BOLILE PLANTELOR LEGUMICOLE

1
 BOLILE TOMATELOR (SOLANUM LYCOPERSICUM L.)

VIROZE

MOZAICUL TOMATELOR

Virusul mozaicului tutunului la tomate

(Tobacco mosaic virus in tomato)

Unul dintre virusurile care atacă în mod deosebit de frecvent tomatele

(cultivate în sere, solarii şi câmp) este virusul mozaicului tutunului. Acest virus se
caracterizează printr-o mare variabilitate, prezentând mai multe tulpini, care
produc afecţiuni grave tomatelor, ca: mozaicul comun, mozaicul aucuba, stricul
tomatelor, distorsiunea tomatelor şi brunificarea internă a fructelor de tomate, ce
influenţează atât cantitatea cât şi calitatea recoltei. În ţara noastră pierderile cele
mai mari se înregistrează în culturile protejate, ajungând adesea până la 30-47%.
Mozaicul comun, cea mai răspândită formă de manifestare a bolii, este produs de
tulpina “vulgare” a virusului mozaicului tutunului.
Agentul etiologic. Mozaicul tomatelor este produs de virusul mozaicului
tutunului, care cuprinde mai multe tulpini ce se diferenţiază între ele prin
proprietăţi biologice, biochimice şi biofizice. Virusul se prezintă sub formă de
bastonaşe rigide. Inactivarea termică a particulelor virale are loc la 90-92˚C.
Virusul se transmite extrem de uşor prin inoculare de suc, contactul
plantelor bolnave cu cele sănătoase, prin intermediul uneltelor, a mâinilor şi a
hainelor muncitorilor care au lucrat cu plante bolnave. Transmiterea virusului se
face şi prin sămânţa de tomate, fiind localizat la suprafaţa tegumentului dar şi în
testa şi endosperm, atât extern, cât şi intern. În afară de tutun şi tomate acest
virus mai infectează: ardeii, vinetele, zinia, zarna, laurul, măsălariţa, spanacul etc.
Simptomele prin care se manifestă această boală diferă in funcţie de
tulpina virusului, de soiul de tomate, de faza de vegetaţie în momentul infecţiei şi
de condiţiile de mediu. În general, atacul se manifestă prin apariţia pe frunze a

2
numeroase pete de culoare verde-gălbui, de formă neregulată, cu zone de culoare
verde normal. Limbul foliolelor este mai redus, uneori încreţit, gofrat. Plantele
intens atacate rămân mai mici, mai debile, cu un număr mai redus de fructe,
deoarece atacul produce şi sterilitatea florilor. Cu cât infecţia este mai timpurie,
cu atât modificările suferite de plante sunt mai accentuate. Astfel, plantele
infectate in faza de plantulă pot fi complet distruse sau prezintă nanism foarte
pronunţat.
Fructele, în general, nu manifestă simptome, au aspect normal, rareori slab
deformate, însă au dimensiuni mai mici.
Mozaicul aucuba se întâlneşte frecvent în culturile de tomate din sere şi
solarii, fiind produs de tulpinile galbene ale virusului mozaicului tutunului. Sunt
afectate frunzele şi fructele. Iniţial, limbul frunzelor se încreţeşte, se gofrează,
marginea foliolelor răsucindu-se spre faţa inferioară.
În scurt timp după infecţie apar numeroase pete mici, de culoare galbenă-
strălucitoare, dispersate pe toată suprafaţa limbului, frecvent în spaţiile
internervuriene. Mai târziu, petele clorotice devin aproape albe. Frunzele atacate
se aseamană cu cele ale plantei Aucuba japonica. De regulă, creşterea şi
vigurozitatea plantelor este mai grav afectată decât în cazul mozaicului comun,
boala determinând reduceri considerabile ale producţiei de fructe.
În cazul infecţiilor puternice sunt afectate şi fructele; la suprafaţa acestora
apar pete brune-gălbui pe fondul roşu, cu un contur nedefinit, adâncite,
dispersate neuniform pe tot fructul.
O formă de manifestare deosebit de gravă este stricul tomatelor, produs de
VMT singur sau în asociaţie cu virusul X al cartofului sau cu virusul mozaicului
castraveţilor. Această boală este deosebit de gravă pentru culturile din sere sau în
timpul iernii şi pentru cele din solarii. În câmp, atacul apare numai când sunt
condiţii favorabile infecţiei. De regulă, boala apare după fructificare şi se
manifestă pe frunze, tulpini şi fructe. Pe nervuri, peţioluri, pedunculi florali şi pe
tulpini apar pete brune-negricioase, necrotice, sub formă de striuri alungite.
Tulpinile afectate devin casante, cu brunificări ale măduvei şi ţesutului
cortical. Pe frunze petele nerotice au dimensiuni diferite, putând cuprinde uneori
întreaga suprafaţă a limbului care, în cele din urmă se usucă. în cazuri de atac

3
intens, infecţia se extinde asupra întregii plante cu implicaţii grave asupra
dezvoltării şi fructificării.
Un alt simptom, cunoscut sub numele de distorsiunea tomatelor, produs de
tulpini verzi de tip “tomato” ale virusului mozaicului tutunului, întâlnit frecvent,
îndeosebi în sere, începând cu plantutele tinere, se caracterizează fie printr-o
atrofiere aproape totală a mezofilului foliolelor, care este reprezentat doar prin
nervuri mult îngroşate, prevăzute din loc în loc cu porţiuni de limb incomplet
dezvoltate, fie prin formarea unui număr mare de foliole filiforme asemănătoare
cu frunzele de ferigă. Simptomul tipic al acestei afecţiuni este cel de distorsiune,
foliolele fiind de dimensiuni reduse, cu vârful îngustat şi răsucit în spirală.
Plantele infectate se dezvoltă viguros şi lăstaresc abundent însă produc
fructe mai puţine, mici, uneori de formă conică, care cad prematur.
Brunificarea internă a fructelor de tomate este considerată ca una dintre virozele
grave ale acestei plante, indusă de tulpina “plantaginis” a virusului mozaicului
tutunului.
Boala apare atât în câmp, la tomatele timpurii, cât şi în seră, producând la
suprafaţa fructelor pete albicioase, gălbui, uneori verzi sau de culoarea bronzului,
de formă neregulată, situate în vecinătatea cavităţii pedunculare. Un caracter
important al acestei boli constă în faptul că numai unele fructe de pe aceeaşi
plantă sunt afectate, presupunându-se că atacul este corelat cu stadiul de
creştere în momentul infecţiei.
Pe frunze se observă un mozaic slab, uneori mascat aproape în totalitate.
Boala este favorizată de umiditate excesivă, de luminozitate redusă şi de
îngrăşare unilaterală cu azot.

4
5
 FILOZITATEA TOMATELOR

Virusul mozaicului castraveţilor la tomate

(cucumber mosaic virus in tomato)

Această viroză, frecvent răspândită în diverse ţări din Europa, se întâlneşte

şi în culturile de tomate din ţara noastră, cauzând pierderi însemnate, în special în
câmp.
Agentul etiologic. Filozitatea tomatelor este produsă de tulpini comune ale
virusului mozaicului castraveţilor.
Una din tulpinile periculoase ale acestui virus este lycopersicovastans, care
produce simptome de necrozare. În natură virusul este transmis uşor la tomate de
către păduchii de frunze ca: Myzus persicae, M. circumflex etc. În comparaţie cu
virusul mozaicului tutunului, VMC se răspandeşte mai greu, având viabilitate pe
haine şi uneltele de lucru, mai redusă. De asemenea la contactul dintre plante,
VMC nu se transmite uşor. De la un an la altul, virusul se transmite prin seminţe
de tomate şi prin Stellaria sp.
Simptome. Manifestarea atacului diferă în funcţie de tulpina virusului, de
momentul infecţiei şi de condiţiile de mediu. Apariţia primelor simptome se
observă încă din faza de răsăd sau imediat după plantare. Plantele infectate au o
dezvoltare redusă, simptom evident, care în cazul infecţiei cu VMT se întâlneşte
rar, frunzele mici cu marginile răsucite spre faţa superioară, cu nervurile de
culoare albăstruie-rozie pe faţa inferioară. La suprafaţa foliolelor apar zone
extinse de culoare verde-gălbuie, care cuprind fie marginea, fie ţesutul din lungul
nervurii principale. În cazul infecţiilor timpurii plantele prezintă frunze filiforme,
cu foliole foarte înguste, reprezentate adesea numai prin nervuri principale,
denumite “frunze şiret”. Plantele infectate formează un număr foarte redus de
fructe, de dimensiuni mici, deformate şi fără gust. Atacul determină în final
uscarea plantelor.

