 Gheronda, cum coboară mintea în inimă?

- Când pe inimă o doare, mintea coboară în inimă. Când o doare pe inimă? Atunci când mă
gândesc la binefacerile lui Dumnezeu și la nerecunoștința mea, inima este străpunsă, o doare,
iar mintea se îndreaptă acolo.

 Când oamenii fac rele, diavolul stă și dă din picioare

Ședea odată un drac în chip de om și dădea din picioare. Cineva care văzu aceasta cu
ochi duhovnicești l-a întrebat: „Cum de stai așa și nu faci nimic?” Iar dracul a
răspuns: „Mie nu-mi mai rămâne nimic altceva de făcut decât să dau din picioare, că
oamenii le fac pe toate mai bine decât mine”

 când mintea mi se răspândește în vremea rugăciunii...

- Gheronda, de îndată ce mă adun în rugăciune, într-o fracțiune de secundă mintea

mea colindă toată lumea până în America. Cum se face aceasta?

- Câți bani îți trebuie ca să faci drumul dus-întors de aici până în America? Ai măcar
bani să-ți plătești biletele? Acum însă cu mintea ajungi imediat acolo. Caută să-ţi
aduni mintea, pentru că în cele din urmă vei da faliment și-mi vei „închide” asociația
(*Stareţul folosea adeseori termenii de „atelier de rugăciune” şi de „asociaţie” când
era vorba despre subiecte legate de rugăciune) și nu voi mai putea să-mi plătesc
datoriile. Să spui Rugăciunea cu inima, cu smerenie, ca să nu te fure tangalachi prin
convorbirea cu gândurile. Pentru aceasta mult te va ajuta cugetarea la moarte.

Dacă vei cugeta astfel: Dumnezeu mi-a dat soroc acum, ca să mă pregătesc, pentru că
va veni să mă ia, nu va putea sta de față niciun gând. Când intră la mijloc moartea,
mintea stă la mijloc și nu merge la extreme și la capătul lumii.

- Gheronda, mă mâhnesc când mintea mi se răspândește în vremea rugăciunii.

- Eu, atunci când mintea îmi pleacă la diferite subiecte - deși vreau ca ea să fie
continuu lângă Dumnezeu - spun: Dumnezeul meu, ce să caute o astfel de minte lângă
Tine? Este obrăznicie să vreau să se afle lângă Tine. Și așa, cu un gând smerit vine
Harul lui Dumnezeu iar mintea se reîntoarce la EL Să spui și tu: Bine faci, Dumnezeul
meu, că nu mă ajuți să-mi adun mintea lângă Tine, pentru că sunt vai de mine și
vrednic de milă. Și când vei crede asta, Dumnezeu te va ajuta îndată să te aduni.

4 De ce se face casa iad? O istorioară adevărată

Un preot, mergând pe stradâ, întalnește un copilaș, ca de cinci-șase ani, cu picioarele

crăpate de glod, părul încâlcit în cap, zoios, nespălat, cu mâinile crăpate, și-l
întreabă:

- Măi copile, de unde vii tu?

- Din iad vin!

Preotul s-a minunat de copilul acesta.

- Cum îl cheamă pe tatăl tău?

- Satana!

- Dar pe mama ta ?

- Aripa satanei!

- Dar frați și surori ai?

- Da.

- Cum îi cheamă?

- Diavoli.

Și atunci preotul a spus:

- Unde stai, copile

- Hai, că eu știu unde!

Și a mers cu preotul. Și în marginea satului îi arată o căsuță stricată, veche și o

ogradă cu gardurile rupte. Preotul ia copilașul de mână și intră acolo. Aude sfădindu-
se în casă tatăl cu mama sa. Bărbatul o înjura pe femeie groaznic, iar femeia îi
spunea: Du-te de-aici, satano! Barbatul zicea: Tu ești aripa satanei!. Au trecut niște
copii pe acolo: Treci, drace, de aici! Dar femeia striga pe urmă: Vai de mine, casa
asta este iad!

Preotul a auzit de afară. Și atunci și-a dat seama de ce spune copilul că vine din iad.
El nu știa cum să spună. A auzit pe mamă-sa că este iad în casa ei; că pe tatăl său îl
cheamă satana și pe mamă-sa, aripa satanei, si pe frații lui ii cheama diavoli. Așa
auzea grăind în casă.

Dar știți voi de ce se face casa iad? Unde nu-i post, unde nu-i rugăciune de dimineața
și de seara, unde nu-i viaţă curată, unde nu merg oamenii la biserică, unde se apucă
și beau de dimineață, fumează și înjură, casa aceea se face cu adevărat iad. Și diavolul
vine acolo și apoi, vai de zilele care le mai trăiește omul pe pământ!

Toată ziua înjurături, toată ziua bătăi, toată ziua suferință. A intrat diavolul! Diavolul
aduce ură, sfadă, mânie, iuțime, ocară, blestem, înjurături, bătăi, morți, beții,
desfrâuri. Așa! Unde a intrat el, distruge. Casa o face iad!

Iar unde oamenii se scoală dimineața și se închină lui Dumnezeu și merg la lucru cu
rugăciunea în minte și postesc sfintele posturi de peste an, și fac milostenie și citesc
sfintele cărți, și își rabdă scârbele și necazurile cu bucurie, acolo este și
binecuvântarea lui Dumnezeu și toate se rânduiesc dupa iconomia Lui pentru folosul
sufletului și pentru mântuirea noastră.

5 Să ne întrebăm care sunt cauzele care dau naştere la divorţ?

Cauza principală a divorţului este lipsa de credinţă în Dumnezeu. În ochii multora

căsătoria e un simplu contract civil. Când locuieşti într-o locuinţă şi nu-ţi mai place,
desfaci contractul şi pleci. Aşa a ajuns căsătoria în ochii multora!

O altă cauză puternică este păcatul desfrâului care distruge, ca rugina, temelia vieţii
de familie. Când începi să iubeşti o altă persoană şi o altă casă şi te simţi mai bine în
ea decât în casa ta, ai pornit pe drumul pierzării.

Lăcomia e un alt izvor otrăvitor, căci multe familii se întemeiază pe interese

materiale şi nu pe iubire şi pe potrivirea firilor: aici, de multe ori greşesc părinţii. Pe
cei tineri nu i-a unit Dumnezeu ci bogăţia. Mai sunt şi alte multe cauze.

Taina Sfintei căsătorii e atât de veche ca neamul omenesc, apărând odată cu omul. În
Rai a zis Dumnezeu lui Adam: „Nu e bine să fie omul singur pe pământ” (Fac. 2, 18).
Aceste cuvinte nu se referă numai la bărbat, ci şi la femeie. Dacă în Rai a considerat
Dumnezeu că nu e bine să fie omul singur, ce să zicem de cei de pe pământ? Aceasta
o simte cel mai mult cel care a rămas văduv.

Dumnezeu a creat familia sub formă monogamă. Lumea păgână a ajuns la familia
poligamă. În vremurile când credinţa în popor slăbeşte, lumea ajunge tot la o formă
de viaţă păgână, care duce cu paşi repezi la divorţ sau la concubinaj.

În numele Sfintei noastre Biserici, vă rog, salvaţi viaţa familiei, pentru binele
neamului, pentru fericirea noastră, şi cea vremelnică şi cea veşnică. Credeţi în
Dumnezeu, în poruncile Lui, fiţi siguri că divorţul e o nenorocire, e un rău osândit de
Cel de Sus!
6 Să nu cercetăm trupul celorlalți!

Hristos niciodată n-a făcut vreo observaţie asupra trupului vreunui om. El nu i-a
spus lui Zaheu: „Cât eşti de mic!”, nici lui Iuda: „Cât eşti de urât!”, nici slăbănogului:
„Cât eşti de slab!”, nici leprosului: „Cât de rău miroşi!”. El a petrecut neîntrerupt cu
realitatea din oameni, adică cu sufletele - căci sufletul le vorbea sufletelor, şi sufletul
tămăduia şi ridica sufletele. Hristos a socotit la fel de nepotrivit să vorbească despre
trupurile oamenilor adunaţi, aşa cum oamenii serioşi socotesc nepotrivit să
vorbească despre hainele celor de faţă.

De aceea, când îţi vorbeşte omul, nu te gândi la trupul lui, nu cerceta

trupul lui, ci priveşte la sufletul lui, cercetează sufletul lui, deprinde-te
cu sufletul lui – şi atunci îl vei înţelege. Când vorbeşti cu un om, nu te gândi la
trupul tău, nici la al lui, ci cugetă la sufletul tău şi la al lui, repetându-ţi în sine
acestea: „Iată, sufletul vorbeşte sufletului şi sufletul petrece cu sufletul!” Atunci vei
simţi prezenţa lui Dumnezeu între voi doi. Şi vei fi înţeles, şi vei înţelege.

7 Sunt plin de mândrie şi iubire de sine

Toate faptele mele afirmă următorul lucru: văzând în mine ceva bun, doresc să-l scot
la iveală sau să mă proslăvesc în faţa altora, sau să mă îndulcesc înăuntrul meu. Deşi
în afară arăt oarecare smerenie, totuşi o atribui propriilor mele puteri şi mă socot în
faţa altora cel mai desăvârşit sau, cel puţin, nu mai rău decât ei.

Dacă observ la mine un neajuns, caut să-l acopăr cu aparenţe, necesitate sau
nevinovăţie, mă supăr pe cei ce nu mă respectă, pe care-i consider drept nişte
nepricepuţi care nu ştiu să preţuiască oamenii.

Mă laud cu binefacerile mele, iar înfrângerile în întreprinderile mele le socot

jignitoare pentru mine; cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei.

Chiar dacă-mi dau silinţa spre ceva bun, am drept scop ori lauda, ori folosul meu
duhovnicesc, sau mângâierea ce vine de la lume.

Într-un cuvânt, eu fac din mine un ideal în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă
slujbă, căutând în toate fie plăcere pentru simţ, fie o hrană pentru patimile şi poftele
mele sorbitoare de desfătări.

8 Cât te rogi, frate?

Să începem cu rugăciunea. Teoria e pe planul doi. Nu te întreb câtă carte ştii şi nu-ţi
spun câtă ştiu eu. Eu te întreb: „Cât te rogi, frate?”. Şi de acolo îmi dau seama de ce ai
sau nu ai linişte. Trebuie să ne întoarcem la rugăciunea părinţilor noştri. N-aţi avut
mame şi bunici acasă? Când ne-om ruga noi ca bunicuţele noastre, se schimbă
situaţia în România. Nu vă aduceţi aminte? Cine nu ştie? Bunica punea broboada pe
cap, stătea în genunchi şi se ruga şi plângea în basma şi se ştergea cu capătul
broboadei. Ea nu ştia decât Tatăl nostru şi vreo două rugăciuni, dar rugăciunea ei
oare o am eu? Părintele Dimitrie Bejan şi Părintele Cleopa au văzut o ţărancă cu
opinci în picioare care se ruga şi avea o flacără mare de foc deasupra capului. La
această rugăciune trebuie să ajungem noi. Ori e foc, ori e nimic. Şi atunci nu mai
trebuie să facem cereri la parlamente să ne dea cutare. Apelăm la Dumnezeul luminii
şi la focul rugăciunii.

