul şcolii. Vă
întrebaţi care e stilul şcolii? Muncă, trudă, performanţe…şi iarăşi de la capăt. Aşadar , vă
doresc celor care vreţi să ajungeţi profesionişti în meseria de dascăl să ajungeţi aici, între
profesionişti şi vă promit că fiecare picur de sudoare va avea efecte benefice asupra
dumneavoastră
Nu aş putea încheia fără a nu mulţumi de această dată tuturor cadrelor didactice ,
adică colegilor şi colegelor mele şi în mod special conducerii şcolii…..”vă mulţumesc că
aţi avut încredere în mine şi pentru că mi-aţi arătat calea spre a fi ceea ce sunt”.
Instit. Vasilica Gomboş