6
7
 PETELE DE BRONZ LA TOMATE

Virusul ofilirii patate a tomatelor

(Tomato spotted wilt virus)

Această viroză, denumită şi “ofilirea pătată”, a fost observată prima dată în

Australia, în anul 1915. În prezent este semnalată în toate continentele. În
România este menţionată din anul 1936 în “Starea fitosanitară”, boala producând
pagube importante în culturile de câmp şi la cele din sere, atât în ciclul I, cât şi în
ciclul II de cultură.
Agentul etiologic. Boala este produsă de virusul ofilirii pătate a tomatelor
care are mai multe tulpini. Răspândirea virusului în natură este asigurată de către
Thrips tabaci, Frankliniella occidentalis, F. fusca etc. Transmiterea virusului poate
fi realizată numai de acele insecte care în stadiul de larvă s-au hrănit minimum 30
de minute, pe plantele bolnave, persistenţa în vector fiind de 22-30 zile, sau toată
viaţa.
Virusul “petelor de bronz” poate infecta numeroase plante cultivate şi
spontane din diverse familii, ca: ardeii, vinetele, tutunul, salata, cartoful,
petuniile, măselarniţa, lupinul etc, plante care constituie focare de infecţie.
Simptome. Manifestarea bolii variază în funcţie de vârsta plantelor,
condiţiile climatice şi tulpina virusului. Atacul se manifestă pe frunze, tulpini si
fructe. Primele simptome apar pe frunzele mijlocii sau cele bazale sub formă de
pete mici, circulare, la început portocalii, apoi brune, vizibile pe faţa inferioară.
Când atacul este inten, din cauza numărului mare de pete, frunzele capătă o
culoare asemănătoare cu a bronzului, se ofilesc, se usucă şi cad. Ca urmare a
atacului, creşterea este încetinită , iar vârfurile lăstarilor se ofilesc şi se usucă. La
plantele infectate, legarea este redusă, fructele care se formează rămân mici.
Pe fructe, în prima fază de dezvoltare, virusul produce pete inelare, de
culoare brună-negricioasă, foarte mici, aproape punctiforme, care pot acoperi
întreaga suprafaţă a fructului. Pe fructele în stadiul de pârgă apar pete inelare,
roşii şi galbene, care alternează cu zone de culoare verde sau roşie. Treptat
epiderma pătată se brunifică şi se usucă. Tulpinile grave ale virusului produc
necrozarea şi înnegrirea lăstarilor sau distrugerea plantelor în întregime.
8
9
 ASPERMIA TOMATELOR

Virusul aspermiei tomatelor

(Tomato aspermy virus)

Boala este răspândită în multe ţări din Europa, în America de Nord, în Asia,
Australia etc. În Romania, boala a fost semnalată în anul 1972 pe cale
experimentală.
Agentul etiologic. Virusul aspermiei tomatelor se prezintă sub formă de
particule sferice. În natură răspândirea virusului se face de către 14 specii de
afide. Peste iarnă virusul rezistă în plantele de spanac semănate toamna şi în
crizanteme. Virusul poate fi transmis şi prin seminţele de Stellaria media.
Simptome. Această viroză se caracterizează prin stoparea aproape
completă a creşterii tulpinii principale, fapt care are ca urmare dezvoltarea
exagerată a lăstarilor laterali, plantele luând aspectul de tufă. Frunzele acestor
plante rămân mici, deformate, prezentând uneori un mozaic slab sau pete
clorotice, aproape circulare, care mai târziu se necrozează. Un alt simptom

10
caracteristic, ce se observă la frunzele din vârf, constă fie în lipsa totală a foliolelor
de pe rahis, fie în dezvoltarea mult redusă, în curbarea spre faţa inferioară şi
răsucirea în formă de tirbuşon.
Plantele bolnave au un aspect clorotic, nu fructifică în partea superioară, iar
fructele, formate înainte de infecţie, rămân mici, deformate, lipsite de seminţe.

BACTERIOZE

PĂTAREA FRUNZELOR ŞI BĂŞICAREA FRUCTELOR DE TOMATE

Xanthomonas campestris pv. Vesicatoria (Doidge) Dye

Această bacterioză este frecvent întâlnită în majoritatea ţărilor cultivatoare

de tomate din Europa, America de Nord, Africa, Asia. La noi în ţară este
menţionată prima dată în 1932 în culturile din jurul capitalei. Boala apare frecvent
în culturile din câmp şi grădini, producând pierderi apreciabile de producţie,
plantele pot fi atacte în toate fazele de dezvoltare. Anii cu veri ploioase,
determină defolierea plantelor, avortarea florilor şi deprecierea calitativă a
fructelor din cauza leziunilor de la suprafaţa lor.
Agentul etiologic. Aceasta boală este produsă de bacteria Xanthomonas
campestris pv. Vesicatoria, din regnul Procariote, diviziunea Bacteria, fam.
Pseudomonadaceae.
Infecţia frunzelor se face prin stomate, iar a fructelor prin leziuni, produse
de nisipul transportat de vânt, de înţepăturile produse de insecte sau alte cauze
care produc răni. În ţesuturile frunzei bacteriile se răspândesc în spaţiile
intercelulare ale mezofilului şi ale ţesutului palisadic.
Transmiterea bacteriei de la an la an se face prin seminţe şi într-o măsură
mult mai mare, prin resturile de plante bolnave rămase pe sol. Seminţele se
contaminează cu bacteria în cursul extragerii din fructe.
Simptome. Primele simptome apar în răsadniţă, pe cotiledoane şi pe
frunzuliţele răsadului, sub formă de pete, de 1-4 mm diametru, de culoare
galbenă-verzuie sau galbenă-brună, cu centrul necrozat şi acoperit cu un exsudat
11
cu aspect de lacrimă. În câmp, începând cu luna iunie, atacul apare pe toate
organele aeriene: frunze, tulpini, flori şi fructe. Pe frunze, boala se prezintă sub
forma unor pete mici, hidrozate, la început verzi-gălbui, înconjurate de o zonă
translucidă. În dreptul petelor, pe faţa inferioară petele se usucă, devin brune,
pergamentoase, cu partea centrală negricioasă.
Simptome asemănătoare cu cele de pe frunze se observă şi pe tulpini, pe
care însă ţesuturile din dreptul petelor se suberifică, formându-se mici
verucozităţi sau chiar crăpături. Pe organele florale apar pete identice cu cele de
pe tulpini, ce pot determina avortarea şi căderea florilor.
Foarte caracteristic este însă atacul pe fructe, la suprafaţa cărora, mai
frecvent în jurul inseriţei pedunculului, apar vezicule mici, uşor proeminente,
izolate sau grupate mai multe la un loc, umede, de culoare verde la început, apoi
brune, cu marginea neregulată. Atacul nu progresează în adâncime, fructele
putând fi consumate, neavând gustul schimbat, însă din cauza aspectului băşicat
au valoare comercială scazută. Pe fructele mature infecţia nu se mai produce.