9 De ce își pierd tinerii credința?

De ce unii oameni Îl cunosc pe Dumnezeu și cred în El până la moarte, în timp ce alții

își pierd credința de tineri? Cum are loc această pierdere a credinței și cum se poate
păstra sau reînnoi credința?

Înainte de a răspunde la aceste întrebări aș vrea să adresez câteva cuvinte celor care
consideră că învățătura religioasă nu ar trebui să li se bage pe gât copiilor: Credința
religioasă nu poate fi impusă cuiva, ea nu este ceva străin omului ci, dimpotrivă, este
o nevoie esențială a naturii umane și constituie principalul ingredient al vieții
interioare a omului.

Când ne îngrijim ca un copil să crească cinstit, bun, când dezvoltăm în el o înțelegere

corectă a frumosului și gustul acesta din urmă, nu îi îndesăm nimic străin naturii lor,
îl ajutăm doar să extragă acest lucru dinlăuntrul său, să rânduiască în sine acele
trăsături și mișcări comune tuturor sufletelor umane.

Același lucru este valabil și în privința cunoașterii lui Dumnezeu.

Potrivit principiului de a nu îndesa nimic în inima unui copil ar trebui să renunțăm,

în general, să mai ajutăm copilul în dezvoltarea și întărirea aptitudinilor și a
capacităților sufletului său. Ar trebui să îl lăsăm de unul singur până crește și decide
ce idei să respingă și pe care să le accepte. Însă, în acest caz, nu am proteja copilul de
influențe externe ci doar le-am face mai haotice și arbitrare.

Să ne întoarcem la întrebarea de ce unii oameni păstrează în inimi o credință

puternică și de nestrămutat până la sfârșitul vieții, pe când alții o pierd, câteodată
pentru totdeauna, alteori întorcându-se la ea cu mare greutate și suferință?

Care este cauza unui astfel de fenomen? Eu consider că depinde de direcția pe care o
ia viața lăuntrică a cuiva în perioada timpurie a copilăriei. Dacă cineva, în mod
instinctiv sau conștient poate să păstreze o relație corectă între el și Dumnezeu, nu își
va pierde credința, dar dacă eul său ocupă un rol dominant și central în sufletul său,
atunci credința sa va fi suprimată. În perioada timpurie a copilăriei, natura persoanei
încă nu ocupă ea primul loc, încă nu devine un obiect căruia să-i slujești. De aceea se
spune: dacă nu ești curat precum copii nu vei intra în Împărăția Cerurilor. Pe măsură
ce trec anii, egoismul nostru înnăscut crește mai mult și mai mult în noi, și devine
centrul atenției noastre și obiectul care trebuie satisfăcut.

Iar această viață egoistă centrată pe sine, curge de obicei pe două canale: cel al
senzualității, al slăvirii trupului și cel al mândriei, al încrederii mărginite și al
venerării judecății, în general și a celei proprii, în special.

Aceste două căi de obicei nu coexistă în una și aceeași persoană. Unii sunt dominați
de tentațiile senzualității în timp ce alții de tentația de a judeca. Cu vremea,
senzualitatea se schimbă în sexualitate dăunătoare, de care cei ce sunt dominați de
judecată și mândrie sunt scutiți.

Senzualitatea și mândria, două moduri de a sluji naturii sinelui, sunt exact acele
trăsături care, precum știm, s-au manifestat în păcatul primordial al lui Adam și Eva
și care au creat o barieră între ei și Dumnezeu.

Ceea ce au pățit strămoșii noștri, ni se întâmplă acum și nouă.

Direcția nesănătoasă a vieții noastre lăuntrice din copilărie, care duce la dezvoltarea
sentimentului de mândrie sau senzualitate în propria ființă, poluează puritatea
aspectului spiritual intern și ne privează de a-L mai putea vedea pe Dumnezeu. Ne
abatem de la calea ce duce către Dumnezeu și rămânem singuri în viața noastră
egoistă, cu toate consecințele unei astfel de condiții.

Acesta este procesul abandonării lui Dumnezeu.

Însă, în aceia care reușesc să păstreze o relație bună cu Dumnezeu, dezvoltarea

atitudinilor egoiste, senzuale și a mândriei este împiedicată de gândul la Dumnezeu.
Asemenea oameni își păstrează puritatea inimii și smerenia minții. Atât trupurile cât
și mințile lor sunt plasate în cadrul conștiinței religioase și al datoriei. Aceștia privesc
la tot ce răsare în sufletul lor, de la înălțimea conștiinței lor religioase, își evaluează
sentimentele și patimile în mod corespunzător, și nu le îngăduie să preia controlul.
În ciuda tuturor ispitelor care vin în calea lor, ei nu pierd direcția de bază a vieții lor.

Astfel, scopul și dificultatea orientării religioase constă în a ajuta copilul, și mai

târziu adolescentul, să păstreze o relație bună între el și Dumnezeu, și să nu permită
dezvoltarea în sine a ispitelor de senzualitate și de mândrie, care poluează claritatea
vederii spirituale.

Amintindu-mi de tinerețea mea, trebuie să recunosc că tocmai printr-un astfel de

proces mi-am pierdut credința la vârsta de 13-14 ani. Amăgirile senzualității,
încrederea excesivă în judecată și mândria raționalității care se dezvoltau în mine îmi
ucideau sufletul. Și nu eram singurul, majoritatea prietenilor mei aveau aceeași
soartă.

Dacă un instructor spiritual cu experiență ar fi stat lângă noi și s-ar fi uitat în

sufletele noastre poate că ar fi găsit ceva bun în ele, însă în primul rând ar fi găsit
lene, lăcomie, înșelăciune, ipocrizie, siguranță de sine, încredere exagerată în
propriile puteri, o atitudine critică și sceptică față de opiniile altora, o tendință spre
deciziile pripite, încăpățânare și încredere în tot felul de teorii negativiste.

Singurul lucru pe care nu l-ar fi găsit în sufletul nostru ar fi fost gândul la Dumnezeu,
liniștea interioară și smerenia pe care o aduce acesta.

Nu am avut un asemene instructor. Profesorul nostru de religie, un preot venerabil,

abia avea timp să ne verifice lecțiile Legii lui Dumnezeu și să explice mai departe. În
afară de aceste lecții nu am avut alt tip de legătură cu profesorul nostru. Spovedania,
la care mergeam o dată pe an, era de neînțeles pentru noi.

Și nimic nu ne-a oprit din a pieri din punct de vedere duhovnicesc.

10 Trebuie să privim viaţa noastră ca pe o lumânare

Trebuie să privim viaţa noastră ca pe o lumânare, care este făcută din ceară și fitil, și
arde. Ceara este credința noastră, fitilul este nădejdea: iar credinţa şi nădejdea
împreună ard la fel ca ceara şi fitilul sub lucrarea focului. Lumânarea proastă
răspândeşte putoare atunci când arde şi când se stinge: la fel este şi viaţa păcătosului
înaintea lui Dumnezeu. Drept aceea, privind la lumânarea care arde, mai ales când
stăm în sfânta biserică, să ne amintim de începutul, de curgerea şi de sfârşitul vieţii
noastre: căci precum se topeşte lumânarea aprinsă înaintea icoanei dumnezeieşti, şi
viaţa noastră se micşorează cu fiecare clipă ce trece, apropiindu-ne de sfârşit. Gândul
acesta ne va ajuta să ne răspândim mai puţin în biserică, să ne rugăm cu osârdie şi să
ne străduim ca viaţa noastră să fie înaintea lui Dumnezeu asemenea unei lumânări
din ceară curată, care nu răspândeşte putoare.

11 Cum să facem să ne înţelegem mai bine unii cu alţii?

Un semn al sfârşitului lumii este şi dispariţia porţilor dintre vecini. Şi

puteţi observa lucrul acesta, mai ales la ţară, existau porţi între vecini; acum nu. Ca
să te duci la vecin, ieşi pe poartă în drum, mergi puţin, intri pe poarta lui. Sunt foarte
puţini care mai au porţi între ei Şi asta de câţiva ani. Oamenii nu mai au porţi între
ei. E interesant...

Cum să facem să ne înţelegem mai bine unii cu alţii? Pace, linişte, iubire...Însă n-
ai cum să te înţelegi cu aproapele bine dacă nu te înţelegi cu tine. În curând o să
zicem: Ce înseamnă fericire? Fericire înseamnă împăcarea conştiinţei, deci
împăcarea cu tine, cu aproapele şi cu Dumnezeu. Asta e definiţia fericirii: omul
împăcat cu sine, cu aproapele şi cu Dumnezeu este omul fericit. Trebuie
să ştim asta.

12 Rugăciunea ține ispitele la distanță

Odată, pe când eram începător, am fost luptat de diavolul desfrânării. M-am întins ca
să dorm, dar războiul trupesc a devenit şi mai puternic. Atunci am început să rostesc
cu multă tărie rugăciunea. Nu după mult timp, pe când eram între veghe şi somn, am
avut o vedenie. În faţa porţii era un diavol, aşa cum îl descriu Sfinţii Părinţi, cu
coarne, cu aripi negre şi celelalte, şi se fălea. Însă nu putea să se apropie de chilia
mea. Atunci m-am trezit şi m-am dus în grabă la bătrânul Iosif. După ce i-am
povestit cele petrecute acolo, mi-a spus: „Vezi, fiul meu, că puterea rugăciunii îl ţine
afară la poartă şi nu poate să se apropie de tine!”.

13 Fericit este omul care are o nădejde vie în Dumnezeu

Fericit este omul care are o nădejde vie în Dumnezeu; acesta Îi arată credinţă,
încredere, slavă şi cinste. Dumnezeu se simte atunci obligat să-l aibă în grija Sa, şi
acum se aplică cuvintele Sfintei Evanghelii: „Fie ţie după cum ai crezut” (Matei 8,
13).

Dar, din păcate, ispite vin asupra noastră, aducând cu ele o mare confuzie
duhovnicească, iar soarele strălucitor al dulcii nădejdi este acoperit de un întuneric
profund. Atunci ne pierdem orientarea şi sfârşim prin a gândi şi a face lucruri
nepotrivite pentru chemarea noastră de creştini. Dar, bunătatea lui Dumnezeu, Care
ştie că mintea omului este aplecată spre rău din tinereţile sale (Fac. 8,21), şi că
oamenii nu pot rămâne la înălţimea desăvârşirii creştine, ne-a dăruit o pocăinţă
binecuvântată şi nesfârşită.

