Redactare: Elena Cofas, Ioana Văcărescu

Tehnoredactare: Liviu Stoica

Corectură: Adriana Călinescu
Grafică, desene și design copertă: Andra Penescu

Referent: Prof. gr. I Ștefania Lazăr

Recenzor: Prof. dr. Mircea Rusu

FIZICĂ. MANUAL NEOFICIAL PENTRU CLASA A VI-A

Mihail Penescu
Copyright © 2018 Editura ALL

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

PENESCU, MIHAIL
Fizică : manual neoficial pentru clasa a VI-a / Mihail Penescu. –
Bucureşti : Editura ALL, 2018
ISBN 978-606-587-528-9

53

Grupul Editorial ALL :

Bd. Constructorilor nr. 20A, et. 3,
sector 6, cod 060512 – București
Tel.: 021 402 26 00
Fax : 021 402 26 10
www.all.ro

Editura ALL face parte din Grupul Editorial ALL.

/editura.all
allcafe.ro
 CUPRINS
CUVÂNT-ÎNAINTE .........................................................................................................................7
INTRODUCERE .................................................................................................................................9

12 CAPITOLUL I | Introducere în studiul fizicii

L1. Ce este fizica? ...............................................................................................................12

16 CAPITOLUL II | Concepte de bază în fizică – Mărimi fizice

L2. Fenomen fizic ............................................................................................................... 16
L3. Mărimi fizice și unități de măsură ............................................................................... 18
L4. Multiplii și submultiplii unităților de măsură ...............................................................22

25 CAPITOLUL III | Concepte de bază în fizică – Determinarea valorii unei mărimi fizice
L5. Măsurarea directă a lungimii, ariei, volumului și a duratei ..........................................25
L6. Erori de măsurare, surse de erori, înregistrarea datelor într-un tabel ...........................29
L7. Calcularea valorii medii și a erorii absolute medii. Scrierea rezultatului
măsurării unei mărimi fizice ........................................................................................30
L8. Măsurarea indirectă a ariei și a volumului ................................................................... 31

34 CAPITOLUL IV | Fenomene mecanice – Mișcare și repaus

L9. Mișcare și repaus. Corp, mobil, reper. ..........................................................................34
L10. Traiectorie. Sistem de referință. ....................................................................................36
L11. Distanța parcursă. Durata mișcării ...............................................................................40
L12. Viteza medie. Unități de măsură. Caracteristicile vitezei (direcție, sens) ..................... 41
L13. Mișcarea rectilinie uniformă. Reprezentarea grafică a mișcării ..................................45
L14. Punerea în mișcare și oprirea unui corp. Accelerația medie,
unitate de măsură..........................................................................................................50
L15. Mișcarea rectilinie uniform variată (Extensie) .............................................................52

59 CAPITOLUL V | Fenomene mecanice – Inerția

L16. Inerția – proprietate generală a corpurilor ....................................................................59
L17. Masa – măsură a inerției. Unități de măsură ................................................................62
L18. Măsurarea directă a masei corpurilor. Cântărirea ........................................................63
L19. Densitatea corpurilor, unitate de măsură. Determinarea densității ..............................64

69 CAPITOLUL VI | Fenomene mecanice – Interacțiunea

L20. Interacțiunea, efectele interacțiunii ..............................................................................69
L21. Forța – măsură a interacțiunii. Unitatea de măsură a forței .........................................72
L22. Exemple de forțe (greutatea, forța de frecare, forța elastică) ........................................74
L23. Măsurarea forțelor. Dinamometrul ...............................................................................80
L24. Relația dintre masă și greutate. ..................................................................................... 81

84 CAPITOLUL VII | Fenomene termice

L25. Starea termică, echilibrul termic, temperatura. Contact termic ...................................84
L26. Măsurarea temperaturii. Scări de temperatură ...............................................................86
L27. Modificarea stării termice. Încălzire, răcire (transmiterea căldurii) .............................88
5
 92 CAPITOLUL VIII | Fenomene termice – Efecte ale schimbării stării termice
L28. Dilatare/contracție ........................................................................................................92
L29. Transformări de stare de agregare ................................................................................98
L30. Aplicații (anomalia termică a apei, circuitul apei în natură) ....................................... 101

104 CAPITOLUL IX | Fenomene electrice și magnetice

L31. Magneți, interacțiuni între magneți, poli magnetici ...................................................104
L32. Magnetismul terestru. Busola .................................................................................... 107
L33. Structura atomică a substanței. Fenomenul de electrizare (experimental).
Sarcina electrică ......................................................................................................... 109
L34. Fulgerul. Curentul electric ......................................................................................... 112
L35. Conductoare și izolatoare electrice. Generatoare, consumatori,
circuite electrice ......................................................................................................... 114
L36. Circuitul electric simplu. Elemente de circuit, simboluri ........................................... 116
L37. Gruparea becurilor în serie și paralel ......................................................................... 118
L38. Norme de protecție împotriva electrocutării ...............................................................120

125 CAPITOLUL X | Fenomene optice

L39. Lumina: surse de lumină, corpuri transparente, translucide, opace ...........................125
L40. Propagarea rectilinie a luminii. Viteza luminii ..........................................................126
L41. Umbra. Producerea eclipselor (extindere) ...................................................................128
L42. Devierea fasciculelor de lumină: reflexia și refracția (experimental,
descriere calitativă) ..................................................................................................... 130
REZOLVĂRI ȘI INDICAȚII ......................................................................................................... 135

Competențe generale și competențe specifice

1. Investigarea științifică structurată, în principal experimentală, a unor fenomene fizice simple, perceptibile
1.1. Explorarea proprietăților și fenomenelor fizice în cadrul unor investigații simple
Lecțiile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42
1.2. Folosirea unor metode de înregistrare și reprezentare a datelor experimentale
Lecțiile 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31
1.3. Formularea unor concluzii simple pe baza datelor experimentale obținute în cadrul investigațiilor științifice
Lecțiile 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42

2. Explicarea științifică a unor fenomene fizice simple și a unor aplicații tehnice ale acestora
2.1. Identificarea în natură și în aplicații tehnice uzuale a fenomenelor fizice studiate
Lecțiile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42
2.2. Descrierea calitativă a unor fenomene fizice simple identificate în natură și în aplicații tehnice uzuale
Lecțiile 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19,
20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42
2.3. Respectarea regulilor stabilite pentru protecția propriei persoane, a celorlalți și a mediului în timpul utilizării diferitelor instrumente,
aparate, dispozitive
Lecțiile 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42

3. Interpretarea unor date și informații, obținute experimental sau din alte surse, privind fenomene fizice simple și aplicații tehnice ale
acestora
3.1. Extragerea de date și informații științifice relevante din observații proprii
Lecțiile 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42
3.2. Organizarea datelor experimentale în diferite forme simple de prezentare
Lecțiile 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42
3.3. Formularea unor concluzii simple cu privire la datele obținute și la evoluția propriei experiențe de învățare
Lecțiile 1, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42

4. Rezolvarea de probleme / situații-problemă prin metode specifice fizicii

4.1. Utilizarea unor mărimi fizice și a unor principii, teoreme, legi, modele fizice pentru a răspunde la întrebări/probleme care necesită cunoaș-
tere factuală
Lecțiile 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42
4.2. Folosirea unor modele simple în rezolvarea de probleme simple / situații-problemă experimentale
Lecțiile 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42

6
 CUVÂNT-ÎNAINTE

Iată un manual care are toate caracteristicile didactice și științifice moderne prezente. Este rezul-
tatul unei îndelungate activități didactice de predare, dar și de editare a manualelor, în general, și de
fizică, în special.
Ca orice manual complet, și acesta oferă îndrumări metodice detaliate, care ajută atât profeso-
rul, cât și elevul, la organizarea procesului de învățământ. Prin ele, autorul indică intențiile, dar și
deschiderile posibile ale unor teme, prin probleme propuse și rezolvate (cu menționări specifice, de
natură didactică, privind atât punctajul posibil, cât și tipologia întrebărilor), prin teme experimentale,
extinderi, întrebări și rezumate care completează tema discutată. Se vede „patina“ spiritului editorial
al Editurii ALL, reflectată în manual.
Am regăsit în manual grija și atenția necesare întâlnirii elevilor cu fizica și cu noțiunile ei de
bază. Pe cât pare de simplu, pe atât de dificil de realizat este acest aspect. Lipsa cunoștințelor anteri-
oare de științe și de fizică (indiferent de lecțiile de științe anterioare clasei a VI-a), lipsă care nu este
„literară“, ci senzorială, este greu de depășit. Încercarea de a introduce și de a propune experimente
simple este fundamentală, căci suplinește de multe ori lipsa contactului elevilor cu natura și cu rea-
litatea (cu joaca în aer liber, de asemenea).
Partea introductivă („Ce este fizica?“) este cu atât mai importantă, cu cât înțelegerea unei ști-
ințe este un act de acumulare de fapte mai mult sau mai puțin disparate, pe care oamenii de știință
încearcă să le organizeze logic. Ori, la vârsta elevilor la primul lor contact cu fizica, aspectul global
al unei științe este departe de a fi sesizat. De aceea, probabil că „Ce este fizica?“ va căpăta un răs-
puns cât de cât consistent abia în ultima clasă de liceu. Discuții de tipul „Cum funcționează fizica?“
sunt bine-venite.
Manualul încearcă și reușește să „deschidă“ canalul de cunoaștere a naturii prin exersarea curio-
zității elevului. Nenumăratele exemple din manual sunt revelatoare. Unul dintre cele mai semnifica-
tive ar fi cel al deschiderii capitolului „Curentul electric“ cu tema fulgerului!
Un aspect extrem de important merită remarcat, și anume faptul că figurile și fotografiile din
carte sunt de o calitate deosebită, precum și extrem de bine alese pentru a exemplifica fenomenele
discutate.
Aceeași mențiune este legată de imaginile și de scurtele descrieri istorice și biografice ale unor
fizicieni importanți. În acest fel, fizica devine mai „umană“.
În ansamblu, cred că este un manual care poate fi considerat de referință. Orice autor poate să-și
prezinte punctele de vedere didactice și exemplificările ca pe un produs al modului personal de a
vedea predarea unui subiect. Dar ansamblul este cel pe care-l avem în față.
Fizica nu este o materie ușor de predat, așa cum nu este nici ușor de învățat. De aceea toate vari-
antele interesante sunt de luat în considerare, cum ar fi manualul de față.
În final, trebuie să observăm faptul că autorul a trecut prin toate etapele de ucenicie didactică și
științifică: a fost cadru didactic universitar, a făcut cercetare științifică și a editat carte școlară.
Manualul de față poate fi considerat mai mult decât un manual standard. El conține direct, dar
și indirect (printre rânduri și prin spirit) măiestria dascălului care dorește să conducă elevul spre
înțelegerea și spre deschiderile științifice moderne, punându-i la dispoziție metode prin care această
aventură a cunoașterii se poate obține. „Aventura cunoașterii“, de la observație la teorie, prezentată
de un dascăl cu experiență în toate aspectele – de la școală la cercetare – este meritorie.
Le doresc succes elevilor care vor învăța după acest manual și voi fi bucuros să aflu că mulți
profesori au ales ca manual această carte.

Prof. Dr. Mircea V. Rusu

7
 INTRODUCERE
Acesta este primul manual dintr-un proiect care prevede un set complet de manuale de fizică
pentru gimnaziu. Am pornit în această întreprindere din dorința de a pune la dispoziția elevilor și a
profesorilor un text ordonat și complet, care să constituie o bază a dialogului profesor-elev. Cred că
studiul fizicii necesită și merită un efort de gândire și o anumită rigoare. Acest efort nu poate fi decât
benefic celor care se supun unei astfel de provocări.
Manualul de față este alcătuit din 10 capitole și 42 de lecții, iar cuprinsul urmărește cu fidelitate
programa analitică. Cele 42 de lecții nu sunt egale ca întindere sau ca dificultate. Este la latitudinea
profesorului să aloce un interval de timp armonizat cu necesitățile fiecărei clase.
Manualul este conceput pentru a fi utilizat în primul rând de către elev. Este o resursă de învă-
țare independentă și completă, pe care elevul o poate folosi fără a fi necesar să apeleze la alte cărți.
O bibliografie suplimentară este utilă doar pentru o abordare extinsă a subiectelor sau pentru un nivel
de pregătire peste medie. Desigur, informația primită la clasă rămâne esențială. Manualul nu și-a pro-
pus să ofere modele de predare. Cred că fiecare profesor își va menține stilul propriu și modalitatea
de a dialoga cu elevul, adaptată la fiecare situație în parte. Manualul poate veni în ajutorul elevilor
ca o completare a celor aflate în clasă sau poate veni cu o perspectivă diferită.
Fiecare lecție tratează subiectul din programă plecând de la exemplele uşor de observat din jurul
nostru, încercând să facă şi mici extensii teoretice, atât cât sunt acestea cu putinţă. Limitările decurg
în primul rând din nivelul cunoștințelor de matematică și din lipsa cunoştinţelor de chimie, dar și din
nivelul vârstei căreia i se adresează.

TEMELE din cadrul lecțiilor sunt concepute pentru a crea un motiv de dialog și de dezbatere în
clasă. Ele pot fi folosite, însă, și ca sarcini individuale.

DEFINIȚIILE sunt subliniate în mod special, ele formând un „schelet“ al conținutului. Nu am

insistat, însă, pe memorarea definițiilor. Este de preferat construirea lor logică, pentru ca elevul să
nu fie dependent de memorie și să își dezvolte puterea de gândire.

În anumite locuri am adăugat mici texte suplimentare, marcate grafic prin caractere italice. Aceste
texte sunt menite să dea un plus de savoare sau să completeze informația de bază.

Figurile și toate imaginile sunt numerotate în legătură cu lecția căreia îi aparțin. De exemplu Fig. 23.3
va reprezenta a treia figură din L23. Toate figurile au descrieri complete a ceea ce reprezintă.

Portretele oamenilor de știință. Tot pentru destinderea manierei în care este asimilată informația
și pentru a deschide un orizont cultural contextual informației sunt prinse în manual foarte scurte
prezentări ale marilor fizicieni ale căror nume intervin, inerent, în expunere.

PROBLEME REZOLVATE. Ori de câte ori s-a putut, am introdus probleme tip, împreună cu
rezolvarea acestora. Cred că aceste probleme se pot dezbate în clasă, fiind un pas important pentru
a se ajunge în faza de prelucrare și de utilizare a informației și pentru a facilita drumul elevului spre
rezolvarea de probleme, în general.

EXPERIMENTE. Am introdus, atunci când a fost posibil, propuneri de experimente care pot fi exe-
cutate în clasă sau în laborator. Aceste experimente sunt descrise și dirijate în detaliu și nu presupun
o aparatură de laborator specială.

TEMĂ EXPERIMENTALĂ. În câteva ocazii, am folosit această abordare pentru a da elevului o

mai mare libertate în a-și organiza singur experimentul, indicându-i doar obiectele necesare.

EXTINDERI. Manualul mai conţine câteva mici extinderi, marcate grafic, care pot fi folosite
pentru clasele cu un nivel mai ridicat sau pentru elevii cu un interes mai mare pentru fizică. Pe de
altă parte, ele pot fi ignorate fără a fi afectată continuitatea expunerii.
9
 ÎNTREBĂRI. La sfârșitul fiecărei lecții am adăugat o mică baterie de întrebări simple, menite să
fixeze informația prezentată. Ele pot fi folosite atât ca punct de pornire pentru o dezbatere în clasă,
cât și ca teme individuale, și sunt o bună ocazie de sintetizare.

REZUMAT. Fiecare lecție se încheie cu inventarierea câtorva idei care formează structura de bază
a lecției. Ele pot ajuta elevul să revadă rapid conținutul lecției și să deceleze lucrurile pe care nu le
stăpânește încă.

PROBLEME. Fiecare capitol, cu excepția primului, are la sfârșit un set de probleme, acestea fiind
împărțite pe lecții și numerotate ca atare. Am clasificat problemele propuse în trei grade de dificul-
tate, pentru a orienta profesorul atât în alcătuirea sarcinilor individuale, cât și într-o eventuală punc-
tare. Aș echivala cele trei niveluri de dificultate cu note de genul:
– nivelul * notele 5 – 7
– nivelul ** notele 7 – 9
– nivelul *** notele 9 – 10.
Altfel, fiecare profesor își poate construi cu ușurință un sistem de punctaj pentru fiecare catego-
rie de probleme.
Din punct de vedere al dificultății și al rolului fiecărei categorii, aș caracteriza cele trei trepte
astfel:
* probleme de fixare, dovedind o anumită acomodare cu conținutul;
** probleme mai elaborate, care presupun o anumită independență în folosirea și în combinarea
cunoștințelor;
*** probleme care cuplează cunoștințe din mai multe capitole, care necesită o bună stăpânire a
cunoștințelor și capacitatea de a le folosi creativ.
Din păcate, nu toate capitolele permit construirea tuturor celor trei niveluri de probleme.
În privința tipului de probleme propuse spre verificare, s-au folosit diferite categorii de posibili-
tăți de evaluare, adaptate, desigur, cunoștințelor din fiecare caz. Astfel, am folosit:
1) întrebări deschise;
2) întrebări de tip grilă, cu un singur răspuns corect;
3) întrebări cu răspuns multiplu;
4) formulări care verifică însușirea corectă a limbajului;
5) probleme de calcul.
În total, manualul conține circa 270 de probleme din cele trei categorii de dificultate.

La sfârșitul manualului este inclus un capitol cu rezolvări complete sau indicații de rezolvare
pentru problemele propuse.

MANUALUL DIGITAL. Am renunțat în această fază la alcătuirea unei versiuni digitale a

manualului. O parte dintre subiectele care ar fi constituit această versiune a fost integrată în textul
tipărit, ca de exemplu rezolvările problemelor.

MULȚUMIRI
Doresc să îi mulțumesc, în primul rând, doamnei profesor Ştefania Lazăr, care a fost primul
meu cititor și primul critic. Sugestiile doamnei profesor, oferite de-a lungul procesului de elaborare
a manualului, au fost mereu foarte pertinente și le-am respectat în totalitate. Fără încurajarea și
sprijinul dânsei, scrierea acestui manual ar fi fost făcută în orb, eu neavând niciun fel de experiență
de predare la nivelul gimnaziului. Colaborarea cu doamna profesor Ştefania Lazăr a înlăturat nesi-
guranța pe care o simțeam, în mod firesc, la abordarea unui asemenea proiect dificil. M-am temut
întotdeauna de această încercare extraordinară de a introduce noțiunile de fizică pentru prima dată
în viața de școlari a elevilor de gimnaziu. Dacă în această etapă noțiunile sunt prezentate confuz sau
eronat, schimbarea percepției elevilor devine ulterior o sarcină imposibilă.

