Politici sociale (note de curs)

Tema 1

Politici sociale. Concept. Tipologii de politici sociale.

Politica socială – concept.

Politica socială este un concept care desemnează :

- orientarea principală şi, respectiv, obiectivele ce se urmăresc a se realiza în sfera socială, pe
termen lung, mediu şi scurt;
- mijloacele, instrumentele şi măsurile concrete de realizare a obiectivelor propuse.
Aşa cum rezultă din experienţa internaţională obiectivele politicii sociale apar, pe termen lung,
ca fiind subsumate unor principii. Cel mai frecvent invocat este principiul “justiţiei sociale”, cu
multiplele sale interpretări derivate din concepţia despre societate. Obiectivele exprimă, de regulă,
atingerea unui nivel de bunăstare, pentru întreaga populaţie şi/sau pentru anumite grupuri ale acesteia.
În plus, obiectivele politicii sociale sunt delimitate şi de raporturile dintre justiţia socială şi eficienţa
economică. De aici, diversitatea şi diferenţele importante ce se pot constata în ceea ce priveşte
politicile sociale ale diferitelor ţări sau grupuri de ţări, tipologia acestora.
Dincolo de fundamentele de natură ideologică ce conferă politicii sociale o anumită
particularitate, politica socială se defineşte prin măsuri ce vizează bunăstarea socială şi individuală,
termeni care au, în general, o semnificaţie pozitivă.
În ultimele decenii, se observă conturarea unor tendinţe spre un consens în ceea ce priveşte
obiectivele sociale, definite principial. Aceasta se întâmplă datorită:
a) manifestările evidente a unor obstacole de natură economică (riscuri) în satisfacerea unor
nevoi sociale, de aici a necesităţii intervenţiei puterii publice;
b) recunoaşterii şi conştientizării într-o măsură crescândă a unităţii proceselor economice şi
sociale şi, din acest motiv, a unei tendinţe de corelare mai bună, de integrare a politicilor
economice şi a politicilor sociale;
c) faptului că se manifestă preocuparea de a lega procesul dezvoltării economice de
satisfacerea nevoilor umane.
În plan practic, politica socială se concretizează în “seturi de măsuri orientate spre:
- obiective sociale “globale” (eradicarea sărăciei, etc.);
- realizarea unor obiective pe domenii sociale (sănătatea, învăţământul, locuinţele, securitatea
socială, etc.);
- realizarea unor programe sociale ce vizează segmente ale sferei sociale (ex.: programe de
susţinere a unor categorii defavorizate ale populaţiei – bătrâni, tineri, copii, handicapaţi –
programe de ocupare şi protecţie a şomerilor, programe de susţinere a familiilor şi de
protecţie a copiilor, etc.).
Elementul de referinţă îl constituie problemele sociale reale ce se manifestă în planul naţional
în anumite perioade. Odată ce se conturează un acord asupra obiectivelor politicii sociale, alegerea
mijloacelor, a metodelor de acţiune devine o problemă tehnică. În acest fel politica socială poate fi
caracterizată prin totalitatea prestaţiilor orientate spre gospodării sau persoane. Din raţiuni de analiză,
acestea pot fi grupate în:
- prestaţii (venituri ) sociale în bani: pensii, ajutor de şomaj, etc.;
- prestaţii (venituri) sociale în natură: servicii de sănătate, de asistenţă socială, învăţământ,
etc.;
- subvenţii pentru bunuri şi servicii de consum;
- prestaţii fiscale: reduceri sau scutiri de impozite şi taxe.
Pentru o cât mai corectă înţelegere a configuraţiei politicii sociale, considerăm utile
următoarele precizări:
1
 - politicile sociale în fiecare ţară se particularizează în funcţie de concepţiile ce domină
guvernarea şi de problematica socială existentă într-o perioadă dată;
- politicile sociale sunt şi rezultatul joncţiunii între obiectivele de realizare a echilibrelor
macroeconomice şi a eficienţei, pe de o parte, cu cele care se referă la bunăstarea
individuală, pe de altă parte.
Ştiinţa economică poate sprijini înţelegerea acestui concept prin analize referitoare la:
- efectele pe care măsurile de politică socială le au în realizarea obiectivelor fixate şi
sesizarea modificărilor înregistrate în nivelul de trai sau în alte segmente ale vieţii umane;
- confruntarea dintre problemele de funcţionare pieţei şi implicarea statului, în special în
problemele de (re)distribuire;
- concordanţa, corelaţiilor dintre parametrii şi componentele economice ale dezvoltării, în
scopul sesizării unor dezechilibre sau a unor surse pentru posibile dezechilibre (ex.: aspecte
legate de finanţare).

Tipologii de politici sociale.

Într-un plan concret şi din perspectivă temporală, politica socială a evoluat diferenţiat pe ţări,
diferenţieri ce se pot vedea reproduse şi astăzi. Începând cu ultima parte a secolului XIX şi până spre
anii 1930 ai secolului nostru se pot distinge două modele contrastante de politică socială:
1) primul, în regimurile liberale, se regăseşte în ţările anglo-saxone. Unul dintre cei mai mari
creatori a fost William Henry Beveridge (şef al serviciului de şomaj şi ocupare, economist
şi administrator britanic). Politicile sociale din această categorie au fost orientate spre
sisteme tradiţionale de combatere a sărăciei şi de încurajare a soluţiilor private de asigurări
sociale. Această abordare a fost conformă cu ideile economiei politice liberale clasice,
politicile sociale având, ca principale instrumente, sisteme de verificare a mijloacelor de
trai şi prestaţii publice orientate numai spre nevoi care pot fi dovedite a fi, în mod real,
neacoperite şi care nu grevează esenţial bugetul public.
2) cel de-al doilea model este regăsit în Europa continentală. El s-a bazat pe asigurarea socială
– lansată de Otto von Bismarck în anii 1880-, iniţial privată şi voluntară, devenită ulterior
obligatorie. Acest model s-a construit în ideea unui rol puternic şi direct al statului, în
special prin stipularea participării obligatorii a populaţiei şi prin stabilirea unor standarde ce
trebuie atinse. Aceasta a favorizat dezvoltarea de programe de asigurări sociale pe principii
ocupaţionale, cu statut distinct şi administrare autonomă.
Politicile sociale, în evoluţia lor, au înregistrat o “explozie” în special după cel de-al doilea
război mondial, anii ’50 şi ’60 reprezentând perioada cea mai fertilă. Această dezvoltare, îndeosebi în
ţările occidentale, a fost susţinută de creşterea economică puternică înregistrată în respectiva perioadă.
Ea a permis elaborarea şi punerea în practică a unor programe sociale importante, care au ajuns astăzi
să acopere în întregime problematica socială, evident cu particularităţi şi accente de la o ţară la alta.
Chiar dacă au avut la baza construcţiei şi funcţionării lor concepţii politice diferite, de nuanţă
liberală sau social-democrată, politicile sociale în ţările occidentale nu s-au dezvoltat în forme pure,
acestea modelându-se, în timp, în funcţie de o multitudine de factori.
Pe de altă parte, se constată deosebiri semnificative între ţări sau grupuri de ţări privind unele
caracteristici majore ale politicilor sociale, deosebiri derivate în special din percepţia şi respectiv din
concepţia privind soluţionarea diferitelor probleme sociale. De exemplu, în unele ţări ale Europei
occidentale ca Franţa ori Suedia programele de protecţie a familiilor cu copii au căpătat o amploare
deosebită, în timp ce altele ca SUA acest gen de programe nu există sau nu sunt semnificative.
Astăzi, “statele bunăstării” sunt departe de cele două modele iniţiale. Potrivit experienţelor
înregistrate în ţările occidentale se pot distinge câteva categorii de regimuri de politici sociale:
a)Un prim grup este alcătuit din ţări care au reformat numai marginal model de asistenţă
socială de tradiţie liberală, denumit uneori şi “statul bunăstării reziduale”. Exponentul cel mai radical îl
constituie SUA, unde se urmăreşte cu prioritate combaterea sărăciei, intervenţia statului în domeniul

2
social fiind mult redusă, caracterizată ca reziduală în comparaţie cu modelul european, în special cu cel
nord-european.
Modelul SUA se circumscrie, în linii mari, la programe centrate pe asistenţă socială, pe
prestaţii acordate în special săracilor, pe baza unei verificări drastice a veniturilor. El nu cuprinde
programe publice de îngrijire medicală, ajutoare de boală şi programe pentru familii cu copii. Aceasta
este o abordare în care guvernul se abţine în general de la politici active de ocupare a forţei de muncă
(de ex., nu au fost organizate sisteme publice de reorientare ocupaţională a forţei de muncă).
Criteriul de accesibilitate la prestaţii sociale este definit, în principal, de nevoi sau de
capacitatea de plată. Rezultatul este un proces de redistribuire redus şi o inegalitate mare în distribuţia
veniturilor, comparativ cu modelele vest-europene. Din 1993, administraţia americană a început o
companie puternică în favoarea promovării unor programe de anvergură în domeniul sănătăţii şi al
ocupării forţei de muncă.
b) Un al doilea grup îl constituie ţările scandinave, cu exemplul cel mai des citat şi cel mai
mult admirat până nu demult: Suedia. În acest caz, începutul l-a constituit o bună şi extinsă tradiţie de
asistenţă socială, evoluţia statului bunăstării fiind sub influenţa concepţiilor social-democrate care au
dominat guvernarea aproape patru decenii. Sloganul “casa oamenilor” a exprimat ideea (principiul) de
a include întreaga populaţie în principalele domenii ale politicii sociale, indiferent dacă nevoia era sau
nu manifestă.
Filozofia care a stat la baza acestui model a fost aceea că o naţiune mică, pentru a fi
competitivă pe plan internaţional, trebuie să se bazeze pe propriile resurse umane şi că productivitatea
optimă este cel mai bine realizată dacă indivizii şi familiile au garantată o bunăstare adecvată.
Principalele obiective le-au constituit:
- eradicarea sărăciei;
- realizarea solidarităţii sociale;
- echitatea prin politică socială.
În această concepţie se promovează o politică de venituri de bază garantate, într-o gamă largă
de prestaţii sociale, dintre care cele mai importante sunt: alocaţiile universale pentru copii, pensiile de
bază, îngrijirea sănătăţii, etc. Obiectivele se realizează preponderent pe căi redistributive, prin
transferuri şi prin sistemul de impozitare şi taxe.
c)În zona vest-europeană se particularizează – prin anumite trăsături - ţările ale căror politici
sociale sunt de inspiraţie bismarckiană, reprezentate de Germania şi Austria. Acest grup este denumit,
adesea, ca fiind de tip “conservator”, situându-se, din punct de vedere al doctrinei care-l defineşte,
între cel liberal şi cel social-democrat. Acest grup s-a constituit prin reformarea schemei tradiţionale de
asigurări sociale şi prin stabilirea unui sistem puternic de protecţie pentru grupuri care nu se pot proteja
singure.
Modelul (vest) german de politică socială este astăzi cunoscut ca fiind bine integrat în cerinţele
economiei de piaţă, iar instrumentele politicii sociale sunt concepute astfel încât să fie conforme cu
principiile de funcţionare eficientă a pieţei.
Literatura de specialitate utilizează pentru economia germană termenul de “economie socială
de piaţă”. Acest calificativ este motivat de faptul că se urmăreşte ca funcţionarea pieţei să nu fie
stânjenită de dezvoltarea programelor sociale, fără ca aceasta să însemne limitarea dezvoltării
politicilor sociale.
d) În cadrul ţărilor dezvoltate cu economie de piaţă se particularizează, de asemenea, modelul
japonez, de tip paternalist, îndepărtat în multe privinţe de modelele vest-europene şi de cel american.
Este un model care se bazează pe joncţiunea elementelor tradiţionale de întrajutorare în mediul familial
cu intervenţia statului şi antrenarea substanţială a patronatului în soluţionarea problemelor sociale.
Literatura de specialitate oferă o dezbatere largă referitoare la diferitele modele de politică
socială şi, în acest context, la rolul statului în procesele de redistribuire a veniturilor. Într-o anumită
măsură, astfel de dezbateri au fost stimulate de nevoia fostelor ţări socialiste de a se “inspira” din
modelele occidentale admirate pentru performanţele lor, inclusiv în domeniul social.
Pe de altă parte, dezbaterile au fost impulsionate de înseşi cerinţele de reformare a politicilor
sociale din ţările dezvoltate, de regândire a rolului diferiţilor actori sociali în acest domeniu, precum şi

3
de modelul în care politica socială a statelor dezvoltate se cuplează cu economia şi cu cerinţele de
funcţionare eficientă a acesteia, cu sistemul de valori naţionale sau regionale.
Michel Albert, în lucrarea sa “Capitalism contra capitalism” propune o analiză comparativă a
modelului american şi (vest) european (renan, în special). De altfel, în ţările dezvoltate, preocuparea
majoră de reformare a politicilor lor sociale este impusă cu prioritate de modificările importante ale
mediului economico-social, ostil, în general, expansiunii programelor sociale şi, deopotrivă, de
tendinţele de armonizare a politicilor sociale; acesta din urmă este cazul ţărilor vest-europene,
preocupate de realizarea Uniunii Economice şi Monetare.
În acelaşi timp, se simte nevoia iniţierii unor programe sociale în scopul ameliorării unor
tensiuni acumulate în anumite segmente ale sferei sociale; un exemplu este reforma în domeniul
asigurărilor de sănătate în SUA.
În spaţiul est-european fostele ţări socialiste constituie un grup în care politica socială a fost
marcată de ideologia care a determinat modul de funcţionare a întregului sistem. Într-un anumit sens
politica socială din această categorie de ţări s-a constituit într-o componentă inseparabilă de sistemul
social în general, de cel economic în special, fiind o zonă în care fundamentul său ideologic a avut
consecinţe benefice.
Colapsul sistemului socialist şi criza pe care o traversează în prezent fostele ţări socialiste au
scos în evidenţă limitele “de sistem” ale politicii sociale şi trăsăturile comune în acest domeniu, care
disting ţările foste socialiste de ţările dezvoltate cu economie de piaţă.
În această categorie de ţări, politica socială promovată s-a bazat pe principii egalitariste,
“echitatea socialistă” fiind un principiu declarat în toate domeniile sociale, inclusiv în cel al
repartiţiilor veniturilor. Statul a fost superpatron, singurul deţinător al resurselor pentru politica
socială, individul fiind în general exclus de la responsabilitatea în acest domeniu, înlăturat de la dreptul
de a lua decizii viabile privind propria sa existenţă, deciziile politice discreţionale au condus la
diluarea coeziunii sociale, au adus prejudicii conştiinţei sociale şi comportamentului populaţiei.
Politicile sociale din sistemul socialist au avut o configuraţie diferită de cele din ţările
occidentale, în special europene. Caracterul particular al politicilor sociale din fostele ţări socialiste ar
putea fi rezumat de următoarele trăsături:
- o dezvoltare a politicilor sociale bazată preponderent pe legislaţia muncii (drepturi
preferenţiale celor cu statut de salariat);
- un sistem de asigurări sociale suprasolicitat din punct de vedere funcţional şi în condiţiile
absenţei sau ale subestimării protejării oamenilor şi prin alte mijloace, cum ar fi asistenţa
socială;
- exercitarea directă de către stat a funcţiei sale sociale.

4
 Tema 2*

Bunăstarea socială şi rolul statului în producerea bunăstării.

Modele ale statului bunăstării : statul bunăstării fundat pe economia socialistă.
Statul bunăstării fundat pe economia de piaţă. Protecţia socială şi statul bunăstării în societatea
contemporană.

Configurat la sfârşitul secolului al XIX-lea în societăţile industriale intrate într-un proces rapid de
dezvoltare, statul bunăstării a cunoscut în secolul al XX-lea două forme majore de existenţă : statul
capitalist (bazat pe economia de piaţă) şi statul socialist. Cu câteva excepţii minore (Cuba şi Coreea de
Nord), statul socialist al bunăstării a dispărut istoric.
(A). Statul bunăstării fundat pe economia de piaţă are ca bază a bunăstării individuale veniturile
primare obţinute în mod liber din surse salariale, din profit şi din proprietate.
Prin sistemul fiscal (politica fiscală) statul extrage din veniturile primare un anumit procent pe care îl
va folosi pentru finanţarea activităţilor sale de susţinere directă sau indirectă a bunăstării colective.
Statul realizează o redistribuţie a veniturilor prin diferitele sale sisteme: asigurări sociale (pensii,
asigurări de boală, de accident etc.), sprijin social universal (familiile cu copii, educaţie , sănătate),
asistenţă socială - sprijin social focalizat în raport cu testarea mijloacelor. Statul bunăstării arată ca o
reţea complexă de protecţie socială, cu funcţia de a asigura un nivel de dezvoltare colectivă acceptabil.
În principal, putem distinge din mai multe straturi ale protecţiei sociale (apud E.Zamfir, 1995, 44-45) :
a. Bunuri şi servicii oferite gratuit colectivităţii : educaţie, sănătate etc. Acest nivel produce o
anumită echilibrare a bunăstării în anumite privinţe. Educaţia devine un bun la care are
acces întreaga comunitate, indiferent de resursele individuale disponibile, asigurându-se în
acest fel o anumită egalitate a şanselor.
b. Sistemul de asigurări sociale oferă un nivel de trai satisfăcător celor care, din diferite
motive, şi-au pierdut sau diminuat capacitatea de muncă şi deci de obţinere de venituri.
Pensiile de bătrâneţe, de urmaş, de boală oferă un nivel de bunăstare satisfăcător unui
segment foarte important al populaţiei.
c. Sprijinul universal acordat unor categorii de oameni cu nevoi speciale : familii cu copii,
handicapaţi etc.
d. Asistenţa socială fundată pe testarea mijloacelor financiare - reţeaua de securitate socială,
cum este denumită adesea – oferă ultimul nivel de protecţie. „În măsura în care mai există
persoane care nu primesc suficient suport din nivelurile superioare de protecţie socială,
scăpând prin “ochiurile” acestora, vor primi un sprijin ultim prin această reţea de asistenţă
socială, pe baza determinării nevoilor individuale şi a resurselor de care ele dispun”
(ibidem).
Elena Zamfir atrage atenţia asupra faptului că diferenţele care există între configuraţiile statului
bunăstării din diferite ţari bazate pe economia de piaţă nu sunt diferenţe de structură. Ele provin, mai
degrabă din ponderea diferitelor elemente ale sistemului.
(B) Statul bunăstării fundat pe economia socialistă nu este sinonim, aşa cum ar părea la prima vedere,
cu economia de tip socialist. Termenul de stat socialist al bunăstării poate să ne inducă în eroare. În
unele ţări occidentale s-a dezvoltat, sub influenţa unei ideologii socialiste, un amplu stat al bunăstării,
fundat pe economia de piaţă, cu unele componente de tip socialist. Suedia este exemplul cel mai
evident. Ceea ce este însă specific statului din fostele ţări socialiste este faptul că, pe lângă opţiunea sa
socialistă în ceea ce priveşte bunăstarea colectivă, el este întemeiat pe o economie de tip socialist.
Elementele caracteristice ale statului bunăstării în fostele ţări socialiste pot fi schematizate astfel
(apud. E. Zamfir, 1995, 45-47) :
1) Sursa cea mai importantă a bunăstării individuale o constituie veniturile primare. Există însă
deosebiri faţă de statul bunăstării fundat pe economia de piaţă : sursa salarială a fost generalizată,
veniturile din profit au fost complet eliminate iar veniturile din proprietate au devenit marginale.
În România, ca şi în cazul altor ţări socialiste, a existat obligativitatea muncii pentru toate

5
 persoanele apte. Primeau pensie de invaliditate în mod universal doar cei care nu erau apţi de
muncă. Politica salarială era orientată puternic spre promovarea egalităţii. Limitarea inegalităţilor
era realizată direct prin politica salarială şi mai puţin prin redistribuire.
2) Generalizarea sistemul de asigurări sociale. Ţările socialiste au dezvoltat un sistem de asigurări
sociale foarte amplu. Politica folosirii complete a forţei de muncă a exclus total nevoia ajutorului
de şomaj. Totodată, prin faptul că marea majoritate a populaţiei era salariată, se asigura, quasi-
universal, o pensie, excepţie făcând doar femeile care întreaga lor viaţă au fost casnice. Dar
datorită nivelului scăzut al salariilor, la care s-au adăugat şi raţiuni ideologice, a existat o puternică
presiune asupra femeilor de a se angaja în muncă, beneficiind şi ele în consecinţă într-o largă
măsură de dreptul la pensie.
3) Redistribuirea veniturilor după nevoi este o componentă esenţială a programului socialist al
bunăstării. Se realiza prin alocaţii generoase pentru copii, acestea echilibrând veniturile familiilor
cu copii în raport cu ale celor fără copii. În plus, în România a existat o alocaţie pe viaţă pentru
mamele cu 3 sau mai mulţi copii.
4) Sistemul fiscal similar cu cel al ţărilor cu economie de piaţă. Statul se funda pe resursele sale
financiare pe impozite directe (pe veniturile salariale) şi indirecte (pe consum - impozitul pe
circulaţia mărfurilor). În plus, statul beneficia şi de profitul activităţii economice, în calitate de
proprietar al întregii economii. În România, impozitul individual pe salariu a fost înlocuit cu
impozitul pe fondul general de salariu, dispărând în acest fel, diferenţa dintre salariul brut şi cel
net.
5) Educaţie şi asistenţă medicală gratuite pentru toţi, la care se adăugau şi alte gratuităţi şi forma de
sprijin: burse pentru elevi, tabere, manuale gratuite etc.
În concluzie, „sistemul statului bunăstării, în varianta sa din ţările socialiste nu diferă structural
de cel din ţările cu economie de piaţă ; existau însă, o serie de particularităţi în mod special, trebuie
menţionată preferinţa pentru forme universale de protecţie socială datorată, în mare măsură, faptului
că veniturile erau ţinute scăzute, realizarea egalităţii trebuind să fie obţinută nu numai prin politica
salarială, dar şi prin sistemul de redistribuţie. O societate mai egală poate fi realizată prin corectarea
inegalităţilor generate de veniturile primare prin sistemul de redistribuţie. A existat mereu o preferinţă
ridicată pentru sporirea părţii bunăstării colective obţinute prin cheltuieli sociale, iar nu individuale.
Aceasta se realiza inclusiv prin sistemul de subvenţii pentru bunurile de bază şi de impozitare
superioară a bunurilor de lux. Ceea ce este specific societăţilor moderne este , subliniază Elena Zamfir,
etatizarea protecţiei sociale. “Statul şi-a asumat funcţii tot mai extinse în asigurarea protecţiei sociale”.
(E.Zamfir, ed.cit., 49). În societatea contemporană, s-au produs o serie de modificări importante,
subsumate toate procesului de modernizare şi care sunt responsabile de acest nou fenomen social. În
consecinţă, bunăstarea devine un obiectiv prioritar al politicii sociale în secolul al XX-lea. Dintr-o
activitate informală, nestructurată, dirijată mai degrabă de organizaţii nestatale (biserică sau organizaţii
de caritate), securitatea socială devine un sistem statal. E.Zamfir (1995, 52) subliniază principalele
direcţii de schimbare a sistemului de securitate socială :
1. Etatizarea suportului social. Statul este, în principal, instanţa care oferă sprijin
celor în nevoie.
2. Ajutorul este acordat nu prin bunăvoinţa unei persoane sau instituţii, ci ca un
drept reglementat de lege.
3. Ajutorul este lărgit prin includerea unui complex sistem de asigurări.
4. Asigurările sociale şi ajutorul social sunt acordate din fonduri de stat care, în
general, sunt colectate obligatoriu, pe diferite căi, de la populaţie.
5. Nu sunt excluse nici iniţiativele private şi comunitare. În fapt, în ultimii ani s-au dezvoltat
rapid o serie de organizaţii neguvernamentale de asistenţă socială. Acest lucru s-a întâmplat în mod
special în Statele Unite, probabil ca o compensare a rolului mai scăzut al statului în asistenţa socială.
Bunăstarea rămâne însă fundamental un atribut al statului, obiectivul central al politicilor sociale.

Timpul istoric al muncii şi al spiritului de întreprinzător.

Ştefan Zeletin : Neoliberalismul românesc.

6
 Savantul german Werner Sombart (“Le Burgeois, Contribution a l’homme economique moderne”,
Payot, Paris, 1926) defineşte sociologia muncii ca fiind disciplina care studiază „relaţia dintre
activitatea conştientă a oamenilor şi spiritul economic al societăţii din care fac parte”.Spiritul care îl
anima pe artizanul de altă dată, subliniază Sombart, „diferă total de cel care-l animă pe antreprenorul
american de azi ; există diferenţe considerabile, în ceea ce priveşte atitudinea lor faţă de viaţa
economică, între un mic proprietar de magazin, un mare industriaş şi un finanţist” (p.11) Se observă o
diferenţă evidentă faţă de teoria marxistă, pentru care scopul producţiei capitaliste este plus – profitul,
interesul este câştigul şi aceste lucruri se manifestă permanent.
După opinia lui Werner Sombart, un spirit economic dat “domină” o epocă atunci când este
răspândit într-o manieră generală, şi “predomină” atunci când inspiră demersurile economice ale celor
mai mulţi subiecţi economici. Această aserţiune îl conduce la elaborarea următoarei teze : “De la
intrarea în istorie a popoarelor germano-slavo-celtice, mentalitatea economică a suportat o
transformare radicală, spiritul, pe care îl numim provizoriu precapitalist, cedând locul spiritului
capitalist modern, al cărui debut urcă până în primele secole ale evului mediu, constituie pentru lumea
europeană un fapt complet nou”.
În “Storia della Economia – Passato e presente”, John Kenneth Galbraith (1990) subliniază că în
Grecia şi Roma antică, munceau sclavii. Acest lucru făcea ca munca să aibă ataşată o valoare
umilitoare. Pentru Aristotel (“Politica”) : sclavii sunt […] cei […] a căror activitate se reduce la
ocupaţia utilizării forţei fizice şi acest lucru nu se poate extrage mai bine decât din natura lor de sclavi
[…] Cât despre utilitatea lor, diferenţa […] între sclavi şi animale domestice este minimă: ambii dau
ajutor prin forţa lor fizică din necesitatea de a trăi.”
Înţelesul productiv al acestei perioade este numai acela de a produce pentru consum personal sau
public. Producţia are o justificare etică. Acest tip de interes se va manifesta până după Evul Mediu,
când va apărea noul înţeles productiv : a obţine bani pentru procurarea de capital productiv.
Prin lucrarea “Ciropedia”, Somofonte (440-355 î.Chr.) - discipol al lui Socrate şi “om concret” -
se dovedeşte primul precursor al lui Adam Smith. După Semofonte, este avantajos să construieşti un
oraş mare în locul unui oraş mic. Avantajul provine din specializarea pe meserii, adică din diviziunea
muncii. În “De vectigalibus”, el arată că prosperitatea Atenei se datorează bunei utilizări a terenurilor
agricole care o înconjoară. Pentru a se asigura în continuare prosperitatea în Atena, Somofonte
propune:
a) să se acorde privilegii şi ospitalitate negustorilor şi marinarilor;
b) să se acorde atenţia cuvenită operelor publice;
c) trimiterea unei forţe de muncă cât mai numeroase pentru a extrage argint, lucru pe care îl
vede important pentru bilanţul de plăţi ateniene;
d) mai presus de toate : menţinerea păcii.
După 2400 ani, puţini economişti şi-au îndreptat ca Semofonte atenţia asupra costurilor
economice ale războiului şi a fructelor economice ale păcii. Despre Platon (428-348 î.Chr.), Karl
Popper afirma că el este părintele teoriei totalitarismului. După K.Popper, “trecerea de la societatea
închisă la societatea deschisă este una din cele mai mari revoluţii cunoscute de umanitate… Grecia
este la originea unei revoluţii fundamentale, care după toate probabilităţile, este încă la debutul ei”. În
tabelul următor se arată, schematic, marea schimbare de paradigmă a acţiunii care s-a produs.
SPARTA

ATENA

S
SOCIETATEA ÎNCHISĂ P SOCIETATEA DESCHISĂ
(totalitarism) A
PLATON KARL POPPER

Totul este uniform. Uniformitatea creează linişte.
Lumea este reglată de o lege supranaturală, un tabu sau
de un personaj carismatic.
Acţionează teoria organică a statului: indivizii depind de
stat tot aşa cum organele depind de organism.
Totul este în schimbare. Schimbarea creează stres.
Lumea e guvernată prin apeluri la deciziile personale,
responsabilităţile personale şi raţiunea locuitorilor ei.
Ele sunt agentul schimbărilor.
Acţionează teoria conflictului: indivizii sunt
confruntaţi cu deciziile personale şi rivalitatea lor
poate conduce la lupta de clasă. La baza relaţiilor
între oameni stau raporturi abstracte, ca schimbul şi

7

Societatea închisă este comodă: te obligă să trăieşti după
reguli prestabilite, în care primează ritualuri integrative
(şi nu cele compensatorii, care permit creativitatea).
cooperarea şi neapartenenţa la un grup sau altul, la o
societate sau alta. Tensiunea claselor sociale este
prima consecinţă a dezagregării societăţii închise.
Societatea deschisa este incomodă: ea te obligă să
apelezi în toate circumstanţele la raţiune, să-ţi
disciplinezi emoţiile şi să accepţi responsabilităţi.
“Acesta este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru
privilegiul de a fi oameni”. (K. Popper)

În opinia lui Alain Rideau, istoria conceptului de “muncă” este îndelungată.

a)- Cultura occidentală, la origine greco-latină, a considerat munca ca pe o sarcina degradantă şi
nedemnă pentru un cetăţean liber şi pentru clasele dominante în toată perioada Evului Mediu, până la
Revoluţia Franceză din 1789 ;
b)- Odată cu Revoluţia Franceză, principalele virtuţi ale unei noi etici sunt : munca şi spiritul de
întreprinzător;
c)- Numai odată cu începutul secolului al XX-lea munca industrială va începe să dobândească
recunoaşterea autonomiei şi demnităţii sale. Această evoluţie coincide cu maşinismul industrial. Există
o corelaţie strânsă între revoluţiile industriale succesive, de la apariţia maşinii cu vapori spre sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi transformarea concepţiilor noastre despre muncă.
O variabilă de urmărit în evoluţia conţinutului muncii este reducerea în intensitate şi în durată a
efortului uman, lucru făcut posibil de către maşină.
a)- Automatizarea detronează munca : nouă revoluţie industrială, cea a automatizării face ca
munca să-şi piardă prioritatea absolută, în favoarea loisirului. Se pune în mod evident problema noii
munci, a şomajului şi pensionării, a bolnavilor şi handicapaţilor, a refractarilor la muncă
(inadaptaţilor). Toate aceste categorii de persoane fac obiectul de studiu al sociologiei muncii.
În evoluţia acestei discipline există două mari epoci : Epoca filosofică şi Epoca ştiinţifică.
1)- Epoca filosofică se concretizează până în secolul al XX-lea într-o filozofie a muncii.
Încă de la începutul gândirii occidentale, au existat preocupări pentru problemele muncii :
- Aristotel şi Platon fac planuri de organizare a cetăţii în cadrul concepţiilor lor filosofice
generale. Pentru Platon statul este un organism în care fiecare om îndeplineşte o funcţie (se realizează
astfel diviziunea muncii ) ; ordinea se apără prin garda înarmată ; nu există proprietate privată ;
oamenii vor avea atâtea bunuri cât să subziste.
- Marii doctori ai Bisericii şi reformiştii propun integrarea muncii într-o economie a salvării;
Filosofii secolului al XVIII-lea vor pregăti terenul unde se vor naşte, aproape simultan, următoarele
discipline:
- economia politică ştiinţifică (Turgot, Adam Smith etc.);
- şcoala socialistă franceză (Fourier, Blanqui şi Proudhon);
- marxismul (Marx, Engels, Lassale);
- socialismul utopic al lui Robert Paun Owen în Marea Britanie;
- o serie de sisteme de gândire care se referă mai mult sau mai puţin la cele precedente şi care
prezintă următoarele caracteristici comune :
a) o metodă intelectuală care constă din a construi mai întâi o teorie şi de a plia faptele
întâlnite pentru a le integra, mai mult sau mai puţin armonios în sânul sistemului astfel construit;
b) o repugnanţă comună în “a merge pe teren” şi a culege date efective. Marx îşi va petrece
viaţa în a compila pe cei mai mulţi autori ai timpului său şi în a umple sute de caiete cu scriitura sa
fină.
c) o referire implicită, dar adesea inconştientă, adică refulată la creştinismul paulinian (al Sf.
Paul “în Thesalonicienii”) : “Noi am fost zi şi noapte în muncă, în oboseală şi durere, pentru ca acest
lucru să nu intre în obligaţia nici unuia dintre voi. Acest lucru l-am făcut nu pentru că nu am avut
dreptul de a sta ca şi voi, ci pentru a vă da prin noi un exemplu de imitat… Dacă cineva nu vrea să
muncească, atunci el nu trebuie nici să mănânce”.
Există totdeauna un mesianism larvar sau evident în toate doctrinele posterioare debutului de
secol XIX, fie sub forma clerică a aşteptării, venirii unei noi epoci de aur, fie sub forma raţionalizată a

8
unei adeziuni mistice a mitului Progresului. Toţi aceşti gânditori au avut însă ca o contribuţie pozitivă
sensibilizarea lumii în ceea ce priveşte aspectul muncii.
2)- Epoca ştiinţifică : începând cu secolul al XX-lea, studiul muncii devine o ştiinţă a muncii. Pionierul
acestui nou demers este F. Taylor (1906). “Omul precapitalist este omul natural, omul aşa cum l-a
creat bunul Dumnezeu, cu cap solid şi picioare robuste”. (Galbraith, op.cit., 18)
Mentalitatea lui economică constă din realizarea a două deziderate :
1)- Satisfacerea nevoilor personale :
a)- câte bunuri se consumă atâtea se produc,
b)- cât se cheltuieşte atât se primeşte în schimb.
Datorită acestor caracteristici ale satisfacerii nevoilor personale, se consideră că omul
precapitalist realizează o economie de pierdere (cheltuială). În ceea ce priveşte nevoia, ea nu depinde
de arbitrariul individului. “Nevoia este fixată în timp, în sânul diverselor grupuri sociale, sub o anumită
formă şi o anumită întindere, care sfârşesc prin a fi considerate fixe şi imuabile” (ibidem)
2)– Realizarea întreţinerii conform poziţiei sociale a fiecăruia : ideea a dominat toată economia
precapitalistă. Lumea precapitalistă se dihotomizează perpetuu : stăpânii – poporul; seniorii – ţăranii,
artizanii, buticarii; bogaţii – săracii; cei ce trăiesc liber, independent, şi nu fac o muncă economică –
cei ce îşi câştigă existenţa muncind, oamenii economici;
Iată de ce se poate vorbi esenţialmente de două tipuri de existenţe.
A)- Existenţa seniorală :
- a trăi din plin şi larg şi a-i face pe alţii să trăiască pe lângă tine;
- a-ţi petrece zilele în război sau vânătoare şi nopţile în compania veselilor prieteni, jucând
zaruri sau în braţele femeilor frumoase;
- a construi castele şi biserici, a utiliza multă măreţie şi strălucire în turniruri;
- a etala un mare lux, în măsura sau dincolo de măsura posibilităţilor.
În cazul derulării existenţei seniorale, cheltuielile depăşesc cu mult reţetele raţionale : aceste
cheltuieli cresc din ce în ce mai mult, pe spatele săracilor. Seniorul dispreţuieşte banii şi activităţile cu
ajutorul cărora sunt dobândiţi : banul nu există în mentalitatea sa, decât pentru a fi cheltuit. O viaţă ca
aceasta duce la decadenţă economică şi multe familii nobiliare sărăcesc. L.B.Alberti, om precapitalist
ne comunica următoarele despre viaţa seniorală a eclesiaştilor din Florenţa : “Deşi soarta le-a pus la
dispoziţie numeroase mijloace, ei sunt totdeauna nemulţumiţi şi nu se gândesc nici la economisire nici
la activitatea utilă, ci numai la cum să-şi satisfacă lăcomia surescitată. Veniturile sunt întotdeauna
nesatisfăcătoare şi nu pot niciodată să acopere cheltuielile exagerate: atunci ei trebuie să caute să-şi
procure printr-un mijloc oarecare diferenţa.” (p.20)
B)- Existenţa marii mase populare :
- se menţine o proporţie strictă şi permanentă între cheltuială şi reţetă, între nevoi şi
producţia de bunuri;
- pe primul plan se situează nevoile, al căror nivel a fost stabilit prin tradiţie şi care trebuie
satisfăcut;
Prin derularea existenţei masei populare se naşte ideea de subzistenţă care va defini întreaga
economie capitalistă : “Ideea de subzistenţă s-a născut în pădurile Europei, în mijlocul triburilor de
popoare tinere pe punctul de a deveni sedentare”. În conformitate cu această idee, orice familie
ţărănească avea dreptul la o parte din păşuni şi din păduri, în raport cu nevoile sale. Această mulţime
de ocazii şi de mijloace de producţie formează ceea ce în germana veche se numea “plugul” (Hufe),
care a găsit exprimarea sa cea mai perfectă în expresia germanică Geweanndorf, şi căreia îi regăsim
trăsăturile esenţiale în toate regiunile locuite de popoare slave şi celtice.
„Astfel, forma şi întinderea fiecărei economii individuale era determinată de forma şi întinderea
nevoilor individuale oficial admise şi consacrate. Economia nu avea decât un scop : satisfacerea
acestor nevoi ; ea era subordonată principiului satisfacerii nevoilor”. (p.20)
Din cercul vieţii ţărăneşti, ideea de subzistenţă s-a întins la producţia manufacturieră, la negoţ şi la
schimburi, şi a dominat mult timp toate ramurile economice. Astfel, munca artizanală trebuie înţeleasă
ca o extensie la condiţiile de comerţ şi industrie a lumii de factură rurală. Punctul de plecare al
existenţei artizanilor era un nivel determinat de nevoi care trebuiau satisfăcute şi o cantitate de muncă
care trebuia executată pentru a realiza această satisfacere. Între ţăran şi artizan există o diferenţă :
9
ţăranul are pământul lui şi nu depinde de alţii în satisfacerea nevoilor, în timp ce artizanul depinde de
vânzarea produselor sale şi de relaţiile pe care şi le face cu clienţii.
În această perioadă, tendinţa de a acumula capital este străină spiritului omului. Orice exces este
folosit în “scopuri imorale”, iar pasiunea pentru alchimie este şi ea o formă de exces.
Cu ce fel de oameni avem de-a face în această perioadă?
După părerea lui W.Sombart, omul precapitalist dă dovadă de:
- impulsuri puternice ;
- viaţă sentimentală şi afectivă foarte puternice ;
- forţă intelectuală slabă : inteligenţă slabă, lipsă de energie şi de disciplină spirituală.
Senzitivul şi nu raţionalul îşi lasă amprenta asupra vieţii sale.
Un alt indicator al mentalităţii omului din Evul Mediu asupra muncii îl reprezintă numărul excesiv de
mare de zile în care oamenii nu munceau pentru că era sărbătoare.
Sombart exemplifică cu următorul tabel :
Numărul de zile Numărul de zile de lucru
203 zile 123
161 zile 99
287 zile 193
366 zile 260
366 zile 263

Zile multe de odihnă avea şi ţăranul român, fapt oglindit de Martha Bibescu în “Izvor, ţara
sălciilor” şi de sociologul Ştefan Zeletin în („Neoliberalismul”, 1927).
O altă trăsătură a mentalităţii omului precapitalist este tradiţionalismul. Exemplificarea acestuia
este inerţia : când apare un proiect nou, omul precapitalist se uită în spate şi caută prototipuri,
experienţe, cutume, tradiţii şi numai dacă le găseşte acceptă proiectul. Nu se uită în faţă, nu se
interesează de utilitatea proiectului, de scopul lui. Potrivit lui F.Tönnies, tradiţionalismul ţine de esenţa
umană: “obişnuinţa este voinţa sau plăcerea născută din experienţă”. De asemenea, Vierkandt
apreciază că tradiţionalismul se explică şi prin dorinţa omului de a fi coparticipant la grupul său.
Pentru a nu fi exclus, nu acceptă noutăţile.
Sfântul Thomas considera că în Evul Mediu : societatea este o simplă juxtapunere, o reuniune
pur spaţială de indivizi, sau mai curând de suflete individuale. Oamenii se divid în clase sociale şi în
corporaţii, care sunt considerate toate ca având o valoare egală în raport cu ansamblul şi care oferă
individului cadre fixe în interiorul cărora să găsească fiecare posibilitatea de a-şi dezvolta eul, de a-şi
realiza perfecţiunea. În consecinţă Evul Mediu a susţinut în mentalitatea oamenilor inerţia,
tradiţionalismul şi satisfacerea nevoilor personale.
În ceea ce priveşte spiritul de întreprinzător, acesta debutează cu o pasiune pentru aur şi o
dragoste pentru bani. La începutul civilizaţiei aurul şi argintul erau metale iubite pentru magnifica lor
strălucire. Ele erau folosite pentru podoabe. Apoi s-au dorit mai multe podoabe, în special mai mult
aur. Dragostea de aur nu mai este dezinteresată, ci devine dorinţa de a poseda. Este epoca acumulării
de comori.
Pasiunea pentru comori durează până la sfârşitul Evului Mediu şi este mai mare decât pentru
pasiunea pentru bani. Prinţii acumulează veselă de aur şi argint. S-au găsit de asemenea tezaurizate
cantităţi de monede care erau tăiate în fragmente mici. Etalarea comorilor devine un semn de putere,
de status înalt. Începând cu secolul al XII-lea, aurul şi argintul din comori se transformă în monezi. În
Spania acest lucru se întâmplă abia în secolul al XVI-lea : Filip al III-lea ordonă în 1600 să se strângă
toate obiectele de aur şi argint din regat şi să se facă monezi. Apare pasiunea de câştig, prima oară la
preoţi, în secolul al XIII-lea, în Germania, Franţa şi Italia. În secolele al XV-lea şi al XVI-lea, banii
joacă rolul cel mai important în Europa Occidentală. Erasmus declara că “banul este zeul pământului”.
Pasiunea pentru aur şi dragostea de bani nu au fost însă suficiente pentru a se crea spiritul
capitalist şi sistemul de întreprindere capitalist. Lucrurile sunt mult mai complexe. După Alberti,
singurele modalităţi de a dobândi bogăţia erau : căutarea de comori; captarea de moşteniri; clientela:
“să câştigi favoarea burghezilor bogaţi cu speranţa de a profita într-o oarecare măsură de bogăţia lor”;
camăta (în bani); locaţii de cirezi, de cai de trafic. (apud Sombart, op.cit., 47) O altă enumerare, din
10
secolul al XVII-lea, arată alte trei modalităţi de îmbogăţire : serviciul de curte; serviciul de război;
alchimia.
Dar, după opinia lui W.Sombart, singurele modalităţi de îmbogăţire care au contribuit la construirea
mentalităţii capitaliste au fost:
1)- Cariera de funcţionar : datorită posibilităţilor de deturnare de fonduri, de corupţie şi de
cârdăşie pe care le oferea această funcţie ea era îmbrăţişată ca o carieră, pentru că se putea câştiga
rapid o mare bogăţie;
2)- Cumpărarea de funcţii : în fond nu e altceva decât cumpărarea de rentă. E vorba de
depunerea unei cauţiuni care conferea dreptul de a te bucura atât de veniturile fixe cât şi de cele
întâmplătoare pe care le atrăgea funcţia. Se putea întâmpla ca o funcţie astfel cumpărată să fie o cauză
de ruină completă şi iremediabilă atunci când veniturile nu atingeau cantitatea scontată. Clientela (în
sensul menţionat de Alberti), e un soi de a intra ca servitor la stăpân. Oamenii săraci intrau în serviciul
celor bogaţi şi se retrăgeau după câţiva ani, plini de bogăţie iar posesia de rente asupra statului, începe
să se dezvolte după secolul al XVII-lea.
Sombart mai face o tipologie interesantă a mijloacelor de îmbogăţire: tipologia e făcută în
funcţie de predominanţa unuia din elementele următoare : violenţa, magia, factorii spirituali sau banii.
a)- Îmbogăţirea cu ajutorul mijloacelor violente : prin mijloace violente, se înţeleg nu procedeele
la care au recurs autorităţile, care, pentru a-şi procura banii, au inventat tot felul de tributuri şi
impozite, ci un procedeu care, timp de secole s-a bucurat de mare favoare şi multa consideraţie
cavalerească : tâlhăria la drumul mare. Tâlhăria a fost practicată în Germania, Franţa şi Anglia,
devenind nu o extravaganţă ocazională, ci o veritabilă instituţie socială. Pirateria apare în Italia şi în
Anglia ca formă specifică de tâlhărie, practicată de cavaleri.
b)- Îmbogăţirea cu ajutorul mijloacelor magice : provine din credinţa că lumea este plină de
spirite şi de demoni, şi că este posibil să întreţii relaţii cu aceste spirite şi demoni şi de a ţi le face
favorabile. Se invocă sprijinul zeilor, iar o imaginaţie în trezire, adesea în starea de excitaţie morbidă,
ajută la găsirea şi crearea ocaziilor de a face să intervină spiritele în mod util. Se caută un mijloc
miraculos de a se asigura posesiunea aurului atât de râvnit, fie găsindu-l, fie fabricându-l. Din aceasta
s-a născut alchimia şi pasiunea căutării comorilor. Aventurierii căutau aur la Rammelsberg, în secolul
al XIII-lea, în jurul Freiburg-ului (în secolul al XIV-lea), în Inn (secolul al XV-lea), în Peru (secolul al
XVI-lea).
Alchimia este abordată ca un serviciu divin care trebuie executat cu un respect sacru. Timp de
mai mult de 1000 de ani, orice cunoaştere chimică s-a rezumat la alchimie, pentru simpla raţiune că se
vedea în aceasta mijlocul de a rezolva problema fabricării artificiale a metalelor nobile. În secolul al
XVI-lea febra fabricării de metale preţioase atinge primul său punct culminant : pasiunea pentru
scrierile hermetice a învăluit toate păturile populaţiei. Cuptoarele alchimiştilor existau în casele
săracilor, în ale burgheziei, în ale prinţilor, în mănăstiri, şi ani de zile se încerca descoperirea pietrei
filosofale. Alchimiştii îşi pun cunoştinţele în serviciul prinţilor (secolele XVI-XVII), cum a făcut
celebrul Cornelius Agrippa din Colonia. Tot aşa făceau şi astrologii. Iată acum câteva nume celebre de
alchimişti consideraţi ca impostori încă din vremea lor: Rochefort, Marsini, Croneman, Marsali,
Gasner, Gosman, Jacobi de la Porte.
c)- Îmbogăţirea cu ajutorul mijloacelor spirituale (cu ajutorul invenţiei) : în perioada Renaşterii şi
mai ales în Epoca Barocă, au existat multe creiere inventive, oameni cu imaginaţie fecundă şi
debordantă, cu idei tehnice. “Au existat o mulţime de oameni care, ani de zile, au făcut meserie din
darul lor de a inventa, vânzând pe bani proiectele lor şi idei mai mult sau mai puţin realizabile”.
(Sombart, op.cit., 54) Aceşti oameni au fost numiţi “făcătorii de proiecte”. Foarte mulţi roiau în secolul
al XVI-lea pe lîngă regele Spaniei. Florentinul Benvenuto face o serie de isprăvi, prea puţin plătite faţă
de importanţa lor : îi oferă Senioriei din Veneţia secretul de a-şi creşte considerabil veniturile, fără a
impozita poporul, şi cerând pentru aceasta numai 5% din avantajele pe care le procura. Îi vinde regelui
Ferdinand câteva idei formidabile, care-i sporesc averea. Îl învaţă pe Filip de Spania să cumpere de la
proprietarii din Zeelanda privilegiul extragerii sării.
Vârsta de aur a “făcătorilor de proiecte” este secolul al XVII-lea. Formidabilă pentru devenirea
lor este opera lui Defoe „An Essay on Projects”, tipărită în 1697. El numeşte epoca sa “epoca
proiectelor” şi face ca punctul de plecare să fie anul 1680 : „Anul 1680 este anul în care arta şi secretul

11
de fabricaţie a proiectelor s-au afirmat pentru prima oară în lume”. (ibidem, 60). Încă din secolul al
XVII-lea, în Franţa, “făcătorii de proiecte” devin foarte numeroşi. Ei sunt denumiţi “dătătorii de avize”
şi “afaceriştii” (“brasseurs d′ affaires”). Ei obţin o remuneraţie care se numeşte “drept de sfat”.
(ibidem, 58) Iată câteva nume de “făcători de proiecte” în Italia : Caratto (secolul al XVIII-lea, care a
stat la curtea regelui Austriei) şi Cagliostro (secolul al XVII-lea), care a străbătut toată lumea.
Cagliostro avea un spirit de aventurier : i-a ajutat pe alţii să strângă munţi de aur (el murind sărac) şi s-
a ajutat de femei, care în mod natural erau atrase de aur. Concluzia lui Sombart este că „făcătorii de
proiecte au contribuit la geneza spiritului capitalist” (op.cit., 60) Ideile lor nu aveau încă o legătură
intimă cu realitatea, instituţia “întreprindere”, neexistând.
d)- Îmbogăţirea cu ajutorul mijloacelor pecuniare. Oamenii cu bani puteau să şi-i înmulţească
fără să apeleze la brigandaj sau să recurgă la mijloace magice, în două maniere, care creau două tipuri :
- “omul cu sânge rece”: acestuia i se oferea posibilitatea de a împrumuta argintul (banul);
- “omul cu sânge cald” : el prefera varianta jocului.
Împrumutul argintului a contribuit la formarea spiritului capitalist în două maniere : pe de o parte,
făcând să se nască la cei care s-au dedat la aceasta, anumite trăsături psihice care au jucat un rol foarte
important – “influenţă indirectă” ; pe de altă parte a furnizat un punct de plecare pentru întreprinderea
capitalistă - “influenţă directă”, pentru formarea spiritului capitalist. Acestea se întâmplă când argintul
(banul) e împrumutat cu titlul de credit de producţie. Împrumutul argintului (banilor) intra în contact
intim cu întreprinderea capitalistă. Putem spune că îi dă naştere, prin intermediul “întreprinderii de
plasare” (de bani, argint).
Pe căi lăturalnice, “jocul bursei” (care a început să fie practicat în secolul al XVII-lea şi a ajuns
la apogeu în secolul al XVIII-lea) a influenţat dezvoltarea spiritului capitalist. Pentru a înţelege
procesele psihice care apar în orice perioadă de speculaţie vertiginoasă, vom analiza ca studiu de caz
aşa-numita „manie a lalelelor din Olanda”.
În 1554, naturalistul Busbek, revenind de la Adrianopole, a importat laleaua în Europa
Occidentală. ”Din raţiuni necunoscute, s-a născut în Ţările de Jos, spre 1630, o pasiune morbidă pentru
această plantă”. (p. 82) Fiecare olandez încerca să-şi procure bulbi de lalea, se încerca apoi revânzarea
lor avantajos, pentru îmbogăţire. S-a creat atunci, graţie acestui comerţ, Bursa Lalelelor, accesibilă
tuturor. Toată lumea, de la servitoare la nobil, a fost infestată de pasiunea jocului la bursă. Această
bursă funcţiona după următorul principiu :
- Li se cerea pieţelor să livreze un anumit soi de lalea. Dacă, aşa cum s-a întâmplat, se găseau pe
pieţe numai două astfel de exemplare de lalea, se vindeau la bursă pământuri, case, cai şi boi, tot ceea
ce individul poseda, pentru a plăti preţul achiziţionării lor.
- Se încheiau contracte şi se plăteau mii de florini pentru lalelele pe care nici curtenii, nici
vânzătorii, nici cumpărătorii, nu le văzuseră niciodată.
- La început toată lumea se îmbogăţea, nimeni nu pierdea. Oameni de toate condiţiile converteau
din pasiunea jocului, tot ce aveau. Vindeau case şi obiecte mobiliare la preţuri derizorii. Toată lumea
trăia cu iluzia că pasiunea pentru lalele va dura de-a pururi.
- În 1637, după doi ani, afacerile cu lalele au adus într-un singur oraş olandez zece milioane de
florini (s-a vândut şi cu 2500 de florini o lalea). Tot în 1637 se produce însă marea lovitură : pasiunea
pentru lalele (în comerţ) scade : se naşte una din primele febre ale speculaţiei în mare stil.
O dată cu înfiinţarea a două importante instituţii, Banca „Law” în Franţa şi Compania Pacificului
în Anglia se naşte pasiunea pentru acţiuni. Din nou se dezvoltă pasiunea pentru joc. Acţiunea era un
document prin care se conferea un drept asupra unei părţi din beneficiile pe care le raportează o
întreprindere. Preţul unei acţiuni creştea dacă creşteau beneficiile întreprinderii. Ceea ce a făcut să
exalte interesul pentru o hârtie (acţiune) a fost pasiunea jocului (instinctul jocului). Jocul mimează în
mod real eficienţa capitalismului. Dar, “dorinţa de câştig”, prin joc, a influenţat spiritul capitalist în
două feluri :
1. Mania jocului, sub forma jocului de bursă, a sfârşit prin a se confunda cu spiritul de
întreprinzător, axându-se pe obiecte şi interese care sunt în legătură strânsă cu capitalismul. Contactul
dintre cei care provocau o afacere şi cei care cumpărau acţiuni, contact necesar pentru menţinerea şi
prosperitatea unor întreprinzători, este asigurat printr-o înclinaţie adesea inconştientă şi nemărturisită
pentru joc .
12
 2. Fără jocul bursei, multe din alte forţe spirituale care au contribuit la formarea spiritului
capitalist , nu s-ar fi manifestat niciodată. Bursa a fost instituţia care i-a sprijinit pe “făcătorii de
proiecte”. În curând apare şi “speculaţia la bursă”: “acţiunea” nu mai reflectă beneficiul întreprinderii,
ci este evaluată de expertul bursei (broker), după propriile-i interese.
Prin “întreprindere” se presupune realizarea următoarelor deziderate : un plan pe termen lung,
colaborarea durabilă a mai multor persoane, pentru realizarea planului, animarea persoanelor de o
singură şi unică dorinţă. Planul pe termen lung exclude orice decizie impulsivă, negândită, neaşteptată.
Întreprinderea nu este neapărat o acţiune economică.
Spiritul de întreprindere (întreprinzător), este mulţimea calităţilor psihice pe care le revendică
realizarea în bune condiţii a unei întreprinderi. Calităţile variază în funcţie de : totalitatea funcţiilor
antreprenoriale şi mărimea şi dificultăţile întreprinderii. Pentru ca antreprenorul să aibă succes trebuie
să joace bine trei roluri sociale : de cuceritor, de organizator şi de negociator.
1)- Cuceritorul, are aptitudinea de a concepe planuri, deci o anumită bogăţie de imaginaţie;
antreprenorul trebuie să posede de asemenea o anumită libertate spirituală. Cuceritorul are dorinţa şi
voinţa de a realiza planul : prin aceasta inventatorul antreprenor se distinge de inventatorul “pur”, care
doar face invenţia. Inventatorul antreprenor este obsedat să-şi realizeze planul, să dovedească spirit de
urmărire şi perseverenţă. “Adevăratul antreprenor (cuceritorul) trebuie să aibă forţă de decizie, de a
învinge toate obstacolele care stau în calea realizării planului său. Trebuie să fie un cuceritor , adică să
aibă forţa de a îndrăzni mult, de a risca totul pentru reuşită.” (Sombart, op.cit., 69) Prin urmare,
cuceritorul trebuie să aibă dragoste de risc, posibilă numai dacă incumbă următoarele calităţi : supleţe
intelectuală, energie morală, mare forţă de tensiune, voinţă perseverentă.
2)- Organizatorul : a organiza însemnă a reuni mai mulţi oameni şi a le coordona eforturile
pentru o muncă eficace, a dispune oamenii şi obiectele în aşa fel încât să obţii maximum de efort util.
Antreprenorul, pentru a-şi realiza opera, are întotdeauna nevoie de concursul altor oameni, a căror
voinţă trebuie subordonată voinţei sale. El trebuie să fie un bun organizator. Calităţile necesare
organizatorului sunt :
- să fie capabil să-i judece pe oameni după aptitudinile lor şi să-i aleagă conform corelaţiei dintre
aptitudini şi scopurile întreprinderii ;
- să fie capabil să-i facă pe oameni să muncească în locul său, în aşa fel încât să-l plaseze pe
fiecare în locul în care poate oferi maximum de servicii, să-i încurajeze să depună maximum de
activitate compatibilă cu forţele şi aptitudinile lor ;
- să vegheze ca oamenii să facă un grup coeziv: “gruparea forţelor în spaţiu” şi “legătura forţelor
în timp”.
3)- Negociatorul : există multe situaţii în care antreprenorul trebuie să negocieze. Practic, el
trebuie să negocieze în fiecare minut ceea ce e de succes pentru întreprinderea sa.
Faust a definit mai plastic decât noi organizatorul etern : „Pentru a realiza o mare operă, trebuie să fie
un cap pentru o mie de braţe”.
Spiritul capitalist presupune incumbarea a trei factori esenţiali : spiritul de întreprindere,
dragostea de câştig (instinctul de achiziţie), virtuţile burgheze. Se considera că primii burghezi au
apărut în Florenţa, la sfârşitul secolului al XIV-lea, ca oameni ai oraşului, dotaţi cu calităţi psihice
particulare. Cel care ni i-a descris foarte bine a fost L.B.Albertini, în lucrarea “Del governo della
famiglia”.
Mentalitatea economică a burghezului se manifestă în modul în care-şi organizează în interior
economia şi modul în care-şi reglează relaţiile de subiect economic cu clientela şi, în general, cu lumea
externă. Prima grupă de calităţi e cuprinsă în “sfântul spirit de ordine”, iar a doua în “morala
afacerilor”.
(1)- Pentru „Sfântul spirit de ordine”, condiţiile unei bune economii sunt:
-Raţionalizarea conduitei economice : un bun stăpân pe casă trebuie să administreze economia într-o
manieră raţională. Bogaţii nu mai trebuie să aibă ruşine să vorbească despre probleme economice, să le
considere dezonorante, ci trebuie să le aducă permanent în planul conştiinţei. Această atitudine
reprezintă o mare revoluţie în gândire! Se petrece o respingere radicală a tuturor maximelor manierei
de viaţă senioriale.