Să aveţi răbdare, copiii mei, să nu vă pierdeţi curajul în luptă şi să nu vă slăbească

genunchii sub povara ispitelor, căci bunul nostru Dumnezeu nu va îngădui să fiţi
ispitiţi peste puterile noastre. De ce îi permiteţi satanei să te lupte cu o intensitate şi
mai mare? Să ai credinţă în Dumnezeu şi tot ceea ce îngăduie El va fi spre binele tău.
Ştim noi mai bine decât El ce ne este de folos? Puneţi toată nădejdea în Domnul şi
toate grijile pune-le la picioarele Crucii Lui, iar El va avea grijă de tine.
14 O judecată a rugăciunii

Deci faptul de a sta la rugăciune, dorința aceasta de limpezire sufletească e o parte

pozitivă, numai că nu e foarte simplu să faci din necurat curat, nu poți să faci din
rugăciune întinată rugăciune curată decât în măsura în care îți curățești viața. Ajungi
la limpezire, dar limpezimea aceasta o ai după osteneli. Despre Sfânta Maria
Egipteanca, despre care știm că a trăit 17 ani o viață dezordonată în
Egipt, se spune că tot 17 ani i-au trebuit în pustie ca să ajungă la
limpezirea sufletului, să ajungă la starea pe care a avut-o înainte să se fi
întinat. Aceasta e o judecată a rugăciunii.

15 Cereţi şi vi se va da!

- Părinte, de ce trebuie să cerem de la Dumnezeu să ne ajute, de vreme ce El ştie

nevoile noastre?

- Pentru că există libertate. Şi mai ales, atunci când ne doare pentru aproapele nostru
şi îl rugăm pe Dumnezeu să-l ajute. El se înduioşează foarte mult şi intervine fără ca
să silească voia noastră liberă. Dumnezeu vrea să ajute pe oamenii ce suferă. Dar
pentru ca să-i ajute, trebuie ca cineva să-L roage. Căci de va ajuta pe cineva fără ca
să-L roage altcineva, atunci diavolul va protesta şi va spune: De ce îl ajuţi şi îi sileşti
voia lui cea liberă? Fiindcă este păcătos, îmi aparţine. Aici se vede şi marea nobleţe
duhovnicească a lui Dumnezeu, care nici diavolului nu-i dă pricină să protesteze. De
aceea, pentru ca să intervină, vrea să-L rugăm. Dumnezeu vrea să intervină imediat,
dacă este pentru binele nostru, şi să ajute făpturile Sale potrivit cu nevoile lor. Pentru
fiecare om lucrează în chip deosebit, precum îi foloseşte fiecăruia mai bine. Aşadar
pentru ca Dumnezeu şi Sfinţii să ajute, trebuie ca omul însuşi să vrea şi să ceară
aceasta, altfel nu intervin. Hristos l-a întrebat pe paralitic: Vrei să te faci
sănătos? Dacă omul nu vrea, Dumnezeu respectă libera sa alegere. Dacă cineva nu
vrea să meargă în Rai, Dumnezeu nu-l ia. Afară numai dacă a fost nedreptăţit şi
stăpânit de neştiinţă, fiind astfel îndreptăţit să primească Autorul dumnezeiesc.
Altfel Dumnezeu nu vrea să intervină. Cineva cere ajutor, iar Dumnezeu şi Sfinţii i-l
dau. Nici nu apuci să clipeşti din ochi şi te-au ajutat deja. Uneori nici nu apuci să
clipeşti, atât de repede Se află Dumnezeu lângă tine.

Cereţi şi vi se va da, spune Scriptura. Dacă nu cerem ajutor de la Dumnezeu, în zadar

ne chinuim. În vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc Hristos ne leagă cu o
sforicică prin harul Său şi ne ține. Suflă vântul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim
fiindcă suntem legaţi. Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl
ține, se desface de legătura sforicelei şi îl bat vânturile dintr-o parte şi din alta şi se
chinuieşte.
16 Fă-ţi vreme!

Cine nu se roagă dimineaţa şi seara, cine nu-şi face vreme de Dumnezeu, acela poate
să ştie că nici n-are Dumnezeu. Dacă ai Dumnezeu, nu poţi ocoli pe Dumnezeu.
Trebuie găsită vreme anume pentru Dumnezeu (5-10 minute dimineaţa şi
seara). Trebuie să găseşti timp şi pentru Dumnezeu aşa cum găseşti
pentru atâtea lucruri pe care le faci. Să stai în faţa lui Dumnezeu cu atitudine
de credinţă, în picioare, în genunchi, aşa ca să ştii că vorbeşti cu Dumnezeu. Nu
oricum.

17 Dumnezeu ştie mai bine cui şi ce boală îi este de folos

De te vei ruga în scârbe lui Dumnezeu, acestea se vor depărta de la tine, iar boala nici
cu toiagul n-o alungi.

Pentru purtarea bolii cu răbdare se dăruieşte milostivirea şi iertarea păcatelor.

Orice boală e grea, şi mai ales cancerul, dar n-avem ce face: trebuie să ne împăcăm cu
acest lucru. Dumnezeu ştie mai bine cui şi ce boală îi este de folos pentru curăţire de
patimi şi de greşeli. Nu în zadar scrie Sfântul Efrem: „Boala e mai anevoioasă decât
durerea, dar trece mai repede decât durerile suferinţelor celor deşarte”. Ştii şi
singură că această neputinţă vine în mare parte din starea de nelinişte a sufletului...

18 Graba la rugăciune

Conștiința vă mustră pentru că faceți în mare grabă rugăciunea voastră, și pe bună

dreptate! De ce ascultați de vrăjmaș? El este cel care vă mână: „Repede… mai
repede…!” Rugăciunea grăbită nu are rod duhovnicesc. Deci luați-vă canon voi înșivă
să nu vă siliți, ci să vă rugați în așa fel, încât buzele voastre să nu pronunțe nici un
cuvânt pe care să nu-l priceapă mintea voastră și să nu-l trăiască inima voastră.
Trebuie să vă aruncați în această luptă cu hotărâre soldățească, și când vrăjmașul vă
șoptește: „Să faci asta sau aceea!”, voi să-i răspundeți: „Știu ce voi face. N-am nevoie
de tine. Pleacă de aici!” Sufletul se hrănește doar cu rugăciune, însă rugăciunea
voastră este superficială, nu ființială; de aceea, sufletul vostru rămâne nesatisfăcut,
flămând.

19 Ce să facem când se vorbeşte împotriva Bisericii?

- Părinte, atunci când se vorbeşte împotriva Bisericii sau împotriva monahismului

etc., ce trebuie să facem?

- Dacă cineva vorbeşte, de pildă, urât despre tine, nu-i nimic. Să gândeşti: „Pe
Hristos, Care a fost Hristos, L-au ocărât şi n-a vorbit. Eu, care sunt păcătos, ce
merit oare?”. Dacă ar veni să mă ocărască pe mine ca persoană, nu m-ar deranja
deloc. Dar dacă mă blamează ca monah, ei ocărăsc toată rânduiala monahismului,
pentru că eu, ca monah, nu sunt independent, şi atunci trebuie să vorbesc. În aceste
cazuri trebuie lăsaţi puţin să se descarce, iar apoi să le spuneţi două
cuvinte.

Odată, într-un autobuz, o femeie ocăra pe preoţi. Am lăsat-o să se descarce, iar atunci
când s-a oprit, i-am spus: „Avem pretenţii de la preoţi, însă pe aceştia nu i-a
aruncat Dumnezeu cu paraşutele. Sunt şi ei oameni şi au slăbiciuni omeneşti. Dar
spune-mi, te rog, o mamă ca tine, vopsită, cu nişte unghii ca de şoim, ce copil va
naşte şi cum îl va educa? Dacă va fi preot sau călugăr, cum crezi că va fi?”.

Îmi aduc aminte, altă dată, pe când călătoream cu autobuzul de la Atena la Ioanina,
era unul care nu a tăcut deloc tot drumul, ci a judecat un mitropolit care atunci
crease nişte probleme. I-am spus două cuvinte, după care am început să ma rog.
Aceia a continuat. Când am ajuns la Ioanina şi am coborât, l-am luat puţin deoparte
şi i-am spus: „Ştii cine sunt?”. „Nu”, mi-a răspuns. „Atunci cum poţi să spui astfel de
lucruri? Eu se poate să fiu mai rău decât acela pe care îl judeci sau se poate să fiu
un sfânt. Cum îndrăzneşti să spui înaintea mea lucruri pe care nu pot să-mi
închipui că le fac nici mirenii? Caută să te îndrepţi, căci de nu, o să încasezi o palmă
puternică de la Dumnezeu. Fireşte, pentru binele tău!”. L-am văzut după aceea cum
a început să tremure. Dar şi ceilalţi şi-au dat seama de greşeala săvârşită, pentru că
am văzut o tulburare care s-a creat între ei.

Vezi cum înjură de cele sfinte, şi nimeni nu zice nimic. În cazul acesta,
blândeţea este diavolească.

20 Te rog iarta-mă

Există o regulă foarte importantă în relațiile din viaţa de familie: aceea de a cere
iertare unul de la altul seara, înainte de culcare. Cu multa vorbire nu vei scăpa de
păcat, după cum se spune în Cartea Pildelor (Pilde 10,19), fiindcă atunci când
oamenii stau de vorbă, când comunică, întotdeauna ajung să discute pe cineva... îmi
amintesc următoarea istorie: un băiat şedea pe cuptor; au venit vecinele, cumetrele,
au început să stea de vorbă; el se uita, asculta, iar pe urmă a izbucnit, pe neaşteptate,
în râs. L-au întrebat: „De ce râdeai?" El a răspuns: „Păi când stăteaţi voi de vorbă,
şedea dracul pe prag şi tot scria, scria, scria ce ziceţi voi, şi pe urmă i s-a terminat
hârtia şi a început să scrie pe coadă. Pe urmă aţi terminat de vorbit, şi careva a zis:
«Iartă-mă, iartă-mă...» - şi îndată i s-a pârlit coada, şi dracul a pierit, şi atunci am râs
de bucurie." (Stareţul Paisie Aghioritul)

21 Iubirea are nevoie de inimă, nu de buze

Iubirea are nevoie de inimă, nu de buze. Nu se manifestă numai în ceasul durerii, ci

şi atunci când cealaltă cade. Iubirea nu cunoaşte critică şi explicaţii. Cine critică pe
soră sau pe aproapele ei, nu are iubire. Iubirea se manifestă mai mult când cealaltă a
căzut... Cu cât una simte pe cealaltă, cu atât binecuvântările vor fi mai multe, mai
puternice şi mai îmbelşugate.
22 Puneți ordine în rugăciune!

Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea
gurii. Deocamdată împlinește-o pe asta, tătăcuță. Fântâna e adâncă, dar funia e
scurtă și găleata e mică. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot
nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă știu pe mine:
dacă mă scol de dimineață și-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua.
Dar dacă te scoli dimineața și te învârtești așa, prin casă - că mai am asta de făcut, că
mai am și treaba astălaltă, apoi nu-ți merge bine toată ziua. Așa că, să faci oleacă de
canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui.