Profesorul Mircea Rusu mi-a fost profesor la Universitate, apoi coleg de catedră la Facultatea de
Fizică, autor atunci când am devenit editor și, nu în ultimul rând, un mentor și un model de viață –
ca om, ca fizician și ca profesor. Cu tot respectul și dragostea clădite în 45 de ani, multe mulțumiri.

10
 Mulțumesc colegilor din Editura ALL și colaboratorilor editurii, care m-au asistat încă de la pri-
mele pagini în realizarea acestei lucrări. Mulțumesc doamnei Elena Cofas pentru redactarea lucrării
din punctul de vedere al conținutului. Deosebite și calde mulțumiri pentru Ioana Văcărescu, care nu
a precupețit ore bune de somn pentru redactarea lucrării din punct de vedere lingvistic.
Liviu Stoica este cel care a realizat, în multe versiuni, paginarea manualului, iar Andra Penescu,
fiica mea, este cea care a făcut cea mai mare parte a desenelor, fiind, în același timp, și creatoarea
graficii și a copertei. Multe mulțumiri cu drag.
Am lăsat la sfârșit mulțumirile pentru managerul lucrării, sprijinul meu din umbră încă de la
înființarea Editurii ALL – Anca Salvator, care s-a ocupat de proiect de la primele corecturi până la
comanda către tipografie.

P.S. Mulțumesc, de asemenea, conducerii CNEE, care a avut amabilitatea de a-mi furniza atât
referatele de evaluare din faza inițială a concursului, cât și pe cele din urma contestației. Sunt recu-
noscător și acelor evaluatori care au făcut recomandări cu bună-credință. Multe dintre acestea au fost
folosite la realizarea formei finale a manuscrisului.
Notele obținute la evaluarea inițială au fost următoarele: 87, 95, 98 şi 89 (echivalent punctaj peda-
gogie), generând o medie de 92,25 puncte și plasând manualul pe locul 3 între cele patru versiuni
calificate.
În urma contestației, notele acordate lucrării au fost: 51, 84, 99 şi respectiv 78 (echivalent punctaj
pedagogie), care au generat după „mediere“ valoarea finală de 82,5 puncte, insuficientă pentru ca
manualul să obţină aprobarea (punctaj minim 85 puncte).

Consider că acest manual, care se va intitula „FIZICĂ – manual neoficial pentru clasa a VI-a“,
are dreptul la existență chiar și fără mirul Ministerului Educației Naționale sau al EDP și sper că vor
fi profesori și elevi cărora să le fie de folos.

Mihail Penescu
August 2018

11
 CAPITOLUL I | Introducere în studiul fizicii

L1. Ce este fizica?

Cuvântul „fizică“ vine de la grecescul „physis“, care înseamnă natură.

De ce fierbe apa? De ce coboară sania pe derdeluș, în loc să urce? De ce se aprinde lumina

când apăsăm pe întrerupător? De ce telecomanda nu funcționează fără baterii? De ce cad corpurile
spre Pământ? De ce încălzește lumina solară?
Toate acestea sunt întrebări de fizică. La întrebări de acest gen, fizica oferă răspunsurile.
Există și întrebări mai grele, mai profunde. Ce este fierberea? Ce este apa? Ce este lumina? Ce
este Soarele? Ce este căldura? Și la astfel de întrebări veți găsi răspunsul tot din fizică.
Un al treilea fel de întrebări este și mai complex. Ce este viața? Cum s-a născut Universul? Ce
este timpul? Cât de mare este Universul? Cum va arăta lumea noastră peste 100 de ani? Dar peste
1.000 de ani? Dar cum va fi Universul peste 1.000 de milioane de ani? Și la astfel de întrebări tot
fizica este așteptată să dea răspunsurile. Numai că aceste răspunsuri sunt mai greu de găsit. Totuși,
fizicienii caută în continuare răspunsurile și s-au făcut progrese extraordinare în ultimele decenii.
De multe mii de ani, oamenii studiază lumea care îi înconjoară și încearcă să înțeleagă modul în
care funcționează. Cu toții dorim să știm de ce ne naștem, de ce după zi vine noaptea, de ce vara e
cald, de ce după vară vine iarna, cum putem să ne vedem și să vorbim cu un prieten aflat la 20.000 de
kilometri distanță.
Cunoașterea fizicii înseamnă cunoașterea naturii. Dacă vom înțelege cum funcționează natura,
vom putea prevedea desfășurarea evenimentelor și, eventual, le vom putea influența.

Fizica este știința care studiază principiile Universului.

Numim știință (cunoaștere) un ansamblu de cunoștințe reunite prin faptul că se referă la același
subiect. Acest subiect poate fi mai restrâns sau mai general. Voi studiați deja mai multe științe – mate-
matica, biologia, iar acum fizica. Caracteristic științelor este faptul că ele se dezvoltă formulând
reguli cu un caracter foarte general, numite legi, care se respectă în toate situațiile. Dacă o astfel de
lege este vreodată infirmată de realitate, ea este abandonată sau suferă modificări în așa fel încât să
respecte realitatea. Trebuie să înțelegeți că legile științei reflectă realitatea și nu impun realitatea.
Realitatea naturii există indiferent dacă noi îi cunoaștem legile după care funcționează sau nu.

Fig. 1.1 Cu răbdare, muncă și pasiune, astfel de calcule

vă vor dezvălui secretele Universului.

12
 Am putea spune că principiul este o idee care stă la baza legilor. Un principiu înseamnă o idee care
nu se modifică, indiferent de situație. Regăsiți principii în matematică, în fizică și este bine să aveți prin-
cipii și în viață.
Prin univers se înțelege tot ce ne înconjoară. Tot ceea ce știm sau nu știm că există. O civilizație
extraterestră face parte din univers, deși acum nu știm cu precizie dacă așa ceva există. În fizica
modernă se vorbește acum mult și despre multivers – care ar însemna mai multe lumi paralele.

Fizica pleacă de la observarea unor situații particulare și după studii îndelungate generalizează
observațiile, formulând principii și legi. Putem spune că principiile au un grad de generalitate absolut.
Principiile fizicii sau ale matematicii sunt întotdeauna respectate, indiferent de situația particulară.
Principiile trebuie să fie simple și generale. Exemple de principii ați întâlnit în geometria euclidiană.
Un exemplu este principiul dreptelor paralele, care susține că: două drepte sunt paralele dacă nu se
întâlnesc niciodată. Și fizica, la fel ca matematica, se construiește formulând câteva principii. De
exemplu, așa cum veți vedea, optica geometrică se construiește plecând de la câteva principii privind
propagarea luminii. Legile fizicii formulează reguli după care se desfășoară fenomenele naturii.
Aceste reguli se deduc din foarte multe observații și măsurători. Odată descoperite regulile unui
fenomen pentru un număr de împrejurări, putem să extindem legile respective la orice altă situație în
care se observă fenomenul respectiv.
Din folosirea principiilor și legilor decurge gradul mare de generalitate al fizicii. Presupunem că
principiile și legile fizicii stabilite în mediul nostru înconjurător sunt valabile atât în sistemul nostru
solar, cât și în toată galaxia, și chiar în tot universul. Toate verificările de până cum susțin această
idee.

TEMĂ Recitiți acum definiția fizicii și încercați să comentați generalitatea acestei științe.

Cunoașterea legilor fizicii ne permite să prevedem cum se vor desfășura lucrurile în continuare.
Cu cât vom cunoaște mai bine legile fizicii, cu atât vom ști mai multe despre viitorul nostru și al
Universului.
Fizica nu trebuie privită izolat. Fizica este o știință conectată cu toate celelalte științe. Cea mai
apropiată este matematica. Matematica stă la baza fizicii. Matematica este limbajul naturii, iar fizica
este cea care explică natura prin limbajul său, numit matematică. La rândul său, fizica stă la baza
explicării fenomenelor din toate celelalte științe ale naturii. Toate dezvoltările tehnologice – telefonul
mobil, trenul pe pernă magnetică, avioanele invizibile pentru radar, roboții – își au originea în legile
fizicii.
Fizica este o știință în permanentă evoluție. Cu toții ne schimbăm modul în care vedem și
judecăm lumea înconjurătoare, pe măsură ce cunoștințele de fizică avansează.

Fig. 1.2 Indienii credeau că Pământul este plat ca o farfurie

și este purtat pe spate de elefanți.
13
 Nicolaus Copernic
(1473 – 1543), mate-
matician și astronom
Ptolemeu
renascentist. A publi-
(87 – 165 d.Hr.),
cat cu puțin înainte
matematician și astronom
de a muri lucrarea
grec. A formulat în
„De revolutionibus
lucrarea sa funda-
orbium coelestium“
mentală „Marele tratat“
(Despre mișcarea de
o expunere amănunțită
revoluție a sferelor
a geometriei Universului,
celeste). Aici este
plasând Pământul
expus modelul plane-
în centru.
tar în care Soarele este
în centru, iar planetele
se rotesc în jurul său.

Fig. 1.3 Ptolemeu și Copernic într-o miniatură din anul 1686,

la Biblioteca Regele Ioan Sobieski, Palatul Wilanów, Varșovia, Polonia

Mulți dintre filosofii greci au intuit că Pământul este sferic, dar credeau că Soarele se rotește
în jurul Pământului. Mai mult de un mileniu, oamenii au crezut în modelul lui Ptolemeu, care
considera că Pământul este fix, iar Soarele și celelalte planete se rotesc în jurul său. Acum știm
că Soarele se află în centrul sistemului planetar, iar Pământul și celelalte planete se rotesc în
jurul său. Mai știm că Pământul se rotește în jurul propriei axe și că Luna se rotește în jurul
Pământului.
Fizica vă va învăța să gândiți. Veți învăța să găsiți soluții. Veți învăța să puneți împreună toate
infor mațiile pe care le aveți despre un subiect, să extrageți esențialul și apoi să căutați regulile de
funcționare, pentru a vedea care sunt evoluțiile posibile.
Nu trebuie să memorați raționamente sau algoritmi. Memoria este esențială pentru a înmagazina
informațiile de bază. Apoi dați frâu liber propriului raționament.

Cum funcționează fizica?

a) Se pleacă de la observarea unui fenomen sau a unui tip de fenomene. Observația a fost făcută la
început cu simțurile proprii, apoi s-au construit instrumente din ce în ce mai sofisticate.
Prin fenomen fizic înțelegem orice tip de modificare a corpurilor. (În lecția următoare vom
vorbi pe larg despre fenomene fizice și experimente.) Prin corp vom înțelege tot ceea ce ne
înconjoară – obiecte sau un ansamblu de obiecte, separate fizic sau mental.
b) Se construiește un experiment. Un experiment înseamnă producerea artificială a unui fenomen,
păstrând caracteristicile sale esențiale, în vederea studierii lui.
c) Prin repetarea de zeci, de sute sau de mii de ori a experimentului, se colectează informațiile esen-
țiale despre acel fenomen și se caută regula unică, respectată de fiecare dată.
d) Se caută forma matematică, cantitativă, a acelei reguli intuite în urma analizei datelor experimen-
tale.
e) Dacă se parcurg cu succes acești pași, putem spune că avem o nouă teorie sau o modificare a unei
teorii mai vechi despre fenomenul respectiv.

Fizica se studiază astăzi în marile laboratoare. În România, cele mai mari laboratoare de fizică
sunt în orașul Măgurele, lângă București. Acolo este un accelerator de particule, iar acum se con-
struiește cel mai mare laser din lume. Un accelerator special de particule a fost construit la Geneva
(Fig. 1.4). Cele mai mari laboratoare și instalații speciale pentru studiul fizicii se fac prin colabo-
rări internaționale. CERN (acronimul de la vechea denumire Consiliul European pentru Cercetare
Nucleară) este numele sub care este cunoscută Organizația Europeană pentru Cercetare Nucleară. În
14
 Fig. 1.4 Laboratorul de fizică de la Geneva
(Accelerator la energii foarte mari)

astfel de facilități lucrează sute sau mii de fizicieni, iar investițiile sunt uriașe. Aceasta este modali-
tatea prin care fizica face progrese în zilele noastre.
Fizica, printr-o acumulare continuă, a dezvoltat numeroase subdomenii, fiecare adresându-se unui
anumit tip de fenomene, fiecare acoperind o vastă arie de studiu. Printre cele mai moderne domenii
sunt astrofizica, fizica nucleară, fizica particulelor elementare, fizica laserilor, teoria generală a câm-
purilor.
În acest an de studiu vom face primii pași, discutând câteva lucruri fundamentale ale unor capi-
tole clasice ale fizicii – mecanică, electricitate și magnetism, fenomene termice, fenomene optice.

ÎNTREBĂRI
1. Credeți că studiul fizicii vă va fi de folos în viață?
2. Găsiți câteva situații în care credeți că vă pot fi de folos cunoștințele de fizică.
3. Ce credeți că veți învăța la fizică?
4. Credeți că o să ajungeți să vă placă fizica sau, mai degrabă, va deveni un domeniu de care nu vă
veți interesa?

SUGESTIE. Notați-vă într-un caiet răspunsurile la întrebările de mai sus, încercând să fiți complet
sinceri. Păstrați caietul pentru a-l revedea peste un an, peste câțiva ani și apoi peste 10-15 ani. Astfel
veți avea posibilitatea să vedeți dacă ați intuit bine sau nu propria evoluție.

REZUMAT
1. Fizica este o știință a naturii care studiază legile Universului.
2. Fizica este în permanentă evoluție.
3. Fizica este conectată cu toate celelalte științe și activități umane.

15
 CAPITOLUL II | Concepte de bază
în fizică – Mărimi fizice
L2. Fenomen fizic

Fizica studiază legile naturii. Faptul că toate fenomenele au un anumit grad de repetabilitate ne-a
îndreptățit să credem că natura funcționează după niște reguli. Aceste reguli sunt niște legi profunde
ale naturii, pe care fizica încearcă să le evidențieze.
Să luăm câteva exemple simple.
Orice corp lăsat liber cade spre Pământ, ploaia cade întotdeauna spre sol și nu invers, nu există
nicio situație care să contrazică acest fapt.
Ziua și noaptea sunt întotdeauna alternante și nu avem situații în care 2-3 zile se succed la rând
și apoi o noapte.
Întotdeauna la contactul dintre două corpuri cu temperaturi diferite, corpul mai cald se răcește,
iar corpul mai rece se încălzește, cele două corpuri având tendința de a ajunge la aceeași temperatură.
Niciodată nu se întâmplă să se răcească mai mult corpul rece, iar cel cald să se încălzească mai tare.

Dacă țineți între palme un pahar cu apă rece, în timp, apa se va încălzi, iar palmele voastre se
vor răci. Dacă repetați același lucru cu o cană de ceai fierbinte, ceaiul se va răci, iar palmele se vor
încălzi.

Întotdeauna vedem mai întâi fulgerul și apoi se aude tunetul asociat.

Lungimea pupitrului școlar, pe care scrieți voi acum, este aceeași de la manufacturarea lui și nu
variază de la un an la altul sau de la o zi la alta. Altfel spus, lungimea pupitrului este constantă în
timp.
Apa ia întotdeauna forma vasului în care este turnată. La fel se întâmplă cu toate lichidele.
Suprafața liberă a apei dintr-un pahar în repaus rămâne întotdeauna perfect orizontală.
Numai anumite metale sunt atrase de către un magnet. În schimb, alte metale sau materiale de
altă natură nu sunt atrase de magnet.
Toate aceste lucruri se repetă identic, de fiecare dată. Toate reprezintă ceea ce noi vom numi
fenomen fizic.

DEFINIȚIE Fenomen fizic reprezintă orice modificare de stare a unuia sau mai multor corpuri.
Prin stare se înțelege ansamblul proprietăților fizice la un moment dat.

Pentru a ne comprima exprimarea vom folosi în continuare noțiunea de sistem fizic când ne vom
referi la un corp sau la un ansamblu de corpuri.
Noțiunea de sistem
fizic este foarte gene-
Jupiter rală, ea putându-se
aplica practic oricărei
Mercur
situații. Creionul cu
Pământ
care scriem este un sis-
tem fizic. La fel, sala
Uranus de clasă poate fi consi-
Venus
Marte derată un sistem fizic.
Saturn
Soarele Planet a Pământ
poate fi considera tă
Centura de asteroizi
un sistem fizic, la fel
Neptun Sistemul Solar (Fig.
2.1) sau Calea Lactee
Fig. 2.1 Sistemul Solar este un sistem fizic. (galaxia în care ne
16
aflăm) împreună cu Galaxia Andromeda
(Fig. 2.2).
DEFINIȚIE Orice delimitare fizică
sau mentală a unui corp sau a unui grup
de corpuri este un sistem fizic.

De cele mai multe ori, însă, pen-

tru a studia natura, vom considera sis-
teme fizice cât mai simple, pentru a
putea urmări doar câteva caracteristici
care ne interesează în studiul respec-
tiv. Vom considera un sistem constituit
doar dintr-un gaz, sau un sistem format
din două corpuri, sau un corp și un plan
înclinat, sau un pendul.
Cea mai folosită metodă de a studia Fig. 2.2 Calea Lactee și Galaxia Andromeda
fenomenele naturale este experimentul. formează un sistem fizic.
Un experiment înseamnă reproducerea în
laborator a condițiilor necesare pentru producerea unui fenomen.

DEFINIȚIE Provocarea unui fenomen fizic în vederea studierii lui se numește experiment.

Experimentul are avantajul că poate fi repetat ori câte ori este nevoie, până când determinăm
toate caracteristicile pe care le urmărim. Pentru a putea compara rezultatele este esențial ca repetarea
experimentului să se facă în condiții identice.
Dacă lăsați să cadă o piatră din vârful unui turn și îi urmăriți căderea, acesta este un experiment.
Dacă urmăriți temperatura apei dintr-un vas pus pe foc, acesta este un experiment.
Din observațiile strânse de-a lungul timpului putem formula o concluzie foarte importantă.

În condiții identice, toate fenomenele fizice se petrec identic. Asta înseamnă că fenomenele fizice
se desfășoară după niște reguli care acționează permanent și pe care le vom denumi legi ale fizicii.