13
 Economia senorială a fost o economie fondată pe cheltuieli. Alberti reproduce acum următoarele
pilde ale unui onorabil burghez : ”Amintiţi-vă acest lucru, fiii mei, cheltuielile noastre nu trebuie să
depăşească veniturile noastre”. (p. 132)
-Spirit de economisire al banilor şi al timpului : „La percepţiul pe care tocmai l-am pomenit „Nu
cheltuiţi mai mult decât aveţi”- se mai adaugă încă unul „Cheltuiţi mai puţin decât economisiţi”. Nu e
o economisire forţată, ci una dorită. Nu e o economisire impusă de necesitate, ca jenă, ci o economisire
concepută ca virtute. Stăpânul casei, econom, devine idealul bărbaţilor bogaţi, în măsura în care au
devenit „burghezi” (p.133) Un mare bogătaş de atunci (secolul al XVII-lea), Giovani Ruccelai, spunea:
„un ban economisit îmi face mai multă onoare decât o sută cheltuită”. Onoarea nu mai este acum de a
imita pe seniori ci de a introduce ordine în treburile economice domestice. Masserizia – economia
domestică - devine sinonimă cu economisirea. Massai – stăpânul econom – este cel care ţine balanţa
între a cheltui prea mult sau prea puţin.
Limita cheltuielilor este impusă de necesitatea cheltuielilor absolut necesare pentru a duce o viaţă
onestă. Dar ce înseamnă a duce o viaţă burgheză onestă ? Acelaşi Alberti face următoarea schemă a
cheltuielilor:
1)- cheltuieli necesare: haine, mâncare:
2)- alte cheltuieli:
- necesare, în sensul în care dacă nu le faci, pierzi onorabilitatea:
→ întreţinerea casei din oraş;
→ întreţinerea casei de la ţară;
→întreţinerea casei de comerţ (bottega)
- nu sunt indispensabile dar dacă nu le faci ai prejudicii:
→ cumpărarea de atelaje;
→ cumpărarea de cărţi;
→ decorarea logiei;
- cheltuieli absurde:
→ cele făcute pentru a hrăni o suită sau o clientelă.
3)- cheltuieli necesare (primele două) trebuie făcute imediat; celelalte trebuie amânate cât mai
mult posibil.
Dacă se cheltuieşte imediat suma necesară, se face o cheltuială economicoasă, pentru a se judeca
cum să se facă. Dacă nu se face imediat, se face o economisire păguboasă. Totodată, se pune problema
economiei de forţă prin distribuţia activităţilor şi în folosirea raţională a timpului. După Alberti,
„beneficiile cresc, pentru că pe măsură ce afacerile se întind, devenim mai zeloşi şi mai laborioşi”. Ori
a fi zelos şi laborios înseamnă o drastică măsurare a timpului. În secolul al XVI-lea, apar reguli de
conduită ale burghezului, în Spania, Italia şi Franţa. În secolul al XVII-lea, apar ”Cărţi ale
negociatorului” şi „Dicţionare ale negociatorului” : cum să fii virtuos şi rezonabil în conducerea
afacerilor.
De exemplu, în lucrarea lui Savary – „Negociatorul perfect” – se arăta că fericirea şi bogăţia
negociatorului depind de: exactitatea cunoştinţelor sale profesionale, buna organizare a afacerilor,
zelul, economisirea şi economia casei, solidaritatea lui profesională (spirit de casă). Lui
Benjamin Franklin, îi datorăm printre altele, aserţiunile” time is money” şi „în viaţă trebuie să domine
hărnicia şi temperarea” (industry and frugality). Potrivit lui Franklin, cele treisprezece virtuţi ale
burghezului sunt:
1) TEMPERAREA : nu mânca până la obezitate, nu bea până la beţie;
2) LINIŞTEA : nu spune decât ceea ce poate fi util pentru tine şi pentru alţii, evită orice
conversaţie superfluă;
3) GÂNDIREA : fiecare lucru la locul lui, fiecare acuzaţie la timpul ei;
4) DECIZIA : fă ceea ce trebuie; fă, fără preget, ceea ce ai proiectat să faci;
5) MODERAŢIA : nu face decât cheltuieli susceptibile să-ţi facă bine ţie şi altora, adică
evită risipirea;
6) ZEL : nu-ţi pierde timpul; ocupă-te întotdeauna de un lucru util; renunţă la orice
activitate inutilă;

14
 7) LOIALITATEA : nu recurge niciodată la o minciună vătămătoare; gândeşte onest şi
acţionează ca atare;
8) ECHITATEA : nu aduce prejudiciu altora arătându-te injust sau neglijând să faci binele
pe care îl datorezi;
9) POSESIUNEA SINELUI : evită extremele; păzeşte-te să pui la inimă ofensele, pentru
că nu sunt niciodată ceea ce par la prima vedere;
10) CURĂŢENIA : nu suporta impuritatea corpului, hainelor şi casei tale;
11) ECHILIBRUL MORAL : nu te lăsa prea mult influenţat de detalii şi de nenorociri
curente sau inevitabile;
12) CASTITATEA : nu te deda decât rar raporturilor sexuale; nu le face decât în măsura în
care sunt necesare sănătăţii tale sau pentru a-ţi asigura posteritatea, iar niciodată până la obtuziune şi
epuizare, până la a-ţi tulbura pacea morală sau a-ţi murdări reputaţia; de asemenea să nu tulburi pacea
morală şi să nu murdăreşti reputaţia altuia;
13) UMILINŢA : imită-i pe Iisus şi pe Socrate.
Aceste virtuţi au apărut prima oară în „Poor Richard’s Almanach” – (1749) şi a fost retipărit până în
1930 de peste 400 de ori.
(2)- Morala afacerilor reprezintă regulile de respectat în raporturile cu clientela, circumscrise
loialităţii comerciale. Comerciantul loial are următoarele trăsături : poţi avea încredere în promisiunile
lui, face servicii „reale”, este fidel angajamentelor sale. În secolul al XVII-lea, olandezii dădeau
dovadă de cea mai mare loialitate comercială. Tot în această perioadă apare şi noţiunea de distincţie
burgheză : un burghez trebuie să arate lumii că nu bea, nu risipeşte banii la joc, nu aleargă după femei
şi nu lipseşte de la biserică. Pentru a fi un „bun burghez”, trebuie ca toate aceste lucruri să se vadă. Iată
de ce, apare o anumită ipocrizie : „e suficient, în interesul afacerilor, de a fi considerat ca posedând
distincţie burgheză”. În mare măsură, această dedublare asumată cu inteligenţă şi viclenie se manifestă
şi astăzi.

Ca o tipologie, prin utilizarea spaţiului de proprietăţi, „spiritul capitalist” poate fi operaţionalizat după
următorul model : Spirit de întreprindere (SI), Dragoste de câştig (DC),Virtuţi burgheze (VB),
Aptitudini de calcul (AC).

DC
DA NU
D
1 2
A
VB
SI

N
4 3
U
AC

„Principiul esenţialmente capitalist, după care numai valoarea de schimb a mărfii contează
pentru antreprenor, care-l face să nu ţină cont de calitatea mărfurilor ca bunuri de consumaţie, s-a
impus greu în activitatea economică”. (Sombart, ed.cit., 196-197).

15
 Burghezul „vieux style” caută liniştea, pacea interioară, calmul, (societate închisă) în timp ce,
de fapt, el începe să promoveze o societate deschisă. Scopul afacerii şi îmbogăţirii sale este omul viu
(omul este măsura tuturor lucrurilor). Activitatea economică este adaptată „ sfintei umanităţi” (se
lucrează pentru interesele vitale ale umanităţii ). Tot ce se produce este pentru consumul direct şi util al
clienţilor. Din acest motiv, afacerea nu numai că nu are amploare dar nu are nici intensitate şi
profunzime. Maniera de îmbogăţire curentă este creşterea preţului (după principiul „ debit mic,
beneficii mari”). De aceea, de multe ori se vând produse bogaţilor. În căutarea păcii, a liniştii, a
calmului interior, burghezul „vieux style” consideră că o clientelă este monopol absolut. Clienţii sunt
ai lui şi nimeni nu are dreptul să-i ia. „Vânătoarea de clienţi” este combătută. Este considerat ca un
procedeu anti-creştinesc, imoral, faptul de a lua clienţii altora. Se dau ordonanţe comerciale scrise care
sancţionează sever deturnarea de clienţi şi de furnizori (clientelă). De aceea, există o adevărată
aversiune pentru publicitate şi anunţ comercial. De asemenea, este combătută vânzarea cu rabat de preţ
şi anunţarea acestui lucru. Totuşi, în Franţa, în secolului al XVIII-lea, este o practică curentă.
Cum se ţine un client? Clientul este îndatorat vânzătorului prin obiceiul de a cumpăra prin credit.
Referitor la atitudinea faţă de tehnică, principiul aplicat de acest tip de burghez este „progresele
tehnicii nu sunt de dorit decât în măsura în care nu distrug fericirea umană” (pag.197), în sensul că
„cei câţiva bani care diminuează costul mărfurilor nu compensează suferinţele familiilor care sunt
private de muncă”. Sunt privite cu ochi răi maşinile care asigură „economie de muncă”.
În 1686 – John Joachim Becker, făcător de proiecte, spunea: „mă voi păzi să recomand
inventarea unor instrumente destinate să înlocuiască munca umană, pentru că acest lucru va avea ca
efect privarea de subzistenţă a unui mare număr de persoane; recomand în schimb, instrumente
avantajoase şi utile, mai ales în regiuni unde nu există suficientă mână de lucru pentru munca ce
trebuie făcută”(pag.198).
Astfel în Franţa, meseria de ţesător este interzisă până în 1684 de teama distrugerii oamenilor
sărmani. Colbert spunea că ”Inventatorii de maşini sunt duşmani ai muncii”. De asemenea,
Montesquieu e împotriva oricărui progres tehnic : nu vede nimic satisfăcător în folosirea maşinilor, în
speţă a morii cu apă. Un bussinesman al epocii, Postletwaight, declară că maşinile destinate înlocuirii
braţelor umane ar trebui interzise în statele care nu practică comerţul exterior. Dar chiar şi aceste state
trebuie să le folosească cumpătat şi în nici un caz pentru producerea de mărfuri destinate consumului
interior.
În concluzie: ceea ce domină această manieră de a vedea lucrurile este fie iddea de subzistenţă,
fie tradiţionalismul, fie considerentele morale, dar, întotdeauna un factor care împiedică libera
dezvoltare a dragostei de câştig, a spiritului de întreprindere şi a raţionalismului. Schimbarea radicală a
acestei mentalităţi se produce abia în secolul al XIX-lea. Pentru burghezul modern, interesul nu mai
este omul real în carne şi oase ci obsesia întreprinderii : a dori ca afacerea să fie prosperă şi a fi obligat
să urmărească câştigul.
Dar acest lucrul nu înseamnă, după Walter Rathenau, să existe „un om de afaceri care să facă din
câştig principalul obiectiv al activităţii sale şi pot afirma că acela care nu gândeşte decât să câştige
bani pentru el însuşi nu va fi niciodată un mare om de afaceri” (apud Sombart, op.cit., 205). Succesul
comercial devine însă sursă de profit sau de câştig suplimentar : cine vrea să aibă o afacere prosperă e
obligat să urmărească câştigul. În ceea ce priveşte câştigul în precapitalism, limita între prosperitatea
afacerii şi câştig era subzistenţa în condiţii onorabile. Acum se urmăreşte câştigul la infinit, prin
plasamente succesive de capital: dacă o întreprindere are o limită, se demarează o altă întreprindere
legată de ea etc. Deci există tendinţa de expansiune.
Care este mecanismul psihic care generează această obsesie a întreprinderii?
Este acelaşi cu cel care animă manifestările psihice ale copilului. La copil există următoarele idealuri
care-i inspiră viaţa:
a) Grandoarea : concret şi sensibilă; expresia ei cea mai frecventă este omul adult;
b) rapiditatea mişcării : beţia vitezei la copii;
c) noutatea : copilul este atras întotdeauna de ceva nou;
d) sentimentul puterii : copilul smulge picioarele muştelor, ridică zmee etc.
La burghezul modern există următoarele atribute ale spiritului modern :

16
 a) aprecierea cantitativă : „tendinţa de a confunda grandoarea interioară cu grandoarea
exterioară” (Bryce). Banul este foarte important.
b) Rapiditatea : a apărut noţiunea de record ;
c) Noutatea : aviditatea de senzaţii (senzaţia este impresia pe care i-o lasă omului un lucru
nou) ;
d) sentimentul de putere : bucuria pe care o încercăm când ne arătăm superiori altora.
Activitatea antreprenorului modern rămâne ca formă şi natură la fel ca şi cea de la începutul secolului
al XIX-lea, cuceritor, organizator, negociator, speculator, calculator, însă conţinutul acestor activităţi
se modifică. Ceea ce e special însă pentru acţiune este caracterul ei nelimitat care devine o obsesie. Se
încearcă iarăşi să se introducă reguli morale, în sensul că nu se mai impun limite morale – fericirea
celorlalţi – ci norma perfecţionării neîncetate a întreprinderii.
Principiile care prezidează conduita în afaceri s-au modificat :
a)- raţionalizarea absolută a oricărei activităţi: dispare complet mentalitatea tradiţionalistă, în
sensul că se aplică imediat orice inovaţie;
b)- economia este organizată numai în scopul producerii de obiecte de schimb: scopul este
câştigul, nu mai interesează natura sau calitatea produselor ci vânzarea lor. Se vând produse proaste,
dacă sunt mai convenabile pentru antreprenor. Pentru a vinde el are nevoie să fure clientela altora;
c)- publicitate, marketing;
d)- mişcarea preţurilor ( sub sau peste valoarea mărfii).
Maxima burghezului de stil vechi era: câştigă cât mai mult făcând afaceri cât mai puţine (legea
parcimonităţii, a „economiei de mişcări”). Burghezul mediu are alt slogan: cifră de afaceri mare–
beneficii mici.
e)- se reclamă o mare libertate pentru a nu fi obstacole în calea câştigului, se dă frâu liber
putinţei de a face speculaţie. Deci speculaţia face parte din activitatea întreprinzătorului (la noi în ţară
e etichetată „corupţie”).
Astfel, s-a spus despre Rockefelleri că au ştiut, cu o lipsă de scrupule ingenuă şi naivă, să se
sustragă oricărei reguli morale. John Rockefeller scria în „Memorii” că are un credo : e dispus să dea
unei persoane puternice un milion de dolari cu condiţia ca având toate aptitudinile pozitive necesare, să
fie lipsite de orice scrupule şi să aibă curajul de a sacrifica mii de persoane pentru a-şi atinge scopurile.
W. Siemens îi scria fiului său într-o scrisoare din 1856, printre altele: „fii sever şi fără scrupule ;
cel care este prea bun şi scrupulos este incapabil să dirijeze o afacere importantă. Dacă ai nefericita
inspiraţie de a te lăsa antrenat în a ţine cont de situaţii personale şi afaceri private, te vei angaja într-un
labirint de revendicări şi intrigi fără sfârşit”. În momentul acesta, virtuţile burgheze au devenit
angrenaje în mecanismul afacerilor : nu mai sunt proprietăţi inerente ale omului viu ci principii
obiective ale conduitei economice.
Virtuţile burgheze sunt o constrângere exterioară. Astfel creşte foarte mult spiritul de
economisire, moderaţia (se trăieşte luxos) dar în funcţie de calculul real al veniturilor. Loialitatea în
afaceri nu mai este a omului, ci a firmei (în spatele căreia se pot ascunde directori imorali): ceea ce
contează acum este reputaţia firmei. După părerea lui W.Sombart, există un temperament de
antreprenor, care conţine calităţile morale necesare pentru a fi un bun antreprenor:
a)- vivaciatea spiritului : concepţie rapidă ; judecată netă şi rapidă; gândire perseverentă; „simţul
a ceea ce este esenţial” (în special în cazul „ speculatorului”) ; memorie bună.
b)- perspicacitate : cunoaşterea profundă a oamenilor şi lumii ; să fie capabil să-i aprecieze cu
siguranţă pe semeni ; să-i trateze pe fiecare după calităţi şi defecte şi să profite de ele ; să-şi dea seama
de complicaţiile şi detaliile situaţiei.
c)- inteligenţa : să fie bogat în idei şi proiecte şi să aibă imaginaţie constructivă în opoziţie cu
cea intuitiva (proprie artistului).
În legătură cu temperamentul de burghez H. Bergson face distincţia dintre omul deschis
(seniorul) şi omul închis (burghezul). Seniorii sunt oamenii indiferenţi faţă de bunuri interioare şi
exterioare pe care le au, pentru că sunt conştienţi de propria lor bogăţie. Omul închis cheltuieşte, are o
judecată fundamentată pe valori subiective, personale, este un jouisseur (se bucură de viaţă). Seniorul
este o personalitate suficientă lui însuşi, estetician şi estet care ataşază valoare activităţilor susceptibile
de a ridica distincţia şi demnitatea omului, ca personalitate.

17
 Burghezii sunt oameni care acumulează bunuri, le cultivă, veghează asupra lor şi nu cheltuiesc
mai mult decât posedă. Ei tezaurizează şi sunt concentraţi pe valori obiective şi concrete. Burghezul
este un om al datoriei, un moralist care acordă valoare egală tuturor ocupaţiilor dacă sunt utile.
Statul a influenţat formarea spiritului capitalist în trei maniere : prin serviciul militar (mai ales în
Germania) : s-a învăţat valoarea ordinii ; prin administrarea financiară (mai ales în Veneţia) ; prin
politica religioasă.
La noi în ţară, Ştefan Zeletin a făcut o analiză interesantă a dezvoltării capitalismului românesc
în „Neoliberalismul”. Neoliberalismul este o doctrină economică care propune intervenţionismul şi
centralizarea în scopul realizării organizării producţiei. Dezvoltarea burgheziei române nu a fost o
simplă imitare a celei apusene (combaterea teoriei formelor fără fond a lui Gherea) ci a fost un proces
natural : o clasă – burghezia – s-a dezvoltat pe osatura unui sistem de relaţii sociale – capitalismul.
Orientarea ţării spre capitalism s-a făcut prin penetrarea la noi – în 1829 – a mărfurilor englezeşti
(când turcii au lăsat libertatea comerţului) şi nu prin penetrarea ideilor burgheze. Primii burghezi au
fost deci englezii. Ei au transportat şi ideile burgheze, liberalismul şi democraţia (ca vehicule
culturale).
Burghezia engleză a avut trecere la boierii mici care erau nemulţumiţi de acapararea tuturor
privilegiilor politice de către boierii mari. Boierii mici au fondat un partid liberal, democratic şi
revoluţionar (combaterea vechilor privilegii). Scenariul era ca marii boieri, promotori ai unei economii
de cheltuială, să-şi dea averea pe mărfurile burghezilor englezi şi micilor boieri, ceea ce ar conduce la
decăderea lor. Practic, între 1830 şi 1860, prin aplicarea acestui scenariu, boierii dispar ca şi clasă.
În 1866 Principatele Unite Române nu aveau o clasă cârmuitoare : marii boieri decăzuseră dar în
locul lor nu se formase o burghezie puternică, pentru că nu exista o industrie naţională puternică. Se
creează atunci acel grup liberal-revoluţionar, care apară interesele capitalismului, dar, nefiind
puternic, guvernează ca o oligarhie, adică absolutist. Această oligarhie trebuia să ţină sub tutelă
burghezia atât timp cât ea era încă minoră. Oligarhia a avut o serie de realizări : a distrus
regionalismul medieval şi a adus unificarea juridico-politică şi dezvoltarea comerţului, a dezvoltat
căile de comunicaţie şi instituţiile de credit şi a ocrotit industria naţională de concurenţa străină.
Acest tip de politică se numeşte mercantilism şi a fost practicată şi de Absolutismul Luminat din
Apus. Politica mercantiliştilor a fost practicată de o armată de funcţionari şi militari: apare deci ca
aparat executiv birocraţia şi militarismul. Trinitatea „democraţie centrală – birocraţie - militarism”
caracterizează faza de trecere de la o societate agrară la una capitalistă şi s-a realizat prin oligarhie.
După 1866 se produce dezvoltarea capitalismului, cu următoarele perioade:
-1866-1880: oligarhia se mărgineşte la a face tutela pentru burghezie - îi apără interesele pentru
că sunt şi propriile ei interese (să întreţină aparatul birocratic şi militarist). Pentru a întreţine acest
aparat aveau nevoie de banii care proveneau din comerţ.
-1880-1905: cei din oligarhie încep să intre ca acţionari în întreprinderile capitaliste. Are loc
crearea Băncii Naţionale, care va fi cel mai de seamă eveniment în dezvoltarea burgheziei române (aşa
se vor încropi întreprinderile ).
-1897: se creează o instituţie bancară străină, finanţată de două grupuri bancare din Berlin –
Banca Germană. Ea se avântă începând cu 1905, în întreprinderile industriale. Pilda ei e urmată şi de
băncile româneşti. Oligarhia subjugă deci industria. Întreprinderile noastre, la început, nu erau în
concurenţă, ci în armonie fiecare cu clienţii ei. „Finanţele” româneşti dezvoltă industria şi o
organizează.
În această perioadă, oligarhia a realizat următoarele obiective:
a)- Naţionalizarea capitalului: crearea unui capitalism român naţional care să ne emancipeze de sub
tutela finanţelor străine.
b)- Dezvoltarea producţiei naţionale: satisfacerea nevoii interne şi emanciparea pe piaţa străină.
c)- Organizarea producţiei după un plan unitar pentru a evita risipa de materii prime şi energie.
Primele două obiective au generat o independenţă economică. Al treilea obiectiv prefigurează o
societate organizată. A fost însă necesar să se realizeze toate aceste obiective printr-o dictatură centrală
(nu se punea încă problema democraţiei).
Care este însă situaţia ţărănimii şi a boierilor ?

18
Odată cu apariţia burgheziei, pământul devine o marfă de schimb. În 1864, prin legea agrară, ţăranii
iobagi devin proprietari liberi pe pământurile lor. Dar ţăranii, ca proprietari liberi, o vor duce mai greu
ca înainte. Înainte ţăranii primeau periodic de la boieri cât pământ le era necesar pentru nevoile lor.
Mărginiţi acum la un petec de pământ pe care îl împart între urmaşi, ei vor deveni cu timpul muritori
de foame. Astfel, între 1864 şi 1907 din 1,5 milioane de ţărani capi de familie abia 15% puteau trăi din
roadele pământurile lor. Restul trăiau sub nivelul de subzistenţă. Ţăranii muncesc după apucăturile
lor : intermitent, produc numai cât consumă. Acest lucru diferă de mentalitatea pe care deja o propagă
burghezia : muncă continuă, producţie peste nevoi pentru a obţine profit. Apare atunci o noua formă de
iobăgie – neo-iobăgia - în care ţăranul e forţat să muncească continuu. Tocmelile agricole (după 1866)
prin care ţăranul e forţat să muncească pe pământul unui proprietar – se realizează cu jandarmul şi
dorobanţul în spate.
În 1907 ţăranii se răscoală. Răscoalele ţărăneşti au apărut ca fenomene naturale în toate ţările în
perioada de pătrundere gradată a capitalismului la sate şi au fost în mare măsură provocate de decalajul
cultural dintre mentalitatea tradiţională şi cea capitalistă. Ţăranii au fost întotdeauna pătura cea mai
tradiţională şi au acţionat după principiul inerţiei : au vrut ca lucrurile să rămână aşa cum au fost ele
gândite încă pe vremea părinţilor lor. Ţăranii încep să fie atraşi şi spre industrie iar pe ogoarele lor
încep să apară maşinile. De asemenea, apare munca salariată pe pământurile ţăranilor.
Situaţia boierilor devine dramatică. Din cauza cămătarilor, în condiţiilor unei economii de
cheltuială, boierimea decade. Ea începe un război teoretic ca reacţiune împotriva burgheziei. La noi
boierii, cu simţ de acţiune şi cu simţul realităţii, au trecut de partea burgheziei, iar oamenii de gândire
cu o cultură teoretică sau înzestraţi cu daruri literare au trecut de partea reacţiunii. Ei au făcut import
de cultura din Germania (romantismul german) în baza căruia, însă, nu au dorit ruptura faţă de trecut :
au preluat de la germani principiul continuităţii.
Exemple de grupări ale reacţiunii sunt :
- Revista „Junimea” din Iaşi : prezentul se dezvolta organic din rădăcinile naţionale ale
trecutului;
- Naţionaliştii : burghezia a fost acuzată ca a importat instituţii străine în loc să le dezvolte pe
cele vechi;
- Socialismul : frazeologia binecunoscută (exploatatorii şi exploataţii);
- Poporanismul : frazeologia narodnicilor.
Toată cultura română din această perioadă va fi creaţia „reacţiunii”. Carp, Maiorescu, Xenopol, Gherea
: elaborează teorii ale artificialităţii capitalismului românesc şi ale faptului că acesta nu corespunde cu
structura poporului român. Aşa se face că burghezia ajunge să stăpânească economia şi politica în
România iar reacţiunea, sufletul şi cultura românească. Apare o prăpastie între cele două sfere.
„Ţărănismul” este, de altfel, un fenomen ce caracterizează pretutindeni faza primitivă a capitalismului.
Problema trecerii de la sufletul contemplativ la sufletul burghez nu se putea rezolva decât prin
şcoală : alungarea spiritului străin din şcoli (influenţele germane) şi crearea unui spirit românesc.
În opinia lui Ştefan Zeletin dezvoltarea capitalismului naţional s-a realizat în două faze :
1)- prima fază o reprezintă invazia străinilor şi distrugerea tradiţionalismului.
Modelul invaziei este următorul : în 1830 peste ţăranii tradiţionalişti şi peste societatea agrară ca
societate tradiţională intervine penetrarea străinilor. Se rupe astfel tradiţionalismul. În perioada 1830-
1880, străinii sunt percepuţi ca distrugători de datini. Cea mai mare masă de străini au fost evreii. „În
orice perioadă tulbure de nimicire a vechilor instituţii de baştină evreii au jucat un rol de prim rang”.
2)- a doua fază în dezvoltarea capitalismului naţional o reprezintă reacţia autohtonilor faţă de
străini şi crearea capitalului naţional. În primă fază naţiunea română e plângăreaţă : va muri din cauza
străinilor. Acest sentiment se reflectă cel mai bine în poeziile lui Someşan, una din cele mai mari figuri
ale reacţiunii. În a doua fază se începe lupta împotriva străinilor. Apar două tabere : conservatorii (vor
vechea societate, vechile tradiţii) şi liberalii („străinii sunt buni”). Liberalii vor să opună capitalului
străin acaparator un capital românesc. Ei impun crearea Băncii Naţionale. Se dezvoltă de acum înainte
spiritul de întreprindere românească. După 20 de ani de la crearea B.N.R. existau 14 bănci cu capital
românesc ; după 30 de ani: 57. Între 1910-1913 apar 152 bănci.
Tranziţia de la o societate agrară la una capitalistă, s-a realizat în Occident cam în 7 veacuri. La
români s-a realizat în 4 decenii. Ştefan Zeletin spune pe bună dreptate că : „Puterea noastră de adaptare
19
la regimul capitalist este unică în dezvoltarea statelor moderne : ea are toate proporţiile unui miracol
psihologic”.
De aceste cuvinte ale lui ar trebui să se ţină cont şi astăzi: românii se pare că au o puternică
structură liberală. În faza de acumulare a capitalului, capitalismul trăieşte în afara legii şi a moralei. În
faza de fructificare a capitalului, capitalismul are nevoie de pace, ordine şi morală.
La începutul secolului al XX-lea, apare un fenomen interesant : „obrăznicia” ţăranului. Ţăranul
învaţă să aprecieze banul, pe care-l tezaurizează scoţându-l din circulaţie. În perioade de inflaţie el este
puţin afectat. În schimb în perioada de inflaţie intelectualul o păţeşte şi trăieşte în mizerie. După război
ţăranul primeşte cadou votul popular. Demagogii îi spun că el este un stăpân. Reacţia ţăranului : nu se
mai teme de bici, are dreptul la impertinenţă, poate să insulte pe cei care sute de ani l-au insultat pe el.
Reacţia tinerei generaţii de intelectuali : nu-l mai iubeşte pe ţăran.
În ceea ce priveşte evoluţia burgheziei, distingem şi aici două etape ce corespund fazelor de
copilărie şi, respectiv, maturitate a acesteia.
Mercantilismul reprezintă „copilăria” burgheziei : temelia vieţii burgheze este industria. Burghezia
suferă autoritatea de stat. Imperialismul se identifică cu maturitatea burgheziei : temelia vieţii burgheze
e supremaţia Marii Finanţe. Se plănuieşte o rigidă disciplină a controlului.
La noi în ţară mercantilismul a fost subsumat perioadei 1830-1886. I-a urmat liberalismul (1886-
1903) şi noul liberalism (din 1903 şi până în perioada interbelică). Dintre teoreticienii
neoliberalismului îi amintim pe: Ş.Zeletin, Manoilescu, Drăghicescu, P.P.Negulescu. Neoliberalismul
este lupta pentru ordine şi organizare (nevoia de ordine). Deci protecţia socială şi organizarea socială
nu sunt specific proletare: pot fi şi neoliberale. Depozitarul ordinii este statul. Marx nu a crezut că
totuşi în condiţii de concurenţă burghezia se poate organiza.

20
 Tema 3*

Bunăstarea – obiectiv al politicii sociale.

Economia de piaţă şi producerea bunăstării. Criza economică est-
europeană.

Conceptul de politică socială se referă la „o sferă largă de activităţi ale statului care au ca obiectiv
modificarea, într-un sens specificat a caracteristicilor vieţii sociale a unei colectivităţi. Cu alte cuvinte,
politica socială reprezintă intervenţia statului în configuraţia proceselor sociale caracteristice unei
anumite colectivităţi, în scopul modificării lor într-o direcţie considerată de către actorii politici a fi
dezirabilă. Astfel, prin mecanisme proprii de distribuire şi redistribuire a resurselor existente în
comunitate la un moment dat, se încearcă realizarea unei bunăstări colective.
Statul dezvoltă o serie de activităţi în variate sfere: economică, culturală, educaţională, de
sănătate, a populaţiei şi familiei, a copilului, a persoanelor cu nevoi speciale, a minorităţilor naţionale,
a sexelor, a mediului înconjurător etc. În acest mod se urmăreşte rezolvarea unor probleme sociale,
creându-se condiţii de dezvoltare a indivizilor la nivelul unui mod decent de viaţă, acceptat de către
comunitate la un moment dat. E. Zamfir (1995, p.22-23) evidenţiază următoarele tipuri de obiective ale
politicii sociale.
1. Promovarea unor bunuri publice: apărarea, securitatea, infrastructură
urbanistică, sănătate, educaţie, cultură, ştiinţă.
2. Protecţia sau securitatea socială a segmentelor populaţiei, care dintr-un
motiv sau altul, sunt în dificultate. Aceasta are în vedere două componente relativ distincte: sistemul
asigurărilor sociale şi sistemul asistenţei sociale.
3. Dezvoltarea socială. La acest nivel, politica socială formulează obiective de
asigurare a unor condiţii sociale care sunt considerate a fi importante global pentru colectivitate în
procesul de dezvoltare a ştiinţei şi culturii, a sistemului de educaţie , de difuzare a culturii, de
promovare a familiei şi a îngrijirii copilului, de creştere a solidarităţii sociale şi a spiritului de
colaborare internaţional, a responsabilităţii umane.
În 1970, T.H.Marshal sublinia că „obiectivul declarat explicit al politicii sociale a secolului al
XX-lea este bunăstarea”. Deşi, orice stat are o politică socială proprie - cu obiective specifice -, ceea ce
apare comun în politica socială a societăţilor dezvoltate în ultimele 8 decenii este punerea bunăstării
ca obiectiv central.
O nouă ideologie se lansează în perioada postbelică: WELFARE STATE (statul bunăstării).
Acest concept presupune, în primul rând, o transformare radicală a funcţiilor statului care îşi asumă din
acest moment responsabilitatea asigurării bunăstării colective. Acest ultim concept se defineşte, astfel,
în complementaritate cu statul bunăstării. Fundată pe termenul de standard de viaţă normal, (decent la
nivelul colectivităţii respective), conceptul de bunăstare colectivă se referă la asigurarea întregii
colectivităţi cu bunurile şi serviciile necesare asigurării acestui standard.
Standardul de viaţă al unei colectivităţi se referă la „o stare a aspiraţiilor respectivei colectivităţi,
modelate în mod special de disponibilităţi interne, dar şi de cele externe, de sistemul de valori al
acesteia” (ibidem). Doi factori dihotomici acţionează asupra standardului de viaţă considerat dezirabil
de o comunitate : pe de o parte noile bunuri şi servicii inventate, care, chiar dacă nu sunt disponibile la
nivel de masă, generează aspiraţii; pe de altă parte inexistenţa resurselor acţionează invers, în sensul
moderării aspiraţiilor, apropiindu-le de posibilităţile existente. Bunăstarea colectivă derivă astfel o
valoare centrală, dezirabilă, care orientează întreaga activitate a colectivităţilor actuale. Ea implică un
anumit tip de egalitate ce presupune ca toţi membrii colectivităţii să dispună de un stoc minim de
bunuri sau servicii considerat a fi decent, normal, minimal (apud. E. Zamfirescu, ed.cit.24).
Am prezentat, deja, cele două modele distincte de producere a bunăstării colective: statul
capitalist al bunăstării dezvoltat în Occident, pe baza unei economii de piaţă, şi statul socialist al
bunăstării, fundat pe o economie de tip socialist. Ambele modele ale statului bunăstării au reprezentat
o reacţie la limitele impuse de economia de piaţă, în realizarea unei bunăstări colective acceptabile.

21
 În producerea bunăstării, economia de piaţă se caracterizează prin următoarele mecanisme:
a) Alocarea optimă a resurselor şi orientarea producţiei: producătorii independenţi vor fi
interesaţi spre obţinerea de profit prin vinderea produselor lor, iar consumatorii vor fi stimulaţi spre
cumpărarea de pe piaţă a produselor. Apare pe piaţă jocul cererii şi ofertei ca mecanism eficace de
reglare a producţiei. Piaţa devine reglatorul perfect: aici, cumpărătorul îşi exprimă preferinţele, iar
producătorul îşi va orienta efortul său în scopul satisfacerii acestora.
b) Economia de piaţă este – prin competiţie şi prin câştigul individual - cel mai însemnat
motivator al muncii şi al investirii. Competiţia stimulează performanţa întreprinderilor, reglând
preţurile şi calitatea produselor. Competiţia acţionează bidirecţional : pe de o parte spre scăderea
preţurilor şi la stabilirea lor la un nivel cât mai scăzut cu putinţă, şi pe de altă parte la creşterea
calităţii spre nivelul maxim posibil în condiţiile tehnologice date.
c) Mobilizarea resurselor reprezintă un alt element definitoriu pentru economia de piaţă: nevoia de
produse şi bunuri care pot fi cumpărate prin bani creează, la rândul ei, o nevoie de bani. „Această
nevoie universală asigură mobilizare resurselor pentru producţie: oamenii caută locuri de muncă,
cei care dispun de capital îl vor investi” (E. Zamfir, 1995, 25).
d) În sfârşit, un ultim element definitoriu al economiei de piaţă îl reprezintă distribuţia veniturilor
şi a bunurilor. Salariile şi profiturile din capital sau proprietate asigură veniturile populaţiei.
Produsele se distribuie în funcţie de veniturile de care dispune fiecare persoană. Accesul la
bunuri se face numai prin intermediul pieţei, prin actul vânzării-cumpărării.
În societăţile capitaliste, bunăstarea colectivă este produsă printr-un complex de mecanisme dintre care
două se disting: un mecanism primar prin intermediul economiei de piaţă şi un mecanism secundar
prin mecanismele politicii sociale.
a) Distribuţia primară a bunăstării presupune obţinerea veniturilor prin eforturi personale în sfera
activităţii economice. Veniturile primare sunt obţinute prin două mecanisme: venituri din
muncă (cel mai important venit este salariul, dar există şi venituri nesalariale din muncă -
veniturile din munca proprie) şi venituri din proprietate. În acest ultim caz ne referim la
profituri (dobânda pentru capitalurile împrumutate reprezintă o parte a profitului) şi chiriile
(venituri din închirierea unei locuinţe) sau arenda ( venitul din închirierea pământului în
vederea utilizării sale agricole).
b) Redistribuirea secundară a bunăstării presupune ca acţiunile sociale corective să ia două forme:
cea de politică socială propriu-zisă ( include mecanismele statale la nivel naţional sau local) şi
forma activităţilor voluntare, non-guvernamentale ( ce pot fi organizate la nivel local, naţional
sau internaţional).
Ceea ce caracterizează însă ambele forme este faptul că nu sunt activităţi de tip economic,
orientate spre profit, ci se organizează în jurul unor obiective sociale. Pentru aceasta, ele utilizează
resurse secundare, provenite din redistribuirea resurselor primare.
Redistribuirea bunăstării în „ welfare state” se realizează în mai multe forme:
1. Finanţarea de către stat (dar şi de către colectivitate în formele sale specifice) a bunurilor publice sau
de interes public: cheltuieli urbanistice, de protecţie a naturii (de poluare), infrastructura vieţii urbane
şi economice (şosele, sisteme de comunicaţii), ştiinţă, cultură, sănătate, educaţie.
Se desprind trei modalităţi de sprijinire a consumului individual de bunuri de interes social( apud.
E. Zamfir, 1995, 37).
a. Gratuitatea: sunt bunuri de care indivizii în nevoie pot beneficia gratuit – educaţie, sănătate,
mese pentru şcolari, tabere etc.
b. Subvenţia: statul sau alte instanţe acoperă o parte din costul respectivelor bunuri.
Consumatorul va trebui să plătească în consecinţă doar o parte din preţ, fapt care duce la creşterea
consumului.
c. Alte forme de încurajare a consumului : reducerea de taxe/impozite pentru consumul
respectivului bun (este cazul reducerii de impozite în cazul construirii de locuinţe sau de cumpărarea
de asigurări private de bătrâneţe).
2. Transferurile financiare de la cei cu resurse mai multe la cei cu resurse mai puţine (în nevoie).
Veniturile secundare sunt rezultatul transferului : statul preia o parte din veniturile primare ale

22
indivizilor şi le redistribuie celor care sunt în nevoie. Se disting două tipuri de transferuri şi trei
mecanisme distincte de transfer financiar.
a. Transferuri financiare : indivizii primesc o sumă de bani pe care o pot utiliza aşa
cum doresc: pensii, ajutor de şomaj, ajutor de boală, alocaţii familiale , asistenţă socială.
b. Transferuri în natură: bunuri şi servicii pe care le primesc în mod gratuit:
educaţie, îngrijire medicală, alimente (bonuri de alimente pentru cei săraci în S.U.A.), tabere etc. În
această categorie intră sfera largă a asistenţei sociale : serviciile sociale oferite gratuit ( sau în mare
măsură gratuit) persoanelor în situaţii de dificultate.
Cele 3 mecanisme distincte de transfer financiar sunt:
a) asigurările sociale (transfer financiar contributoriu);
b) transferuri universale (categoriale, non-contribuitorii); şi
c) asistenţa socială financiară (transfer financiar non-contributoriu bazat pe testarea mijloacelor
financiare)
a)-Cea mai importantă formă de asigurare socială o reprezintă pensiile.
b)- Se adaugă alte transferuri universale (care nu sunt determinate, în general, de situaţia financiară a
primitorului): alocaţiile familiale (alocaţii pentru copii, alocaţii pentru mamele cu mai mulţi copii etc.);
alocaţii pentru persoanele handicapate, alocaţii pentru invalizii de război, bursele pentru elevi,
studenţi, îngrijirea medicală. În plus, în multe ţări, o serie de servicii universale sunt gratuite:
învăţământul, sănătatea, anumite forme de participare la cultură etc.
c)- În ceea ce priveşte asistenţa socială financiară, prin acest mecanism se asigură celor în nevoie – în
funcţie de dimensiunile nevoii existente şi pe baza testării resurselor financiare ale familiei de
provenienţă -, resursele necesare. Sprijinul este în raport cu nevoia şi are drept sursă bugetul de stat.
Asistenţă socială include, la rândul său, 3 mari tipuri de activităţi :
1. Ajutor în bani sau în natură. Un asemenea ajutor se acordă familiilor sărace, plasate sub un
anumit nivel de viaţă; burse pentru copiii familiilor cu venituri scăzute, îngrijire sanitară gratuită (în
ţările în care ea nu este gratuită) pentru persoanele cu venituri scăzute, alocaţii pentru copii, mese
gratuite pentru cei săraci, mese gratuite pentru copiii săraci etc.
2. Finanţarea unor instituţii care se ocupă de persoane care au nevoie de îngrijire specială
permanentă : orfelinate pentru copii, instituţii pentru copiii maturi handicapaţi, instituţii pentru bătrâni
etc.
3. Furnizarea de servicii specializate celor în nevoie : suport social şi psihologic, sprijin
terapeutic, plasamentul familial sau adopţia pentru copii, sprijinirea tinerelor mame singure în situaţii
dificile, furnizarea de locuinţe pentru familiile sărace în nevoie, diferite tipuri de consultaţii
educaţionale, maritale etc.).
“Orice sprijin social are semnificaţia unei redistribuţii a veniturilor, a unui transfer de venituri,
realizate prin mecanismele statului . Cu alte cuvinte, statul produce un transfer de venituri de la
persoanele active spre persoanele inactive, de la persoanele cu venituri primare mari, la persoanele cu
venituri reduse, de la persoanele cu necesităţi mai restrânse, la persoanele cu necesităţi mai mari (în
asistenţă medicală, îngrijire copii etc.).” (E.Zamfir, 1995, 39)
Eliminarea dictaturilor şi a regimurilor totalitare din ţările Europei de Est a deschis posibilitatea
modificării istoriei, în vederea evoluţiei lor spre o societate social-democrată. Dar, trecerea de la
economia etatizată la economia de piaţă este realizată, în cele mai multe cazuri, „Ca un proces de
implementare forţată a economiei capitaliste, de proliferare a unor forme de acumulare primitivă a
capitalului pe seama avuţiei publice. Privatizarea, politică ce desemnează atât restructurarea
proprietăţii de stat în forme de organizare economică eficiente, dar şi constituirea proprietăţii
capitaliste, legitimează, adesea, o adevărată înstrăinare ilicită a avuţiei publice”. (Radu Florian, 1994,
27)
Este limpede că, în România, ca şi în celelalte ţări est-europene, reforma economică – a cărei
necesitate nu poate fi pusă sub semnul întrebării – este terenul unei confruntări între două tendinţe :
cea a restauraţiei într-o formă sau alta a unui capitalism vetust şi cea a reînnoirii economico-sociale,
care s-ar înscrie într-o direcţie social-democrată. Prima tendinţă identifică economia de piaţă cu una
funciarmente capitalistă, în care întreprinderile publice să aibă o pondere unică şi orice formă de
intervenţie a statului să fie înlăturată. A doua cale, însă, îşi propune să construiască o economie mixtă

23
de piaţă, care să implice o diversitate de pârghii de reglare economică şi, în final, care să conducă la
instaurarea „Welfare State”.
Ciocnirea acestor două tendinţe reprezintă principala contradicţie a procesului de reînnoire
democratică a societăţilor din Sud-estul Europei, proces care se dezvăluie într-o mare varietate de acte
şi evenimente politice şi economice. În 2002, „rezultatele acestei confruntări sunt încă incerte,
<<jocurile nu sunt încă făcute>>, deoarece raportul forţelor social-politice de care depinde evoluţia sa
în plină mişcare, implică numeroase variabile ce ne pot oferi multe surprize”. (ibidem, p.28)

Tema 4

Dimensiuni economice ale politicii

sociale în România
Contextul economic:

Fiind constituită într-un agregat cu o autonomie relativă, politica socială este puternic marcată
de caracteristicile şi evoluţiile mediului economic, după cum volumul şi modul de utilizare a resurselor
economiei naţionale sunt ordonate de configuraţia politicii sociale.
Descifrarea raporturilor dintre politica socială şi economie presupune, între altele, clarificări
legate de implicarea puterii publice prin:
- reglementări şi responsabilităţi financiare şi organizatorice în legătură cu accesul la
însuşirea de prestaţii sociale;
- dimensiunea şi structura producţiei de servicii sociale publice care influenţează oferta;
- transferurile monetare şi flexurile acestora prin intermediul prestaţiilor băneşti, al
sistemului de contribuţii, impozite şi taxe, care determină cererea.
Aşadar, politica socială nu constituie o entitate izolată de mecanismele, de piaţă, ale cererii şi
ofertei. Pe un alt plan, politica socială absoarbe resurse (capital fix, capital uman, cheltuieli curente) şi
dă rezultate în sfera social-umană, la rândul lor, cu impact asupra economiei.
Alocarea de resurse politicii sociale înseamnă, totodată, implicarea agenţilor economici
(persoane, firme, stat) în formarea veniturilor bugetare sau a altor fonduri cu vocaţie socială.
Antrenarea agenţilor economici în acest proces are un impact direct asupra costurilor şi preţurilor de
producţie şi, implicit, asupra mişcării preţurilor bunurilor şi serviciilor obţinute în economie, asupra
evoluţiei puterii de cumpărare a veniturilor populaţiei.
În consecinţă, modul şi măsura implicării diferiţilor agenţi economici în finanţarea cheltuielilor
sociale constituie un factor important al funcţionalităţii pieţei, al echilibrului bugetar, al puterii de
cumpărare a veniturilor. În acest fel, cheltuielile sociale şi finanţarea acestora devin dimensiuni
economice fundamentale ale politicii sociale.
Cunoaşterea contextului economic este însă indispensabilă pentru aprecieri cât mai corecte
legate de formarea şi alocarea resurselor necesare promovării politicii sociale, de nevoile şi direcţiile
de schimbare în politica socială, precum şi de racordarea instrumentelor politicii sociale la
mecanismele specifice sistemului economic.
Principalele caracteristici ale mediului economic cu impact deosebit asupra stării sociale şi
politice sunt:
- dificultăţile bugetare – constituie unul din principalii factori care au condus şi impus
“inovări” şi adaptări în politica socială, mai ales în legătură cu finanţarea, cu implicarea
24
 agenţilor economici şi a indivizilor, precum şi în legătură cu organizarea sistemului
instituţional responsabil;
- şomaj – se traduce, pe de o parte, în mai puţină forţă de muncă şi, pe de altă parte, în nevoi
mai mari de protecţie socială, deci extinderea sferei politicii sociale, ceea ce înseamnă nu
numai costuri tot mai mari cu prestaţiile, ci şi pierderi substanţiale în veniturile bugetare
sau ale unor fonduri cu vocaţie socială în condiţiile scăderii numărului contribuabililor;
- creşterea puternică a costului vieţii – necesită luarea unor măsuri de indexare şi de corelare
a nivelului veniturilor, inclusiv a celor care provin din redistribuire.
Toate acestea sunt elemente care conduc la creşterea puternică a costurilor şi, respectiv, a
cheltuielilor pe care le presupune promovarea politicii sociale.
În consecinţă, una din problemele critice ale politicii sociale devine finanţarea, modificarea
mecanismelor acesteia, astfel încât acestea să contribuie eficient la satisfacerea nevoilor sociale şi să
joace un rol stimulativ în procesul creşterii economice.

Finanţarea

Finanţarea cheltuielilor sociale poate sugera corelaţii ce se impun a fi urmărite în contextul

reformei economice şi sociale.
Această finanţare a cheltuielilor sociale se realizează din:
- veniturile bugetului public (ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale);
- fonduri create pe principii de asigurări sociale (de ex.: cele care susţin financiar sistemul
asigurărilor sociale de stat, asigurarea pentru şomaj);
- fonduri speciale extrabugetare (de ex.: fondul de risc şi accident) ale căror venituri se
formează într-un sistem mixt de participare a unor contribuabili, a firmelor şi eventual a
statului;
- împrumuturi sau surse externe în restituirea cărora este implicat statul, respectiv bugetul;
- veniturile proprii ale unor instituţii cu caracter socio-cultural şi fonduri proprii ale agenţilor
economici (întreprinderi, organizaţii).
De asemenea, un loc aparte în finanţarea cheltuielilor sociale îl ocupă fondurile create în cadrul
unor sisteme de asigurare socială, de tip clasic.
Cel mai important este fondul asigurărilor sociale de stat din care se plătesc pensii (toate
tipurile), indemnizaţii pentru incapacitate de muncă şi îngrijirea copilului, alte ajutoare în bani şi în
natură. Acest fond îşi colectează veniturile din contribuţii plătite de întreprinderi şi instituţii,
reprezentând un procent aplicat la câştigul brut realizat de salariaţi. Aceste cote cuprind şi un procent
din care se formează veniturile fondului special pentru sănătate, creat pentru acoperirea diferenţelor de
preţ în cazul unor medicamente necesare în tratament ambulatoriu.
În cadrul asigurărilor sociale de stat se constituie 3 tipuri de fonduri:
- un fond separat pentru pensia suplimentară format dintr-o contribuţie obligatorie plătită
de salariaţi;
- un alt fond este cel pentru asigurarea de şomaj, din care se plătesc: ajutorul de şomaj,
alocaţia de sprijin (care are un caracter de prestaţie de asistenţă socială) şi se efectuează
cheltuieli pentru pregătirea profesională a şomerilor. Veniturile acestui fond se formează
din contribuţii obligatorii aplicate la fondul de salarii, plătite de întreprinderi şi instituţii
(5%) şi de salariaţi (1%);
- o a treia categorie ar putea cuprinde unele fonduri speciale extrabugetare ale căror venituri
provin din diverse surse (de ex.: fondul de risc şi accident creat pentru protecţia specială a
persoanelor cu handicap; fondul de asigurări sociale pentru agricultori; fondul special
pentru sănătate; etc.).
Aşadar, începând cu 1990, politica socială s-a derulat într-un climat economic ostil. Au fost
înregistrate evoluţii nefavorabile în economie care au restricţionat alocarea de resurse pentru politica
socială, în condiţiile în care volumul de protecţie socială a populaţiei a crescut deosebit de mult sub
influenţa unor factori obiectivi şi subiectivi.

25
 În legătură cu aceasta se fac următoarele precizări:
- criza economică de care economia românească era deja marcată şi până în 1989 s-a
accentuat;
- efortul investiţional a scăzut permanent;
- în primii ani de reformă, evoluţiile în plan social n-au fost concordante cu cele din
domeniul economic. Astfel, în timp ce rezultatele din economie au fost în scădere
permanentă, în plan social fie s-au promovat unele măsuri sociale populiste, fie din cauza
presiunilor nevoilor sociale nesatisfăcute, a rezultat o scădere mai lentă a cheltuielilor
sociale;
- procesul de destructurare-restructurare din economie, alăturat lipsei de preocupare pentru
investiţii şi liberalizării principalelor pârghii economice (preţuri la bunuri şi servicii,
dobânda, eliminarea subvenţiilor, trecerea la convertibilitatea limitată a monedei naţionale,
etc.), neînsoţită de măsuri preventive pentru degradarea vieţii sociale, au condus la
creşterea, începând cu 1991, a inflaţiei şi şomajului;
- în scopul susţinerii unor măsuri absolut necesare de protecţie socială (ajutor de şomaj,
compensare-indexare), în condiţiile scăderii resurselor la nivel naţional, soluţia la care s-a
apelat a fost aceea de creştere a gradului de fiscalitate a salariilor. Această afirmaţie este
susţinută de ridicarea în această perioadă a mărimii cotelor procentuale aplicate la salarii,
cote ce reprezintă contribuţiile plătite de întreprinderi şi instituţii şi d salariaţi pentru
asigurări sociale, pentru şomaj, pentru formarea altor fonduri, precum şi impozitul pe
salarii.
Toate cele de mai sus relevă faptul că măsurile din domeniul social în ultima perioadă au fost
luate sub imperiul necesităţii. Pe de o parte, din cauza resurselor în scădere, datorate
disfuncţionalităţilor grave din economie şi, pe de altă parte, presiunii nevoilor sociale crescânde. De
aici, importanţa ce revine managementului şi utilizării eficiente a resurselor economiei naţionale,
inclusiv a celor alocate domeniilor sociale, însemnătatea preocupării pentru o mai bună integrare a
dimensiunilor economice ale politicii sociale în mecanismele de ansamblu ale sistemului economic.