23 Răspunsul la rugăciune se obține prin insistență

Judecând lucrurile superficial, unii trag concluzia că Dumnezeu este uituc sau rău.
Vezi tu, omul, la sugestia satanei, nu face altceva decât să arunce vina pe Dumnezeu
şi pe semenii lui pentru propriile sale greşeli. Dacă pornim de la ideea că Dumnezeu
este bun, vom deduce că există un motiv bine întemeiat pentru acea întârziere.
Trebuie să căutăm să aflăm ce avem noi de câştigat de pe urma ei. Iată ce mi-a trecut
acum prin minte: După cum El nu ne „pedepseşte” imediat pentru faptele noastre
necuviincioase, ci ne lasă un răgaz ca să ne vedem greşeala şi să-I cerem iertare, tot
astfel, dintr-un bun motiv, nu ne răsplăteşte imediat pentru binele înfăptuit şi nu ne
împlineşte pe dată cererile. Domnul „întârzie” şi cu pedeapsa şi cu răsplata. De
altminteri, ar exista primejdia să cădem în păcatul trufiei, dacă Dumnezeu ar
răspunde imediat rugăciunilor noastre. Vezi tu, puţini oameni sunt suficient de
maturi duhovniceşte pentru ca acest lucru sa nu-i smintească.

24 Cum să alungăm somnul din timpul rugăciunii?

- Gheronda, se poate ca la o priveghere să mă străduiesc şi două ceasuri ca să alung

somnul.

- De ce nu-l trimiţi la spitale, la psihiatrii? Să spui: „Dumnezeul meu, dăruieşte somn

tuturor celor care nu pot dormi, fie pentru că suferă, fie pentru că au nervii
încordaţi”. Să faci din somn o tabletă şi să o trimiţi, prin rugăciune, tuturor celor care
nu pot dormi şi se chinuiesc, sărmanii, iar tu zi şi noapte să-L slăveşti pe Dumnezeu.

25 Despre „mersul la biserică”

Într-o zi au bătut la uşa chiliei mele doi tineri căsătoriţi. Mi-au adus un pomelnic şi
mi-au cerut să le fac o rugăciune. Am intrat în vorbă cu ei şi, aşa cum mi-am
statornicit eu o rânduială, i-am întrebat dacă merg la biserică. Şi atunci ei mi-au
răspuns: „Nu suntem aşa de bătrâni ca să mergem la biserică”. Şi atunci am zis:
„Doamne, înmulţeşte bătrânii!”.

Eu nu stau de vorbă la spovedit cu cineva care nu merge la biserică. Nu am ce vorbi.

Ce să-i spun? Sunt unii care spun că nu au mai fost la biserică de ani de zile, sau că
au fost anul trecut la Paşti. Celor care spun că au fost la Paşti le zic: „Ştii de ce e aşa
multă lume la Paşti la biserică? Că sunt şi din cei ca tine, care merg numai o dată pe
an la slujbă”. După aceea sunt unii care zic – când îl întreb dacă merge la biserică –
„Da”. Şi m-am prins că unii nu merg la biserică la slujbă, ci intră în biserică şi aprind
o lumânare. Şi acum îi întreb: „Dar la slujbă, stai la slujbă, cât stai la slujbă?” Şi zice:
„Părinte, mă duc şi aprind o lumânare”. Şi zic eu: „Şi o pui să stea în locul tău şi ea
stă de fapt în locul ei”.

Acelora care nu merg la biserică eu le spun ce înseamnă să nu mergi la biserică şi ce

înseamnă să mergi la biserică. Şi anume, ce înseamnă să mergi la biserică?

Înseamnă să mergi în Cerul cel de pe pământ, înseamnă să-i închipuieşti pe

Heruvimi, să aduci întreit sfântă cântare lui Dumnezeu, să cânţi împreună cu
îngerii „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot”, să aduci laudă lui Dumnezeu, să
cinsteşti pe Maica Domnului, să cinsteşti pe sfinţi, înseamnă să asculţi cuvântul lui
Dumnezeu, cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care e mai veşnic decât cerul şi
pământul, înseamnă să primeşti binecuvântări de la sfintele slujbe prin mijlocire
preoţească de la Însuşi Domnul Hristos.

Şi la urmă zic: Uite, toate acestea tu nu le primeşti, tu nu le ai, pentru că nu mergi la

biserică, toate acestea le ocoleşti. Omul nu are conştiinţa că, de fapt, toate lucrurile
acestea se întâmplă, ci zice că nu s-a dus la biserică şi atâta tot.

Nu se mai gândeşte ce înseamnă să te duci şi ce înseamnă să nu te duci la biserică. Şi

eu le spun: două ore pentru Dumnezeu, pentru cineva care crede în
Dumnezeu, nu e prea mult. Două ore pentru Dumnezeu, într-o
săptămană, să stai înaintea lui Dumnezeu, să ai conştiinţa că acum eşti în
faţa lui Dumnezeu.

26 Despre cele trei frici ale dracilor

Ai cititundeva o istorisire din viaţaSfântuluiIoan din Bostre. Odată,

cândFericitulIoanstătea la rugăciune, i s-au deschisochiiduhovniceştişii-a
văzutpedraci.Nici nu cutezausă se apropie de omulluiDumnezeu, nici nu
voiausăplecedeparte de el. Văzându-icuprinşi de frică, Ioani-a întrebat de ce se tem
maimult. Au răspunsdracii: „De treilucruri: de celpe care voi, creştinii, îlpurtaţi la
gât; de cel cu care văspălaţiînbisericăşi de celpe care îlmâncaţiînbiserică”.

OmulluiDumnezeuaîntrebat din nou: „Dar din acesteatrei de care

vătemeţicelmaimult?” I-au răspunscetăţeniiiadului: „De celpe care
îlmâncaţiînbiserică”.
Oare nu-ţiestelimpede? Lucrulpe care creştiniiîlpoartă la gât e crucea. Cel cu care
suntspălaţiînbisericăesteapasfinţită cu care suntstropiţi,
iarceeacemănâncăînbisericăesteSfântaÎmpărtăşanie. Crucea e
semnulbiruinţeiprinpătimirea din
dragoste.Apasfinţităcurăţeşteşisimbolizeazăcurăţiaduhovniceascăşitrupească.
Împărtăşireaestemasacereascăpe care se
îmbiesufletuluisprehranăTrupulşiSângeleluiDumnezeu. Aşadar, oare e de
mirarecăputerileiaduluitremură de acesteatrei?Eleşoptescoamenilorsfaturi cu
totulpotrivniceacestora, şianume:

1) săfugă sub un pretext saualtul de oricepătimire, lucruprin care vorsădezrădăcineze

din inimileoamenilordragosteaşiiubirea de aproapele;

2) sătrăiascăînnecurăţiapăcatului, lucruprin care vorsăîifacăpeoamenisupuşişi rude

ale lorîndeaproapeşisă-iîndepărteze de PreacuratulDumnezeuşi

3) săchinuieşisăistoveascăsufletullorprinînfometarenedându-inici o
hranădumnezeiască – hranădupă care sufletulnăzuieşteprinfireasa – şisă-l
hrăneascănumai cu hranăpământească la felcapedobitoace. Iar de Împărtăşanie se
tem celmaimultduhurileiaduluifiindcăea e încununareaînălţăriiomuluipână la
Dumnezeuşi a uniriilui cu Dumnezeu.De la Dumnezeu, pace ţieşibinecuvântare.

27 Sfânta Liturghie - centrul vieții religioase a creștinului

Viaţa religioasă a creştinului ortodox, preot (slujitor) sau credincios trebuie să fie
centrată pe Sfânta Liturghie şi nu pe alte pelerinaje, dezlegări sau rânduieli mai mult
sau mai puţin improvizate. Rugăciunea comunitară a Sfintei Liturghii are
rolul de a întări unirea cu Dumnezeu şi cu semenii.

Cei care declară „eu cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică, nu merg la slujbă,
nu cred în popi” sunt departe de credinţă, de Dumnezeu, de semeni. Această situare
a lor în afara Bisericii şi a Liturghiei le demască mândria şi egoismul personal,
răzvrătirea şi comoditatea care le împietresc sufletul. De asemenea, creştinul
participant la slujbele bisericii nu trebuie să fie creştin doar duminica, doar când e în
biserică (deşi nici aici nu-şi leapădă relele năravuri, ca de exemplu judecata şi
bârfirea altora), ci toată viaţa. Eliminarea păcatelor din comportamentul cotidian
trebuie considerată un proces permanent, o luptă continuă cu omul cel vechi (al
păcatului) şi o afirmare a vieţii şi luminii lui Hristos.

28 Bârfa, golirea aproapelui

Ierodiacon Hrisostom Filipescu
Avizaţi sau nu, discret sau ostentativ, astăzi, mai mult ca ieri, toată lumea vorbeşte despre toată lumea.
Dacă nu apari la gazetă sau prin tabloide, la televizor sau pe buzele de la „radio şanţ” parcă „nu exişti”. Cei
ce se bălăcesc în plăcerea de „a fi puşi la curent” cu tot ce mişcă-n lung şi-n lat, pricinuiesc multe
neajunsuri atât lor cât şi celor pe care îi discută: îşi pierd pacea, liniştea, duhul, inteligenţa, demnitatea, se
rănesc cu unele cuvinte aruncate ce se întorc, mai devreme sau mai târziu, împotriva lor, tulbură, strică
prietenii, întreţin dispute şi polemici, etc.
Izvorâtă poate dintr-o plictiseală inspirată ori dintr-un suflet mic, bârfa stimulează mereu curiozitatea celor
ce o ascultă. Cel care trece drept „bine informat” este întotdeauna sigur că va găsi ascultători ce vor dori să
fie la curent cu ultimele ecouri. Bârfitorul, la nevoie, amplifică puţin subiectul pentru ca discursul să fie mai
condimentat. Din păcate aşa este alcătuită firea omenească, aplecată spre rău. Într-o lume a marketing-
ului, faptele simple şi armonioase astăzi parcă nu mai au putere să atragă atenţia. În schimb, scandalurile,
intrigile, murdăriile, captivează, înlănţuie, subjugă, încântă urechea şi adapă inimi golite şi rănite. Lacomi la
indiscreţii şi trăncăneli, bârfitorii sunt solicitaţi şi ascultaţi de suflete gemene. Bârfa nu este doar un păcat la
modă care vinde astăzi și are lipici la public, o haină plină de găuri îmbrăcată de toţi şi peticită de mulţi, ci
porneşte din invidie, din limbi care mestecă mult pelin.
Amănuntele sunt cele care colorează tabloul întâmplărilor. Interesul nu se trezeşte niciodată atunci când
este vorba de oameni cărora nu li se întâmplă nimic. Curiozitatea excesivă este acoperământul oamenilor
nefericiţi. Cei cu adevărat fericiţi îşi poartă fericirea, ca o comoară, ascunsă în adâncul lor. Ei nu au
viaţa presărată cu evenimente de seamă şi nu se lasă pradă curiozităţii. Fericirea nu este alcătuită
din petreceri, evenimente mondene, apariţii impunătoare sau alte materiale din care se croiesc
bârfele, ci fericirea este alcătuită din mici împrejurări cotidiene care, adunate, întrunesc o anumită
seninătate, prefăcându-le în clipe dulci.
Succesul celor antrenați în astfel de acțiuni în care limba este pionul principal se bazează pe curiozități
nedemne. Plouă peste noi cu cuvinte, dorite sau nu şi puțini sunt cei ce au puterea să schimbe subiectul,
sau dacă obrazul e gros, să întoarcă spatele lăsând gura „să latre”, „să trăncăne” singură. În valul de
cuvinte cu care îşi copleşeşte ascultătorii, cel ce duce vorba, chiar dacă este înconjurat de mulţi curioşi,
totuşi el este singur şi joacă un rol prost şi trist. Căci de obicei nu are scrupule, iar din fierăstrăul dinţilor lui
nu scapă nici prietenii, nici amicii, dacă îi are.
Ne place, poate, câteodată, să ne îndulcim cu bârfe care îi privesc pe alţii, dar ne temem să nu ne
pomenim şi noi într-o zi încolţiţi şi bârfiţi la fel. Cele mai simple gesturi, în ochii bârfitorilor sunt răstălmăcite
şi criticate dur, făcând ancheta unor investigaţii indiscrete.