12
13
 OFILIREA BACTERIANA A TOMATELOR
Clavibacter michiganensis subsp. Michiganensis Davis

Această boală este foarte păgubitoare, atât pentru culturile de tomate din
câmp, cât şi pentru culturile forţate, din sere şi solarii, îndeosebi când se produc
două cicluri anuale de tomate, din cauza condiţiilor propice pentru conservarea şi
dezvoltarea inoculului. A fost semnală pentru prima dată în S.U.A. de Smith, în
anul 1909. La noi în ţară boala a fost identificată prima dată în 1955 şi produce
pierderi de până la 30%.
Agentul etiologic. Boala este produsă de către bacteria Clavibacter
michiganensis subsp. Michiganensis Davis, din diviziunea Bacteria, fam.
Enterobacteriaceae, gram pozitivă, neacidorezistentă, asporogenă, imobilă.
Bacteria îşi păstrează viabilitatea în resturile vegetale până la 2 ani, în timp ce în
sol îşi pierde în maximum 40 de zile.
Transmiterea bolii de la un an la altul se realizează prin resturile de plante,
rămase după recoltare la suprafaţa solului şi prin seminţe. Infecţia semintelor
poate fi internă, caz în care bacteriile pătrund în interior prin vase sau externă,

14
când are loc contaminarea seminţelor, de către bacteriile care aderă pe suprafaţa
lor.
În cursul vegetaţiei răspândirea bacteriilor în cultură se face în special prin
intermediul omului, în timpul lucrărilor de copilire, defoliere şi a picăturilor de apă
de ploaie, de vânt etc. Infecţia are loc prin rănile proaspete (prin răni mai vechi de
72 de ore infecţia nu se mai realizează). Infecţia masivă se înregistrează în primul
ciclu de cultură, începând cu a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura
solului depăşeşte 20˚C. Toate soiurile şi hibrizii de tomate din cultură sunt
infectate, unele prezentând însă un grad de toleranţă la atac. În general, soiurile
care nu necesită lucrări de copilire, defoliere sunt mai slab atacate, deoarece
lipsesc porţile de intrare ale bacteriilor.
Simptome. Boala se manifestă pe toate organele aeriene, în toate fazele de
dezvoltare a plantelor. În general, atacul se manifestă prin vestejire partială sau
totală a frunzelor şi copililor şi, local, sub formă de pete pe frunze, fructe şi sub
formă de striuri pe peţiole, pedunculi, nervuri şi tulpini.
În cazul răsadurilor, pe cotiledoane şi pe frunzele tinere apar pete circulare,
albicioase, cu centrul, în primele zile, de culoare verde, apoi necrozat.
La plantele mai dezvoltate simptomul specific al bolii este ofilirea frunzelor
care se intensifică, în general, în timpul înfloritului. Ofilirea începe cu frunzele de
la baza plantelor. Adesea fenomenul ofilirii este însoţit de o uşoară răsucire în sus
a marginilor foliolelor, precum şi de apariţia unor pete brune bine delimitate sau
de uscarea vârfului frunzei. În condiţii optime pentru evoluţia bolii, necrozarea şi
uscarea frunzelor are loc foarte repede.

15
16
 PĂTAREA PUSTULARĂ A FRUCTELOR DE TOMATE
Pseudomonas syringae pv. Tomato (Okabe) Joung Dye et Wilkie

Această bacterioză a fost semnalată în anul 1933 în diferite zone din S.U.A.
La noi în ţară, a fost depistată în anul 1971 în culturile de tomate şi ardei în
judeţele Dolj şi Ilfov, a produs pagube grave cauzând defolierea plantelor,
avortarea florilor şi deprecieri calitative ale fructelor.
Agentul etiologic. Bacteria Ps. Syringae pv. Tomato este gram negativă,
formează colonii circulare, albicioase, opalescente, netede.
Bacteria se transmite prin seminţe şi sol, infecţia se produce prin stomată
sau răni foarte fine. Vehicularea bacteriei se face de către nisipul purtat de vânt şi
de irigarea prin aspersie.
Simptome. Atacul se manifestă pe toate organele aeriene ale plantelor, mai
frecvent pe frunze şi fructe, în culturile de câmp.
Pe frunze apar pete circulare, la început hidrozate apoi brune-gălbui. În
cazul atacurilor intense petele confluează formând benzi de ţesuturi necrotice,
care se sfâşie şi cad, frunzele având un aspect zdrenţuit.
Pe tulpinile atacate apar pete brune-negricioase, în dreptul cărora
ţesuturile se suberifică şi prezintă crăpături fine.
Foarte frecvent şi pagubitor este atacul pe fructe, care pot fi infectate încă
din primele faze de dezvoltare. Astfel, pe fructele tinere apar pete necrotice,
negre-cărbunoase, superficiale, aproape punctiforme, uşor proeminente.
Ţesuturile din jurul petelor sunt usor adâncite, ceea ce are ca urmare deformarea
fructelor.

17
 NECROZA MĂDUVEI TULPINILOR DE TOMATE
Pseudomonas corrugate Roberts et Scarlett

Această boală, menţionată prima dată în Anglia în anul 1978, se întâlneşte,

în prezent, în numeroase ţări din Europa, S.U.A. etc.
În România patogenul a fost semnalat de Marinescu în 1982, la culturile de
tomate din sere.
Agentul etiologic. Bacteria Ps. Corrugate formează colonii crem, circulare,
bombate, cu suprafaţa neregulată, cu marginile modulate, lucioase.
Răspândirea bacteriei în cultură are loc în timpul lucrărilor de întreţinere (legat,
copilit etc).
Simptome. În general, boala îşi face apariţia în faza de maturitate a
plantelor manifestându-se prin clorozarea şi ofilirea jumătăţii superioare,
simptom asemănător cu cel produs de bacteria Clavibacter michiganensis.
Atacul evoluează extreme de rapid, încât după câteva zile ofilirea se
generalizează, tulpina se strangulează, iar planta se frânge. La suprafaţa tulpinii
atacate se observă prezenţa unor pete brune-negricioase, sub forma de dungi.
Plantele infectate pot fi recunoscute şi după prezenţa a numeroase rădăcini
adventive pe tulpină, în zona în care măduva este afectată sau deasupra acestei
porţiuni.
Un alt simptom caracteristic bolii se constată, în urma unei secţiuni
longitudinale prin tulpină, în zona infectată, în care ţesutul măduvei este de
culoare brună-închis, adesea cu caverne.
Plantele atacate continuă să vegeteze însă dau producţii mai scăzute în
comparaţie cu cele normale.
Apariţia şi evoluţia bolii este favorizată de irigarea excesivă, prin aspersie a
plantelor, ca şi de administrarea unor cantităti mari de azot.

18
19
 BOLILE ARDEIULUI
(Capsicum annuum L.)

Viroze

Mozaicul ardeiului
Virusul mozaicului tutunului la ardei
(Tobacco mosaic virus in pepper)

Mozaicul ardeiului este o boală foarte răspandită atât la plantele din câmp,
cât şi la cele din spaţii protejate unde frecvenţa atacului ajunge la 70-80%.
Agentul etiologic. Virusul tututnului (VMT) are numeroase tulpini, în funcţe
de reacţia pe tutun, tomate şi ardei, tulpinile VMT au fost clasificate în tulpini
“tobacco”, “tomato”, şi “pepper”. Virusul se transmite prin contactul plantelor,
prin resturile vegetale infectate care au aparţinut unei culturi de tomate sau de
ardei şi într-o proporţie mai redusă prin seminţe, inventarul de lucru, prin
intermediul mâinilor, hainelor şi uneltelor muncitorilor, precum şi scheletul
răsadniţelor, serelor şi a ghivecelor reciclate, dar incoerent dezinfectate.
Simptome. Atacul se manifestă prin simptome diferite, în funcţie de reacţia
soiului, de faza când se produce atacul, de virulenţa tulpinilor virusului şi de
condiţiile de mediu. Astfel, în condiţii de seră, în lunile de iarnă, când lumina este
mai redusă, iar temperatura mai scazută decât cea normală, plantele infectate
prezintă pe tulpini pete sub formă de linii necrotice, de culoare brună-cenuşie.
Aceste pete se extind apoi pe lăstari şi pe peţiolii frunzelor şi chiar pe
pedunculii florilor sau pe fructe, ducând la vestejirea şi la uscarea organelor
atacate sau a plantelor în totalitate. Plantele parţial atacate continuă să vegeteze,
însă mult mai lent în comparaţie cu cele sănătoase rămânând debile. În cazul
soiurilor de ardei hipersensibile, pe frunze apar pete necrotice, uşor zonate
concentric. Fructele acestor plante rămân mici, deformate, cu pete clorotice sau
necrotice, uneori adâncite în pericarp.
În cazul atacurilor intense, producţia este foarte scăzută, deoarece florile
leagă în proporţie redusă, din ele rezultând fructe mici, deformate, cu pete
necrotice, brune, la suprafaţă.
20
21
 PITICIREA ŞI ÎNDESIREA ARDEIULUI