Ceea ce veți învăța este să înțelegeți legile fizicii, adică regulile după care se desfășoară feno-
menele fizice. Altfel spus, regulile după care se comportă natura. Aceste reguli au un grad mare de
generalitate și de aceea spunem uneori că sunt universale. Trebuie spus, însă, că știința nu cunoaște
încă toate regulile care guvernează natura. Trebuie să înțelegeți că stadiul cunoașterii este în perma-
nentă evoluție, iar oamenii dezvoltă mereu noi ipoteze asupra legilor profunde ale naturii. În școală
veți învăța numai ceea ce cu toții considerăm la acest moment ca fiind cunoștințe dobândite cu grad
foarte mare de încredere. Dacă veți dori să depășiți această barieră a cunoașterii umane, va trebui să
vă aventurați singuri în necunoscut, folosindu-vă de mintea și de imaginația proprii și de cunoștințele
deja câștigate.

ÎNTREBĂRI
1. Care este deosebirea dintre un experiment și un fenomen fizic?
2. Care ar fi motivul pentru care unele legi ale fizicii se schimbă de-a lungul timpului? Își schimbă
natura comportamentul sau sunt alte motive?

REZUMAT
1. Natura se comportă după niște legi universale.
2. Fenomen fizic reprezintă orice modificare de stare a unui sistem fizic.
3. Experimentul reprezintă provocarea unui fenomen fizic în vederea studierii lui.

17
 L3. Mărimi fizice și unități de măsură

Măsurătoare
Să încercăm să aflăm lățimea sălii de
clasă. Cel mai la îndemână este să măsu-
răm distanța dintre cei doi pereți cu picio-
rul – mai precis, lungimea tălpii pantofu-
lui (ca în Fig. 3.1). Din măsurătorile făcute
în clasă de diverși copii, să presupunem
că se obțin rezultate cuprinse între 39 și
43 de „lungimi de pantof“, în funcție de
mărimea încălțămintei celor care au măsu-
rat. Acest rezultat vă dă o imagine asupra
dimensiunii clasei. Puteți să faceți același Fig. 3.1 Lungimea piciorului poate fi folosită
exercițiu și în sala de sport și veți putea ca etalon pentru măsurarea unei distanțe.
compara cele două încăperi.

Ați făcut astfel de exerciții de multe ori când, de exemplu, doreați să fixați cele două porți ale
terenului de fotbal improvizat. Măsurați un număr de „lungimi de pantof“ și așezați două pietre care
reprezentau limitele porții imaginare. Atunci aveați grijă ca același copil să „măsoare“ ambele porți,
pentru a fi siguri că sunt egale. Altfel, cel care avea un număr mai mic la pantof ar fi obținut o poartă
mai mică.

Dacă veți măsura, cu o riglă, lungimea pantofului, veți putea calcula distanța respectivă în cen-
timetri, înmulțind numărul de „lungimi de pantof“ cu lungimea în centimetri a unui pantof. Astfel,
veți putea afirma că lățimea clasei este, de exemplu, egală cu 840 de cm. Rezultatul acesta, sau unul
foarte apropiat de el, îl obțineți pentru fiecare elev sau elevă care a făcut măsurătoarea, indiferent de
lungimea pantofului. Deja, aceasta este o dimensiune pe care o puteți compara cu orice altă dimen-
siune – lungimea camerei din locuința voastră sau distanța până acasă.
Prin acest mic exercițiu ați făcut mai multe măsurători și ați determinat o mărime fizică – lun-
gimea – folosind ca unități de măsură „lungimea pantofului“ și centimetrul.

DEFINIȚIE Compararea lungimii cu etalonul ales – „lungimea pantofului“ sau centimetrul – se

numește măsurare. Etalonul ales se numește unitate de măsură, iar lungimea este mărimea fizică
măsurată.

Avantajul folosirii aceleiași unități de măsură – centimetrul – față de o unitate proprie – „lungimea
pantofului“ – constă în faptul că vom putea oricând să ne comparăm măsurătorile cu ușurință.
Un exercițiu asemănător cu cel de mai sus ar fi măsurarea lungimii pupitrului școlar. Fiecare
dintre voi poate măsura lungimea băncii cu palma. Întindeți palma ca în Fig. 3.2 și vedeți de câte ori
este cuprinsă în lungimea pupitrului. Fiecare va obține propriul rezultat, în funcție de mărimea pal-
mei. De obicei, fetele vor obține un număr mai mare de „lungimi de palmă“ la măsurarea pupitrului
decât băieții. Avem însă o certitudine, lungimea pupitrului este aceeași. Ea reprezintă valoarea reală
a mărimii fizice numite lungime (sau dimensiune). Dacă, însă, fiecare elev își măsoară apoi mărimea
palmei în centimetri și calculează lungimea pupitrului – înmulțind numărul de lungimi de palmă cu
numărul de centimetri corespunzător lungimii palmei – rezultatele vor fi foarte asemănătoare.

Se poate întâmpla ca lungimea băncii să nu fie neapărat un număr întreg de lungimi de palmă,
dar atunci puteți folosi grosimea degetelor și puteți repeta procedura, pentru a obține un rezultat cât
mai precis.

În miile de ani în care omul s-a luptat să înțeleagă natura, el a învățat să compare și să ordo-
neze obiectele din jurul său. Procesul de ordonare este foarte important (fundamental) în stabilirea
18
 unor reguli. Astfel, omul a învățat să
facă deosebirea între un corp mai mare
și unul mai mic, între un corp mai cald
și unul mai rece, între un fenomen care
durează mai mult și un fenomen care
se petrece fulgerător. Voi înșivă vă ale-
geți un telefon mobil mai ușor, sau cu
un ecran mai mare, purtați pantofi de
mărime potrivită, reglați vara aerul con-
diționat la o temperatură mai mare sau
mai mică. Toate aceste lucruri înseamnă
Fig. 3.2 Lungimea palmei întinse poate fi un etalon de măsură.
a compara diferite proprietăți ale corpu-
rilor care ne înconjoară. Acestor propri-
etăți, care pot fi comparate, le atașăm
ceea ce vom numi mărimi fizice. Fiecare corp are, însă, un număr foarte mare de proprietăți care
îl caracterizează. Unele proprietăți sunt cantitative – deoarece li se poate atașa o valoare nume-
rică –, iar altele sunt pur calitative. În fizică ne vom îndrepta atenția în special asupra proprietăților
cantitative. Numai acestea pot fi comparate și ordonate.
Ne vom feri să folosim în fizică proprietățile calitative. De exemplu, are importanță în fizică
dacă un drum este mai lung sau mai scurt, dar nu ne folosește aprecierea că un drum este mai
dificil sau mai ușor.
Să ne gândim la câteva exemple de proprietăți cantitative cărora le putem atașa mărimi fizice.

Proprietății corpurilor de a ocupa un loc în spațiu i se atașează mărimea fizică numită volum,
proprietății corpurilor de a primi sau ceda căldură i se atașează mărimea fizică numită tempera-
tură, proprietății corpurilor de a se opune modificării stării de repaus i se atașează mărimea fizică
numită masă. Toate acestea sunt proprietăți cantitative, care pentru noi devin mărimi fizice. În
lecțiile următoare vom studia toate aceste mărimi fizice.

Timpul este o mărime fizică. Timpul, ca mărime fizică, ne ajută să urmărim succesiunea eve-
nimentelor. Timpul, ca durată, poate fi ordonat. Știm că sunt fenomene care durează mai mult și
fenomene care se petrec foarte rapid.
Vom constata că există un număr foarte mare de mărimi fizice. Dar și aici, fizica ne-a învățat
să separăm esențialul.
Există doar șapte mărimi fizice fundamentale – spațiul, timpul, masa, intensitatea curentului
electric (despre care vom vorbi la capitolul despre electricitate), temperatura termodinamică (sau
temperatura absolută), cantitatea de substanță și intensitatea luminoasă. Toate celelalte mărimi
fizice se numesc mărimi derivate, deoarece se deduc din aceste mărimi fizice fundamentale. Veți
vedea că există un mare număr de mărimi fizice de care ne vom folosi și care sunt toate derivate
din cele fundamentale.
Câteva exemple de mărimi fizice derivate, cu care ne vom întâlni în paginile următoare, sunt:
viteza, accelerația, greutatea, densitatea, forța.
Toate mărimile fizice se exprimă prin valori numerice. Valorile numerice ale mărimilor fizice
ne permit compararea și ordonarea lor.

Unități de măsură

Mărimile fizice sunt proprietăți cantitative, deci pot fi comparate și ordonate. A ordona
înseamnă a aranja (fizic sau mental) mai multe corpuri în ordinea – crescătoare sau descres-
cătoare – a valorii unei proprietăți cantitative (adică a valorii mărimii fizice care se compară).
Comparația dintre două valori ale unei proprietăți cantitative înseamnă măsurare.

Procesul de măsurare este un proces de comparare.

19
 Pentru a putea compara între ele mai multe valori ale unei mărimi fizice, a apărut ideea de a
avea o dimensiune etalon pentru fiecare mărime fizică, față de care să comparăm/măsurăm pro-
prietatea tuturor celorlalte corpuri. Așa au luat naștere unitățile de măsură. Unele dintre ele vă sunt
deja foarte familiare. Știți că distanțele se măsoară în metri, iar timpul în secunde. Vă este clar că
distanța până acasă este mult mai mare decât lungimea pupitrului. Știți că zece secunde trec mult
mai repede decât o oră (chiar dacă este vorba despre „ora de fizică“). Știți că o săritură de doi metri
este mult mai lungă decât una de jumătate de metru.

Ce nu vă poate spune încă fizica este de ce, uneori, o oră vi se pare că trece foarte greu, iar
alteori câteva ore pot trece ca o clipă. Fizica nu știe să explice aceste lucruri, deși ni se întâmplă
tuturor.

De-a lungul istoriei, oamenii au măsurat foarte multe lucruri, fiecare cum s-a priceput. Au făcut
asta din necesitate. În
primul rând, au măsu-
rat lungimi și mase
pentru a putea face
schimburi, comerț.
Un balot de stofă era
măsurat cu palma sau
cotul. Uneori, o dis-
tanță era măsurată cu
pasul. Masa de cere-
ale era comparată cu
masa unor pietre luate
ca etalon (Fig. 3.3).
Unitățile de măsură Fig. 3.3 Pietrele erau folosite ca unitate de măsură.
difereau complet de
la un loc la altul.
Folosirea unor etaloane atât de diverse și de imprecise făcea practic imposibilă o comparație
științifică între măsurători.
Primul progres făcut în perfecționarea unităților de măsură a avut loc în Franța, în anul 1799,
prin introducerea sistemului metric. Se introducea pentru prima dată un sistem zecimal (un sistem
de unități în care multiplii și submultiplii variază cu puterea lui 10). În prezent, aproape toate uni-
tățile de măsură sunt în sistem zecimal, ceea ce ușurează enorm manipularea cifrelor.
La Conferința Generală din 1960 de la Paris s-a introdus Sistemul Internațional de Unități,
cunoscut ca sistemul SI. Pentru cele șapte mărimi fizice fundamentale s-au definit unitățile etalon,
recunoscute internațional, prezentate în Tabelul 3.1.
Pentru ca unitățile de măsură să fie utile cu adevărat, trebuie îndeplinite două condiții. Ele
trebuie să permită măsurări cât mai precise și să fie acceptate de cât mai mulți oameni, adică de o
mare majoritate.
Necesitatea preciziei și a generalizării folosirii acelorași unități de măsură s-a impus cu greu.
Prima dintre aceste condiții, legată de precizie, înseamnă că pentru fiecare unitate de măsură
trebuie să definim un etalon în așa fel încât el să reprezinte cu exactitate aceeași valoare ori de
câte ori este verificat.
A doua condiție este legată de necesitatea de a putea compara măsurătorile făcute în orice loc
de pe glob.

Oamenii se atașează de trecut și renunță foarte greu la obișnuință. Veți vedea că există zone
și țări care folosesc un sistem paralel de unități de măsură. Țolul (sau inch-ul = 0,0254 m), mila =
1.609,344 m și mila marină = 1.853,18 m sunt încă mult folosite, iar în anumite domenii de activitate
sunt singurele folosite. Pentru exprimarea masei se mai folosește uncia (care are valori diferite in
SUA, în UK), sau livra (UK – pound) egală cu 0,373 kg.

20
Tabelul 3.1 Mărimi și unități fundamentale în SI
Simbolul frecvent Denumirea unității de Simbolul unității
Mărimea fizică
utilizat măsură în SI de măsură
lungimea l metrul m
timpul t secunda s
masa m kilogramul kg
intensitatea curentului electric I Amperul A
temperatura termodinamică T Kelvinul K
cantitatea de substanță u molul mol
intensitatea luminoasă Il candela cd

Pentru fiecare mărime fizică există și o unitate de măsură. Celor șapte mărimi fizice fundamen-
tale le corespund unitățile de măsură fundamentale. Toate celelalte unități de măsură pentru mărimile
fizice derivate sunt deduse din cele fundamentale.

În tot manualul vom folosi unitățile de măsură ale SI.

De câte ori veți exprima valoarea unei mărimi fizice este obligatoriu să menționați unitatea de
măsură.

Dacă nu veți respecta această regulă, valoarea respectivă nu are nicio semnificație.
Afirmând că un avion ajunge de la București la Cluj în 1,2 sau în 72 nu semnifică nimic. Dacă
veți spune că avionul ajunge în 1,2 ore (adică o oră și 12 minute) sau în 72 de minute, atunci toată
lumea a înțeles ce ați vrut să spuneți.
Pentru fiecare situație este important să folosim unități de măsură adecvate. Nu este convenabil să
exprimăm lungimea șoselei de la București la Cluj în metri, pentru că nu o vom parcurge pe jos, ci, cel
mai probabil, cu mașina. Și atunci suntem interesați ca această distanță să fie exprimată în kilometri.
Când cumpărăm mere nu cerem un număr de grame de mere, ci o cantitate exprimată în kilograme.
Practica ne-a învățat să folosim unitățile de măsură potrivite pentru fiecare situație și de aceea folosim
multipli și submultipli pentru fiecare unitate de măsură de bază.

ÎNTREBĂRI
1. Din enumerarea alăturată, menționați proprietățile cărora le putem atașa mărimi fizice: culoare,
mărime spațială, durată, miros, importanță.
2. Putem compara culoarea gazonului cu suprafața terenului de fotbal? Justificați răspunsul.
3. Pentru ce credeți că este necesar să definim mărimi fizice?
4. De ce sunt utile unitățile de măsură?
5. De ce este mai convenabil ca un număr cât mai mare de oameni să folosească aceleași unități de
măsură?

REZUMAT
1. Mărimile fizice sunt proprietăți măsurabile ale sistemelor fizice sau ale fenomenelor fizice.
2. Există șapte mărimi fizice fundamentale. Toate celelalte mărimi fizice sunt derivate din mări-
mile fizice fundamentale.
3. A măsura înseamnă a compara. Evident, trebuie comparate mărimi de același fel.
4. Pentru ca mai multe măsurători, făcute în situații diferite, să poată fi comparate/ordonate sunt
necesare unitățile de măsură (sau etaloanele).
5. În continuare, în tot manualul, vom folosi Sistemul Internațional de Unități (SI).

21
 L4. Multiplii și submultiplii unităților de măsură
În natură măsurăm lucruri cu dimensiuni extrem de diferite. Uneori măsurăm lungimea pupi-
trului, alteori măsurăm distanța dintre două orașe sau distanța de la Pământ la Lună. La fel, putem
fi interesați să măsurăm grosimea unui fir de păr sau dimensiunea unei celule organice. Pentru
toate acestea avem nevoie de multiplii și de submultiplii metrului. Regula este că, în sistemul
zecimal, multiplii și submultiplii unităților de măsură cresc și descresc cu puterea lui 10, adică
descreșterea la submultiplul următor este întotdeauna de zece ori mai mică, iar creșterea de 10 ori
mai mare. O altă simplificare este că, întotdeauna, multiplii și submultiplii au același prefix pentru

Tabelul 4.1 Prefixe folosite pentru puterile lui 10 în sistemul metric

Puterea Prefixul Prescurtarea Exemple uzuale
1/10 9
nano- n Nanosecunde, nanometri
1/106 micro- μ Microsecunde, micrometru
1/103 mili- m Milisecunde, milimetri
1/102 centi- c Centimetri
1/10 deci- d Decimetri
10 deca- da Decalitru
102 hecto- h Hectometru
10 3
kilo- k Kilometru, kilobytes
106 Mega- M Megabytes, megapixel
109 Giga- G Gigabytes
1012
Tera- T Terabytes

toate unitățile de măsură, cum vedeți în Tabelul 4.1.

Plecând de la unitățile de măsură etalon, oamenii și-au construit instrumente de măsură cu
ajutorul cărora se pot efectua măsurări în mod rapid și precis. Cele clasice sunt rigla și ruleta pen-
tru lungimi, cântarul pentru mase și cronometrul pentru timp. Având la dispoziție astfel de instru-
mente, măsurătoarea devine foarte simplă.
Dacă, de exemplu, aveți o riglă de 50 de centimetri, puteți să măsurați imediat lungimea fiecărui
manual. Teoretic, a măsura lungimea unei cărți înseamnă a vedea de câte ori cartea respectivă este
mai lungă decât un centimetru. Deja, vedeți că folosim și unități care reprezintă fracțiuni din unitatea
etalon, care este metrul. Acest lucru se întâmplă cu toate unitățile de măsură.

Multiplii și submultiplii unităților de lungimi

Pentru lungimi se folosește sistemul zecimal. Acesta determină relațiile de tipul următor:
1 km = 1.000 m; 1 m = 10 dm = 100 cm = 1.000 mm; 1 cm = 10 mm
Veți întâlni mult și unitatea tolerată în sistemul anglo-saxon, denumită inch:
1 inch = 2,54 cm

Multiplii și submultiplii unităților de suprafață

Se utilizează tot sistemul zecimal, dar trebuie să fiți atenți că dimensiunile variază cu 102.
Asta înseamnă că avem relațiile:
1 m2 = 100 dm2 = 104 cm2 = 106 mm2 sau 1 m2 = 10.000 cm2 = 1.000.000 mm2
1 ha este un pătrat cu latura de 100 m, deci
1 ha = 10.000 m2, iar 1 km2 = 106 m2 = 1.000.000 m2
22
Multiplii și submultiplii unităților de volum
În acest caz, datorită faptului că volumul are trei dimensiuni, variația unui submultiplu față de
altul este de 1.000 de ori (sau egal cu 103).
1 m3 = 1.000 dm3 = 103 dm3 = 1.000.000 cm3 = 106 cm3 = 109 mm3
O unitate de măsură mult utilizată încă pentru volum este litrul (l).
1 l = 1 dm3 = 1.000 cm3 = 1.000.000 mm3

Multiplii și submultiplii unităților de timp

Unitatea de măsură pentru timp este singura care nu respectă sistemului zecimal. Din motive
practice, oamenii au decis să folosească un sistem construit istoric, care a intrat în conștiința colectivă
de milenii. Din vechea Mesopotamie și de la babilonieni ne-a rămas ora de 60 de minute. De la vechii
egipteni am păstrat ziua de 24 de ore, iar astrologia elenistă, alături de calendarul iudeo-creștin, a
fixat săptămâna la 7 zile. Un minut are 60 de secunde, iar un an 365 de zile. Aceste valori au originea
în fenomene astronomice, iar după cum știți, pentru a păstra periodicitatea astronomică (ciclicitatea
poziției planetelor din Sistemul Solar), la patru ani se introduce un an bisect, care are o zi în plus în
luna februarie.
1 an = 365 zile; 1 zi = 24 h; 1 h = 60 min; 1 min = 60 s.
Se poate ușor calcula că 1 h = 3.600 s, iar 1 zi = 24  60 min = 1.440 min = 24  3.600 s =
= 86.400 s

Pentru a ilustra cât de variate sunt dimensiunile pe care le întâlnim în natură și de care ne folosim
aveți câteva exemple în Tabelele 4.2 – 4.4.