Astăzi bârfa vinde. Scandalul face rating. La fel ca şi josnicia, imoralitatea, răutăţile, jignirile şi alte acţiuni
demne de „senzaţional” ce guvernează o bună parte din mass-media care, din păcate, a coborât mult
ştacheta pentru a putea rămâne pe piaţă. Încurajată, accentuată, manevrată prin diferite tactici, bârfa
rămâne un şarpe care nu oboseşte să-şi lovească zilnic coada de lucruri din care îi este cu neputinţă să
muşte.
Bârfa nimeni nu pretinde că o iubeşte, dar place multora. Călătoreşte pe la mulţi oameni şi se răspândeşte
cu repeziciune. Ustură mult cuvintele acestei metehne omeneşti, dar ca orice boală are şi remedii:
înfrânarea prin rugăciune, vederea propriilor păcate şi greşeli, ocolirea prilejurilor de defăimare, spovedania
deasă şi curată ce curăţă şi vindecă leziunile inimii.
A bârfi, a duce vorba de colo-dincolo, a vorbi de rău, a calomnia, a cleveti, a blama, a huli, a ponegri, a
defăima, a vorbi mult și fără rost, a pălăvrăgi, a trăncăni, a flecări, toate sunt verigi ale acestui lanţ murdar
şi rece. Bârfa, judecata, osândirea aproapelui, sugrumă sufletul ce nu mai poate respira aerul vital al
Duhului Sfânt.
Să urmăm așadar îndemnurile Evangheliei care zice: "De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din
ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna
este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul
fratelui tău"(Matei 7, 3-5) . "Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi
judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura" (Matei 7, 1-2).

29 Să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu

Nu te frământa prea mult pentru soarta ta. Să ai numai dorinţa fermă de mântuire şi,
punând-o înaintea lui Dumnezeu, să aştepţi ajutor de la El până când îți va veni.

Dacă ne vom lăsa în întregime în voia lui Dumnezeu, atunci totul va merge bine şi
cele neplăcute le vom primi ca pe ceva cuvenit. Orice se săvârşeşte duce la mântuirea
sufletelor noastre şi, în acelaşi timp, ni se descoperă adâncul înţelepciunii. Şi ştim că
Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care
sunt chemaţi după voia Lui (Rom. 8: 28).

În lumea aceasta nimic nu este permanent. Uită-te pe stradă: de dimineaţă a plouat,

la amiază cerul a fost senin, iar seara a fost iarăşi frig. Ba vânt, ba linişte, ba furtună,
ba arşiţă. Aşa este şi în viaţa noastră - întotdeauna să fii gata să urmezi voia lui
Dumnezeu, fie că îţi place ori nu.

Înainte de a face ceva, roagă-te şi cercetează să vezi dacă lucrul acela este înţelept şi
plăcut lui Dumnezeu.

Unde este urmată voia lui Dumnezeu, acolo niciun obstacol puternic nu poate ieşi
biruitor.

30 Cum să fac să nu ajung să mă mânii?

Este nevoie de trezvie. Să te supraveghezi pe tine însăți și să-ți stăpânești mânia, ca

să nu se îndrădăcineze înlăuntrul tău patima, căci după aceea, chiar și cu securea de
vrei să o tai, ea va da mereu lăstari. Să-ți aduci aminte de ceea ce a spus David:
"Gătitu-m-am și nu m-am tulburat". Ai văzut ce făcea acel monah? De îndată ce
ieșea din chilia sa, își făcea cruce și spunea: "Dumnezeul meu, păzește-mă de ispite!"
și era gata să înfrunte ispita. Ca și cum ar fi fost într-un post de observație din care
privea să vadă de unde avea să-i vină ispita, ca să se apere. Dacă vreun frate se purta
urât cu el, era gata să-i răspundă cu blândețe și smerenie. La fel să faci și tu.

31 Rugăciunea permanentă

Şi de la tine, roaba lui Dumnezeu, fie că stai sau şezi, fie că faci vreun lucru sau că
mănânci, fie că mergi la culcare sau că te scoli, să nu se depărteze cântarea lui
Dumnezeu din gura ta. Fericite sunt urechile care primesc cuvintele acestea! Iar când
va veni ceasul al doisprezecelea, fă rugăciune mai pe larg şi cu mare străpungere; fă-o
împreună cu o fecioară de un suflet cu tine; iar de nu vei avea pe una de un suflet cu
tine, fă rugăciune singură, înaintea doar a lui Dumnezeu, Care pretutindenea este şi
toate le aude.

32 Sfaturi pentru o soacră ce nu-și iubește nora

Iată, azi dimineaţă a venit o mamă cu fiul ei. A venit de mai multe ori şi s-a plâns că îi
este greu, că nu-şi iubeşte nora. Iar eu i-am pus:

- Nora e tânără şi nu poate să înţeleagă că trebuie să îşi iubească soacra ca pe mama

ei, dar tu eşti deja în vârstă - tu, atunci, trebuie să te gândeşti la toate. Este după cele
ale firii ca aici, pe Pământ, în lumea aceasta, mama, după ce îşi căsătoreşte fiul, să
înceapă să nu-şi suporte nora, chiar de ar fi aceasta şi înger. Pe dinafară totul este
frumos, nimic nu se vede, dar nemulţumirea ei este lăuntrică. Nora nu ştie această
taină a vieţii: că trebuie să se roage Domnului ca să-i dea înger bun soacrei sale, iar ei
să-i dea putere să o iubească pe soacră ca pe mama ei - abia atunci bagă de seamă
acest război lăuntric (al soacrei).

Vedeți, fiecare război fizic începe mai întâi în cuget. Mai întâi, oamenii nu se rabdă în
cuget, mai apoi încep să se nimicească unul pe celălalt. Tot ceea ce se întâmplă, se
întâmplă pe baza cugetului... În mare măsură, această mamă nu putea deloc să
înţeleagă ce-i spuneam. Vedeam că este foarte rănită, foarte întristată, şi a trebuit să
vorbesc a doua zi mai mult cu ea. Şi i-am spus:

- Înțelege, pricepe, nu încerca nimic mai mult! Dacă nora nu este bună, roagă-te
Domnului să-i dea înger bun norei tale, şi pe tine Domnul să nu te uite, şi roagă-L să-
ţi ia această povară a cugetului pe inimă - tot ce ai împotriva norei tale, şi nu numai
împotriva norei, ci şi împotriva oricui te-a vătămat - ca Domnul să-ţi dea putere să-i
iubeşti pe toţi! Dacă vei avea faţă de toţi gânduri de pace, de linişte, pline de dragoste
şi bunătate, în scurt timp vei vedea cum se vor schimba cei din jurul tău. Şi nora se va
schimba. Ştii că tu o baţi în chip cumplit şi neîncetat? Nu o baţi fizic, dar tu nu poţi s-
o rabzi cu gândul, şi atunci nu este pace şi linişte în casă. Şi nici bărbatul ei, fiul tău,
nu are pace din pricina asta. Osteneşte-te să o iubeşti. Anevoie este, da... Dar ştii de
ce n-o iubeşti pe nora ta?

- Nu ştiu, spune ea.

- Pentru că ţi-a luat fiul. Fiul nu mai este la tatăl şi la mama lui, ca atunci când era
mic. Stă în cele ale firii ca omul să se unească cu soţia sa. Mama doreşte să-şi
căsătorească fiul şi se bucură că s-a căsătorit. Dar apoi suferă cel mai mult. De acum
fiul se întoarce mai mult spre soţie, nu o mai întreabă pe mamă dacă-i este sete,
dacă-i este foame, şi astfel începe războiul gândurilor la mamă. Poţi să faci asta la
nesfârşit, şi la sfârşitul sfârşiturilor vei vedea că nu ai realizat nimic. Încearcă ceea ce
ţi-am zis să faci şi vei vedea că, în scurt timp, totul se va schimba.

33 Orice cuvânt al nostru este o lucrare

Apoi, cât de trist şi dureros este când lucrarea noastră e parazitată de duhuri rele.
Orice chemare, orice invocare a celui rău sau orice gând rău, primit şi mestecat în
mintea şi inima noastră, face ca lucrul nostru să fie o lucrare umano-demonică. Este
o împreună-lucrare cu diavolul. Dacă în timp ce tai ceapă îl dau relelor pe bărbatul
meu, care „iar n-a venit, precis a băut banii la cârciumă şi astăzi, şi e zi de salariu,
cum era să vină?”, această lucrare de tăiere a cepei este o lucrare de îndrăcire a mea
şi a obiectelor pe care le ating. De aceea, bărbatul meu, când va mânca din ciorba
aceea, o să aibă o stare de agitaţie şi de „nu ştiu ce l-o fi apucat!”. Şi, cred că
v-am mai spus, că eu spun la toată lumea, de ce e mai bună mâncarea la mânăstire
decât acasă? Pentru că la mânăstire, oricât ar fi de rea o maică sau un călugăr care
face mâncare, ei tot vor zice „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine,
păcătosul (păcătoasa)!”. Şi aceste cuvinte şi Cel chemat prin ele, intră în viaţa mea, în
ceapa mea, în ciorba mea, în cartoful pe care îl curăţ, şi mă sfinţeşte şi le sfinţeşte. Şi
cel care mănâncă, mănâncă lucru sfinţit şi se uneşte cu Dumnezeu venit acolo în
ciorba noastră, în ceapa noastră, iar alţii se unesc cu diavolul. Multe femei întreţin,
cultivă răutatea bărbatului, prin această otravă pe care o pun în mâncarea pe
care o gătesc cu repulsie, fără nici un fel de iubire sau rugăciune. Să luăm aminte că
orice cuvânt al nostru este o lucrare, care niciodată nu este pur umană. Sufletul
omului a fost făcut de Dumnezeu ca o cupă, ca un potir care este duhul omului sau
inima lui. În acest potir se sălăşluia „suflarea” Lui dătătoare de viaţă. Duhul omului
este o putere a sufletului care este ca un potir sau ca o antenă parabolică,
dacă vreţi, în termeni mai moderni, deschisă să primească undele acestea,
energia necreată a lui Dumnezeu, cu care apoi îşi potenţează celelalte puteri şi
lucrări. Dacă respiri împreună cu Dumnezeu, este o respiraţie umano-divină.
Dacă respiri fără Dumnezeu, locul Lui nu rămâne gol, ci va fi umplut, fie de energii
demonice, fie de energii animalice. Atunci lucrarea şi viaţa omului vor fi umano-
demonice sau dobitoceşti. Aşadar, dacă alege să nu se înduhovnicească, omul alege,
de fapt, să se îndrăcească sau să se îndobitocească.

