Actuala formulă anacronică şi închistată de organizare a administraţiei autohtone, cu 40

de judeţe, nu face decât să încurajeze centralismul şi să accentueze decalajele la nivel

naţional, accentuând marginalizarea Moldovei.

Răsfoind presa ieşeană de acum mai bine de o sută de ani prin intermediul cărţii „Presa
ieşeană de informaţii (1890-1910)”, scrisă de Emilia Chiscop, o fostă, excelentă, jurnalistă a
„Monitorului” şi „Ziarului de Iaşi”, acum la Universitatea Duke din Statele Unite, descoperi
că multe dintre marile frământări şi teme de atunci au rămas actuale peste timp. Interesantă
este mai ales cea legată, într-un cadru mai larg, de marginalizarea Moldovei, în particular a
Iaşului. Cu menţiunea că la 1900, la doar câteva decenii după ce oraşul pierduse, după Unirea
de la 1859, statutul de capitală, frustrările, resentimentele erau mai acute, mult mai intens
exprimate în spaţiul public, decât cele mai difuze existente în acest moment.

În 1904, A.D. Xenopol foloseşte prilejul unei vizite la Iaşi a regelui Carol I pentru a-i adresa o
emoţională scrisoare deschisă cerându-i să intervină pentru a opri decăderea oraşului care, „de
la Unire încoace, începând chiar cu scurţii ani ai însemnatei ere a lui Cuza Vodă, Iaşul a
mers tot scăzând, i s-a îngustat tot mai mult temelia existenţei lui, şi puterile lui s-au stors de
vlaga dătătoare de viaţă”. „Sire, Iaşul se duce! Vedeţi bilanţul Băncei, vedeţi numărul
bancherilor rămaşi în el; auziţi plângerile comercianţilor; priviţi la numărul cel mare de case
deschiriate şi la coborârea valorii lor venale; constataţi deprecierea chiriilor, deficitul
tramvaiului, falimentele care se ţin lanţ, ţipetele tuturor că viaţa în Iaşi a devenit cu neputinţă
de susţinut şi luaţi în privire strămutările necontenite ale cetăţenilor în Capitală... Iaşul vă
roagă să vă întoarceţi către el acelaşi mare suflet (...) şi să nu lăsaţi să meargă la peire
oraşul care a fost leagănul atâtor mari fapte şi idei”

Nemulţumirile aveau la bază atât promisiuni neonorate după Unire, precum stabilirea la Iaşi a
Curţii de Casaţie şi Curţii de Conturi, cât şi încercărilor de a transfera la Bucureşti chiar
instituţii din spaţiul academic ieşean. Aceste demersuri aveau la bază concepţia centralistă
asupra organizării statului promovată în principal de guvernările liberale, motivul clamat fiind
acela că o eventuală formulă mai descentralizată, nemaivorbind de una federală (care ar fi
părut una naturală având în vedere existenţa celor două provincii distincte) ar fi fost riscantă
din perspectiva pericolului unei posibile dezmembrări. Iar din acest punct de vedere Iaşul a
fost principalul perdant. Dacă în 1859 populaţia oraşului era aproximativ 55 de procente din
cea a Bucureştiului, în doar patru decenii, la începutul secolului trecut, raportul ajunsese deja
1 la 4. Demersul lui A.D. Xenopol a rămas în mare măsură fără răspuns. În fapt, în mod
ironic, chiar autorul său s-a mutat în 1914 în capitală.

Acest proces de centralizare accelerată a continuat şi în perioada interbelică, şi apoi în cea

comunistă. Practic, nu există nicio instituţie din administraţia naţională în afara capitalei şi, cu
mici excepţii (Banca Transilvania are, de pildă, sediul central la Cluj) mai toate marile
corporaţii au sediile centrale în Bucureşti. De altfel, în acest moment, Bucureştiul, deşi are
doar 12-13 procente din populaţia ţării, este responsabil pentru 25 de procente din PIB, iar
dacă luăm regiunea limitrofă de pe axa Bucureşti - Ploieşti, ponderea totală ajunge la 40 de
procente. Deşi în ultimii ani Iaşul a cunoscut o dinamică de dezvoltare susţinută, situaţia
regiunii Moldovei, în ansamblu, este una precară, spre deosebire de cea a Transilvaniei, care,
între altele, beneficiază de proximitatea cu vestul continentului.

Este motivul pentru care istoricul Lucian Boia se declară iritat de sintagma „Mica Unire” şi
de accentul excesiv pus pe momentul 1918, pe „Centenar”, temându-se că asta nu face decât
să permanetizeze decalajul de dezvoltare a Moldovei în raport cu celelalte regiuni.
"Oamenilor li se bagă acum în cap că România începe la 1918 şi începe cu Transilvania şi
bineînţeles că te ciocneşti cu ungurii pe tema asta. (...) Moldova e uitată, Basarabia şi ea, mai
mult sau mai puţin, Bucovina, ce să mai vorbim şi atunci Marea Unire înseamnă Transilvania
şi iar Transilvania”.

Această polarizare excesivă, pe cere o regăsim şi prin alte părţi (de pildă şi în Marea Britanie
există resentimente majore faţă de concentrarea de influenţă şi forţă economică la Londra,
unul dintre factorii care au făcut posibil Brexitul) crează decalaje şi alimentează frustrări
regionale. Transilvania acuză transferul de resurse, în defavoarea sa, către regiunile mai
sărace. Moldova acuză dezinteresul administraţiei centrale faţă de problemele sale, maniera în
care este tratat proiectul autostrăzii Iaşi - Tg. Mureş fiind emblematică din acest punct de
vedere. În anumite momente aceste frustrări au generat o retorică publică acidă critică la
concentrării excesive a resurselor şi influenţei la Bucureşti, sau chiar demersuri politice,
precum Partidul Moldovenilor, care s-au stins între timp. Însă asta nu înseamnă deloc că acest
gen de iniţiative nu vor apărea în viitor, de o manieră mult mai consistentă, chiar dacă pleacă
iniţial la drum în alte formate.

De pildă, recent, s-a anunţat iniţierea în Transilvania a unui „Patrulater al Vestului”, constituit
din oraşele Cluj, Timişoara, Arad şi Oradea, care îşi propune să acceseze direct de la
Bruxelles fonduri europene pentru proiecte de infrastructură regională, dar să şi creeze un
cadru de colaborare mai larg, pe educaţie, cultură, sănătate, afaceri. După cum există şi un alt
demers, în curs de implementare, al unei asociaţii care îşi propune să promoveze proiecte de
dezvoltare regională pentru Moldova. Acest tip de iniţiative vin pe fondul unei nemulţumiri în
creştere masivă faţă de ineficienţa şi maniera clientelară în care au funcţionat guvernele
succesive aflate la Bucureşti, cea actuală fiind un adevărat campion în materie, dar şi faţă de
formula anacronică şi închistată de organizare a administraţiei autohtone, cu 40 de judeţe,
formulă care nu face decât să încurajeze centralismul, blocând din start orice formule de
descentralizare viabile, şi să accentueze decalajele la nivel naţional. În ce măsură astfel de
iniţiative vor reuşi să depăşească orgoliile şi meschinele ambiţii şi agende politice locale,
pentru a se consolida în structuri viabile capabile să-şi apere interesele în raport cu dominaţia
sufocantă a Bucureştiului, asta rămâne de văzut.