Virusul mozaicului castraveţilor la ardei

(Cucumber mosaic virus in pepper)

Această viroză se întâlneşte frecvent, în condiţiile ţării noastre la culturile

de ardei din câmp, sere şi solarii. La noi în ţară, boala a fost semnalată, din anul
1961 de I. Pop şi E. Docea.
Agentul etiologic. Această viroză este produsă de tulpini ale viruslui
mozaicului castraveţilor.
Simptome. Manifestarea caracteristică a acestei boli este piticirea
accentuată a tulpinii şi lăstarilor, ale căror internoduri rămân scurte, fapt ce
determină o îndesire a tufelor, o îngrămădire a frunzelor. Plantele infectate
timpuriu rămân mici, înguste, asimetrice, mozaicate. Dacă infecţiile se produc mai
târziu, pe frunzele de la mijlocul tufei apar pete mari, circulare, clorotice, pe
fondul cărora se diferenţiază 2-4 inele concentrice, necrotice, de culoare brună.
Spre sfârşitul perioadei de vegetaţie, când frunzele pe care au apărut
simptomele primare se îngălbenesc, petele circulare nu mai sunt clorotice, ci de
culoare verde.
Pe frunzele care se formează după infecţie, atacul se manifestă prin pete
difuze, de culoare verde-deschisă care dau limbului un aspect mozaicat. Plantele
infectate în stadiul tânăr nu mai fomează flori sau dacă formează acestea
avortează. Dacă infecţia evoluează lent până în perioada de fructificare, atunci se
formează un număr redus de fructe care rămân mici, deformate, la suprafaţă cu
pete gălbui, care le depreciază mult calitatea.

22
23
 MOZAICUL GALBEN AL ARDEIULUI

Virusul mozaicului lucernei la ardei

(Alfalfa mosaic virus in pepper)

Acest mozaic a fost semnalat prima dată la ardei în 1947 în Ontario. În

România boala a fost identificată în 1979 de Stoenescu la culturile de ardei din
câmp. La culturile din sere, viroza se întâlneşte foarte rar.
Agentul etiologic. Virusul mozaicului lucernei se prezintă sub formă de
particule sferice şi baciliforme. În câmp, virusul este răspândit prin intermediul
mai multor specii de afide şi într-un procent mai mic prin seminţele de ardei.
Sursa de infecţie o constituie culturile de lucernă şi unele buruieni (Sonchus
oleraceus).
Acest virus infectează peste 300 specii de plante (lucerna, tutunul,
cârciumăresele, unele leguminoase pentru boabe etc).
Simptome. Boala se manifestă prin simptome ce diferă în funcţie de soiul
de ardei şi de tulpina virusului. De regulă, atacul se manifestă prin prezenţa pe
frunze a unor pete sau zone mari, de culoare galbenă sau albă-crem, care se
extind progresiv, cuprinzând sectoare mari din suprafaţa limbului, răspândite
neuniform pe suprafaţa limbului. Frunzele afectate sunt mai înguste decât cele
normale. Plantele bolnave au talia mult mai mică decât cele sănătoase. Ele
înfloresc, însă florile în majoritate rămân sterile. Cele care leagă produc fructe
mici, deformate, uneori cu pete necrotice la suprafaţă, fără valoare comercială.

24
 BACTERIOZE

PĂTAREA FRUNZELOR SI BĂŞICAREA FRUCTELOR DE ARDEI

Xanthomonas campestris pv. Vesicatoria (Doidge) Dye

Boala, cunoscută în toate ţările cultivatoare de ardei, a fost semnalată

prima dată de Higgins (1922), în S.U.A. În România, această bacterioză a fost
identificată în 1971 într-o cultură din câmp, din judetul Ilfov. În anii cu precipitaţii
abundente, boala determină pierderi grave datorate defolierii plantelor, avortării
florilor, reducerii vigorii plantelor şi deprecierii calitative a fructelor.
Agentul etiologic. Bacteria campestris pv. Vesicatoria, din regnul
Procariote, se prezintă sub formă de bastonaşe. Bacteria rezistă în sol timp de 2-3
ani, iar sămânţa până la 10-14 luni.
Temperatura atmosferică de 23-28˚C şi umiditatea relativă mare, influenţează
favorabil declanşarea şi evoluţia bolii. Precipitaţiile abundente şi vântul, ca şi
irigarea prin aspersiune favorizează atât evoluţia bolii, cât şi răspândirea
patogenului în natură.
Infecţia frunzelor are loc prin stomate sau prin leziunile epidermei. Infecţia
fructelor în câmp se face prin înţepăturile produse de hemipterul pentatomid
Nezara viridula.
Simptome. Boala afectează toate organele aeriene, în toate fazele de
dezvoltare. Pe frunze, atacul se manifestă prin pete mici, circulare, proeminente,
de culoare verde-deschis, dispuse pe întrega suprafaţă a limbului, izolate sau
confluente, cu un contur neuniform, mărginite de un halo brun-închis, cu exsudat
bacterian punctiform, pe partea inferioară a frunzei. Când infecţia este puternică,
petele apar în număr mare, determinând îngălbenirea, uscarea ,fărămiţarea şi
căderea frunzelor. Pe tulpini apar ulcere mici, alungite, ale căror ţesuturi se
suberifică.
Pe fructe, atacul apare sporadic, sub formă de pete circulare, necrotice,
rugoase, asemănătoare cu cele produse de Clavibacter michigamensis.

25
 PĂTAREA PUSTULARĂ A FRUCTELOR DE ARDEI
Pseudomonas syringae pv. tomato (Okabe) Joung, Dye et Wilkie

Aceasta bacterioză, semnalată pentru prima dată în Romania de F. Oprea în

1971, în judetele Dolj şi Ilfov. Se întâlneşte în prezent din ce în ce mai frecvent în
partea de sud a ţării, producând deprecierea calitativă a fructelor.
Agentul etiologic. Bacteria Ps. Syringae pv. Tomato este gram negativă,
formează colonii circulare, albicioase, opalescente, netede.

26
 Bacteria se transmite prin seminţe şi sol, infecţia se produce prin stomată
sau răni foarte fine. Vehicularea bacteriei se face de către nisipul purtat de vânt şi
de irigarea prin aspersie.
Simptome. Atacul se manifestă îndeosebi pe frunze şi fructe. Pe frunze apar
pete hidrozate, brune-gălbui în primele faze, apoi brune-negricioase, înconjurate
de un halo verde-gălbui.
Pe tulpini apar pete brune-negricioase, cu un contur neuniform. Atacul cel
mai frecvent se întâlneşte pe fructe, chiar din primele stadii de dezvoltare, sub
formă de pete necrotice, negre cărbunoase, superficiale, punctiforme, uşor
proeminente, bine delimitate, distribuite neuniform pe întrega suprafaţă.

27
 BOLILE VINETELOR

VIROZE

MOZAICUL VINETELOR

Virusul mozaicului tutunului la vinete

(Tobacco mosaic virus in eggplant)

Boala se manifestă prin simptome diferite în funcţie de tulpina virusului, de

faza de dezvoltare a plantelor în momentul infecţiei etc. Atacul se întâlneşte atât
în culturile din câmp, cât şi la cele din sere, boala a fost semnalată în ţara noastră,
de I. Pop şi Aurelia Jilăveanu în 1975, în sere.
Agentul etiologic. Virusul mozaicului tutunului, se transmite prin contactul
dintre plante, sau rezistă la suprafaţa seminţelor, în sol, pe uneltele cu care se
lucrează etc.
După Pop şi Jilăveanu (1975) o tulpină a virusului mozaicului tutunului de
tip “tomato” determină reducerea taliei plantelor la jumătate faţă de normal,
precum şi apariţia unor pete alungite, de culoare brună, la început superficiale
apoi adâncite, în lungul tulpinii, peţiolului şi nervurilor frunzelor. Când necroza
apare pe partea inferioară a peţiolului şi continuă de-a lungul nervurii principale
determină curbarea limbului spre faţa inferioară. Într-o fază mai evoluată a bolii,
pe suprafaţa frunzelor apar pete mai mult sau mai puţin circulare, de culoare
cenuşie sau verzuie, zonate concentric. La unele soiuri de vinete, infecţia se
manifestă prin simptome foliare de tip mozaical. În mod frecvent, frunzele
afectate sau chiar planta în totalitate este distrusă în fază tânără.