34 Ce înseamnă, de fapt, frica de Dumnezeu?

Părinte, ce este sfiala duhovnicească?

Sfiala duhovnicească este frica de Dumnezeu, în înţelesul cel bun. Această

frică, această strângere, aduce veselie, picurând miere în inimă, miere
duhovnicească!

Vezi, un copilaş micuţ, care este timid, îl respectă pe tatăl său, se sfieşte şi, din multa
sfială, nici nu priveşte la el. Vrea să întrebe ceva şi se roşeşte. Unul ca acesta este bun
de pus la iconostas. Un alt copil spune: „E tatăl meu” şi se întinde înaintea lui fără
respect, cu îndrăzneală. Iar atunci când vrea ceva, cere cu pretenţia să i se dea, bate
cu piciorul în podea, ameninţând.

35 Sufletul încredinţat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimeni

Cel ce vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijorează pentru nimic.
Când are trebuinţă de ceva, Îl roagă pe Dumnezeu să îi dea acel lucru. Dacă nu
dobândeşte ce cere, rămâne liniştit, ca şi cum ar fi primit. Sufletul care s-a
încredinţat voii lui Dumnezeude nimic nu se teme, nici de primejdii, nici de
ameninţări, nici de tâlhari, de nimic, şi despre tot ceea ce-l loveşte spune: „Aşa voit-a
Dumnezeu!” De e vorba de boală, de gânduri – „boala îmi este de vreun folos,
altminteri Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o.” Aşa se păzeşte pacea în suflet şi trup.

36 Antidotul otrăvii ce intră în noi

De ce se îndrăcesc oamenii ?
Omul trăieşte într-un mediu social. Gândurile, dorinţele, faptele, viziunea asupra
lumii îi sunt definite într-o măsură uriaşă de influenţa mediului care îl înconjoară.
Ştiţi că, dacă un om sănătos se află multă vreme lângă un bolnav de tuberculoză şi
respiră acelaşi aer cu acesta, se molipseşte şi el. La fel ne molipsim şi de la bolnavii
de gripă. Aşa se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Dacă omul trăieşte în
atmosfera mulţimii duhurilor răutăţii care sunt sub ceruri, în mijlocul
smintelilor, al unor exemple grave de necredinţă şi de dezmăţ, într-o
atmosferă de patimi omeneşti neînfrânate, dacă trăieşte într-o atmosferă
de prostie şi de vulgaritate, această atmosferă nu are cum să nu-i
molipsească sufletul.

El respiră zi de zi acest aer otrăvit, unde mişună duhurile răutății care sunt sub
ceruri. Şi se molipseşte nefericitul suflet, şi se face el însuşi locuinţă a dracilor. Şi
atunci, ce să facem? Unde să fugim de această atmosferă apăsătoare, încărcată cu
primejdii de moarte? Unde este scăparea noastră? Unde este pavăza noastră în faţa
dracilor, a duhurilor răutăţii care sunt sub ceruri? La toate întrebările grele să căutaţi
totdeauna răspuns în Sfânta Scriptură. Uitaţi-vă în psalmul 61, şi acolo veţi afla
răspunsul: De la Dumnezeu vine răbdarea mea, că El este Dumnezeul meu şi
Mântuitorul meu, Sprijinitorul meu... în Dumnezeu este mântuirea mea şi slava
mea; Dumnezeu este ajutorul meu şi nădejdea mea este în Dumnezeu. Iată unde
este scăparea noastră, iată unde e antidotul otrăvii ce intră în noi din mediul care ne
înconjoară.

37 Nestatornicia noastră

Adevărata cauză a poftei de altă femeie nu este neapărat frumuseţea aceleia, ci

nestatornicia noastră. Acest lucru se întâmplă cu orice altă patimă. Problema nu este
lucrul dorit, ci instabilitatea noastră. Această instabilitate vădeşte caracterul nostru
infidel atât faţă de oameni, cât şi faţă de Dumnezeu. Agitaţia şi nestatornicia în care
ne complăcem zilnic, deşi pare un lucru ciudat, arată necredinţa noastră,
incapacitatea de a trăi cu adevărat pentru Hristos.

38 Nu mai purta grijă de ce fac alţii, ia seama la ce faci frăţia ta!

Să nu judeci pe nimeni, tată. Tare-i păcat să judeci. Vezi pe cineva că a greşit, să-ţi fie
milă de el: „Doamne, săracu’, uite ce i-a făcut diavolul…” şi să nu judeci pe nimeni. Şi
să-i vezi pe toţi deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun şi altul mai puţin bun. Să nu
osândeşti pe nimeni. Să-i ai pe toţi mai buni decât tine. Şi nu mai purta grijă de ce fac
alţii; ia seama la ce faci frăţia ta.

39 Vino, Iisuse!

Stau, Părinte, şi eu la poarta sufletului meu şi Te aştept să intri ca un împărat şi în

cămara sufletului meu cel păcătos. Intră, Bunule Iisuse, şi în templul inimii mele şi
adu-mi bucurie şi nădejde de mântuire. Vino, Iisuse, şi în căsuţa mea săracă.
Vino, Iisuse, şi înlăuntrul sufletului meu pustiu şi întristat şi-l fă pe el tron al Sfintei
Treimi şi templu al Sfântului Tău Duh. Vino şi, în loc de îngeri şi de oameni, eu
singur îţi voi cânta Ție Osana şi Aliluia.

Vino, Te chem. Vino, Te aştept. Vino, Iisuse. Te doresc, vino, mă rog, că noapte e
afară, noapte şi în sufletul meu pustiu şi întuneric în cămara inimii mele.

40 Dovada că există diavol

Oricine poate fl concentrat, chiar şi mai multe ceasuri, gândindu-se la o problemă a

sa, sau la o afacere a sa, fără ca atenţia sa să se distragă la nimic altceva.

De asemenea, mai demult, atunci când încă nu existau aparate de numărat, contabilii
lucrau 8 ore făcând socoteli fără să ridice capul şi fără ca mintea lor să alerge în altă
parte, chiar dacă alături de ei lucra un compresor. În mod analog se întâmplă şi cu
preocuparea multor studenţi când îşi fac lecţiile lor.

Însă când începe cineva să se roage, atunci toate preocupările lui personale, familiale
şi profesionale îi apar şi-l răspândesc. Aceasta e dovada că există diavol şi că
rugăciunea îl arde, de aceea şi luptă împotriva ei.

41 Cum ar trebui să-şi petreacă un student timpul liber?

Cum credeţi c-ar trebui să-şi petreacă timpul liber un student? Prin timpul liber se
înţelege şi timpul afectat rugăciunii.

Un student să-şi folosească timpul liber tot ca student! Mai întâi de toate, să se
odihnească pentru a fi disponibil pentru o muncă de student. Să ştiţi că şcoala nu se
face numai cu munca, se face şi cu odihna! Dacă nu eşti odihnit, nu ai randament, nu
înţelegi şi e foarte important când porneşti la o muncă intelectuală să fii totdeauna
odihnit. Timpul liber se poate folosi şi pentru studiu, eventual pentru alt fel de studiu
decât cel de la şcoală, sau care ţi se cere pentru şcoală, poţi să te şi plimbi, poţi să faci
şi sport dacă vrei, dacă simţi nevoia de sport, de a-ţi folosi energiile; mă rog, la
tinereţe omul e pornit aşa, să facă ceva, şi la oraş n-ai ce face, nu e ca la ţară, unde-i
pui coasa-n mană şi zici: „Eşti student, no, ia să vedem, ştii cosi? Şii trage-o coasă?...”
La oraş nu se pot realiza nişte lucruri care se pot realiza la sat. La sat îi pui sapa-n
mână copilului de când o poate ţine-n mână. La oraş trebuie să faci ceva şi-atunci
mai faci un sport, mai ieşi la o plimbare, în orice caz, să nu-ţi pierzi timpul în priviri
fără rost la televizor (eu nu zic să nu vă uitaţi la televizor, că şi eu am într-un fel
televizor, am sonorul de la televizor, numai că n-am vreme de el). Important este să-
ţi găseşti totdeauna ceva de făcut, totdeauna ceva frumos, ceva care te îmbogăţeşte
sufleteşte şi-atunci e foarte bine.

Şi dacă nu-ţi găseşti ceva de făcut, atunci te stăpâneşte vrăjmaşul şi-apoi îţi dă el de
lucru!

42 Gândește frumos!

Eu cred că nu poate fi un îndemn mai bun decât „Gândiți frumos!”. Ce înseamnă

„gândiți frumos!”? Înseamnă să nu te gândești la ceva frumos într-o anumită clipă, ci
să gândești frumos în orice clipă, să fii atent la gânduri, să selectezi gândurile care-ți
trec prin minte, să reții gândurile cele bune și, în măsura în care există posibilitatea,
să le dai grai și să le întrupezi în fapte. Temelia vieții spirituale este gândul, de aceea
în viața religioasă esențialul este disciplina lăuntrică, disciplina de gând.

43 "Nimeni nu se poate împlini în afara iubirii"

- Azi, mai mult ca oricând, pare că am ajuns într-o fundătură. Statisticile spun că un român din zece
suferă de depresie. Părinte, ce spune asta despre vremurile în care trăim?

- O lume atinsă de depresie e o lume lipsită de bucurie şi dragoste. E o lume alienată şi însingurată, o
lume urâtă, care şi-a pierdut reperele, în care s-a pierdut dimensiunea verticală şi în care omul se
desfăşoară numai pe orizontala existenţei, într-o diversitate infinită şi goală. E o lume care nu mai are
nimic de spus. O lume goală de Dumnezeu, în care bucuria e confundată adesea cu plăcerea. Or,
bucuria adevărată ţine de resorturi mult mai profunde, e împlinirea deplină a rostului tău ca om şi e
strâns legată de înaintarea în viaţa spirituală. Depresia apare atunci când oamenii nu-şi înţeleg
destinul, menirea lor pe acest pământ.

- Niciunul din oamenii atinşi de depresie nu pare să fi scăpat de gândul obsesiv că viaţa e lipsită de
sens. Că nu alegem noi să ne naştem, cum nu alegem când să murim.