Tema 5

Aspecte ale politicii sociale în România.

Caracterizare generală.
În general, cauzele care au dus la evoluţia şi structurarea prestaţiilor băneşti din sistemul
securităţii sociale.
A) Dezvoltarea, evoluţiile politicii sociale în ansamblul său în România au avut ca ax central,
conceptul ocupării depline. Din motive ideologice, şomajul n-a fost considerat o problemă socială.
O creştere spectaculoasă a înregistrat rata de ocupare a femeii în ramurile neagricole. Într-o
anumită măsură, această atragere a femeii în producţie a fost şi rezultatul promovării drepturilor egale
între bărbaţi şi femei cu privire la accesul şi ocuparea unui loc de muncă, al impulsurilor date de
nivelul de trai foarte scăzut în perioada postbelică, fiind insuficient un salariu ca mijloc de existenţă.
De asemenea, accesibilitatea largă la învăţătură a condus la atragerea masivă a femeii în
producţie. Femeile au reprezentat aproximativ 45% din totalul forţei de muncă. Una din consecinţe a
fost scăderea semnificativă, în ultimele decenii, a natalităţii, fenomen care a atras după sine anumite
măsuri, atât de natură administrativă, cât şi de natură economică, vizând sporirea numărului de copii.
O caracteristică a ocupării a fost permanentizarea locurilor de muncă şi, într-un anumit sens,
siguranţa acestuia. Nu era o problemă majoră ocuparea unui loc de muncă, de aceea obişnuinţa de a
căuta un loc de muncă a lipsit aproape complet. Absolvenţii învăţământului secundar (prefesionalizat)
şi ai învăţământului superior aveau asigurată repartizarea unui loc de muncă, evident planificată

26
centralizat. De aici, şi rigiditatea pieţei forţei de muncă, şomajul produs de procesul de restructurare. În
aceste condiţii, legătura dintre performanţa economică şi salariu n-a constituit o preocupare a factorilor
de decizie.
După 1990, ocuparea forţei de muncă a fost unul din domeniile cele mai puternic afectate.
Modificările au fost de amploare, ridicând numeroase probleme politicii sociale, atât din perspectiva
ocupării, a pieţei muncii, cât şi din aceea a protecţiei sociale – asigurarea în caz de şomaj. Problema
şomajului afectează în primul rând tineretul. Aceasta este principala problemă a ocupării, din care
derivă o multitudine de alte tensiuni sociale în legătură cu locuinţele, formarea şi disoluţia familiilor,
fenomenul infracţional, etc. Cea de-a doua problemă este şomajul în rândul femeilor. În fine, legat de
necesitatea protecţiei sociale a şomerilor, în 1991 s-a adoptat o lege referitoare la acest subiect, care a
suferit unele modificări ulterioare. Ajutorul de şomaj a apărut ca o componentă nouă a sistemului
securităţii sociale. A fost creat un fond independent, extrabugetar, privind asigurarea de şomaj, finanţat
din contribuţii ale întreprinderilor şi salariaţilor, fond din care se plătesc: ajutorul de şomaj, alocaţia de
sprijin, cheltuielile cu pregătirea profesională a şomerilor, etc.
B) Politica fundamentată pe ocuparea deplină a forţei de muncă a constituit unul din principalii
suporţi ai politicii sociale. Este vorba de faptul că statutul ocupaţional a constituit baza dezvoltării
sistemului securităţii sociale. Din acest sistem fac parte:
1) Sistemul pensiilor. Nivelul pensiei este funcţie de câştigul mediu din perioada dinaintea
pensionării şi vechimea în muncă. Aceasta a făcut ca, în ultima perioadă, marcată de o
puternică inflaţie, raportul între pensii şi salarii să se deterioreze. Dacă în perioada de până
în 1990 pensia reprezenta pentru cea mai mare parte a pensionarilor o resursă sigură pentru
existenţă, începând cu 1991, pensiile , ca şi salariile, au suferit o puternică eroziune datorită
inflaţiei, astfel că cea mai mare parte a pensionarilor se află în faţa unei insecurităţi
ameninţătoare.
2) Alocaţiile familiale. Din această categorie alocaţia pentru copii este cea mai importantă
prestaţie. În acest sens, începând cu octombrie 1993 a intrat în vigoare o lege care prevedea
că alocaţia de stat pentru copii este universală; au dreptul la alocaţie toţi copiii în vârstă de
până la 16 ani sau 18 ani dacă urmează o formă de învăţământ prevăzută de lege sau sunt
handicapaţi. Nivelul de alocaţie de stat pentru copii este funcţie de venit şi rangul copilului.
În prezent, aceasta este fixată la o sumă plătită lunar, indiferent de venit şi rangul copilului.
În legătură cu aceasta se consideră că, în condiţiile unei perioade de criză şi austeritate
bugetară, ar fi fost mai economicoasă şi eficientă din punct de vedere social, acordarea de
alocaţii potrivit unui criteriu de selectivitate, în funcţie de nivelul veniturilor pe o persoană
din familie. În condiţiile adoptării unui criteriu de selectivitate, alocaţia pentru copii ar
putea îndeplini o funcţie de susţinere a veniturilor familiilor cu copii.
3) Asistenţa socială. Aceasta a ocupat un loc minor în politica socială din România. Sărăcia n-
a fost recunoscută ca fenomen real, motiv pentru care cheltuielile cu asistenţa socială au
deţinut o pondere nesemnificativă. Accesul la prestaţii de asistenţă socială a fost până în
1989 extrem de limitat, iar nivelul prestaţiilor, foarte scăzut. După 1989 a existat un val de
cereri pentru prestaţii de asistenţă socială motivate de nevoia mare de protecţie a unor
categorii de populaţie defavorizate. Legislaţia adoptată în această perioadă a stabilit o serie
de drepturi, în special de natură financiară, şi gratuităţi pentru unele servicii. Mai
semnificative sunt cele sub forma serviciilor instituţionalizate: leagăne, şcoli speciale,
centre de plasament, cămine-spital pentru copii, centre-primire minori, cămine-spital pentru
adulţi, cămine pentru pensionari, cămine pentru bolnavi cronici, etc. În ceea ce priveşte
prestaţiile în bani în cadrul asistenţei sociale, acestea vizează ajutorul social care reprezintă
dreptul familiilor cu venituri reduse de a beneficia de un ajutor social ce constă în diferenţa
între sumele stabilite de lege şi venitul net lunar al familiei. O altă problemă este legată de
criteriul de delimitare a sferei prestaţiilor de asistenţă socială. De regulă, în grupa “asistenţă
socială” ar trebui incluse prestaţiile sociale care îndeplinesc concomitent 2 criterii: a) sunt
acordate persoanelor sărace pe baza unui criteriu de verificare a venitului, sau persoanelor
aflate în situaţii speciale (copii şi vârstnici fără susţinători, bolnavi cronici, handicapaţi,
etc.); b) finanţarea se face de la bugetul public (central sau local). În consecinţă, în această
27
 grupă sunt incluse: prestaţiile pentru săraci, pentru cei ameninţaţi de sărăcie sau care se află
în situaţii speciale. Alături de problematica resurselor, care rămâne fundamentală, una din
condiţiile indispensabile pentru promovarea unor măsuri de asistenţă socială este aceea de
adoptare a unui instrument operaţional, şi anume: un minim de trai oficial şi a unui sistem
de verificare a veniturilor. Fără un astfel de instrument, măsurile din acest domeniu fie
generează un anumit tip de risipă de resurse, fie nu-şi ating scopul, fie apar ambele efecte.
C) O semnificaţie aparte a avut-o faptul că sistemele de protecţie prin venituri din muncă şi din
sistemul securităţii sociale au fost însoţite de o politică de susţinere a preţurilor de consum prin
subvenţii. Acest sistem a condus la un imobilism al preţurilor, la o reflectare distorsionată a
fenomenelor reale din economie în sfera socială, în nivelul de trai al populaţiei.
Liberalizarea preţurilor şi eliminarea subvenţiilor au avut repercursiuni dramatice asupra puterii
de cumpărare a veniturilor şi economiilor populaţiei. Aceasta arată o concertare slabă a politicilor în
domeniul preţurilor şi al veniturilor populaţiei. Dovadă este că rezultatul nesatisfăcător al indexării
salariilor şi prestaţiilor de securitate socială generează multe tensiuni.
Eliminarea completă a subvenţiilor la bunurile şi serviciile de consum a fost probabil o reacţie
de respingere a tot ceea ce ar fi părut o continuare a unor metode utilizate de vechiul regim. Sloganul
că orice lucru are un preţ care trebuie plătit de utilizator nu este practicat în formă pură nici în
economiile de piaţă dezvoltate. Există exemple bine cunoscute legate de subvenţionarea agriculturii, a
transportului public şi locuinţelor. Odată făcută această liberalizare, se ridică problema regândirii
sistemului de susţinere a veniturilor prin sistemul securităţii sociale, a unei reforme în acest domeniu.

Reforma politicii sociale.

Procesul de reformă în domeniul social are câteva restricţii, şi anume:

- restricţii de ordin economic, dată fiind scăderea puternică în ultimii ani a rezultatelor
economice şi, respectiv, a resurselor politicii sociale;
- restricţii de natură politică, voinţa politică fiind absolut necesară pentru reforma în
domeniul social, ca şi în economie;
- există dileme de ordin social şi comportamental. În legătură cu acest aspect, s-a dovedit că
oamenii, în mod firesc, doresc să-şi conserve drepturile sociale câştigate. Conflictul de
interese este astfel o restricţie în remodelarea politicilor sociale.
A A)Politica socială pe termen lung – principii:
1)Tranzacţia între echitate şi eficienţă.
Pentru România, angajată în construcţia economiei de piaţă, aceşti termeni trebuie să capete o
altă configuraţie decât până în prezent. Aceasta înseamnă ca, ideal, pe termen lung, prin politica
socială să se tindă spre un set de obiective care să se asigure concomitent:
- egalitatea şanselor tuturor cetăţenilor, de a se integra în cerinţele pieţii, de a face faţă
riscurilor ei. Ea se realizează prin urmărirea satisfacerii la un nivel adecvat a nevoilor
umane recunoscute ca fiind fundamentale: instruire, sănătate, locuinţă, etc. Realizarea unui
astfel de obiectiv permite individului să fie bine pregătit pentru piaţă, să se autoprotejeze şi
să facă faţă exigenţelor şi riscurilor pieţei.
- compatibilitatea instrumentelor politicii sociale (cu caracter preponderent economic) cu
principiile de funcţionare eficientă a pieţei.
Articularea principiului teoretic mai sus menţionat cu acţiunile practice vizează, pe de o parte,
întreaga problematică de formare şi utilizare a capitalului uman şi, pe de altă parte, pe cea a bunăstării
individuale.
2) Raportul dintre partenerii sociali.
Toţi membrii societăţii şi agenţii economici trebuie să participe la realizarea politicii sociale. În
acest cadru este importantă stabilirea sarcinilor, a responsabilităţilor ce revin indivizilor,
întreprinderilor (instituţiilor) şi statului, ca şi a limitelor intervenţiei statului.
Structurarea acestor responsabilităţi trebuie realizată pe 3 paliere:

28
 a) cel al responsabilităţii fiecărui individ pentru propria sa existenţă (autoprotecţia). De aici
derivă importanţa pe care o are ocuparea unui loc de muncă şi asigurarea de câştiguri din
această sursă.
b) cel al parteneriatului între cetăţeni, întreprinderi (instituţii) şi stat: opţiunea şi
responsabilitatea privind gradul de participare sunt ale individului şi, pentru unele riscuri,
ale întreprinderii (cazul sistemelor de asigurare), iar responsabilitatea pentru crearea
cadrului favorabil funcţionării şi gestionării resurselor revine statului.
c) cel al responsabilităţii statului în legătură cu crearea posibilităţilor de acces al tuturor
cetăţenilor la servicii de învăţământ, sănătate, locuinţă, etc., precum şi cu alte măsuri de
garantare a asigurării, pentru toţi cetăţenii, a unui nivel de trai decent.
3) Cea de-a treia grupă de principii ar putea consta în:
a) noi deschideri pentru iniţiative particulare şi ajutor voluntar, ce
B se pot concretiza în permisivitatea iniţiativelor private în servicii
C sociale, în special în extinderea serviciilor de asistenţă socială
b)punerea în valoare a tradiţiilor de întrajutorare familială, de tip
paternalist – trăsătură caracteristică poporului român.
4) Ultima grupă de principii se referă la descentralizarea serviciilor şi bugetelor, la lărgirea
autonomiei locale în întreţinerea, finanţarea şi administrarea serviciilor sociale.
B) Ajustări în politica socială pe termen lung şi scurt:
Punctul de plecare în ajustările politicii sociale pe termen mediu şi scurt îl constituie starea
actuală din societatea românească.
Principalele preocupări, pe termen mediu şi scurt, ar trebui să fie următoarele:
- menţinerea standardului actual;
- ajustarea în continuare a politicilor sociale în funcţiune.

Tema 6

Indicatori sociali.
Aspecte teoretico-metodologice. Clasificări. Funcţii.
Necesitatea indicatorilor sociali. Realitatea social-economică din ţările dezvoltate şi chiar din
ţările mai puţin dezvoltate a demonstrat că există, în mod cert, probleme specifice sferei sociale, care
trebuie bine cunoscute. Evoluţiile din perioada de tranziţie în România confirmă cu prisosinţă nevoia
unei mai bune cunoaşteri a problematicii sferei sociale; aceasta şi pentru că s-a dovedit că apariţia şi
evoluţia unor procese, fenomene şi tensiuni sociale au un impact economic şi politic ce nu poate fi
neglijat, iar măsuri luate în absenţa unor informaţii adecvate şi prompte generează efecte imprevizibile,
uneori contradictorii celor scontate.
Pentru a fi cunoscute şi dirijate, fenomenele şi procesele sociale, purtătoare a numeroase
caracteristici cantitative şi calitative, trebuie să fie transpuse în mărimi numerice, care poartă
denumirea generică de indicatori sociali. În ultimele două decenii, s-au înregistrat preocupări constante
29
la nivel naţional şi internaţional, cu rezultate remarcabile, pe linia elaborării de indicatori sociali, de
statistici sociale în general. În favoarea “mişcării” orientate spre dezvoltarea indicatorilor sociali
pledează câteva argumente:
- Necesitatea aprecierii rezultatelor şi respectiv a eforturilor pentru dezvoltarea nu numai prin
prisma indicatorilor pur economici, ci şi prin aceea a consecinţelor pe care creşterea
economică le are asupra bunăstării populaţiei;
- Necesitatea cunoaşterii eficienţei cheltuielilor tot mai mari pe care statele le efectuează
pentru realizarea unor programe sociale, pentru atingerea unor obiective de politică socială
în general;
- Caracterizarea cu ajutorul unor indicatori, nu numai a fenomenelor şi proceselor globale, ci
şi a unor aspecte secvenţiale ale condiţiilor de viaţă ale populaţiei şi ale factorilor lor de
influenţă;
- Găsirea unor metode adecvate de măsurare, iar luarea lor în considerare în procesul
decizional presupune ca pentru fiecare domeniu, aspect, problemă, să existe un set de
indicatori care să permită cunoaşterea stării şi evoluţiei sale;
- Capacitatea potenţială de a permite identificarea unor probleme şi disparităţi sociale;
- Necesitatea efectuării de comparaţii internaţionale utile pentru aprecierea nivelului de
dezvoltare economico-socială, pentru elaborarea şi coordonarea strategiilor de dezvoltare
globală sau la nivelul unor grupuri de ţări.
În consecinţă, este important de menţionat faptul că în procesul de perfecţionare a indicatorilor
sociali se tinde spre obţinerea unui sistem de indicatori care să facă joncţiunea, pe de o parte, între
rezultatele în plan social şi cauze, iar pe de altă parte, între diferitele aspecte corelate ale vieţii sociale;
de exemplu, între venituri şi consum; între morbiditate, condiţiile generale de trai, gradul de dezvoltare
a infrastructurii sanitare şi accesul la serviciile sanitare.
Deşi, la prima vedere, definirea indicatorilor sociali pare simplă şi chiar inutilă, ea s-a dovedit o
problemă dificilă şi, totodată, de mare importanţă practică. Dificultatea provine din următoarele
motive:
- fenomenele şi procesele sociale au un caracter multidimensional (economic, politic,
cultural, psihologic, etc.), exprimând simultan raporturi între oameni, raportul oamenilor cu
natura, raportul cu sisteme de reprezentare a realităţii;
- înţelegerea, interpretarea şi, în consecinţă, evaluarea şi măsurarea proceselor sociale sunt
condiţionate de criterii sau puncte de referinţă foarte diferite, la nivel societal şi individual,
ce au motivaţii de rezonanţă economică, ideologică, morală, etc.;
- caracterul eterogen al fenomenelor şi proceselor sociale nu permite cu uşurinţă evaluări
globale bazate pe adoptarea unei singure unităţi de măsură, aşa cum s-a convenit pentru
procesele din economie (moneda), motiv pentru care nu pot fi realizate decât măsurări şi
agregări parţiale pentru diferite aspecte ale vieţii sociale;
- domeniul social nu dispune încă de o bază teoretică suficient de elaborată pentru a permite
tratarea unei probleme fără a porni de la o analiză prealabilă care să motiveze abordarea
respectivă.
Ca atare, indiferent de accepţiunea – mai largă sau mai restrânsă – dată indicatorilor sociali, de
perspectiva – societală sau individuală, economică sau sociologică – din care privim problema şi fără
intenţia de a contribui la mărirea numărului şi varietăţii definiţiilor date indicatorilor sociali, există un
acord cvasigeneral în a considera indicatorii sociali o măsură, respectiv o mărime statistică, ce exprimă
starea şi evoluţia condiţiilor de viaţă şi circumstanţele ei.
Pentru o mai bună circumscriere a noţiunii de indicator social sunt necesare unele precizări:
- un indicator social are întotdeauna ca element principal de referinţă fiinţa umană, privită fie
ca individ, fie în cadrul unei colectivităţi mai restrânse (familie, gospodărie, categorie
socio-economică, judeţ, zonă urbană sau rurală, etc.), fie la nivelul întregii populaţii;
- un indicator social este o măsură concretă. El este de natură să exprime statistic un aspect
cantitativ sau calitativ, specific unui domeniu identificat a răspunde unei nevoi sociale
pentru întreaga populaţie sau pentru anumite categorii ale acesteia;

30
 - un indicator social reflectă un singur aspect (o stare, o distribuţie, o evoluţie, etc.) al unui
fenomen, proces sau domeniu social;
- elaborarea de indicatori sociali specifici unui domeniu nu exclude ci, dimpotrivă,
favorizează construirea unor indicatori mai agregaţi cu o putere de expresie mai sintetică;
- caracterizarea unui domeniu social poate fi realizată în bune condiţii, alegând indicatorii cei
mai semnificativi, cu o supraîncărcare cu indicatori poate difuza informaţia.
Aşadar, sfera de cuprindere a indicatorilor sociali este dependentă de:
- ceea ce se consideră, la un moment dat, că este important pentru existenţă şi se conturează a
fi sau a deveni un domeniu social;
- progresele realizate în măsurarea fenomenelor sociale;
- capacitatea de înregistrare, prelucrare şi organizare a informaţiei primare, posibilitatea
punerii rapide în circulaţie a indicatorilor.
Indicatorii sociali trebuie să răspundă unor nevoi practice. De aceea este necesar ca în procesul
de elaborare a acestora să se ţină seama de două categorii de cerinţe, care circumscriu, în bună măsură,
sfera indicatorilor sociali.
Prima categorie se referă la procesul de transpunere – în expresie numerică – a unor concepte
ştiinţifice ce reflectă viaţa socială. În acest proces este necesar să se urmărească dacă şi cât de bine
răspunde indicatorul propus caracterizării domeniului social căruia îi este asociat, care este puterea sa
de expresie.
Cea de-a doua categorie de cerinţe vizează unele aspecte mai apropiate de metodologia
statistică şi se referă la exactitatea (acurateţea), posibilitatea formării cu ajutorul lor a unor serii de
timp sau longitudinale, culegerea de date, etc.

(1)Aspectele conceptuale şi tehnice ale construcţiei indicatorilor sociali se circumscriu, de

regulă, unui domeniu social precis, indicatorii fiind baza unor analize profunde, multilaterale, a tuturor
aspectelor care caracterizează domeniu respectiv, a relaţiilor sale cu alte subsisteme. Din acest punct
de vedere, indicatorii sociali construiţi trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
a)Să fie relevant pentru un domeniu dat; aceasta însemnă ca el să “corespundă” conţinutului
domeniului social respectiv şi să furnizeze informaţii care să desemneze caracteristicile principale ale
acestuia. Un indicator social este relevant dacă:
- este adecvat scopului pentru care a fost creat, adică răspunde funcţiei pe care trebuie s-o
îndeplinească;
- dacă singur sau împreună cu alţi indicatori oferă informaţii pertinente despre relaţiile dintre
rezultatele obţinute în planul bunăstării şi cauzele care au determinat astfel de rezultate.
b)Din multitudinea de indicatori să fie selectat un număr relativ mic de indicatori care să
încorporeze cât mai multă informaţie. Aceştia sunt, de regulă, indicatori care exprimă media. Însă,
indicatorii medii s-au dovedit a fi insuficienţi pentru cunoaşterea în profunzime a unui fenomen social.
Dar acompaniind acest indicator cu alţii care evidenţiază o creştere mai rapidă a veniturilor pentru
unele categorii de populaţie şi o scădere pentru altele, informaţia se îmbogăţeşte prin dezagregare.
În procesul de dezagregare a indicatorilor sociali este important, pe de o parte, să se evite o
fărâmiţare excesivă care pulverizează informaţia şi, pe de altă parte, să se obţină un anumit echilibru
între ceea ce este practic posibil de realizat cu informaţia disponibilă şi ceea ce este în mod ideal
dezirabil şi poate deveni un impuls pentru dezvoltări viitoare ale indicatorilor sociali. O menţiune
specială trebuie făcută în legătură cu dezagregările standard, după: vârstă, sex, tipul gospodăriei, utile
pentru determinarea indicatorilor corespunzători exigenţelor comparaţiilor internaţionale.
c)Un indicator social trebuie conceput ca un element al unui sistem. Aceasta înseamnă, pe de o
parte, ca un indicator să corespundă unui domeniu social şi, pe de altă parte, ca activitatea de
construcţie şi de perfecţionare a acestuia să se realizeze într-un cadru de integrare a statisticii sociale
ca un tot şi de integrare a acesteia cu statisticile demografice şi alte statistici înrudite. În acest sens
fiecare indicator trebuie să îndeplinească o dublă cerinţă:
- de specificitate, adică să se poată crea cu ajutorul său serii de date corespunzătoare unui
anumit domeniu social;
31
 - de integrare în setul de indicatori care caracterizează domeniul respectiv, precum şi în
ansamblul sistemului indicatorilor sociali, putându-se evidenţia, pe această bază,
principalele raporturi dintre diferitele domenii sociale.
Originalitatea conceptului de indicator social integrat într-un sistem derivă din faptul că
permite o abordare integratoare a cuantificării unei game largi de fenomene sociale. Utilizat izolat, un
indicator sau un set de indicatori poate evidenţia apariţia unei probleme sociale, dar nu şi cauzele sale.
Un indicator singur nu este purtător al unor cunoştinţe care să conducă la măsuri de politică economică
sau socială, dar poate trage un semnal de alarmă legat de necesitatea unei investigaţii atente.
d)O cerinţă de ordin secundar, dar de mare importanţă în plan metodologic şi practic, este
aceea legată de posibilitatea efectuării, cu ajutorul indicatorilor sociali, a unor comparaţii
internaţionale. Pentru a răspunde acestei cerinţe, indicatorii corespunzători unor domenii sociale
trebuie să îndeplinească o serie de condiţii prealabile:
- să fie racordaţi la o schemă conceptuală unitară;
- să se raporteze la un domeniu social cu o sferă comparabilă;
- să corespundă unor definiţii normalizate;
- să fie calculaţi pe baza unor metode şi formule general acceptate.

(2)Cea de-a doua categorie de cerinţe se referă la aspectele de ordin metodologic, şi anume:
- frecvenţa, cerinţă care rezultă din faptul că fiecare fenomen social îşi are propriul său ritm,
propria sa evoluţie; este necesar un anumit interval de timp ca să fie sesizată o evoluţie
semnificativă şi un altul pentru ca aceasta să fie înregistrată statistic. Perioada diferă de la
un indicator la altul.
- claritatea, adică să fie uşor de interpretat.
Din nevoia practică de utilizare corectă şi cu mai multă uşurinţă, indicatorii sociali pot fi
grupaţi în mai multe categorii.
O categorie frecvent întâlnită în literatură este aceea care are la bază perspectiva – societală sau
individuală – dinspre care se analizează starea şi evoluţia unui fenomen sau proces social. Conform
acestui criteriu, indicatorii sociali sunt grupaţi în:
a)Indicatori obiectivi care se referă la cei care exprimă aprecieri cu privire la starea şi evoluţia
unui domeniu social, la factorii lor determinanţi. Ei pun de regulă accentul pe aspectul economic al
problemelor sociale. Indicatorii obiectivi constituie un punct principal de sprijin în procesul de luare a
deciziilor în plan social şi economic, având astăzi răspândirea cea mai largă şi constituindu-se ca
obiect al activităţii numeroaselor instituţii specializate guvernamentale, interguvernamentale şi
internaţionale.
b)Indicatori subiectivi sau de percepţie care oferă informaţii cu privire la percepţia, aprecierea,
la nivel de individ sau grup social, a unui fenomen sau proces social. Percepţia de către indivizi sau
categorii de persoane este un aspect fundamental al bunăstării şi o componentă necesară şi importantă
a unui program de indicatori sociali. Acest tip de informaţii oferă o nouă dimensiune asupra realităţii şi
poate, de asemenea, să scoată în evidenţă anumiţi factori obiectivi care n-au fost sesizaţi anterior ca
fiind semnificativi. Astfel de indicatori sunt utili în cazul în care cercetările statistice nu pot fi realizate
sau datele pot fi disponibile doar cu foarte mare întârziere.

Indicatorii sociali mai pot fi clasificaţi în funcţie de fenomenul sau procesul pe care îl
caracterizează:
a)indicatori de rezultat (sau de obiectiv) – estimează eficacitatea unor măsuri de politică
promovată într-un domeniu şi informează asupra gradului de realizare a obiectivului ;
b)indicatori de factor (sau mijloc de realizare) – sunt consideraţi ca indicatori referitori la
mijloace de realizare a obiectivelor respective.
Această clasificare este de regulă utilizată în legătură directă cu formularea şi urmărirea
realizării unor obiective precise în plan social.

32
 Aşa cum sugerează şi denumirea lor, indicatorii sociali au fost “inventaţi” pentru caracterizarea
cât mai corectă şi completă a bunăstării individuale. Indicatorii sociali îndeplinesc sau pot îndeplini
două funcţii majore:
1) funcţia de măsură a nivelului şi distribuţiei bunăstării individuale. Conceptul de “bunăstare”
trebuie să fie transpus în plan operaţional. Deşi există în plan teoretic şi practic o experienţă
relativ bogată în delimitarea componentelor bunăstării, ale nivelului de trai şi calităţii vieţii,
se poate aprecia că nu s-a reuşit pe deplin surprinderea în indicatori relevanţi a tuturor
faţetelor şi circumstanţelor condiţiilor de viaţă ale unei colectivităţi umane.
2) funcţia de instrumente de orientare socială şi control al realizării obiectivelor stabilite.
Această funcţie este pusă în evidenţă, pe de4 o parte, de faptul că indicatorii sociali pot fi
utilizaţi ca “normative” în cadrul unor programe de politică socială posibil sau necesar a fi
atinse într-un anumit interval de timp. Pe de altă parte, unii indicatori sociali, îndeosebi cei
care reflectă factorii de influenţă a condiţiilor de viaţă, pot şi sunt utilizaţi ca elemente de
fundamentare a unor orientări în plan economic.

În concluzie am putea afirma că o politică socială consistentă presupune cuprinderea

fenomenelor şi proceselor sociale într-o concepţie care să ofere un tablou al ansamblului aspectelor
vieţii umane, din care să se poată desprinde principalele elemente ce caracterizează rezultatele şi
factorii care influenţează aceste rezultate. Într-o astfel de viziune, abordările sectoriale, şi deseori sub
egida unor instituţii administrative foarte disparate, devin insuficiente, datorită faptului că între
diferitele componente ale vieţii sociale există multiple raporturi pe care o astfel de abordare nu le poate
surprinde. De aceea, cuprinderea şi dezvoltarea indicatorilor sociali într-un cadru integrat, bazat, în
primul rând, pe selectarea unor domenii care corespund fenomenelor şi proceselor sociale reale şi, în al
doilea rând, pe caracterizarea aspectelor cantitative şi calitative ale acestora, este o necesitate
imperioasă.

Tema 7

Sistemul indicatorilor sociali.

În alcătuirea unui sistem de indicatori sociali s-au avut în vedere două premise de bază:
- prima premisă se referă la progresele realizate în ţara noastră în măsurarea fenomenelor şi
proceselor sociale, a nivelului de trai şi calităţii vieţi. Dinamica vieţii sociale şi cerinţa
cunoaşterii atente a evoluţiilor din această sferă, a factorilor care determină în special
fenomene negative, obligă la îmbogăţirea permanentă a informaţiei statistice, atât asupra
domeniilor pentru care există o bună acoperire cu indicatori în scopul surprinderii unor
aspecte noi, cât şi asupra altor segmente ale vieţii sociale acoperite insuficient sau încă
neacoperite cu indicatori.
- Cea de a doua premisă se referă la posibilitatea ca sistemul indicatorilor sociali să se
alinieze cadrului metodologic orientativ de integrare a statisticii sociale şi demografice cu
statistica economică şi alte statistici înrudite, fiind bazat pe standarde şi orientări acceptate
la nivel internaţional. Un astfel de cadru este oferit de instituţiile specializate ale ONU.
Acesta constituie un element de referinţă fundamental în selectarea domeniilor sociale şi a
setului de indicatori care caracterizează fiecare domeniu în raport cu problematica socială
specifică diferitelor ţări, favorizând elaborarea unui sistem de indicatori care să permită ş
efectuarea de comparaţii internaţionale privind dezvoltarea socială.
Referindu-ne la domeniile sociale, subliniem că, în principiu, toate
aspectele vieţii sociale trebuie acoperite cu indicatori. În practică însă realizările sunt mult mai
modeste datorită unor cauze care ţin, în special, de complexitatea vieţii sociale, de posibilităţile
limitate de cuantificare a fenomenelor şi proceselor sociale. În selectarea domeniilor sociale pentru
33
care este indispensabilă elaborarea de indicatori, se bazează pe analiza principalelor aspecte ale vieţii
sociale sugerate de problematica generală a nivelului de trai şi de semnalele date de realitate.
Lista alcătuită referitoare la domenii şi indicatori sociali are un evident caracter deschis. Ea se
poate modifica şi / sau îmbogăţi în funcţie de evoluţia fenomenelor şi proceselor din sfera socială, de
cerinţele de informare în cadrul fiecărei perioade, de necesitatea adâncirii analizei pentru un domeniu
sau altul, de progresele în cunoaşterea şi măsurarea fenomenelor din sfera socială.

Indicatori sociali pe domenii. Semnificaţii. Relevanţă. Corelaţii.

Populaţie.
Domeniul populaţiei este tratat, cel mai adesea , de sine stătător, pentru că starea şi evoluţiile
fenomenelor şi proceselor demografice sunt de multă vreme cunoscute drept subiect distinct de
preocupare în sistemul ştiinţelor sociale. Populaţia în totalitatea sau numai segmente ale acesteia
constituie subiectul ansamblului preocupărilor din sfera socială şi economică, fiind axul de legătură la
care este racordată întreaga activitate economico-socială. Populaţia reprezintă, prin urmare, principalul
punct de plecare pentru orice evaluare a domeniului social. De aceea, toate statisticile sociale
debutează cu indicatori referitori la populaţie. Mai mult se constată o tendinţă cu largi rezonanţe în
rândul specialiştilor, promovată de mai mult timp de către organismele specializate ale ONU, de
integrare a statisticii sociale cu statistica demografică şi cu alte statistici înrudite, în ideea
standardizării unor indicatori şi alcătuirii unor serii de date posibil de utilizat şi în lucrări de comparaţii
internaţionale.
a) Mărimea, structura şi fluxurile populaţiei
Indicatorii referitori la mărimea şi structura populaţiei pe sexe, grupe de vârstă, naţionalităţi sau
grupuri etnice şi la ritmurile modificărilor acestora sunt esenţiali pentru înţelegerea – în sine – a
trendurilor pe care le înregistrează populaţia; de asemenea, pentru înţelegerea impactului lor asupra
condiţiilor şi problemelor economice şi sociale, asupra cererii şi utilizării bunurilor şi serviciilor,
pentru explicarea ratelor şi modalităţilor de participare la viaţa economică şi socială.
Un segment important al indicatorilor demografici pentru conturarea
politicilor sociale îl reprezintă cei referitori la structura pe grupe de vârstă şi la trendul acestei structuri.
O atenţie specială capătă grupa de vârstă până la 15 ani; tinerii în vârstă de 15-24 ani şi vârstnicii de
peste 60-65 ani; de asemenea, structura după sex în cadrul grupelor de vârstă. Ei sunt indicatori cu o
semnificaţie deosebită pentru relevarea procesului de îmbătrânire a populaţiei, caracteristic ţărilor
europene. Mărimile acestor indicatori, în special proiecţiile acestora, constituie e3lementele de
referinţă pentru politica în domeniul ocupări şi al veniturilor. Deosebit de semnificativă din perspectiva
politicii sociale este rata de dependenţă, expresie indirectă a capacităţii economice de susţinere a
politicii sociale, a sarcinilor sociale ce revin unei persoane în vârstă aptă de muncă.
Indicatorii referitori la fluxurile populaţiei ( exprimate de : naşteri, decese, migraţie) explică
tendinţele în componentele populaţiei naţionale, în modificarea numărului şi structurii populaţiei.
Astfel, clasificările după sex, vârstă, categorie socio-profesională, naţionalitate sau grup etnic, judeţe
etc. permit identificarea unor grupuri de populaţie cu un comportament demografic specific, iar ritmul
de creştere a populaţie din astfel de grupuri, asociat cu diferite componente ale bunăstării, furnizează
informaţii utile pentru fundamentarea unor măsuri de politică socială. De mare importanţă sunt
indicatorii privind natalitatea şi fertilitatea factori esenţiali ai modificărilor demografice cu implicaţii
pe termen lung, sociale şi economice, aceşti indicatori făcând legătura în principal cu politica
familială; de asemenea, indicatorii de mortalitate (generală şi îndeosebi infantilă) care fac trimitere cu
deosebire la politica în domeniul sănătăţii, la ansamblul condiţiilor de existenţă.
b) Distribuţia geografică a populaţiei
Creşterea rapidă a populaţiei în zonele urbane generează probleme sociale noi legate de:
aglomerări urbane, alimentare cu energie electrică şi apă, transport, ofertă de bunuri şi servicii,
îngrijire medicală şi chiar un anumit tip de sărăcie. Cunoaşterea unor asemenea probleme presupune
informaţii şi respectiv indicatori, legaţi, în primul rând, de distribuţie geografică şi densitatea
populaţiei.

34
 În strânsă legătură cu distribuţia geografică a populaţiei, o importanţă aparte prezintă gradul de
satisfacere a nevoilor de locuinţe, care în sine este o problemă ce solicită o informaţie adecvată, prin
faptul că reprezintă o componentă majoră a nivelului de trai.
Legat de locuinţe, o primă grupă de indicatori se referă le stocul de locuinţe, caracteristicile
locuinţelor şi distribuţia acestora pentru diferite categorii ale populaţiei. Ei oferă informaţii care permit
identificarea categoriilor de populaţie cu spaţiu de locuit necorespunzător. Astfel de informaţii oferă şi
indicatorii referitori la gradul de aglomerare a locuinţelor, exprimat de ponderea care ocupă locuinţe în
care densitatea standard pe o cameră este depăşită (de ex.: o persoană pe o cameră); aceşti indicatori
sunt o expresie a aspectelor calitative ale locuirii.
Calitatea locuirii este influenţată (depinde) de:
- accesibilitatea fizică la elemente de confort, înţeleasă în sensul existenţei infrastructurii de
tip urban: racordarea la reţeaua de distribuire a energiei electrice, termice, a apei, gradul de
dotare a locuinţei cu baie, telefon, etc.;
- accesibilitatea economică, de disponibilitatea resurselor financiare – la nivelul familiei –
pentru cumpărarea de locuinţe şi / sau pentru utilizarea de servicii care conferă locuinţelor
confortul confortul necesar. Acest aspect poate fi relevat de indicatori care se referă la
cheltuielile pe care le absoarbe satisfacerea nevoii de locuinţă. Ponderea cheltuielilor legate
de locuinţă în totalul cheltuielilor de consum ale diferitelor categorii de familii şi structura
cheltuielilor cu locuinţa pe principalele lor componente (chirie, consum de energie
electrică, termică, etc.) constituie un important punct de reper pentru factorii de decizie din
sfera socială.
Având în vedere că problemele condiţiilor de locuit trebuie privite şi analizate nu în sine, ci în
raport cu caracteristicile economice şi sociale ale spaţiului în care se află amplasată locuinţa (acestea
fiind diferite în mediul urban şi în mediul rural şi chiar în localităţi de acelaşi tip), se conturează
necesitatea studierii şi înregistrării proceselor şi fenomenelor legate de caracteristicile mediului
exterior locuinţei (de ex.: calitatea mediului înconjurător), care influenţează direct modul şi condiţiile
de viaţă, activitatea economică, sănătatea, relaţiile sociale, etc.
c) Familii şi gospodării
Strâns legat de fenomenele demografice şi situaţia locuinţelor şi a gospodăriilor, un interes
aparte îl prezintă problemele legate de formarea familiilor, dimensiunea şi componenţa gospodăriilor,
factori fundamentali care influenţează condiţiile de viaţă ale populaţiei.
Indicatorii legaţi de formarea şi disoluţia familiilor, de structurarea gospodăriilor sunt
importanţi şi în legătură cu cererea viitoare de bunuri şi servicii, în special cea legată de locuinţă şi de
alte bunuri de uz casnic.
De asemenea, clasificările pe medii (urban / rural) în funcţie de anumite caracteristici
demografice şi alcătuirea, pe această bază, de serii de date, oferă informaţii asupra modificărilor ce au
loc în modelul familiei tradiţionale, utile pentru cunoaşterea direcţiei în care se structurează în
perspectivă.

Sănătate
Starea de sănătate a populaţiei, resursele utilizate pentru serviciile de sănătate, accesibilitatea
populaţiei la aceste servicii sunt subiecte sociale de interes major pentru orice societate; aceasta
deoarece sănătatea fizică şi mentală reprezintă condiţia indispensabilă a participării fiecărei persoane la
viaţa economică şi socială, a bucuriei de a trăi, determinând însăşi durata vieţii. În altă ordine de idei,
persoanele bolnave constituie o categorie care trebuie ocrotită în mod deosebit, pentru care este
importantă mobilizarea de resurse şi o orientare adecvată a utilizării lor.
Datorită numeroaselor dificultăţi legate de conceptualizarea noţiunii de sănătate s-au conturat
mai multe categorii de indicatori, referitori la:
a) Starea de sănătate, reflectată de indicatorii ce urmăresc în principal mortalitatea şi
morbiditatea; în această categorie se pot include şi indicatori referitori la persoanele cu handicap.
Indicatorii referitori la mortalitate, pe cauze, vârstă, sex, evidenţiază situaţiile şi circumstanţele cele
35
mai importante ce conduc la deces şi desemnează categoriile de populaţie vulnerabile din acest punct
de vedere. O atenţie specială este acordată mortalităţii perinatale (neonatale şi postneonatale), indicator
asociat deceselor ce survin înainte de naştere şi în prima lună a vieţii. Indicatorii privind ratele
mortalităţii perinatale şi infantile sunt utili nu numai pentru evaluarea stării de sănătate, ci şi pentru
previzionarea creşterii demografice, pentru politicile ce se promovează în domeniul educaţiei,
locuinţelor, etc.
Rata mortalităţii pe vârste este utilă şi pentru determinarea seriilor de indicatori care exprimă
speranţa de viaţă la naştere şi la anumite vârste, indicatori care pot constitui elemente de referinţă
pentru măsurile ce vizează practic toate domeniile politicii sociale: venituri şi consum, asigurări
sociale, învăţământ, familie, etc. Indicatorul cel mai cunoscut şi familiar – speranţa de viaţă la naştere
– este considerat mai degrabă un indicator de sinteză al nivelului de trai, cumulând şi influenţa unor
factori cum sunt cei genetici, condiţiile generale de existenţă, etc.
Indicatorii referitori la morbiditate dau informaţii asupra numărului şi proporţiei persoanelor
suferinde, respectiv asupra numărului şi ponderii persoanelor afectate de diferite boli, persoanelor cu
deficienţe fizice sau care suferă de boli cronice, etc. Aceşti indicatori permit delimitarea grupelor de
populaţie la care morbiditatea este cea mai ridicată, iar în cadrul acesteia, identificarea principalelor
cauze ale morbidităţii.
Deosebit de utili sunt şi indicatorii privind durata bolii, restricţionarea activităţii, aceasta din
urmă putând fi concretizată prin numărul de zile de concediu pentru incapacitate temporară de muncă.
Prin dezagregare se pot obţine indicatori ce permit corelaţii cu domeniul asigurărilor sociale, cu cel
privind ocuparea şi condiţiile de muncă, fiind utili pentru estimarea necesarului de resurse în vederea
susţinerii materiale a persoanelor cu incapacitate de muncă, pentru aprecierea timpului de muncă
pierdut în diferite ramuri de activitate, profesii, etc.
b) Servicii de sănătate şi resurse. Indicatorii privind disponibilitatea, utilizarea şi performanţele
serviciilor de sănătate descriu mijloacele de prevenire a îmbolnăvirilor, eficienţa acţiunilor de
medicină preventivă şi curativă. Aceşti indicatori permit evaluări ale cerinţelor dezvoltării reţelei
sanitare în profil teritorial, ale necesarului de cadre medicale, pe profile mari de specializare, ale
distribuirii sau redistribuirii lor în teritoriu.
Indicatorii referitori la utilizarea serviciilor de sănătate oferă informaţii asupra gradului în care
populaţia utilizează astfel de servicii, de ex.: numărul şi proporţia naşterilor asistate de medici sau de
cadre medicale pregătite, numărul şi proporţia populaţiei spitalizate, proporţia persoanelor care
beneficiază de consultaţii medicale.
Deosebit de utili sunt şi indicatorii referitori la cheltuielile pe care familiile le fac pentru
procurarea de medicamente şi pentru servicii de sănătate plătite. Ei sunt esenţiali pentru aprecierea
puterii de cumpărare a veniturilor, cunoscându-se, de ex., că în cazul anumitor categorii de familii (de
pensionari, familii u mulţi copii, etc.) cheltuielile pentru îngrijirea sănătăţii ocupă un loc important în
structura cheltuielilor de consum.

Învăţământ.
Nivelul de cunoştinţe, educaţie şi pregătire profesională constituie o condiţie esenţială a
participării individului la viaţa economică şi socială, a obţinerii de venituri şi condiţii de existenţă
satisfăcătoare.
Indicatorii sociali referitori la învăţământ permit evidenţierea raporturilor cu:
- domeniul demografic (populaţie) prin intermediul fiinţei umane din diferite grupe de vârstă,
antrenată în procesul educaţional;
- alte domenii precum: sănătate, cultură, utilizarea timpului liber, acestea având acţiune
directă asupra dezvoltării personalităţii umane.
În consecinţă, indicatorii referitori la învăţământ se pot grupa în trei categorii. Acestea se referă
la:
a) Nivelul de instruire a populaţiei – indicatorii din această categorie se referă la rezultatele
finale ale procesului de învăţământ, existente în formă de stoc. Ele sunt măsurate prin
indicatori referitori la stocul de învăţământ exprimat sintetic de numărul mediu de ani de
şcoală pe locuitor. Rezultatele finale ale sistemului de învăţământ pot fi măsurate prin
36
 indicatori privind structura populaţiei pe nivele de şcolarizare. Aceşti din urmă indicatori
sunt o măsură indirectă a capacităţii şi calificării indivizilor, indicatori utilizaţi în
proiectarea serviciilor de învăţământ sau a nevoii de servicii educaţionale. În acest scop,
sunt importante clasificările după criteriul vârstei şi sexului, îndeosebi pentru populaţia din
grupele de vârstă tinere.
b) Servicii de învăţământ – Indicatorii privind utilizarea serviciilor de învăţământ şi distribuţia
acestora se concentrează asupra descrierii modului în care diferitele categorii de populaţie
utilizează în fapt serviciile de învăţământ. Indicatorii referitori la utilizarea de către
populaţia şcolară a serviciilor de învăţământ, concretizaţi în numărul şi structura populaţiei
şcolare, nu oferă însă informaţii asupra aspectelor calitative ale pregătirii şcolare. Un loc
distinct în cadrul sistemului de pregătire îl ocupă pregătirea profesională şi educaţia în
cazul adulţilor. Informaţiile referitoare la acest segment, detaliate pe sexe şi grupe de vârstă
ale populaţiei incluse în sistemul de pregătire, au relevanţă pentru legăturile ce se pot face
în special cu şomajul şi posibilităţile de reinserţie profesională a şomerilor, precum şi cu
condiţiile generale de existenţă.
c) Resurse – cel mai sintetic indicator ce ar reflecta acest aspect al problemei l-ar constitui
costul total al învăţământului, în medie pe un elev, student. Acest indicator reflectă un
aspect important: acela al adecvabilităţii şi eficienţei costurilor serviciilor de învăţământ.
Determinarea lui pe nivele de învăţământ oferă informaţii asupra necesarului de cadre
didactice, pe nivele şi specialităţi, iar clasificarea pe judeţe asigură informaţii asupra
diferenţelor în teritoriu şi, respectiv, asupra distribuţiei acestor resurse în funcţie de necesar.
Indicatorii privind cheltuielile publice pentru învăţământ ce revin pe un elev, student, pe
nivele de învăţământ dau măsura efortului statului pentru educaţia pentru şcoală. O altă
categorie de cheltuieli pentru învăţământ este aceea legată de investiţiile efectuate în acest
domeniu. Indicatorii privind investiţiile pot constitui elemente de referinţă pentru
determinarea necesarului investiţional în învăţământ. Un indicator important pentru o mai
bună cunoaştere a bugetului familiilor cu copii, a puterii de cumpărare a veniturilor
acestora, îl reprezintă un indicator care să reflecte cheltuielile pe care familiile le fac cu
educaţia copiilor (rechizite, meditaţii, etc.).

Ocuparea forţei de muncă şi condiţii de muncă.

Studierea acestui domeniu este necesar pentru a da răspunsuri, iniţial, unor aspecte cu caracter
preponderent economic şi, ulterior, şi unora cu caracter social.
Punctul de reper în alegerea indicatorilor care să permită relevarea principalelor aspecte cu
caracter social ale ocupării îl reprezintă semnificaţia ocupării unui loc de muncă de către persoane apte
de muncă. Exercitarea dreptului de muncă, ocuparea unui loc de muncă de către toate persoanele apte
şi obţinerea, pe această bază, a unui câştig ce permite satisfacerea nevoilor de trai, calitatea condiţiilor
de muncă şi satisfacţia individului în viaţa de muncă sunt aspecte deosebit de importante ale bunăstării.
În cadrul acestui domeniu se pot distinge patru grupe de indicatori:
a) Gradul de participare a forţei de muncă la producţia socială – indicatorii din această grupă
reflectă modalitatea de înţelegere şi acţiune privind exercitarea dreptului la muncă, drept fundamental
al omului. Astfel, ei sunt o expresie a măsurii în care populaţia în vârstă aptă de muncă este încadrată
în procesul producţiei sociale. Detalierile pe grupe de vârstă, sexe, medii, ramuri, judeţe, forme de
proprietate, etc., permit analiza comparativă cu numărul forţei de muncă disponibile, caracteristicile
principale ale ocupării, rezervele de creştere a gradului de ocupare, categoriile de populaţie care ridică
probleme în această privinţă. Analiza acestor date poate sugera direcţiile de acţiune pentru asigurarea
unui grad înalt de ocupare a forţei de muncă disponibile, utilizând instrumente economice şi sociale,
pentru flexibilizarea procesului de ocupare, astfel încât să fie satisfăcute concomitent cerinţele
utilizării eficiente a forţei de muncă.
Indicatorii referitori la ocupare permit:
- evidenţierea acelor categorii de populaţie la care se manifestă fenomenul de şomaj sau
ocupare parţială, în profil de ramură, teritorial, etc., sugerând direcţii de acţiune pentru
soluţionarea acestei probleme;
37
 - calcularea ratei de dependenţă într-o formulă mai rafinată, foarte utilă pentru elaborarea
unor măsuri de politică socială în domeniul securităţii sociale, al învăţământului, etc.
Indicatorii referitori la forţa de muncă intrată pentru prima dată pe piaţa muncii şi cei care
reflectă părăsirea definitivă a locului de muncă prin pensionare sau deces oferă informaţii privind
principalele fluxuri spre şi dinspre forţa de muncă, iar legătura cu noii absolvenţi pe diferitele trepte de
învăţământ permite comparaţii între necesarul şi disponibilitatea de locuri de muncă, element
important în realizarea unui echilibru pe acest plan.
Indicatorii privind speranţa vieţii de muncă constituie o măsură utilă pentru conturarea
modelului de ocupare, pentru caracterizarea posibilităţilor de câştig şi de garantare a resurselor pentru
existenţă.
b) Şomajul – indicatorii cuprinşi în această grupă pot semnala prezenţa sau absenţa
posibilităţilor de ocupare pentru anumite categorii de forţă de muncă, unele caracteristici ale
categoriilor de populaţie ocupată la care se manifestă un fenomen de şomaj pronunţat. Pot indica, de
asemenea, ramurile de activitate, profesiile care se confruntă cu o lipsă sau cu un surplus de locuri de
muncă. Corelaţi cu indicatorii referitori la calificare, remunerare, vârstă, sex, condiţii de muncă, etc.
c) Remunerare. Pentru a furniza indicaţii asupra veniturilor din muncă şi asupra legăturii lor cu
bunăstarea este necesară elaborarea de indicatori care să reflecte mărimea veniturilor din remunerare în
preţurile curente şi constante, pentru diferite categorii de populaţie ocupată, clasificate pe ramuri de
activitate, sexe, profesie, etc.
Nivelul realizat al câştigului poate să difere foarte mult. De aceea, construirea unor indicatori
care să reflecte diferenţele în ceea ce priveşte nivelul câştigului pentru diferitele categorii de populaţie
ocupată este foarte importantă pentru formularea unor măsuri de politică a veniturilor, care să vină în
sprijinul realizării obiectivelor, atât în domeniul ocupării, cât şi în cel al nivelului de trai.
Analiza veniturilor din muncă în contextul mai general al formării veniturilor la nivelul
familiilor, al gospodăriilor, oferă puncte de sprijin pentru elaborarea unor măsuri în domeniul mai vast
al veniturilor populaţiei.
d) Condiţii de muncă – indicatorii din această grupă definesc calitatea vieţii de muncă.
Indicatorii privind timpul consacrat muncii se referă la numărul mediu de ore efectuate săptămânal de
persoanele ocupate. Aceştia se referă la:
- categoriile de populaţie ocupată care beneficiază de durate mai mici ale săptămânii de lucru
sau care lucrează un număr mai mare de ore decât durata normală a săptămânii de lucru;
- relaţia ce se formează între timpul lucrat de diferitele categorii de populaţie şi nivelul
salariului sau al veniturilor totale din muncă;
- situaţiile care duc la reducerea timpului de muncă şi concomitent la reducerea venitului din
acest motiv; sunt esenţiale informaţiile privind cauzele care au condus la diminuarea
timpului de muncă pentru diferitele categorii de persoane ocupate.
O cauză a neutilizării timpului de muncă este absenteismul. Evidenţierea sa permite constatării
privind cauzele acestuia şi posibilităţile de diminuare a lui prin măsuri de politică economică şi / sau
socială.
Din reglementările legale se pot obţine date privind numărul de zile de concediu de odihnă
pentru salariaţi, precum şi numărul total de zile libere. Extinderea calculului indicatorului asupra
întregii populaţii ocupate ar oferi informaţii referitoare la timpul total de muncă şi de odihnă al
populaţiei ocupate, aspecte importante ce influenţează bunăstarea, calitatea vieţii.

Veniturile şi consumul populaţiei.