Tabelul 4.2 Valori aproximative ale unor lungimi măsurate Tabelul 4.3 Valori aproxi-
Distanța Lungimea (m) mative ale masei unor corpuri
Un an-lumină 9  1015 Sistemul-Corpul Masa (kg)
Raza medie a orbitei Pământului în jurul Soarelui 1,5  1011 Soarele 2  1030
Distanța medie dintre Pământ și Lună 4  108 Pământul 6  1024
Raza medie a Pământului 6  106 Luna 7  1022
Altitudinea obișnuită a unui satelit artificial 2  105 Corpul uman 7  10
Lungimea unui teren de fotbal 9  10 O bacterie 1/1015
Dimensiunea celei mai mici particule de praf 1/104 Atomul de hidrogen 2/1027
Dimensiunea unei celule vii 1/105 Electronul 9/1031

Tabelul 4.4 Valori aproximative ale unor durate

Mărimea Durata (s)
Vârsta Universului 5  1017
Vârsta Pământului 1  1017
Un an 6  108

ÎNTREBĂRI
1. De ce este nevoie de multiplii și submultiplii unităților de măsură?
2. Cum este mai convenabil să exprimați distanța București – Cluj? a) în milimetri b) în metri
c) în kilometri?
23
 REZUMAT
1. Multiplii și submultiplii unităților de măsură din SI sunt în sistem zecimal.
2. Timpul este singura mărime fizică care nu se supune sistemului zecimal în SI.
PROBLEME
L2. Fenomen fizic
* 2.1. Dați câte trei exemple de fenomene fizice
din următoarele categorii – (a) mișcarea planete-
lor, (b) fenomene meteorologice.
* 2.2. Dați trei exemple de sisteme fizice.
* 2.3. Dați trei exemple de experimente.
** 2.4. Construiți sisteme fizice prin combinarea
următoarelor 6 sisteme fizice: Oceanul Atlantic,
aerul atmosferic, Pământul, Marea Mediterană,
sala de clasă, clădirea școlii.
** 2.5. Plecând de la exemplele de sisteme fizice
de mai sus, construiți alte sisteme fizice, luând
în considerare porțiuni din acestea.
*** 2.6. Plecând de la exemple de fenomene
fizice, formulați niște posibile legi ale fizicii, care
să descrie aceste fenomene. Încercați să extindeți
legile formulate la alte fenomene concrete.
*** 2.7. Găsiți un exemplu de experiment fizic.
Apoi imaginați un experiment asemănător, în
care ați schimbat o condiție. Analizați diferența
și influența schimbării alese asupra desfășurării
experimentului.
L3. Mărimi fizice și unități de măsură
* 3.1. Găsiți două obiecte din jurul vostru care pot
fi folosite ca o unitate de măsură pentru lungimi.
* 3.2. Folosind datele din Tabelul 4.4, exprimați
vârsta Universului și a Pământului în ani.
* 3.3. Enumerați trei proprietăți fizice cărora le
puteți atașa mărimi fizice.
* 3.4. Rigla, cm , volumul, săptămâna, ceasul,
3
cântarul sunt: a) unități de măsură, b) instru-
mente, c) mărimi fizice.
* 3.5. Dintre posibilele caracteristici ale unui
sistem fizic, alegeți acele proprietăți cărora
puteți să le atașați mărimi fizice: înălțimea,
24
volumul, culoarea, vârsta, mirosul, forma, starea
de agregare, popularitatea.
* 3.6. De ce este mai convenabil să folosim Sis-
temul Internațional de Unități?
* 3.7. Care sunt unitățile de măsură convenabile
pentru exprimarea următoarelor mărimi fizice:
a) suprafața unui teren de fotbal; b) suprafața
României; c) înălțimea unui munte; d) volumul
unui bidon cu apă.
L4. Multiplii și submultiplii unităților
de măsură
* 4.1. Exprimați diagonala unui televizor de
40 inch în cm. (1 inch = 2,54 cm)
* 4.2. Câți m înseamnă 2,5 ha de teren?
2
* 4.3. Dacă un autobuz pleacă din Constanța la
ora 6 și 45 minute și ajunge la București la ora 10
și 30 minute, aflați câte minute a durat călătoria.
* 4.4. Câți ani a trăit Arhimede, dacă s-a năs-
cut în anul 287 î.Hr. și a murit în anul 212 î.Hr.?
Transformați această durată în zile.
** 4.5. Câți cm de apă încap într-un pahar de
3
0,250 l?
** 4.6. Completați tabelul exprimând suprafe-
țele în unitățile respective.
mm 2 cm 2 m2 km 2
120
1.400
0,240
230
*** 4.7. Un bazin de înot are dimensiunile de
25 m, 12 m și respectiv 1,8 m. De câți litri de
apă este nevoie pentru a umple bazinul până la o
distanță de 20 cm față de margine?
 CAPITOLUL III | Concepte de bază în fizică –
Determinarea valorii unei mărimi fizice
L5. Măsurarea directă a lungimii, ariei, volumului
și a duratei
Măsurarea înseamnă compararea între mărimea măsurată și unitatea de măsură (mărimea
standard). În cazul lungimii trebuie să comparăm lungimea obiectului cu unitatea etalon, care este
metrul, sau cu un multiplu sau cu un submultiplu al metrului.
Măsurarea lungimii, ariei și volumului înseamnă măsurători de același fel. Este vorba despre
determinări spațiale într-o singură dimensiune – lungimea, în două dimensiuni – aria sau suprafața și,
respectiv, în trei dimensiuni – volumul. În continuare vom vorbi despre câteva determinări simple ale
unor dimensiuni ale obiectelor din jurul nostru. Astfel de măsurători se pot face direct, prin compara-
rea directă dintre unitatea de măsură și obiectul măsurat.

Măsurarea directă a lungimii

În SI, lungimea se măsoară în metri (m).
În general, dimensiunile obiectelor din jurul nostru se pot măsura direct, folosind diverse instru-
mente de măsură. Cele mai la îndemână sunt rigla și ruleta.
Cu ajutorul riglei puteți măsura direct dimensiuni comparabile cu dimensiunea riglei, ca de exem-
plu: lungimea și lățimea manualului de fizică, dimensiunile telefonului mobil, dimensiunile caietului
pe care scrieți. Dacă vreți să măsurați dimensiunea pupitrului puteți să folosiți în continuare o riglă,
dar operația va fi mai dificilă, pentru că va trebui să mutați rigla de câteva ori, având grijă să așezați
capătul riglei exact în același loc în care a fost celălalt capăt. Dacă veți dori să folosiți rigla pentru a
măsura grosimea unei pagini din cartea de fizică, nu veți putea efectua decât o măsurare indirectă.

Fig. 5.1 Instrumente de măsurat lungimea

25
 Tabelul 5.1 Măsurarea lungimii
Nr. măsurătoare Lățimea cărții (mm)

1 L1 =

2 L2 =

3 L3 =

4 L4 =

5 L5 =

(L1 + L2 + L3 + L4 + L5)
Valoarea medie Lm =
5
Fig. 5.2 Măsurători cadastrale cu instrumente cu GPS

TEMĂ Precizați cum s-ar putea măsura, utilizând o metodă indirectă, grosimea unei pagini de
manual folosind rigla.

Dimensiunea pupitrului se poate măsura însă cu ușurință, folosind o ruletă. Cu ruleta puteți
măsura și dimensiunile clasei sau ale camerei în care locuiți. Grosimea unei foi de hârtie se poate
măsura direct, folosind un micrometru. Dacă vreți să măsurați cu precizie grosimea pereților unei
căni de ceai va trebui să folosiți un șubler. Concluzia este că pentru a efectua măsurători directe ale
unor lungimi trebuie să folosiți instrumentul potrivit pentru dimensiunile respective.

MĂSURĂTOARE (lucru în grup) Măsurarea lățimii manualului de fizică

Experimentul poate decurge în felul următor: mai mulți elevi măsoară, folosind o riglă, lățimea
aceleiași cărți. Este important să măsurați aceeași carte, pentru că pot exista diferențe de ordinul
milimetrilor între cărți, în funcție de tăierea din tipografie. Colectați minimum 5 măsurători în
Tabelul 5.1. Calculați apoi media aritmetică a lățimii, însumând cele 5 rezultate și împărțind la
numărul de măsurători (adică la 5).
Dimensiunile mai mari – cum ar fi lungimea unui stadion, sau dimensiunile unui teren ara-
bil – se pot măsura cu instrumente foarte precise care folosesc semnalele GPS (Global Positioning
System – Sistemul de Poziționare Global). (Fig. 5.2).

Semnalul GPS este asigurat de un ansamblu de 24-32 de sateliți plasați pe orbită la circa 20 km înălțime.

Pentru măsurarea rapidă a

dimensiunilor unei clădiri, arhitecții
și constructorii folosesc un instru-
ment de măsurare cu o rază laser –
numit telemetru digital cu laser.
Acesta este foarte ușor de utilizat și
poate măsura cu precizie lungimi,
suprafețe și volume. (Fig. 5.3)

Măsurarea directă a ariei

Metoda de măsurare directă a
unei arii este compararea sa cu aria
determinată pe o hârtie milimetrică.
Metoda este evident limitată la
obiecte cu dimensiuni comparabile
cu o foaie milimetrică. Fig. 5.3 Telemetru digital cu laser
26
DETERMINARE EXPERIMENTALĂ. Să măsurăm direct aria unui penar.
Așezați penarul pe o foaie milimetrică și desenați conturul cu un creion. Apoi numărați pătrățe-
lele milimetrice cuprinse în aria desenată și înmulțiți cu aria unui pătrățel care este egală cu 1 mm2.
Veți afla astfel, în mod direct, suprafața penarului în mm 2. Exprimați apoi aria respectivă în cm2.
Comparați rezultatul cu alte rezultate ale colegilor și determinați care este penarul cu aria cea mai
mică.

Măsurarea directă a volumului

Volumul unui corp reprezintă dimensiunea spațială a corpului. Este mărimea fizică atașată pro-
prietății sale de a ocupa un loc în spațiu.
În SI, volumul se măsoară în m3.
Volumul unui corp se poate măsura scufundându-l într-un lichid și măsurând volumul lichidului
dezlocuit. Deoarece volumul lichidului nu se schimbă, iar două corpuri nu pot ocupa simultan același
loc în spațiu, volumul de lichid dislocat este egal cu volumul corpului. Metoda poate fi aplicată doar
pentru corpuri de dimensiuni convenabile și care nu plutesc.

EXPERIMENT. Măsurarea volumului unui corp

Folosim un vas gradat (care se mai numește și mensură) în care turnăm apă. Ne propunem să
măsurăm volumul unei corp de dimensiuni rezonabile (o pietricică, o monedă, o cheie). Pentru o
măsurătoare cât mai precisă, volumul corpului nu trebuie să fie mult mai mic decât volumul total al
apei, iar corpul trebuie să fie complet scufundat
în apă. Notăm nivelul inițial al apei, apoi introdu-
cem corpul pe care vrem să îl măsurăm în apă și
notăm noul nivel al apei. Diferența dintre nivelul
final și cel inițial al apei este egală cu volumul
obiectului scufundat. Dacă vasul este gradat în
mililitri, vom obține volumul în ml. Transformați
apoi acest volum în cm3. (Fig. 5.4 – măsurarea
Fig. 5.4 Măsurarea volumului unui corp
volumului unui corp).

Măsurarea duratelor
Preocuparea pentru măsurarea timpului a existat dintotdeauna. Măsurarea timpului se poate
face comparând durata fenomenului măsurat cu durata unui fenomen periodic sau ciclic. Primele
fenomene periodice studiate au fost legate de astronomie. Oamenii au urmărit mișcarea astrelor, a
Soarelui și a Lunii și au găsit reguli de repetabilitate. Așa au fost definite perioadele care ne mar-
chează și acum viața: anul, luna, ziua. Apoi a fost necesară o măsurare mai precisă a timpului și
oamenii au definit ora, minutul și secunda.
În SI, timpul se măsoară în secunde (s).
Secunda este singura unitate de măsură din SI care nu are multipli în sistem zecimal. Multiplii
pentru secundă sunt minutul și ora.
1 min = 60 s și 1 h = 60 min = 3.600 s.
În schimb, submultiplii secundei sunt zecimali. Folosim unități de măsură ca zecimi de secundă
(0,1 s), milisecunda (0,001 s), microsecunda (1/106 s).
În prezent, măsurarea duratelor este la îndemâna oricui, iar oamenii s-au obișnuit să cronometreze
aproape orice activitate. O oră de predare la școală durează de obicei 50 min și este urmată de o pauză
de 10 min. Vă cunoașteți programul școlar cu precizie pentru câteva luni înainte. Vă cronometrați
durata necesară pentru a ajunge de acasă la școală. Vă programați vizita la dentist la o oră foarte pre-
cisă. Medicul își programează vizitele pentru fiecare pacient știind cât durează în medie o consultație.
Există un orar bine stabilit pentru trenuri, avioane, metrou sau transport urban, în general. Toate feno-
menele din jurul nostru sunt măsurate din punctul de vedere al duratei. Se știe cu precizie cât trebuie
ținut la cuptor un curcan sau un cozonac. Cuptoarele cu microunde sunt dotate cu cronometru cu pre-
cizie de secunde.
27

Fig. 5.5 Clepsidra
Fig. 5.6 Pendulul
Tabelul 5.2 Durata de cădere liberă
Nr. măsurătoare (
Durata căderii 1 2 s
10
) sau de la telefon. Pregătiți un tabel după modelul
1 t1 =
2 t2 =
3 t3 =
4 t4 =
5 t5 =
(t1 + t2 + t3 + t4 + t5)
Durata medie
5
Repetați experimentul inversând rolurile cu colega/colegul de bancă. Comparați rezultatele și
explicați eventuala deosebire dintre ele.
Măsurați timpul necesar pentru a încălzi o
cafea sau o porție de mâncare. Majoritatea între-
cerilor sportive se desfășoară sub controlul tim-
pului – de la cursa de 100 m plat până la parti-
dele de șah. Măsurarea timpului a intrat în viața
noastră și putem spune chiar că viața noastră se
desfășoară sub presiunea timpului.
Printre primele instrumente folosite pentru
măsurarea timpului a fost clepsidra (Fig. 5.5).
Curgerea nisipului fin dintr-o parte în alta a
clepsidrei era o modalitate simplă de măsurare a
duratelor pe vremea romanilor.
Un alt fenomen periodic folosit apoi pentru
măsurarea timpului a fost oscilația pendulului.
Orice corp atașat de un fir ancorat într-un punct
fix reprezintă un pendul (Fig. 5.6). Scos din
echilibru, pendulul execută o mișcare periodică
de o parte și de alta a poziției de echilibru.
Mișcarea pendulului a stat la baza construirii
orologiilor. Reglând lungimea pendulului putem
controla frecvența oscilațiilor sale.
Astăzi există cronometre cu precizie de
zecimi și sutimi de secundă, la îndemâna oricui.
Există ceasuri electronice și ceasuri inteligente,
care măsoară timpul cu precizie de sutimi de
secundă, sau aplicații pe orice telefon inteligent
sau pe tabletă. Puteți să folosiți oricare dintre
aceste instrumente pentru a determina durata
unui fenomen sau a unui proces.
EXPERIMENT. Măsurați durata de cădere
liberă a unei mingi de tenis.
Aveți nevoie de o minge de tenis și de un cro-
nometru. Puteți folosi un cronometru de la ceas
Tabelului 5.2, în care să înregistrați măsurătorile.
Rugați colegul sau colega de bancă să ridice min-
gea cât mai sus deasupra capului, în așa fel încât
să o poată lăsa să cadă liber până la podea. Porniți
cronometrul simultan cu momentul în care mingea
începe să cadă și opriți cronometrul când mingea
lovește podeaua. După două-trei încercări de probă,
notați rezultatul cronometrării în tabel. Repetați
experimentul de minimum cinci ori. Calculați apoi
media duratei de cădere, însumând toate duratele
măsurate și împărțind la numărul de măsurători.

ÎNTREBĂRI
1. De ce nu este convenabil să măsurați lungimea unui teren de fotbal folosind o riglă de 50 cm?
2. Pentru ce fel de corpuri se poate folosi metoda comparației cu hârtia milimetrică în măsurarea
suprafeței?
3. Măsurarea volumului prin comparație cu volumul de lichid dezlocuit este mai utilă în cazul cor-
purilor cu formă regulată sau în cazul corpurilor cu formă neregulată? Explicați.
28
REZUMAT
1. Măsurarea directă a lungimii se poate face folosind instrumente adecvate – rigla, ruleta, metrul
de tâmplărie, șublerul și micrometrul.
2. Măsurarea lungimii folosind telemetrul cu laser sau semnalul GPS sunt metode indirecte de
măsurare a distanțelor.
3. Măsurarea directă a suprafețelor se poate face prin comparare cu suprafața determinată pe
hârtie milimetrică.
4. Măsurarea volumelor se face plecând de la ipoteza că volumul corpului este egal cu volumul
lichidului dezlocuit.
5. Măsurarea duratelor se face comparând durata fenomenului cu durata unui fenomen ciclic.