- Singurul sens al vieţii e mântuirea. Doar că oamenii cred adesea că mântuirea e ceva ce ni se dă în
urma unui verdict final, dacă am făcut nişte fapte bune. Mântuirea e fericirea, e raiul. Raiul nu e un
loc. Raiul e starea de relaţie cu Dumnezeu, care se trăieşte încă de aici, de pe pământ. E greu să
iubeşti o idee. De aceea Dumnezeu s-a făcut om, ca să ne înveţe că îl putem iubi, iubindu-i pe cei de
lângă noi. Mântuirea e dinamica acestei relaţii de iubire, cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Nimeni
nu se poate împlini în afara iubirii, în afara unei relaţii. Oamenii uită că Dumnezeu nu este singur,
Dumnezeu este o relaţie (o treime), iar noi suntem făcuţi după asemănarea lui. Bucuria se cere
împărtăşită, nu se trăieşte în singurătate. De aceea se spune că cea mai mare fericire e să iubeşti şi
să fii iubit.

- Sunteţi şi preot duhovnic. Suferinzii de depresie caută alinare la mânăstire?

- Sunt mulţi cei care vin să-şi găsească liniştea la mânăstire, dar asta nu înseamnă că îşi deschid
sufletul foarte uşor. Îi recunoşti după chip. Un om nefericit e un om fără strălucire în privire. E apăsat,
gârbovit, întunecat şi agresiv, adesea. Când e nemulţumit de el însuşi, omul e agresiv. E ca o fiară
rănită, care suferă, e periculoasă şi nu te lasă s-o ajuţi. Dar de cele mai multe ori, în spatele violenţei
se ascunde nu răutate, ci suferinţă.

"Dumnezeu nu trădează niciodată"

- Niciodată viaţa n-a fost mai înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde
vine?

- Depresia e o stare de cădere. Apare dintr-o lipsă de împăcare a sufletului cu sine, cu Dumnezeu
sau cu oamenii. E o stare de conflict, de ruptură interioară, între suflet şi intelect. O lipsă de echilibru.
Depresia înseamnă, în primul rând, o lipsă de dragoste. Oamenii suferă când nu-şi mai pot găsi
adăpost în celelalte suflete din jurul lor. Când nu pot găsi sprijin gratuit din partea semenilor lor,
oamenii se descurajează şi în relaţia cu Dumnezeu, le e greu să-şi mai imagineze un Dumnezeu
iubitor. Dar dacă oamenii mai trădează, fiindcă sunt neputincioşi, Dumnezeu e singurul care nu
trădează niciodată. Totuşi, e foarte greu să ajungi la măsura relaţiei cu Dumnezeu, fără să relaţionezi
cu oamenii. Avem nevoie de o confirmare şi din partea semenilor, că nu suntem inutili pe lume. De
aceea, nu se poate scăpa de depresie fără acea iubire necondiţionată, care nu pretinde nimic în
schimb, care nu te judecă şi nu te acuză, ci te primeşte şi te odihneşte.

- Iubindu-i cu adevărat pe cei deznădăjduiţi, i-am putea ajuta să se vindece?

- Ar trebui să fim noi înşine Dumnezeu unii pentru ceilalţi, să-i odihnim şi să le dăm încredere şi
adăpost, ca un refugiu pe munte, în timp de furtună. Să-i protejăm şi să le fim casă. Când îl hrăneşti
pe celălalt, îl hrăneşti, de fapt, pe Dumnezeu, când îl îmbrăţişezi, el se îmbracă cu tine şi nu-i mai e
frig. Când îi vorbeşti, se încălzeşte la vorbele tale. Iubirea e singura scăpare. Am întâlnit oameni care
şi-au depăşit stări vecine cu patologia. Nu erau împăcaţi, fiindcă nu puteau să ierte, iar starea aceea
de neiertare îi măcina, îi deconstruia lăuntric. Când au reuşit să ierte, să se împace, să-i primească
pe cei care le-au greşit în inima lor, şi-au revenit spectaculos. Trebuie doar să ai răbdare. Numai
intrarea într-o relaţie de iubire cu ceilalţi poate să astâmpere setea omului. Când omul găseşte odihnă
într-o relaţie, îşi revine. Dar pentru asta trebuie să scape de obsesia sinelui.

- Adică să renunţe la egoism?

- Egoismul, voia proprie, sunt cei mai mari duşmani ai noştri. Ne tiranizează şi pe noi, şi pe ceilalţi. Nu
putem avea relaţii profunde cu ceilalţi fără lepădare de sine. Dacă nu mă lepăd de sine, îi cer celuilalt
să se alinieze la sinele meu, adică să se alinieze la mine în gândire, în simţire, să vadă lumea exact
ca mine. Înseamnă să-l înrobesc, să-l privez de libertate. Şi atunci îi anulez fiinţa, el nu mai poate
evolua. Începe să se apere şi se îndepărtează de mine, fiindcă simte că am tendinţa de a-l desfiinţa,
chiar dacă poate compensez cu lucruri exterioare. Îl răsplătesc cu daruri, dar de fapt îl posed, îl
înrobesc, îl transform într-un accesoriu cu care să mă împodobesc. Şi, la final, mă simt la fel de
singur. Când eşti liber de obsesiile tale şi de slujirea sinelui, începi să te gândeşti la celălalt cu
adevărat, să te gândeşti ce gest ai putea să faci pentru el, fără ca el să-ţi ceară. Ai putea să-l aştepţi
cu ceva bun de mâncare? Ai putea să-i duci un pahar cu apă? Ai putea face un drum în locul lui? Ce
lucru mai frumos decât să mergi să-i potriveşti pătura la spate, să nu-l tragă curentul, când se culcă?
Paradoxul e că abia când te lepezi de tine, te câştigi pe tine şi-l câştigi şi pe celălalt. Îl cucereşti, când
renunţi să-l mai cucereşti. Cu cât vrei mai tare să subordonezi şi să controlezi, cu atât eşti mai singur,
cu cât te pui mai tare în sprijinul celorlalţi, cu atât eşti mai înconjurat de oameni. Oamenii ar trebui să
fie ca lumânările care, consumându-se pe sine, luminează în jurul lor şi îi încălzesc şi pe ceilalţi.

"Nu eşti fericit când aduni, ci când dăruieşti!"

- Nemulţumirea faţă de ceea ce ai creează, şi ea, depresie. Cei mai mulţi dintre oameni tânjesc
veşnic după altceva. Viaţa lor e mereu în altă parte. De ce nu-şi găsesc locul şi rostul?
- În spatele multor căutări ale omului se ascunde, de fapt, nevoia lui de divinitate. Oamenii tânjesc
după starea de Dumnezeu. Suferă din cauza neputinţei lor, simt că ar putea fi mai mult decât sunt.
Dar acest mult mai mult îl transferă în afara lor, în loc să-l acumuleze interior. Tind să aibă în loc să
devină. Tind să stăpânească, în loc să dăruiască. Orientată greşit, spre valorile lumii acesteia,
tânjirea aceasta începe să se amestece cu frustrarea, fiindcă lucrurile finite nu pot satisface sufletul.

- Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi
celebritate... Şi totuşi, sunt profund nefericiţi. Ce le lipseşte?

- Oamenii aceştia au obiectele pe care şi le doreau, şi-au cumpărat şi oamenii din jur, dar au pierdut
din vedere relaţia cu ceilalţi. Sunt dependenţi de lucrurile materiale, tocmai din această nesiguranţă a
existenţei unei alte realităţi. Când eşti conştient de veşnicie, te desprinzi uşor de grijile materiale. Nu
mai aduni cu disperare. Nu te mai temi de ziua de mâine, începi să ai încredere, deci să ai credinţă.
Materia în sine nu poate aduce fericirea, cum nu o poate aduce nici faima artistică sau intelectuală.
Nu devii fericit în momentul în care aduni, ci în momentul în care dăruieşti. Valorile, indiferent că sunt
materiale, spirituale sau intelectuale, trebuie acumulate pentru a fi dăruite. Materia trebuie
transfigurată, trebuie să capete valoare spirituală, prin gesturile noastre de dărnicie şi bunătate. Omul,
când încearcă să îngrămădească materia în scop egoist, să strângă avere, o scoate pur şi simplu din
circuitul ei firesc, acela de a fi în slujba legăturii dintre oameni. Dar materia e aceeaşi dintotdeauna,
ea nu sporeşte. E minunat să te gândeşti că apa pe care o bem noi e aceeaşi, în aceeaşi cantitate, ca
acum mii de ani. Aceeaşi apă care circulă, care n-a părăsit planeta. Acelaşi dar, pentru fiecare dintre
noi.

- Am observat la mulţi tineri de azi un fel de masochism al nefericirii. Trăiesc suferinţa cu voluptate,
hrănindu-se parcă din ea. Se cuibăresc în depresie.

- Există o plăcere perversă, melancolică, o durere de sorginte romantică a omului, de a "se îndulci" cu
nişte suferinţe, numai pentru că acele suferinţe pun în mişcare ceva dincolo de instincte, îl fac să-şi
simtă sufletul viu şi plin de vibraţie. Incapabili să ia calea mântuitoare a bucuriei (care presupune
lucrarea virtuţilor), o aleg pe cea comodă a suferinţei nemântuitoare, care îi condamnă să nu-şi
depăşească în veci condiţia. A resimţi plăcere din durere e o malformaţie sufletească. Şi e plăcere, nu
bucurie! Voluptatea aceasta a suferinţei e şi un mod de afirmare al oamenilor slabi. E mult mai uşor
să te afirmi distructiv! E o formă de a ieşi din anonimat, o nevoie de compătimire, o cerşire,
inconştientă, a atenţiei.

"Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită"

- Oriîncotro ne uităm, se promovează modelul omului de succes, veşnic zâmbitor. Fericirea e un

imperativ, iar depresia e o ruşine, un stigmat. În faţa unei asemenea presiuni din partea societăţii,
neputinţa unora de a se bucura îi afundă şi mai tare în deznădejde.

- Premisa că ar trebui să fim fericiţi în fiecare clipă a vieţii noastre e fundamental greşită şi produce
foarte multă frustrare, pentru că oamenii intră în competiţie cu un model ireal, utopic. Viaţa nu e o
fericire continuă, cum nu e nici efort continuu. Viaţa e o împletire de strădanie şi bucurie, iar bucuria
vine adesea ca răsplată pentru efort, vine din împlinirea unei datorii, a unei sarcini, din felul în care-ţi
lucrezi talanţii ce ţi s-au dat. Dumnezeu a muncit şase zile şi în a şaptea s-a odihnit. Obsesia fericirii
cu orice preţ e păguboasă. Înseamnă că dorinţele tale au luat-o înaintea vieţii şi au devenit nefireşti. E
fundamental să nu-ţi doreşti ceea ce nu se poate, să te bucuri de ceea ce ai, şi de cele bune, şi de
cele rele, să găseşti un sens în tot ceea ce ţi se întâmplă. Să încarci de semnificaţie fiecare încercare
a vieţii tale. Dacă elimini greutăţile şi efortul vieţii, elimini şi bucuria. O viaţă molatică, trăită în plăcere,
e o viaţă în care îţi ratezi împlinirea. Doar încercările plătite cu disconfort sau sacrificiu lasă o urmă în
fiinţa omului. Gândindu-te la câştigul pe care îl obţii, nu mai priveşti cu teamă greul şi suferinţa vieţii.
Dacă privim lucrurile din perspectiva veşniciei, din lumea aceasta nu ieşim decât cu ceea ce am
devenit.