Mărimea veniturilor, nivelul şi caracteristicile consumului diferitelor categorii ale populaţiei
constituie, în sine, un subiect de preocupare socială, dar reprezintă şi o zonă de legătură cu alte
domenii sociale şi economice.
a) Veniturile reprezintă unul din factorii-cheie care influenţează nivelul de trai; distribuţia
veniturilor determină diferenţe în satisfacerea trebuinţelor, explicând gradul de asigurare a existenţei
diferitelor categorii de populaţie.
Nivelul, evoluţia şi distribuţia veniturilor populaţiei pot fi reflectate de indicatori care rezumă
posibilităţile, respectiv resursele de care dispune populaţia pentru satisfacerea nevoilor sale.
38
 Indicatorii din acest domeniu sunt:
- sursele de formare a veniturilor populaţiei, respectiv veniturilor din muncă şi elementelor
de redistribuire. Acestea permit obţinerea de date asupra veniturilor totale încasate de
populaţie, precum şi asupra veniturilor sale disponibile, ce dă măsura reală a capacităţii
gospodăriilor (familiilor) de a-şi satisface nevoile lor de consum şi de economisire.
- distribuţia gospodăriilor după nivelul veniturilor, distribuţie construită nu numai pentru
întreaga populaţie, ci şi pentru principalele sale categorii. Indicatorii referitori la distribuţia
gospodăriilor sau a indivizilor după nivelul veniturilor dau posibilitatea evaluării gradului
de inegalitate în ceea ce priveşte nivelul veniturilor obţinute de diferitele categorii de
populaţie.
Deosebit de important pentru evaluări în domeniul nivelului de trai este calculul veniturilor
reale (salarii, pensii, etc.) – aceasta în scopul determinării efectului cumulat al evoluţiei veniturilor
nominale şi a preţurilor de consum asupra satisfacerii nevoilor populaţiei.
b) Consumul. Pentru caracterizarea acestui domeniu se practică două categorii de indicatori:
- în expresie bănească, atunci când se referă la ansamblul consumului populaţiei;
- în expresie naturală, atunci când se referă la alimente, bunuri de folosinţă îndelungată sau
unele servicii.
Indicatorii privind vânzările cu amănuntul către populaţie reflectă aspectele mecanismului de
satisfacere a nevoilor.
Un tablou de ansamblu asupra consumului populaţiei poate fi oferit de următorii indicatori:
- consumul final al populaţie, dă măsura cea mai completă asupra nivelului de trai. Calculat
pe un locuitor şi pe componente (privat, public), el permite efectuarea unor corelaţii la nivel
macroeconomic.
- cheltuielile de consum ale gospodăriilor, indicator util în formularea unor măsuri menite să
menţină echilibrul dinamic între cererea şi oferta de pe piaţa bunurilor şi serviciilor de
consum. Structura cheltuielilor de consum favorizează şi aprecierea stadiului atins în
satisfacerea principalelor categorii de nevoi ale populaţiei.

Securitate socială.
Securitatea socială constituie o preocupare de mare importanţă atât din punctul de vedere al
guvernelor, cât şi al indivizilor.
Din perspectiva preocupărilor privind alcătuirea unui sistem de indicatori sociali, securitatea
socială o circumscriem la prestaţii băneşti pentru: pensii, ajutor de şomaj, alocaţii familiale,
indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, ajutoare sociale, precum şi la servicii de
asistenţă socială.
Indicatorii specifici acestui domeniu înregistrează şi caracterizează gradul de cuprindere în
sistemele de asigurări şi asistenţă socială în cazul în care populaţia se află în situaţii de viaţă ce conduc
la pierderea de venit din muncă sau în alte situaţii nefavorabile, precum şi adecvabilitatea diferitelor
forme de protecţie (pensii, ajutoare familiale, indemnizaţii de boală, etc.).
a) Gradul de cuprindere. Indicatorii referitori la gradul de cuprindere exprimă numărul şi
proporţia persoanelor care au dreptul la pensii (de bătrâneţe, de invaliditate, etc.), la asigurare în caz de
incapacitate temporară de muncă, etc. Utilizând clasificări cum sunt categoria socio-economică,
urban / rural, pot fi obţinuţi indicatori ce dau informaţii privind numărul şi proporţia persoanelor
acoperite prin diferite sisteme sau programe de asigurare, care primesc pensii, alocaţii, ajutoare. Aceste
date pot releva categoriile de populaţie necuprinse în sistemele de asigurări şi asistenţă.
b) Gradul de asigurare pe forme de protecţie. Indicatorii se referă la pensii, alocaţii,
indemnizaţii, etc. şi sunt utili pentru promovarea unei politici sociale dinamice, echitabile. Indicatorii
obţinuţi pe baza clasificărilor: categorie socio-economică, urban / rural, sistem de asigurare (public,
privat) sunt necesari pentru fundamentarea politicii în domeniul veniturilor populaţiei. Indicatorii ce
exprimă evoluţia pensiei reale oferă informaţii cu privire la evoluţia puterii de cumpărare a pensiei, iar
cei referitori la distribuţia pensionarilor după nivelul pensiei permit relevarea gradului de inegalitate în
nivelul pensiilor, sugerând direcţii de acţiune legate de perfecţionarea sistemului de pensii. De
asemenea, în cazul alocaţiilor şi ajutoarelor familiale, indicatorii referitori la mărimea acestora permit
39
evaluări ale nivelului de trai al familiilor monoparentale, comparativ cu familiile cu copii; pot fi făcute
aprecieri legate de contribuţia alocaţiilor la acoperirea cheltuielilor necesare creşterii unui copil.

Există şi alte zone ale socialului pentru care se elaborează indicatori: de exemplu, indicatorii
referitori la timp liber, cultură şi comunicaţii, criminalitate şi delincvenţă, etc. Cursul de faţă se referă
în principal la acele domenii sociale care au şi o mare determinare economică.
O atenţie specială merită cele aflate la confluenţa cu alte aspecte ale dezvoltării sociale şi
economice. Acestea impun în continuare preocupări în plan teoretic, metodologic, al măsurării şi
analizelor concrete, utile deopotrivă cunoaşterii şi practicii social-economice.

Tema 8

Indicatorii sociali, repere pentru

politica socială în România.
Problemele şi subiectele de preocupare pentru politica socială în România reprezintă obiectivul
acestui curs. Aceasta presupune o informaţie adecvată şi analize de anvergură. Dar, sistemul
informaţional disponibil pe probleme sociale este limitat, fragmentar, acoperind neuniform diferitele
segmente ale vieţii sociale. O altă problemă este calitatea informaţiei. Cei mai mulţi dintre indicatorii
sociali disponibili reflectă media. Indicatorii medii au o anumită semnificaţie; ei ascund însă, mari
discrepanţe în interiorul sistemului social. Dezagregările sunt puţine, iar rezultatele calculelor devin
disponibile cu mare întârziere, astfel încât fenomene evidente nu pot fi analizate din lipsă de
informaţie. De aici, necesitatea lansării unui program tehnic de indicatori sociali, care să finalizeze cu
un compendium de indicatori.
În selecţia indicatorilor s-au avut în vedere următoarele:
- racordarea indicatorilor la problemele sociale majore ale României în această perioadă;
- disponibilitatea datelor;
- relevanţa lor pentru politica socială, în special cei care reflectă o stare precară a unui
fenomen sau proces social şi / sau o degradare semnificativă în ultima perioadă.
Selecţia şi gruparea indicatorilor s-au făcut în ideea caracterizării fenomenelor şi proceselor
sociale specifice, pe domenii, după cum urmează:

Populaţie.
a) Populaţie şi fenomene demografice. Pentru domeniul “populaţie”, România dispune de o
statistică elaborată. Sursa de date cea mai recentă şi cuprinzătoare este recensământul populaţiei şi
locuinţelor din 7 ianuarie 1992. Conform acestuia, populaţia României este de 22.810.035 locuitori.
La începutul anilor ’90 se semnalează unele evoluţii demografice cu caracter negativ şi cu
impact major pentru politica socială în perspectivă. Cauzele principale ale acestei evoluţii au fost:
- scăderea drastică a natalităţii;
- nivelul înalt al mortalităţii generale;
- emigrarea;
- multe familii tinere nu doresc să aibă copii sau doresc doar 1-2 copii.

Evoluţiile în structura pe vârste a populaţiei arată:

- instalarea unui proces de îmbătrânire; o consecinţă a acestui proces este creşterea ratei de
dependenţă care este un factor de împovărare a populaţiei active, în special al salariaţilor;

40
 - creşterea presiunilor economice exercitate de cerinţele tot mai înalte determinate pe de o
parte de rata înaltă a şomajului, iar pe de altă parte, de vârsta scăzută de pensionare.
Indicatorii referitori la structura populaţiei pe familii şi gospodării permit relevarea unor
probleme grave ale nivelului de trai al unor familii. În acest sens indicatorii referitori la numărul şi
distribuţia populaţiei după: mărimea familiilor monoparentale şi a familiilor cu mulţi copii, în urban şi
rural, caracteristicile locuinţelor, etc.
b) Aşezări umane şi condiţii de locuit. Principala problemă socială legată de modificarea
structurii populaţiei pe medii şi de distribuţia populaţiei urbane pe oraşe este aceea a accesului la o
locuinţă şi a confortului locuinţei.
Problema accesului la o locuinţă s-a acutizat. Resursele scăzute ale populaţiei, în special ale
tinerilor, atenţionează asupra necesităţii lansării unui program de construcţii de locuinţe sociale şi de
susţinere financiară a unor categorii de populaţie în scopul soluţionării adecvate a accesului la o
locuinţă.
Probleme foarte mari există şi în legătură cu dezvoltarea infrastructurii de tip urban, străzi şi
drumuri asfaltate, servicii de transport de călători, servicii de canalizare, salubritate, etc.

Sănătate.
Analiza evoluţiei indicatorilor disponibili privind starea de sănătate a populaţiei în România în
ultima perioadă sugerează următoarele aspecte:
- rata mortalităţii infantile se menţine la un nivel foarte înalt;
- nivelul înalt al mortalităţii la grupa de vârstă 45-59 ani;
- rata mortalităţii bărbaţilor (din această categorie de vârstă) de peste două ori mai mare decât
în cazul femeilor.
Mortalitatea pe cauze semnalează creşterea alarmantă a deceselor din cauza tuberculozei, a
aparatului circulator, a tumorilor, etc.
Indicatorii referitori la serviciile de sănătate şi resursele de care dispune sectorul sanitar pun în
evidenţă unele aspecte legate de nevoia de perfecţionare a activităţii în interiorul sectorului sanitar şi
de o mai bună joncţiune a acesteia cu factorii exteriori sistemului sanitar. O scădere continuă şi
dramatică a înregistrat asistenţa medicală de urgenţă. Una din cauzele declinului în acest segment al
asistenţei medicale ar putea fi legată de scăderea numărului de ambulanţe.
O altă grupă de indicatori este aceea care se referă la nutriţie, după cum urmează:
- disponibilul de calorii şi proteine pe locuitor şi zi, ca procent din cerinţele minime per
capita;
- ponderea populaţiei care înregistrează un consum per capita sub nivelul cerinţelor, pe grupe
de vârstă şi sex, medii;
- importul net de alimente, ca procent din consumul alimentar;
- ponderea copiilor nou-născuţi;
- ponderea persoanelor sub- şi supraponderale în totalul populaţiei;
- consumul de tutun şi alcool pe locuitor.

Învăţământ.
Statistica învăţământului din ţara noastră oferă o bază informaţională bogată privind diferitele
aspecte ce caracterizează acest domeniu. Pentru o bună organizare a informaţiei este necesar mai întâi
să se facă distincţie între educaţia tineretului şi educaţia adulţilor. Educaţia şcolară este întreaga filieră
de educaţie în timpul copilăriei şi adolescenţei. Educaţia adulţilor este legată direct de persoanele
ocupate. Ponderea cea mai mare o deţine însă activitatea şcolară a tineretului şi, ca atare, indicatorii
statistici ai învăţământului se concentrează asupra acestei părţi.
Un fapt ce atrage atenţia este acela al abandonului şcolar fapt ce atrage după sine un fenomen
dureros: creşterea analfabetismului. Un alt fenomen este scăderea drastică a numărului de elevi în
învăţământul secundar, în cel liceal în special. În schimb, după 1990 a luat amploare învăţământul
superior.

41
 Cele două tendinţe contrare ale ratei de înrolare şcolară, în primele trepte ale învăţământului
(primar, gimnazial şi liceal), pe de o parte, şi în cel superior, pe de altă parte, atenţionează asupra
germenilor unor diferenţieri şi respectiv stratificări ale populaţiei din punctul de vedere al
accesibilităţii la pregătirea generală şi profesională a populaţiei tinere şi al posibilităţilor de adaptare la
cerinţele pieţei de muncă şi al posibilităţilor de a obţine resurse rezonabile pentru satisfacerea nevoilor
de trai.
O a două grupă de probleme se referă la cele sugerate de indicatorii cu privire la resursele
alocate învăţământului şi utilizarea lor. În condiţiile concrete de evoluţie a întregului complex
economico-social, se constată o anumită “relaxare” în ceea ce priveşte alocarea şi mai ales utilizarea
resurselor disponibile. Numărul de elevi ce revin în medie la un cadru didactic în învăţământul primar,
gimnazial şi liceal a scăzut substanţial, iar în învăţământul superior s-a înregistrat aceeaşi tendinţă dar
mai puţin accentuată.

Venituri.
Sub impactul inflaţiei şi al măsurilor de control al creşterii veniturilor nominale realizat prin
politica salarială şi formulele de indexare, veniturile reale au scăzut pentru toate categoriile de
populaţie. Astfel, salariul mediu şi pensia medie de asigurări sociale au ajuns în 1993, în termeni reali,
la mai puţin de două treimi din valoarea realizată în 1989.
În decembrie 1993, salariul mediu a ajuns la aproape jumătate din valoarea reală a lunii
octombrie 1990. Mult mai rapid a scăzut puterea de cumpărare a veniturilor mici. Salariul minim pe
economie avea în decembrie 1993 o valoare reală de aproximativ o treime din cea înregistrată în
octombrie 1990; alocaţiile pentru doi copii reprezentau o pătrime; alocaţiile pentru trei copii, o
cincime.

Consumul populaţiei.
Indicatorii disponibili pentru relevarea evoluţiilor în acest domeniu al consumului populaţiei
pun în evidenţă o serie de aspecte importante pentru caracterizarea stării şi evoluţiei sociale după 1989,
consumul populaţiei cumulând multe din consecinţele evoluţiilor din domeniul economic, ale
măsurilor de natură socială, ale inerţiilor comportamentale, etc.
În condiţiile declinului economic accentuat din această perioadă, inclusiv în ramurile
producătoare de bunuri şi servicii de consum, ale căderii puterii de cumpărare a veniturilor, începând
cu 1991 a avut loc o scădere a volumului fizic şi o deteriorare a structurii consumului populaţiei.
În anul 1990, consumul principalelor produse alimentare în expresie naturală a înregistrat o
creştere comparativ cu 1989; în 1991 şi 1992 a urmat însă o scădere substanţială, comparativ cu 1990,
la toate grupele de alimente valoroase din punct de vedere nutritiv. Consecinţa a fost scăderea
consumului zilnic de calorii şi proteine.
Indicatorii referitori la înzestrarea populaţiei cu bunuri de folosinţă îndelungată arată o stagnare
sau o creştere uşoară a înzestrării cu unele bunuri: aparate radio, televizoare, autoturisme. Modificările
pozitive în acest segment al consumului pot fi o rezultantă a unui cumul de factori: o creştere a
veniturilor populaţiei în anul 1990, o îmbunătăţire a ofertei cu astfel de bunuri, “fuga de bani” în
condiţiile inflaţiei şi orientarea spre cumpărarea de bunuri cu durată mare de folosinţă, etc.
Un indicator cu o semnificaţie aparte este cel referitor la ponderea cheltuielilor alimentare în
totalul cheltuielilor de consum ale familiilor. În prezent, în România consumul alimentar absoarbe, în
medie, mai mult de jumătate din totalul cheltuielilor de consum. Aceasta, în condiţiile în care nivelul
consumului alimentar este departe de valorile care caracterizează zona de saturaţie, ceea ce arată
volumul mare al nevoilor de consum nesatisfăcute, atât de bunuri alimentare, cât şi de bunuri
nealimentare şi servicii. Ponderea mare a cheltuielilor pentru consumul alimentar reflectă şi faptul că,
din resursele disponibile, familiilor le rămâne foarte puţin pentru cumpărarea produselor nealimentare
şi pentru plata serviciilor; din aceste ultime categorii se cumpără, în principal, cele care sunt
indispensabile în consum (energie electrică, termică, gaze, transport, etc.), cumpărarea altor produse
fiind amânată.

42
 O remarcă trebuie făcută şi în legătură cu faptul că a crescut ponderea autoconsumului în
totalul cheltuielilor de consum alimentar, ceea ce semnifică două lucruri:
- faptul că nevoile alimentare nu sunt satisfăcute, la un nivel apropiat zonei de saturaţie, face
ca populaţia să-şi orienteze prioritar resursele sale de consum spre alimentaţie;
- în condiţiile inflaţiei accentuate s-a constatat o întoarcere spre consumul de produse
obţinute în gospodăria personală, exprimând practicarea unei agriculturi de subzistenţă şi
constrângeri în formarea relaţiilor de piaţă.

Indicatorii sociali prezentaţi arată o degradare puternică, în ultimii ani, a parametrilor care
caracterizează nivelul de trai al populaţiei, starea socială în general. Ei pun în evidenţă principalele
probleme sociale, unele moştenite şi accentuate în ultima perioadă, altele nou apărute.
Între cele mai grave, cu implicaţii asupra traiului curent al majorităţii populaţiei, sunt cele care
privesc:
a) gradul relativ scăzut de satisfacere a nevoilor fundamentale legate de alimentaţie, locuinţă,
dotare cu bunuri cu durată medie şi îndelungată de utilizare;
b) scăderea continuă a puterii de cumpărare a veniturilor băneşti, una din cauzele principale
care conduc la înrăutăţirea condiţiilor de trai;
c) o înrăutăţire a indicatorilor care condiţionează calitatea capitalului uman în perspectivă.

Tema 9

Configuraţia politicii de suport

pentru femei.
Politica de suport pentru femei a cunoscut atât în regimul socialist, cât şi în perioada tranziţiei
tendinţe profund contradictorii. Poate că în acest domeniu putem găsi discrepanţele cele mai mari între
drepturile formal promovate şi acoperirea lor reală. Este foarte clar că politica actuală în acest domeniu
se află în faţa unor opţiuni ce urmează a fi luate, de care însă actorii sociali nu sunt conştienţi într-o
măsură suficientă.
Politica în domeniul drepturilor femeii presupune anumite baze legale ale luptei împotriva
discriminării femeii în participarea la muncă. Din punct de vedere legislativ, participarea femeii în
condiţii nediscriminatorii la muncă şi la viaţa socială este acoperită în linii generale. Această acoperire
este realizată mai mult la nivel de principii şi mai puţin în detaliu. Evoluţia ulterioară a legislaţiei, aşa
cum este ea ilustrată de actualele proiecte legislative, se prefigurează a fi rapidă, concentrându-se pe
reglementări cu un grad ridicat de specificitate, prin asimilarea convenţiilor internaţionale şi a
experienţei din statele occidentale.
În concluzie, nivelul legiferării este relativ avansat; ritmul legiferării este relativ alert; în
perspectivă, procesul legislativ se va desfăşura, se pare fără probleme majore. Unele rămâneri în urmă
există însă (ca de exemplu în domeniul violenţei în familie, abuzul asupra copilului delicvent).
Principala problema este compensarea scăderii contribuţiei mecanismelor politice şi administrative de
a promova femeile în mediul muncii, şi de a dezvolta noi proceduri administrative pentru lupta
împotriva discriminării în funcţie de sex.
Dezvoltări legale. Reglementările referitoare la statutul femeii în general, şi pe piaţa muncii în
special, precum şi pe cele legate de îngrijirea copilului sunt numeroase, putând fi încadrate în doua
categorii :

43
 1) Într-o primă categorie putem include reglementările internaţionale la care România este
semnatară :
- Declaraţia universală a drepturilor omului;
- Convenţia nr.103/1952 privind protecţia maternităţii (OIM);
- Convenţia nr.122/1964 privind politica de ocupare a forţei de muncă (OIM);
- Convenţia nr.156/1983 privind şansele egale şi tratamentul egal pentru lucrătorii bărbaţi şi
femei, lucrători cu responsabilităţi familiale (OIM);
- Declaraţia cu privire la egalitatea dintre femei şi bărbaţi (Consiliul Europei).
2) A doua categorie este reprezentată de legislaţia internă: Codul Muncii, Codul Familiei,
Constituţia României, diferite alte legi.
Codul Muncii adoptat prin Legea 10 / 1972 şi modificat prin Decretul Lege 4 / 1990 conţine
prevederi speciale referitoare la munca femeilor şi îngrijirea copilului, printre care menţionăm:
a) Se acordă o înaltă preţuire muncii femeii, asigurându-se dreptul de a ocupa orice funcţie
sau loc de muncă, în raport cu pregătirea şi capacitatea sa.
b) Femeile încadrate în muncă beneficiază de măsuri speciale de ocrotire a sănătăţii şi de
condiţiile necesare îngrijirii şi educării copiilor.
c) Femeile gravide şi cele care alăptează nu pot fi folosite la locuri de muncă în condiţii
vătămătoare, grele sau periculoase, ori contraindicate medical.
d) Munca femeilor în timpul nopţii este admisă numai în anumite condiţii restrictive, expres
stabilite prin lege.
e) Femeile au dreptul la concediu de maternitate plătit (prenatal 52 zile şi până la împlinirea
vârstei de 2 ani a copilului), reducerea sau întreruperea programului zilnic cu 2 ore pentru
alimentarea şi îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 3 ani, fără ca acestea să fie
incluse în concediul legal de odihnă.
O direcţie de dezvoltare este includerea în legislaţia românească, folosind experienţa legislativ /
juridică a ţărilor occidentale, a mai multor prevederi specifice împotriva discriminării femeilor şi
adoptarea unor sancţiuni legale în acest sens. Acest pas este absolut necesar, reflectând creşterea
rolului juridic în reglementarea relaţiilor sociale, care să compenseze scăderea rolului factorului politic
şi administrativ.

O nouă măsură importantă de politică socială pentru promovarea drepturilor femeii o constituie
Legea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi. Această lege constituie o exprimare modernă în
legislaţia românească a principiului nediscriminării, având o importantă semnificaţie deontologică
privitor la relaţia dintre femei şi bărbaţi în toate domeniile vieţii sociale, cu precădere în cel al muncii.
Chiar dacă formal conţinutul legii este destinat activităţii administraţiei şi partenerilor sociali, el
creează obligaţii morale şi politice pentru multe structuri din sfera publică şi privată.
Legea garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi în toate domeniile vieţii sociale şi
stabileşte obligaţia autorităţilor publice de a acţiona pentru realizarea acesteia în fapt. Discriminarea
directă şi indirectă în funcţie de sex este definită după cum urmează:
Art.2 Discriminarea directă şi indirectă, pe criteriul sexului, este interzisă.
1. În sensul prezentei legi, prin discriminare directă se înţelege orice diferenţiere, excludere
sau restricţie care se face fără temei legal şi care lezează exercitarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
2. Constituie discriminare indirectă, diferenţierea, excluderea sau restricţia ce decurge din
reglementări, dispoziţii sau practici uzuale şi care prin efectele pe care le generează, favorizează sau
afectează persoane de un sex sau altul.
Legea interzice discriminarea directă şi indirectă în funcţie de sex în legătură cu raporturile de
muncă referitoare la: a) încheierea, suspendarea, modificarea şi încetarea raporturilor de muncă; b)
stabilirea şi modificarea salariului; c) acordarea drepturilor sociale, altele decât cele ce reprezintă
salariul; d) formarea, perfecţionarea şi reconversia profesională; e) promovarea profesională; f) orice
alte condiţii de exercitare a muncii.
Legea reglementează, de asemenea, două aspecte ce afectează profund situaţia socio-
profesională a salariaţilor:
44
 • scoaterea la concurs a posturilor vacante şi/sau anunţul pentru ocuparea unui loc de
muncă, care trebuie să se realizeze de pe poziţii neutre în ceea ce priveşte sexul, statutul marital sau
matrimonial al persoanei;
• hărţuirea sexuală la locul de muncă sau în orice alt loc în care persoana desfăşoară o
activitate profesională, precum şi formele de manifestare ale hărţuirii sexuale, expresie a unor
comportamente care încalcă demnitatea personală.
Un loc important în această lege este ocupat de despăgubirile care se acordă persoanelor care se
constată că sunt discriminate la formarea, perfecţionarea şi reconversia profesională, promovarea în
muncă, hărţuirea sexuală la locul de muncă şi salarizarea pentru munca prestată. De asemenea, sunt
prevăzute sancţiuni în cazul suspendării, modificării şi încetării, înainte de termen, a contractului de
muncă, pe motive legate de sexul salariatului, al hărţuirii sexuale în cadrul raporturilor de muncă, al
încălcării prevederii legale de afişare a textului acestei legi în locuri adecvate, uşor accesibile
salariaţilor din interiorul unităţilor ce fac obiectul prevederilor acesteia.
Se poate observa că, după 1989, s-au înregistrat unele progrese în respectarea drepturilor
femeii, dar s-au evidenţiat şi câteva tendinţe contradictorii:

1. Tradiţionala diviziune a muncii în familie este într-un rapid proces de modificare. După cum
se va vedea în continuare, participarea femeii pe piaţa muncii este ridicată, şi chiar în creştere. Din
cauza stres-ului economic, o mare parte a femeilor este angajată de asemenea în activităţi adiţional
(secundar) aducătoare de venit. Tradiţionala diviziune a muncii bărbatul aduce bani, iar femeia are
grijă de gospodărie - este într-o măsură semnificativ depăşită.
Diferenţierea rolurilor în familie a rămas, dar situaţia este într-o schimbare structurală. Putem
caracteriza această diferenţiere de rol astfel:
• mult mai mare flexibilitate din partea celor două părţi (în concordantă cu situaţia
concretă);
• agrearea unor aranjamente în funcţie de situaţie, ceea ce generează flexibilizarea
importantă a structurii tradiţionale: femeile au în principiu grijă de copii şi de gospodărie, iar bărbaţii
au responsabilitatea realizării treburilor mai grele, cu agrearea schimbării distribuţiei
responsabilităţilor în raport cu condiţiile concrete;
• femeile au un venit în creştere, inclusiv din activităţi adiţionale.

2. În ciuda faptului că femeile au o poziţie relativ bună pe piaţa muncii, putem susţine ipoteza
potrivit căreia se produce o creştere a polarizării în cadrul populaţiei feminine angajate: a) proporţia
femeilor specialişti, cu înaltă calificare şi mediu - superioară, se menţine la nivele ridicate şi chiar cu
uşoare tendinţe de creştere; b) în acelaşi timp, proporţia femeilor fără nici o calificare sau cu una foarte
scăzută, cu locuri de muncă temporare şi nesigure, prost plătite este în creştere.

3. Un neaşteptat fenomen de scădere a numărului femeilor în funcţii / poziţii de înaltă

responsabilitate: în Parlament, în conducerea partidelor politice, în poziţii manageriale semnificative.
Fenomenul este foarte şocant chiar şi pentru opinia publică. Unii factori pot fi invocaţi:
• ca o reacţie negativă la politica socialistă, incluzând şi politica forţat pro-feministă;
• relaxarea acestei politici pro-feministe şi eliminarea sistemului "de cote" (obligativitatea
de a acorda un procent fix de reprezentare a femeilor în anumite structuri administrative şi de decizie)
oferă un "spaţiu" pentru manifestarea stereotipurilor tradiţionale latente;
• posibil o "retragere a femeilor" din viaţa publică, după o promovare forţată şi mai mult
"de poză".
Probabil toţi aceşti factori explică acest fenomen ciudat. În ultimul timp, s-a făcut simţită însă o
oarecare presiune din partea femeilor şi a organizaţiilor feministe de a promova o reprezentare mai
echitabilă.

4. Dispariţia presiunii politice împotriva discriminării femeilor la locul de muncă, cumulată cu

un insuficient control din partea sindicatelor (sau inexistenţa acestora) în întreprinderile mici şi

45
mijlocii, deficitul/insuficienţa reglementărilor legale, pe fondul unor stresuri şi tensiuni sociale latente,
par să ducă la creşterea cazurilor de tratament inadecvat al femeilor la locul de muncă.

Participarea femeii pe piaţa muncii.

Participarea femeii pe piaţa muncii după 1989: factori pozitivi şi negativi

După 1989, participarea economică a femeii a rămas ridicată. Există mai mulţi factori care
explică acest lucru:
a) Necesitatea celui de-al doilea salariu în familie. Scăderea valorii salariului real şi
degradarea sistemului de suport pentru familiile cu copii sunt cei mai importanţi factori care presează
asupra participării economice a femeii pe piaţa muncii.
În ultimii ani a crescut mai accentuat şomajul în rândul femeilor şi în mod special la categoriile
de vârstă fertilă: mai ales în primele două grupe fertile de vârstă (15-24 ani şi 25-34 ani).
b) Cele mai multe beneficii sociale pentru mamele cu copii sunt condiţionate de
participarea femeii pe piaţa muncii. Angajarea sau ne-angajarea femeii pe piaţa muncii generează o
diferenţiere clară în accesul la diferite beneficii sociale. Mamele care nu sunt angajate pe piaţa muncii
înainte de naştere nu se pot califica pentru o serie de beneficii sociale cum ar fi: concediu de naştere
plătit, concediu plătit pentru îngrijirea copilului, concediu plătit pentru copilul bolnav.
c) Nevoia de asigurări sociale este un alt motiv determinant pentru necesitatea şi dorinţa de
participare a femeii pe piaţa muncii.
Sunt mai mulţi factori care au afectat pozitiv sau negativ participarea femeii pe piaţa muncii:
1. Pozitiv. Îmbunătăţirea unor condiţii de muncă: introducerea în 1990 a săptămânii de lucru cu
durata de 5 zile; concedii de odihnă mai lungi; concedii de naştere mai lungi - un an până în 1997 şi,
începând cu 1998, 2 ani de concediu plătit pentru îngrijirea copilului mic.
2. Pozitiv. Un nivel ridicat de educaţie şi calificare profesională a femeilor, foarte apropiat de
cel al bărbaţilor.
3. Pozitiv. Atitudinea colectivă: femeile sunt în general încurajate să muncească. Munca este o
parte importantă a planurilor de viitor ale tinerelor femei.
4. Pozitiv. Schimbări în politica demografică: liberalizarea avorturilor, creşterea
disponibilităţilor şi diversificarea tehnicilor de planificare familială. Drept consecinţă, schimbările
rapide în natalitate (rata naşterilor) şi posibilitatea planificării familiale au oferit multor femei
posibilitatea de a participa pe piaţa muncii.
5. Negativ. Scăderea salariului real, ceea ce a făcut ca al doilea salariu în familie să devină
imperativ.
6.Negativ. Schimbări rapide în oportunităţile de muncă, complementar cu creşterea ratei
şomajului.
7. Negativ. Înrăutăţirea unor condiţii de muncă şi a relaţiilor de muncă, în special pentru femei.
Locuri de muncă disponibile în special în ramurile economice cu forţă de muncă predominant feminină
(industria textilă / a confecţiilor, comerţ) oferă salarii mici. Slaba protecţie în economia subterană şi
chiar în întreprinderile mai mici în care controlul sindical şi alte tipuri de control sunt scăzute.
8. Erodarea rapidă a suportului instituţional pentru femeile angajate pe piaţa muncii, în special
pentru femeile cu copii mici. Serviciile pentru activităţile casnice sunt de departe subdezvoltate. În
special serviciile pentru femeile cu copii mici în îngrijire sunt subdezvoltate şi într-o stare de confuzie
organizaţională.

Dinamica participării femeilor pe piaţa muncii

Rata de activitate
Prin rata de activitate a femeilor se înţelege proporţia femeilor ocupate şi a femeilor şomere din
întreaga populaţie economic activă.
Rata de activitate a femeilor este ceva mai scăzută decât a bărbaţilor, dar încă ridicată şi
apropiată de a acestora din urmă. Dacă luăm în considerare că vârsta de pensionare este mai scăzută la
femei decât la bărbaţi, rata efectivă de activitate a femeilor devine foarte apropiată de cea a bărbaţilor.
Femeile tinere (15-24 de ani) înregistrează chiar o uşoară creştere a participării.
46
 Deşi participarea economică efectivă a femeilor a scăzut semnificativ (cu 13%) în 6 ani,
comparativ cu bărbaţii, rata de ocupare în populaţia feminină este relativ stabilă într-o perioadă cu
uriaşe probleme în domeniul muncii.
În raport cu vârsta, nu apar diferenţe importante în rata de ocupare între femei şi bărbaţi: doar o
uşoară scădere a participării femeilor sub 24 de ani şi o participare crescută în perioada post-fertilă
(35-49 ani) şi, interesant; la populaţia feminină de peste 65 de ani.
Datele sugerează că femeile care au depăşit perioada de creştere a copilului (probabil cele de
peste 40 de ani) au un grad de ocupare sporit, şi chiar şi-au sporit participarea pe piaţa muncii. Gradul
de ocupare în segmentul tânăr al populaţiei feminine a scăzut, ceea ce va crea numeroase probleme
pentru viitor.
Salariaţii sunt doar cu puţin mai mulţi în populaţia masculină. precum şi patronii şi cei care
lucrează pe cont propriu. O mai mare proporţie a femeilor în raport cu bărbaţii fac parte din categoria
lucrătorilor familiali neremuneraţi (în special în agricultură).
Observând această dinamică ocupaţională, putem remarca un trend interesant: o semnificativă
creştere a proporţiei femeilor în segmentul ocupaţiilor de mijloc - superioare.

Participarea femeilor în sistemul salarial

Dacă privim evoluţia şi participarea în sistemul salarial, putem nota o clară creştere în
atractivitatea muncii pentru femei: proporţia femeilor salariate a crescut, în timp ce proporţia celor
aflate în şomaj, în totalul populaţiei şomere, a scăzut.
Deşi comparativ cu 1990, numărul femeilor salariate a scăzut dramatic (cu 21,3% în 1996),
scăderea numărului de salariaţi în populaţia masculină a fost uşor mai accentuată. În 1996, proporţia
femeilor angajate în totalul populaţiei angajate a crescut la 44,1% faţă de 41,7% în 1990.
Rata şomajului în populaţia feminină s-a dublat în ultimii 6 ani: 1997 în comparaţie cu 1991,
primul an de reforme economice, caracterizat de o creştere semnificativă a şomajului. Proporţia
femeilor în totalul şomerilor a scăzut însă de la 61,8% în 1991 la 48,6% în 1997. Deci, dacă primul şoc
al şomajului a afectat în special populaţia feminină, foarte curând femeile au părut a fi mult mai
motivate de a găsi un loc de muncă decât bărbaţii.
Rata şomajului feminin, după definiţia dată de Biroul Internaţional al Muncii, este foarte
apropiată de cea a bărbaţilor. Doar pentru femeile de vârstă fertilă şomajul este semnificativ mai
ridicat.

Tipurile de angajare ale femeilor

Ca rezultat al unui nivel ridicat de educaţie şi al unei tradiţii d consolidate în participarea
economică, femeile ocupă poziţii profesionale importante la toate nivelele. La anumite nivele
profesionale şi în unele sectoare, ele tind să devină majoritare:
• Specialişti cu înaltă calificare cu diplomă universitară, incluzând cercetătorii 51 ,3%
• Specialişti cu calificare mediu-înaltă 60,2%
• Angajaţi în administraţie 75,5% ·
• Lucrători în servicii şi comerţ 70,4%
În poziţiile înalte (manageri şi angajaţi cu funcţii superioare răspundere în administraţia publică
şi economie) bărbaţii depăşesc femeile de aproape trei ori.

Femeile şi activitatea economică secundară

În ciuda faptului că familia românească se caracterizează printr-o anumită diviziune a rolurilor
în familie (se presupune că femeile muncesc mult pentru activităţile casnice, iar bărbaţii mai mult în
afara gospodăriei pentru a suplimenta veniturile), proporţia femeilor care au o activitate economică
secundară este foarte înaltă: în semestrul patru al anului 1997, 30,2% din totalul celor care desfăşurau
o activitate economică secundară erau femei.
După cum putem observa, per total femeile sunt mai puţin active decât bărbaţii în activităţi
suplimentare aducătoare de venit. Dacă luăm în considerare vârsta, diferenţele sunt relativ mici:
femeile tinere (15-24 ani) sunt relativ active; în grupa de vârstă cu fertilitate maximă 25-34 ani, ele

47
sunt mai puţin active; după perioada de fertilitate maximă ele sunt foarte active (grupa de vârstă 35-49
ani); în fine, după 50 de ani ele sunt mai puţin active.

Sub-ocuparea şi muncile cu timp parţial

Sistemul muncilor cu timp parţial (part-time) nu este foarte răspândit în România. Explicaţia
constă în nivelul scăzut al salariilor pentru timp integral de lucru. Pentru că nu există reglementări
speciale care să stimuleze sistemul part-time, venitul rezultat dintr-un asemenea program de muncă
incomplet nu este atractiv. De fapt, sistemul part-time este aproape o excepţie printre salariaţi: 1,4% în
primul trimestru al anului 1998. Cea mai mare parte a celor aflaţi într-o astfel de situaţie se găsesc în
una din următoarele categorii: membri în asociaţii agricole şi cooperative (29,2%), pe cont propriu
(36,7%) şi lucrători familiali neremuneraţi (36,8%).
Diferenţa dintre femei şi bărbaţi probabil nu este explicată de situaţie specială a femeilor
(mame), ci mai mult de faptul că aceeaşi categorie în care există o largă proporţie de activităţi part-
time sunt ocupate mai mult de femei.
O asemenea raţiune explică probabil de ce sub-ocuparea (conform definiţiei CNS) este de
asemenea foarte limitată: 2,9% din total persoanelor ocupate. Faptul interesant este că doar 36,2% din
total persoanelor sub-ocupate sunt femei.

Tendinţe contradictorii în participarea economică a femeilor

O analiză atentă a participării economice a femeii sugerează tendinţe contradictorii pe fondul
unei situaţii relativ instabile: pe de o parte, o creştere în participarea economică a femeii, precum şi
creşterea statutului profesional dar, pe de altă parte, sunt unele semne de degradare în calitatea
participării femeilor.
• Nivelul de calificare şi, complementar, de venit, al slujbelor
accesibile femeilor, par a fi în scădere. Acest proces pare a fi însă destul lent. Când comparăm salariile
pe care le au femeile cu cele ale bărbaţi putem surprinde o uşoară creştere a disparităţii, dar nu foarte
mare.
• Tendinţa de creştere a participării femeilor la activităţi cu timp parţial de lucru, prost
remunerate, necalificate, adesea în economia subterană.
• Un proces de re-discriminare a femeilor pe piaţa muncii. Oportunităţile femeilor de a
participa în sistemul economic, în comparaţie cu bărbaţii, sunt într-un proces de diminuare datorită
unei serii de factori socio-economici, şi mai puţin datorită unui fundal atitudinal. Adiţional, libera
negociere a salariilor are aparent un neaşteptat efect lateral: discriminarea salarială între femei şi
bărbaţi. Sistemul socialist avea un rigid sistem legislativ al salarizării. Din această cauză, discriminarea
salarială individuală nu era în principiu posibilă. Noul sistem al negocierii individuale a salariului a
deschis posibilitatea proiectării vechilor stereotipuri sexiste care au supravieţuit.
• În particular, starea de maternitate agravează inserţia pe piaţa muncii. Femeile tinere
care decid să aibă un copil în viitorul apropiat, şi în particular tinerele mame, întâmpină dificultăţi
crescute în participarea la muncă, în forme organizate / legale.
Pentru a putea beneficia de anumite forme de securitate socială este imperios necesar ca
femeile-mame să fie integrate în sistemul salarial formal. Actualmente şansele de a fi incluse în
sistemul salarial sunt destul de reduse pentru acest segment de populaţie feminină, ceea ce generează
amânare semnificativă (ca timp/ durată) a (re)integrării pe piaţa muncii. această amânare este la
originea enormelor dificultăţi financiare ale familiilor cu copii mici în care mama nu poate beneficia
adesea de suport social.
Dezintegrarea sistemului de suport social pentru îngrijirea copiilor prezintă o altă sursă de
diminuare a şanselor de participare a femeilor pe piaţa muncii.
Şansele scăzute de participare pe piaţa muncii a femeilor cu copii mici în îngrijire vor avea
probabil un puternic efect negativ în (re)integrarea lor în producţie. Slujbele accesibile pentru ele tind
să solicite un nivel scăzut de instruire şi, în consecinţă, determină obţinerea unor venituri mici.
Ca o concluzie, maternitatea, în condiţiile actuale, poate conduce la discriminare structurală pe
piaţa muncii. Este vital să fie explorate posibile politici de suport pentru a integra femeile cu copii mici
în sistemul muncii.
48
 • Dificultăţile de reintegrare a femeilor în muncă, în condiţiile unui standard de viaţă scăzut,
reprezintă un important factor inhibator în restabilirea unei rate normale a natalităţii, mai ales la clasa
de mijloc. Orice politică ce va stimula creşterea ratei natalităţii în acest segment trebuie să includă un
pachet de suport pentru: participarea pe piaţa muncii a femeilor cu copii mici; reintegrarea în muncă a
mamelor după terminarea concediului postnatal de îngrijire a copilului.

Participarea şcolară a femeilor şi calificarea

a) Femeile au un înalt grad de educaţie/calificare şi o rată crescută de participare şcolară.
La generaţia tânără şi adultă nu există discrepanţe între femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte nivelul de
educaţie. Acest fapt indică atât o înaltă capacitate de participare pe piaţa muncii, cât şi o motivare
ridicată a unei astfel de participări.Pe ansamblu femeile prezintă o rată înaltă de participare şcolară.
b) Polarizarea educaţională. În întreaga populaţie se produce o creştere a polarizării
educaţionale: pe de o parte, creşte participarea la formele superioare de învăţământ (sistem
universitar), pe de altă parte, scade participarea la formele educaţionale intermediare. Abandonul în
sistemul şcolar obligatoriu a crescut îngrijorător. Formele post-gimnaziale pregătire profesională s-au
dezagregat într-o mare măsură. Există chiar o proporţie de copii care, fie nu sunt înrolaţi deloc în
învăţământul primar, fie nu îl termină nici pe acesta. Această polarizare pare a se accentua în populaţia
feminină. Dacă participarea la învăţământul superior este în creştere, abandonul şcolar la nivelul
învăţământului primar şi gimnazial este şi el în creştere.
c) Polarizarea profesională. După 1989 s-a produs o polarizare profesională în întreaga
populaţie. Datele parţiale sugerează tendinţe contradictorii: o creştere a proporţiei locurilor de muncă
ce necesită pregătire superioară, complementar cu scăderea locurilor de muncă cu calificare medie, şi
creşterea proporţiei locurilor de muncă cu calificare scăzută. Unele date par a sugera că în populaţia
feminină polarizarea profesională este mai accentuată.
Se poate estima în concluzie că se întrevede o scădere a participării femeilor pe piaţa
muncii cu perspectiva înregistrării în viitor în acest segment a unei foarte scăzute rate a
participării.
d) Polarizarea şi marginalizarea socială. Contrar proiectului socialist de omogenizare a
societăţii, de la sfârşitul anilor '70, societatea românească tinde să devină tot mai polarizată. Un
segment în creştere al populaţiei este marginalizat. Aceasta s-a întâmplat cu comunităţi izolate
geografic, dar în special cu grupuri izolate social (rromii, de exemplu). În aceste grupuri, în special
şansele femeilor de a putea munci au dispărut dramatic. Un proces specific a avut loc în aceste
comunităţi: deficit de oportunităţi de a munci/natalitate necontrolată datorită politicii agresiv
pronatalistă a regimului socialist promovat începând cu 1966/sărăcia sau lipsa locurilor de muncă
pentru femei (datorită prezenţei copiilor) şi chiar şi pentru bărbaţi/dezorganizarea socială şi familială
sub acţiunea multiplelor presiuni/scăderea participării şcolare a copiilor şi, ca o consecinţă, oportunităţi
reduse de muncă pentru tânăra generaţie.
Femeile din populaţia de rromi prezintă o participare foarte scăzută în sisteme organizate de
muncă. După o creştere a participării în muncă în anii '60-'70, începând cu 1980 şi mult mai accentuat
după 1990, datele indică o scădere semnificativă a participării acestui segment de femei în sistemul
muncii.
Femeia din familia de rromi contribuie la creşterea veniturilor familiei, dar mai mult prin
activităţi marginale, unele dintre ele accentuând marginalitatea socială a acestora.

Într-un studiu recent asupra populaţiei de rromi din judeţul Buzău, realizat de ICCV în iulie 1997,
tendinţele detectate în 1992 se reconfirmă:
• familiile rromilor cu copii în întreţinere sunt mult mai sărace decât la nivelul populaţiei în
ansamblu;
• nivelul de educaţie al acestei populaţii este mai redus comparativ cu populaţia în ansamblu;
• gradul de ocupare în sistemul formal (salariat şi patron) este de aproximativ 13% din totalul
populaţiei ocupate (pentru femei numai 5%);
· casnicele reprezintă 68,2% din populaţia inactivă;
· cele mai multe naşteri (62,4%) se încadrează în intervalul de vârstă 14-19 ani;
49
 • natalitatea este ridicată (numărul mediu de copii născut de o femeie este 3,35 faţă de
1,65 pentru întreaga populaţie).
Natalitatea ridicată şi vârsta scăzută la prima naştere au implicaţii atât în participarea femeii pe
piaţa muncii, cât mai ales în îngrijirea copilului: proporţia copiilor de rromi aflaţi în sărăcie extremă
este foarte ridicată - cu mult mai mare decât la nivelul familiilor cu copii al populaţiei în ansamblu.
Având copii foarte devreme, femeile rămân să-i îngrijească fără să lucreze. Această situaţie are efecte
negative multiple:
- neintegrarea pe piaţa muncii a unei proporţii însemnate de femei şi deci nebeneficierea de
facilităţile acordate de Legea 120/1997 pentru îngrijirea copilului (concediu de maternitate plătit);
- diminuarea drastică a posibilităţilor de procurare a veniturilor necesare îngrijirii copiilor în
condiţii satisfăcătoare;
- scăderea şanselor de integrare socială şi profesională a tinerei generaţii;
- precaritatea stării de sănătate şi deficit educaţional ridicat pentru copii.

Efectele sărăciei în această zonă vor fi extrem de greu de resorbit mai ales pentru generaţiile
viitoare.
Suportul pentru copiii şi mamele din populaţia de rromi ridică o serie de probleme speciale,
care actualmente nu îşi găsesc rezolvare întrucât nu există nici o strategie la nivel naţional în această
privinţă. Este nevoie să fie dezvoltat totodată un larg pachet de strategii sociale active pentru a
determina creşterea şanselor de participare pe piaţa muncii a acestui segment. Una din cele mai
importante măsuri a acestui pachet trebuie să fie asigurarea unui minimum de şcolaritate şi calificare
profesională, schimbarea sistemului de valori în termeni de încurajare a participării la muncă şi, în
fine, creşterea oportunităţilor de a găsi slujbe pentru această categorie.

Politica faţă de mama şi copil după 1989

După 1989, strategiile de suport social pentru femeile cu copii au devenit confuze şi prezintă
uriaşe dispariţii.
a) Noua politică de planificare familială. Începând cu 1 ianuarie 1990 a intrat în viguare
Decretul 605 emis în 27 decembrie 1989 care autoriza avortul la cerere în primul trimestru de sarcină,
cu condiţia ca acesta să fie efectuat de către un obstretician-ginecolog. În aceste condiţii a scăzut atât
natalitatea cât ţi mortalitatea maternă ( de la 170 de decese la 100.000 de naşteri în 1989 la 84 de
decese în 1992).
Deşi liberalizarea avorturilor după 1989 a fost o măsură cât se poate de necesară, ea a adus cu
sine şi scăderea dramatică a natalităţii. De fapt, scăderea natalităţii devine dramatică prin faptul că ea
este alarmant de diferenţiată: natalitatea este foarte scăzută la clasa mijlocie şi superioară - care ar
putea oferi condiţii bune de dezvoltare a copilului - şi unde rata şomajului feminin este mai scăzută
datorită unui grad de instrucţie mai ridicat şi al unei calificări mai înalte, menţinându-se relativ ridicată
în mediile sărace şi în cele marginale - unde rata şomajului feminin este mai ridicată, în care copiii au
oportunităţi scăzute de dezvoltare normală.
Pentru a stimula natalitatea este nevoie de a compensa cel puţin parţial efortul de creştere a
copiilor. Această stimulare trebuie să se facă însă complementar cu stimularea responsabilităţii pentru
calitatea dezvoltării copilului. Compensarea efortului de creştere a copiilor poate fi făcută şi prin
protejarea locurilor de muncă ale femeilor salariate în perioada postnatală, precum şi prin asigurarea
unor facilităţi de creştere a copilului mic (îngrijire instituţionalizată în creşe de exemplu) în
concordanţă cu posibilităţile familiilor.
Totuşi, un asemenea suport social comportă anumite riscuri. Populaţia cu standard mediu de
viaţă (actualmente încă scăzut în raport cu aspiraţiile pentru o perioadă relativ lungă de timp) nu va fi
încurajată să crească natalitatea; unele segmente sărace sau marginale vor fi încurajate să menţină o
natalitate ridicată datorită suportului social care, de altfel, este absolut necesar. Efectele sociale de lung
termen ale acestei polarizări ar putea prinde România (în condiţiile unei creşteri economice modeste)
într-un proces descendent: segmentele sărace care nu oferă condiţii minime pentru dezvoltarea
copiilor, datorită natalităţii ridicate, se vor reproduce lărgit; segmentele mijlocii şi superioare, care au
condiţii bune de viaţă pentru copiii lor, se reproduc într-o manieră diminuată.
50
 b) Suportul financiar pentru familiile cu copii: a cunoscut evoluţii extrem de contradictorii.
• Alocatia pentru copii. După 1989, alocaţia pentru copii a fost, beneficiul social care s-a
erodat cel mai mult. În 1994, valoarea reală a acesteia a fost 25% din valoarea ei din 1989.
Noul Guvern de după alegerile generale din 1996 a produs o schimbare a politicii. În ianuarie
1997, cuantumul alocaţiei pentru copii a fost crescut substanţial, dar încă departe de valoarea acesteia
din 1989. Inflaţia crescută din 1997 a erodat din nou masiv alocaţia pentru copii. În acelaşi an a fost
acordată o alocaţie suplimentară pentru familiile cu 2 şi mai mulţi copii (Legea nr. 119/1997): 40.000
lei pentru 2 copii, 80.000 lei pentru 3 copii, 100.000 lei pentru 4 şi mai mulţi copii.
Alocaţia specială acordată mamelor cu 3 şi mai mulţi copii a fost lăsată încă de la început să fie
erodată de inflaţie, iar în final, în 1995, ea a fost eliminată fiind preluată de sistemul ajutorului social.
În contextul exploziei sărăciei, erodarea suportului social acordat familiilor cu copii a
determinat creşterea dramatică a riscului acestora de a intra/rămâne în sărăcie.
După 1989 au fost acordate prin lege multe beneficii pentru mamele cu copii.
• Decretul Lege nr.31/1990 privind concediul plătit pentru îngrijirea copiilor în vârstă de
până la 1 an. Conform acestuia femeile salariate au dreptul, în afara concediului plătit pentru sarcină şi
lehuzie de 112 zile, de concediu până la împlinirea de către copil a vârstei de 1 an. Indemnizaţia plătită
era de 65% din salariul tarifar lunar.
• Femeile pot fi pensionate cu o reducere de vârstă şi de vechime în muncă de 5 ani în
raport cu bărbaţii. De asemenea, femeile cu o vechime în muncă de 25 ani, care au născut cel puţin 3
copii şi i-au crescut până la vârsta de 10 ani, pot cere pensionarea înaintea vârstei prevăzute de lege,
după cum urmează: cu 1 an pentru 3 copii, 2 ani pentru 4 copii, 3 ani pentru mai mulţi copii.
Perioadele în care o femeie a fost încadrată cu program redus pentru îngrijirea copilului în vârstă de
până la 6 ani se iau în considerare la stabilirea vechimii în muncă pentru pensionare ca timp integral
lucrat.
• Legea 120/1997 privind concediul plătit pentru îngrijirea copiilor în vârstă de până la 2
ani. În afara celor 112 zile de concediu plătit pentru sarcină şi lehuzie femeile asigurate în cadrul
sistemului asigurărilor sociale de stat, sistemului de asigurări sociale pentru agricultori şi femeilor
cadre militare în activitate au dreptul la un concediu plătit până la împlinirea de către copil a vârstei de
2 ani. Cuantumul indemnizaţiei este de 85% din venitul pe baza căruia se stabileşte contribuţia de
asigurări sociale. Femeile asigurate în cadrul sistemului de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale
ale agricultorilor beneficiază de o indemnizaţie reprezentând 80% din media lunară a venitului asigurat
din ultimele 6 luni, pentru care a fost achitată contribuţia prevăzută de reglementările în vigoare.
La articolul 6 apare şi o prevedere inedită, şi anume: de prevederile legii poate beneficia oricare
dintre părinţii copiilor în funcţie de modul în care aceştia optează.
În completarea Legii 120/1997 vine Legea concediului paternal, aflată în procedură
parlamentară, discutată deja în Comisia de Muncă şi Protecţie Socială a Senatului. Această lege
promovează principiul participării cuplului la viaţa de familie şi împărţirea între cei doi părinţi a
sarcinilor legate de creşterea şi educarea copiilor. Această lege constituie o măsură necesară pentru a
determina tatăl să îşi asume îngrijirea copilului şi să degreveze astfel mama de o parte din treburile din
gospodărie care prin tradiţie, îi revin. Obiectivul legii este acela de a determina tatăl să participe
efectiv la îngrijirea noului născut, în scopul concilierii dintre viaţa de familie şi cea profesională. Prin
acest proiect de lege, fiecărui tată i se acordă, la naşterea copilului, un concediu plătit de 5 zile şi
suplimentar, 10 zile. în cazul naşterii primului născut şi cu condiţia ca tatăl să urmeze un curs de
puericultură şi să obţină, pe această bază, Certificatul de Participare la Cursul de Puericultură.

c) Ajutoare substanţiale pentru mamele care lucrează.

De toate aceste avantaje beneficiază însă doar mamele angajate. De acest suport beneficiază
mai puţin femeile cu mulţi copii a căror prezenţă în sistemul salarial este redusă; şi de asemenea multe
femei tinere care nu au reuşit să lucreze înainte de a avea copii.
În ultima perioadă, multe femei par să renunţe la beneficierea de concediu post-natal (2 ani)
pentru creşterea copilului şi continuă să aibă activităţi economice formale, generatoare de venit - de
obicei la ultimul loc de muncă. Motivul pare a fi teama de pierdere a locului de muncă după terminarea
51
concediului. În special femeile care lucrează pentru firme/ societăţi private renunţă la beneficiile
legale, acestea neputând compensa pierderea locului de muncă. De asemenea, activitatea economică
poate aduce mai multe beneficii/avantaje decât acceptarea ajutorului furnizat de Legea 120/1997.
Acesta este şi motivul pentru care, deşi durata concediului post-natal a fost extinsă la 2 ani, numărul de
fapt al acestor concedii s-a diminuat efectiv. Diminuarea cheltuielilor pentru concediile de maternitate
este o dovadă în acest sens. O asemenea scădere nu poate fi explicată numai prin scăderea natalităţii şi
a numărului femeilor salariate care se bucură de un asemenea beneficiu, ci, într-o măsură
semnificativă, şi prin renunţarea la acest drept.
d) Serviciile de suport pentru mame, în special mame care lucrează, sunt într-o continuă
stare de erodare. Situaţia din prezent poate fi estimată astfel:
- prioritate scăzută, chiar periferică, în agenda politică;
- un sistem organizaţional confuz, mai degrabă în dezorganizare; - susţinere marginală
din fonduri publice;
- costuri ridicate acoperite de familie.
Se resimte o nevoie urgentă pentru o concepţie/strategie a dezvoltării sistemului de suport
pentru îngrijirea copilului.
Trebuie să subliniem, totuşi, că în ciuda prevederilor legale destul de numeroase şi a
instituţiilor de suport pentru familiile cu copii, rezultatele sunt încă nesatisfăcătoare. Adesea lipsesc
instituţiile corespunzătoare reglementărilor legale, resursele financiare sunt extrem de limitate,
serviciile oferite sunt de slabă calitate şi/sau nu reuşesc să ajungă la persoanele care au nevoie de ele.