28
 MOZAICUL VINETELOR

Virusul mozaiculi castraveţilor la vinete

(cucumber mosaic virus in eggplant)

Acest virus atacă frecvent culturile de vinete, de tomate, ardei, tutun,

castraveţi etc. din diverse ţări din Europa (Franţa, Italia, Germania, Bulgaria etc.),
din sere şi solarii.
Agentul etiologic. Virusul mozaicului castraveţilor este transmisibil la vinete
de către afide (Cerosipha gossypii), de pe alte solanacee, curcubitacee etc.

29
 Simptome. Atacul se manifestă prin prezenţa pe frunze a unor pete de
decolorare, verzi-gălbui, distribuite neregulat pe suprafaţa limbului, având forme
şi dimensiuni diferite. Uneori, în lungul frunzelor. Plantele infectate rodesc mai
puţin, au fructele de dimensiuni mai mici, deformate şi pătate cu dungi de culoare
gălbuie.

Marmorarea şi piticirea vinetelor

Eggplant mottled dwarf virus

Boala a fost identificată şi descrisă în 1969 în Italia, apoi a fost găsită şi în

Turcia dar cu o frecvenţă destul de mică.
Simptome. Pe frunzele plantelor virozate apare o marmorare slabă a
ţesuturilor de lângă nervuri. Plantele ce prezintă decolorări galbene-verzui,
manifestă o stagnare a creşterii însoţită de răsucirea frunzelor (care sunt ceva mai
mici), spre partea inferioară a limbului, ceea ce duce la apariţia de rozete pe
frunze. Fructele ce se formează sunt mici, deformate, cu pete de arsură, fără
valoare comercială.
Transmitere-răspândire. Virusul este transmis în natură de vectori (insecte)
şi prin contactul direct între frunze.

30
 BOLILE CASTRAVEŢILOR (CUCUMIS SATIVUS L.), PEPENELUI GALBEN (CUCUMIS
MELO L.), PEPENELUI VERDE (CITRULLUS VULGARIS L.) ŞI DOVLECEILOR
(CUCURBITA PEPO L.)

VIROZE
MOZAICUL COMUN AL CASTRAVEŢILOR

Virusul mozaicului castraveţilor

(Cucumber mosaic virus)

Mozaicul comun este una dintre virozele cele mai răspândite şi mai
păgubitoare, care se întâlneşte atât în culturile din sere şi solarii, cât şi în cele din
câmp. Virusul produce infecţii grave la castravete, dovlecel, pepene galben,
dovleac, ardei, tomate, vinete, salată, precum şi la multe specii floricole, aster,
laleaua, gladiola, crinul, zambila, petunia s.a.
Agentul etiologic. Virusul mozaicului castraveţilor (Cucumber mosaic virus)
se prezintă sub formă de particule sferice. Virusul este transmis în natură de către
afide, putând infecta în afară de curcubitacee multe specii din alte familii (tomate,
ardei, vinete, spanac ş.a.). de la un an la altul, virusul rezistă în plantele perene
(Stellaria media, Capsella bursa pastoris etc.), din câmp sau în cele cultivate în
sere, sensibile la atacul acestui virus. Un rol însemnat în transmiterea bolii îl joacă
seminţele, în special cele de dovlecei şi de pepeni galbeni.
Simptome. Atacul se manifestă pe frunze şi fructe prin simptome care
variază cu condiţiile de mediu, fenofază, tulpina virusului etc. Plantele pot fi
infectate în toate fenofazele. Când sunt infectate în stadiul de plantulă, are loc
îngălbenirea apoi ofilirea cotiledoanelor şi în final pieirea plantelor.
La plantele mature, boala se caracterizează prin apariţia de simptome tipice
de mozaic pe frunzele tinere, în preajma înfloritului. În acest caz apar numeroase
pete de decolorare, verzi-deschise sau gălbui, mici, cu marginile difuze, diferite ca
formă şi mărime, care alternează cu porţiunile verzi, normale, imprimând frunzei
aspectul, caracteristic de mozaic. Frunzele intens atacate sunt gofrate, deformate

31
de dimensiuni mai mici decât cele normale. Pe frunzele din partea bazală a vrejilor
apar zone galbene şi necroze care determină uscarea prematură a plantelor.
La plantele infectate de timpuriu se observă o scurtare progresivă a
intemodiilor, începând de la bază, încât în porţiunea de la vârful vrejilor frunzele
sunt foarte apropiate unele de altele, formând un fel de rozetă. În ultima fază a
bolii frunzele se îngălbenesc, se usucă şi cad, vrejii rămânând aproape complet
defoliaţi. Simptomul de nanism este mai pronunţat când planta a fost infectată în
stadiul tânăr.
Un alt simptom foliar caracteristic, mai ales pentru culturile forţate, este
apariţia pe frunze a unor pete inelare sau semiinelare, de culoare verde-gălbuie.
La atacuri intense plantele nu mai înfloresc.
Pe fructele de castraveţi şi dovlecel, în condiţii de temperatură ridicată
atacul se caracterizează prin apariţia, în primele faze, a unor pete verzui-gălbui
sau albicioase, dispuse pe toată suprafaţa fructului, intercalate cu pete mai mici,
de culoare verde-inchis. Aceste fructe sunt depreciate cantitativ şi calitativ, fiind
improprii pentru consum.
La dovlecei, virusul produce mozaicarea frunzelor tinere şi îngălbenirea şi
ofilirea rapidă a celor mature. Plantele formează fructe puţine care pot fi
marmorate şi deformate.
La pepenii galbeni, la început apare îngălbenirea şi curbarea spre faţa
inferioară a frunzelor tinere. Pe măsură ce boala evoluează, frunzele prezintă
mozaic galben, cu pete clorotice mici şi insuliţe verzi bine delimitate. Fructele
tinere sunt de regulă marmorate, cu proeminenţe de culoare verde-închis. În
cazul dovleacului comestibil frunzele tinere se prezintă încreţite, cu simptome
evidente de mozaic. Porţiunile verzi sunt bombate spre faţa superioară, iar cele
galbene-verzui sunt mari şi confluente. Pepenele verde este mai rezistent
reacţionând printr-o infecţie latentă sau prin reacţie de hipersensibilitate.

32
33
 MOZAICUL VERDE AL CASTRAVEŢILOR

Virusul mozaicului verde al castravetilor

(Cucumber green mottle mosaic virus)

Mozaicul verde, semnalat prima dată în Anglia, în anul 1922, în prezent se

întâlneste frecvent în Germania, Franţa, Danemarca, Olanda, Suedia, Norvegia,
Finlanda etc. În ţara noastră a fost identificată de către I. Pop şi Aurelia Jilăveanu,
în anul 1985, la culturile de castraveţi din sere. Virusul poate infecta şi pepenele
galben şi pepenele verde. Nu infectează solanaceele.
Agentul etiologic. Virusul mozaicului verde prezintă, după culoarea petelor
produse pe frunzele de castraveţi, două tulpini distincte, şi anume tulpina comuna
(verde) şi tulpina galbenă.
De la un sezon la altul se perpetuează în cea mai mare parte prin seminţele
de castraveţi, fiind localizat numai pe suprafaţa seminţelor şi într-un procent
redus prin resturile de plante atacate şi prin sol. În perioada de vegetaţie se
transmite prin contactul dintre plantele bolnave şi cele sănătoase, prin
intermediul apei de irigaţie, prin inventarul de lucru contaminat.
Simptome. Mozaicul verde afectează îndeosebi culturile de castraveţi din
sere. Plantele afectate de tulpina verde comună a virusului prezintă simptome
caracteristice în special pe frunze şi în mai mică masură pe fructe. Pe frunze, în
primele faze, apare o clarifiere a nervurilor, urmată de o parte mozaicală de
culoare verde-inchis, de deformarea limbului şi bombarea spre partea superioară
a ţesuturilor verzi. Atacul este mai evident pe frunzele tinere, care capată un
aspect băşicat, gofrat. Plantele infectate în faza tânără rămân pipernicite şi dau
producţii mici. Malformaţiile foliare se accentuează, mai ales iarna, când
dezvoltarea este lentă. În cazul tulpinii galbene, simptomele constau în clorozarea
nervurilor şi în apariţia unor pete galbene-strălucitoare sau alburii, adesea de
formă stelată, la suprafaţa limbului. Frunzele bătrâne se albesc aproape complet.
Fructele infectate în faza timpurie, rămân de dimensiuni mai reduse, sunt
pătate, deformate, cu valoare comercială foarte scazută.