L6. Erori de măsurare, surse de erori, înregistrarea datelor

într-un tabel

Ați văzut deja că am folosit foarte multe tabele în lecțiile precedente. Este ușor să înțelegeți
că tabelele sunt un instrument extrem de util în fizică, ele sintetizând informații care pot fi astfel
ușor urmărite și comparate. De asemenea, tabelele sunt necesare și pentru a avea datele organi-
zate pentru prelucrarea ulterioară și pentru interpretarea rezultatelor. Practic, orice măsurați în
fizică va trebui înregistrat într-un tabel. Un tabel, cu cât este mai bine organizat, cu atât mai mult vă va
ajuta la prelucrarea și interpretarea datelor.
Ați observat că, în toate măsurătorile pe care le-ați încercat până acum, rezultatele au diferit
puțin între ele. Veți constata că întotdeauna există o diferență între valoarea reală a mărimii fizice
măsurate și rezultatul individual al fiecărei măsurători în parte.

DEFINIȚIE Diferența dintre valoarea măsurată și valoarea reală a mărimii măsurate se numește
eroare de măsură.

Nu există măsurători exacte, iar pentru a exprima corect o măsurătoare trebuie să precizați eroa-
rea cu care valoarea respectivă a fost determinată.
Eroarea de măsură este o noțiune obiectivă, pentru că orice măsurătoare are o precizie limitată.
Niciodată nu vom putea cunoaște valoarea reală a unei mărimi fizice. Dacă efectuăm măsurători de
lungime cu o riglă, precizia măsurătorii nu poate depăși cea mai mică gradație a riglei, care este 1 mm.
Altfel spus, eroarea de măsură poate fi de cel puțin 1 mm. Dacă facem măsurători cu un micrometru
este posibil ca eroarea să scadă sub un micron, adică 1/106 m. Dacă măsurăm timpul cu un cronometru
care indică secundele, eroarea poate fi de 1 s. Dacă folosim un cronometru electronic, care măsoară
sutimile de secundă, eroarea de măsură scade la 0,01 s – sau putem spune că precizia a crescut la o
sutime de secundă.
Erorile de măsură depind în primul rând de precizia instrumentelor folosite. Eroarea de măsurare
poate fi, însă, influențată și de procedura de măsurare. Este important să respectăm regulile specifice
fiecărei măsurători și este esențial ca măsurătorile succesive să fie făcute în condiții identice.
Fără discuție, există întotdeauna posibilitatea existenței unor erori umane sau de procedură în
cazul oricărei măsurători. De aceea există practica de a elimina dintr-un șir de măsurători erorile
grosolane, adică acele valori care diferă în mod evident de majoritatea celorlalte valori. De aseme-
nea, se poate întâmpla să existe factori care să influențeze o măsurătoare, pe care experimentatorul
să nu îi cunoască sau să nu îi sesizeze. De aceea, fizica experimentală este de multe ori o artă, care
armonizează toți factorii încercând să micșoreze influența unora în favoarea altora.

29
 ÎNTREBĂRI
1. Cum este mai practic să memorați rezultatele unui experiment: într-un tabel sau printr-o
descriere?
2. Tabelul pentru înregistrarea datelor unui experiment trebuie conceput înainte sau după începerea
experimentului?
3. Credeți că înregistrarea datelor experimentale într-un tabel se face doar de către elevi în experi-
mentele școlare sau la fel procedează și cercetătorii în marile laboratoare de fizică?
4. Puteți afla valoarea reală a unei măsurători fizice? Încercați să argumentați.

REZUMAT
1. Orice măsurătoare trebuie înregistrată într-un tabel pentru memorare, pentru organizarea rezul-
tatelor și pentru interpretarea acestora.
2. Nu există măsurători exacte. Nu putem cunoaște valoarea reală a unei mărimi fizice, ci numai
valoarea măsurată.
3. Diferența dintre valoarea reală și valoarea măsurată a unei mărimi fizice se numește eroare de
măsură.
4. Erorile de măsură depind de precizia instrumentelor folosite.

L7. Calcularea valorii medii și a erorii absolute medii. Scrierea

rezultatului măsurării unei mărimi fizice
Deoarece nu se poate determina valoarea reală, teoretică, a mărimii fizice măsurate x, fizica folo-
sește noțiunea de valoare medie măsurată, notată cu xmediu. În practică se repetă măsurătoarea de un
număr de ori și se consideră că valoarea mărimii măsurate este media aritmetică a rezultatelor individu-
ale. Valorile măsurate vor fi întotdeauna distribuite de o parte și de alta a valorii medii.
Pentru a aprecia precizia unei măsurători, definim eroarea absolută ca fiind modulul (valoarea
pozitivă a) diferenței dintre valoarea măsurată și valoarea medie:
x =  x – xmediu  (7.1)
Este evident că eroarea absolută are aceleași unități de măsură ca și valoarea măsurată.
Putem ilustra aceste definiții completând Tabelul 5.1 cu o coloană în care să calculăm eroarea abso-
lută. Obținem Tabelul 7.1, în care am presupus că avem un set de valori rezultate în urma unor măsu-
rători. Pentru aceste valori calculăm eroarea absolută conform relației (7.1). Valoarea fizică măsurată se
exprimă ca fiind egală cu media măsurătorilor ± eroarea absolută medie (sau pe scurt „eroarea medie“).
Valoarea fizică măsurată = media măsurătorilor ± eroarea medie:
L = Lmed ± Lmed
Tabelul 7.1 Calculul erorii medii
Eroarea absolută = Valoarea pozitivă (modulul)
Nr. măsurătoare Lățimea cărții (mm)
| L – Lm | (mm)
1 L1 = 204 0,2
2 L2 = 206 1,8
3 L3 = 205 0,8
4 L4 = 203 1,2
5 L5 = 203 1,2
Valoarea medie /
Lm = 204,2 Lmed = 1,04
Eroarea absolută medie
Putem spune că L = (204,2 ± 1,04) mm
30
ÎNTREBĂRI
1. Încercați să explicați de ce intervin erori în procesul de măsurare.
2. Cum se calculează eroarea de măsurare?

REZUMAT
1. Valoarea mărimii măsurate este egală cu media aritmetică a măsurătorilor.
2. Eroarea absolută sau, mai simplu, eroarea de măsură se definește ca modulul diferenței dintre
valoarea măsurată și valoarea medie a măsurătorilor.
3. Eroarea absolută medie sau eroarea medie este egală cu media aritmetică a erorilor de măsu-
rare.
4. Valoarea unei mărimi fizice măsurate se exprimă ca: valoarea medie ± eroarea medie.

L8. Măsurarea indirectă a ariei și a volumului

De cele mai multe ori, o mărime fizică nu poate fi determinată în mod direct. Dar întotdeauna
o mărime fizică este legată de alte mărimi fizice care sunt accesibile unor măsurători directe.
Este nevoie de ingeniozitate și de cunoașterea fenomenelor în profunzime, pentru a imagina
experimente care să ne conducă prin măsurători simple, directe, la mărimile fizice care ne inte-
resează. Cele mai multe măsurători directe se pot face asupra timpului, a distanțelor sau asupra
unor semnale electrice. Din astfel de măsurători fundamentale se obțin informații despre mărimi
fizice foarte complexe.
Printre cele mai simple exemple sunt determinarea ariei unei suprafețe de formă geometrică
regulată și a volumului unui corp de formă regulată.

Determinarea indirectă a ariei

Revenind la exemplele discutate mai sus, vom vedea că este mult mai ușor să determinăm aria
prin calcul.

DETERMINARE EXPERIMENTALĂ. Dacă penarul are o formă dreptunghiulară, aria sa

este egală cu produsul lungimii celor două laturi – lungime și lățime. Va fi suficient să măsurăm
cele două dimensiuni cu ajutorul unei rigle sau al ruletei. Măsurați cele două dimensiuni în cm și
calculați aria cu ajutorul formulei A = L  l.
Comparați această valoare cu rezultatul obținut prin determinarea directă a ariei. Comentați
eventuala diferență.

Determinarea indirectă a volumului

Vom continua experimentul determinând volumul penarului.

DETERMINARE EXPERIMENTALĂ. Volumul unui paralelipiped este egal cu produsul

celor trei laturi – lungime, lățime și înălțime. Măsurați grosimea penarului h cu o riglă și calculați
volumul său în cm3.

ÎNTREBĂRI
1. De obicei, un telefon mobil are colțurile rotunjite. Calculând aria ca produsul dintre lungime
și lățime, va face ca rezultatul să fie mai mare sau mai mic decât suprafața reală?
2. Ce erori intervin în determinarea volumului penarului prin metoda de mai sus?
31
 REZUMAT
1. Determinarea unei suprafețe de o formă geometrică regulată se face măsurând laturile și cal-
culând suprafața prin formula matematică.
2. Determinarea volumului unui corp geometric se poate face măsurând dimensiunile corpului și
apoi calculând volumul cu ajutorul formulei matematice.
PROBLEME
L5. Măsurarea directă a lungimii, ariei,
volumului și a duratei
* 5.1. Podeaua unei încăperi este acoperită cu
plăci de gresie pătrate, cu dimensiunea de 40 cm.
Dacă pe o latură a camerei numărați 9 plăci și
jumătate de gresie, ce lungime are această latură?
* 5.2. Durata unei reprize de fotbal este de
45 min. Pentru întreruperi, arbitrul prelungește
repriza cu 4 min. În realitate, întreruperile totale
au durat 7 min. Câte minute s-au jucat efectiv?
** 5.3. Un copil măsoară lățimea unei porți de
fotbal folosind lungimea pantofului. Dacă numără
28 de lungimi de pantof, știind că poarta are 7 m,
calculați lungimea pantofului purtat de copil.
** 5.4. O cameră de baie are dimensiunile de
2,5 m pe 4 m. Dacă vreți să acoperiți podeaua cu
gresie pătrată cu dimensiunea de 30 cm, de câte
plăci de gresie aveți nevoie?
** 5.5. Calculați numărul de zile dintre echinoc-
țiul de primăvară (ziua egală cu noaptea), care
are loc la 21 martie, și solstițiul de vară (cea
mai lungă zi a anului), care are loc pe 21 iunie.
Exprimați această durată în ore, minute și
secunde.
** 5.6. Un film difuzat la televizor durează
128 min. Dacă el este întrerupt de 4 calupuri de
publicitate, de câte 12 min, și începe la ora 20.30,
aflați la ce oră se va termina filmul.
** 5.7. Într-un ibric turnăm 500 cm3 de apă și
preparăm cafeaua. Știind că ceașca de cafea are
150 ml, câte cafele ați făcut?
*** 5.8. Un perete are lățimea de 4 m și înălți-
mea de 3 m. O rolă de tapet are lățimea de 80 cm
și lungimea de 2,5 m. De câte role de tapet aveți
nevoie, dacă puteți monta tapetul vertical și îl
puteți înnădi?
*** 5.9. Un bazin de înot are lungimea de 30 m
și lățimea de 20 m. Pentru a micșora nivelul apei
cu 20 cm se folosește o găleată de 8 l.
a) De câte ori trebuie folosită găleata?
32
b) Cu cât crește nivelul apei, dacă se introduce în
apă un corp cu volumul de 2,5 m3 și care este
complet scufundat?
*** 5.10. Într-o zi de școală plecați de acasă la ora
7 și 10 min și ajungeți la școală la ora 7 și 45 min.
Începeți cursurile la ora 8 fix și aveți 6 ore de
curs. Fiecare oră durează 50 min și este urmată de
o pauză de 10 min. După ultima oră plecați direct
către casă și faceți pe drum cu 10 min mai mult
decât la venire. Calculați:
a) La ce oră ajungeți acasă?
b) Câte minute ați petrecut în total pe drum, la
dus și la întors?
c) Câte minute a durat toată ziua voastră de
școală – de la plecare până la venire – și câte
minute efective de curs ați făcut?
L6. Erori de măsurare, surse de erori, înre-
gistrarea datelor într-un tabel
* 6.1. Măsurați lățimea ferestrei folosind o
ruletă pe care cea mai mică diviziune este 1 mm.
Care este eroarea minimă cu care puteți face
această măsurătoare?
* 6.2. Care este precizia maximă cu care puteți
măsura o durată folosind un cronometru electro-
nic care arată sutimile de secundă?
* 6.3. Într-o zi de antrenament, un atlet este cro-
nometrat (de către antrenorul său) în alergări de
100 de metri plat. Primele cele mai bune patru
rezultate sunt înregistrate în Tabelul III.1.
Tabelul III.1
Nr. curent 1 2 3 4
Durata
10,23 10,18 10,02 10,11
alergării (s)
Calculați valoarea medie a duratei realizate de
sportiv în cursa de 100 de metri plat.
** 6.4. Pentru fixarea punctului de pedeapsă
de la 11 m pe un teren de fotbal, fac măsurători
trei arbitri. Cele trei puncte obținute de ei sunt
în linie dreaptă, perpendiculare pe linia porții și
aflate la distanțele de 5 cm și 7 cm, unul față
de altul (unul se află mai aproape cu 5 cm față
de cel din mijloc și celălalt la 7 cm mai departe
decât cel din mijloc). Punctul final va fi fixat la
valoarea medie a distanței față de poartă. Aflați
poziția finală a punctului de pedeapsă.
** 6.5. Într-un experiment școlar, un elev
încearcă să măsoare perioada de oscilație a unui
pendul. Pentru aceasta, urmărește pendulul și
cronometrează durata de producere a zece osci-
lații complete. Primele 8 măsurători le-a înregis-
trat în Tabelul III.2.
a) Identificați erorile grosolane și încercați să
explicați proveniența lor.
b) Calculați valoarea medie a perioadei de osci-
lație, considerând toate cele 8 măsurători și
apoi eliminând erorile grosolane. Explicați
diferența.
L7. Calcularea valorii medii și a erorii
absolute
** 7.1. Refaceți Tabelul III.2, eliminând erorile
grosolane și adăugând o coloană pentru calculul
Tabelul III.2
Nr. curent Durata măsurată (s)
1 10,12
2 9,84
3 11,4
4 8,20
5 9,78
6 10,31
7 10,24
8 10,14
erorii absolute. Calculați eroarea absolută, eroa-
rea medie și exprimați rezultatul final al măsu-
rătorilor, punând în evidență eroarea medie.
** 7.2. Faceți o măsurătoare directă a supra-
feței telefonului mobil, folosind hârtie milime-
trică. Așezați telefonul ferm deasupra hârtiei și
desenați cu grijă conturul determinat de acesta
pe hârtia milimetrică. Numărați apoi pătrățe-
lele cuprinse în contur și apreciați și numărul
de pătrățele incluse parțial. Repetați operația
de trei ori și înregistrați rezultatul într-un tabel.
Calculați suprafața telefonului pentru fiecare
măsurătoare, suprafața medie, eroarea absolută
a fiecărei măsurători și eroarea medie.
L8. Măsurarea indirectă a ariei și a volumului
* 8.1. Un paralelipiped are dimensiunile
a = 10 cm, b = 22 cm și c = 34 cm. Calculați
volumul și aria totală a paralelipipedului.
*** 8.2. La construirea unui gard lung de 9,68
m se folosesc scânduri cu lățimea de 8 cm și gro-
simea de 2,5 cm, așezate vertical, cu o distanță
între ele egală cu 4 cm. Înălțimea gardului este
de 2 m. Pentru vopsirea gardului se folosește o
vopsea cu o putere de acoperire de 2 m2 pentru
fiecare litru de vopsea. Știind că o cutie de vop-
sea are 900 cm3, calculați câte cutii de vopsea
trebuie să cumpărați.
*** 8.3. O cameră de baie are dimensiunile L =
4 m, l = 1,8 m și h = 2,8 m. Baia are o fereastră
pătrată cu latura de 80 cm și o ușă cu înălțimea
de 1,9 m și lățimea de 90 cm. Pentru a acoperi
complet pereții băii cu faianță, folosiți plăci cu
dimensiunea de 20x30 cm, așezate cu latura
mare orizontal. Știind că o cutie de faianță con-
ține 8 plăci, calculați câte plăci de faianță trebuie
să cumpărați. În ce fel ar trebui ambalată faianța
pentru a cumpăra cât mai puține plăci?
33
 CAPITOLUL IV | Fenomene mecanice –
Mișcare și repaus
L9. Mișcare și repaus. Corp, mobil, reper
Cu cât ne vom adânci mai mult în studiul fizicii, ne vom convinge că mișcarea este proprie-
tatea cea mai generală a materiei. Natura nu există în absența mișcării. Absența mișcării, adică
repausul, este doar o ficțiune a minții noastre sau o percepție relativă a simțurilor noastre. Suntem
obișnuiți să vorbim despre corpuri în repaus, dar aceasta nu este decât o stare relativă. Nu există
repaus absolut. Mișcarea corpurilor se întâmplă permanent în jurul nostru și este imposibil să nu
o observăm.

Materie înseamnă tot ceea ce ne înconjoară. Și corpul nostru, cât și o bucată de lemn, dar și o
grupare de molecule înseamnă materie.

Se mișcă frunzele, se mișcă oamenii din jurul nostru, se mișcă planetele și stelele pe cer, se mișcă
Pământul pe care ne aflăm, se mișcă fiecare particulă de materie. Totul se mișcă. Unele mișcări le
sesizăm, altele – nu. Timp de mii de ani, oamenii nu au știut că Pământul se rotește în jurul propriei
axe, deși această rotație are loc cu viteze amețitoare. Și asta pentru că simțurile noastre nu detectează
această mișcare.

Pământul se rotește odată cu noi

(Fig. 9.1). În funcție de latitudine, dife-
rite puncte de pe suprafața Pământului
se deplasează de la vest spre est cu
viteze cuprinse între 240 km/h (aproape
de poli) și 1.600 de km/h (la Ecuator).
Diferența dintre viteze în funcție de lati-
tudine o puteți observa ușor dacă aveți
un glob pământesc, din acelea pe care le
găsiți în librării cu continentele, mările
și oceanele desenate pe el. Vă puteți da
seama ușor că, dacă îl rotiți, punctele
de pe Ecuator se mișcă mult mai repede
decât cele aflate aproape de Pol. Fig. 9.1 Pământul fotografiat din spațiu

În continuare vom învăța să studiem, să măsurăm și să înțelegem mișcarea corpurilor.

Mobil
Nu putem percepe mișcarea sau repausul unui corp decât în raport cu un alt corp. Un corp se
mișcă dacă își schimbă poziția față de noi, cei care îl observăm. La fel, un corp se află în repaus dacă
rămâne în aceeași poziție față de observator. Va trebui să dăm noțiunii de poziție un caracter științific.
Observator înseamnă corpul, considerat fix, față de care studiem mișcarea unui alt corp. O altă
denumire este aceea de reper.