Tendinţe ale participării femeilor la muncă:

1. Femeile au, în prezent, un nivel relativ ridicat de participare economică, dar în această
privinţă există diferenţe mari, în accentuare, între diferitele segmente sociale.
2. Femeile par să aibă o motivaţie crescută de participare în activităţi economice. În acelaşi
timp, există un nivel semnificativ de sub-ocupare şi de descurajare ocupaţională.
3. Aparent există o creştere a participării femeilor în economia subterană, în activităţi
ocazionale. Foarte frecvent, acest tip de participare la muncă este asociat cu lipsa de contracte legale,
lipsa asigurărilor sociale, sub-ocupare, insecuritate crescută, un mediu de muncă uman şi social
negativ, abuzuri, hărţuire sexuală.
4. Sistemele de suport pentru îngrijirea copiilor sunt un factor important în dorinţa femeilor de
a participa la muncă. Disponibilitatea şi accesibilitatea lor a scăzut însă semnificativ din 1990.
5. Aparent există o polarizare mai mare în ceea ce priveşte educaţia şi, mai ales, calificarea în
cazul populaţiei feminine decât în cazul celei masculine. Dacă există un grup mare de femei înalt
calificate, există şi un grup crescând de femei fără calificare.
6. Există o creştere a sub-ocupării, a descurajării de a participa la muncă, a şomajului, în
special a şomajului de lung termen în cazul femeilor. Aceste tendinţe variază în funcţie de mediul de
rezidenţă (urban/rural, mărimea oraşului, izolarea geografică şi socială), educaţie, excluziune şi
marginalizare socială.
7. Există tendinţe noi de sărăcie extremă, excluziune şi marginalizare socială, femeile fiind în
mod special afectate de aceste procese.
8. Munca cu timp parţial este un mijloc important de creştere a bunăstării şi poziţiei sociale a
femeilor, mai ales a celor cu copii. Această formă de muncă este însă mai degrabă excepţională în
România de astăzi, ea apărând foarte rar în sistemul de salarizare. Este probabil mai folosită în
economia non-formală.
Facilităţi de suport pentru îngrijirea copiilor
Calitatea facilităţilor existente s-a degradat continuu: condiţiile materiale au devenit din ce în
ce mai sărace; facilităţile de transport lipseau cu desăvârşire; frecvent, condiţiile de igienă erau
nesatisfăcătoare, ca şi supravegherea şi educaţia; contribuţia financiară a familiei s-a mărit, în timp ce
numărul acestor facilităţi s-a micşorat, astfel încât accesul a devenit din ce în ce mai dificil. Pentru
elevi nu existau sisteme de îngrijire după orele de şcoală.

52
 Ca rezultat al acestei tendinţe, încrederea în aceste sisteme a scăzut continuu. Familiile au
încercat alternative tradiţionale, dacă erau disponibile: instituţia bunicilor. "Copiii cu cheia de gât"
au devenit simbolul acestei neglijări.
După 1989 situaţia s-a înrăutăţit. A apărut un cerc vicios: datorită condiţiilor relativ
nesatisfăcătoare şi a neîncrederii multor familii în acest sistem, la care se adaugă şi costul în creştere,
cererea publică a scăzut; în consecinţă, multe dintre aceste facilităţi au dispărut. În loc să fie reformate,
au fost mai curând neglijate politic şi social.

Noi tendinţe ale natalităţii:

În ultimii 9 ani s-a produs o scădere dramatică a natalităţii. În prezent, în România se poartă
multe discuţii asupra unei posibile politici demografice.
Multe studii au documentat relaţia strânsă dintre numărul de copii şi sărăcie. Participarea la
muncă a femeii cu copii este o modalitate esenţială de a depăşi starea de sărăcie. Ea poate fi şi un mod
de a regla natalitatea.
Una dintre cele mai disputate probleme cu privire la politicile sociale în domeniul copilului este
dilema: pe de-o parte, necesitatea suportului social pentru copii şi familiile cu copii, pe de altă parte,
teama de a nu încuraja dependenţa socială şi lipsa de responsabilitate pentru dezvoltarea copilului.
Participarea la muncă a femeii este un mijloc important de a soluţiona această dilemă.
O problemă extrem. de dificilă este aceea a modului de a stimula natalitatea la clasa mijlocie,
unde s-a produs cea mai dramatică scădere a natalităţii. Suportul femeilor cu copii este unul dintre
instrumentele cele mai eficace ale unei asemenea politici.

Criza politicilor în domeniul familiei si copilului

Este unanim acceptat că politicile în domeniul familiei şi copilului necesită serioase revizuiri.
Principalele puncte slabe în această direcţie sunt:
• Deficit global de reformă. Amploarea şi complexitatea problemelor cu care se
confruntă familiile cu copii versus lipsa de resurse şi deficitul de reformă a actualelor mecanisme de
suport social pentru familiile cu copii.
• Deficit de concepţie strategică. Nu există o concepţie clară, şi cu atât mai puţin un
program de acţiune pe termen scurt, mediu şi lung, în legătură cu formele de suport pentru familiile cu
copii mici şi, în mod special, de rezolvare a numeroaselor probleme care apar în relaţia participarea
mamei pe piaţa muncii - îngrijirea copilului mic.
• Deficit de finanţare publică. Politica de sprijin a femeii şi copilului a fost până în
prezent cronic subfinanţată în raport cu alte sectoare sociale. În raport cu 1989, finanţarea acestui
sector (cu unele excepţii), a fost sacrificată pentru alte priorităţi.
• Deficit de suport instituţional. Instituţiile care susţin îngrijirea copilului mic (creşe,
grădiniţe) au continuat procesul de degradare început cu două decenii în urmă, accelerat însă după
1989. Atenţia factorului politic a fost orientată mai mult spre instituţiile pentru copii abandonaţi, dar în
foarte mic; măsură spre cele de suport pentru familiile cu copii mici.
• Deficit de servicii de asistentă socială. S-a făcut extrem de puţin pentru dezvoltarea
unor servicii de asistentă socială profesională pentru, familiile cu copii. Doar pentru cazurile cu risc
ridicat de abandon s-au dezvoltat unele servicii, dar ele sunt încă într-o fază incipientă, lipsite de cadru
de organizare, sistem de standarde şi proceduri şi, în special, de resurse.
• Decalaje de suport: mamele cu o istorie de muncă beneficiază de importante forme de
asigurare: concediu plătit prenatal şi pentru primii doi ani pentru creşterea copilului. Mamele care nu
erau încadrate în muncă înainte de naştere nu beneficiază de nici un suport material.
• Deficit de suport instituţional pentru drepturile acordate juridic. Dacă legea
asigură reîntoarcerea în muncă a mamelor după terminare concediului de îngrijire a copilului, şansele
reale sunt mai degrabă întâmplătoare. Nu există nici o formă de suport, pentru a spori oportunităţile de
reintegrare profesională după concediul de îngrijire a copilului.
• Deficit legislativ şi instituţional de oferire pentru mamele cu copii mici de
oportunităţi de muncă cu program redus şi de reintegrare în muncă. Legiferarea este prea
generală pentru a oferi un suport real. Forme de organizare care să favorizeze participarea parţială în
53
muncă sunt mai degrabă întâmplătoare. Salariile foarte mici pentru posturile cu calificare redusă, cele
mai accesibile mamelor cu copii mici, nu stimulează aceste forme de reîncadrare. Nu există nici o
modalitate expresă de suport pentru reintegrare.

Multiple deficite de politică sectorială de suport:

a) Lipsa unei politici coerente de suport pentru familiile monoparentale care cumulează cele
mai multe probleme.
b) Formele de suport pentru familiile cu copii aflate în sărăcie extremă asigură eventual simpla
supravieţuire biologică, dar nicidecum creşterea condiţii minimale a copiilor. Sunt familii care, din
diferite motive (lipsa de locuinţă, lipsa certificatelor de naştere pentru copii, lipsa fondurilor pentru
ajutorul social în respectiva localitate) nu beneficiază practic de nici o formă de suport. Mamele în
situaţii disperate nu găsesc decât accidental un suport social.
c) Nu există un mecanism juridic satisfăcător pentru protecţia copilului împotriva abuzului şi
violenţei în familie.

Tema 17

Politica socială în domeniul prevenirii şi

combaterii criminalităţii.
Programe şi strategii de prevenire.

Consideraţii preliminare.
Schimbările profunde care au avut loc în societatea românească a ultimilor ani presupun
modificări substanţiale şi în concepţia de abordare a criminalităţii ca fenomen social complex,
susceptibil de a fi influenţat şi chiar schimbat în acord cu aspiraţiile de mai bine ale comunităţii.
Regândirea modului de acţiune şi intervenţie a organismelor investite cu atribuţii în lupta cu
criminalitatea şi administrarea justiţiei nu poate ocoli experienţa acumulată şi rezultatele obţinute în
trecutul apropiat (8-10 ani) marcat în opinia noastră de echilibrul fragil al comportamentului
democratic al majorităţii membrilor societăţii, dar şi al autorităţilor publice, care încă se mai zbat în
limitele unui algoritm al deznădejdii şi speranţei, lipsit de coerenţă şi consistenţă.
În absenţa unor concluzii rezultate din cercetări şi studii de profunzime, privind starea şi mai
ales dinamica criminalităţii în România postdecembristă, vom încerca să fundamentăm demersul
nostru de analiză şi interpretare pe datele înmagazinate şi situaţiile statistice întocmite la nivelul
Inspectoratul General al Poliţiei şi, în măsura posibilului, cele existente la alte instituţii implicate în
profilaxia şi combaterea criminalităţii.
Absenţa în ţara noastră a unei instituţii specializate de cercetare a cauzelor criminalităţii şi
fundamentare a măsurilor de prevenire şi combatere a acesteia – situaţie singulară după ştiinţa noastră
în statele central şi est-europene care au păşit pe calea democraţiei la finele deceniului trecut –
constituie un serios obstacol în calea abordării din perspectiva ştiinţifică a unuia dintre cele mai active
fenomene care frânează dezvoltarea societăţii româneşti în etapa actuală şi, mai mult ca sigur, şi în
viitor. În condiţiile unui sistem juridic aflat încă în faza căutărilor de soluţii, consistenţa unor concluzii
pe termen lung este pusă în mare măsură sub semnul hazardului şi relativităţii, iar, pe termen scurt şi
mediu, deciziile sunt marcate de stigmatul provizoratului, adoptându-se frecvent soluţii de moment
pentru probleme de perspectivă, ceea ce afectează, constant şi structural, imaginea de ansamblu asupra
politicii sociale în acest domeniu.
54
 Intervenţia statului pentru reducerea criminalităţii a fost intens monitorizată şi sprijinită din
partea a numeroase organizaţii şi structuri internaţionale, dar şi de organisme naţionale
neguvernamentale, care au contribuit în mare măsură la cristalizarea concepţiei de acţiune, în condiţiile
confuze ale tranziţiei spre coordonatele care definesc o societate democratică.
Foarte important, atât pentru analiza evoluţiei fenomenului criminalităţii, cât mai ales pentru
fundamentarea politicii sociale de urmat, a strategiei şi tacticii specifice instituţiilor abilitate, este
abordarea acesteia dintr-o dubă perspectivă, respectiv cea a prevenirii şi cea a combaterii, soluţie care,
de altfel, transpare cu claritate şi din conţinutul opusului de faţă.
Explicarea şi înţelegerea evoluţiei stării, dinamicii şi, mai ales, a limitelor acţiunilor întreprinse
pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor este indisolubil legată de precizia termenilor cu care
operăm, conţinutul semantic al acestora, precum şi de metodologia utilizată în diagnoza şi evaluarea
mutaţiilor de ordin cantitativ şi calitativ opuse.
Problema de fond a analizei criminalităţii în context social rezidă, în principal, în determinarea
extinderii acesteia. O semnificaţie particulară o are evaluarea permanentă a zonei de impact a
criminalităţii, chiar înaintea abordării cauzalităţii, difuziunii, evoluţiilor, atitudinilor şi măsurilor
preventive ce pot fi preliminate.
În analiza extensiei infracţionalităţii se remarcă necesitatea abordării a cel puţin trei aspecte de
importanţă deosebită pentru formularea unei definiţii exhaustive şi fundamentarea deciziei preliminare.
O primă problemă se referă la modul în care sunt înţelese noţiunile “infracţiune” şi „autor al
infracţiunii” şi ce categorii de acte infracţionale şi de delicvenţi ar trebui luate în considerare în
estimarea extinderii impactului comportamentului criminogen în societate. Aprecierea capătă
consistenţă dacă avem în vedere interesul unor instituţii în evidenţierea fenomenului infracţional, dar şi
în faptul obiectiv în care se săvârşesc unele infracţiuni, ori în care anumite persoane participă la
comiterea acestora.
Relevant, în al doilea rând, este criteriul de evaluare a extinderii criminalităţii, care constituie
de altfel punctul de referinţă al estimării şi consideraţiilor formulate pe această bază. Două elemente
sunt mai mult decât relevante în această direcţie, astfel:
a) ameninţarea reprezentată de comportamentul criminogen pentru legea şi ordinea din
ţară;
b) nivelul saturaţiei societăţii ci infractori, cu alte cuvinte determinarea proporţiei
indivizilor care comit infracţiuni.
Sub primul aspect ar trebui evidenţiată răspândirea mare a criminalităţii, dacă aceasta a cauzat
dezorganizarea anumitor sfere ale vieţii economico-sociale sau dacă au generat numai un anumit
sentiment de nesiguranţă ţi teamă printre anumite categorii de cetăţeni. Asemenea situaţii ar putea şi au
putut lua naştere ca rezultat al creşterilor importante în corupţie, birocraţie, a furtului proprietăţii
publice sau private, a spargerilor, tâlhăriilor, înşelăciunilor, consecinţe ce determină teama populaţiei
de a se deplasa după lăsarea întunericului sau de a frecventa anumite locuri ori medii cu risc major de
victimizare.
Sub cel de-al doilea aspect, o importanţă aparte o reprezintă numărul de indivizi care comit
infracţiuni, din categoria celor considerate ca fiind grave fie sub aspectul consecinţelor, fie sub cel al
metodelor rafinate utilizate.
Nu este lipsită de semnificaţie, din acest punct de vedere, nici dimensiunea micii criminalităţi
(de vecinătate, intrafamilială etc.), precum şi cazurile de acum cunoscute şi catalogate ca făcând parte
din criminalitatea de înaltă violenţă, crima organizată, ca de exemplu terorismul, traficul de droguri,
traficul de carne vie, al celui de materiale radioactive, afacerile destabilizatoare de natură economico-
financiară.
A treia problemă necesară pentru luarea unei decizii preliminare adecvate este “alegerea
sistemului de indicatori” pentru măsurarea extinderii comportamentului deviant criminogen.
În România, ca în multe alte ţări, analiza criminalităţii sub aspectul mutaţiilor structurale a
formelor, manifestării şi extinderii acesteia este realizată în statisticile poliţiei, parchetului, care
informează despre infracţiunile înregistrate, persoanele suspecte sau inculpate, precum şi în statisticile
justiţiei, care oferă informaţii despre sentinţele rămase definitive. Uneori, dar numai pentru anumite
motive speciale, statisticile justiţiei sunt utilizate pentru culegerea informaţiilor privind persoanele
55
private de libertate. Este foarte clar că nimeni nu poate echivala amploarea criminalităţii cunoscute de
autorităţi cu cea a criminalităţii reale, neexistând nici o bază pentru ipoteza că informaţiile privind
fiecare infracţiune comisă ajung automat la organismele de aplicare a legii.
Mai mult, se observă că în realitate situaţia este complet diferită, numai o parte din
infracţiunile comise şi numai unii autori sunt descoperiţi. În concluzie, are valoare de adevăr axiomatic
faptul că volumul criminalităţii din România, ca şi în alte ţări, este mult mai mare, decât volumul
criminalităţii cunoscute.
În general, extinderea criminalităţii cunoscute este influenţată – independent de cea a
criminalităţii reale- de factori de ordin politic şi economic, de acţiunile organismelor de aplicare a
legii, la fel ca şi opiniile şi atitudinile cetăţenilor, care pot arăta un zel mai mare sau mai mic pentru a
se adresa acestor organe în situaţia obţinerii de informaţii privind producerea actelor infracţionale.
Fiecare dintre factorii menţionaţi mai sus pot acţiona independent, efectul conjugării lor reflectând
extinderea criminalităţii cunoscute de către autorităţi. Creşterea actuală a numărului infracţiunilor de
un anumit tip poate conduce la o sporire a toleranţei faţă de autori (dacă aceasta este însoţită de
schimbări în sistemul de valori al cetăţenilor) precum şi la intensificare a descoperirii lor .

Formele de manifestare şi tendinţele criminalităţii la nivel global

La momentul actual, omenirea este marcată de un vast proces de mondializare, determinat de
creşterea spectaculoasă a pieţelor de capital, de libertatea şi amplitudinea fără precedent în operarea
transferurilor financiar-bancare, de circulaţie nestânjenită a persoanelor şi mărfurilor, toate acestea
având drept consecinţă internaţionalizarea criminalităţii, extensia acesteia la o dimensiune alarmantă.
Tranziţia la economia de piaţă şi criza de autoritate a instituţiilor statului din fostele ţări
comuniste au favorizat diversificarea şi proliferarea criminalităţii precum şi crearea unei economii
subterane paralele, perverse, care subminează puterea statului şi zdruncină încrederea populaţiei în
activitatea organelor judiciare.
Grupurile de infractori cu articulaţii de tip mafiot, din ce în ce mai organizate, au prosperat
continuu prin activităţi de contrabandă, evaziune fiscală, plasare de monedă falsă etc.
Comunitatea internaţională este confruntată la acest sfârşit de secol şi mileniu cu dezvoltarea
alarmantă a unor ameninţări la adresa securităţii şi ordinii generale a statelor, precum crima organizată,
traficul de droguri, de arme şi de materiale radioactive, acţiuni de spălare a banilor şi fraude financiar-
bancare, terorism, criminalitatea informatică, trafic de carne vie….
La nivel planetar, toate componentele crimei organizate au devenit afaceri transnaţionale, al
căror produs financiar depăşeşte anual 500 miliarde de dolari. Analiştii fenomenului criminalităţii
apreciază că aceasta dispune de o uriaşă forţă de a se infiltra şi corupe sistemele politice şi juridice,
ajungând foarte rapid la stadiul de a influenţa actul de decizie in materie economică, politică şi socială.
Ea exploatează cu măiestrie fisurile şi contradicţiile existente la un moment dat în societate,
compromite binele social şi dezvoltarea armonioasă a economiei anumitor ţări.
Se vorbeşte astăzi, şi nu fără temei, de o veritabilă industrie a prostituţiei, de un înfloritor
turism sexual, de dimensiunea în creştere a pornografiei şi taxei de protecţie, de asasinate la comandă,
răpiri, şantaje, trafic de organe vii.
Aproape în toate ţările s-au comis numeroase atentate asupra unor bancheri şi oameni din
lumea afacerilor, s-a dezvoltat piaţa traficanţilor şi consumatorilor de droguri, s-au furat mii de
autoturisme de înaltă performanţă, industria prostituţiei producând sume de ordinul milioanelor de
dolari, în multe state economia subterană depăşind în medie cu peste 30% PIB al acestor ţări.
Într-un asemenea vast teritoriu al crimei, România reprezintă în opinia noastră un element de
relativă stabilitate, unde majoritatea aspectelor la care ne-am referit se află în mare măsură sub
controlul autorităţilor cu mici excepţii în care amplitudinea de derulare a unor evenimente au reuşit să
accentueze sentimentul de teamă şi neîncredere a cetăţeanului de rând.
În tabloul general al criminalităţii corespunzătoare deceniului actual se disting câteva trăsături
care dovedesc că fenomenul s-a internaţionalizat într-o asemenea măsură, încât acţiunea autorităţilor
abilitate în limitele stricte ale graniţelor naţionale rămâne total depăşită şi ineficientă.

56
 Se remarcă în acelaşi timp că, după 1990, criminalitatea înregistrează o tendinţă de creştere
permanentă relativ constantă, atât sub aspectul frecvenţei, numărului şi gravităţii unor fapte
antisociale, cât şi cu privire la consecinţele negative din ce în ce mai nefavorabile comunităţii.
Subliniem totodată agresivitatea fără precedent a unor grupări criminale care au reuşit să se
infiltreze până în vârful ierarhiei sociale punând în pericol însăşi stabilitatea statelor în cauză.
Imensele acumulări de bunuri şi valori constituie în aceste cazuri un suport logistic de invidiat
care, în multe cazuri, depăşeşte posibilităţile de reacţie ale autorităţilor publice fapt ce influenţează în
limite mai mult decât rezonabile însăşi decizia politică a unor state.
Conflictele zonale ori în interiorul unor state, îndeosebi între diferite grupuri minoritare, au
creat premisele unui intens trafic de arme ultrasofisticate s-au tradiţionale, fapt ce conduce la
consolidarea nucleelor de crimă organizată şi la slăbirea intervenţiei forjelor de ordine abilitate.
Regimul de frontieră, instituţionalizat după prăbuşirea sistemului comunist într-o serie de state
sau grupuri de state, a accentuat migraţia clandestină a unui important număr de cetăţeni pe direcţia
est-vest, fapt ce produce grave perturbări statelor de tranzit, între care se află şi România, dar şi celor
de destinaţie finală.
Dată fiind slaba capacitate de reacţie a autorităţilor publice faţă de acest fenomen cu toate
măsurile şi acordurile de readmisie semnate, numărul celor care rămân ori revin ilegal în statele
civilizate ale Europei, precum Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda etc. este în continuă crestere.
Migraţia unui segment important al populaţiei către aceste state, ce exprimă belşug şi bunăstare,
este favorizată şi de acţiunile interesate a unora dintre aceste state care permit, tolerează, periodic şi
selectiv, acest fenomen cu grave consecinţe atât asupra cetăţenilor în cauză, cât şi a statelor implicate.
În acest moment, şi în România sunt creaţi factorii socio-economici şi criminogeni care
stimulează crima organizată din interior pentru racordarea rapidă la procesul de globalizare şi
internaţionalizare a organizaţiilor criminale, începând cu triadele chinezeşti şi jacuza japoneză, până la
structurile clasice ale mafiei de acum bine cunoscute, din SUA şi Sicilia, dar şi cele din Rusia,
Cecenia, Ucraina, Uzbekistan sau Gruzia.
În lipsa unor legislaţii ferme, a mijloacelor materiale şi financiare modeste şi experienţei reduse
în lupta cu grupurile criminale, autorităţile publice investite cu atribuţii de apărare a societăţii
împotriva infracţiunilor, constituie încă obstacole uşor de trecut pentru infractori.
În concluzie, la nivel global se constată o creştere accentuată a crimei organizate şi a numărului
infracţiunilor considerate drept obişnuite (furturi, violenţe de vecinătate ori intrafamiliale etc.),
concomitent cu adâncirea cooperării autorităţilor statale şi crearea unor organisme internaţionale de
luptă împotriva reţelelor criminale.

Coordonatele generale şi dimensiunea criminalităţii in România

Schimbarea regimului politic în urma evenimentelor din decembrie 1989 a produs mutaţii
profunde şi la nivelul structurilor chemate să contribuie la apărarea societăţii împotriva infracţiunilor şi
administrarea justiţiei în cauzele penale.
Astfel, după adoptarea Constituţiei în decembrie 1991, sistemul judiciar a suferit modificări de
esenţă, îndeosebi în ceea ce priveşte aplicarea principiului prezumţiei de nevinovăţie, asigurarea
apărării pe timpul procesului penal, administrarea probelor, fapt ce a condus la reaşezarea
competenţelor în baza adoptării unor legi de organizare şi funcţionare a autorităţilor publice, dintre
care amintim Legea 9211992 cu modificările ulterioare privind organizarea şi funcţionarea justiţiei.
Legea 26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei etc.
În acelaşi timp, a fost perfecţionat cadrul juridic existent, prin modificarea succesivă şi repetată
a Codului penal şi a Codului de Procedură Penală şi adoptarea unor legi speciale îndeosebi în sfera
economico-financiară şi bancară dintre care reţinem: Legea nr. 8711994, privind combaterea evaziunii
fiscale, Legea nr. 8211991 a Contabilităţii, Legea 1111991 privind combaterea concurenţei neloiale,
Legea 31I1990 privind societăţile comerciale etc.
S-a trecut totodată la semnarea ori ratificarea unor tratate ori convenţii internaţionale, dintre
care amintim: Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante, ratificată de România în anul 1990, Convenţia privind statutul refugiaţilor ratificată în
57
anului 1991, Convenţia Europeană in materia adopţiei de copii, ratificată în anul 1993, Convenţia
Europeană de extrădare, ratificată în anul 1997 etc.
S-au înregistrat, de asemenea, mutaţii semnificative în ce priveşte structura organelor judiciare,
îndeosebi prin crearea la eşaloanele de vârf ale acestora a unor nuclee de prevenire şi combatere a
crimei organizate şi corupţiei. constituirea unor organe proprii de control asupra modului de
îndeplinire a sarcinilor, organizarea de structuri interdeparlamentale pentru asigurarea cooperării
judiciare etc.
Cu toate măsurile luate însă, modul de îndeplinire a sarcinilor nu satisface societatea
românească, actiunile întreprinse fiind marcate frecvent de formalism şi lipsa de eficienţă cu
consecinţe negative în planul relaţiilor interumane. Aşa spre exemplu, nu au putut fi anticipate şi pe
această bază contracarate aspectele legate de cele peste 50 de conflicte interetnice, unele dintre acestea
soldându-se chiar cu pierderi de vieţi omeneşti, nu se pot rezolva la nivelul standardelor internaţionale
problemele legate de situaţia persoanelor care solicită statutul de refugiat pe diferite temeiuri din
statele de origine, numărul celor care trec fraudulos frontiera de stat spre ţările din centrul şi vestul
Europei fiind din ce în ce mai mare.
Totodată, se constată o creştere substanţială a criminalitătii în general, sporirea sentimentului
de teamă şi insecuritate al cetăţenilor, proliferarea fără precedent a fraudelor fiscale şi bancare,
consolidarea şi profesionalizarea nucleelor de crimă organizată, sincope serioase şi acţiuni uneori
contradictorii în procesul de cooperare ale autorităţilor statului (edificatoare sub acest acut aspect fiind
derularea instrucţiei penale în cauzele mai intens mediatizate referitoare la Banca Dacia-Felix, Credit
Bank şi Columna, Ţigareta 2 etc.).
Concluziile de sinteză la care ne-am referit sunt susţinute de forta argumentelor concretizate in
datele statistice, unde se poate constata printre altele că în numai 8 ani, rata criminalităţii a crescut de
peste 4 ori, aşa cum sub aspect cantitativ a crescut şi numărul total de infracţiuni constatate.
În Raportul Naţional al Dezvoltării Umane iniţiat de Programul Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare (PNUD) şi realizat de Academia Românâ se evidenţiază că: sărăcia în ţara noastră a atins
cote alarmante, înregistrându-se o adevărată prăbuşire a nivelului de trai, rata mortalităţii a depăşit-o
cu câteva procente pe cea a natalităţii; s-au înmulţit îmbolnăvirile grave: criminalitatea a crescut în
ritm aceelerat; învăţământul şi serviciile medicale se prezintă din ce în ce mai rău aflându-se într-o
stare deplorabilă: populaţia a început să migreze de la oraş spre sat din lipsa perspectivelor economice
în mediul urban şi a şomajului prelungit.
Trăsăturile sumbre ale societăţii româneşti, determinate de criza profundă de tranziţie la statul
de drept şi economia de piaţă se constituie în tot atâtea surse ale etiologiei criminalităţii în plan
structural şi explică, în bună măsură, îngrijorarea populaţiei şi accentuarea sentimentului de teamă faţă
de proliferarea violenţei, insecurităţii şi agresiunea infractorilor.
Analiza corelativă a datelor statistice anuale, cuprinse în evidenţele poliţiei şi cele în care
instanţele au pronunţat hotărâri definitive, evidentiază o disproporţie vădită (uneori diferenţe de peste 3
ori) între numărul persoanelor pentru care se declanşeazâ procesul penal şi cele care în final sunt trase
la răspundere de societate, prin organele judiciare.
Interpretarea evoluţiei criminalităţii în România în baza celor mai sintetici indicatori de
referinţă. rezultaţi din hotărârile judecătoreşti rămase definitive în perioada 1990 -'97. conduce la
următoarele concluzii:
a) Cu privire la făptuitori: participanţii la comiterea de infracţiuni cresc de la 56.282/1990 la
211.138/1997:
· numărul persoanelor condamnate. deci al infractorilor a crescut de 3 ori, respectiv de la
37.112 la 111.926 persoane;
· peste 70% din infractori provin din rândul persoanelor de sex masculin;
· participarea femeilor la infracţiuni înregistrează o scădere uşoară de la 11,5 infractori
în anul 1990 la suta de mii de persoane, la 10,9/1997. in timp ce participarea minorilor
şi a celor care au mai săvârşit infracţiuni recidiviştii - se dublează;
· numărul persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate aflate încarcerate la
penitenciar se menţine relativ constant (23.000 27.000).

58
 b) Cu privire la fapte: numărul infracţiunilor constatate creşte de la. 97.828/1990 la
361.061/1997:
. furturile şi tâlhăriile reprezintă cele mai frecvente infracţiuni săvârşite (peste 80%);
. infracţiunile cu violenţă grave cresc de la 5.66711990 la 8.720 /1 996; .
. infracţiunile in paguba avutului public cresc de la 10.091/1990 la 33.948/1 996;
. infracţiunile la regimul circulaţiei cresc de la 7.71611990 la 11 .797/1997;
. numărul sinuciderilor creşte de la 9 la 12 la 100.000 locuitori. Analizând structura
participanţilor la comiterea de infracţiuni prin prisma evidenţelor existente la Inspectoratul
General al Poliţiei, nu putem să nu constatăm numărul mare de minori atraşi la asemenea fapte
antisociale, respectiv 5.490 în anul 1990, care au avut calitatea de autor. instigator sau
complice la 9.245 de infracţiuni şi 27.506 participanţi în anul 1997 cu 33.159 de infracţiuni.

Forme de agresiune a criminalităţii economico-financiare

a) Numărul infracţiunilor de natură economică creşte de peste 5 ori, de la 18.618 la 102.733.
b) Cauzele complexe cu prejudicii de peste 50 milioane lei între 1994 şi 1997 cresc de la 50 la
1918 (de peste 29 de ori). situaţia fiind influenţată şi de căderea monedei naţionale în raport cu dolarul.
c) Abuzurile şi neglijenţa ăn serviciu înregistrează creşteri de 13 şi respectiv 3 ori.
d) Infracţiunile de corupţie cresc de aproape 20 de ori, iar numărul participanţilor de circa 15
ori.
e) Infracţiunile prevăzute în legi speciale (L.3111990 a societăţilor comerciale, L.87/1994 a
combaterii evaziunii fiscale. L.12/1990 pentru combaterea activităţii ilicite etc.) cresc în perioada de
referinţă între 3 şi 115 ori.
f) Prejudiciul cauzat prin infracţiuni ajunge la 110 miliarde lei faţă de 524 milioane lei în 1990,
iar recuperarea acestora scade de la 63% la 37°/o.
g) Sunt încriminate şi se constată infracţiuni noi, precum bancruta frauduloasă, evaziunea
fiscală, deturnarea de fonduri etc.
h) Apar infracţiuni complexe specifice crimei organizate (trafic. grupuri mari de persoane etc.)
i) Se constată fraude fiscale şi bancare de mari proporţii (Caritas. Dacia Felix, Columna. Credit
Bank, Bancorex. Safi etc.).
j) Participarea la săvârşirea infracţiunilor din ce în ce mai mare a cetăţenilor străini.
k) Se intensifică traficul ilicit cu alcool, ţigări, cafea, materii prime (petrol, lemn, materialele
refolosibile etc.), îndeosebi cu firme din alte state.
I) Apar infracţiuni specifice în procesul de privatizare, al licitaţiilor, burselor de valori,
falsificarea instrurnentelor de plată, sistemele de asigurări şi reasigurări etc.

Forme de manifestare a crimei organizate

a) Apare traficul şi consumul de droguri, constatările înregistrează o creştere rapidă de la 4 în
1991 la 106 în 1996, iar cantităţile de substanţe stupefiante confiscate de la 0,2 kg la 5.000 kg în
aceeaşi perioadă de referinţă. Se consolidează ruta balcanică de tranzit pe teritoriul României.
b) Se constituie primele reţele organizate de procurare şi plasare a valutei false, îndeosebi
dolari SUA, mărci germane şi lire italiene. Aşa de exemplu, în urma măsurilor întreprinse confiscările
de astfel de valută cresc la dolari SUA de la 280.000/1992 la 2.069.590 în anul 1996.
c) Pe baza tehnologiilor moderne se falsifică cantităţi importante de lei româneşti îndeosebi
bancnote de 5.000 şi 10.000 lei, valoarea totală a sumelor introduse în circuitul legal fiind estimată la
peste 24 miliarde lei, din care 10.515.000 s-au scos din circulaţie numai în anul 1996.
d) Se constituie bande înarmate de cetăţeni străini "Rackeţi" care folosesc armament pentru a-i
deposeda de bunuri îndeosebi pe compatrioţii lor aflaţi in Rornânia cu afaceri sau ca turişti (persoane
provenind din ţările ex-sovietice). Numai în anul 1996 au fost descoperite şi anihilate 6 grupuri
provenind din statele CSI.
e) Se internaţionalizează traficul de carne vie şi apar prostituate şi proxeneţi care îşi stabilesc
teritoriul de acţiune în state, precum Turcia, Grecia, Cipru, Austria, Ungaria, Germania etc.

59
 f) Capătă o dimensiune aparte traficul de armament şi materiale radioactive, fiind introduse
ilegal în ţară inclusiv focoase pentru rachete sol-aer, combustibil nuclear, importante cantităţi de
materiale radioactive.
g) Se pun bazele reţelelor internaţionale care tranzitează România cu autovehicule de lux
furate. Autoturismele furate din Germania, Franta, Italia, Belgia, Olanda etc. ajung în statele CSI sau
în ţările arabe din Orientul Mijlociu.
h) Au loc primele omoruri la comandă şi executări silite de bunuri prin violenţă şi se constituie
grupuri de presiune care pretind taxe de protecţie.
i) Se organizează şi se execută mari acţiuni de spălare a banilor murdari.
j) Se intensifică acţiunile de emigrare clandestină la care participă din ce în ce mai frecvent şi
cetăţeni străini îndeosebi din ţările blocului CSI, Asia şi Africa (vezi anexa 18.2).

Forme de manifestare a criminalităţii împotriva persoanei si a bunurilor acesteia.

a) Creşte atât numărul, cât şi gravitatea infracţiunilor comise în grupuri la care participă şi
recidivişti.
b) Numărul infracţiunilor cu violenţă (tâlhârii, violuri, omoruri) se menţin la un nivel relativ
ridicat (între 5.600 şi 9.000 de infracţiuni cu violenţă şi între 1.800 şi 4.000 de tâlhârii).
c) Agresivitatea unor infracţiuni cu un pericol social redus, precum cerşetorii, vagabondajul,
prostituţia etc. cunosc o creştere fărâ precedent în plan practic, dar fără o acţiune adecvată în plan
acţional, juridic de tragere la răspundere a celor vinovaţi.
d) Cauzele penale cu autori neidentificaţi înregistrează o creştere substanţială atingând cifra de
peste 120.000 în anul 1997.
e) Se intensifică şi sustragerile persoanelor de la urmărire penală sau executarea pedepsei,
numărul celor daţi în urmărire generală depăşind 5.000 de persoane.

Forme de manifestare a infracţiunilor la regimul armelor, materialelor explozive şi substanţelor

toxice.
a) Numărul deţinătorilor de arme de foc a crescut de peste 18 ori, ajungând la 76.860 de
persoane.
b) S-au înmulţit numărul deţinătorilor ilegali de arme confecţionate în mod artizanal.
c) A crescut numărul cazurilor de sustragere sau abandonare a materialelor explozive.
d) Numărul intervenţiilor la evenimente în care s-au folosit dispozitive improvizate a înregistrat
creşteri, fiind semnalate primele cazuri de autoturisme capcană .

Forme de manifestare a criminalităţii în domeniul circulaţiei rutiere

a) Cu toate că parcul de autovehicule înmatriculate a cunoscut o creştere accentuată, numărul
de accidente mortale sau cu răniţi grav a scăzut de la 9.708 în anul 1990 la 8.795 în anul 1997,
menţinându-se relativ constante in limitele arătate
b) Aceeaşi tendinţă de scădere se înregistrează şi în ce priveşte persoanele grav rănite în
accidente, respectiv de la 8.134/1990 la 7.461/1997 sau decedate de la 3.782/1990 la 2.846/1997.
c) Creşte numărul persoanelor care conduc în stare de ebrietate sau a acelor ce folosesc
autovehicule neînmatriculate sau cu număr fals de
înmatriculare.
d) Numărul minorilor care conduc autovehicule fără permis de conducere creşte de la.303 în anul 1990
la 801 în 1997
Aspectele cooperării internaţionale au vizat:
a) Participarea la activităţile organismelor specifice de lucru ale Consiliului Europei şi Uniunii
Europene pentru punerea în practică a strategiei de aderare a organelor judiciare din România.
În perioada 1990-'97. după natura obiectivelor urmărite, relaţiile externe au vizat: acţiuni de
pregătire, negociere şi semnare de documente de colaborare: participarea la reuniuni, congrese,
conferinţe şi simpozioane internaţionale; întâlniri de lucru pentru schimburi de experienţă şi
documentare, acordare şi primire de sprijin; participări la cursuri de pregătire şi specializare, activităţi

60
profesionale concrete, gen cercetări în cazurile aflate în lucru şi extrădării, concursuri profesionale şi
activităţi sportive.
b) Preocupări privind organizarea cadrului legislativ intern cu cel internaţional.
Pe baza măsurilor întreprinse s-au elaborat acte normative noi de organizare şi funcţionare a
organelor judiciare, care includ prevederi din convenţiile internaţionale la care România a devenit
parte prin ratificare şi semnare.
Elocvent în acest sens este Programul Ministerului de Interne pentru prevenirea criminalităţii,
care poate constitui parte a unui program guvernamental mai vast. Programul a fost fundamentat
luându-se în considerare, cu prioritate. următoarele recomandări sau rezoluţii ale Consiliului Europei:
Recomandarea nr. R(87)19 referitoare la organizarea prevenirii criminalităţii, Recomandarea nr.
R(83)7 privind participarea cetăţenilor la politica referitoare la criminalitate, Recomandarea nr.
R(81)12 asupra criminalităţii în afaceri, Rezoluţia nr. (78)62 asupra delicvenţei juvenile,
Recomandarea (85)11 asupra poziţiei victimei în dreptul penal şi procedura penală, Rezoluţia (73)25
asupra metodelor de studiu previzional a criminalităţii şi altele.
c) S-au încheiat acorduri de cooperare cu instituţiile de profil din toate statele vecine - Bulgaria,
Ungaria, Ucraina, Moldova, Polonia etc. şi cu majoritatea statelor europene. Pentru prevenirea şi
combaterea unor infracţiuni grave, precum terorismul şi traficul de droguri s-au încheiat acorduri de
cooperare şi cu unităţi de profil din state aflate pe alte continente.
d) Au fost optimizate unele structuri organizatorice pentru a face faţă exigenţelor unei mai bune
cooperări (crimă organizată, cercetarea infracţiunilor săvârşite de minori etc.).
e) S-a adâncit cooperarea în cadrul a OIPIC - INTERPOL pentru forţele de poliţie şi celelalte
structuri judiciare ale statului.
Activitatea de cooperare cu celelalte structuri afiliate la INTERPOL a urmărit cu prioritate
folosirea cu maximă eficienţă a avantajelor ce decurg din calitatea de membru al acestei organizaţii.
Stabilirea acţiunilor şi măsurilor întreprinse în perioada 1990-'97 arată după cum urmează:
Cele mai frecvente infracţiuni sunt cu privire la regimul circulaţiei pe drumurile publice,
urmate de trecerea ilegală a frontierei, contrabandă, înşelăciune şi afaceri economico-financiare ilicite.

Starea si dinamica activităţilor de prevenire a criminalităţii

Pe fondul crizei economice, inflaţiei, şomajului, coroborate cu neînţelegerea pozitivă a
libertăţilor câştigate după revoluţie, a promovării liberei concurenţe şi a spiritului competitiv, a apărut
o disonanţă accentuată, între diversele categorii sociale. sub aspectul asigurării unei puteri de
cumpărare reale, ce a determinat manifestarea unor sentimente de nesiguranţă şi frustrare. În aceste
condiţii asistăm, în prezent, la comiterea unor infracţiuni cu grad ridicat de violenţă şi mod de
organizare, la dezvoltarea fenomenelor negative cu impact puternic asupra stabilităţii şi securităţii
sociale. Cauzalitatea tot mai complexă a acestor fapte antisociale îşi are originea atât la nivelul
macrosocialului, cât şi la nivelurile microsocialului şi individului.
În prima parte a actualului deceniu prevenirea criminalităţii s-a situat în limita vechilor tipare
comuniste, fiind lăsată la latitudinea factorilor de decizie din instituţiile statului chemate să contribuie
la administrarea justiţiei şi apărarea ordinii de drept. Această perioadă marchează o scădere accentuată
a rolului familiei, şcolii şi responsabililor de la locul de muncă pe linia prevenirii şi contracarării
criminalităţii.
Acţiunile stereotipe cu caracter festivist ale autorităţilor publice şi ale unor fundaţii şi societăţi
demonetizează conţinutul noţiunii de prevenţie şi deturnează intervenţia în sfera unor preocupări
periferice, lipsite de coerenţă şi clarviziune. Lipsa fondurilor reduce activităţile de prevenţie din
perspectiva factorului economic, iar frecventele reorganizării şi reaşezări de competenţe diminuează
efectul acţiunilor în planul celorlalte componente ale societăţii, care trebuie antrenate în activitatea de
prevenire a criminalităţii atât la nivel naţional, cât şi a celui local sau sectorial, ori chiar individual.
Trebuie luată în considerare şi varietatea abordărilor posibile pentru identificarea acelor măsuri
care şă influenţeze factorii sociali legaţi de comportamentul infracţional (prevenţia socială), precum şi
măsurile vizând reducerea ocaziilor de a comite infracţiuni şi sporirea riscului de descoperire a
delincvenţilor (prevenţia situaţională).
Ca atare, Comitetul Miniştrilor Consiliului Europei recomandă:

61
 a) Guvernele statelor membre şi asociate să includă prevenţia ca misiune permanentă în
programele guvernamentale de luptă împotriva criminalităţii; să stipuleze în cadrul lor obligaţii
concrete de acţiune, să prevadă fondurile necesare în acest scop şi să se asigure că există
responsabilităţi precise în cadrul instanţelor guvernamentale pentru organizarea şi dezvoltarea
prevenirii criminalităţii;
b) Guvernele statelor membre şi asociate să creeze. să încurajeze şi să susţină pe plan naţional
sau pe plan regional şi local organisme de prevenire a criminalităţii.
Problema prevenţiei trebuie pusă pe aceleaşi coordonate cu problema educaţiei. O campanie
izolată de prevenire a faptelor ilegale este cu desăvârşire ineficace şi inoportună.În acelaşi timp,
colaborarea tuturor structurilor sociale cu atribuţii incidente sau tangenţiale pe linia menţinerii ordinii
şi stabilităţii societăţii reprezintă pilonul esenţial al muncii de prevenire. Prevenţia integrată locală
aduce în prim-planul activităţii preventive noţiunile de colaborare, concertare, integrare şi coerenţă,
absolut indispensabile în:
. formarea şi dezvoltarea unei atitudini civice;
. creşterea gradului de adresabilitate a cetăţenilor către structurile statale cu atribuţii pe linia
menţinerii ordinii şi liniştii publice;
. înlăturarea prejudecăţilor şi a unor resentimente ale cetăţenilor cu privire la rolul organelor
statale în înfăptuirea actului de justiţie,
. sensibilizarea publicului asupra unor probleme cu care se confruntă forţele de ordine în lupta
împotriva grupurilor de delincvenţi;
. informarea corectă şi operativă a populaţiei asupra modificărilor de ordin legislativ, precum şi
formarea deprinderilor şi obişnuinţelor acestora de a respecta legea.
Din aceste considerente, organizarea prevenţiei integrate locale de către autorităţile
administrative teritoriale şi specialişti va trebui concretizată în proiecte centrate pe segmente
particularizate şi bine delimitate (familia. şcoala, mediul, contextul economico-social al potenţialilor
delincvenţi). Analizele şi disputele asupra genului de prevenţie sunt, în momentul de faţă, foarte
pasionante, mergând de la ideea unei transformări profunde a conceptului, considerată necesară şi
posibilă, până la teze care contestă prevenţiei posibilitatea de a evolua în ritm satisfăcător şi a răspunde
într-o modalitate promptă şi adecvată exigenţelor prioritare ale viitorului apropiat sau îndepărtat.

Programe şi strategii de prevenire a criminalităţii

Remodelarea conceptuală şi practică a sistemului actual de prevenţie se impune cu necesitate;
ideea este susţinută de următoarele argumente:
a) posibilitatea de a obţine într-un timp relativ scurt o cantitate mare de informaţii cu privire la
o situaţie care ar putea avea efecte negative asupra stabilităţii sociale.
b) posibilitatea individualizării reale a activităţii de prevenţie şi; prin aceasta, asigurarea
succesului actiunii;
c) se pot corija greşelile şi elimina lacunele în munca de prevenţie pe parcursul efectuării
acesteia;
d) sporirea eficienţei şi a caracterului ofensiv al prevenţiei în sensul acţiunii asupra cauzelor
celor mai profunde ale faptelor antisociale;
e) asigurarea unor evaluări corecte prin folosirea indicatorilor şi criteriilor ştiinţifice de selecţie
şi organizare;
f) transformarea muncii de prevenire într-o reală activitate educativă cu finalităţi bine
conturate;
g) creşterea gradului de coeziune şi de cunoaştere reciprocă a structurilor sociale angajate într-o
activitate de prevenţie locală;
h) creşterea gradului de încredere a populaţiei în structurile însărcinate cu ordinea socială şi
statală.
Fără îndoială că noua concepţie va trebui să reflecte obiectiv cerinţele conceptului de prevenire
prin prisma problematicii deosebit de complexe cu care se confruntă societatea românească.
În ultimii ani, Ministerul de Interne a depus eforturi pentru crearea în România a unui organism
naţional capabil să adopte programe unice de prevenţie. Cu toate că în şedinţa Consiliului Suprem de

62
Apărare s-a aprobat infiinţarea Consiliului de Prevenire a Criminalităţii, acest demers unilateral nu s-a
finalizat printr-o Hotărâre de Guvern, fapt care face ca prevenirea să se realizeze secvenţial. în forme şi
după convenţii diferite la nivelul fiecărei structuri. Poliţia, de exemplu, este abilitată să prevină
criminalitatea, aceasta neînsemnând că este atributul ei in exclusivitate.
Concomitent cu aceasta, formaţiunile operative ale poliţiei realizează o prevenire "specializată"
pe domeniul lor de activitate, axată în special pe mijloacele tehnice de împiedicare a comiterii de
infracţiuni. Strategia adoptată de specialiştii din domeniul prevenirii criminalităţii, la nivelul poliţiei,
este concepută ca o trecere de la metodele poliţieneşti tradiţionale la abordarea sociopreventivă a
criminalităţii.
Această strategie include în principal următoarele puncte:
a) atenţionarea publică asupra problemelor criminalităţii şi a serviciilor disponibile pentru
siguranţa cetăţenilor;
b) recornandări privind administrarea riscului infracţional;
c) proiecte de grup prin care organizaţiile sunt ajutate să-şi dezvolte eficient activităţile de
prevenţie antiinfracţională;
d) planning ambiental prin modificarea unor factori de mediu care să descurajeze activitatea
infracţională:
e) încurajarea cetăţenilor să depisteze activităţile infracţionale şi să le aducă la cunoştinţă
organismele judiciare.
Activitatea specifică de prevenire a criminalităţii este din ce în ce mai bine receptată şi
apreciată de membrii comunităţii prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă. Pe această cale
se are în vedere in principal: înţelegerea rolului acţiunilor de prevenire a criminalităţii; formarea şi
dezvoltarea unei atitudini civice în vederea preîntâmpinării comiterii de fapte antisociale; creşterea
gradului de adresabilitate a cetăţenilor către poliţie, în faza în care riscul infracţional este redus;
înlăturarea prejudecăţilor şi a eventualelor resentimente ale cetăţenilor privind participarea
reprezentanţilor poliţiei la înfăptuirea actului de justiţie; sensibilizarea membrilor comunităţii. cu
privire la unele probleme cu care se confruntă poliţia şi dificultăţile create de apariţia unor noi genuri
de infracţiuni în anumite zone criminologice şi, nu în ultimul rând, reducerea sentimentului de
nesiguranţă civică a populaţiei.

Concepţia cu privire la prevenţia integrată la nivel local si central

Evaluarea muncii de prevenţie - realizată în România - stă sub semnul unor concluzii care s-au
impus în ultimul tirnp cu din ce în ce rnai multă forţă astfel:
a) În producerea şi menţinerea stărilor tensionale, antisociale nivelul educaţional are un rol
hotărâtor.
b) Prevenirea nu mai poate face obiectul doar unei structuri sau alteia, interdependenţa muncii
de prevenire devenind o realitate obiectivă.
c) Satisfacerea actului managerial impune celor cu sarcini incidente actului de prevenire un
grad din ce în ce mai mare de profesionalism, o abordare strict ştiinţifică a problemelor puse în cauză.
precurn şi o sporită capacitate interpretativă în condiţii de respectare a normativităţii rnetodologice,
consacrate.
Aceste idei degajate din experienţa acumulată în timp la nivel intern şi internaţional pun
problematica prevenirii într-o lumină nouă diferită de cea cu care ne-am obişnuit de-a lungul vremii.

a) Conceptul de prevenţie integrată, comparat cu cel de prevenire în sens clasic, presupune în

plus o acţiune concertatî a diferiţilor participanţi la activitatea de prevenire. Dimensiunea termenului
"integrat" vizează caracterul de globalitate al prevenţiei luându-se în calcul, în acelaşi timp. toate
elementele faptului antisocial vizat (delictul, autorii., victimele, rnediul social şi rolul autorităţilor),
tipurile de prevenţie posibile şi ansamblul instanţelor sociale cu roluri specifice pe segmentul lor de
acţiune. Prevenţia integrată reprezintă nu numai simpla combinare a celor două strategii clasice -
prevenţia socială şi prevenţia situaţională - ci, în primul rând, o acţiune coerentă şi conducere unitară a
diferiţilor participanţi sociali.

63
 Prin prevenţie integrată la nivel central şi social inţeleqern descentralizarea activităţilor,
acţiunilor şi măsurilor de prevenire, în paralel cu asigurarea coordonării lor la nivel guvernamental şi
local. Ea îşi propune întreprinderea demersurilor specifice pentru atragerea participării active a
populaţiei în probleme de prevenire şi coordonarea acestor activităţi împreună cu alte subsisteme
sociale, de către o echipă investită cu putere decizională locală.
Prevenirea nu se improvizează, deci trebuie să se analizeze toate posibilităţile şi să se decidă
asupra celor mai adecvate printr-o examinare a situaţiei la diferite nivele. O cercetare meticuloasă a
împrejurărilor care încadrează evenimentul favorizează înţelegerea cauzelor materiale şi umane asupra
cărora urmează să se acţioneze. Această analiză permite, de asemenea, în funcţie de inventarul
resurselor umane şi materiale, să se determine mijloacele care trebuie mobilizate ce mijloace au fost
utilizate şi cu ce amploare; cu ce rezultate şi de ce alte mijloace se dispune; care va fi costul?
Termenul "integrare" are destule semnificaţii.
În general, el invocă ideea unui "tot" compus din părţi bine articulate între ele. A integra o
acţiune înseamnă a pozitiva diversitatea ei. Această punere in comun a competentelor şi mijloacelor
specifice asigură cele două caracteristici ale acţiunii: globalitatea şi coerenţa.
Globalitatea presupune a se ţine cont de: factorii pertinenţi ai contextului social al delictului;
toate metodele prevăzute (tipurile de acţiune previzibile) şi toţi factorii şi resursele mobilizate.
Coerenţa vizează, la rândul său, două coordonaţe majore:
- coerenţa orizontală care presupune ţintele, factorii şi metodele şi
- coerenţa verticală care are în vedere scopurile, obiectivele operaţionale şi mijloacele.
b) Abordarea sistemică permite tuturor celor care acţionează într-o situaţie complexă să
perceapă disfuncţiile şi să ia în considerare diferitele niveluri ale realităţii sociale şi institutionale.
Abordarea sistemică a prevenţiei integrate asigură varietatea şi echilibrul metodelor şi al mijloacelor
folosite, favorizează articularea diferitelor tipuri de prevenţie, conduce la o evaluarea riguroasă a
rezultatelor obţinute în cadrul unei activităţii de prevenţie.

Modelul teoretic al prevenţiei integrate

Acţiunea socială, vizând înainte de toate ameliorarea bunăstării populaţiei, prezintă pentru
activitatea despre care vorbim, un beneficiu secundar care constă în impactul său potenţial asupra
diminuării delincvenţei. Aceste politici sociale se adresează în special celor mai vulnerabile grupuri de
populaţii: tinerilor, centrelor publice de ajutor social, politicilor referitoare la forţa de muncă sau în
domeniul locuinţelor. Totodată, este vorba şi de politici care se adresează întregii populaţii:
invăţământ, educare permanentă, sănătate, sport, petrecerea timpului liber.
Potrivit concepţiei care se impune, prevenţia integrată la nivel de comună, oraş, prezintă
avantajul că permite, la scară mică, o mai bună cunoaştere a nevoilor şi resurselor locale. Prin
intermediul nivelului local se pot realiza şi integra pe verticală acţiunile de prevenţie integrată,
acţiunile pot fi desfăşurate asupra unei "zone" relativ restrânse, iar cunoaşterea reciprocă a
participanţilor induce o colaborare mult mai eficientă.