34
 MOZAICUL PEPENELUI GALBEN

Virusul mozaicului pepenelui galben

(Marmor melonis)

Acest virus a fost semnalat iniţial în S.U.A., în anul 1934, de către Kendrick,
de unde prin intermediul seminţei a fost introdus în Europa, Israel, Maroc etc.
Agentul etiologic. Aceasta viroză este indusă de virusul Marmor melonis
Rader, care este inactivat la temperatura de 60-62˚C. În perioada de vegetaţie,
virusul este transmis de către diverse specii de afide şi de unele coleoptere
(Diabrottica undecempuctata). De la un an la altul, virusul rezistă în sămânţa de
pepene galben şi în cea de dovlecel, precum şi în unele specii de plante spontane
din familia Curcubitaceae.
Simptome. Atacul se manifestă pe frunze prin prezenţa unor benzi de
culoare verde-închis, dispuse de-a lungul nervurilor principale. Ţesutul
internervurian are o culoare verde-gălbuie. În urma atacului, frunzele se răsucesc
datorită unor protuberanţe ale terminaţiilor nervurilor. Plantele infectate se
dezvoltă slab, sunt pipernicite, dând producţii mult diminuate.

35
 MOZAICUL PEPENELUI VERDE

Virusul mozaicului pepenelui verde

(Watermelon mosaic virus)

Această viroză este cunoscută în S.U.A., Africa de Sud, Japonia, Cuba şi în

Europa.
Agentul etiologic. Particulele virale se prezintă sub formă de filamente
ondulate. Virusul se transmite mecanic şi nepersistent prin afide. Nu se transmite
prin seminţe. Virusul iernează în speciile de plante din flora spontană.
Acest virus prezintă două tulpini, care se deosebesc, în special, prin
capacitatea de a infecta diverse specii de plante care nu aparţin familiei
Curcubitaceae.
Simptome. Virusul produce filozitatea frunzelor şi deformarea fructelor,
prin apariţia unor protuberanţe la pepenele verde, dovlecei şi castraveţi.
O altă tulpină a acestui virus, ce atacă frunzele, produce clorozarea
ţesuturilor şi apariţia unor pete de culoare verde-închis de-a lungul nervurilor.
Frunzele infectate de timpuriu se deformează, având marginile ondulate.
Acest virus poate infecta şi dovleceii şi dovleacul comestibil, producând de
regulă, clorozarea nervurilor sau apariţia de pete galbene pe nervuri. La
castraveţi, virusul induce simptomul de mozaic, clorozarea nervurilor şi creşterea
anormală a dinţişorilor foliari, iar pepenele galben are loc clorozarea totală a
limbului.

36
 NECROZA CASTRAVETILOR

Virusul necrozei tutunului la castraveţi

(Tobacco necrosis virus in cucumber)

Necroza castraveţilor se întâlneşte frecvent la culturile din sere, fiind

cunoscută în multe ţări din Europa, în S.U.A. şi Canada.
Agentul etiologic. Această boală a castraveţilor este produsă de o tulpină a
virusului necrozei tutunului, care se prezintă sub formă de particule poliedrice. În
natură, în culturile de castraveţi, virusul este vehiculat de către zoosporii ciupercii
Olpidium brassicae, care se găseşte în sol. Ciuperca îşi menţine viabilitatea, sub
formă de spori rezistenţi, timp de 8-9 ani în sol, care constituie o sursă
permanentă de infecţie.
Simptome. Atacul se manifestă pe frunze şi fructe. Pe frunze, virusul
produce numeroase pete, de culoare galbenă-brunie sau cenuşii-brunii şi a
spaţiilor intemervuriene. Uneori frunzele prezintă fenomenul de brunificare a
nervurilor.
Foarte caracteristice şi evidente sunt simptomele pe fructe, la suprafaţa lor
observându-se pete uşor adânite, deschise la culoare, delimitate de o bordură de
culoare verde-închis, cu aspect hidrozat. Simptomele sunt foarte evidente pe
vreme răcoroasă şi luminozitate redusă, în timp ce în condiţii de temperatură
ridicată (peste 28˚C) şi lumină intensă sunt slab exteriorizate. În cazul infecţiilor
timpurii plantele se ofilesc şi se usucă.

37
 BACTERIOZE

PĂTAREA UNGHIULARĂ A FRUNZELOR DE CASTRAVEŢI

(Pseudomonas syringae pv. Lachrymans Joung, Dye et Wilkie)

Această boală este foarte răspandită şi păgubitoare pentru culturile de

castraveţi din Europa, S.U.A. şi Canada. A fost semnalată şi studiată în anul 1915,
în S.U.A., de Smith şi Bryan. În România a fost semnalată în 1940 la castraveţi şi
pepeni. Atacul se întâlneşte frecvent la culturile de câmp şi la cele din sere, solarii
şi răsadniţe, producând pierderi mari ce ajung până la 50%.
Agentul etiologic. Pătarea unghiulară a frunzelor este produsă de bacteria
Pseudomonas syringae pv. Lachrymans.
Pe felii de cartof, bacteria dezvoltă o cultură abundentă, mucilaginoasă, de
culoare crem. În timpul vegetaţiei, bacteria este diseminată de apa de ploaie sau
aspersie, vânt, insecte, unelte cu care se lucrează. Infecţia frunzelor se face prin
stomate, dimineaţa înainte de a se evapora picăturile de apă sau de rouă. În
fructe, bacteria pătrunde prin leziunile mici ale pieliţei. Perioada de incubaţie
durează 2-3 zile în cazul infecţiilor primare şi 8-10 zile pentru infecţiile secundare.
De la un an la altul, bacteria rezistă în seminţele provenite din fructe
atacate şi în resturile de plante bolnave până când acestea se descompun. În
seminţe bacteria îşi păstrează viabilitatea până la 2 ani. Odată cu germinarea
seminţelor, bacteria migrează în cotiledoane, asigurând astfel infecţia primară.
În afară de castraveţi, cărora le produce pierderi mari, bacteria mai atacă
tărtăcuţele, lufa, dovleceii, pepenii galbeni etc.
Simptome. Boala se manifestă în cursul întregii perioade de vegetaţie, pe
toate organele aeriene: cotiledoane, frunze, tulpini şi fructe. Primele simptome
apar îndată după răsărirea plantutelor, pe cotiledoane, sub forma unor pete mici,
circulare sau colţuroase, de culoare verde-închis la început, hidrozate, care apoi
se brunifică, se usucă şi se necrozează. De regulă, numărul petelor pe cotiledoane
nu este prea mare, plantele continuând să se dezvolte.
Foarte caracteristic se prezintă atacul pe frunzele mature, pe care apar
pete hidrozate, de culoare verde-închis, înconjurate de o zonă galbenă-verzuie, de
38
cele mai multe ori colţuroase, bine conturate, dispuse frecvent de-a lungul
nervurilor. La început, petele sunt mici, de 2-7 mm în diametru, pentru ca mai
târziu, dacă umiditatea atmosferică este ridicată, să ajungă până la 15 mm.
Adesea petele confluează ocupând suprafeţe mari din limb.
Pe fructe atacul se întâlneşte mai rar, sub forma unor pete mici, de 1-3 mm,
circulare, hidrozate, adâncite, cu centrul albicios, care au aspectul unor ulceraţii.
La suprafaţa acestor ulceraţii apar, ca şi pe celelalte organe bolnave,
picături mucilaginoase, albicioase sau gălbui care, după ce se usucă, se prezintă ca
o crustă fină, albă-cenuşie. Bacteriile cauzale pătrund şi în straturile mai adânci
ale fructului infectând în acest caz şi seminţele.
Plantele atacate intens au creşterea încetinită şi producţia mult diminuată,
atât cantitativ cât şi calitativ. Dacă în momentul infecţiei fructele sunt tinere, ele
rămân mici şi deformate.

