Beligeranta (1916-1918)

România a intrat în război fără ajutorul promis din partea Antantei. După patru luni de luptă, armata română pierdea două treimi din teritoriul naţional şi jumătate din efectiv.
Cauzele acestei înfrângeri au fost multiple: obiectivele încredinţate armatei române erau ambiţioase, dar nerealiste; România era înconjurată din trei părţi de duşmani; în sud,
avea de apărat o frontieră de 1 700 km; avea o armată numeroasă, dar slab echipată şi lipsită de experienţă; aliaţii nu şi-au respectat promisiunile; planul de război obliga la
ofensive pe două fronturi.
Ofensiva victorioasă a trupelor române în Transilvania a fost umbrită rapid de înfrângerea de la Turtucaia, iar ofensiva austro-ger-mană din Transilvania s-a încheiat cu
străpungerea trecătorilor Carpaţilor Meridionali. În plus, mareşalul von Mackensen a trecut Dunărea şi a ocupat Bucureştiul (23 noiembrie 1916).
Guvernul, autorităţile, armata şi o parte a locuitorilor s-au retras în Moldova. Două treimi din România au rămas sub un regim de ocupaţie militară foarte sever. Germania a
dominat prin administraţia şi economia organizate cu eficienţă teutonică. Alimentele au fost raţionalizate, populaţia a avut mult de suferit.

Refugiul
Frontul s-a stabilizat în final în sudul Moldovei (ianuarie 1917) şi capitala a fost stabilită temporar la Iaşi. Aici a fost format un guvern de uniune naţională, în care au intrat şi
conservatorii democraţi (11 decembrie 1916). Principalele obiective pe plan intern ale acestui guvern au fost reforma agrară şi cea electorală. Moralul scăzut al ostaşilor în
urma înfrângerii suferite, teama faţă de posibilele tulburări sociale şi revoluţia rusă din martie 1917 au dat impuls reformelor. La 23 martie 1917, regele a remis o proclamaţie
către trupele sale.
Situaţia populaţiei din Moldova a fost foarte grea în perioada 1917-1918. Resursele erau insuficiente pentru o populaţie de două ori mai numeroasă decât înainte. Suferinţele
au fost agravate de izbucnirea unei epidemii de tifos, care a răpus peste 80 000 de oameni,
In ciuda acestei situaţii grele, speranţele românilor au renăscut, Personalităţi ca regina Măria, N. Iorga, George Enescu le-au încurajat sentimentele patriotice.

Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz

Până în mai 1917, armata română a fost refăcută, fiind dotată cu armament modern şi având un moral ridicat. Un rol important în refacerea acesteia 1-a avut misiunea militară
franceză, condusă de generalul Henri Berthelot. Armata română, reorganizată în Armata I şi Armata a II-a, număra 460 000 de oameni.
Războiul a fost reluat pe frontul din Moldova în iulie 1917. Generalul Alexandru Averescu a pornit ofensiva de lângă Mărăşti, în cadrul efortului general aliat de pe fronturile
de est şi vest de a învinge Puterile Centrale. Dar succesul obţinut de armata română nu a putut fi exploatat. Situaţia din Galiţia şi Bucovina se agravase, iar trupele ruse din
Moldova se dezorganizau. La 24 iulie 1917, von Mackensen profită de situaţie şi lansează o ofensivă menită să scoată România din război. In bătălia de la Mărăşeşti (24 iulie-
6 august 1917), ruşii se retrag din faţa atacului german. Dar Armata I română reuşeşte să-i oprească pe germani, provocându-le pagube importante.
În nord, Armata a II-a română a reuşit să respingă un atac austro-german la Oituz. Ca urmare, planul Puterilor Centrale a eşuat, dar evenimentele din Rusia (25 octombrie
1917 — lovitura de stat bolşevică) au schimbat radical situaţia militară şi politică.