Din perspectiva temporală. prevenţia poate fi clasificată în prevenţie primară, secundară şi

terţiară:
a) prevenţia primară sau generală vizează ansamblul populaţiei şi acţionează la nivelul
factorilor sociali generali (acţiuni asupra contextului social, cultural şi economic); '
b) prevenţia secundară sau specifică încearcă reducerea frecvenţei ori evitarea comiterii
faptelor antisociale: ea se adresează grupurilor considerate ca fiind vulnerabile şi defineşte factorii de
risc;
c) prevenţia terţiară sau curativă vizează modificarea comportamentelor subiecţilor deja
identificaţi ca fiind delincvenţi; ea are ca scop împiedicarea comiterii recidivelor.

Din perspectiva conţinutului sau a nivelului, prevenţia poate fi situaţională sau socială:
a) prevenţia socială implică acţiunea asupra factorilor sociali care sunt angrenaţi în comiterea
faptelor ilegale pentru orientarea şi influenţarea lor în sensul dorit;

64
 b) prevenţia situaţională presupune luarea în considerare a măsurilor care au ca scop reducerea
ocaziilor care favorizează comiterea faptelor ilegale şi sporirea riscului autorilor acestor fapte de a fi
descoperiţi şi traşi la răspundere cu operativitate.

Din punct de vedere al strategiei acţionale prevenţia poate fi defensivă sau ofensivă.
a) În cazul prevenţiei defensive problema este deja manifestă; colectivităţile, grupurile "se
apără" cât mai rapid posibil împotriva acestor probleme şi a consecinţelor lor, lupta se duce asupra
simptomelor şi deci asupra indivizilor, strategiile fac apel, în mod necesar, la forţă, la persuasiune sau
la descurajare (verificarea şi supravegherea autorilor delictelor şi protecţiei victimelor).
b) În cazul prevenţiei ofensive problemele sunt prevăzute şi sunt atacate cauzele lor cele mai
profunde; ea se bazează pe resursele de personal şi, pe această cale, se examinează structurile; dintr-un
punct de vedere radical am putea spune că acest tip de prevenţie acţionează atacând răul de la rădăcină
prin acţiune directă asupra tuturor factorilor favorabili delincventei.
Structura de încadrare a prevenţiei integrate locale trebuie să ţină cont de formele specifice de
încadrare ale proiectelor, de situaţia locală, de natura proiectului de prevenţie, de caracteristicile
sociale ale zonei, numărul actorilor angajaţi în proiect şi, nu în ultimul rând, de scopul proiectului.
În cadrul modelului teoretic de prevenţie integrată se consideră ca necesare încadrarea
următoarelor trei structuri:
· echipa de prevenţie care acţionează continuu pe întregul parcurs al derulării proiectului de
prevenţie integrată locală;
· echipa de concertare constituie motorul, factorul fundamental şi organic de decizie al oricărui
proiect de prevenţie integrată locală; grupul de parteneri elaborează proiectele, coordonează execuţia şi
urmăreşte evoluţia sa; mărimea, modul de organizare şi componenţa acestei structuri vor depinde de
particularităţile locale;
· grupul de coordonare este compus din persoane mandatate de grupul de concertare pentru a
urmări zilnic derularea proiectului; această structură este facultativă, iar prezenţa ei nu este necesară pe
întreaga perioadă de derulare a proiectelor.
Modelul teoretic general cuprinde în principiu şase faze complementare, perfect armonizate,
astfel:
- Faza I: determinarea situaţiei problematice prioritare;
- Faza II: stabilirea obiectivului general şi a criteriilor de evaluare finală;
- Faza III: definirea problemei şi a importanţei ei în contextul problematicii generale a faptelor
antisociale;
- Faza IV: determinarea nivelului de intervenţie;
- Faza V: identificarea şi stabilirea mijloacelor de acţiune;
- Faza VI: definitivarea şi stabilirea programului de acţiune.
În cea mai mare parte a cazurilor, proiectul nu poate ataca din start şi identifica o singură
situaţie problematică. Cum alegerea proiectului de acţiune este în strânsă concordanţă cu logica internă
a prevenţiei integrate este necesar a se stabili datele pertinente ale situaţiei locale şi modul de acţiune
al grupului de concertare, in funcţie de urgenţele identificate. Metodologia procesului prevenţiei
integrate stabileşte ansamblul metodelor, al mijloacelor, al modurilor de organizare a prevenţiei, al
structurilor încadrate şi selecţionează elementele necesare proiectării, desfăşurării şi evaluării
proiectelor aplicative în funcţie de obiectivele stabilite, de natura conţinutului prevenţiei integrate şi de
situaţiile concrete. Modelul teoretic este, aşadar, o paradigmă, o concepţie asupra prevenţiei şi un mod
al acţiunii, o teorie şi o atitudine a autorităţilor publice faţă de propria lor activitate de prevenţie.
Această paradigmă se cere a fi împărtăşită şi de celelalte subsisteme sociale cu atribuţii pe linia
prevenţiei. Numai un astfel de acord metodologic între modurile de organizare a prevenţiei face
posibilă instituirea a celui continuum prevenţial atât de necesar astăzi, în încadrarea proiectului care s-
ar putea compune din:
1. Echipa de prevenţie, formată din grupa de concertare şi grupa de coordonare constituită din
minimum 2 persoane care să combine:
a) nivelul 1 - reprezentant al ministerului (sociolog, psiholog, jurist, asistent social),
b) nivelul 2 - specialist in domeniu pe plan local.

65
 2. Autorităţile comunale, orăşeneşti sau municipale locale:
· participă la încadrarea proiectului la grupul de concertare şi eventual la grupul de coordonare;
· primarul în persoană (sau o persoană mandatată de acesta) sau preşedintele Consiliului
Judeţean;
· consilieri comunali, orăşeneşti, municipali sau judeţeni, care au legătură cu problema.
3. Serviciile specializate ale autorităţilor publice centrale (Ministerul de Interne, Parchetul
General, Ministerul Justiţiei):
· participă la încadrarea grupului de concertare şi eventual a grupului de coordonare;
· una sau mai multe persoane cu suficientă putere de decizie disponibile pentru activitatea de
prevenţie.
4. Sectorul social:
· participă la încadrarea proiectului, făcând parte din grupul de concertare şi, eventual, din
grupul de coordonare;
· reprezentanţi ai serviciilor sociale, direcţiilor şi lucrători de teren.
5. Actori (parteneri) locali:
· participanţi la încadrarea proiectului; pot participa la elaborarea proiectului persoane din
serviciile de asistenţă socială ale populaţiei, din şcoli, spitale, cercuri sportive, asociaţii ale tinerilor sau
locuitorilor, ale comercianţilor etc.
6. Actori extra-locali:
· acompaniază proiectul cu "privirea din exterior" şi, în mod special, pentru a realiza evaluarea
proiectului;
· specialişti în diverse domenii. oameni de ştiinţă, cercetători, cadre didactice.
Pentru îndeplinirea obiectivelor politicii de prevenire a criminalităţii. apreciem, în concluzie, că
se impun următoarele măsuri organizatorice:
- Delimitarea cu mai multă competenţă a atribuţiilor şi structurilor investite cu sarcini pe
această linie la nivelul tuturor segmentelor societăţii.
- Crearea sau perfecţionarea după caz a structurilor de prevenire adecvate şi îmbunătăţirea
cooperării dintre acestea, în proiecte de tip integrat.
- Creşterea numărului de specialişti în cadrul tuturor structurilor de prevenire, îndeosebi din
rândul juriştilor, sociologilor, psihologilor şi asistenţilor sociali.
- Instruirea sau perfecţionarea sistemului de selecţionare şi pregătire a personalului în scopul
sporirii performanţelor.
- Înfiinţarea unui institut de cercetare a fenomenului criminalităţii şi elaborarea unor programe
de acţiune pentru prevenirea şi combaterea acestui fenomen antisocial.
- Crearea şi dezvoltarea cadrului instituţional pentru cooperare internaţională în materie de
prevenire a criminalităţii.
- Educarea cetăţenilor în spiritul respectării legii.
- Iniţierea unor programe pentru protejarea victimelor infracţiunilor. a martorilor şi pentru
reinserţia socială a persoanelor care au suferit condamnări.
Multe din măsurile preconizate reclamă acţiuni la nivelul puterii legislative, a celei executive,
precum şi a celei judiciare.

Tema 18

Sistemul serviciilor de asistenţă socială din România.

66
Serviciile de asistenţă socială în contextul sistemului de protecţie socială
În cadrul sistemului de protecţie socială, serviciile de asistenţă socială ocupă un loc aparte.
Sistemul de protecţie socială are ca obiectiv susţinerea persoanelor, grupurilor sau comunităţilor
aflate în situaţie de dificultate şi care nu pot să desfăşoare prin resurse proprii o viaţă la standarde
minime considerate a fi normale.
Protecţia socială se realizează prin mai multe mijloace. O primă mare diviziune a mijloacelor de
protecţie socială este cea între beneficii sociale financiare şi servicii sociale.
a) Beneficiile sociale financiare cuprind transferurile în bani sau în bunuri către persoanele
care prezintă un important deficit de surse financiare. Cu alte cuvinte, ele nu deţin capacitatea de a
obţine prin efort propriu minimul de resurse financiare necesare unei vieţi decente. Beneficiile sociale
financiare sunt şi ele de mai multe tipuri:
- Beneficiile sociale contributorii (din sistemul de asigurări sociale) reprezintă un înlocuitor
al veniturilor obţinute prin activitatea proprie, în condiţiile în care acest lucru nu mai este
posibil datorită unor împrejurări ale vieţii: vârstă, îmbolnăvire, pierdere a locului de muncă.
Beneficiile de asigurări sociale iau forma pensiilor, ajutorului de boală, ajutorului de şomaj.
Aceste beneficii sunt oferite cu stricta condiţie a participării la un fond comun de asigurări
sociale în perioadele active ale vieţii, fiind proporţionale cu mărimea acestor contribuţii la
fondul comun.
- Beneficii sociale non-contributorii sunt acordate celor aflaţi în nevoie, în funcţie de
mărimea acestei nevoi, fără obligaţia vreunei contribuţii prealabile. Asemenea beneficii
sunt: ajutorul social, alocaţiile pentru copii, bursele de studiu, alte compensaţii cum sunt
gratuităţile sau reducerile/subvenţiile de preţuri(locuinţe sociale, transport, bilete la
manifestări culturale, subvenţii pentru chirii, pentru întreţinerea locuinţei etc.). Sistemul
beneficiilor sociale non-contributorii sunt desemnate prin termenul general de asistenţă
socială, spre deosebire de sistemul beneficiilor contributorii care sunt desemnate prin
termenul de asigurări sociale.
b) Serviciile sociale cuprind o largă gamă de servicii oferite de colectivitate, în mare măsură în
afara sistemului economic. Există trei mari categorii de servicii sociale: învăţământ, sănătate şi
asistenţă socială. Serviciile de asistenţă socială reprezintă deci cel de-al treilea mare pilon al serviciilor
sociale.
Dacă beneficiile financiare suplinesc un deficit de resurse financiare ale persoanei, serviciile se
adresează unui deficit de capacităţi. Ele au ca obiect dezvoltarea, corectarea, refacerea capacităţilor
individuale şi colective pentru o viaţa normală şi autosuficientă. Învăţământul dezvoltă capacităţile
intelectuale, sociale şi tehnice de acţiune. Sănătatea asigură integritatea capacităţilor fizice de viaţă,
prevenirea şi recuperarea deteriorării acestor capacităţi. Serviciile de asistenţă socială corectează,
dezvoltă şi consolidează capacităţile personale şi sociale de funcţionare normală şi eficientă într-un
mediu social dat. Ele sprijină persoanele şi comunităţile să rezolve problemele complexe şi dificile
care intervin în cursul vieţii şi pentru care capacităţile existente nu sunt suficiente; susţin refacerea
capacităţilor deteriorate, susţin funcţionarea acceptabilă acestora în condiţii de viaţă dificile.
Suportul social al persoanelor aflate în dificultate nu se face numai prin transferul de resurse
financiare(bani sau bunuri), ci şi prin servicii de asistenţă socială. Situaţia de dificultate, inclusiv cea
de sărăcie, nu se datorează exclusiv lipsei de resurse financiare, ci şi lipsei de capacităţi personale şi
colective de a face faţă problemelor vieţii. Serviciile de asistenţă socială au ca obiectiv refacerea şi
dezvoltarea capacităţilor persoanelor, familiilor, colectivităţii de a înţelege natura problemelor cu care
se confruntă, de a identifica soluţiile constructive şi de a-şi dezvolta capacităţile personale şi colective
de a rezolva aceste probleme. Într-un anume fel, asistenţa socială reprezintă într-o mare măsură un tip
specific de terapie socială.
Serviciile de asistenţă socială iau două forme relativ distincte: servicii de asistenţă în mediul
natural de viaţă(în familie, acasă, la şcoală, la locul de muncă) şi servicii în instituţii de asistenţă
socială, oferind, în cazuri extreme, un loc special protejat pentru persoanle care nu pot, temporar sau
permanent să trăiască într-un mediu social natural. Instituţiile de asistenţă socială sunt case pentru
67
vârstnici, case pentru copiii abandonaţi, instituţii pentru copiii sau persoanele cu dizabilităţi severe,
instituţii de resocializare a copiilor şi adolescenţilor cu deviaţii comportamentale etc..
Dintr-o altă perspectivă, serviciile de asistenţă socială împreună cu sistemul de beneficii sociale
non-contributorii formează sistemul global al asistenţei sociale. În sens larg, asistenţa socială
reprezintă totalitatea mijloacelor utilizate de o colectivitate(transferuri financiare şi servicii) de suport
pentru persoanele, grupurile şi comunităţile aflate în situaţie de dificultate şi care nu pot să depăşească
această situaţie prin resurse proprii. În acest sens general, asistenţa socială se referă la ansamblul
instituţiilor, programelor, măsurilor, activităţilor profesionalizate de protejare a persoanelor,
grupurilor, comunităţilor cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate şi care, datorită unor
cauze de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a realiza
prin mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă. Obiectivul central al intervenţiei
asistenţei sociale este de sprijini pe cei aflaţi în nevoie să obţină condiţiile necesare unei vieţi decente,
autosuficiente, ajutându-i să-şi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru o funcţionare socială
corespunzătoare.
În termen general, se poate spune că asistenţa socială intervine pentru a corecta deficitul de
resurse, fie că este vorba de resurse financiare sau de resurse de capacităţi de acţiune.
Următoarele categorii sunt de regulă beneficiarii asistenţei sociale:
- Familiile sărace;
- Persoanele lipsite de locuinţă, în incapacitate de a o obţine;
- Copiii care trăiesc într-un mediu familial/social advers, abandonaţi şi instituţionalizaţi;
- Minorii delicvenţi;
- Tinerii neintegraţi social;
- Persoanele dependente de drog, alcool;
- Persoanele abuzate fizic, sexual;
- Persoanele cu handicap fizic sau mintal;
- Persoanele cu boli cronice fără susţinători legali;
- Persoanele bătrâne neajutorate;
- Persoanele care au suferit în urma unor calamităţi naturale, sociale, persecuţii şi
discriminări de orice tip.
Aceste categorii de persoane, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă, nu pot duce o viaţă
activă, independentă, fără un ajutor din exterior. Asistenţa socială reprezintă un mod operativ de
punere în aplicare a programelor de protecţie socială pentru persoanele/grupurile menţionate mai sus.
Ea asigură astfel prin serviciile specializate, atenuarea parţială a dezechilibrelor grave dintre nevoi şi
resurse, depăşirea perioadelor de criză, posibilitatea de refacere a forţelor proprii pentru integrarea
normală în viaţa socială.
Sistemul asistenţei sociale are la bază următoarele caracteristici structurale: din fondurile bugetare de
stat sau din cele obţinute voluntar de la indivizi/comunitate sunt sprijinite persoanele în nevoie în
raport cu necesităţile lor.
În acest caz prestaţia se face în funcţie de nevoile existente conform principiului solidarităţii,
nefiind condiţionată sau dimensionată în raport cu vreo contribuţie personală anterioară, ca în cazul
asigurărilor sociale. Sprijinul acordat persoanelor în nevoie prin sistemul asistenţei sociale, de regulă,
nu este precizat decât în limite generale prin lege, urmând a fi specificat prin analiza de la caz la caz a
situaţiilor concrete, prin anchete sociale efectuate de specialişti sau prin proceduri de testare a
resurselor de venituri. Excepţie fac beneficiile sociale categoriale cum sunt de exemplu alocaţiile
pentru copii.
Asistenţa socială se poate plasa la diferite niveluri: la nivelul individului- asistenţă
personalizată (asistenţă economică, morală, psihologică pentru persoanele în nevoie: săraci, şomeri, cei
dependenţi de drog, alcool, cei cu probleme de integrare în muncă, victime ale abuzurilor de orice fel,
ale discriminărilor sociale, rasiale etc.); la nivel interpersonal şi de grup- consiliere şi terapii de
familie, ale cuplului, ale grupurilor marginalizate; la nivel comunitar- mobilizarea energiilor
individuale şi colective pentru rezolvarea problemelor comunităţii, rezolvarea conflictelor etnice,
grupale.

68
 Transferul de beneficii sociale financiare, adesea distinct de serviciile de asistenţă socială,
poate fi, şi adesea şi este, susţinut şi chiar împletit cu acestea din urmă. Serviciile de asistenţă socială
pot oferi un suport social mult mai focalizat pe nevoile afective ale persoanei şi mai orientat spre
satisfacerea acestora. În locul testării administrativ-birocratice a nevoilor pe care se bazează sistemul
de ajutor social, asistentul social poate promova o testare înalt personalizată a nevoii, prin considerarea
componentelor individuale, sociale, familiale. Serviciile de asistenţă socială completează transferul de
resurse cu recuperarea şi dezvoltarea capacităţilor de viaţă activă; poate mobiliza o pluralitate de
resurse personale şi colective, asigură o utilizare mai eficientă a resurselor.
Serviciile de asistenţă socială reprezintă un component extrem de important al abordării de tip activ a
problemelor sociale. Ele restaurează capacitatea de viaţă autonomă, depăşirea sau evitarea situaţiilor de
dependenţă, reinserţia socială. În această perspectivă, asistenţa socială contribuie la dezvoltarea
capacităţilor individuale şi colective de soluţionare pozitivă a problemelor socio-umane.
Serviciile de asistenţă socială intervin în două tipuri distincte de situaţii:
a) Situaţii excepţionale, de urgenţă- copii abandonaţi sau abuzaţi victime ale actelor
criminale; femei abuzate, victime ale violenţei sau violate; copii şi adolescenţi antrenaţi în acţiuni
criminale; dispariţia bruscă a condiţiilor elementare de viaţă (persoane ‘aruncate în stradă’, mai ales
femei cu copii, victime ale dezastrelor naturale sau sociale, ale părinţilor cu probleme de creştere a
copiilor; copii cu dificultăţi de integrare socială sau şcolară etc.. în aceste momente de dificultate
extremă, în care persoanele sau comunităţile se află, fiind lipsite de resursele elementare de viaţă,
asistenţa socială intervine cu un suport înalt focalizat şi personalizat.
Asistenţa socială combină astfel resursele financiare de urgenţă, cu resursele instituţionale şi
cele de suport profesionalizat.
b) Situaţii de dificultate cronică, dublate de deficitul de capacităţi proprii de depăşire a
dificultăţilor- deficit cronic de resurse, în mod special situaţiile de sărăcie, copii lipsiţi de familie,
persoane dependente de drog, persoane eliberate din închisoare, mame singure, bătrâni care s-au izolat
progresiv, cu capacităţi deteriorate de a duce o viaţă independentă.

În ultimele 5-6 decenii, asistenţa socială a devenit obiectul unei profesiuni cu un înalt grad de
complexitate, similară profesiunilor din celelalte două sisteme de servicii sociale: doctorul şi
profesorul. Asistentul social, format printr-un sistem de învăţământ superior de tip universitar(tot mai
rar de nivel post-liceal sau colegiu), a devenit în societăţile moderne unul dintre profesioniştii cei mai
importanţi în procesul de menţinere, consolidare şi dezvoltare a ţesăturii complexe a societăţii
moderne.
În gama largă a serviciilor sociale, serviciile de asistenţă socială au crescut ca importanţă în
contextul societăţilor moderne. Stresul în creştere, provocat de riscul multiplu, devenit parametru
definitoriu al unei lumi tot mai dinamice şi globalizate, rapida nuclearizare a familiei, însoţită de
dispariţia reţelei suportive a familiei lărgite, pe de o parte, dar şi multiplicarea resurselor sociale şi
sporirea valorii asigurării unei vieţi demne bazate pe o bunăstare minimă, pe de altă parte, sunt factori
care acţionează conjugat la dezvoltarea spectaculoasă a sistemului de asistenţă socială. Societatea
modernă, caracterizată de posibilităţi de prosperitate de masă fără precedent în istorie, se confruntă
însă cu procese tot mai îngrijorătoare: excluziunea socială generată de sărăcia severă cronicizată, de
criminalitate şi de variate discriminări sociale, dar şi autoexcluziunea determinată de eşecul individual
cronic, de dependenţa de droguri sau chiar de autoghetoizarea cultural-etnică şi religioasă. În
prevenirea şi combaterea acestor patologii sociale şi personale profesia de asistent social a devenit tot
atât de vitală ca şi cea a medicului.
Costul plătit pentru creşterea rapidă a eficienţei tuturor activităţilor sociale este multiplicarea
situaţiilor de risc individual şi colectiv. Reinserţia într-o societate extrem de dinamică, unde eşecul este
aspru penalizat, în care bunăstarea personală depinde tot mai mult de efortul individual actual, este un
obiectiv care a explodat în complexitate şi care nu poate fi realizat decât printr-o tehnologie de
intervenţie înalt performantă.

69
 Tradiţia asistenţei sociale în România

Context general

Variatele forme de sprijin a persoanelor în nevoie prin acte de caritate, şi care se regăsesc în
toate comunităţile umane, pot fi considerate forme primare în practica asistenţei sociale.
Societăţile moderne au făcut însă un pas decisiv spre dezvoltarea şi instituţionalizarea asistenţei
sociale. La începutul secolului XVII, în Anglia se instituie o lege sugestiv intitulată Elisabethan Poor
Law, care impune o taxă pentru sărăcie şi care ar putea fi considerată ca debut instituţional al asistenţei
sociale. Din taxa plătită de cei care deţineau pământ, se obţineau fonduri pentru ajutorul celor săraci şi
dezavantajaţi: bătrâni, bolnavi, handicapaţi, copii abandonaţii, orfani etc. Mai târziu, în secolul XIX, în
Anglia, Franta, Germania. SUA apar primele sisteme de protecţie socială în sfera asigurărilor sociale
(in special cele centrate pe sănătate, pe bătrâneţe, orfani, accidente de muncă).
De o dezvoltare însă a profesiei ca atare se poate vorbi la începutul acestui secol când, în
contextul sporirii serviciilor publice şi sociale, se produce o largă diversificare a activităţilor de
asistenţă socială a celor în dificultate. Asistenţa socială se transformă într-o activitate tot mai
profesionalistă. Ea îşi conturează treptat o arie problematică proprie, relativ autonomă, un profil
profesional distinct, sprijinită pe metode şi tehnici specifice de diagnoză, de terapie şi sprijin pentru cei
vulnerabili. Asistenţa socială, privită ca sistem, implică alături de profilul profesional şi aspectul
instituţional propriu-zis.
În ţările care au depăşit un grad anumit de modernizare, serviciile de asistenţă socială
reprezintă o parte importantă a sistemului general de protecţie socială.

Asistenţa socială în România: avansul spectaculos dintre cele două războaie mondiale.

În ceea ce priveşte serviciile moderne de asistenţă socială, România are o tradiţie de excepţie,
plasându-se în anumite perioade de timp la nivelul celor mai avansate ţări. Una dintre caracteristicile ei
definitorii este strânsa legătură a ei cu sociologia. Asistenţa socială modernă a fost iniţiată şi sprijinită
continuu de şcoala sociologică de la Bucureşti. După război, o perioadă destul de îndelungată a rezistat
şi chiar a început să se consolideze prin activitatea eroică şi dedicată a câtorva supravieţuitori ai şcolii
sociologice gustiene. În 1990, după revoluţie, ea a fost reînviată prin acţiunea energică a comunităţii
sociologice şi a unora dintre asistenţii sociali formaţi până în 1969.
Primele începuturi ale asistenţei sociale în România sunt semnalate, ca de altfel în toate
celelalte ţări ale lumii, sub forma unor acţiuni caritabile, filantropice cu un pronunţat caracter religios.
Aceste activităţi, cel mai adesea coordonate de biserică, aveau drept scop ajutorarea ocazională a celor
care se plasau la marginea societăţii: bătrâni şi bolnavi săraci şi lipsiţi de ajutorul familiei, orfani ajunşi
cerşetori, săraci aflaţi în situaţii de mizerie severă. Aceste acţiuni au ajutat la formarea unui spirit de
solidaritate umană atât de necesar dezvoltării serviciilor moderne de asistenţă socială.
Treptat, activităţile de ocrotire socială cu caracter civic-religios s-au structurat sub forma unor
măsuri reglementate prin acte juridice-normative, finanţate din bugetul public, în cadrul unor instituţii
specializate. Pentru România actul de naştere al asistenţei sociale moderne poate fi plasat încă din
1775, odată cu apariţia primei legi de protecţie pentru copil şi a înfiinţării unor instituţii specializate de
ocrotire pentru persoane în dificultate: fete-mame, săraci, bolnavi, persoane vârstnice fără sprijin,
persoane handicapate fizic şi psihic. Cu toate acestea, despre un sistem de asistenţă socială cât de cât
structurat sprijinit de măsuri legislative, susţinut şi de instituţii corespunzătoare, se poate vorbi de abia
în 1831 odată cu apariţia Regulamentului Organic. După Unirea Principatelor Române din 1859 apar
acte normative care fixează chiar atribuţii concrete pentru serviciile de asistenţă socială la nivelul
comunelor şi judeţelor, încurajând spiritul de întrajutorare şi solidaritate la nivel comunitar. România a
fost una dintre primele ţări europene care a elaborat un sistem de securitate socială atât în domeniul
asigurărilor sociale (prima lege a pensiilor datează din 1912), cât şi în cel al asistenţei sociale prin
acordarea de ajutoare orfanilor, văduvelor de război etc. Tot atunci se creează primele instituţii publice
şi private cu caracter de ocrotire socială specializate. Legea sanitară şi de ocrotire socială din 14 iulie
1930 rămâne un moment de referinţă pentru asistenţa socială modernă din ţara noastră.

70
 În România, intervenţia sistematică a statului în activitatea de asistenţă socială începe odată cu
crearea Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale în 1920. În cadrul acestui minister
functiona Direcţia Asistenţei. La nivel local s-a constituit o infrastructură diversificată: organele locale
care aveau funcţia de a oferi efectiv asistenţă socială erau Birourile judeţene şi comunale, iar ca organ
local consultativ, de aviz şi coordonare, era Comitetul judeţean. În 1930 este adoptată Legea sanitară şi
de ocrotire socială care oferă un cadru legal, foarte modern pentru perioada respectivă, de funcţionare
a întregului sistem de asistenţă socială şi de coordonare a sa la nivel naţional. În municipii şi oraşele
reşedinţă de judeţ sunt înfiinţate Oficii de ocrotire. În mediul rural sunt înfiinţate Casele de ocrotire.
Sarcina de coordonare naţională, metodologică şi profesională a întregii activităţi de asistenţă
socială revenea Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale: toate serviciile de ocrotire
depinzând de alte ministere, de regii, precum şi instituţiile şi organizaţiile private de ocrotire,
funcţionau conform îndrumărilor de ordin tehnic ale Ministerului Muncii. Sănătăţii şi Ocrotirilor
Sociale şi sunt supuse controlului de acelaşi ordin al acestui minister.
O caracteristică distinctivă a asistenţei sociale româneşti moderne este faptul că ea reprezintă
un produs direct al preocupărilor şcolii sociologice a lui Dimitrie Gusti. Apariţia şi dezvoltarea şcolii
române de asistenţă socială a fost iniţiată şi susţinută de un puternic grup de sociologi, precum:
Dimitire Gusti. H.H. Stahl, Veturia Manuilă, Xenia Costa-Foru (care a fost un timp şi directoarea
şcolii), dr. luliu Moldovan. Asimilând experienţa de vârf a SUA şi Europei, ei au imprimat o orientare
puternic originală posibilă datorită efortului uriaş de cercetare sociologică dezvoltat în România.
Opţiunea forte de principiu a asistenţei sociale dezvoltate în România acelei perioade a fost, pe de o
parte, sprijinirea ei masivă pe cercetarea sociologică a problemelor sociale care urmau a fi abordate, iar
pe de altă parte, implicarea activă în activitatea unităţilor de ocrotire socială (creşe, cămine de zi,
orfelinate, azile de bătrâni, colonii de reeducare etc.).
Cercetările de sociologie urbană ale şcolii sociologice de la Bucureşti au fost realizate in cadrul
Institutului Social Român, care a jucat un rol însemnat pentru dezvoltarea asistenţei sociale în
România. Acest institut, transformat mai târziu în Institutul de Cercetări Sociale al României, şi-a
constituit filiale în diferite regiuni având astfel posibilitatea unor cercetări comparative pe întreg
teritoriul ţării, fapt care a condus atât la o mai bună cunoaştere a problemelor specifice comunităţilor
ţării (sate şi oraşe), cât şi la acţiuni de soluţionare a lor bazate pe o cunoaştere amănunţită a realităţii
sociale. Rapid, echipele institutului s-au mobilizat pentru anchete sociale in acele cartiere cu probleme
majore de integrare socială. având ca obiectiv identificarea de soluţii specifice fiecărui caz în parte.
Ceea ce este cu totul remarcabil in această abordare este depăşirea înţelegerii asistenţei sociale ca
"filantropie", sau milă creştină, act caritabil. Asistenţa socială a fost de la început orientată spre acţiuni
sistematice bazate pe tehnici de intervenţie socială eficientă, susţinute in plan legislativ, capabile să
readucă la o stare socială normală nu numai indivizi, dar şi grupuri şi comunităţi aflate în dificultate:
familii dezorganizate, persoane ce trăiau din prostituţie, cerşetori, vagabonzi, infractori, bande de
minori delincvenţi, săraci etc. Prin Legea serviciului social din 1930 s-au pus bazele unei reţele
teritoriale de servicii sociale comunitare. capabile să ofere un răspuns prompt problemelor generale,
dar şi celor specifice pentru cei in nevoie. Au fost create multiple centre de demonstraţie practică
pentru diferite tipuri de intervenţie socială.
În 1929, mulţi dintre sociologii şcolii monografice de la Bucureşti, sub directa conducere a lui
D. Gusti, şocaţi de efectele distructive ale urbanizării asupra indivizilor şi comunităţilor încep să
acorde o atenţie sporită oraşului. Deşi mulţi analişti consideră că şcoala monografică a lui D. Gusti a
fost cantonată aproape exclusiv in cercetări rurale, D. Gusti este cel care prin teoria sa sociologică a
realizat o deschidere majoră către problematica atât de complexă a procesului urbanizării cu toate
consecinţele lui sociale şi umane negative (vagabondaj, prostituţie, alcoolism, delincvenţă, sărăcie,
marginalizare, inadaptare socială etc.), accentul fiind pus pe problemele speciale ale familiilor
dezorganizate – concubinaj şi divorţuri - ale copiilor abandonaţi, neglijaţi sau abuzaţi. Sociologia
urbană a reprezentat astfel debutul asistenţei sociale ca profesie, îmbinând cercetarea sociologică
concretă cu acţiunea de terapie şi protecţie socială pentru indivizii şi grupurile in dificultate.
Aşa cum afirma Xenia Costa-Foru Andreescu, "in conceptia profesorului D, Gusti era necesară
crearea unor tehnicieni şi a unei asistenţe sociale ştiinţifice, având două misiuni: a) cunoaşterea tuturor
situaţiilor ingrijorătoare ale vieţii sociale, prin folosirea metodelor şi tehnicilor investigaţiei

71
sociologice, adică prin cercetări de monografie interdisciplinară (pe cadre şi manifestări), cercetarea
fiind necesară nu numai pentru cunoaşterea satelor şi oraşelor, ci şi pentru depistarea şi înţelegerea
tuturor fenomenelor individuale anomice; b) elaborarea unor tehnici de intervenţie directă, prin
mijloace de asistenţă socială inchisă (prin unităţi şi instituţii specializate), dar mai ales prin asistenţă
socială deschisă (adică individualizată)".
Necesitatea formării unor specialişti în asistenţă socială a condus la înfiinţarea în toamna anului
1929 a şcolii Superioare de Asistenţă Socială din Bucureşti - Principesa Ileana sub egida şi îndrumarea
directă a Institutului Social Român cu aprobarea Ministerului Sănătăţii şi al Ocrotirilor Sociale.
Institutul Social Român îndruma şi organiza programul de studii, precum şi practica de specialitate.
Profesorul D. Gusti, in colaborare cu Dr. luliu Moldovan, ministrul Sănătăţii şi al Ocrotirilor Sociale,
Sabin Manuilă, directorul Institutului de Statistică şi Veturia Manuilă, directoarea şcolii, a elaborat
programa analitică şi planul de învăţământ. Obiectivele majore ale programei analitice erau:
a) "Cunoaşterea marilor probleme ale vieţii sociale urbane, atât teoretic, prin infăţişarea critică
a literaturii de specialitate, cât şi prin analiza situaţiilor specifice ţării noastre. Cuprindea
cursuri de biosociologia familiei (normale, dezorganizate, concubine, divorţate), de
sociologia colectivităţilor şi a grupurilor sociale dependente social, a delincvenţei, de
inadaptare socială, probleme ale femeilor şi ale copiilor.
b) Informaţii generale necesare oricărui activist social, privind legislaţia ţării, economia
politică, sociologia, psihologia generală şi diferenţială, igiena şi sănătatea publică etc.
c) Metodologia şi tehnica investigaţiilor sociale, generale şi de cazuistică; statistica vitală şi
socială, contabilitatea.
d) Tehnicile de acţiune socială pe colectivităţi şi grupe sau privind cazuistica socială
individuală; organizarea unităţilor şi instituţiilor de ocrotire socială.
Corespunzător acestor cursuri era organizată practica de specialitate in centre experimentale
structurate astfel:
1. Pentru asistenţa familiei - Centrul de demonstraţie din cartierul Tei, în care s-a încercat
alcătuirea unei monografii de cartier, începută iniţial în 1930 prin preluarea sarcinii de a
organiza aici recensământul de stat.
2. Pentru serviciile sociale de spital - Centrul de demonstraţie de pe lângă Spitalul Colţea.
3. Pentru practica în asistenţa industrială - organizaţia A.C.F.R.
4. Apoi centrele de practică au fost multiplicate adăugându-se instituţii de stat ca Tribunalul
de minori din Bucureşti şi închisoarea Văcăreşti. Spitalul Colentina - secţia de boli
nervoase şi altul la secţia de boli venerice pentru asistenţa individualizată a prostituatelor şi
la Spitalul Central de boli mintale şi nervoase, pentru asistenta psihiatrică; la Spitalul
Filantropia, pentru boli de cord şi maternitate. Secţii specializate au fost de asemenea
organizate Ia spitalele Pantelimon, Brâncovenesc, dr. Cantacuzino etc.
5. Pentru asistenţa copiilor- centre la Societatea Leagănul Sf. Ecaterina, Societatea Principele
Mircea şi la Spitalul de copii. Activităţile au fost extinse în ţări; creându-se secţii de
asistenţă socială la oficiile de ocrotire de pe lângă municipiile Braşov, Cluj, Sibiu, Craiova,
Ploieşti, Timişoara."
Pentru a promova şi difuza abordarea teoretică a asistenţei sociale dezvoltate în cadrul şcolii
sociologice de la Bucureşti, cât şi modalitatea de desfăşurare a practicii, şcoala Superioară de Asistenţă
Socială a publicat revista Asistenţa socială, sub forma unui buletin periodic care a apărut din 1929
până în 1936. Din acest an se înfiinţează sub conducerea lui D. Gusti, Asociaţia pentru Progresul
Asistenţei Sociale care preia revista de specialitate şi o coordonează până în 1944. Revista publica pe
lângă informaţiile generale privind activitatea şcolii de asistenţă socială, recenzii, studii de sociologie
bazate pe cercetări de teren, materiale cu valoare documentară şi ştiinţifică.
Tot în 1936 este înfiinţată din iniţiativa lui D. Gusti o secţie de statistică socialâ la Institutul de
Statistică, secţie care a efectuat un recensământ general al unităţilor şi acţiunilor de asistenţă şi ocrotire
socială. Rezultatele acestuia fiind publicate în volumul Institutiile de asistenţă socială şi de ocrotire.
Tot D. Gusti este cel care a organizat in 1938 primul Congres al asistenţelor sociale din România.
Sub coordonarea directă a şcolii sociologice de la Bucureşti, înainte de război România se
număra printre puţinele ţări din lume care iniţiase dezvoltarea rapidă şi înalt calificată a unui sistem

72
profesionist de asistenţă socială. Sistemul de formare a specialiştilor era bine pus la punct. O reţea de
asistenţă socială comunitară se dezvoltase în mediul urban, urmând să fie generalizată.

Asistenţa socială după 1989

Revoluţia din decembrie 1989 a generat înalte aşteptări în ceea ce priveşte reluarea tradiţiei
bogate a asistenţei sociale pe care ţara noastră o avea. Estimarea problemelor sociale şi economice
dificile ale tranziţiei care urmau să apară a accentuat urgenţa dezvoltării sistemului de asistenţă socială.
Moştenirea regimului socialist era deosebit de precară. În majoritatea ţărilor foste socialiste
sistemul serviciilor de asistenţă socială a fost în mod dramatic subdezvoltat. Singurele elemente ale
sistemului de asistenţă socială erau instituţiile de asistenţă socială (pentru persoane cu handicap sever,
pentru copii orfani, abandonaţi, pentru bătrânii singuri şi neajutoraţi) care, la limita decenţei şi uneori
chiar cu mult sub aceasta, ofereau persoanelor în dificultate servicii de calitate slabă, neprofesioniste.
Imediat după revoluţie, imaginea televizată a acestor instituţii, mai ales a celor pentru persoane cu
handicap, a fost de natură a îngrozi deopotrivă pe străini şi pe români. Unele instituţii (multe chiar
pentru copii), aşezate în locuri izolate, greu accesibile, cu un personal necalificat, apăreau ca insule de
mizerie şi degradare umană, oferind imagini de coşmar. Serviciile comunitare de asistenţă socială chiar
într-o ţară cu importante tradiţii in domeniu cum este România, fuseseră complet eliminate, iar
asistenţii sociali profesionişti, lipsiţi chiar de recunoaşterea formală a profesiei lor, erau ţinuţi în
posturi administrative marginale.
Un rol extrem de activ în relansarea asistenţei sociale l-a avut din nou comunitatea sociologilor.
Încă din primele luni ale anului 1990 s-a cristalizat un larg consens in comunitatea sociologilor asupra
necesităţii reconstrucţiei profesiei de asistent social şi a refacerii sistemului de servicii în asistenţa
socială. Un asemenea gest părea să reprezinte un omagiu adus şcolii sociologice a lui D. Gusti a
contribuţiei însemnate aduse de sociologi cu prestigiu, cum era H.H. Stahl şi Ion Matei pentru
dezvoltarea asistenţei sociale româneşti. În plus, alături de asistenţii sociali, sociologii au trăit şi ei
experienţa tristă a desfiinţării invăţământului sociologic începând cu anul 1978. La această acţiune s-au
alăturat şi o parte din asistenţii sociali formaţi până în 1969 şi care au reuşit să păstreze vocaţia
profesiei lor. Acest grup de specialişti veneau din regimul socialist însă cu un imens handicap: studiile
lor de tip post-liceal, într-un sistem de administraţie publică suprasaturat de diplomaţi universitari, nu
le permitea să reocupe poziţii cât de cât semnificative. În consecinţă, ei au fost forţaţi să ocupe poziţii
marginale în sistemul administraţiei publice, cu o putere de influenţă redusă.
In 1990 s-a reînfiinţat învăţământul de asistenţă socială, intenţia fiind ca, paralel cu apariţia
noilor generaţii de asistenţi sociali, să se dezvolte rapid şi reţeaua de asistenţă socială.
Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a luat în vara lui 1990 iniţiativa energică a reînfiinţării
invăţământului de asistenţă socială. Acesta a debutat încă din anul universitar 1990-'91, iniţial sub
forma de colegiu în cadrul celor mai importante trei universităţi (Bucureşti, Iaşi şi Cluj), transformat în
1992 în secţie universitară, oferind absolvenţilor diplomă universitară. În 1994 apare prima promoţie
de asistenţi sociali cu diplomă universitară. Între timp, învăţământul de asistenţă socială se extinde.
Alte universităţi (Timişoara, Oradea, Alba lulia, Piteşti, Târgovişte) introduc secţii de asistenţă socială.
Totodată, secţiile de teologie (ortodoxă, catolică, baptistă) din toate universităţile, introduc asistenţa
socială ca o dublă specializare. Din 1994, în fiecare an, sistemul universitar produce în jur de 300 de
asistenţi sociali.
La refacerea învăţământului de asistenţă socială şi-au adus contribuţii importante şi unele
organizaţii internaţionale şi specialişti din câteva universităţi din Europa şi SUA. Un rol cu totul aparte
în susţinerea dezvoltării asistenţei sociale în ţara noastră l-a avut Reprezentanţa UNICEF în România
care s-a implicat activ încă din anul 1990 atât in susţinerea dezvoltării învăţământului, cât şi în crearea
şi difuzarea unor servicii moderne pentru copiii în dificultate din România, asigurând baze de practică
model, centre pilot de asistenţă socială. În semn de recunoaştere a acestei contribuţii, directorii
Reprezentanţei UNICEF in România între 1990 şi 1997, RoseMary MacCriery şi Maie Ayoub von
Kohl, au primit titlul de profesori de onoare ai Universităţii Bucureşti.
Astfel şcoala românească de asistenţă socială a beneficiat de la început de avantajele regândirii
profesiei în condiţiile unui mediu universitar total nou fără balastul unor discipline demodate. Planul

73
de învătământ a fost gândit în contextul modern al necesităţii noii profesii, al ancorării lui puternice în
realitatea socială practică, a păstrării unui echilibru între formarea teoretică de specialitate şi
deprinderile practice. Totodată, învăţământul universitar de asistenţă socială a jucat un rol important
chiar în constituirea unor servicii de asistenţă socială înalt profesionalizate.
În momentul de faţă există deja un contingent apreciabil de tineri specialişti. În ceea ce priveşte
însă sistemul de asistenţă socială, dezvoltarea sa este enorm de întârziată. Avansul pe care l-a avut
România prin introducerea rapidă a învăţămăntului de asistenţă socială în 1990 nu a fost fructificat pe
deplin datorită lipsei unei strategii naţionale în dezvoltarea reţelei de asistenţă socială. Nici până în
prezent guvernul nu are o strategie coerentă de reconstrucţie a sistemului de asistenţă socială. Acesta s-
a dezvoltat timid, puternic fragmentat, fără o concepţie unitară, mai degrabă la întâmplare, adeseori
haotic.

Configuraţia sistemului de servicii de asistentă socială

Funcţiile serviciilor de asistentă socială
Serviciile de asistenţă socială se adresează tuturor persoanelor / familiilor şi chiar comunităţilor
care se află într-o situaţie de nevoie, de dificultate. Situaţia de nevoie se caracterizează prin faptul că
persoana / familia / comunitatea respectivă nu deţine mijloacele (resurse, capacităţi, informaţii) pentru
soluţionarea problemelor cu care se confruntă. Într-o asemenea situaţie, colectivitatea trebuie să acorde
un suport special. Suportul interpersonal şi comunitar spontan trebuie completat cu un suport
sistematic şi profesional care, în termeni generali, este definit ca asistenţă socială.
Sistemul serviciilor de asistenţă socială are de îndeplinit următoarele funcţii:
1) Dezvoltarea capacităţilor proprii. Sprijină dezvoltarea capacităţilor indivizilor / familiilor
/ comunităţilor de soluţionare prin efort propriu (inclusiv prin mobilizarea resurselor
disponibile) a problemelor dificile de natură personală, familială sau social-instituţională cu
care se confruntă. Autosuficienţa, capacitatea de a soluţiona prin propriile eforturi şi resurse
problemele vieţii, este obiectivul ultim al asistenţei sociale.
2) Suport profesional. Suport bazat pe cunoştinţe şi tehnici profesionale pentru soluţionarea
problemelor personale / familiale / comunitare care depăşesc capacitatea naturală a
persoanelor / familiilor / comunităţilor.
3) Facilitarea absorbţiei suportului social. Facilitarea absorbţiei / beneficierii de către cei în
nevoie de servicii şi resurse care sunt puse la dispoziţie de sistemul public sau de cel
privat / comunitar: învăţământul, asistenţa medicală, planning-ul familial, ajutor social etc.
Multe persoane / familii în dificultate nu cunosc sau au dificultăţi în a beneficia de formele
de suport financiar / instituţional disponibile la care au dreptul.
4) Focalizarea şi eficientizarea suportului social. Asistenţa socială reprezintă un instrument
extrem de puternic pentru utilizarea focalizată şi înalt selectivă a diferitelor forme de suport
social (in mod special a celui financiar) pentru persoanele / familiile în situaţie de
dificultate, precum şi asigurarea utilizării efective a resurselor alocate pentru nevoia avută
în vedere.
5) Apărarea intereselor şi drepturilor persoanelor aflate în nevoie / dificultate. Asistenţa
socială asigură in mod sistematic suportul pentru drepturile persoanelor aflate in dificultate
(copil, vârstnic, handicapat, sărac), în cazul în care acestea sunt ameninţate, iar victima nu
este capabilă să acţioneze ea însăşi eficace pentru asigurarea respectării acestor drepturi.
Serviciile de asistenţă socială reprezintă un fel de catalizator al relaţiei dintre persoană / familie
/ comunitatea locală / instituţiile publice. Ele sunt esenţiale în constituirea unei societăţi organic
suportive şi prietenoase faţă de fiecare membru al ei.

Principiile de organizare a serviciilor de asistenţă socială

Următoarele principii generale pot fi identificate în aproape toate ţările cu sisteme dezvoltate
de asistenţă socială.
1) Îmbinarea asistenţei sociale generale cu asistenţa sociala specializată. Serviciile de
asistenţă socială sunt dezvoltate pe două nivele:

74
 a) Servicii de asistenţă socială generale dezvoltate la nivel teritorial / comunitar şi care oferă
un prim suport social celor în dificultate. Aceste servicii tratează persoanele în
integralitatea situaţiei lor de viaţă, căutând modul cel mai adecvat de suport in mediul lor
natural. Ele asigură o rnonitorizare continuă a problemelor dintr-o comunitate, urmăresc
modul in care persoanele în dificultate se reintegrează intr-o viaţă normală, autonomă. Doar
în anumite situaţii asistentul social comunitar poate angaja servicii mai specializate, poate
informa / îndruma pe cei in dificultate spre sistemele care pot să-i sprijine pentru
soluţionarea unor probleme mai speciale. Similitudinea cu serviciile generale medicale, deşi
corectă doar până la un punct, oferă o imagine intuitivă mai clară profilului acestor servicii.
b) Servicii de asistenţă socială specializate care se adresează unor anumite tipuri de probleme,
cu mijloace mai specializate. Ele sunt de regulă plasate pe lângă şcoli (se ocupă de
problemele legate de participarea şcolară), spitale, maternităţi, închisori / tribunale,
organele de poliţie; in cadrul instituţiilor de asistenţă socială ca de exemplu leagăne, case
de copii, case pentru vârstnici, instituţii pentru persoane handicapate etc.; sau în jurul unor
probleme speciale - adopţii, copiii străzii, dependenţii de alcool sau droguri.
2) Asistenţa socială are un caracter global, abordând persoana umană holistic. Persoana
umană, ca subiect al asistenţei sociale, nu poate şi nu trebuie să fie fragmentată nici metodologic, şi
nici organizatoric. Pot exista priorităţi in ceea ce priveşte orientarea resurselor existente sau anumite
specializări în cadrul serviciilor comunitare - prevenirea abandonului copiilor sau reintegrarea copiilor
instituţionalizaţi in familiile lor. Abordarea globală este însă o tendinţă structurantă pentru organizarea
serviciilor sociale comunitare.
Serviciile sociale publice se ocupă de toate problemele sociale ale persoanei / familiei.
Experienţa dezvoltării unor servicii comunitare strict specializate pe problemele copiilor / bătrânilor
etc. par să fi dat rezultate mai degrabă discutabile. Este cazul Marii Britanii care, după o asemenea
experienţă a revenit la servicii de asistenţă socială generale, cele specializate dezvoltându-se pe baza
acestora.
3) Dreptul de a primi asistenţă socială în situaţii de necesitate este un drept universal al
tuturor membrilor colectivităţii. Serviciile de asistenţă socială nu sunt destinate numai celor săraci.
Şi cei care au un standard satisfăcător de viaţă pot avea de înfruntat situaţii de dificultate pe care nu le
pot soluţiona cu mijloacele şi capacităţile disponibile.
4) Asistenţa socială are un caracter profesional. Spre deosebire de sprijinul interpersonal şi
caritabil tradiţional, asistenţa socială modernă reprezintă o profesie înalt calificată care absoarbe
cunoştinţe specializate din toate ştiinţele social-umane: sociologie, psihologie socială, psihologie,
psihoterapie, medicină, economie, ştiinţe juridice, antropologie etc. Ea presupune in acelaşi timp
deprinderi, abilităţi practice (îndemânare de a comunica şi a lucra cu persoane şi grupuri in dificultate)
şi, nu în ultimul rând, un set de valori principii, norme, reguli morale care compun codul deontologic
al profesiei. Codul deontologic asigură în mod special respectarea drepturilor omului, excluzând orice
discriminare de etnie, sex, religie sau vârstă.
5) Opţiune fundamental umanistă. Profesia de asistent social, prin specificul său, implică o
filozofie proprie, centrată umanist. Persoana umană reprezintă valoarea supremă a actului de asistenţă
socială, orice manipulare fiind principial exclusă, chiar dacă ea s-ar face în numele vreunui interes
colectiv.
6) Baza organizării serviciilor de asistenţă socială este comunitatea locală. Coordonarea şi
îndrumarea la nivel naţional are de regulă un profil politic general şi de suport tehnic-profesional.
Responsabilităţile şi deciziile de organizare sunt ale comunităţilor locale.

Situaţia actuală a sistemului serviciilor de asistenţă socială

În 1989, România nu dispunea de un sistem de servicii sociale. Unele activităţi de asistenţă
socială erau realizate fără mijloace profesionale necesare şi in mod strict punctual de către autorităţile
locale, întreprinderi sau organisme politice. În România, întregul sistem al protecţiei sociale se
caracteriza în regimul trecut printr-o opţiune cvasi-universalistă şi automată. Politica de utilizare a
forţei de muncă şi caracterul aproape universal al asigurărilor de boală, de pensii, creau cvasiautomat
celei mai mari părţi a populaţiei resurse de viaţă, deşi minime, dar relativ sigure: salarii, pensii de

75
bătrâneţe sau de boală, alocaţii pentru copii, îngrijire sanitară şi educaţie gratuite, bunuri de bază,
inclusiv locuinţe subvenţionate. În schimb, asistenţa socială calitativă, personalizată, orientată spre
rezolvarea problemelor umane urgente, practic a fost desfiinţată. Se considera că mecanismele
economiei socialiste, dublate de mecanismele politico-administrative, sunt capabile să rezolve automat
toate problemele individului. Prin aceasta s-a creat în timp un sistem de dependenţă accentuată a
individului de stat. De sprijin din partea statului beneficiau însă doar cei cu probleme speciale care
erau angajaţi la stat. E drept că aceştia constituiau marea majoritate a populaţiei. Cei neîncadraţi într-
un asemenea sistem, inclusiv şomerii nerecunoscuţi, riscau să rămână în afara sistemului de protecţie
socială.
Asistenţa socială propriu-zisă viza doar ajutorul instituţionalizat pentru bătrâni, handicapaţi,
bolnavi cronici somatici sau neuropsihici, copii în situaţii speciale. Foarte adesea însă aceste instituţii
nu reuşeau să asigure standardele minime de viaţă. De regulă, ele erau în centre izolate, închise, plasate
in zone greu accesibile, dispunând de un personal în majoritatea sa necalificat. De aceea, sistemul
prestaţiilor sociale in instituţiile de asistenţă socială era cu mult sub cerinţele şi aşteptările celor
asistaţi. Începând cu partea a doua a anilor '70 se observă o degradare vizibilă a acestuia ca urmare a
reducerii treptate a fondurilor. La asistenţa socială instituţionalizată se mai adăugau ajutoare
ocazionale, băneşti sau în natură, pentru persoanele cu incapacitate de muncă datorată unor boli
cronice sau invaliditate, fără venituri proprii sau susţinători legali.
Situaţia actuală a serviciilor sociale ar putea fi caracterizată prin următoarele:
a) Inexistenţa unui sistem naţional de servicii de asistenţă socială. Există doar dezvoltări
punctuale ale unor servicii de asistenţă socială. Unele servicii (în mod special pentru copii, pentru
persoane cu handicap, vârstnici, copii bolnavi HIV-SIDA şi familiile lor) s-au dezvoltat in forme
embrionare în cadrul sau pe lângă instituţiile publice cu obiective mai generale (spitale de exemplu).
Altele s-au dezvoltat în jurul unor probleme speciale: evitarea abandonului copiilor, adopţie,
reintegrarea în familie a copiilor din instituţii, copiii străzii, familii fără locuinţă. Cea mai
semnificativă dezvoltare au reprezentat-o centrele de protecţie a copiilor şi familiilor cu mulţi copii
dezvoltate experimental în 7 judeţe prin cooperarea cu organizaţia nonguvernamentală românească
“Pentru copiii noştri” (cu sprijinul specialiştilor britanici), cu actualul Departament pentru protecţia
Copilului şi Consiliile judeţene. Aceste centre au fost dezvoltate în afara structurilor publice urmând a
fi preluate de către Consiliile judeţene şi transformate în servicii judeţene.
b) Lipsa unei concepţii strategice de dezvoltare a unui sistem de servicii de asistenţă
socială. Lipsite de o viziune strategică asupra cadrului în care ele vor funcţiona, cele mai multe
experimente întreprinse prezintă, pe lângă multiplele lor contribuţii, câteva limite structurale:
- Nu conţin componenta de posibilă extindere / difuziune, cumulare intr-un sistem global.
Ele sunt dezvoltate mai mult ca abordări punctuale şi nu deschid perspectiva dezvoltării
unui sistem de servicii sociale, din care sunt o parte.
- Nu răspund la intrebarea: cum se poate asigura continuitatea şi sustenabilitatea
funcţionării lor. Cele mai multe dintre ele sunt dezvoltate fie din entuziasmul donatorilor şi
participanţilor, fie ca răspuns la apariţia unei surse importante de finanţare. Nu este deloc
clar cum se vor transforma ele în sisteme cu funcţionare permanentă.
- Există practica in politica publică de a delega / încredinţa unele responsabilităţi fără a fi
asigurate structurile şi instrumentele necesare. Este cazul atribuirii responsabilităţii
finanţării instituţiilor de asistenţă socială autorităţilor judeţene, fără o stabilire clară a
resurselor bugetare.
- Nu iau in considerare costurile activităţilor dezvoltate. Multe dintre aceste programe sunt
extrem de scumpe pentru România, dar posibil şi pentru ţări cu resurse mai mari. Din acest
motiv, structural ele nu sunt capabile de a inlocui resursele externe pe care s-au clădit cu
sursele interne pe care comunitatea este capabilă să le ofere. Nici comunitatea şi nici statul
nu pot oferi volumul de resurse presupus de extinderea multor programe experimentate.
Din acest motiv, odată cu epuizarea suportului iniţial, este de aşteptat ca cele mai multe
dintre aceste sisteme să dispară.
c) Un proces de dezvoltare haotică, fără nici o concepţie. Începutul dezvoltării serviciilor
sociale este inclus în câteva documente care consfinţesc doar posibilitatea organizării unor asemenea

76
servicii, fără să indice suficient ce vor fi ele şi cum va arăta sistemul naţional de servicii de asistenţă
socială, în special pentru copii în dificultate.
d) S-a acumulat multă competenţă, adesea sectorială, la nivelul unor organisme restrânse
în cadrul instituţiilor guvernamentale, dar există un blocaj al oricărei incercări de găndire a
unui sistem coerent. Cu sprijinul unor organisme internaţionale (o menţiune specială trebuie făcută în
legătură cu activitatea Reprezentanţei UNICEF în România), persoanele din diferite organisme şi
segmente ale sistemului guvernamental au avut posibilitatea de a-şi dezvolta capacitatea de înţelegere
a modului de organizare la nivelul experienţei mondiale a diferitelor tipuri de activităţi de asistenţă
socială.
Această competenţă acumulată este mai degrabă concret-sectorială. Tot mai mulţi specialişti
ştiu ceea ce ar trebui să fie făcut in legătură cu o problemă sau alta. Datorită sentimentului neputinţei
de schimbare a struciurilor legale şi institujionale, generat de blocajul de imagina(ie a reformei
întregului sistem, se poate detecta un fel de incompetenţă organizaţională dobândită. Mulţi specialişti
sunt blocaţi de lipsa voinţei guvernamentale de a dezvolta o strategie globală de dezvoltare a
serviciilor sociale şi paralizaţi de încâlceala legislaţiei actuale, neputând gândi soluţii în perspectiva
unor schimbări mai profunde.
În condiţiile în care nu există un cadru pentru funcţionarea serviciilor de asistenţă socială,
experienţele punctuale devin tot mai costisitoare şi eficienţa lor este în scădere. Funcţia de
exemplaritate şi de formare a unor capacităji are o valoare tot mai locală, mai limitată.
Punctul critic al dezvoltării serviciilor sociale în momentul de fată il reprezintă inexistenţa
unei structuri publice pe care serviciile nonguvernamenale să le complementeze. Preluarea unor
experienţe pozitive în sistemul nonguvernamental de către sistemul public s-a dovedit neaşteptat de
dificilă, datorită lipsei unor structuri organizaţionale adecvate. Asimilarea unor servicii create oarecum
intr-un mediu izolat în cadrul structurilor publice nepregătite, cu moduri de organizare nespecifice,
este de natură mai degrabă de a degrada rapid şi a alinia noile patternuri, create în afară, la practicile
administrativ nereformate.