Precizarea poziției unui corp se face întotdeauna în raport cu un alt corp, care va fi luat ca reper,
ca referință. În limbajul comun spunem că pupitrul se află în clasă, eventual pe rândul din mijloc. La
fel, sala de clasă se află în școală, la etajul întâi. Școala se află pe strada X, în orașul Y. Și exemplele
pot continua la nesfârșit. Orice poziție reprezintă de fapt localizarea în raport cu un reper.

Spunem că un corp se mișcă dacă își schimbă poziția față de un alt corp luat ca reper și că se
află în repaus dacă NU își schimbă poziția față de corpul luat ca reper.
34
 Atât mișcarea, cât și repausul nu pot fi definite decât în raport cu un alt corp luat ca reper.
Putem spune că mișcarea și repausul sunt relative, adică depind de corpul ales ca reper.
Să analizăm această afirmație prin mai multe exemple. Dacă vă aflați într-un tramvai, pe un
scaun, iar tramvaiul trece prin dreptul școlii, înseamnă că față de școală vă aflați în mișcare, iar
față de tramvai sunteți în repaus. Dacă tramvaiul oprește în stație și vă ridicați să coborâți, din acel
moment sunteți în mișcare atât față de tramvai, cât și față de școală. În toate aceste exemple, tramva-
iul și școala au fost considerate repere, iar voi ați reprezentat corpul a cărui mișcare o studiem. Din
toate multiplele caracteristici ale corpurilor considerate, în toată discuția nu ne-a interesat decât pozi-
ția fiecărui corp – școală, tramvai, elev. Nu are nicio relevanță câte etaje are clădirea școlii, numărul
tramvaiului sau în ce clasă studiază elevul. Acesta este modul de operare în fizică. Urmărim doar
elementele esențiale pentru studiul respectiv. În cazul de față, ne interesează numai poziția corpului
față de un reper sau altul. În fapt, poziția corpului poate fi reprezentată de un punct – un punct geo-
metric. Celelalte proprietăți nu ne interesează în studiul mișcării. Acest punct geometric se va numi
mobil.
Putem concluziona că în stu-
diul mișcării unui corp, acesta
este redus la un singur punct
geometric, numit mobil.
Noțiunea de mobil este
primul model fizic cu care vă
întâlniți. Veți vedea că vor urma
foarte multe alte modele, sim-
plificări ale naturii, necesare
pentru a putea studia fenome-
nele fizice mai ușor. Crearea de
modele este unul dintre instru-
mentele cele mai puternice folo-
site în cercetare.
Modelele fizice pot fi uti-
lizate doar dacă sunt îndepli-
nite anumite condiții. Putem
aproxima un corp cu un punct
geometric (mobil), numai dacă
dimensiunile corpului sunt mult
mai mici în raport cu deplasarea.
Dacă vreți să studiați mișcarea
unui copil care sare coarda, de
exemplu, nu puteți folosi mode-
lul de mobil, adică nu puteți
reprezenta copilul printr-un sin-
gur punct. Ați pierde în acest
fel informații esențiale despre
fenomenul studiat. La fel, dacă
Fig. 9.2 Tipuri de mișcare ce nu pot fi aproximate
ne interesează mișcarea unui cu mișcarea unui punct material
copil care se joacă învârtindu-se
într-un picior, nu putem folosi aproximația de punct geometric. Dacă, însă, ne interesează deplasarea
unui automobil de la Deva la Cluj, atunci putem aproxima fără probleme automobilul cu un punct
geometric, numit mobil. La fel dacă studiem mișcarea de revoluție a Pământului în jurul Soarelui.

TEMĂ Dați exemple de mișcare în care corpul care se mișcă poate fi aproximat cu un mobil.

Un model fizic reprezintă o simplificare a unui sistem fizic prin păstrarea unui număr minim de pro-
prietăți cantitative, care sunt esențiale pentru studierea unui fenomen sau a unei categorii de fenomene.
35
 ÎNTREBĂRI
1. De ce spunem că mișcarea este relativă?
2. De ce avem nevoie de modele fizice?
3. De ce în studiul mișcării este neapărată nevoie de un corp luat ca reper?
4. În mișcarea sa de rotație în jurul propriei axe, Pământul poate fi aproximat cu un mobil?

REZUMAT
1. Mișcarea este proprietatea generală a materiei.
2. Mișcarea și repausul sunt relative (depind de reperul ales). Nu există niciun corp aflat în repaus
absolut.
3. Mobilul este un model fizic, în care un corp este aproximat cu un punct geometric. Un corp poate
fi aproximat cu un mobil numai dacă dimensiunea sa este mult mai mică decât deplasarea.

L10. Traiectorie. Sistem de referință

Pentru a urmări mișcarea mobilului în spațiu și timp avem nevoie de un corp luat ca reper și de
măsurarea timpului. În felul acesta obținem un sistem de referință. Sistemul de referință corelează
poziția mobilului cu momentul în care mobilul ocupă acea poziție.
Dacă poziția mobilului nu se modifică în timp, acesta este în repaus față de sistemul de referință
considerat. Dacă poziția mobilului se modifică în timp, atunci mobilul se mișcă în raport cu acel
sistem de referință.
Când studiem mișcarea unui corp față de un sistem de referință, considerăm sistemul de referință
fix. Dar trebuie să aveți în vedere că, în realitate, sistemul de referință se află el însuși în repaus sau
în mișcare relativă față de alte repere.
Nu există în Univers un punct absolut fix, adică un reper absolut, pentru că nu există un
corp în repaus absolut.

Fig. 10.1 Fotografii cu toate exemplele de mai sus – avion, minge de tenis, barcă cu motor și masă de biliard

36
 Dacă ne aflăm într-o mașină care se deplasează, față de mașina luată ca reper suntem în repaus,
dar mașina la rândul său se mișcă față de șosea. Continuând raționamentul, observăm că șoseaua (care
se află pe sol) se mișcă odată cu Pământul, care se rotește în jurul propriei axe ș.a.m.d.

DEFINIȚIE Curba parcursă de mobil în mișcarea sa se numește traiectorie.

Spațiul în care trăim este tridimensional, iar traiectoria este o curbă în spațiul tridimensio-
nal. Cele mai la îndemână exemple pot fi traiectoria unui avion sau a unei mingi de tenis, care
se înalță, se deplasează pe o anumită direcție curbă și apoi aterizează, urmărind tot o traiectorie
curbă în spațiu. Un caz particular este mișcarea într-un singur plan, cum este cazul unei bărci
cu motor în deplasare pe un lac, sau a mouse-ului de calculator care se deplasează pe suprafața
mesei.

Cea mai simplă traiectorie este o linie dreaptă. Un sportiv care aleargă într-o cursă de 100 m
plat, sau mișcarea bilelor pe masa de biliard între două ciocniri sunt exemple de traiectorii rectilinii.
Mișcarea se poate clasifica după forma traiectoriei. Când mișcarea este o curbă în spațiu, spu-
nem că este o mișcare curbilinie. Această formă a traiectoriei are cazurile particulare ale mișcării
în plan, cum ar fi mișcarea circulară, sau cazul cel mai simplu al mișcării pe o singură direcție,
cum este mișcarea rectilinie. În cele ce urmează vom distinge cazurile cele mai importante:

 mișcarea curbilinie – cazul general în care traiectoria este o linie curbă în spațiu sau în plan;
 mișcarea circulară – în care mobilul se mișcă pe o traiectorie în formă de cerc;
 mișcarea rectilinie – în care traiectoria este o linie dreaptă.

Sistemul de referință trebuie astfel ales încât să fie adecvat mișcării studiate și să permită o
reprezentare cât mai simplă a poziției mobilului. Alegerea va depinde de tipul traiectoriei. Pentru
o mișcare curbilinie în spațiu va trebui să alegem un sistem în trei dimensiuni. Dacă este vorba
despre o mișcare în plan, putem folosi doar două direcții pentru a defini poziția unui punct.

O axă de coordonate (Ox) este o dreaptă pe care se fixează o origine și se alege un sens pozitiv
de parcurs, figurat printr-o săgeată. Fiecare poziție A pe axă reprezintă valoarea coordonatei A(x1).
Pentru un sistem de axe în plan xOy alegem două drepte perpendiculare, care se intersectează în
origine și care au atribuit un sens pozitiv de parcurs, figurat printr-o săgeată. Orice punct M(x1,y1)
din acest plan reprezintă o poziție în plan definită prin coordonatele (x1,y1), ale căror valori le deter-
minăm prin proiecțiile perpendiculare pe cele două axe. Pentru a urmări o mișcare în spațiu avem
nevoie de un sistem de coordonate tridimensional, format din trei drepte perpendiculare între ele
(Oxyz). Un punct P(x1,y1,z1) din acest sistem de coordonate se definește prin proiecțiile (x1,y1,z1) pe
cele trei axe. Cele trei tipuri de sisteme de coordonate sunt prezentate în Fig. 10.2.

Fig. 10.2 Sisteme de coordonate

37
 Fig.10.4 Sistem de referință unidimensional

În Fig. 10.3 sunt reprezentate două cazuri de

Fig. 10.3 Reprezentarea traiectoriei într-un sistem
de referință: (a) traiectorie plană, într-un sistem
de referință (SR) bidimensional
(b) traiectorie rectilinie, într-un sistem
de referință (SR) unidimensional
Putem enunța următoarea definiție:
traiectorie – plană și rectilinie – în sistemul de
referință corespunzător.
Pentru mișcarea rectilinie este convenabil să
alegem un sistem de referință format dintr-o axă
Ox pentru spațiu, pe care se deplasează mobilul,
și o origine și o unitate de măsură pentru timp.
Axa Ox, cum este figurată în Fig. 10.4, ne furni-
zează mai multe informații: definește o direcție
de deplasare, care coincide cu linia pe care se
deplasează mobilul, stabilește o origine – față
de care se măsoară întotdeauna deplasarea – și
stabilește un sens al deplasării. Mobilul se poate
deplasa în sensul pozitiv sau în sens opus axei.
De asemenea, se stabilește și o unitate de măsură
pentru spațiu. Pentru a avea un sistem de refe-
rință, adăugăm axelor de coordonate o axă a
timpului – adică o origine și o unitate de măsură
pentru timp.

DEFINIȚIE Se numește sistem de referință un sistem de axe cu o unitate de măsură pentru spa-
țiu și o axă a timpului, cu o unitate de măsură pentru timp.

EXEMPLE

A. Să considerăm o mașină care se deplasează în linie dreaptă pe o anumită porțiune de drum.

Fig. 10.5 Reprezentarea mișcării într-un sistem de referință

Mașina pleacă din origine la momentul inițial t0 = 0 spre punctul A, unde ajunge la momentul t1.

B. Un vagon de cale ferată este manevrat pe o porțiune de drum spre depou.

Fig. 10.6 Reprezentarea mișcării într-un sistem de referință

Vagonul pleacă la momentul inițial t 0 din punctul A aflat la 300 m de intrarea în depou. La
momentul t1, vagonul ajunge în depou, care se află în originea sistemului de coordonate.
38
 Fig. 10.7 Alegerea sistemului de coordonate

C. Un corp care cade liber din vârful unui turn are tot o mișcare rectilinie.
Sistemul de coordonate poate fi ales (a) cu originea în vârful turnului sau (b) cu originea la sol
(Fig. 10.7)

(a) Mobilul cade din origine spre sol, atingând solul în dreptul coordonatei h;
(b) Mobilul cade din vârful turnului de la înălțimea h, atingând solul în punctul de origine O.

Traiectoria depinde de sistemul de referință. Dacă lăsați o piatră să cadă liber de la fereastra
unui tren în mișcare, traiectoria pietrei va fi diferită față de tren și față de un observator aflat pe sol.
Pentru cel din tren piatra va cădea vertical. Pentru cineva care observă piatra din exterior, de la sol,
traiectoria va fi o curbă.

Veți vedea, prin exerciții, că alegerea convenabilă a sistemului de referință este esențială pentru
rezolvarea oricărei probleme de mișcare.

ÎNTREBĂRI
1. Pentru studiul mișcării circulare, sistemul de referință ales trebuie să fie:
a) unidimensional b) bidimensional c) tridimensional
Justificați alegerea.
2. Ce informații vă furnizează o axă a timpului?
3. Putem vorbi despre traiectoria unei monede învârtite pe masă ca un titirez? Explicați.
4. În mișcarea sa de rotație în jurul propriei axe, ce formă are traiectoria Pământului? Dar în miș-
carea sa de revoluție în jurul Soarelui?
5. Care sunt caracteristicile traiectoriei mouse-ului de calculator?
6. La ce ne folosește noțiunea de traiectorie?
7. De ce avem nevoie de un sistem de referință?
8. Când avem nevoie de un sistem de referință tridimensional?

REZUMAT
1. Curba descrisă de mobil în mișcare se numește traiectorie.
2. În funcție de forma traiectoriei, avem mai multe tipuri de mișcare – mișcare curbilinie, mișcare
circulară, mișcare rectilinie.
3. Mișcarea nu se poate studia decât într-un sistem de referință, pentru că mișcarea diferă de la un
sistem de referință la altul. Asta este oglindirea faptului că mișcarea este relativă.
4. Sistemul de referință se definește ca ansamblul dintre un sistem de axe spațiale și o axă a tim-
pului. O axă stabilește o direcție, un sens și o origine.

39
 L11. Distanța parcursă. Durata mișcării
Am văzut că toate corpurile se mișcă. Mai departe vom discuta câteva elemente care să ne ajute
să caracterizăm mișcarea fiecărui corp.
O pasăre zboară dintr-un pom pe casă. Asta înseamnă că s-a deplasat, iar traiectoria ei a fost
o linie curbă. Distanța parcursă este egală cu lungimea acestei curbe, numită traiectorie. Distanța
parcursă de pasăre nu este egală cu distanța, în linie dreaptă, dintre punctul de plecare și punctul de
sosire. Dacă un atlet aleargă pe o pistă făcând un tur complet de stadion, distanța dintre punctul de
plecare și punctul de sosire este zero, dar asta nu înseamnă că atletul a stat pe loc. Distanța parcursă
de atlet este egală cu lungimea pistei de stadion. Putem considera o nouă definiție:

DEFINIȚIE Distanța parcursă reprezintă lungimea traiectoriei parcurse de mobil între punctul
de pornire și cel de sosire.

Vom nota distanța cu l și o vom măsura în metri sau în multiplii sau submultiplii metrului.
l  = m
Un alt element pe care îl putem observa cu ușurință este durata mișcării. Durata mișcării este
timpul scurs din momentul plecării până în momentul sosirii. Zborul păsării poate dura câteva
secunde. Nu știm cu precizie, pentru că este mai greu de măsurat direct. În schimb, de cele mai multe
ori, cineva cronometrează timpul în care atletul parcurge o pistă completă de stadion. Își notează
momentul t1 în care atletul a luat startul și momentul t2 , în care a încheiat cursa. Acest interval de
timp se numește durata mișcării și este egal cu t = t2 – t1.

DEFINIȚIE Durata deplasării reprezintă intervalul de timp dintre momentul sosirii și momentul
plecării mobilului.

Într-o cursă de 100 m plat, la care participă șase atleți, știm de la început că traiectoria este o
linie dreaptă și că distanța parcursă de fiecare atlet este aceeași, egală cu 100 m. Momentul inițial
este același pentru toți cei șase participanți. Momentul sosirii, însă, diferă, are altă valoare pentru
fiecare atlet. Durata mișcării este diferența dintre momentul sosirii și momentul inițial. Cursa este
câștigată de cel care ajunge primul la linia de sosire. Durata mișcării este cea mai mică pentru
câștigător și cea mai mare pentru cel care ajunge ultimul. De exemplu, câștigătorul ajunge la linia
de sosire după 9,9 s, iar atletul plasat pe ultimul loc ajunge după 10,1 s.

TEMĂ Dați exemple de mișcare în care să evi-

dențiați distanța parcursă și durata mișcării.

ÎNTREBĂRI
1. Distanța parcursă este egală întotdeauna cu
distanța dintre punctul de sosire și cel de plecare?
2. Dacă două mobile parcurg aceeași distanță,
duratele mișcărilor lor vor fi egale?
3. Dați exemple de situații în care este important
să știm durata mișcării și distanța parcursă.
Fig. 11.1 Start în alergare

REZUMAT
1. Orice mișcare se caracterizează prin durata mișcării și distanța parcursă.
2. Distanța parcursă de un mobil este egală cu lungimea traiectoriei.
3. Durata reprezintă intervalul de timp între momentul final și momentul inițial al mișcării stu-
diate.
40
 L12. Viteza medie. Unități de măsură. Caracteristicile vitezei
(direcție, sens)
În exemplul alăturat, toți atleții parcurgeau aceeași distanță, dar în timpi diferiți. Unii aleargă
mai repede, alții mai încet. Și aceasta este o caracteristică a deplasării. Este important pentru noi
să știm în cât timp un anumit vehicul va parcurge o anumită distanță. Mărimea fizică care măsoară
acest lucru se numește viteză. În continuare vom urmări două exemple de mișcare și vom defini
viteza pentru fiecare în parte.

(A) Să considerăm un microbuz care se depla-

sează pe șosea între două localități (Fig. 12.1).
Lungimea șoselei între cele două localități
este l = 120 de km. Dacă vehiculul pleacă
la ora 7.30 (momentul t1) din localitatea A și
ajunge în localitatea B la ora 9.30 (momentul
t2), înseamnă că durata deplasării t = t2 – t1
a fost de 2 ore, adică 120 de minute. Pentru a
caracteriza mișcarea trebuie să știm distanța
parcursă l și durata mișcării. Distanța parcursă
este egală cu lungimea traiectoriei l = 120 km,
Fig. 12.1 Deplasarea unui vehicul (microbuz/
iar durata t = 2 h se calculează ca diferența
motocicletă) pe șoseaua dintre localitățile A și B
dintre momentul sosirii și momentul plecării
din punctul de origine.
(B) Un alt vehicul, de data aceasta o motocicletă, pleacă din localitatea A la ora 8.15 (momentul t1) și
ajunge în B la ora 9.35 (momentul t2). Aceasta înseamnă că motocicleta a parcurs aceeași distanță
în intervalul de timp t = t2 – t1 (de 1 h și 20 de minute), adică în 80 de minute. Este evident că
motocicleta a mers mai repede decât microbuzul.

Pentru a pune în ordine aceste două exemple, definim o mărime fizică, care să exprime distanța
parcursă de un mobil într-un interval de timp, numită viteză medie.