OFILIREA BACTERIANĂ A CURCUBITACEELOR

Erwinia tracheiphila Holland

Această bacterioză, semnalată pentru prima dată în S.U.A, în anul 1893 este
întâlnită în prezent pe toate continentele unde se cultivă curcubitaceae.
În ţara noastră a fost observată, întâia oară, în anul 1953, de Săvulescu.

39
 Atacă, în special, castraveţii, putând fi întâlnită şi pe pepenii galbeni,
dovlecei, dovleac etc.
Agentul etiologic. Bacteria E. tracheiphila se prezintă sub formă de
bastonaşe solitare, este gram negativă, asporogenă, aerobă sau facultativ
anaerobă.
Transmiterea bacteriei de la un an la an se face prin intermediul
coleopterelor Diabrotica vittata si D. undecimpunctata, în corpul cărora iernează.
Infecţia se face numai prin rănile produse de aceste insecte, în prezenţa
picăturilor de apă. Bacteria se instalează în vasele conducătoare, apoi trece în
parenchim, unde formează caverne pline cu mucilagiu. Perioada de incubaţie este
de 7-15 zile, iar în decurs de 12-15 zile planta este invadată în întregime.
În afară de castraveţi, bacteria mai atacă pepenele galben, dovlecelul şi
dovleacul.
Simptome. Boala se manifestă prin ofilirea limbului, începând cu frunzele
bazale. La început se ofilesc porţiuni mici din limb, care se extind repede
cuprinzând limbul în întregime. Frunzele ofilite se răsfrâng în jos peste peţiol ca
nişte umbrele care se închid, simptom uşor de observat în timpul zilei. În cursul
nopţii, la început, frunzele îşi recapătă turgescenţa. Din frunze bacteria migreaza
in petiol si tulpina si treptat întreaga plantă se ofileşe. Fructele plantelor atacate
sunt ofilite, zbârcite. Tulpina, rădăcina şi peţiolii frunzelor nu prezintă simptome
de îmbolnăvire. Într-o secţiune transversală prin tulpina plantelor bolnave se
constată prezenţa unui mucilagiu alb-cenuşiu, în vasele conducătoare, care
împiedică circulaţia sevei, producând ofilirea şi în final uscarea plantei. Această
ofilire este o boala tipică a vaselor, o traheobacterioză.

40
 PĂTAREA FRUNZELOR ŞI PUTREGAIUL MOALE
AL FRUCTELOR DE CASTRAVEŢI
Pseudomonas bürgeri Rot

Această bacterioză, care se întâlneşte frecvent în Bulgaria, Ucraina,

Federaţia Rusă etc., produce pagube importante în culturile de castraveţi din
spaţiile protejate, care pot ajunge, în unii ani, până la 30-40% din producţie. În
România, boala a fost semnalată de Gh. Marinescu în anul 1978.
Agentul etiologic. Pseudomonas bürgeri Rot., are caracteristici morfologice,
fiziologice şi biochimice asemănătoare cu ale bacteriei P. syringae pv.
Lachrymans.
Simptome. Atacul se manifestă pe toate organele aeriene ale plantelor,
frunze, tulpini şi fructe. Pe frunze apar iniţial pete mici, de 3 mm în diametru,
colţuroase, de culoare verde-închis. Într-o fază mai evoluată a bolii ţesuturile
petelor par a fi “opărite”, devin hidrozate şi prezintă pe faţa inferioară exsudat
bacterian abundent. În condiţii favorabile (umiditate atmosferică crescută) petele
pot să conflueze, ocupând suprafeţe mari din limbul frunzelor. Cu timpul
ţesuturile din dreptul petelor se usucă, devin pergamentoase, evidenţiindu-se
simptomul de arsură a frunzelor. După câteva săptămâni plantele intens atacate
se ofilesc şi pier. În secţiune prin tulpină se constată brunificarea vaselor

41
conducătoare, macerarea şi transformarea ţesuturilor într-un putregai moale,
acoperit de exsudat bacterian.
Simptomul cel mai caracteristic al acestei boli se manifestă pe fructe sub
formă de pete adâncite, de 1-3 mm, cu aspect apos, cu centrul albicios, la
suprafaţă cu un abundent exsudat albicios. Când umiditatea atmosferică
depăşeste 85%, iar temperatura oscilează între 26 şi 27˚C, ţesuturile fructelor
atacate se macerează, transformându-se într-o masă moale apoasă.

PĂTAREA BACTERIANĂ A FRUNZELOR DE CURCUBITACEE

XANTHOMONAS CUCURBITAE (Bryan) Dowson

Semnalată prima dată în anul 1925 în S.U.A., boala este cunoscută în

prezent şi în Europa şi Asia, fără a produce pagube prea mari.
Agentul etiologic. Bacteria X. cucurbitae (Bryan) Dowson, din familia
Pseudomonadaceae, se prezintă sub formă de bastonaşe mobile, cu un flagel
polar.
Infecţia se realizează prin stomate, dar unii cercetători consideră că această
bacterie se transmite prin seminţe.
Simptome. Atacul se observă pe frunzele de castraveţi, dovlecel şi dovleac
sub forma unor pete mici, de 3-7 mm în diametru, circulare sau unghiulare,
hidrozate, de culoare galbenă, slab delimitate. Într-o fază mai avansată a atacului
petele devin brune, pot să conflueze şi să distrugă porţiuni mari din frunze.
Uneori, petele sunt înconjurate de un halo galben. În condiţii de umiditate
atmosferică ridicată, în dreptul ţesutului atacat se observă prezenţa unui exsudat
bacterian. Rareori, atacul apare şi pe fructe sub formă de pete adâncite, cu
picături de exsudat la suprafaţă, de culoarea chihlimbarului.

42
43
 BOLILE VERZEI (Brassica oleracea L. var capitala L.), CONOPIDEI (B. oleracea L.
var. botrytis L.), GULIEI (B. oleracea L. var. caulorapa DC), RIDICHIEI (Raphanus
sativus) ŞI HREANULUI (Armoracia rusticana Lam)

VIROZE

MOZAICUL CONOPIDEI

Virusul mozaicului conopidei

(Cauliflower mosaic virus)

Această viroză este răspândită în multe ţări din Europa, în S.U.A., Australia
etc. La noi în ţară, mozaicul conopidei, semnalat în anul 1952 de E. Docea şi E.
Bucur, produce pagube ce ajung uneori până la 75% din recoltă. Mozaicul se
întâlneşte atât în culturile din câmp, cât şi în cele din solarii.
Agentul etiologic. Mozaicul conopidei este produs de virusul mozaicului
conopidei Marmor cruciferarum Holmes. În afară de conopidă şi varză albă, roşie
şi de Bruxelles, acest virus mai atacă şi alte plante din familia Cruciferae.
Transmiterea virusului în timpul vegetaţiei este asigurată de diferite specii
de afide ca : Aphis fabae, Brevicoryne brassicae etc, relaţia dintre vectori şi virus
fiind de tip nepersistent. Perioada de incubaţie este în funcţie de temperatură şi
anume la temperatură mai ridicată este mai scurtă.
Iernarea virusului are loc în plantele semincere infectate, în cocenii de varză
sau de conopidă rămaşi pe câmp după recoltare sau în cruciferele spontane.
Primăvara din cocenii bolnavi rezultă frunze mici, puternic infectate.
Virusul nu se transmite prin seminţe.
Simptome. Infecţia se manifestă în primul rând, prin clarifierea nervurilor
frunzelor tinere, care începe de la baza frunzelor şi progresează spre vârf.
Clarifierea nervurilor poate continua timp de 10 până la 20 zile, perioadă în
care de-a lungul nervurii centrale şi a celor primare, se observă benzi de culoare
verde-închis. Pe suprafaţa limbului, între benzi, apar numeroase pete clorotice,
care, prin contrast cu ţesuturile învecinate, imprimă frunzelor un aspect mozaicat.

44
 Din cauză că sunt afectate nervurile, limbul se prezintă deformat, gofrat, cu
marginile răsucite spre faţa superioară. În cazul culturilor semincere, tijele florale
rămân debile, cu flori puţine.
Simptomele acestei boli sunt evidente în perioadele răcoroase, mai ales
primăvara şi toamna, la temperaturi de peste 25˚C simptomele devin mai puţin
evidente. Fenomenul de mascare a simptomelor are un caracter reversibil. În
cazul în care infecţia plantelor are loc timpuriu, ele nu mai formează inflorescenţe
comestibile sau sămânţă, producţia fiind compromisă.