O strategie de dezvoltare a sistemului serviciilor sociale

Serviciile dezvoltate până acum in cadrul sistemului public sunt mai degrabă embrionare şi cu
un grad de profesionalism scăzut. Obiectivul actual este deci de a proiecta practic de la zero un întreg
sistem naţional. Va fi necesară o perioadă de, probabil, 8-10 ani până când aceste servicii vor ajunge la
deplina lor maturitate. Este vital de aceea a se adopta cât mai rapid cu putinţă o strategie de dezvoltare.
Patru principii fundamentale pentru construcţia sistemului serviciilor de asistentă socială:
1) Servicii înalt profesionalizate – utilizează specialişti cu înaltă calificare (asistenţi sociali),
dobândită prin forme de pregătire înalt elaborate, de regulă la nivel universitar. Asistenţii
sociali sunt deosebiţi de voluntarii care acţionează în organizaţii non-guvernamentale.
Serviciile înalt profesionalizate au o altă logică decât serviciile profesional medii, înalt
standardizate şi uşor de difuzat / asimilat.
2) Servicii deschise la revederea procedurilor şi la încorporarea noilor proceduri şi
cunoştinţe. Ca orice profesiune cu un grad ridicat de încorporare a cunoştinţelor ştiinţifice,
asistenţa socială se află într-un proces rapid de dezvoltare. Ea presupune deschiderea la
perfecţionare / schimbare rapidă şi capacitatea de asimilare de noi tehnici. Disponibilitatea
la perfecţionarea profesională este condiţionată de tipul de pregătire iniţială: o profesie cu o
bază ştiinţifică solidă şi cu capacitate de reflecţie critică şi de autodezvoltare, constând din
noi cunoştinţe şi tehnici, de formare profesională continuă.
3) Internaţional / naţional / local în dinamica serviciilor sociale. Profesia de asistent social
trebuie considerată ca o paradigmă tehnico-şliinţifică mondializată (stoc de cunoştinţe
utilizat, tehnici de tratare a problemelor, sistem de valori), care se transmite continuu în
mod special prin canale profesionale, şi mai putin prin cele administrative. Este vital deci
să existe, pentru menţinerea standardelor profesioniştilor la nivelele dezvoltării actuale, un
mecanism de contact profesional cu experienţa mondială.
4) Combinarea între priorităţi stabilite la nivel naţional cu priorităţi stabilite la nivel
local, pe fondul unei mondializări / regionalizări tot mai accentuate a sistemului de

77
 valori, a problemelor de soluţionat şi a priorităţilor. Activitatea de asistenţă socială se
fundează pe angajamente juridice, politice şi morale atât ale ţării într-un context mai larg
(mondial: convenţii ONU de exemplu), regional (reglementările europene), pe angajamente
juridice, politice şi morale ale ţării ca un întreg, prin legile şi opţiunile sale politice, prin
sistemul de valori promovat naţional, cât şi pe angajamentele locale şi responsabilitatea faţă
de comunitatea locală.

Probleme ale formării resurselor umane ale sistemului de servicii sociale în România
Specialiştii în asistenţă socială cu pregătire superioară sunt formaţi într-un număr suficient
pentru primele faze de dezvoltare a serviciilor sociale. Se poate estima că tinerii asistenţi sociali au
putut primi o pregătire satisfăcătoare, putându-se integra cu succes în procesul de constituire a
sistemului de servicii sociale.
In momentul actual ne confruntăm cu trei tipuri de dificultăţi in ceea ce priveşte specialiştii
disponibili:
1. Distribuţia în teritoriu a asistenţilor sociali. În multe judeţe / oraşe nu există asistenţi sociali
profesionişti disponibili.
2. Marea majoritate a asistenţilor sociali sunt încă foarte tineri, produşi ai unor sisteme de
formare ele însele în primele stadii de cristalizare, destul de inegale din punct de vedere
calitativ. Dezvoltarea lor profesională urmează a se desăvârşi rapid în viitorul apropiat.
3. Există în sistemul instituţiilor actuale şi angajaţi care nu au parcurs un ciclu adecvat de
formare profesională. Unii dintre ei au acumulat o experienţă apreciabilă şi sunt motivaţi să
se dezvolte profesional. Este important de aceea să se dezvolte o strategie naţională, bine
gândită cu privire la profesionalizarea angajaţilor care lucrează in sistemul de asistenţă
socială care s-au dovedit apţi şi motivaţi să lucreze in continuare aici, cât şi la asigurarea
ocupării, în timp, a posturilor din serviciile sociale cu specialişti.

Organizarea sistemului de servicii de asistenţă socială

Din experienţa mondială şi, de asemenea, din cea naţională trecută şi prezentă, rezultă că
serviciile sociale, pentru a fi eficiente trebuie să se dezvolte pe un mix de structuri şi responsabilităţi
locale / naţionale. Organizarea la nivel local, înalt descentralizat, trebuie să se îmbine cu încadrarea
într-o strategie politică, instituţională şi profesională naţională.
Principiul teritorialităţii considerăm că trebuie să stea în centrul organizării sistemului de
servicii de asistenţă socială. Serviciile au ca bază teritoriul, mai precis comunitatea locală. Aici se
găsesc parametrii contextului social-economic în care oamenii trăiesc, problemele cu care se confruntă,
dar şi, în mare măsură, soluţiile şi resursele. Mobilizarea resurselor colective este o problemă vitală.
Din acest motiv, serviciile de asistenţă socială trebuie să fie dezvoltate la nivelul de bază al localităţii.
Diferenţierea functională pe axa local / naţional ar urma să ia următoarea configuraţie:
1) La nivel local / comunitar: servicii de bază, completate cu servicii de asistenţă socială
specializate pe lângă unităţile locale, sub autoritatea locală.
2) La nivel naţional: politica naţională în domeniul social şi al dezvoltării serviciilor de
asistenţă socială; producerea şi furnizarea resurselor profesionale; elaborarea şi controlul
standardelor minime de calitate; finanţarea parţială a acestor servicii, complementar cu
resursele locale.
1) Organizarea la nivel local:
Dezvoltarea serviciilor sociale de asistenţă socială la nivel teritorial trebuie să aibă loc in
contextul unei reforme radicale a administraţiei publice locale şi naţionale. Autorităţile locale trebuie
să dezvolte planuri de dezvoltare socială locală. Aceste planuri trebuie să cuprindă diagnoza
problemelor sociale ale comunităţii locale şi modalităţile de acţiune pentru soluţionarea lor. Planuri
speciale pot fi dezvoltate ca răspuns la identificarea unor probleme sociale prioritare.
Bugetul local oferă baza financiară a activităţii organismelor locale Acesta se constituie dintr-
un transfer din bugetul naţional şi o parte constituită din resursele locale. Aici se va avea în vedere
doar partea de buget destinată activităţilor sociale (bugetul social). În constituirea acestuia, sursele

78
locale trebuie completate printr-un transfer de la bugetul naţional. Indiferent cum se constituie relaţia
buget naţional / bugete locale, bugetarea trebuie să aibă la bază o metodologie unitară explicită:
a) Finanţarea standard generală (minimă de bază).
b) Finanţarea suplimentară, în raport cu problemele pe care diferite judeţe / localităţi le au.
c) Instituţiile de asistenţă socială plasate sub autoritatea locală nu vor primi de la bugetul
naţional o finanţare specială, în calitatea lor de instituţii.
d) Fonduri direcţionate spre soluţionarea unor probleme considerate a fi foarte importante, dar
specifice comunităţii respective.
e) Un fond bugetar naţional care să susţină inovaţia socială.

Serviciile sociale locale trebuie să aibă un fond financiar pentru sprijinul determinat pe baza
diagnozei mai fine a situaţiei. Două tipuri de sprijin financiar pot fi acordate de aceste servicii:
a) Sprijin de urgenţă. Sume relativ modeste pentru rezolvarea unor probleme care nu suportă
amânare (hrană, îmbrăcăminte, medicamente urgente, transport la spital sau la altă instituţie
/ cazare pe scurtă durată). Acest sprijin trebuie să fie dintr-un fond discreţionar al
asistentului social pe care acesta îl poate acorda fără aprobare prealabilă, dar cu evaluare
posterioară.
b) Sprijin material ocazional / punctual pentru rezolvarea unor probleme critice ale unei
familii. Acest ajutor trebuie aprobat pe baza anchetei sociale de către conducerea Centrului
de asistenjă socială, pe baza raportului făcut de asistentul social.

2) Nivelul national al sistemului serviciilor de asistenţă socială - funcţii

Pentru a asigura un grad ridicat de eficienţă funcţionării organismelor locale în condiţiile
descentralizării, este vitală redefinirea funcţiilor organismelor naţionale şi întărirea acestor funcţii
astfel redefinite:
a) Stabilirea politicii sociale naţionale: stabilirea priorităţilor naţionale, atât în ceea ce priveşte
obiectivele / problemele de rezolvat, cât şi modalitatea lor generală de abordare. Oferă o
orientare politică generală, în acord cu angajamentele politice, juridice şi morale naţionale
şi internaţionale.
b) Dezvoltarea legislaţiei în domeniul asistenţei sociale: cadrul legislativ reprezintă o
responsabilitate a forurilor naţionale guvernamentale. Legislaţia promovează atât cadrul de
organizare, responsabilităţile, resursele necesare şi standardele obligatorii de calitate.
c) Bugetarea. Bugetarea programelor şi activităţilor sociale reprezintă un instrument esenţial
al realizării unei politici sociale naţionale coerente, dar şi a autonomiei locale.
d) Stabilirea de structuri organizatorice naţionale minimale. Chiar dacă o anumită
discreţionalitate este acceptată, dincolo de aceasta este nevoie de structuri unitare. Acestea
au ca funcţie asigurarea unui cadru minimal pentru activităţile considerate a fi necesare la
nivel naţional.
e) Asigurarea procedurilor şi standardelor profesionale, difuzarea lor, inclusiv prin mecanisme
de formare permanentă.
f) Evaluarea şi monitorizarea activităţilor de asistenţă socială trebuie făcută de instanţe
profesionale independente, pe baza fixării unor standarde minimale de calitate şi prin
controlul realizării acestora. La nivel national o asemenea funcţie poate fi realizată atât de
organismele publice special constituite de evaluare şi acreditare, cât şi de organisme
profesionale (asociaţii profesionale).
g) Stabileşte standarde de calitate minimale, condiţii şi proceduri de evaluare şi acreditare a
organizaţiilor nonguvernamentale cu activităţi de protecţie socială.

Dezvoltarea unui sistem coerent de servicii de asistenţă socială reprezintă un component vital
al procesului de reluare a modernizării societăţii româneşti. El poate fi considerat, alături de sistemul
de asigurări sociale, obiectivul principal al reformei sociale.

79
 În fapt, România dintre cele două războaie mondiale, deşi cu resurse economice sever limitate,
a cutezat să se angajeze într-un program extrem de ambiţios în această sferă, plasându-se la nivelul
celor mai avansate ţări ale vremii.
Asistenţa socială, prin vocaţia ei de a reface, dezvolta şi consolida capacităţile individuale şi
colective de a face faţă problemelor vieţii, reprezintă un instrument crucial al dezvoltării sociale.

Tema 19*

Calitatea vieţii – politici sociale şi căi de creştere a calităţii vieţii.

Calitatea vieţii- obiect al cercetării ştiinţelor sociale.

Două au fost motivele care au dus la apariţia unei direcţii de cercetare în domeniul calităţii
vieţii. În primul rând, constatarea că, în ciuda progresului economic al societăţii, o bună parte a
populaţiei continuă să trăiască în sărăcie, în condiţii de viaţă precare. Al doilea impuls vine din direcţia
ecologiei : „perturbările suferite de mediul ambiant, ca efect al industrializării şi urbanizării
necontrolate are consecinţe dramatice în planul calităţii vieţii”. (UNESCO, „Quality of Life” în
„Socio-Economic Studies”, nr.5, 1985)
Calitatea vieţii este un concept evaluativ ce are semnificaţie pentru viaţa fiecărui om ce rezultat
al evaluării sale globale. Calitatea vieţii este „rezultanta raportării condiţiilor de viaţă şi a activităţilor
ce compun viaţa umană, la necesităţile, valorile, aspiraţiile umane”. (C.Zamfir şi colab., coord., 1993,
79)
Calitatea vieţii se referă atât la evaluarea globală a vieţii – cât de bună, de satisfăcătoare este
viaţa pe care diferitele persoane, grupuri sociale, colectivităţi o duc – cât şi la evaluarea diferitelor
sfere ale vieţii. În acest ultim caz avem în vedere calitatea mediului ambiant, calitatea vieţii de muncă
(sau calitatea umană a muncii), calitatea relaţiilor interpersonale şi calitatea vieţii de familie. Aşa cum
am precizat, sărăcia şi poluarea sunt motivul apariţiei noului domeniu al calităţii vieţii. Ponderea lor,
însă, este diferită : dacă de sărăcie suferă doar un fragment al societăţii, poluarea, în schimb,
degradează calitatea vieţii tuturor, fără excepţie. Sărăcia este un concept ce capătă configuraţia numai
prin raportare la un anumit context social-economic, afectând doar un procent al populaţiei. Mai mult,
sociologii contemporani consideră sărăcia ca formă de patologie socială cosubstanţială societăţii,
asemenea delicvenţei şi criminalităţii. Poluarea, însă, este un însoţitor permanent al societăţii.
În condiţiile unei societăţi superdezvoltate şi determinate de persistenţa poluării şi sărăciei,
cercetările sistematice referitoare la calitatea vieţii debutează în S.U.A. la începutul deceniul al
şaptelea al secolului al XX-lea. Vizând într-o primă instanţă cu precădere, aspectele economice şi
obiective ale calităţii vieţii, curând, acestei dimensiuni avea să-i se adauge componenta subiectivă,
respectiv, modul cum apreciază oamenii viaţa pe care o trăiesc. În acest sens, calitatea vieţii reprezintă
o reluare – dar dintr-o altă perspectivă – a conceptului de fericire. Dar, dacă fericirea se referă la starea
subiectivă rezultată din trăirea propriei vieţi, calitatea vieţii se referă atât la condiţiile obiective în care
viaţa umană se constituie, cât şi la modul subiectiv în care fiecare îşi evaluează propria sa viaţă (stare
de satisfacţie, împlinire, fericire). Dacă fericirea este asociată cu o perspectivă predominant etică (ce
80
strategii trebuie să adopte individul pentru a maximiza fericirea sa), calitatea vieţii este asociată mai
mult cu o perspectivă sociologico-politică. Interesul cade, în primul rând, pe determinarea factorilor
obiectivi care sunt responsabili de variaţia calităţii vieţii şi pe elaborarea strategiilor social-politice de
acţiune în vederea sporirii acesteia.
În cadrul tematicii calităţii vieţii se desprind trei mari funcţii :
1)- Funcţia de definire operaţională a obiectivelor dezvoltării social-economice ;
2)- Funcţia de feed-back al activităţii social-economice : eficienţa umană ultimă a activităţii
social-economice este dată de efectul ei asupra calităţii vieţii ;
3)- Funcţia de instrument de evaluare operaţională a progresului social : putem vorbi despre un
progres efectiv doar în măsura în care s-a înregistrat o creştere a calităţii vieţii.
Tematica calităţii vieţii, subliniază C.Zamfir, se înscrie în prezent, pe următoarele aliniamente mari :
1)- Constituirea unui sistem complex de indicatori ai calităţii vieţii.
„Deja în anii ’60 s-a produs o trecere de la setul de indicatori strict economici la o gamă mai largă de
indicatori care să caracterizeze viaţa colectivităţii – indicatorii sociali. Pe la începutul anilor ’70 s-au
făcut eforturi intense de dezvoltare mai departe a indicatorilor pe care colectivitatea îi utilizează spre
indicatorii calităţii vieţii. Aceşti indicatori preiau indicatorii economici şi sociali, îi reinterpretează şi
chiar remodelează, în aşa fel încât să fie semnificativi pentru estimarea calităţii vieţii.” (ibidem, 21)
2)- Identificarea efectelor negative ale proceselor sociale caracteristice societăţii contemporane
asupra calităţii vieţii.
„Ambiţia este extrem de ridicată : să ofere un set ultim de criterii de evaluare a stării societăţii – criterii
umane – care să depăşească evaluarea exclusiv economică, care este o evaluare sectorială, iar nu
globală. Efortul este orientat spre oferirea unei formulări operaţionale a acestor criterii. Este o tentativă
ce poate fi considerată intrarea într-o nouă fază istorică : operaţionalizarea idealurilor ca precondiţie a
transformării lor din deziderate abstracte în obiective pragmatice ale acţiunii”. (ibidem, 22)
3)- Elaborarea unui program reformist de schimbare socială.
Ideologiile calităţii vieţii promovează o strategie de perfecţionare a organizării existente,
implementând mecanisme de orientare a sistemelor existente spre realizarea obiectivului creşterii
calităţii vieţii. „Două mari aliniamente sunt cuprinse în această strategie :
a)- Implementarea în sistemul economic existent a orientării globale spre creşterea calităţii vieţii ;
b)- Promovarea de activităţi specific orientate spre acest obiectiv.” (p.22)
În acest context se pot înscrie programe în premieră istorică, plasate în sfere şi la niveluri diferite ale
societăţii : de la promovarea unui tip nou de responsabilitate a întreprinderilor pentru calitatea vieţii de
muncă şi umanizare a muncii salariaţilor, pentru calitatea vieţii colectivităţii în care funcţionează, până
la proiectarea unor noi stiluri de viaţă capabile să ofere o viaţă de calitate. Umanizarea mediului
natural, urban, socio-cultural şi interpersonal devine obiect al unor programe speciale a căror
tehnologie este în curs de elaborare.
4)- În strânsă legătură cu preocupările pentru calitatea vieţii s-a dezvoltat problematica politicii
sociale subsumată orientării sociale active a colectivităţii bazată pe ideea de welfare – stat al
bunăstării.
Orientarea curativă (adevărate cruciade împotriva sărăciei, criminalităţii, marginalizării şi
izolării, prejudecăţilor şi intoleranţelor de tot felul) se împleteşte cu orientarea constructivă
(promovarea unui mediu uman de calitate). „Aş putea spune în rezumat că ideea de calitate a vieţii a
fost axul ideologiei perfecţionării societăţii moderne ajunsă într-un înalt stadiu de eficienţă economică
şi tehnologică”. (p.23) Mitul unei societăţi care se reglează spontan este depăşit. Studiile de calitatea
vieţii pot contribui la ghidarea şi evaluarea întregului proces social.

Indicatori ai calităţii vieţii. Căi de creştere a calităţii vieţii.

Dezvoltarea umană şi calitatea vieţii.

Cea mai spectaculoasă dezvoltare a tematicii calităţii vieţii s-a produs în sfera indicatorilor de calitatea
vieţii. Se disting două direcţii de cercetare : prima, se concentrează asupra analizei indicatorilor social-
economici existenţi, cu scopul descoperirii semnificaţiei acestora şi, deci, a gradului de utilizare a lor

81
pentru analiza calităţii vieţii. A doua direcţie se dezvoltă prin construirea de indicatori specifici ai
calităţii vieţii.
În „Calitatea vieţii – teorie şi practică socială” – C.Zamfir defineşte indicatorul de calitatea
vieţii ca „rezultat al combinării unui indicator de stare (starea mediului ambiant, a relaţiilor
interpersonale, a tipurilor de muncă oferite etc.) şi unui indicator al criteriului de evaluare (al
necesităţilor, aspiraţiilor umane)”. (1991, 21-27) În plus, calitatea vieţii implică o teorie asupra naturii
umane, a sistemului de necesităţi umane, a factorilor ce guvernează dinamica acestora.
În practica cercetării sociale sunt utilizate frecvent şase tipuri de indicatori ai calităţii vieţii :
1)- indicatori ai stării diferitelor componente ale vieţii umane (indicatori ai mediului natural, ai
condiţiilor de muncă, de educaţie etc.) ;
2)- indicatori ai necesităţilor / aspiraţiilor (ce tipuri de muncă doresc oamenii, ce tipuri de locuinţă etc.)
;
3)- indicatori complecşi rezultaţi din raportarea stării la necesităţi ;
4)- indicatori ai calităţii percepute a vieţii – determinarea modului în care membrii unei colectivităţi
evaluează ei înşişi calitatea diferitelor componente ale vieţii lor ;
5)- indicatori de satisfacţie cu viaţa – gradul estimat de satisfacţie cu viaţa, ca indice sintetic al
efectului subiectiv al calităţii vieţii ;
6)- indicatori ai unor simptome critice ale calităţii vieţii (indicatori de sinucidere, boli mentale,
optimism sau pesimism, alienare).
În ceea ce priveşte căile prin care se poate realiza creşterea calităţii vieţii, sociologii
contemporani disting două posibilităţi : pe de o parte perfecţionarea condiţiilor obiective de viaţă în
perspectiva necesităţilor umane, şi, pe de altă parte, perfecţionarea stilurilor şi modurilor de viaţă, fapt
de natură a maximiza calitatea vieţii în condiţiile existente la un moment dat.
Omul, prin construcţia sa internă şi prin întregul său sistem de necesităţi format de-a lungul a
milenii de existenţă, este o fiinţă socială. El a creat societatea, iar societatea îl modelează pe el. Şi
pentru ca societatea să poată exista, ea trebuie să asigure individului o dezvoltare, o evoluţie optimă.
Înţelegem prin dezvoltare umană „procesul de lărgire a evantaiului de posibilităţi oferite indivizilor : să
trăiască mult şi în sănătate, să fie instruiţi şi să dispună de resursele necesare unei vieţi convenabile”.
(B.Iatan în „Calitatea vieţii – teorie şi practică socială”, 1991, 60) Acestor exigenţe fundamentale li se
adaugă libertatea politică, respectarea drepturilor omului, respectul de sine şi faţă de ceilalţi.
Aristotel însuşi spunea, că structurile sociale nu trebuie judecate prin prisma banilor şi a
bogăţiei, ci în funcţie de măsura în care acestea mulţumesc oamenii. Simpla existenţă a veniturilor nu
oferă garanţia că sunt utilizate în scopuri pozitive. Bunăstarea unei societăţi depinde într-o mai mare
măsură de gradul de cuprindere a veniturilor, de destinaţia lor, decât de nivelul acestora. În multe
cazuri, un nivel modest al veniturilor poate fi însoţit de un sensibil progres în domeniul dezvoltării
umane sau invers. Determinarea unui anumit nivel al calităţii vieţii permite stabilirea gradului de
dezvoltare umană, acesta fiind atât o componentă a calităţii vieţii, cât şi o consecinţă a creşterii ei.
Pentru a-şi diminua insatisfacţia de viaţă, indivizii îşi schimbă fie condiţiile de viaţă, fie nivelul
exigenţelor. În plus, reprezentările oamenilor despre fericirea de fiecare zi se deosebesc de perspectiva
teoretică referitoare la satisfacerea a absolut tuturor dorinţelor umane. Fericirea depinde de experienţe
şi criterii personale şi poate surveni în situaţii de viaţă dificile. Mai mult, nivelul de fericire se
modifică cu timpul şi diferă de la un individ la altul. Stabilitatea fericirii este mai fragilă decât cea a
satisfacţiei de viaţă. Această teză poate fi uşor demonstrată prin introducerea, şi la începutul şi la
sfârşitul chestionarului de interviu, a întrebărilor : „Cât de mulţumit sunteţi de viaţă?” şi „Cât de
fericiţi sunteţi?”
Calitatea percepută a vieţii este marcată de contradicţii : gradul înalt de satisfacţie de viaţă şi de
fericire al unei populaţii, nu exclude larga răspândire a simptomelor de nelinişte (grad mare de
revendicabilitate, anxietate, nervozitate, etc.) şi de anomie (sentimente de neputinţă, apatie,
singurătate). Caracterul contradictoriu al imaginii generale se explică prin faptul că la mulţi indivizi
bunăstarea este ambivalentă, sentimentele pozitive coexistând cu cele negative.
Satisfacţia din diferitele domenii ale vieţii are o influenţă majoră asupra satisfacţiei generale de
viaţă. Numeroase cercetări au demonstrat că profesiunea nu este nu numai o scară de satisfacţie sau
insatisfacţie, ci modifică şi ponderea satisfacţiilor în celelalte domenii ale vieţii sociale. Citând studiul

82
realizat de W.Glatzer şi W.Zapf în 1984 în fosta R.F.G., M.Neder ajunge la concluzia că cel mai mare
interes pentru individ îl prezintă domeniile sănătate, căsnicie, venit, domenii ce înregistrează cele mai
mari niveluri de satisfacţie. Datorită faptului că individul se preocupă mai mult de satisfacerea
trebuinţelor sale în domenii pe care le consideră ca cele mai importante, satisfacţia este mai mare în
domeniile private, decât în cele publice ale vieţii. De aceea, influenţarea calităţii vieţii individuale prin
măsuri sociale este mai eficace dacă se face nu direct, prin prestaţii sociale, ci indirect, prin măsuri
asupra standardului de viaţă, şi asupra sănătăţii, care au un impact mai puternic asupra satisfacţiei
generale de viaţă. (op.cit., 50)
În afara condiţiilor da viaţă obiective, gradul de satisfacţie a vieţii este determinat şi de
caracteristicile socio-demografice şi socio-economice. El creşte odată cu nivelul veniturilor şi variază
în funcţie de gen, vârstă, stare civilă, prestigiu şi independenţă profesională. Cercetările efectuate în
Europa Occidentală şi în America de Nord au demonstrat că, odată cu înaintarea în vârstă, scade
nivelul fericirii şi creşte cel al satisfacţiei de viaţă. Anomia, anxietatea maximă se constată la întrunirea
caracteristicilor : vârstă înaintată, sex feminin, venit scăzut, nivel redus de instruire. Teza crizei vârstei
mijlocii este confirmată de gradul redus de satisfacţie înregistrat de această grupă de vârstă, mai ales în
ceea ce priveşte standardul de viaţă, venitul, timpul liber şi profesiunea. Săracii sunt mai nemulţumiţi
decât bogaţii în circa jumătate din domeniile vieţii, domenii influenţate de fapt, de nivelul venitului şi
de puterea de cumpărare. Satisfacţia de viaţă este influenţată şi de apartenenţa de clasă (pătura socială).
Mai mult, indivizii care exercită profesii cu prestigiu social inferior celor ale părinţilor tind să fie mai
nemulţumiţi de viaţă decât cei cu profesiuni mai prestigioase decât cele ale părinţilor.
P.Atteslander (1981) evidenţiază un aspect mai puţin perceput : „munca salariată este, în
general, considerată o nefericire şi orice reducere a timpului de muncă, un progres”. (apud M.Neder,
op.cit., 51) De aici, pe de o parte, săptămâna redusă de muncă, concedii din ce în ce mai mari,
protecţia femeilor şi a tinerilor sub o anumită vârstă şi alte avantaje pentru oamenii muncii salariaţi, iar
pe de altă parte, excluderea liber-profesioniştilor şi a cadrelor de conducere de la reglementările
generale privind timpul de muncă.
Nivelul de instruire influenţează pozitiv satisfacţia de viaţă, dar numai în domeniile : educaţie,
profesiune, venit, standard de viaţă. În acest context se resimte însă tot influenţa venitului mai ridicat,
corespunzător nivelului superior de instruire, căci satisfacţia scade de îndată ce nivelul de instruire nu
mai constituie un mijloc de obţinere de posturi bine plătite. Femeile sunt de obicei mai nemulţumite
decât bărbaţii, de toate domeniile vieţii, cu excepţia bisericii, cea mai mare diferenţă de satisfacţie
înregistrându-se în ceea ce priveşte educaţia, urmată de profesiune, participare social-politică, căsnicie.
Diferenţa de satisfacţie dintre sexe se estompează, în multe domenii ale vieţii, la vârsta senectuţii.
(ibidem)
Nivelul mai redus al aşteptărilor la vârsta senectuţii se poate explica pe de o parte, prin faptul
că vârstnicii au suportat, în tinereţe, perioade de penurie, menţinându-şi aşteptările reduse de
odinioară. Pe de altă parte însă, el poate fi şi un efect al vârstei : cu creşterea experienţei de viaţă,
individul ajunge la bătrâneţe, să-şi adapteze aşteptările la orice situaţie. Deficitele de satisfacţie
constituie potenţiale surse de tensiune socială şi pot fi percepute de indivizi drept conflicte sociale, de
tipul conflictelor de clasă, ale celor dintre generaţii, ale celor dintre genuri (care stau la baza mişcărilor
de emancipare a femeilor) etc.
Cercetările efectuate de Glatzer în Germania au confirmat că cele mai intens percepute conflicte se
înregistrează în viaţa politică, în special între partidele de dreapta şi cele de stânga. Ele sunt urmate de
conflictele de clasă, dintre muncă şi capital (respectiv dintre bogaţi şi săraci), de conflictele dintre
tineri şi bătrâni şi cele dintre muncitorii autohtoni şi cei imigraţi. Conflictele religioase şi cele dintre
sat şi oraş şi-au pierdut mult din importanţa de altă dată.
Sociologul finlandez E.Allardt 81975) a demonstrat că percepţia conflictelor sociale
influenţează numai într-o mică măsură bunăstarea individuală (calitatea vieţii), o reducere
nesemnificativă a satisfacţiei de viaţă înregistrându-se numai la indivizii ce percep foarte multe
conflicte sociale. O influenţă mult mai puternică asupra calităţii vieţii o au conflictele personale ce
afectează, practic, peste două treimi din populaţia globului. Principalul focar de conflicte personale
este familia. Cercetările efectuate de Glatzer în Germania au relevat că o cincime din indivizii
căsătoriţi sunt afectaţi de conflictele cu partenerii de viaţă, aproape o treime din indivizii cu copii de

83
conflictele cu copiii, dar numai 13% din încadraţii în muncă, de conflictele cu colegii. Certurile şi
discuţiile care afectează cel mai mult calitatea percepută a vieţii sunt cele dintre soţi, iar cele care o
afectează cel mai puţin, cele dintre vecini. (apud M.Neder, op.cit., 52) Societatea satisfăcută este o
utopie, subliniază M.Neder, şi argumentează astfel :
1)- chiar dacă s-ar putea realiza o împărţire perfect echitabilă a bunurilor, serviciilor şi şanselor între
toţi membrii societăţii, inegalitatea ar continua să existe, ca urmare a capacităţii diferite de sesizare şi
de valorificare a posibilităţilor oferite ;
2)- nivelul maxim al satisfacţiei de viaţă este dificil de realizat pentru toţi membrii societăţii, întrucât
principalul său determinant este posibilitatea de comparare favorabilă cu alte grupuri ale populaţiei.
Aceasta presupune însă ca în permanenţă să existe indivizi cu o calitate a vieţii relativ inferioară şi
probabil şi percepută ca atare. Satisfacţia maximă a celor mai bine situaţi presupune o satisfacţie mai
mică a celor mai puţin bine situaţi, căci nu toţi îşi pot maximiza concomitent satisfacţia ;
3)- satisfacţia creşte numai atunci când condiţiile de viaţă se îmbunătăţesc pentru individ mai mult ca
media. Îmbunătăţirea situaţiei sale presupune o înrăutăţire, fie chiar numai percepută, a situaţiei altora,
ceea ce duce la scăderea satisfacţiei acestora, făcând imposibilă maximizarea creşterii satisfacţiei
pentru toţi membrii societăţii ;
4)- dinamica aşteptărilor proprii exclude existenţa continuă a unui înalt nivel de satisfacţie, căci
aşteptările se schimbă necontenit, în funcţie de condiţiile de viaţă atinse ;
5)- deosebirile dintre sistemele de valori precum şi conflictele permanente existente în interiorul
diferitelor comunităţi sociale sporesc sursele de insatisfacţie ;
6)- contribuţia politicii sociale la creşterea gradului de satisfacţie este şi ea limitată. Doar ea poate
determina un spor de satisfacţie mai mare atunci când nu urmăreşte îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă
pentru toţi, ci numai pentru anumiţi indivizi şi anumite grupuri sociale ;
7)- nivelarea diferenţelor nu trebuie să constituie nici principiul de bază şi nici obiectivul democraţiei,
căci ele stau la baza conflictelor sociale, condiţie a pluralismului şi a tendinţei de creştere a bunăstării.
Dacă toţi oamenii ar fi mulţumiţi de viaţă societatea n-ar mai evolua, căci n-armai exista nici o
motivaţie pentru schimbare. (ibidem, 53-54)
În concluzie, calitatea vieţii depinde nu numai de situaţia în care se află indivizii, ci şi de modul
în care ei percep această situaţie. Folosirea indicatorilor de percepţie, subiectivi este mai puţin
problematică în cazul investigării unor coordonate obiective ale vieţii, cum ar fi veniturile, locuinţa,
situaţia profesională etc. Când este vorba însă despre percepţia stării psihice, a gradului de fericire, de
exemplu, indicatorii subiectivi devin mai operanţi numai în conjuncţie cu indicatorii obiectivi.
În prezent, cercetările privind calitatea vieţii reprezintă un domeniul preferenţial de activitate care îi
reuneşte pe sociologi şi pe alţi specialişti din sfera ştiinţelor sociale într-un justificat efort
interdiscipinar. Explicaţia acestei poziţii trebuie căutată „nu numai în interesul practic-politic al acestei
poziţii, ci şi în statutul ontologic şi epistemologic sui-generis al calităţii vieţii şi al conceptului
corespunzător în cadrul realităţii sociale şi al ştiinţelor acesteia, pentru că „rostul întregii activităţi
sociale, al societăţii însăşi este de a asigura existenţa oamenilor”. (G.Socol, „Calitatea vieţii – teorie şi
practică socială”, 1991, 28)
În România, studierea calităţii vieţii „are un caracter urgent”. Este imperativ fundamentarea
unei politici sociale de anvergură care „stopeze procesul de degradare biologică şi spirituală la care a
fost supus poporul nostru de către regimul totalitar (din perioada 1945-1986), iar apoi să grăbească
alinierea calităţii vieţii din România la standardele vieţii civilizate”. (ibidem, 29)
În ultimă instanţă, cheia politicii de ridicare a calităţii vieţii la cota optimă este restructurarea
economiei pe bazele principiile pieţei libere, iar cheia succesului acestei reforme este renaşterea
omului ca homo economicus şi homo moralis. Numai restructurând astfel economia şi numai redându-i
omului adevărata sa condiţie putem reveni în lumea civilizată. Economia de comandă nu poate duce
decât la sărăcie. Avortonul numit „om nou” ne întoarce în mod inevitabil spre barbarie.

84
 Tema 20

Tendinţe ale politicilor de dezvoltare

regională în România. Măsuri legislative.

În general, elementele componente ale corpului politicilor sociale pot fi văzute ca răspunsuri
sectoriale la probleme economice şi sociale care apar într-o oarecare măsură în orice societate
modernă. Însă abordările de tip sectorial nu reuşesc întotdeauna să facă faţă unor aspecte cum ar fi
concentrarea anumitor tipuri de probleme în diverse zone sau arii geografice şi nici să dea răspunsuri la
problema discrepanţelor regionale exprimate în termeni de dezvoltare economică şi socială. Politicile
de dezvoltare regională apar tocmai din necesitatea de a corecta aceste decalaje teritoriale, din punct de
vedere al nivelului de dezvoltare. Ca definiţie general acceptată, cel puţin la nivelul organismelor
europene, politica de dezvoltare regională reprezintă "ansamblul de măsuri pe care autorităţile
guvernamentale centrale le iau în favoarea dezvoltării socio-economice a regiunilor defavorizate"
(CEMAT, Strasbourg, 1991).
Din punct de vedere istoric, politicile regionale au fost introduse în majoritatea ţărilor vest-
europene în perioada 1948-'60, după perioada de reconstrucţie postbelică, cunoscând mai apoi, în anii
'70, o perioadă de vârf în care bugetele, nivelurile subvenţiilor, extinderea zonelor cărora li se acordă
asistenţă, numărul şi diversitatea instrumentelor de politică au atins apogeul. Declinul ratelor de
creştere economică de la sfârşitul anilor '70 şi criza finanţelor statelor au determinat o reevaluare atât a
eficienţei instrumentelor tradiţionale de politică regională (de tipul stimulentelor pentru localizarea
capitalului), cât şi a costurilor politicilor regionale în general. În consecinţă, începând cu jumătatea
anilor '80 s-a făcut simţită o reorientare în ce priveşte obiectivele acestora de la reducerea
dezechilibrelor regionale şi redistribuirea veniturilor şi forţei de muncă, obiective tradiţionale ale
politicilor regionale, înspre promovarea restructurării (încurajarea măsurilor de schimbare structurală
ca. urmare a declinului resimţit în unele zone industriale), stimularea competitivităţii şi mărirea
contribuţiei regiunilor la creşterea economiilor naţionale. De asemenea, importanţa unor instrumente
de politică regională cum ar fi stimulentele negative faţă de localizarea firmelor în zone prospere şi
"relocalizarea activităţii economice în teritoriul naţional" s-au diminuat, accentul punându-se pe
85
instrumente de tipul asistenţei pe scară largă pentru dezvoltarea mediului general de afaceri în
regiunile problemă (construirea infrastructurii fizice, dezvoltarea sistemelor informaţionale, de
consultanţă, de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică, de educaţie şi formare profesională etc.)
(Carta Verde, 1997). În majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene se observă, de asemenea,
tendinţa de reducere a importanţei măsurilor fiscale (de tipul reducerilor şi scutirilor de impozite sau al
subvenţiilor pentru firmele care se localizează sau investesc în regiunile-problemă) în favoarea
asistenţei financiare de tipul granturilor, care prezintă avantajul unei mai mari flexibilităţi în
administrare şi sunt mai simplu de controlat (Carta Verde, 1997). În ceea ce priveşte structurile
instituţionale implicate în politica de dezvoltare regională, este important de subliniat tendinţa din ce în
ce mai puternică spre aplicarea principiului subsidiarităţii (i.e. transferul deciziei la un nivel cât mai
apropiat de cel al colectivităţii asupra căreia se răsfrânge efectul deciziei respective) întâlnită în multe
ţări ale Europei Occidentale, deodată cu intensificarea cooperării între sectorul privat, sectorul public
şi sectorul nonprofit.
Problemele regionale cunosc o varietate de forme de manifestare de la ţară la ţară, ele fiind
produsul unor condiţii şi factori specifici fiecărui stat. În consecinţă, la nivelul politicilor de dezvoltare
regională apar diferenţe de conţinut atât în ce priveşte obiectivele urmărite şi instrumentele utilizate,
cât şi zonarea sau regionalizarea teritoriului naţional. Metodologiile folosite în delimitarea regiunilor
sunt multiple, datorită marii varietăţi de criterii utilizate (administrative, economice, culturale,
geografice, sociale etc.), iar alegerea depinde în mare măsură de obiectivele urmărite. În general se
poate vorbi de următoarele sisteme de diviziune teritorială:
1 1.regiuni normative (graniţe trasate pe criterii administrative);
2.regiuni analitice:
a)funcţionale (agregări ale unor zone complementare ca resurse activităţi economice etc.);
b)omogene (agregări ale unor zone cu caracteristici similare).
În plus, pe lângă noţiunea de "regiune", politicile regionale se referă şi la noţiunile de "arie" şi
"zonă", definite din nou în funcţie de politica specifică fiecărui stat şi care reprezintă în principiu
decupaje teritoriale în vederea aplicării de măsuri cu adresabilitate directă la problemele specifice
respectivelor arii sau zone.
Tendinţele de integrare şi globalizare care afectează din ce în ce mai mult aspectele de
dezvoltare regională au condus către necesitatea găsirii unor clasificări relativ omogene în ce priveşte
structurarea regiunilor aparţinând diferitelor ţări. Un exemplu în acest sens este "Nomenclatoru
unităţilor teritoriale pentru statistică" (NUTS) elaborat de Oficiul de statistică al Uniunii Europene,
care utilizează o structură ierarhică pe trei niveluri (regiuni NUTSl, NUTS2 şi, respectiv, NUTS3)
facilitând astfel armonizarea statisticilor regionale ale ţărilor membre şi elaborarea politicilor regionale
comunitare. Pentru raţiuni practice care ţin de disponibilitatea datelor statistice şi de implementarea
politicilor regionale, clasificarea NUTS are la bază diviziunile instituţionale existente în statele
membre ale Uniunii.

Premise ale politicii de dezvoltare regională în România

La fel ca în cazul oricărui alt element de politică socio-economică, elaborarea unei politici
regionale suportă "constrângerile" trecutului, prezentului şi viitorului. Deşi în rândul specialiştilor cu
preocupări în domeniul politicilor regionale din România există o controversă cu privire la existenţa
unei politici de dezvoltare regională în perioada de dinainte de 1989 (G. Pascariu, 1997), cert este că
politicile de "sistematizare a teritoriului" (având ca obiectiv declarat atenuarea diferenţelor dintre sat şi
oraş), "industrializarea socialistă" şi principiul "dezvoltării armonioase a forţelor de producţie pe
teritoriul ţării" au generat efecte pe termen lung asupra dezvoltării economice şi sociale a judeţelor
ţării. Unul dintre cele mai importante efecte ale acestor politici a fost rapida industrializare a judeţelor
mai puţin dezvoltate în detrimentul celor mai dezvoltate, prin orientarea investiţiilor în industrie şi
infrastructură către toate zonele ţării, "indiferent dacă aceste investiţii erau justificate din punct de
vedere economic" (Carta Verde, 1997).
După 1989, odată cu renunţarea la economia planificată, disparităţile inter-judeţene cunosc o
creştere, chiar dacă nu spectaculoasă, în special în ce priveşte indicatorii relativi la infrastructura
86
(socială şi fizică) şi cei economici (piaţa forţei de muncă, producţia industrială). Analiza comparativă a
indicatorilor pentru anii 19905 şi 1996 scoate în evidentă trei tipuri de situaţii :
1. În cazul indicatorilor economici (producţie industrială, număr mediu de salariaţi): creşterea
disparităţilor regionale însoţită de o relativă menţinere a ierarhiei judeţelor, în condiţiile unei scăderi a
valorilor indicatorilor la nivel naţional.
2. În cazul indicatorilor de infrastructură fizică (densitatea liniilor electrificate de cale ferată şi
a drumurilor publice modernizate): creşterea disparităţilor regionale însoţită de o relativă menţinere a
ierarhiei judeţelor în condiţiile unei creşteri a valorilor indicatorilor la nivel naţional.
3. În cazul indicatorilor de infrastructură socială (număr de elevi la un profesor, respectiv
număr de locuitori la un medic): creşterea disparităţilor regionale însoţită de modificarea rangurilor
judeţelor în ierarhie.
Relativa păstrare a ierarhiilor împreună cu accentuarea disparităţilor în cazul indicatorilor
economici şi de infrastructură fizică conduc la imaginea unei dinamici regionale care favorizează
judeţele cu valori ridicate şi defavorizează judeţele cu valori scăzute ale indicatorilor în 1990.
Dacă politica de industrializare din perioada de dinainte de 1989 avut un efect de relativă
reducere a inegalităţii inter-judeţene, odată ci tranziţia de la economia planificată la economia de piaţă
ar fi fost de aşteptat ca disparităţile regionale, cel puţin în raport cu indicatori economici, să cunoască o
creştere semnificativă. Acest lucru nu s-a întâmplat însă, ca urmare a opţiunii guvernelor din perioada
1990-'96 pentru o viteză scăzută de implementare a reformei, în special în ce priveşte procesele de
privatizare şi restructurare a întreprinderilor. În schimb, creştere relativ mai mare a disparităţilor se
remarcă în ceea ce priveşte un domeniu mai puţin "inert", şi anume acela al infrastructurii sociale
concomitent cu o "reaşezare" a ierarhiei judeţelor în funcţie de numărul d locuitori ce revin la un
medic, respectiv numărul de elevi ce revin un cadru didactic.
Un aspect relevant pentru dinamica disparităţilor regionale este scăderea inegalităţii veniturilor
la bugetele locale, atât pre-transfer (venituri totale exclusiv subvenţiile de la bugetul de stat), cât şi
post-transfer (venituri totale inclusiv subvenţiile de la bugetul de stat) în 1996 faţă de 1991. Paradoxal
este însă faptul că dacă în 1991 transferurile (subvenţiile) de la bugetul de stat au avut ca efect o uşoară
reducere a inegalităţii, în 1996 efectul subvenţiilor este mai degrabă unul de accentuare a inegalităţii
veniturilor la bugetele locale.
Datele disponibile indică două consecinţe majore ale politicii de acordare a subvenţiilor:
a)tendinţa de conservare a ierarhiei existente în 1991 a judeţelor, în funcţie de veniturile totale
la bugetele locale;
b)tendinţa de acordare a unor subvenţii mai mari judeţelor cu o infrastructură fizică mai
dezvoltată, în defavoarea celor cu infrastructură mai puţin dezvoltată, ceea ce are ca efect întărirea
disparităţilor deja existente.
Pe lângă situaţia actuală a disparităţilor şi a nivelelor de dezvoltare regională, un alt element
important care "modelează" tendinţele actuale ale politicii regionale în România îl constituie setul de
principii şi mecanisme ale politicii de dezvoltare regională promovate de Uniunea Europeană, aspect
relevant atât din perspectiva integrării ţării noastre în UE, cât şi din perspectiva eligibilităţii în vederea
obţinerii de suport financiar din partea fondurilor de dezvoltare regională ale Uniunii.
Ca regulă generală, finanţarea UE nu înlocuieşte finanţarea statului în cauză, ci este
complementară acesteia, conform principiului adiţionalităţii. Ponderea asistentei Comunitare variază
de la 25% la 85% din costul total al proiectului, în funcţie de circumstanţe, fiind mai mare în cazul
statelor sau regiunilor al căror sector public nu reuşeşte să susţină măsurile de dezvoltare prin resurse
proprii. Principalele instrumente financiare ale UE sunt Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune,
care oferă granturi, la care se adaugă Banca Europeană de Investiţii, care oferă împrumuturi pentru
proiecte de dezvoltare. Dintre toate aceste instrumente financiare ale UE, Fondurile Structurale sunt
cele mai relevante pentru aspectele de dezvoltare regională. Aceste fonduri sunt în număr de patru,
orientate către îndeplinirea a şase obiective prioritare. Dintre cele patru Fonduri Stucturale unul
vizează în mod special dezvoltarea regională şi este destinat în principiu celor mai defavorizate regiuni
- Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR). Acest fond acoperă patru dintre cele şase
obiective ale Fondurilor Structurale, respectiv patru tipuri de regiuni:

87
 Obiectivul 1 - vizează sprijinirea regiunilor cu dezvoltare redusă, al căror PIB per capita este
sub 75% din media UE din ultimii trei ani. Aceste regiuni sunt cele mai sărace regiuni ale Uniunii şi în
consecinţă primesc cel mai mare procent de subsidii, Regiunile eligibile pentru Obiectivul 1 pot
acoperi state întregi (ex: Grecia, Portugalia, Irlanda etc.), iar în cazul aderării la Uniune a ţărilor
asociate din Europa Centrala şi de Est, toate regiunile acestora ar deveni beneficiare de ajutor financiar
conform Obiectivului 1.
Obiectivul 2 - (11,1 % din buget) acoperă ariile cu pronunţat declin industrial (în special
industria siderurgică şi cea a cărbunelui) şi alte centre industriale cu probleme severe de reconversie
(sectoare industriale cum ar fi industria de armament, industria textilă etc.).
Obiectivul 5b - (4,9% din buget) vizează adaptarea structurală şi diversificarea economică a
ariilor vulnerabile aparţinând regiunilor rurale cu PIB redus, densitate scăzută şi tendinţa de
depopulare care nu sunt eligibile pentru Obiectivul 1.
Obiectvul 6 - (0,5% din buget) vizează ariile cu densitate redusă a populaţiei şi a fost introdus
recent, odată cu aderarea la Uniune a Finlandei şi Suediei.
Mai în detaliu, asistenţa FDER este centrată îndeosebi pe finanţarea investiţiilor productive,
infrastructura şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii:
• investiţii productive care permit crearea sau menţinerea de locuri de muncă permanente;
• investiţii în infrastructură, de dimensiuni variabile în funcţie de obiectiv, inclusiv reţele trans-
europene pentru regiunile eligibile în cadrul Obiectivului 1;
• investiţii în educaţie şi sănătate în regiunile eligibile în cadrul Obiectivului 1;
• dezvoltarea potenţialului indigen: dezvoltare locală şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi
mijlocii;
• programe de cercetare-dezvoltare;
• investiţii în domeniul mediului.
În ceea ce priveşte ţările Europei Centrale şi de Est, instrumentul financiar al UE pentru
asistenţa acestora în domeniul politicilor structurale în perioada de pre-aderare (ISPA) vizează în
special politicile în domeniile mediului şi infrastructurii (transporturi), iar alocarea fondurilor este
făcută în funcţie de populaţia, suprafaţa şi PIB/ locuitor ale ţărilor în cauză.
Accesul la asistenţa acordată de UE prin intermediul Fondurilor Structurale este condiţionată
bineînţeles de aderarea la Uniune şi, implicit, atât de crearea unor structuri instituţionale compatibile
cu cele comunitare, cât şi de crearea unui cadru legislativ care să permită implementarea acestora.

Tendinţe a1e politicii de dezvoltare regională în România

Propuneri de politică regională - Carta Verde
Primii paşi către o strategie naţională coerentă în domeniul politicilor regionale în România au
început să fie făcuţi practic începând din 1996, odată cu lansarea "Programului PHARE pentru
dezvoltarea regională", care îşi propunea ca principal obiectiv elaborarea unui set de principii
fundamentale care să orienteze întreaga politică regională a ţării. Programul a fost implementat prin
Departamentul de Administraţie Publică Locală al Guvernului României, asistat de o echipă de
consilieri externi, iar activităţile sale s-au desfăşurat sub coordonarea unui Grup de Lucru
Interministerial, incluzând reprezentanţi din ministerele cheie şi autorităţi regionale. În cadrul
programului a fost elaborată "Carta Verde", document care sintetizează problemele actuale ale
dezvoltării regionale şi propune un sistem instituţional în domeniul politicilor regionale ale României.
Principalele obiective ale politicii regionale propuse în Carta Verde sunt:
1. pregătirea României pentru integrarea în Uniunea Europeană şi pentru a deveni eligibilă în
vederea acordării unor ajutoare din fondurile structurale ale acesteia;
2. reducerea disparităţilor regionale între diferitele regiuni ale României;
3. integrarea activităţilor din sectorul public (educaţie, învăţământ, infrastructură, calitatea
mediului etc.) pentru a realiza un nivel superior de dezvoltare a regiunilor.