Singura soluţie: pacea

Armatele ruseşti din Moldova, în curs de dezmembrare, devin adevărate bande de jefuitori. Forţele române sunt transformate în forţe de politie pentru zona din spatele
frontului. Aliaţii României ar fi dorit ca ea să continue să lupte singură. Acest lucru era însă imposibil. După ce bolşevicii şi ucrainenii au semnat tratate de pace cu Puterile
Centrale, România este obligată să accepte condiţiile grele ale tratatului de la Bucureşti (24 aprilie 1918). Guvernul prezidat de Alexandru Marghiloman (martie-noiembrie
1918) nu a avut o sarcină uşoară. Pentru mulţi români care suferiseră şi luptaseră în Moldova, Marghiloman era un trădător. Deşi prin Tratatul de la Bucureşti România
devenea dependentă politic şi economic de Puterile Centrale, guvernul a obţinut recunoaşterea unirii Basarabiei cu România.
Sfârşitul războiului a dus la o răsturnare spectaculoasă a situaţiei României. La 28 octombrie 1918, regele Ferdinand a ordonat armatei sa reintre în război şi, la 18 noiembrie,
s-a întors la Bucureşti în fruntea trupelor sale. Curând după aceea s-a născut România Mare.
Cronologie
1914
15 iunie: asasinarea la Sarajevo a prinţului moştenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand (atentatul de la Sarajevo).
15 iulie: Austro-Ungaria declară război Serbiei. Începe primul război mondial.
21 iulie: Consiliul de Coroană de la Sinaia hotărăşte adoptarea unei politici de neutralitate armată.
27 septembrie: moartea regelui Carol I.
28 septembrie: urcarea pe tron a regelui Ferdinand I, nepotul şi succesorul lui Carol I.
1916
4 august: se semnează la Bucureşti Convenţia politică şi militară dintre Antanta şi România.
14 august: Consiliul de Coroană decide intrarea României în război.
14 august: România declară război Austro-Ungariei.
23 noiembrie: armatele germano-austro-ungare ocupă capitala.
11 decembrie: la Iaşi, se formează „guvernul naţional" —I.I.C.Bratianu-Take Ionescu.
1917
28 februarie: începe revoluţia din Rusia.
2 martie: ţarul Nicolae II abdică.
11-19 iulie: bătălia de la Mărăşti.
24 iulie-6 august: bătălia de la Mărăşeşti.
26 iulie-9 august: bătălia de la Oituz.
25 octombrie: lovitura de stat bolşevică de la Petrograd.
1918
24 aprilie: Tratatul de pace de la Bucureşti.
28 octombrie: regele Ferdinand I ordonă armatei să reintre în război.
28 noiembrie: intrarea regelui Ferdinand şi a reginei Măria în Bucureşti.

Unirea Basarabiei cu România.

În 1917 s-au întemeiat, la Chişinău, Partidul Naţional Moldovenesc, Sfatul Ţării ca adunare reprezentativă în acest teritoriu, condus de Ion Inculeţ, şi Consiliul Directorilor,
ca organ executiv.
În decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat autonomia Republicii Democratice Moldoveneşti, declarată independentă faţă de Rusia la 24 ianuarie/6 februarie 1918.
Preşedinte al Republicii a fost ales Ion Inculeţ.
La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat la Chişinău unirea Basarabiei cu România, Actul Unirii fiind promulgat de regele Ferdinand I în aprilie 1918.

Unirea Bucovinei cu România.

Bucovina s-a desprins de Imperiul Austro-Ungar în condiţiile destrămării acestuia în toamna anului 1918.
Totodată, ea s-a confruntat cu pretenţii de anexare din partea Ucrainei, situaţie ce a necesitat intervenţia armatei române în provincie, la solicitarea autorităţilor de la
Cernăuţi.
În octombrie 1918 s-au format, la Cernăuţi, Adunarea Constituantă şi Consiliul Naţional Român, în frunte cu Iancu Flondor.
La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei (alcătuit atât din români, cât şi din reprezentanţii altor naţionalităţi din provincie) a proclamat unirea
necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei cu Regatul României. Regele Ferdinand I a promulgat Actul Unirii Bucovinei în decembrie .

Unirea Transilvaniei cu România.

La 29 septembrie/12 octombrie 1918, Partidul Naţional Român din Transilvania, care şi-a reluat activitatea în 1918, a adoptat Declaraţia de la Oradea, prin care se proclama
dreptul românilor la autodeterminare.
Aceasta a fost citită apoi în Parlamentul de la Budapesta de către deputatul român Al. Vaida Voevod.
La 30 octombrie/12 noiembrie 1918 s-a format, la Arad, Consiliul Naţional Român Central (cu 6 membri din partea Partidului Naţional Român şi 6 membri din partea
Partidului Social-Democrat din Transilvania), pe plan local ordinea fiind asigurată de gărzile româneşti.
Negocierile purtate de Consiliul Naţional Român Central cu guvernul maghiar (noiembrie 1918) au eşuat, Ungaria propunând doar un statut de autonomie pentru
Transilvania.
În aceste condiţii, s-a luat decizia convocării, la Alba Iulia, în data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a unei Mari Adunări Naţionale, la care urma să se decidă viitorul
provinciei.
La eveniment au participat 1228 delegaţi aleşi prin vot universal de românii din aproximativ 5000 de sate şi 80 de oraşe transilvănene şi peste 100 000 de alţi români veniţi
din Transilvania şi Banat. Adunarea a fost deschisă de Gh. Pop de Băseşti, unul dintre veteranii mişcării naţionale româneşti din Transilvania. Rezoluţia Unirii, adoptată de
Adunare, a fost citită de Vasile Goldiş.
Până la integrarea deplină în cadrul statului român, Transilvania a fost condusă de Marele Sfat Naţional, organ reprezentativ cu rol legislativ format din 250 membri şi
Consiliul Dirigent, organ executiv, format din 15 membri, condus de Iuliu Maniu şi subordonat guvernului de la Bucureşti.
În decembrie 1918, la Bucureşti, regele Ferdinand I primea, în cadrul unei întruniri solemne, Rezoluţia unirii Transilvaniei cu România, act ce marca încheierea procesului
formării statului unitar român. În plan internaţional, noul statut politico-teritorial al României a fost recunoscut prin tratatele încheiate în cadrul Conferinţei de pace de la
Paris (1919-1920).