PĂTAREA INELARĂ NEAGRĂ A VERZEI

Virusul pătării inelare negre a verzei

(Cabbage black ring virus)

Această viroză este cunoscută în literatura de specialitate sub mai multe

denumiri, în funcţie de planta gazdă; mozaicul guliei, mozaicul muştarului,
mozaicul hreanului, mozaicul ridichei etc. Boala este cunoscută în multe ţări din
Europa, America de Nord, Africa şi Asia. Virusul produce infecţii şi la conopidă,
gulii, hrean, ridichi, rapiţă, muştar, urda-vacii etc.

45
 Agentul etiologic. Virusul pătării negre a verzei în natură este transmis
nepersistent de peste 60 de specii de afide, iar peste iarnă rezistă în diferite gazde
perene şi în semincerii cruciferelor cultivate. Virusul nu se transmite prin seminţe.
Simptome. Manifestarea bolii se caracterizează printr-o mare variabilitate,
în funcţie de specia gazdă, de suşa virusului, de faza de vegetaţie a plantelor în
momentul infecţiei etc.
La varza albă şi la varza creaţă, virusul produce, iniţial, apariţia pe frunzele
tinere, pe ţesuturile dintre nervuri, decolorări sub formă de pete mici, circulare
sau colţuroase, cu centrul verde-închis. Mai târziu, pe suprafaţa frunzelor apar
pete şi inele clorotice sau pete şi inele necrotice cu halo clorotic. În unele cazuri,
necrozele se extind pe peţioli şi tulpină, determinând căderea frunzelor şi
distrugerea vârfului de creştere
Varza roşie reacţionează la infecţie prin apariţia pe frunze a unor pete
verzui sau gălbui, cu marginea roşie sau verzuie. Într-o fază mai evolută a bolii, pe
limb apar necroze sub formă de pete sau inele concentrice.
La ridichi, atacul se manifestă prin cloroze internervuriene, prin benzi verzui
de-a lungul nervurilor şi încreţirea limbului. Plantele semincere infectate rămân
slab dezvoltate, având pe frunze în lungul nervurilor benzi clorotice evidente.

BACTERIOZE

Nervaţiunea neagră a frunzelor de varză

Xanthomonas campestris

Boala a fost semnalată în SUA şi studiată de L. Pammel şi K.M. Smith la

sfârşitul secolului trecut. În România boala a apărut ca semnalări în Starea
fitosanitară încă din 1949 şi a fost studiată de Elena Bucur (1957). Pagubele
cantitative şi calitative înregistrate, se cifrează la procente însemnate din recolte,
putând ajunge uneori la 50-100 %.

46
 Agentul etiologic. Bacteria se transmite de la un an la altul prin resturile
vegetale rămase în sol şi prin seminţele infestate. Pătrunderea bacteriei în plantă
se face prin perişorii de pe rădăcini sau prin stomatele (deschiderile naturale) de
la marginea frunzelor. Transmiterea prin sămânţă infectată este mult mai rar
întâlnită, dar nu imposibilă. În timpul vegetaţiei, rănirea frunzelor produsă de
diferite insecte sau de limaxi (melci fără cochilie) creează porţi de intrare pentru
bacterie sau de ieşire a gomei din nervurile înnegrite. Boala apare frecvent pe
solurile cu pH=5,6-6,8. Răspândirea bacteriilor de la plantă la plantă, se realizează
prin apa de irigaţii, precipitaţii şi prin limaxi. Din cercul de plante gazdă fac parte
cruciferele cultivate, conopida, varza creaţă, gulia, ridichea, muştarul dar şi
buruienile ca: traista ciobanului (Capsella) şi păducherniţa (Lepidium).
Simptome. Încă din primele faze de vegetaţie, pe primele frunzuliţe apare o
decolorare sau brunificare a acestora, urmată de veştejirea plantulelor şi căderea
lor. Pe frunzele plantelor infectate, apar pete mari neregulate, galbene, în dreptul
cărora nervurile sunt brunificate şi apoi înnegrite. Ţesuturile din dreptul petelor
devin pergamentoase, subţiate şi se usucă. Uneori, din cauza zonelor afectate,
frunza în urma creşterii diferenţiate, devine asimetrică.
Evoluţia bolii, pe timp secetos, are loc prin putrezirea uscată a zonelor
afectate şi uscarea măduvei coceanului. Dacă vremea este ploioasă, boala
evoluează rapid şi pe ţesuturile putrezite umed, se fixează şi alte ciuperci. La
hibrizii rezistenţi, în urma infecţiilor, se observă numai mici pete decolorate şi răni
brunificate. Varza, chiar cu frunze infectate parţial, înveleşte şi în interiorul
căpăţânii apar frunze brune, putrezite umed, cu miros neplăcut, iar în timpul
păstrării acestea se strică. Dacă se secţionează coceanul, se observă brunificarea,
înnegrirea vaselor conducătoare din care se scurge un lichid (gomă bacteriană).

47
 PUTREGAIUL UMED AL CRICIFERELOR
Erwinia carotovora pv. carotovora

În culturile de crucifere, boala a fost semnalată abia în 1934, pe rapiţă şi

nap. În România, primele semnalări au fost făcute în 1950 de Tr. Săvulescu pe
varză şi gulie. Atacul este foarte periculos la culturile semincere şi poate produce
pagube şi în timpul depozitării legumelor.
Agentul etiologic. Bacteria rezistă în resturile vegetale atacate rămase pe
câmp şi poate fi transmisă prin materialul de înmulţire. Din sol, bacteria pătrunde
în plantă prin micile răniri ale rădăcinilor şi produce infecţia generală, circulând
prin vasele conducătoare. În depozite, atacul este cu atât mai grav cu cât
temperatura se apropie de 20-25˚C şi este asociat cu atacul produs de Botrytis
cinerea şi Sclerotinia sclerotiorum.
Bacteria atacă multe plante, din cercul de plante gazdă făcând parte
bostănoasele, rădăcinoasele, bulboasele. Bacteria rezistă numai în sol şi nu se
transmite prin seminţe, practic, toate terenurile unde s-au cultivat legume au şi
această bacterie.
Simptome. Putrezirea umedă se observă în a doua parte a vegetaţiei la
culturile de crucifere, în anii ploioşi sau pe solele unde nu are loc scurgerea apei în
mod normal. La varză atacul se observă la locul de prindere a codiţei frunzei de
cocean, unde apare mai întâi un putregai umed, gălbui, apoi cenuşiu. Dacă există
48
umiditate atmosferică mare, atacul cuprinde în întregime căpăţâna,
transformând-o într-o masă de mucilagiu urât mirositoare, iar căpăţâna în scurt
timp cade de pe cocean. Atac asemănător are loc şi la gulii, iar la conopidă se
poate observa putrezirea parţială sau totală a inflorescenţei.

Pătarea bacteriană a frunzelor de ridichi

Xanthomonas campestris pv. raphani.

Această bacterioză este semnalată pe mai multe plante din fam. Cruciferae,
producând pagube însemnate în anii cu precipitaţii mari.
Agentul etiologic. Bacteria atacă fructele şi apoi trece la seminţe, pe care le
infectează. Bacteria se transmite de la un an la altul prin seminţe dar şi prin
resturile vegetale. În cursul anului, bacteria poate fi răspândită prin apa de
precipitaţii, insecte sau în timpul lucrărilor de îngrijire.
Simptome. Frunzele plantelor atacate prezintă pete de decolorare ce ajung
până la alb, cu zone gălbui şi cu aspect umed. Pe tulpini, zonele atacate sunt uşor
cufundate, de culoare verde-închis apoi brune-negricioase. Fructele plantelor
prezintă pete mici de decolorare, apoi brune-închis.

49
50
 BIBLIOGRAFIE

1. Bolile plantelor legumicole – Editura Ceres, 2012. Eugenia Docea, Stelica

Cristea, Horia Iliescu
2. Bolile plantelor cultivate – Editura Pim, 2006. Viorica Iacob
3. www.forestry.org

51