În vederea atingerii acestor obiective, în Carta Verde sunt abordate două aspecte semnificative
pentru politica regională:

88
 a) definirea regiunilor de dezvoltare prin regruparea judeţelor cu niveluri / profiluri
complementare de dezvoltare, recursul la regrupare fiind justificat de creşterea eficienţei implementării
politicilor de dezvoltare regională. Principalele argumente pentru reducerea numărului de regiuni de la
42 (numărul de judeţe) la 8 (numărul de regiuni de dezvoltare propus în Carta Verde) sunt 1. evitarea
divizării resurselor disponibile între un număr mare de arii ţintă pentru dezvoltare şi 2. evitarea riscului
ineficienţei generat de aplicarea politicii de dezvoltare regională pe "o structură teritorială fragmentată,
cu unităţi mici şi insuficient de puternice pentru a putea atrage şi derula programe complexe de
dezvoltare" (G. Pascariu, 1998).
Procesul de definire a regiunilor de dezvoltare propuse în Carta Verde cuprinde (Carta Verde,
1997):
• identificarea judeţelor vecine cu profiluri economice şi sociale similare (15 grupări de
judeţe);
• regruparea regiunilor de similaritate în regiuni de dezvoltare definite prin relaţii
funcţionale (s.n.), de tipul infrastructurii de comunicare sau al sistemelor de interacţiune umană (8
regiuni de dezvoltare). Subregiunile cu probleme specifice de dezvoltare (agricole, industriale. de
mediu etc.) sunt definite ca tipuri de arii problemă.
O arie prioritară este o grupare de oraşe, comune sau judeţe, continue sub aspect teritorial,
caracterizate prin profiluri asemănătoare de probleme, rezolvabile prin politici regionale. Diversitatea
problemelor regionale impune o diversitate corespunzătoare a unităţilor de politică regională (UPR).
Funcţie de aria de cuprindere şi de criteriul de structurare. UPR ar putea fi:
• subregiuni de dezvoltare ca judeţe sau grupări de judeţe din cadrul aceleiaşi regiuni
caracterizate prin probleme severe cu caracter global sau specific (exemplu: Teleorman-Giurgiu-
Călăraşi-lalomiţa din Regiunea de Sud, Maramureş-Sălaj-Bistriţa-Năsăud din Regiunea de Nord-
Vest);
• grupări de comune sau oraşe învecinate, cu probleme similare specifice din cadrul
aceluiaşi judeţ sau din judeţe învecinate (exemplu: arii miniere, cu sol degradat, cu declin industrial, cu
grad ridicat de poluare etc.);
• grupări de comune sau oraşe învecinate cu probleme similare complexe din cadrul
aceleiaşi regiuni sau din judeţe învecinate.
Reducerea disparităţilor în rezolvarea problemelor regionale implică o politică regională cu
multiple acţiuni şi unităţi teritoriale ţintă. Denumirile de unităţi pentru politica regională, anterior
menţionate specifică aceste unităţi-ţintă. Fiecare dintre acestea ar putea avea o funcţie regională
distinctă:
• regiunile de dezvoltare pentru a orienta politica regională a guvernului, în sensul
reducerii dezechilibrelor teritoriale majore de dezvoltare între ariile cele mai dezvoltate şi cele mai
puţin dezvoltate; în acelaşi timp, regiunile de dezvoltare sunt cel mai bun cadru de implementare şi
evaluare a politicii de dezvoltare regională;
• ariile prioritare pentru a permite structurarea unor programe specifice de dezvoltare în
domeniile industrie. agricultură, şomaj, mediu înconjurător etc., având ca actori nu numai guvernul,
ci şi autorităţile la nivel de judeţ, comună sau oraş. Ariile prioritare, definite ca subregiuni sau
grupări de Iocalităţi, sunt în mod deosebit utile pentru reducerea disparităţilor intraregionale.
Localizarea spatială a subdezvoltării şi sărăciei se concentrează în două arii principale: nord-
estul (regiunea istorică a Moldovei) şi sudul - cea mai extinsă zonă agricolă a ţării (Câmpia Română),
spre deosebire de vestul şi centrul ţării, care constituie zone mai bogate şi mai puternic dezvoltate,
situaţie confirmată de altfel de valoarea produsului intern brut pe locuitor la nivelul regiunilor de
dezvoltare pentru 1996.
Trebuie însă subliniat faptul că regiunile de dezvoltare nu constituie regiuni teritorial -
administrative, ele neavând alt scop decât acela de a focaliza resursele în direcţia dezvoltării de
proiecte inter-sectoriale şi inter-judeţene. Prin opţiunea pentru acest tip de definire a regiunilor
eficientă politicilor de dezvoltare regională este condiţionată în primul rând de cooperarea voluntară a
regiunilor administrative (judeţele), cooperare care nu poate fi rezultatul unei decizii coercitive a

89
guvernului central. Guvernul însă poate stimula cooperarea prin utilizarea programelor de investiţii,
care devin operaţionale numai atunci când regiunile administrative au decis să coopereze.
Propunerea de definire a regiunilor din Carta Verde are la bază criteriul integrării funcţionale
potenţiale, prin organizarea celor opt regiuni în jurul unor centre polarizatoare (exemplu laşi pentru
Regiunea Nord-Est, Timişoara pentru Regiunea Vest, Craiova pentru Regiunea Sud-Vest etc.). Spre
deosebire de criteriul omogenităţii, acest criteriu de definire presupune existenţa unei
complementarităţi a resurselor, activităţilor economice etc., coeziunea fiind mai degrabă rezultatul
fluxurilor interne, reţelelor, relaţiilor şi interdependenţelor dintre sub-regiunile componente (localităţi,
zone). Dacă cele 8 regiuni sunt definite în principal în funcţie de criteriul funcţionalităţii, cele 15 sub-
regiuni satisfac mai degrabă criteriul omogenităţii în cadrul fiecărei regiuni şi, implicit, al similitudinii
din perspectiva problemelor care le caracterizează.
În ceea ce priveşte ariile prioritare, desemnarea acestora este subiect de redefinire, în funcţie de
evoluţia întregului sistem de dezechilibre regionale şi de strategiile de politică regională considerate a
fi prioritare.
Cele 8 regiuni de dezvoltare sunt caracterizate printr-o suprafaţă medie de 30.000 kmp şi o
mărime medie de 2,8 milioane locuitori, ceea ce duce la o apropiere de media regiunilor de tip NUTS2
(13.000 kmp, respectiv 2 milioane locuitori) într-o măsură mai mare comparativ cu judeţele (5.600
kmp, respectiv 540.000 locuitori) (G. Pascariu, 1998).
b) Cadrul instituţional necesar pentru implementarea politicilor regionale. Carta Verde
propune două niveluri ale structurii instituţionale responsabile de elaborarea şi implementarea
măsurilor de politică regională:
1. un nivel central, care presupune un organism compus din reprezentanţii ministerelor,
agenţiilor centrale (Agenţia Naţională pentru Privatizare, Fondul Proprietăţii de Stat) şi
asociaţiilor/organizaţiilor (Federaţia Oraşelor din România, sindicate) relevante pentru dezvoltarea
regională (Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Regională - CNDR) cu rol în elaborarea strategiei
naţionale, subordonat Guvernului României;
2. un nivel regional, care, presupune constituirea unor unităţi specializate (Agenţiile pentru
Dezvoltare Regională - ADR), ca organizaţii non-guvernamentale independente cu rol de coordonare
intra-regională a programelor de dezvoltare, conduse de un Consiliu care să includă reprezentanţii
consiliilor judeţene, prefecturilor, asociaţiilor inter-comunale, asociaţiile fermierilor etc.
Conform propunerii, sarcinile CNDR ar urma să fie (Carta Verde, 1997):
• elaborarea Programului Naţional de Dezvoltare Regională;
• formularea propunerilor adresate guvernului pentru stabilirea Fondului Naţional de
Dezvoltare Regională (FNDR) şi a surselor de asigurarea acestui fond;
• luarea deciziilor de alocare a FNDR pentru diferite fonduri de dezvoltare regională
(conform principiilor de bază ale Fondurilor Structurale n.a.);
• elaborarea unor propuneri legislative şi de noi reglementări în domeniul dezvoltării
regionale;
• stimularea cooperării între regiuni şi subregiuni, judeţe sau municipalităţi similare sau
diferite, din punct de vedere al nivelului sau al profilului de dezvoltare. Această cooperare ar conduce
la diminuarea sau chiar eliminarea problemelor specifice prezente în unele arii-problemă;
• administrarea FNDR, cât şi monitorizarea Fondurilor de Dezvoltare Regionale (FDR).
CNDR s-ar constitui într-o interfaţă între Guvernul României şi Agenţiile de Dezvoltare
Regională. Se prognozează că sarcinile sale să fie îndeplinite prin negocieri cu regiunile direct
implicate, negocierile ar avea în vedere conţinutul programelor de dezvoltare regională care le vizează
în mod direct, dar şi ministerele şi organizaţiile non-guvernamentale irnplicate. La un nivel mai
operaţional, CNDR ar avea autoritatea de a decide distribuirea FNDR către fondurile regionale FDR şi
ADR (Agenţiile de Dezvoltare Regională).
În ce priveşte Agenţiile de Dezvoltare Regională, acestea sunt responsabile de punerea în
practică a politicii de dezvoltare regională în ariile teritoriale respective. Scopul principal va fi
promovarea dezvoltării socio-economice a regiunii respective, în acord cu principiile definite la nivel
naţional prin politica de dezvoltare regională.

90
 ADR vor fi responsabile de negocierea cu CNDR a fondurilor Programului de Dezvoltare
Regională (PDR), inclusiv a clauzelor prevăzute în contractele de finanţare.
ADR sunt responsabile atât de relaţiile cu administraţia centrală (CNDR), cât şi de cele cu
administraţia locală (judeţe şi comunităţi locale):
1. Responsabilităţi legate de relaţia cu CNDR:
• aplicarea programelor de dezvoltare regională în concordanţă cu prevederile
Programului Naţional pentru Dezvoltare Regională;
• gestionarea resurselor acordate de către CNDR pentru implementarea programului de
dezvoltare regională ;
• informarea CNDR cu privire la problemele specifice regiunii.
2. Responsabilităţi faţă de regiune:
• definirea şi aplicarea programului de dezvoltare regională;
• obţinerea din partea CNDR a fondurilor necesare;
• administrarea Fondului pentru Dezvoltare Regională în cazul sarcinilor care pot fi
rezolvate în mod optim la nivel local.

Funcţia principală a ADR va fi elaborarea şi implementarea strategiei de dezvoltare regională şi

a planului de gestionare a fondului aferent. Consiliul ADR va funcţiona în baza propriului organism
executiv şi operaţional. Funcţiile sale vor fi, pe de o parte, legate de activităţile de secretariat, iar pe de
altă parte, de implementarea politicii de dezvoltare regională (cu sau fără cooperarea cu alte instituţii).
În ce priveşte finanţarea, cel mai important instrument al ADR va fi Fondul de Dezvoltarea
Regională (FDR), care va permite realizarea programelor regionale. Agenţiile de Dezvoltare Regională
urmează să fie create pe bază de cofinanţare, utilizând fonduri publice, private şi internaţionale. Din
acest punct de vedere, sursele de finanţare pentru ADR ar putea fi:
• Fondul Naţional de Dezvoltare Regională;
• bugetele locale ale oraşelor şi comunelor din diferite regiuni; sectorul privat;
• agenţiile internaţionale de finanţare.
În cazul în care Guvernul va aloca fonduri pentru programele de dezvoltare regională şi va
delega autoritatea la nivel regional, pentru alocarea fondurilor unor proiecte individuale, va fi necesară
stabilirea criteriilor pentru distribuirea de fonduri. Aceste criterii vor include reguli pentru tipurile de
costuri, pentru autofinanţare, pentru tipurile de contribuţii care pot fi implicate etc.
Cadrul instituţional propus este unul care evită soluţia înalt centralizată a proiectării şi
administrării politicii regionale de către departamentele administraţiei centrale de stat (la nivelul
ministerelor) prin crearea unei instituţii relativ independente funcţional (CNDR). Totodată.
responsabilitatea implementării politicilor regionale este delegata regiunilor, în speţă Agenţiilor de
Dezvoltare Regională.

Iniţiative regionale
Ca urmare a propunerilor făcute în Carta Verde şi a dezbaterilor acestora din cadrul Conferinţei
cu tema "Politica de dezvoltare regională în România", din 12-13 mai 1997, deşi în absenţa unui suport
legislativ şi a instituţiilor necesare la nivel central (respectiv CNDR, FNDR), în iunie, respectiv
septembrie 1997 luaseră deja fiinţă două agenţii de dezvoltare, la nivelul regiunilor Sud (ADR Sud
Muntenia), respectiv Sud-Vest (ADR SudVest Oltenia). În aprilie 1998, alte două agenţii (ADR Sud-
Est, respectiv ADR Nord-Vest) trecuseră de faza de organizare şi se aflau în faze avansate în ceea ce
priveşte formalităţile de înfiinţare. Ca urmare a inexistenţei unui cadru formal care să reglementeze în
mod specific structurile instituţionale implicate în politicile regionale, toate cele patru agenţii au fost
înfiinţate ca asociaţii (ADR Sud-Vest, ADR Sud-Est) sau fundaţii (ADR Sud, ADR Nord-Est) pe baza
Legii 21/1924. Un studiu realizat în aprilie 1998 (V. Platon, 1998, nepublicat) evidenţia ca principale
surse de motivaţie ale acestei rapide "dezvoltări instituţionale" următorii factori:
• Experienţa dobândită în cadrul diverselor programe PHARE (PAEM, FIDEL etc.) din
ultimii 2-3 ani.

91
 • Identificarea de către autorităţile locale de noi posibilităţi de a rezolva unele probleme
existente cu ajutorul agenţiei.
• Ocuparea unei poziţii cât mai favorabile pe lista granturilor pentru dezvoltare.
În cazul tuturor celor patru agenţii poate fi identificat un set de trăsături problemă comune:
• Implicarea lor în proiecte care vizează mai degrabă dimensiunea dezvoltării locale, şi
mai puţin dezvoltarea regională.
• Dependenţa ridicată de prefecturi (cu excepţia agenţiei Sud-Est), acestea dovedindu-se
în cele mai multe cazuri semnificativ mai active decât consiliile judeţene prin punerea la dispoziţie a
unor resurse minimale (sediu. echipament) necesare funcţionării agenţiei.
• Lipsa unei legături între obiectivele percepute ca necesitând finanţare şi o strategie de
dezvoltare regională coerentă. De altfel, nu există o înţelegere clară asupra necesităţii de elaborare a
unei strategii de dezvoltare regională şi asupra modului în care ar putea fi pusă în practică, aceasta
datorându-se, fără îndoială, faptului ca membrii agenţiei au mai degrabă experienţa proiectelor locale.
• Lipsa clarităţii în ce priveşte procedurile de co-finanţare interjudeţeană a unor proiecte.
• Cooperare relativ redusă cu alţi actori locali relevanţi.
• Altă problemă, deşi nu simptomatică, este cea a cooperării interjudeţene, concretizată în
ezitarea sau chiar refuzul unor judeţe de a participa la constituirea macroregiunilor aşa cum au fost ele
propuse în Carta Verde, pe motive de afinităţi politice sau datorită dorinţei de a fi integrate în regiuni
cu judeţe mai dezvoltate.

Măsuri legislative

I)- Legea privind dezvoltarea regională în România

Începând cu luna ianuarie 1998 în cadrul Departamentului de Administraţie Publică Locală a

fost constituită Unitatea de Politică Regională, alcătuită din reprezentanţii a 10 ministere şi
departamente. Aceasta urma să devină nucleul viitoarei Agenţii Naţionale pentru Dezvoltare
Regională, instituţie aflată în subordinea primului ministru, şi având ca atribuţii principale elaborarea
proiectului unei strategii naţionale de dezvoltare regională, manageriatul financiar şi tehnic al Fondului
Naţional de Dezvoltare Regională, evaluarea tehnică şi financiară a proiectelor finanţate din acest fond
care vor fi supuse aprobării Consiliului Naţional de Dezvoltare Regională şi coordonarea şi integrarea
politicilor sectoriale în cadrul regiunilor de dezvoltare. În iulie 1998 apare Legea privind dezvoltarea
regională în România, care stabileşte cadrul instituţional şi obiectivele politicii de dezvoltare.
Principalele diferenţe faţă de propunerile efectuate în Carta Verde constau în:
1. Înfiinţarea unei noi instituţii la nivel central, pe lângă CNDR. şi anume Agenţia Naţională de
Dezvoltare Regională, cu competenţe mai degrabă executive (asigură managementul FNDR,
gestionează fondurile alocate de UE atât în perioada de preaderare cât şi după aderare, acordă asistenţa
de specialitate ADR-urilor etc.), în timp ce competenţele CNDR sunt definite în principal la nivelul
proceselor decizionale şi monitorizării utilizării fondurilor alocate.
2. Libertatea totală de asociere a consiliilor judeţene pentru a forma regiuni de dezvoltare.
Legea nu menţionează regiunile care ar urma să se înfiinţeze şi nici numărul de regiuni posibile, ceea
ce implică posibilitatea asocierilor pe diverse criterii, nu numai de integrare funcţională sau
omogenitate. Unul din criteriile probabile este, aşa cum o arată experienţa de până acum, cel bazat pe
afinităţi politice. Singurul factor restrictiv îl constituie condiţionarea de avizul guvernului.
3. Structura organizatorică a Consiliilor de Dezvoltare Regională şi a Consiliului Naţional de
Dezvoltare Regională. În ceea ce priveşte Consiliile regionale, s-a renunţat la propunerea relativă la o
largă reprezentare a diverselor organizaţii şi asociaţii, CDR-urile fiind alcătuite din preşedinţii
consiliilor judeţene şi câte un reprezentant al consiliilor locale municipale, orăşeneşti şi comunale
desemnaţi de fiecare judeţ, pe durata mandatului. Deşi mai puţin "participativă", această formulă este
fără îndoială mai eficientă din punct de vedere organizaţional. În lege se specifică însă posibilitatea de
participare ca invitaţi a reprezentanţilor altor instituţii şi organizaţii relevante. În ceea ce priveşte
CNDR, acesta are in componenţa sa pe preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor pentru dezvoltare
92
regională şi, la paritate cu numărul acestora (s.n.), reprezentanţi ai guvernului, desemnaţi prin hotărâre
de Guvern, ceea ce asigură o putere de negociere relativ egală a reprezentanţilor celor două nivele:
central şi regional. De asemenea, această formulă reduce în mare măsură unul din posibilele riscuri
semnalate de experţi (I. Ianoş, 1998), şi anume acela de direcţionare a fondurilor de dezvoltare
regională spre rezolvarea unor aspecte sectoriale, punctuale, sub presiunea momentului, care cad în
sarcina unor ministere.

II)- Regimul zonelor defavorizate

Unul din elementele importante ale politicii de dezvoltare regională îl constituie, fără îndoială,
criteriile de definire a zonelor defavorizate, precum şi măsurile de stimulare a dezvoltării acestor zone.
În ce priveşte criteriile, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României privind Regimul Zonelor
Defavorizate, le defineşte pe acestea din urmă ca fiind "arii geografice strict delimitate teritorial, care
îndeplinesc una din următoarele condiţii:
a) au structuri productive monoindustriale care, în activitatea zonei, mobilizează mai mult de
50% din populaţia salariată;
b) sunt zone miniere unde personalul a fost disponibilizat prin concedieri colective, în urma
aplicării programelor de restructurare;
c) în urma lichidării, restructurării sau privatizării unui/ unor agenţi, economici, apar concedieri
colective care afectează mai mult de 25% din numărul angajaţilor cu domiciliul stabil în respectiva
zonă;
d) rata şomajului depăşeşte cu 25% rata şomajului la nivel naţional;
e) sunt lipsite de mijloace de comunicaţii şi infrastructura este slab dezvoltată."
Zonele defavorizate se înfiinţează la propunerea consiliilor locale sau judeţene cu avizul
Consiliilor de Dezvoltare Regională şi pe baza documentaţiei ADR, cu aprobarea Consiliului Naţional
de Dezvoltare Regională. Perioada în care o arie geografică poate fi declarată Zonă Defavorizată
variază între cel puţin trei ani şi maximum zece. Principalele măsuri prevăzute pentru suportul Zonelor
Defavorizate vizează stimularea investiţiilor în Zonă prin acordarea de facilităţi fiscale (scutirea de
taxe, impozite), garantarea creditelor externe, finanţarea proiectelor de investiţii prin coparticipare la
capitalul social etc. pentru agenţii economici care au sediul şi îşi desfăşoară activitatea în Zonă, cu
condiţia ca, prin investiţia realizată să fie create noi locuri de muncă pentru forţa de muncă neocupată
sau pentru membrii familiilor acestora, care domiciliază în Zonă.
În plus, în cazul Zonelor cu o rată a şomajului care depăşeşte cu 50% media naţională, pot fi
stabilite facilităţi suplimentare pentru persoanele fizice cu domiciliul şi locul de muncă în Zonă, şi cu
venitul sub venitul mediu pe economie: facilităţi de natură fiscală (vizând impozitul pe venit) şi/sau
tarife reduse pentru transport. În ce priveşte administrarea şi monitorizarea măsurilor luate în Zonă,
acestea revin în principal Agenţiei de Dezvoltare Regională.
Conform criteriilor de declarare a zonelor defavorizate, este de aşteptat ca, exceptând zonele
miniere, regiunea Nord-Est să prezinte cele mai multe propuneri eligibile, având în vedere chiar şi
numai faptul că patru din cele şase judeţe care 6 constituie aveau în mai 1998 rate ale şomajului care
depăşeau cu mai mult de 25% din media naţională (Botoşani - 12,9, Neamţ - 14,8, Suceava - 12,2,
Vaslui - 16,3, media naţională - 9,0), şi lăsând la o parte celelalte criterii.
Principala problemă pe care o ridică setul de criterii prezentat mai sus este centrarea îndeosebi
pe zonele cu probleme specific industriale şi neacoperirea zonelor agricole cu populaţie îmbătrânită,
venituri reduse şi agricultură de eficienţă relativ redusă, cum ar fi zonele cuprinse în judeţele
Teleorman, Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa, zone care nu se pot califica drept eligibile decât eventual
conform criteriului e) - lipsa mijloacelor de comunicaţii şi infrastructura slab dezvoltată.

Deşi situaţia disparităţilor regionale existente la ora aceasta în România nu indică un decalaj
mai mare între regiuni (judeţe) decât în cazul Marii Britanii, Olandei sau Greciei, este de aşteptat ca o
dată cu o abordare mai "hotărâtă" a reformei economice acest decalaj să crească în defavoarea
regiunilor mai slab dezvoltate. Absenţa unor strategii coerente de dezvoltare regională înseamnă
practic a lăsa eforturile de reducere a disparităţilor regionale în seama politicilor sectoriale, sau a unor
abordări ad-hoc, punctuale. Acest tip de abordare este însă puţin eficace în situaţia în care în România

93
există zone industriale tradiţionale (bazine carbonifere şi siderurgice etc.) caracterizate printr-o foarte
slabă diversificare a activitaţilor economice şi zone rurale cu suprafeţe agrare întinse şi o lipsă acută de
populaţie activă în agricultură.
Implementarea unei politici de dezvoltare coerente şi implicit a unui cadru instituţional adecvat
este relevantă atât din perspectiva evoluţiei interne a disparităţilor regionale, cât şi din perspectiva
globalizării şi integrării în structuri trans-naţionale (respectiv UE). Un element important în procesul
de implementare a unei astfel de politici este şi capacitatea de monitorizare şi evaluare atât a
realităţilor regionale, cât şi a strategiilor aplicate, capacitate care se concretizează prin elaborarea unui
sistem de indicatori relevanţi pentru dezvoltarea economică şi socială la nivel regional. De altfel,
acesta este un punct extrem de sensibil la ora actuală, deoarece implică în primul rând definirea unor
regiuni statistice, care să poată oferi informaţie relevantă.
Unul din efectele propunerilor făcute în Carta Verde a fost preluarea celor 8 regiuni de către
Comisia Naţională de Statistică şi utilizarea lor ca regiuni statistice, compatibile cu normele Eurostat
(nomenclatura NUTS). Aceasta ridică însă două tipuri de probleme: 1. regiunile de dezvoltare pot
suporta un proces de redefinire, ca urmare a noului cadru legislativ şi 2. macroregiunile definite în
Carta Verde sunt relativ eterogene în interior şi, în consecinţă, informaţia agregată pe 8 regiuni este
dificil de utilizat în scopul elaborării unor măsuri de dezvoltare regională. Propunerile alternative
vizează definirea regiunilor statistice în funcţie de cele 15 subregiuni propuse în Carta Verde (D.
Sandu, 1998), care prezintă un grad de omogenitate mai ridicat şi permit o analiză mai detaliată a
evoluţiei realităţilor regionale.
O problemă rămasă oarecum deschisă este cea a constituirii viitoarelor regiuni de dezvoltare.
Cooperarea voluntară se numără, desigur, printre cele mai importante şi dezirabile criterii de definire a
regiunilor. Trebuie însă subliniat că "istoria contează", ceea ce înseamnă că viitoarea configuraţie a
regiunilor va deveni cadrul de elaborare şi implementare a strategiilor de politica regională pe termen
lung. O cooperare bazată pe criterii relative la prezent, cum ar fi afinităţile politice/ etnice între
membrii consiliilor judeţene ai diferitelor judeţe, prezintă riscul unei viitoare chestionări şi contestări a
componentei unei regiuni constituite pe astfel de criterii. Dacă zonele defavorizate şi ariile prioritare
sunt în mod firesc supuse unor acţiuni de redefinire, în cazul regiunilor de dezvoltare. care implică un
proces relativ complex de "construcţie instituţională". încercările de redefinire nu pot avea decât un
impact negativ asupra eficienţei strategiilor regionale de dezvoltare.
Un aspect deocamdată nedefinit al politicii regionale este cel al criteriilor şi metodologiei
folosite pentru acordarea finanţării/granturilor şi alocarea fondurilor. Acest aspect corespunde de altfel
unei mai vechi dileme a politicilor regionale: ajutorul acordat de stat trebuie dirijat cu prioritate către
regiunile mai dezvoltate, în ideea că ele se vor transforma în "regiuni locomotivă" (I. Ianoş, 1998) în
privinţa creşterii economice, sau spre regiunile slab dezvoltate, deşi în acest caz efectul ajutoarelor
acordate nu va fi vizibil decât pe termen lung?
Opţiunea pentru prima variantă, în cazul României ar însemna, pe de o parte, o adâncire
semnificativă a disparităţilor pe termen scurt şi mediu (cu riscul ca ea să se reproducă şi pe termen
lung), iar pe de altă parte, ar garanta probabil un efect imediat în ce priveşte atragerea de investiţii
străine şi implicit dezvoltarea economică. Modalitatea de definire a celor opt regiuni de dezvoltare pe
baza criteriului de integrare funcţională, propusă în Carta Verde, scoate în evidenţă o a treia
alternativă, care pune accent pe alocarea preferenţială a fondurilor către centrele de dezvoltare din
regiunile sărace, centre care să funcţioneze ca poli de creştere pentru respectiva zonă (D. Sandu, 1998).
Dincolo de opţiunea pentru una sau alta dintre aceste alternative, procesul de alocare a
fondurilor ridică o altă problemă, deosebit de importantă, şi anume pe cea a competiţiei. Deşi nu apare
explicit nici în Carta Verde, nici în Legea privind dezvoltarea regională, acest aspect decurge firesc din
modalitatea de elaborare a cadrului instituţional, prin care principalul instrument financiar al
Agenţiilor de Dezvoltare Regională (respectiv Fondul de Dezvoltare Regională) are ca principală sursă
de constituire Fondul Naţional de Dezvoltare Regională care, în cele din urmă este o resursă limitată.
Consecinţa firească a acestui fapt nu poate fi decât competiţia între agenţii (respectiv proiectele şi
programele propuse de acestea) pentru a atrage o cât mai mare finanţare din acest fond . Problema
competiţiei în ce priveşte obţinerea granturilor este unul din "punctele fierbinţi" ale oricărei strategii

94
care implica un astfel de aspect, datorită puternicei legături între competiţie şi performanţa
instituţională.
În general, competiţia produce stimulente şi impune o disciplină care are ca rezultat un nivel
mai înalt de performanţă. Dacă în domeniul economicului lucrurile sunt relativ clare, relaţia dintre
competiţie şi performanţă fiind în cele mai multe cazuri una de determinare directă şi pozitivă, în
domenii precum cel care face obiectul acestui capitol relaţia dintre competiţie şi performanţă
instituţională este condiţionată de gradul de specificitate al activităţilor instituţiilor (i.e. gradul în care e
posibilă specificarea obiectivelor unei activităţi particulare, a metodelor pentru atingerea acestor
obiective şi a căilor de a controla atingerea obiectivelor) (A. Israel, 1994).
În cazul actorilor instituţionali relevanţi pentru politica de dezvoltare regională (în speţă ADR)
se poate vorbi în general de un grad de specificitate mai degrabă redus, dezavantaj care poate fi
compensat a) la nivelul agenţiilor prin accent pus pe formarea şi profesionalizarea personalului, b)
printr-o cât mai mare transparenţă în ceea ce priveşte criteriile de alocare a resurselor de la nivel
central c) de o coerenţă ridicată a "filozofiei"/principiilor care fundamentează strategia naţională şi
bineînţeles de o cât mai clară explicitare a acesteia /acestora.

Tema 21

Aspecte ale politicii sociale în lume.

Perspectivele politicii sociale din România în contextul europenizării şi
globalizării.

Strategia Comunităţii Economice Europene în domeniul politicii sociale are ca principal

obiectiv îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă, crearea de posibilităţi privind satisfacerea
nevoilor în materie de folosirea forţei de muncă, protejarea mediului natural şi favorizarea dezvoltării
culturii. Adâncirea procesului de integrare implică o mai mare libertate de circulaţie a persoanelor între
ţările membre, intensificarea contactelor sociale, valorificarea la maximum a rezervelor europene de
mână de lucru la cel mai înalt nivel de calificare.
Un deziderat de primă intensitate al Comunităţii Economice Europene îl reprezintă
intensificarea eforturilor în direcţia creşterii nivelului de trai. C.E.E. comportă şi o importantă
dimensiune socială. Obiectivele sale sunt deopotrivă sociale şi economice, tot mai frecvent
exprimându-se păreri în direcţia creării unei “zone sociale europene”.
Necesitatea ameliorării competitivităţii industriei europene, transformarea Pieţei Comune
Europene într-o veritabilă piaţă internă fără frontiere, introducerea de noi tehnologii avansate reclamă
o politică socială mai dinamică, vizând întreaga gamă a problemelor legate de ocuparea forţei de
muncă, tineret, grupuri sociale defavorizate, ameliorarea condiţiilor de muncă şi altele.
O politică activă în favoarea ocupării forţei de muncă va fi întotdeauna necesară pentru a
diminua impactul schimbărilor structurale din economie.
Urmare a creşterii numărului şomerilor în C.E.E. s-a elaborat o strategie comună de luptă
împotriva şomajului. Astfel, s-a avut în vedere ca restructurarea ramurilor de activitate confruntate cu
dificultăţi economice să nu se realizeze în detrimentul celor ce muncesc, reducerea locurilor de muncă
făcându-se în paralel cu o reorientare profesională a acestora.
Totodată, C.E.E. se pronunţă în favoarea unei politici europene a pieţei de muncă, fundată pe o
mai bună cunoaştere a problemelor muncii, şi pentru o mai intensă cooperare între serviciile naţionale
de plasare a forţei de muncă, în vederea reducerii dezechilibrului între ofertă şi cererea de muncă.
O atenţie deosebită trebuie acordată categoriilor de populaţie cu o rată ridicată a şomajului –
tineri şi femei – precum şi celor fără locuri de muncă pe lungi perioade de timp, cu atât mai mult cu cât
aceştia din urmă sunt foarte numeroşi.

95
 Datorită creşterii mai accentuate a şomajului în rândul tinerilor, C.E.E. a luat o serie de
iniţiative, vizând:
- examinarea dificultăţilor, inclusiv a celor legate de salarizare, de recrutare a tinerilor;
- încadrarea în muncă a tinerilor defavorizaţi, prin identificarea problemelor lor şi extinderea
contactelor între serviciile şi organismele competente;
- sprijinirea tinerilor cu iniţiativă, activitatea lor necesitând o mai mare recunoaştere.
Pentru formarea profesională şi o mai bună adaptare la necesităţile economice şi sociale actuale
şi de perspectivă, acţiunea comunitară a beneficiat de asistenţa Centrului European pentru Dezvoltarea
Formării Profesionale, cu sediul la Berlin. Consiliul ministerial al C.E.E. a adoptat mai multe rezoluţii
referitoare la:
- pregătirea socială şi profesională a tinerilor pentru viaţă;
- realizarea unor programe de pregătire profesională, asigurând o mai mare egalitate de şanse
pentru femei;
- organizarea formării profesionale la nivel regional şi local;
- controlul şi recunoaşterea studiilor şi diplomelor;
- protecţia socială şi concediile de studii.
În articolul 119 al Tratatului de la Roma se prevede expres egalitatea între bărbaţi şi femei în
domeniul salarizării. Acest principiu a fost concretizat într-o directivă aplicată din 1976. În 1978, o altă
directivă evidenţiază egalitatea de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, formarea şi
promovarea profesională, condiţiile de muncă, iar din 1984 toate discriminările legate de regimul legal
al securităţii sociale au fost interzise. În vederea realizării acestui deziderat, acţiunile comunitare au
urmărit două aspecte:
- modificarea atitudinii tradiţionale privind rolul bărbaţilor şi femeilor în societate;
- încurajarea participării femeilor şi în sectoarele de activitate ce implică un nivel superior de
responsabilitate.
În ceea ce priveşte grupurile sociale defavorizate, politica socială comunitară s-a orientat în
direcţia examinării mijloacelor de asigurare a unui sistem de protecţie şi securitate socială pentru
categorii cum ar fi handicapaţii, săracii, persoanele în vârstă, etc.
Întrucât handicapaţii reprezintă circa 10% din populaţie, Comunitatea acordă o atenţie
deosebită încadrării în muncă şi mai bunei integrări în societate a acestora. Dintre iniţiativele adoptate
în această problemă sunt de reţinut:
- programul de acţiune din 1974 cu privire la încadrarea în muncă a handicapaţilor;
- sprijinirea participării handicapaţilor la viaţa socială, precum şi creşterea importanţei
serviciilor specializate;
- diverse acţiuni ale Comisiei vizând ameliorarea condiţiilor de viaţă ale handicapaţilor şi
favorizarea deplasării lor prin adaptarea corespunzătoare a locuinţelor şi a accesului în
instituţii.
Problemele securităţii şi sănătăţii la locul de muncă ocupă un loc central, mai ales având în
vedere faptul că în C.E.E. accidentele la locul de muncă cauzează moartea a 100000 persoane anual şi
rănirea altor milioane. În acest sens, au fost alocate importante mijloace financiare urmărindu-se atât
prevenirea accidentelor, cât şi securitatea şi protecţia locului de muncă.
De asemenea, C.E.E. şi-a intensificat eforturile în direcţia realizării unor proiecte menite să
ajute la desăvârşirea procesului de integrare. Aceasta este menită să asigure totala libertate de mişcare
între ţările membre pentru persoane, mărfuri, servicii şi capital. Instrumentele financiare comunitare
vor urmări cinci obiective majore:
- dezvoltarea regiunilor rămase în urmă;
- revitalizarea zonelor cu industrie în declin;
- lupta împotriva şomajului;
- asistenţă pentru încadrarea tinerilor în muncă;
- adaptarea structurilor agricole.
Urmărind definirea unor drepturi sociale fundamentale, în februarie 1988 a fost întocmit un
document privind dezvoltarea politicii sociale comunitare, enunţându-se ca obiective prioritare:
96
 - îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă. Două probleme sunt în prim planul atenţiei:
implementarea noului program de acţiune pentru sănătate şi securitate în domeniul muncii
şi luarea în considerare a problemelor sociale ridicate de acţiunea de standardizare şi
armonizare tehnică;
- asigurarea condiţiilor pentru libera circulaţie şi tratamentul egal al celor ce muncesc, lupta
împotriva discriminării trebuind continuată şi eforturi majore rămânând necesare pentru
asigurarea aplicării legilor comunitare;
- pregătirea pentru o adaptare eficientă la piaţa lărgită, o importanţă deosebită având
schimbul de informaţii şi, totodată, accesul la informare a tuturor utilizatorilor potenţiali:
agenţi economici, sociali şi politici;
- întărirea coeziunii economice şi sociale;
- dezvoltarea dialogului la toate nivelurile. Aceasta va însemna nu numai examinarea
modalităţilor căilor de dialog între reprezentanţii la diferite niveluri – european şi naţional,
general şi sectorial – dar şi transpunerea treptată a rezultatelor dialogului în legi
comunitare.

Relaţia om-mediu în politica socială a Comunităţii Economice Europene constă în aceea că

obiectivul major al legislaţiei Pieţei Comune privind mediul înconjurător este acela de a proteja viaţa şi
sănătatea omului şi de a asigura, în acelaşi timp, păstrarea şi utilizarea eficientă a resurselor naturale
(apă, aer, sol, faună, floră) atât de importante pentru existenţa şi calitatea vieţii umane.
Un alt obiectiv al comunităţii îl constituie şi îmbunătăţirea nivelului de trai, a condiţiilor de
muncă şi locuit, ceea ce implică şi o îmbunătăţire a calităţii mediului înconjurător şi stipulează faptul
că ţările membre vor contribui împreună la o dezvoltare armonioasă a activităţii economice.
Programele C.E.E. promovate în domeniul protecţiei mediului înconjurător au fost axate pe
găsirea unor soluţii imediate la gravele probleme ale poluării optându-se în urma rezultatelor obţinute
spre o politică axată pe prevenire. Această strategie preventivă a făcut ca să se considere mediul
înconjurător ca un element esenţial al întregii politici sociale şi economice a Comunităţii Economice
Europene, fapt ce implică o inserţie mai activă a politicii din această sferă în celelalte politici
comunitare (agrară, industrială, energetică, socială).
Pentru ameliorarea calităţii şi cadrului vieţii, a mediului ambiant în condiţiile prevenirii,
reducerii şi suprimării poluării de orice gen, programele comunitare conţin directive vizând protecţia
apelor de suprafaţă şi submarine, dulci şi marine, fixează obiectivele de calitate şi limitele poluării
aerului cu plumb, bioxid de azot şi alte substanţe nocive, proiectându-se o strategie globală în ce
priveşte reducerea poluării atmosferice. De asemenea, reglementările C.E.E.-ului determină metodele
de măsurare a zgomotului şi stabilesc nivelurile poluării sonore pentru automobile, camioane,
tractoare, avioane, iar mai nou s-au fixat asemenea limite şi pentru aparatele electrice de uz casnic,
elicoptere şi mijloace de transport pe cale ferată.
Toate aceste realizări în protecţia mediului înconjurător ale Pieţei Comune au avut la bază şi o
dinamică activitate de cercetare ştiinţifică. Printre temele abordate reţin atenţia câteva: efectele sanitare
şi ecologice ale poluanţilor; impactul produselor chimice asupra calităţii apei, aerului şi solului;
reciclarea deşeurilor; tehnologiile cele puţin poluante, mici consumatoare de materii prime şi mici
producătoare de deşeuri.

Bunăstarea individuală: condiţiile de viaţă şi modul de percepere a calităţii vieţii.

Bunăstarea individuală (calitatea vieţii) este rezultatul atât al condiţiilor de viaţă obiectiv observate, cât
şi al evaluărilor subiective ale membrilor societăţii. Conţinutul noţiunilor de “bunăstare generală”,
“stat al bunăstării generale”, “calitatea vieţii” relevă următoarele:
- “bunăstarea generală” este uneori echivalentă cu: “asigurarea unui anumit standard de
viaţă”, “condiţii de viaţă satisfăcătoare”, “binele tuturor”, “prosperitate”. Cel mai adesea
însă, cei interogaţi fac referiri la ajutorarea de către societate a celor mai lipsiţi de mijloace,
asimilând bunăstarea cu: “ajutor pentru handicapaţi”, “prevederi sociale pentru toţi”,
“siguranţă în perioadele dificile ale vieţii”, “instituţii de asistenţă socială de stat”,
“acordarea de ajutor celor săraci”.
97
 - “statul bunăstării generale” este o noţiune asociată uneori cu “subvenţii nesatisfăcute”,
“întreţinerea leneşilor de către stat”. Totuşi şi în acest caz predomină răspunsurile pozitive,
referitoare atât la prestaţii sociale pentru cei lipsiţi de mijloace, cât şi la securitate socială şi
la nivel de viaţă ridicat pentru toţi cetăţenii.
- “calitatea vieţii” este noţiunea în legătură cu care s-au făcut asociaţiile cele mai pozitive:
“dezvoltarea personalităţii umane conform înclinaţiilor individuale, combinată cu egalitatea
şanselor în toate domeniile”, “viaţă îmbelşugată”, “bunăstare”, “libertatea deciziei”, “suma
condiţiilor de viaţă ideale”, “mulţumire”, “siguranţă”, “prosperitate individuală”.
Problema principală a cercetării calităţii vieţii este în prezent identificarea celor mai bune
criterii de apreciere, tipuri de observaţie şi puncte de referinţă ale bunăstării individuale. În această
problemă se confruntă două curente:
a) Obiectivismul – obiectiviştii pornesc de la consemnarea condiţiilor de viaţă de către
observatori neutri, care le califică, conform unor standarde ştiinţifice sau / şi morale, drept optime,
bune, medii, minime, substandard, etc., premisa teoretică a cercetării fiind posibilitatea practică a
identificării unor nevoi fundamentale, a căror satisfacere să ducă la bunăstare. Deci, obiectiviştii pleacă
de la necesităţi, nu de la dorinţe.
Abordarea obiectivistă este caracteristică “Programului de indicatori sociali” care defineşte
bunăstarea ca funcţie a realizării unui număr de nevoi fundamentale, comune tuturor ţărilor membre,
nevoi măsurabile prin “indicatori sociali”.
b) Subiectivismul – subiectiviştii pornesc de la psihologia socială potrivit căreia, ceea ce
oamenii consideră real, are pentru ei şi consecinţe reale, ceea ce înseamnă că “la urma urmei
bunăstarea trebuie percepută de individ” (Campbell). Potrivit abordării subiectiviste, nivelurile
exigenţelor individuale şi de grup se constituie în procese de comparare, din care rezultă stări cognitive
şi afective, dar şi acţiuni pe termen lung. În consecinţă, deficitele de exigenţe pot fi reduse, fie prin
coborârea nivelului exigenţelor, fie prin acţiuni de îmbunătăţire a situaţiei reale.
În cercetarea actuală a calităţii vieţii cele 2 moduri de abordare converg: obiectiviştii leagă
resursele şi condiţiile de viaţă cu bunăstarea prin nivelul exigenţelor individuale; subiectiviştii admit
existenţa unor procese de comparare şi susţin că satisfacţiile reacţionează asupra condiţiilor de viaţă
prin acţiuni specifice, resursele individuale de acţiune permiţând o influenţare activă (Strumpel).
Dacă bunăstarea subiectivă ar fi independentă de condiţiile de viaţă obiective, aceasta ar avea
consecinţe social-politice catastrofale, căci măsurile sociale ar fi sortite eşecului. În acest sens au fost
identificaţi următorii factori de influenţare directă a bunăstării individuale de către condiţiile de viaţă:
- nivelul satisfacţiei de viaţă este direct proporţional cu nivelul absolut al veniturilor
gospodăriilor, căci acesta din urmă determină mărimea gospodăriei şi deci nivelul
necesităţilor;
- nivelul satisfacţiei privind condiţiile de locuit depinde în primul rând de calitatea locuinţei,
de dotările acesteia, de spaţiul ce revine unei persoane, şi în al doilea rând de tipul
construcţiei şi de felul proprietăţii;
- nivelul satisfacţiei privind munca este direct legat de câştig şi de posibilitatea de organizare
independentă la locul de muncă;
- căsnicia, familia şi gospodăria sunt evaluate foarte pozitiv, cu toată existenţa conflictelor.
Aceasta înseamnă că sunt satisfăcute necesităţile umane de afecţiune şi ataşament.
- satisfacţia de viaţă este puternic afectată de starea de sănătate, care se înrăutăţeşte cu vârsta.
În starea de boală, relaţiile sociale dobândesc o importanţă deosebită în menţinerea unui
nivel minim de bunăstarea individuală. În cazul persoanelor singure, un rol important
revine, în acest sens, contactelor cu prietenii.

Aspecte ale fenomenelor sociale patologice în lume

Odată cu dezvoltarea economică într-o serie de ţări ca: America, Anglia, Olanda, Italia s-au
accentuat şi unele fenomene sociale patologice. Acestea se referă la: teama de război; criza energetică;
inflaţia; insecuritatea socială; şomaj; nedreptăţi sociale; crimă; pericol nuclear; abuzuri
guvernamentale; ineficienţa conducerii politice.

98
 Cercetările Interpolului din 1974 arătau că în Spania se înregistrează mai puţin de o crimă sau
tentativă de omor la suta de mii de locuitori, comparativ cu Marea Britanie 2 1/2 , Germania 4 1/2 .
F.B.I. arăta că în S.U.A. se înregistrau aproape 10 crime sau tentative de omor la suta de mii de
locuitori, în Spania se înregistrau 12 violuri la suta de mii de locuitori, în Marea Britanie 50, în
Germania 77. Crimele săvârşite de delincvenţii juvenili au luat de asemenea o amploare fără precedent.
Eşantioane de tineri între 18 şi 24 de ani din S.U.A., Marea Britanie, Brazilia, Franţa, Suedia şi
Filipine au fost chestionaţi în legătură cu următoarele 6 cauze care stau la baza crimei juvenile: lipsa
unei supravegheri din partea părinţilor; influenţa prietenilor; influenţa mass-media; lipsa
autocontrolului în copilărie; influenţa societăţii; educaţia în şcoală.
Un alt fenomen social cu tentă patologică prezent în America este şi homosexualitatea. 20%
din americanii bărbaţi sunt homosexuali şi cam în aceeaşi proporţie, femei – lesbiene. În America,
infidelitatea soţilor este considerată mai gravă decât homosexualitatea, la rândul ei homosexualitatea
este mai puţin gravă decât prostituţia şi pornografia.
Nu mai puţin grav este considerat alcoolismul. Un american din cinci afirmă că alcoolul
constituie una din cauzele dezbinării familiei, a sinuciderilor, a accidentelor de circulaţie, a crimelor
violente, a morţii premature.
Acestea sunt doar câteva din aspectele deviante ale societăţii, în special cea americană, dar
lumea se confruntă azi cu probleme mult mai grave care ameninţă liniştea şi pacea omenirii.

Studii şi cercetării privind tineretul

Condiţia umană a tineretului de azi, poziţia lui socială, cultura sa, stilul său de viaţă, valorile şi
aspiraţiile sale se cer explicate şi înţelese în contextul mai larg al nesiguranţei economice şi al
deteriorării mediului de muncă şi fizic.
Abordarea şi studierea problemelor specifice vârstei tinere au un impact particular asupra
calităţii vieţii. Ca atare, problemele şomajului, ale marginalizării, raporturile cu lumea muncii,
consumul de droguri şi alcool, slăbirea legăturilor familiale dintre generaţii, violenţa minorilor sunt
probleme care confruntă toate statele de pe suprafaţa planetei.
a) fetele şi munca(strategii şi rute ocupaţionale) – reconstruirea ansamblului de factori culturali
şi sociali care continuă să orienteze fetele spre direcţii şcolare şi sectoare ocupaţionale tradiţional
feminine.
b) handicap grav şi şcoala (experienţe şi propuneri pentru integrare) – preţioasă în acest sens
este mărturia cu privire la experienţele pozitive de integrare şcolară, indicând metode, instrumente şi
structuri. Aceste experienţe confirmă că integrarea este posibilă şi pozitivă, chiar în prezenţa unor
handicapuri grave şi, deseori, în situaţii de lipsă a mijloacelor. Se explică, în mod analitic, cum se
pregăteşte integrarea şcolară, cum se garantează continuitatea educativă în trecerea de la un nivel
şcolar la altul.
c) şomajul juvenil în Canada – criza petrolului în anii ’70, concentra- rea bogăţiei, proliferarea
societăţilor transnaţionale şi transferul de capital în ţări unde forţa de muncă are un preţ redus,
dezvoltarea tehnologiei şi a informaticii ca şi reducerea cererii de mână de lucru reprezintă numai
câţiva din factorii economici care au contribuit la evidenţierea dramatică a problemei ocupaţiei
juvenile în Canada. O analiză atentă a datelor relevă că rata şomajului este mai ridicată la bărbaţi decât
la femei şi creşte pentru tinerii între 20-24 de ani.
d) forţa de muncă imigrantă în Canada – deşi odată cu anii diferenţa ocupaţională se
diminuează în favoarea imigranţilor, decalajul în venit nu numai că s-a diminuat ci, dimpotrivă, tinde
să se adâncească, dezavantajând în special pe imigranţii de culoare.
e) femeia în lumea muncii – se pune problema dificultăţilor în a concilia pasiunea pentru
carieră cu responsabilităţile domestice. În societatea canadiană persistă o stereotipie referitoare la
deosebirea de comportament dintre bărbaţi şi femei. Într-adevăr, atât băieţii cât şi fetele interesate se
declară convinşi că dau o valoare şi o semnificaţie diferită simţului de responsabilitate, de abilitate
manuală sau terminării studiilor superioare. Totuşi, odată atinsă maturitatea, bărbaţii şi femeile au
aceleaşi posibilităţi profesionale.
f) tinerii şi consumul de alcool – comportamentul canadienilor în privinţa consumului de
băuturi alcoolice relevă scăderea vârstei în ce priveşte consumul de alcool şi creşterea numărului de

99
femei în rândul băutorilor. În timp ce înainte femeile începeau să bea spre 18-21 de ani, astăzi femeile
consumă alcool deja de la 14 sau 15 ani. Diferenţa de consum pe sex, foarte marcantă în clasa de
vârstă de peste 25 de ani, descrescând o dată cu vârsta, până la a deveni neglijabilă.
g) problema populaţiei încarcerată – populaţia încarcerată din Canada s-a dublat. În unele
regiuni ale ţării deţinuţii sunt în număr mult mai mare decât capacitatea reală a închisorilor. Pentru
reducerea populaţiei întemniţate va fi mai oportun să se acţioneze asupra duratei reale a detenţiilor
lungi: în Canada deţinuţii condamnaţi la 15 ani sau la mai mult reprezintă numai 15% din amnistiile
anuale, dar constituie mai mult de 15% din populaţia întemniţată.

Bunăstarea socială în Marea Britanie

Sistemul britanic al bunăstării sociale cuprinde serviciul naţional de sănătate, serviciile sociale
personale şi securitatea socială.
Serviciul sănătăţii furnizează un set complet de prestaţii medicale disponibile tuturor
rezidenţilor, indiferent de mijloacele de care dispun. El se bazează pe principiul de a fi cuprinzător,
pentru a ajuta individul să se menţină sănătos, să furnizeze tratament şi îngrijire adecvate şi la timp,
prin cea mai bună utilizare a resurselor. Toţi cei care plătesc taxe, angajaţii şi patronii, contribuie la
constituirea fondurilor (cei care nu necesită îngrijire medicală plătesc pentru cei care au nevoie de
aceasta). Unele forme de tratament, cum ar fi îngrijirea în spital, sunt gratuite, altele se plătesc.
În cadrul serviciului de sănătate britanic un loc important este acordat acţiunilor educative şi
preventive. Sunt avute în vedere domenii cum ar fi: asigurarea sănătăţii gravidelor; asistenţă pentru
mamă şi copil; probleme de fertilitate umană şi embriologie, planificare familială; preîntâmpinarea şi
tratarea abuzului de medicamente, droguri şi solvenţi; infecţiile; SIDA; cancerul; fumatul; alcoolul;
alimentaţia; cercetarea medicală; statutul profesiilor medicale; acorduri cu alte ţări.
Serviciile sociale personale ale autorităţii locale şi ale organizaţiilor voluntare furnizează ajutor
şi sfaturi celor mai vulnerabile persoane din colectivitate: bătrâni, bolnavi şi copii care necesită
îngrijire. Aceste servicii sunt administrate de autorităţile locale din Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi
Irlanda de Nord. Ele se adresează persoanelor în vârstă, copiilor şi tinerilor, familiilor, oamenilor cu
boli mintale, handicapaţilor fizic sau psihic, tinerilor delincvenţi sau altor categorii de persoane şi
îngrijitorilor lor. Principalele servicii include îngrijire la domiciliu şi ambulatoriu, servicii la domiciliu
şi diferite forme de asistenţă socială.
Cerinţele pentru servicii sociale personale vor creşte în viitor ca urmare a creşterii numărului
persoanelor în vârstă şi a schimbării modelului de îngrijire a bolnavilor psihici, a handicapaţilor
mintali şi a bolnavilor cronici, dându-se prioritate ajutorării celor în nevoie la domiciliul lor, ceea ce va
asigura un serviciu mai prompt şi cu o mai bună folosire a resurselor.
Sistemul de securitate socială este proiectat pentru a asigura un standard de viaţă de bază
pentru oamenii cu nevoi financiare, prin asigurarea de venit în perioadele când nu pot câştiga (inclusiv
perioada de şomaj), ajutor pentru familie şi în caz de îmbolnăvire. Securitatea socială are drept scop
general constituirea unui sistem eficient şi prompt de ajutor financiar pentru persoane în vârstă,
bolnave, handicapate, şomere, văduve sau gravide.
Anumite prestări constau în furnizarea de ajutoare băneşti pentru persoanele care au venituri
insuficiente sau deloc, deoarece s-au retras din muncă, sunt şomere sau bolnave. Altele furnizează
asistenţă pentru cheltuieli suplimentare legate de invaliditate, compensaţii pentru accidente sau
îmbolnăviri (în muncă sau în forţele armate), costul creşterii copiilor pentru oameni cu insuficiente
mijloace de subsistenţă.

Protecţia socială a vârstnicilor în Suedia.

Preluarea de către societate a securităţii vârstnicilor, s-a făcut, în Suedia, încă în perioada
emigraţiilor masive din această ţară, care au determinat şi intrarea, pe scară largă, a femeii în viaţa
productivă. În prezent se înregistrează o tendinţă spre autoasistenţă a indivizilor în vârstă, cu sprijinul
vecinilor şi al rudelor şi prietenilor.
La baza protecţiei sociale a vârstnicilor stau următoarele principii:
- principiul normalităţii: asigurarea unor condiţii de viaţă şi a unui mediu cât mai apropiat de
cel obişnuit la vârsta activă;
100
 - principiul concepţiei globale asupra individului: corelarea necesităţilor psihice, fizice şi
sociale;
- principiul libertăţii de decizie, legat de respectarea integrităţii personale;
- principiul participării şi colaborării la viaţa socială;
- principiul activizării asistate.
Obiectivul protecţiei sociale a vârstnicilor este oferirea securităţii economice, a unor condiţii de
locuit adecvate, cu posibilităţi de asistenţă şi servicii, ocuparea timpului liber şi facilitarea contactelor
sociale.

Perspectivele politicilor sociale din România în contextul europenizării şi globalizării

…

101