DEFINIȚIE Viteza medie este definită ca raportul dintre distanța (l) parcursă de un mobil și
durata totală a deplasării (t = t2 – t1).

l l
vmed = =
(t2 – t1) ∆t
Viteza medie = spațiu/timp, deci unitatea de măsură în SI pentru viteza medie = Unitatea de
măsură pentru distanță/Unitatea de măsură pentru timp
l  m
v  = =
t  s
Pentru cele două exemple putem calcula vitezele corespunzătoare
(A) va = 120 km/120 minute = 1 km/minut
(B) v b = 120 km/80 minute = 1,5 km/minut
Vedem acum cu ușurință ordinea vitezelor. v b (viteza motocicletei) este mai mare decât va (viteza
microbuzului). Se poate spune chiar că motocicleta merge o dată și jumătate mai repede decât micro-
buzul.
Exprimarea vitezei în aceste unități de măsură este, însă, neuzuală și deci greu de comparat cu
alte viteze. O exprimare adecvată pentru viteza unor astfel de vehicule este în km/h. Să facem această
transformare a unităților de măsură. Știm că 1 h = 60 minute, obținem
va = 1 km/1 minut = 1 km/(1/60) h = 60 km/h
v b = 1,5 km/min = 1,5/ (1/60) h = 90 km/h
41
 Pentru a exprima aceste viteze în unități SI, adică în m/s, vom face următoarele calcule.
Întrucât 1 km = 1.000 m, iar 1 h = 60 min = 60  60 sec = 3.600 s, calculele ne conduc la valorile
următoare:
va = 60 km/h = 60  1.000 m/3.600 s = 60.000/3.600 m/s = 16,66 m/s

TEMĂ Încercați singuri să calculați valoarea v b în m/s.

OBSERVAȚIE. Valoarea vitezei depinde de unitatea de măsură.

va = 1 km/minut = 60 km/h = 16,66 m/s
v b = 1,5 km/minut = 90 km/h = ? m/s
Să discutăm mai atent semnificația vitezei medii.
Viteza medie este valoarea unui raport între o distanță și un interval de timp și, evident, din
punct de vedere numeric depinde de unitățile de măsură folosite pentru distanță și timp. Distanța
reprezintă deplasarea efectivă a mobilului pe traiectorie și nu distanța în linie dreaptă dintre punctul
de plecare și cel de sosire. Viteza medie nu ne spune nimic despre modul în care are loc mișcarea,
dacă viteza este constantă sau variază de-a lungul traiectoriei.

PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Pe traiectoria rectilinie ABC din Fig.12.2, un
mobil M se deplasează în felul următor: parcurge
distanța AB = 100 m în intervalul de 20 s, iar dis-
tanța rămasă BC = 200 m în 25 s. Să se afle vitezele
medii cu care se deplasează mobilul pe fiecare por-
țiune și pe întreaga distanță AC și să se ordoneze
Fig. 12.2 Calculul vitezei medii
crescător aceste viteze. Credeți că pe toată distanța
AC mobilul s-a mișcat cu viteză constantă?

REZOLVARE. Vom face notațiile AB = d1 = 100 m, AC = d2 = 200 m, t1 = 20 s, t2 = 25 s.

Viteza medie v1 pe prima porțiune de drum va fi
d1 100 m
v1 = = = 5 m/s
t1 20 s
d 200 m
Pe a doua porțiune de drum, viteza medie v2 este v2 = 2 = = 8 m/s
t2 25 s
Pentru a calcula viteza medie pe toată distanța AC, va trebui să împărțim distanța totală d3 = d1 + d2
la intervalul total de timp t3 = t1 + t2. Rezultă
d3 d + d2 (100+ 200) m 300 m
v3 = = 1 = = = 6,66 m/s
t3 t1 + t2 (20 + 25) s 45 s

Ordinea crescătoare a vitezelor este v1 < v3 < v2.

Observație. Trebuie să vedeți că viteza medie NU este egală cu media aritmetică a vitezelor:
v3 = 6,66 m/s iar vm = v1 + v2 = 5 + 8 = 6,5 m/s
2 2

În cele mai multe cazuri, corpurile nu se deplasează cu viteză constantă. În cazul păsării care
zboară dintr-un pom pe casă, ea a plecat de pe loc, și-a luat avânt până a ajuns la o anumită viteză
și apoi a încetinit pentru a ateriza lin pe acoperiș. Concluzia este că, de cele mai multe ori, viteza
variază de-a lungul traiectoriei. Pentru a caracteriza mai precis deplasarea mobilului, trebuie să
definim viteza în fiecare moment.
Viteza la un moment dat reprezintă distanța parcursă în unitatea de timp. Mărimea vitezei este
egală cu raportul dintre deplasare și timp. Ea poate varia de la un moment la altul și de aceea viteza
poate avea diferite valori în diferite puncte ale traiectoriei.
42
 Viteza la un moment dat (sau viteza momentană, sau, și mai simplu, viteza) este o mărime
fizică mult mai utilă în caracterizarea mișcării decât viteza medie. Viteza medie este doar un număr.
În schimb, viteza momentană ne dă informații și despre cum se mișcă mobilul – adică ne indică direc-
ția și sensul mișcării. Viteza unui mobil la un moment dat ne spune câți metri pe secundă parcurge
mobilul în acel moment, precum și orientarea deplasării.

DEFINIȚIE Viteza unui mobil la un moment dat este egală cu spațiul parcurs în unitatea de timp.
x
v= (12.1), unde x este spațiul parcurs de mobil în unitatea de timp t.
t
Unitatea de măsură este evident aceeași ca în cazul vitezei medii.
m
v  =
s
A spune că un avion se deplasează cu 800 km/h nu este o informație prea clară. Dacă însă știm
că avionul se deplasează spre vest cu viteza de 800 km/h, atunci avem deja o informație completă.
Știm că valoarea vitezei este egală cu 800 km/h, direcția de deplasare este est-vest, iar sensul
deplasării este spre vest.
Este uzual să reprezentăm grafic viteza printr-o săgeată. Alegerea nu este întâmplătoare. Săgeata
are semnificația unei deplasări, iar în plus ne poate indica direcția și sensul deplasării. Uneori putem
să folosim lungimea săgeții pentru a indica și mărimea vitezei. Când comparăm mai multe viteze în
același plan, este foarte convenabil să desenăm lungimea săgeții proporțional cu mărimea vitezei.
În Fig. 12.3 putem vedea că aplicând con-
venția de a desena viteza ca o săgeată de lun-
gime proporțională cu valoarea vitezei, aflăm
din desen multe informații despre cum se depla-
sează mobilul M pe traiectorie. În exemplul
reprezentat, valoarea vitezei variază de-a lungul
traiectoriei, iar orientarea sa se schimbă perma-
nent.
Să comentăm informația pe care o putem
extrage din Fig. 12.4 (a). Putem spune că mobilul
M1 are o viteză aproximativ dublă față de celelalte
două mobile. Mobilul M2 se deplasează perpendi-
cular pe direcția de deplasare a lui M1. Mobilul M3 Fig. 12.3 Variația vitezei ca mărime și orientare
se deplasează oblic în stânga față de M1. Putem de-a lungul traiectoriei
spune destule lucruri dintr-un simplu desen.
Să vedem ce ne aduce în plus desenul din Fig. 12.4 (b). Aici avem precizată orientarea geografică.
Practic, am plasat cele trei mobile într-un sistem de coordonate (reper). Acum știm că M1 se deplasează
spre est cu o viteză dublă față de celelalte două vehicule, respectiv M2 se deplasează spre sud, iar M3
spre nord-vest. Dacă, în plus, s-ar cunoaște momentul în care fiecare vehicul pleacă dintr-o anumită
poziție, am avea un sistem de referință complet pentru cele trei vehicule. Pentru a descrie complet miș-
carea, ar trebui să putem ști unde se află fiecare mobil în fiecare moment.

Fig. 12.4. Reprezentarea grafică a vitezei prin săgeți

43
 Fig. 12.5 Deplasarea pe axa Ox

EXTINDERE STUDIUL DEPLASĂ RII ÎNTR-UN SISTEM

DE REFERINȚĂ (SR)

Vom analiza cele două exemple prezentate în Fig. 12.5 (a) și (b).
Două automobile se deplasează pe o șosea în linie dreaptă. Vom studia două cazuri: situația
în care automobilele merg în același sens (a) și situația în care cele două vehicule merg unul spre
celălalt (b). Dacă știm viteza fiecărui mobil, poziția inițială și momentul în care începe mișcarea,
putem plasa totul într-un sistem de referință și acolo putem urmări cu ușurință ce se întâmplă cu
fiecare vehicul în timp. Vom putea calcula poziția fiecărui mobil în fiecare moment, momentul și
poziția în care ele eventual se întâlnesc, sau distanța dintre cele două vehicule în orice moment.
Să urmărim cele două situații.

Cazul A. Două mobile care se deplasează în același sens

În Fig. 12.5 (a), mobilul M1 pleacă la momentul inițial t0 = 0 din originea sistemului de coordonate
și se deplasează în sensul pozitiv al axei Ox cu o viteză v1. Mobilul M2, care pleacă din punctul A, aflat
la coordonata d (în notația uzuală A(d)) și se deplasează în același sens cu viteza v2. Știm că viteza v1
este dublă față de viteza v2. Este de așteptat ca la un moment oarecare t1, mobilul M1 să îl ajungă din
urmă pe M2. Aceasta nu este o profeție, ci este un raționament bazat pe legile fizicii. Pe de altă parte,
nici nu este o certitudine, pentru că nu știm dacă cele două mobile își vor menține vitezele până se
întâlnesc. Formularea corectă ar fi: dacă cele două mobile își mențin deplasarea cu viteză constantă,
atunci M1 îl va ajunge pe M2.

Cazul B. Două mobile care se deplasează unul spre celălalt

În Fig. 12.5 (b), cele două mobile pleacă unul spre celălalt la momentul t0, M1 din origine, mer-
gând în sensul pozitiv al axei cu viteza constantă v1, iar M2 din punctul A(d), aflat la distanța d față
de origine, mergând cu viteza constantă v2 spre origine. Dacă mobilele își vor continua drumul cu
vitezele v1 și v2, ele se vor întâlni într-un punct B aflat între origine și punctul A.
Gândiți-vă cât de importante sunt calculele din exemplele de mai sus, dacă ne referim la două
trenuri care folosesc o singură linie de cale ferată și pot trece unul pe lângă celălalt numai într-o anu-
mită zonă, pe o distanță limitată. În acest caz, trebuie prevăzut cu precizie unde se vor întâlni cele
două trenuri pentru a nu se ciocni.

ÎNTREBĂRI
1. Enumerați câteva situații din viața cotidiană în care cunoașterea vitezei de deplasare este importantă.
2. Enumerați care sunt deosebirile și asemănările dintre viteza medie și viteza momentană.
3. Ce informații aveți din cunoașterea vitezei momentane a unui mobil?
4. Dați exemple de procese a căror viteză nu se măsoară în m/s (de exemplu, viteza cu care citiți se
poate exprima în număr de pagini/oră).

44
REZUMAT
1. Viteza medie este raportul dintre distanța parcursă și durata mișcării. Viteza medie ne permite
să spunem când un mobil merge mai repede sau mai încet. Cunoașterea vitezei medii ne permite
să prevedem durata unei deplasări.
2. Valoarea vitezei medii depinde de unitățile de măsură. Viteza medie este caracterizată printr-o
valoare numerică și nu ne furnizează informații despre cum se deplasează mobilul.
3. Viteza momentană (sau mai simplu „viteza“) reprezintă spațiul parcurs de mobil în unitatea de
timp și ne indică, de asemenea, direcția și sensul deplasării.
4. Viteza este întotdeauna tangentă la traiectorie (de-a lungul traiectoriei).

L13. Mișcarea rectilinie uniformă. Reprezentarea grafică

a mișcării
În exemplele precedente am presupus că vitezele mobilelor rămân constante și că traiectoria lor
este o linie dreaptă. Am văzut că putem clasifica mișcările după forma traiectoriei. Astfel, în exemplele
discutate era vorba despre o mișcare rectilinie. Al doilea criteriu important după care putem clasifica
tipurile de mișcare este legat de modul în care se deplasează mobilul pe traiectorie. În general, un
mobil își poate schimba viteza în fiecare moment al deplasării sale. Suntem familiarizați cu deplasarea
unui automobil, care accelerează, adică își mărește viteza, sau frânează, adică își micșorează viteza, se
oprește complet, sau, uneori, chiar întoarce și își inversează sensul vitezei.
Un caz particular este cel în care mișcarea are loc cu viteză constantă. O astfel de mișcare se
numește uniformă.
Definiția mișcării rectilinii uniforme este următoarea:

DEFINIȚIE Un mobil se află în mișcare rectilinie uniformă dacă se deplasează pe o traiectorie

rectilinie cu viteză constantă.

Dacă viteza este constantă înseamnă că mobilul străbate distanțe egale în intervale de timp egale.
Mișcarea rectilinie uniformă este cea mai simplă formă de mișcare.

NOTĂ. Să nu confundați viteza constantă cu viteza medie. Deși, în cazul particular al mișcării
rectilinii uniforme, cele două mărimi au valori egale, semnificația lor este complet diferită.

TEMĂ Specificați diferențele dintre viteza medie și viteza momentană în cazul mișcării rectilinii
uniforme.

O primă regulă importantă pentru mișcarea rectilinie uniformă este că viteza este constantă.
Exprimarea matematică a acestui fapt este foarte simplă:
v = ct. (13.1)
Această expresie se numește legea vitezei.
În mișcarea rectilinie uniformă, mobilul se
deplasează pe o dreaptă cu viteză constantă. Să
considerăm Fig. 13.1, în care este reprezentată
mișcarea unui mobil care pleacă la momentul t0
din punctul A, aflat la coordonata x0, și se depla-
sează în sensul pozitiv al axei Ox cu viteza v. La
un moment oarecare t, mobilul va ajunge în punc-
tul B aflat la coordonata x [notația uzuală este Fig. 13.1 Reprezentarea mișcării rectilinii uniforme
B(x)]. într-un sistem de referință
45
 Dacă notăm cu d distanța parcursă, aceasta va fi egală cu d = x – x0.

Pe axa Ox, o coordonată x reprezintă distanța până la origine. În cazul nostru x0 este lungimea seg-
mentului care începe în x0 și se termină în O și x este lungimea segmentului dintre punctul x și punctul O.
Ca urmare, lungimea segmentului d dintre x și x0 este egală cu diferența dintre segmentele x – x0 (d = x – x0).

Distanța d este parcursă pe durata t = t – t0. Folosind definiția vitezei (12.1), putem scrie:
d x – x0 x – x0
v= = deci v = și putem scrie
t t – t0 t – t0
v(t – t0) = x – x0 sau x – x0 = v(t – t0) și deci
x = x0 + v(t – t0) (13.2)
Expresia (13.2) se numește legea mișcării rectilinii uniforme. Coordonata x reprezintă poziția
mobilului la orice moment t. Legea mișcării rectilinii uniforme ne spune în ce punct x se află mobilul
în fiecare moment t, în sistemul de referință considerat. În această formulă,
x0 se numește spațiul inițial – și reprezintă poziția inițială a mobilului;
t0 se numește momentul inițial – și reprezintă momentul la care pleacă mobilul din poziția inițială.
Expresia (13.2) are un caracter general și ne permite să exprimăm orice situație a mișcării recti-
linii uniforme.

Exemple numerice.
A. Dacă un mobil pleacă din originea sistemului de coordonate, x0 = 0, la momentul inițial t0 = 0,
relația (13.2) devine x = vt.
Știind viteza mobilului putem calcula poziția sa în orice moment t. De exemplu, pentru v = 5 m/s
la diferite momente, mobilul se va afla în pozițiile:

t = t1 = 1 s; x1 = 5 m/s x 1 s = 5 m
t = t2 = 1,5 s; x2 = 5 m/s x 1,5 s = 7,5 m
t = t3 = 3 s; x3 = 5 m/s x 3 s = 15 m
t = t4 = 3,6 s; x4 = 5 m/s x 3,6 s = 18 m

B. Dacă la momentul inițial t0 = 0, mobilul pleacă din poziția x0 = 3 m, cu viteza v = 6 m/s, în sensul
axei Ox, legea mișcării rectilinii uniforme (13.2) se rescrie
x = x0 + vt, adică x = 3 + 6t .
Putem afla poziția mobilului pentru orice valoare a lui t:

t = t1 = 1 s; x1 = 3 m + 6 m/s x 1 s = 9 m
t = t2 = 3,2 s; x2 = 3 m + 6 m/s x 3,2 s = 22,2 m

C. Dacă un mobil pleacă cu viteza v = 4 m/s din poziția x0 = 6 m, la momentul t0 = 3 s, deplasându-se

în direcția axei Ox, legea mișcării rectilinii uniforme (13.2) devine
x = 6 + 4 (t – 3)
Putem afla poziția mobilului la orice moment t > t0.

t = t1 = 5 s; x1 = 6 m + 4 m/s (5 s – 3 s) = 14 m
t = t2 = 10 s; x2 = 6 m + 4 m/s (10 s – 3 s) = 34 m

Un caz important este cel în care mobilul pleacă dintr-un punct P(x0) și se deplasează cu viteza
v1 către originea sistemului de coordonate, ca în Fig. 13.2.

Fig. 13.2 Un mobil se deplasează în sens opus axei Ox.

46
 În această situație, legea mișcării rectilinii uniforme se va scrie:
x = x0 – v1(t – t0) (13.2.a)
Viteza are semnul negativ pentru că este îndreptată în sens opus axei Ox. Se poate observa că,
pe măsură ce timpul crește, mobilul se apropie de origine, deci x scade. La un moment dat, mobilul
ajunge în origine, iar x devine egal cu zero. Dacă mobilul își continuă mișcarea, el trece în stânga
originii sistemului de coordonate, iar x devine negativ.
În cazul particular în care mobilul pleacă din originea sistemului de coordonate, înseamnă că x0
= 0, iar dacă momentul inițial este t0 = 0, atunci legea mișcării rectilinii uniforme are forma cea mai
simplă și se scrie conform relației (13.2):
x = vt (13.3)
O altă notație utilizată pentru relația (13.3) este:
S = vt (13.3.a)
Aceasta este forma particulară a legii mișcării rectilinii uniforme. Ea exprimă faptul că dis-
tanța parcursă (spațiul parcurs) este proporțională cu timpul, factorul de proporționalitate fiind viteza
v (s  t). Aceasta înseamnă că, într-un timp dublu, mobilul parcurge o distanță dublă; la un timp triplu,
spațiul parcurs este triplu și tot așa.