- Intrată pe mâna psihologilor, depresia e tratată precum o boală. Se dau chiar metode de ieşire din
depresie, în zece paşi... Putem oare depăşi suferinţele sufleteşti după reţetă?

- Nu ai cum să ajungi la starea de bine fără o lucrare spirituală. Bucuria nu vine decât de la izvorul
bucuriei, care e Dumnezeu, nu vine decât din trăirea iubirii. Dar pentru asta, trebuie să ne curăţăm
ochii şi să vedem în celălalt chipul lui Dumnezeu. Să trecem de negativele lui (căci negativele nu ţin
de profunzimea fiinţei, ci sunt un accident în fiinţa lui) şi să privim mai adânc. Când iubeşti pe cineva,
spunea Părintele Iustin, stareţul Mânăstirii Oaşa, eşti ca un scafandru care pătrunde în adâncul
oceanelor şi scoate la suprafaţă comorile. Când iubeşti pe cineva îl inspiri, activezi în el puteri de care
habar nu avea că le are. Forţe care zac latent în adâncul oceanului. Devenirea noastră ca fiinţe
umane este imposibilă fără dragostea celorlalţi. Fiecare om revelează în noi un alt mod al nostru de a
fi în lume. Putem fi în foarte multe feluri, în funcţie de câte relaţii profunde activăm în noi. Abia prin
trăirea relaţiei ne revelăm pe noi înşine şi înaintăm spre chipul nostru adevărat, care e inepuizabil,
care e Dumnezeul din noi. Dar din păcate, activăm unul în celălalt doar 1 % din cât am putea. Trăim o
formă foarte diminuată a noastră. Suntem foarte zgârciţi cu noi, nu ne dăm dreptul la viaţă, la
devenire. Nu ne iubim îndeajuns.

- Unii oameni sunt dărâmaţi de încercări minore, iar alţii, deşi li se dau greutăţi fără număr, trec prin
viaţă cu fruntea sus. De ce unii au tăria de a le înfrunta şi alţii nu? E oare aluatul din care am fost
făcuţi atât de diferit?

- Ce le face unora viaţa foarte grea nu e faptul că viaţa e foarte grea în sine, ci faptul că ei nu sunt
dispuşi să vadă şi partea luminoasă a greului din viaţă. De aceea este fundamental să găseşti sensul
fiecărei încercări sau suferinţe de care te loveşti. Dacă o umpli de sens, îţi găseşti puterea şi
seninătatea de a merge mai departe cu fruntea sus. Dacă nu-i găseşti un sens, ea ajunge să te
dărâme. Dacă n-ar fi întâmpinat de suferinţă, omul ar fi extraordinar de superficial. Abia încercările
vieţii îl fac să gândească mai profund. Cât timp îi merge bine din toate punctele de vedere,
stagnează, trăieşte la suprafaţa sa, nu trăieşte cu toată fiinţa. Nu trebuie să ne fie frică de suferinţă.
Hristos ne-a învăţat să ne eliberăm de ea. A exorcizat-o în viaţa lui pământească, înfruntând frica de
foamete, de nesomn, de durere, chiar şi frica de moarte, care îi ţine pe toţi în robie. Şi, când a ajuns
deasupra fricii, a fost liber. Frica de încercările grele ale vieţii ne inhibă şi ne împiedică să fim mai
mult decât suntem. Trebuie să avem curajul să gândim pentru noi o viaţă măreaţă. Trebuie să avem
curajul să visăm şi să ne visăm mai presus de fricile şi neputinţele noastre.

"Oamenii cu adevărat fericiţi nu ştiu că sunt fericiţi"

- Părinte, trăiţi într-un loc care e raiul pe pământ. La oraş, însă, depresia şi alienarea par mai acasă
ca niciodată...

- Lumea adevărată e cea pe care a făcut-o Dumnezeu, nu cea artificială, pe care a creat-o omul.
Călugării, se spune, sunt retraşi din lume. Nouă ne place să spunem că suntem retraşi în lume, în
timp ce orăşenii sunt retraşi din lume. Ce fericire să simţi ritmurile naturii, să simţi primăvara pământul
reavăn, fărâmicios, să vezi cum plesnesc mugurii! La oraş, în spatele atâtor interfeţe de comunicare,
s-a pierdut frumuseţea vieţii, acea frumuseţe ritualică din comportament, din gesturi şi din cuvinte,
prin care îl cinsteai pe cel de lângă tine. A fost înlocuită de mult tupeu şi de multă îndrăzneală.
Ţăranul ştia să încarce totul de frumuseţe şi de sens, până şi hainele pe care le îmbrăca. Fiecare
cusătură avea o semnificaţie. Şi unealta îi era înfrumuseţată. Iar dacă se ducea pe câmp, cânta, să-şi
facă munca mai plăcută. Azi, omul nici de munca lui nu se mai bucură, fiindcă pentru el e doar mijloc
de a strânge bani. Munca nu-i mai aduce bucurie, nu mai e mijloc de devenire spirituală. Utilitarismul
acesta, atât de pregnant la oraş, a făcut să se piardă dimensiunea spirituală a vieţii. S-a pierdut
misterul din creaţie, din relaţie, nu mai vedem taina celuilalt, îl privim doar din perspectiva eficienţei şi
a exploatării. Ne exploatăm unii pe alţii şi suntem gata să-l exploatăm şi pe Dumnezeu.

- Ce am putea face să depăşim toate aceste neajunsuri, să ne vindecăm sufleteşte?

- Fiecare din noi se poate ridica deasupra vieţii, dacă încarcă de sens tot ceea ce face, dacă prin tot
ceea ce face se apropie de Dumnezeu. Nu doar prin rugăciune sau prin mersul la biserică te sfinţeşti,
ci prin fiecare faptă sau gest. De la felul în care stai, până la felul în care munceşti, de la felul în care
faci ceva de mâncare, până la felul în care plantezi o floare, de la felul în care vorbeşti cu un om până
la felul în care te culci. Toate gesturile noastre cotidiene trebuie transfigurate printr-un fel aparte de a
fi. Prin iubirea pe care o purtăm. Trebuie umplute de prezenţă, de sens, de mister, de frumuseţe şi de
bucurie.

- Se spune că bucuria adevărată e profundă şi, cu toate astea, se dovedeşte trecătoare. De ce n-o
putem fixa, de ce n-o putem opri în loc?

- Nu trebuie să privim bucuria ca pe un drog, care să ne facă să uităm de suferinţa lumii acesteia, nu
trebuie să o căutăm ca pe o evadare. Nici măcar nu trebuie să o căutăm! Oamenii cu adevărat fericiţi
nu ştiu că sunt fericiţi, fiindcă îşi măsoară fericirea în fericirea celorlalţi. Ei sunt ieşiţi din sine şi trăiesc
prin celălalt. Fericirea vine singură. Şi vine ca un dar pentru cei care ştiu să-l caute pe celălalt şi pe
Dumnezeu. Toate aceste piscuri înălţătoare de fericire, care apar fulgurant în timpul vieţii, sunt nişte
trepte intermediare. Sunt o odihnă, o răsplată după fiecare treaptă urcată, după care nu avem voie să
ne oprim. În umbra lor, însă, Hristos ne dăruieşte o pace "pe care nimeni nu o va lua de la noi". Ne
dăruieşte liniştea şi bucuria aceea constantă, care ne descătuşează şi ne face liberi.

44 Vrei să știi ce părere are Dumnezeu despre tine?

Vrei să știi ce părere are Dumnezeu despre tine? Uită-te ce parere ai tu despre
aproapele tău. Care este aproapele tău? Păi, care ar fi omul de care îți place cel mai
puțin pe lumea asta? Acela este aproapele tău! Și când vei birui în tine această
neplăcere, acest disconfort pe care ți-l aduc gândul la el, prezența lui, atunci vei
cunoaște că Dumnezeu te-a iertat pe tine, pentru că El Însuși a spus asa.
Iată cum trebuie să înțelegem cuvintele Sfântului Ioan Scărarul și ale altor sfinți,
când spun că prin dragoste ajungem cel mai repede la despătimire, și ni se iartă cel
mai repede păcatele, mai repede decât prin orice nevoință.

45 Să ne lăsăm în voia Domnului!

Să te lași în mâna Domnului, ca lutul în mâna olarului. Să cerem ajutor de la Domnul

și să ne lăsăm în mâna Lui. Dacă ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, să fim siguri că nu
ne va lăsa. De vrei să asculți și să te folosești, taie-ți voia și lasă-te în voia lui
Dumnezeu și primește cuvintele și dragostea noastră.
Când darul lui Dumnezeu se apropie de inima omului, atunci toate i se par ușoare;
iar când se depărtează harul, atunci toate i se par grele. Dumnezeu, pe cine iubește, îl
ține aproape de El, ca nu cumva libertatea să-i schimbe mintea și înșelăciunea lumii
să-i câștige sufletul.

46 Ce diferenţă există între mândria exterioară şi cea lăuntrică?

Mândria exterioară se vede şi se vindecă uşor. Omul care are mândrie exterioară se cunoaşte
şi după hainele pe care le poartă, după felul cum păşeşte, după cum vorbeşte şi astfel îi poate
face cineva vreo observaţie care să-i fie de ajutor. În schimb, mândria ascunsă este foarte
vicleană şi de aceea te vindeci greu de ea. Se ascunde, şi ceilalţi nu o văd; numai unul
experimentat o poate descoperi. De obicei, mândria ascunsă există la oamenii duhovniceşti.
Aceştia, deşi la exterior se poartă smerit, evlavios, înlăuntrul lor ascund mândria de pe lume!
Vezi, aghiuţă se îmbracă în zdrenţe…

47 De ce nu-mi dă Dumnezeu?

- Părinte, deşi cer ceva cu credinţă, de ce nu-mi dă Dumnezeu?

- Crezi, ceri, dar dacă nu ai smerenie sau ai predispoziţie spre mândrie, nu dă

Dumnezeu. Poate avea cineva credinţă nu numai cât un grăunte de muştar, ci cât un
kilogram de muştar, dar dacă nu are smerenia corespunzătoare, nu lucrează
Dumnezeu, pentru că nu-i va folosi. Atunci când există mândrie, nu lucrează
credinţa.

48 Cum să mă vindec de patima tristeții

„O mare patimă care îl preocupă pe omul contemporan este patima tristeţii celei
lumeşti. Din nefericire, ținem înăuntrul nostru tristeţea, o mângâiem până ne
omoară. Omul trebuie să se războiască şi să se vindece de patima tristeţii.”

„Nimeni să nu asculte de gândurile sale, deoarece prin gânduri lucrează diavolul şi

duhul satanic. Dacă omul va asculta de gândul său şi în cele mici, atunci diavolul va
dobândi încet-încet putere şi stăpânire asupra lui şi îl va arunca şi în înşelări mari.
Dacă diavolul îi spune să facă ceva şi el ascultă, apoi, după un timp, îi va spune şi să
se sinucidă, şi omul îl va asculta.”