Reprezentarea grafică a mișcării rectilinii uniforme

Putem reprezenta relația (13.3) într-un sistem de coordonate spațiu-timp, ca în Fig. 13.3.
Considerăm pe orizontală axa timpului, iar pe verticală axa Ox a spațiului. Orice punct din
planul (x,t) al graficului este caracterizat de valoarea proiecțiilor pe fiecare axă. De exemplu, din
punctul M oarecare se trasează proiecțiile per-
pendiculare pe fiecare axă și se obțin coordona-
tele punctului (x1,t1), ca în Fig. 13.4.
În continuare, vom proceda la fel pentru a
trasa graficul relației legii mișcării rectilinii
uniforme (13.3), pentru cazul particular în care
viteza are valoarea v = 5 m/s. Pentru diferite
valori ale timpului, x va avea valorile corespun-
zătoare din Tabelul 13.1.
Unind punctele (O, A, B, C) de pe grafic,
corespunzătoare coordonatelor din Tabelul 13.1,
graficul rezultat este o dreaptă (Fig. 13.3) care
trece prin origine.
Tabelul 13.1
Coordonata O A B C Fig. 13.3 Reprezentarea grafică
a legii mișcării rectilinii uniforme
t (s) 0 1 2 3
x (m) 0 5 10 15

Pentru a defini panta unei drepte se aleg

două puncte de pe dreaptă și se construiesc pro-
iecțiile pe cele două axe. Raportul dintre lungi-
mea segmentului proiectat pe axa verticală și
lungimea segmentului proiectat pe axa orizontală
se numește panta dreptei. În cazul graficului spa-
țiu-timp, acest raport este egal cu distanța par-
cursă în intervalul de timp corespunzător, deci
panta dreptei este egală cu viteza mobilului, în Fig. 13.4. Semnificația unui punct oarecare M
cazul mișcării rectilinii uniforme. în spațiul de coordonate (x,t)

47
 Putem calcula această pantă folosind oricare două puncte de pe dreapta O – C din Fig. 13.3.
Dacă alegem punctele A și C, putem scrie
x 15 – 5 10
= = = 5 m/s
t 3–1 2
Pentru punctele O și C scriem
x 10 – 0
= = 5 m/s
t 3–1
Odată obținut graficul mișcării, putem afla totul despre mișcare. Graficul ne arată punctul inițial
x
de plecare, la momentul inițial, ne arată viteza de deplasare prin panta sa , iar fiecare punct al
t
graficului ne arată poziția mobilului la momentul respectiv. Graficul mișcării este ilustrarea directă
a legii de mișcare.

EXTINDERE LUCRARE PRACTICĂ

Reprezentarea grafică a legii mișcării rectilinii uniforme
Folosind hârtie milimetrică și o riglă, vom construi graficele mișcării rectilinii uniforme pentru
două mobile care se deplasează în același sens [cazul (A)] și respectiv în sensuri opuse [cazul (B)], ca
în cele două exemple din lecția precedentă, atribuind valori numerice concrete pentru cele două cazuri.

Cazul A. Două mobile care se deplasează în același sens

Două automobile se deplasează pe o șosea în linie dreaptă. Mobilul M1 pleacă la momentul t0 = 0
din originea sistemului de coordonate și se deplasează în sensul pozitiv al axei Ox cu viteza constantă
v1 = 10 m/s. Mobilul M2 pleacă în același moment din punctul A, aflat la 20 m de origine, și se depla-
sează în același sens cu viteza constantă v2 = 5 m/s.
Conform descrierii din Fig. 12.5 (a), pentru mobilul M1, în legea de mișcare (13.2) avem t0 = 0
și x0 = 0, deci putem scrie:
x = v1 t (M1) (a)
Pentru mobilul M2, în legea de mișcare (13.2) avem t0 = 0 și x0 = d, astfel formula devine
x = d + v2 t (M2) (b)
Expresiile de mai sus sunt forme particulare ale legii mișcării rectilinii uniforme (13.2) și ele
permit calculul poziției x a mobilelor în fiecare moment t. În Tabelul 13.2 sunt exprimate aceste
coordonate în metri, pentru câteva valori ale timpului în secunde. Folosind datele din acest tabel,
putem obține reprezentarea grafică a mișcării celor două mobile, care va arăta ca în Fig. 13.5.

Tabelul 13.2
t(s) 0 1 2 3 4 5

(M1) x = 10t 0 10 20 30 40 50

(M2) x = 20 + 5t 20 25 30 35 40 45

Valorile din Tabelul 13.2 se obțin înlocuind

în expresiile (a) și (b) valorile numerice pentru t
și, corespunzător, v1, v2 și d. De exemplu, dacă

t = 3 s, atunci se obține:
(M1) x = 10 (m/s)  3 (s) = 30 m
(M2) x = 20 (m) + 5 (m/s)  3 (s) =
= 20 (m) + 15 (m) = 35 m

Obținerea graficului
Trasăm pe hârtie milimetrică axele Ot și Ox.
Pe axa timpului considerăm fiecare centimetru
o secundă, iar pe axa spațiului atribuim fiecă-
rui centimetru o distanță de 5 m. Prin proiecții Fig. 13.5 Două mobile care se deplasează în același sens

48
desenăm punctele corespunzătoare coordonatelor (M1). Unind punctele, vom obține o dreaptă care
trece prin origine. Procedăm la fel pentru coordonatele mobilului (M2). Unind punctele se obține o
dreaptă care pleacă de pe axa Ox din punctul notat cu A și având o înclinație mai mică. Mărimea
pantei sau a înclinației dreptei ne indică viteza mobilului.
Punctul de intersecție al celor două drepte este punctul în care mobilul M1 ajunge din urmă
mobilul M2. Reprezentarea grafică ne arată simplu și direct punctul și momentul întâlnirii celor două
mobile în punctul de coordonate t = 4 s și x = 40 m [P(4,40)].

Cazul B. Două mobile care se deplasează unul spre celălalt

Două automobile pleacă unul spre celălalt la momentul inițial t0 = 0. Mobilul M1 pleacă din origi-
nea sistemului de coordonate și merge în sensul pozitiv al axei cu viteza constantă v1 = 10 m/s. Mobilul
M2 pleacă din punctul A, aflat la distanța d = 60 m de origine, îndreptându-se spre originea sistemu-
lui de coordonate cu viteza constantă v2 = 5 m/s.
Această situație este descrisă în Fig. 12.5. (b).
În legea mișcării rectilinii uniforme (3.2) pentru
mobilul M1 avem t0 = 0 și x0 = 0, deci putem scrie:
x = v1 t (M1) (a)
Pentru mobilul M2, avem t0 = 0, x0 = d, iar
v2 are sens opus în raport cu axa x, deci legea de
mișcare are versiunea (3.2. a)
x = d – v2 t (M2) (b)
Ca și în cazul precedent, aceste formule ne
permit calcularea pozițiilor x ale fiecărui mobil
la orice valoare a timpului. Construim Tabelul
13.3 cu valorile coordonatelor celor două mobile
la diferite momente.
Folosind același procedeu ca în cazul prece-
dent, se obține graficul din Fig. 13.6.
Pentru mobilul M1, legea de mișcare este
o dreaptă care trece prin origine și are o pantă Fig. 13.6 Două mobile care se deplasează în sens opus.
pozitivă egală cu v1 = 10 m/s. Legea de mișcare
pentru M2 este o dreaptă care pleacă din punctul Tabelul 13.3
(0,60) cu o pantă negativă, egală valoric cu v2 =
5 m/s. Cele două mobile se întâlnesc în punctul t(s) 0 1 2 3 4 5 6
I (4,40), la 40 m de origine și la 4 secunde de la (M1) x = 10t 0 10 20 30 40 50 60
plecare. Orice punct de pe dreapta M1 sau de pe
dreapta M 2 indică poziția mobilului respectiv la (M 2) x = 60 – 5t 60 55 50 45 40 35 30
momentul corespunzător.

ÎNTREBĂRI
1. Dați câteva exemple de mișcare rectilinie uni-
formă.
2. Într-o mișcare rectilinie uniformă, mobilul își
poate schimba sensul deplasării?
3. Ce formă are graficul reprezentării mișcării
rectilinii uniforme în coordonate (x,t)?
4. Ce semnificație are panta dreptei în reprezen-
tarea grafică a mișcării rectilinii uniforme în
coordonate (x,t)?
5. Ce puteți spune despre mișcarea mobilului
reprezentat în Fig. 13.7? Fig. 13.7 Mișcare rectilinie uniformă

49
 REZUMAT
1. Elementele mișcării sunt traiectoria și legea de mișcare. Cea mai simplă formă de mișcare este
mișcarea rectilinie uniformă, în care mobilul se deplasează cu viteză constantă pe o traiectorie
rectilinie.
2. Legea mișcării rectilinii uniforme se scrie x = x0 + v(t – t0) și ne permite calculul poziției mobi-
lului în orice moment, în SR ales.
3. Graficul mișcării rectilinii uniforme în sistemul de coordonate (x,t) este o dreaptă. Orice punct
de pe această dreaptă reprezintă poziția mobilului la momentul respectiv. Panta dreptei este
egală cu viteza mobilului.

L14. Punerea în mișcare și oprirea unui corp. Accelerația

medie, unitate de măsură
Vedem că, în jurul nostru, corpurile se mișcă rareori cu viteză constantă. Orice vehicul – bici-
cletă, mașină, tren sau avion – trebuie să își modifice viteza de deplasare în timpul mișcării. Variația
vitezei poate avea loc mai lent sau mai rapid, viteza poate crește sau, dimpotrivă, poate să scadă. Dacă
viteza crește, spunem că mișcarea este accelerată. Toate automobilele au o pedală care se numește
simplu – „accelerație“. Dacă viteza scade, spunem că mișcarea este încetinită sau frânată. Și din nou,
toate automobilele au o pedală foarte importantă – numită simplu „frână“. Frânarea și accelerarea sunt
fenomene naturale, prezente permanent în viața noastră. De fapt, este vorba despre un singur fenomen,
și anume variația vitezei. Variația vitezei poate avea loc mai repede sau mai lent și putem introduce
o nouă mărime fizică, care să măsoare viteza de variație a vitezei. Această mărime fizică se numește
accelerație și este definită ca variația vitezei în unitatea de timp.

DEFINIȚIE Pentru un interval de timp oarecare, definim accelerația medie ca raportul dintre
variația vitezei și intervalul de timp.

v vfinal – vinițial
amed = = (14.1)
t tfinal – tinițial
Unitatea de măsură în SI pentru accelerație rezultă din definiție:
v m/s
amed  = = = m/s2
t s
Deoarece un mobil poate ca, pe un interval de timp oarecare, să își modifice de mai multe ori viteza și chiar
sensul acesteia – poate fi frânat și apoi accelerat în secunda următoare, sau poate merge constant o perioadă –
accelerația medie nu prea ne dă informații asupra fenomenului fizic real. De exemplu, dacă am calcula accele-
rația medie a unui tramvai între două stații, rezultatul va fi zero, conform relației (14.1), iar această valoare nu
reflectă nimic din ceea ce s-a întâmplat în realitate.

Mărimea fizică cu adevărat utilă este accelerația la un moment dat (sau accelerația momen-
tană), definită astfel:

DEFINIȚIE Accelerația (momentană) este egală cu variația vitezei în unitatea de timp.

Formula de definiție este foarte asemănătoare cu accelerația medie.

v
a= (14.2)
t
unde v este variația vitezei, iar t este unitatea de timp. Evident,
< a > = m/s2
Pentru simplitatea exprimării, prin accelerație vom înțelege accelerația momentană.
50
 Accelerația nu este complet caracterizată
doar prin valoarea sa numerică. Accelerația are
direcție și sens. Ea poate fi reprezentată printr-o
săgeată, la fel ca în cazul vitezei. Efectele acce-
lerației sunt diferite în funcție de direcția și de
sensul acesteia.
Pentru mișcarea rectilinie, accelerația are Fig. 14.1 Accelerația și viteza
aceeași direcție ca viteza și poate avea același
sens cu viteza, atunci când viteza crește, sau sens
opus vitezei, atunci când viteza scade (Fig. 14.1).
Dacă accelerația are aceeași direcție cu viteza
și același sens cu aceasta, atunci viteza crește și
corpul se va mișca accelerat.
În general, nu este obligatoriu ca accelerația
și viteza să aibă aceeași direcție. În cazul unei
mișcări curbilinii, viteza își modifică direcția în
diferite puncte ale traiectoriei, ca în Fig. 12.3.
Această variație a direcției vitezei reprezintă
și ea o accelerație și, în acest caz, se dovedește Fig. 14.2 Viteza tinde să ajungă pe direcția accelerației
că accelerația nu este coliniară cu viteza. Dacă
accelerația este perpendiculară pe viteză, mobilul
își va curba traiectoria spre interior, ca în Fig.14.2. Viteza tinde să ajungă pe direcția accelerației.
Este ceea ce se întâmplă atunci când un automobil intră într-o curbă. Când intră în curbă, șoferul
accelerează. Rezultatul nu este creșterea vitezei automobilului, ci schimbarea direcției de mișcare,
automobilul fiind nevoit să urmărească curba. La ieșirea din curbă, dacă șoferul menține pedala de
accelerație apăsată, automobilul începe să câștige viteză. Deja accelerația este de-a lungul direcției
de deplasare și viteza crește.

TEMĂ Încercați să vă imaginați ce se va întâmpla cu automobilul dacă, la intrarea în curbă, șoferul

nu apasă pedala de accelerație sau chiar frânează.

Să sintetizăm într-un tablou unic situațiile cele mai importante privind orientarea accelerației în
raport cu viteza și efectele fiecărei orientări (Tabelul 14.1).

Tabelul 14.1 Variația vitezei în funcție de orientarea accelerației

Orientarea accelerației Variația vitezei Denumirea mișcării

Pe aceeași direcție cu viteza, în sensul vitezei Viteza crește Mișcare accelerată

Pe aceeași direcție cu viteza, în sens opus vitezei Viteza scade Mișcare încetinită

Perpendicular pe viteză Viteza își schimbă direcția Mișcare curbilinie

ÎNTREBĂRI
1. Care sunt diferențele dintre accelerația medie și accelerația momentană?
2. Care este unitatea de măsură pentru accelerație în SI?
3. Când un mobil este frânat, care sunt orientările reciproce dintre viteză și accelerație?
4. Ce sens trebuie să aibă accelerația pentru ca un mobil să își crească viteza?

REZUMAT
1. Accelerația medie este egală cu raportul dintre variația vitezei și intervalul de timp. Accelerația
medie este o valoare care are sens doar dacă viteza variază ca mărime.

51
 2. Accelerația momentană (sau simplu accelerația) este egală cu variația vitezei în unitatea de
timp. Accelerația este caracterizată prin mărime, direcție și sens.
3. Accelerația și viteza pot avea aceeași direcție sau direcții diferite.
a) Dacă accelerația are aceeași direcție și același sens cu viteza, atunci viteza crește.
b) Dacă accelerația are aceeași direcție cu viteza, dar sens opus acesteia, atunci viteza
scade.
c) Dacă accelerația are o direcție diferită față de viteză, atunci viteza își schimbă direcția cu
tendința de a lua direcția și sensul accelerației.

L15. Mișcarea rectilinie uniform variată EXTINDERE

Un caz particular important al mișcării neuniforme este cel al mișcării rectilinii în care acce-
lerația este constantă. În această situație, accelerația și viteza sunt coliniare. Dacă accelerația este
constantă, valoarea accelerației momentane este egală cu accelerația medie.

DEFINIȚIE Se numește mișcare rectilinie uniform variată mișcarea pe o traiectorie în linie

dreaptă, cu accelerație constantă.
Prima regulă în acest caz este a = ct.

Din definiția accelerației putem scrie

v v – v0
a= = deci a(t – t0) = v – v0 sau v – v0 = a(t – t0) și putem scrie
t t – t0
v = v0 + a(t – t0) (15.1)
unde v – viteza la momentul t
v0 – este viteza inițială la momentul t0
Expresia de mai sus se numește legea vitezei în mișcarea rectilinie uniform variată.

Expresia (15.1) arată că viteza este proporțională cu timpul, factorul de proporționalitate fiind
accelerația. În cazul particular în care, la momentul inițial t0 = 0, mobilul pleacă din repaus – adică
v0 = 0 – atunci relația (15.1) se simplifică astfel:
v = at (15.2)
și putem vedea mai ușor proporționalitatea dintre
viteză și timp.
Să încercăm să reprezentăm grafic legea vite-
zei. Considerăm mai întâi relația (15.2) și construim
un grafic în coordonate (v,t) pentru două valori
diferite ale accelerației: a1 = 5 m/s2 [cazul (a)] și a2
= 10 m/s2 [cazul (b)]. Atribuind valori timpului t
în secunde se obține Tabelul 15.1, din care putem
desena cele două grafice din Fig. 15.1.

Tabelul 15.1
t(s) 0 1 2 3 4 5

v(m/s) pentru a1 = 5 m/s2 0 5 10 15 20 25

v(m/s) pentru a2 = 10 m/s2 0 10 20 30 40 50 Fig. 15.1 Variația vitezei pentru un mobil

care pleacă din repaus cu accelerația a
52
 Formula generală a legii vitezei (15.1) include
toate situațiile particulare posibile. Expresia
(15.1) exprimă atât situația unei mișcări accele-
rate, cât și situația unei mișcări încetinite.
Într-o mișcare uniform accelerată, viteza
crește de la o valoare inițială v 0 la valoarea v,
iar accelerația a este pozitivă, având același sens
cu viteza v, iar relația se scrie (considerând că
momentul inițial este t0 =0):
v = v0 + at (15.3)
Cel mai cunoscut exemplu de mișcare rec-
tilinie uniform accelerată este căderea liberă a
corpurilor. Vom vedea că toate corpurile cad Fig. 15.2 Legea vitezei pentru mișcarea rectilinie uniform
accelerată și mișcarea rectilinie uniform încetinită
spre Pământ cu o accelerație constantă g =
9,81 m/s2, numită accelerație gravitațională.
Într-o mișcare uniform încetinită, viteza mobilului scade, iar accelerația are sens opus vitezei
(deci sensului de deplasare). Pentru t0 = 0, legea vitezei se scrie:
v = v0 – at (15.4)
Reprezentarea grafică a relațiilor (15.3) și (15.4) este redată în Fig. 15.2.
Pentru a = 0, relația devine v = v0 , deci suntem în situația v = ct, deci avem o mișcare rectilinie
uniformă, iar graficul vitezei este o dreaptă orizontală, paralelă cu axa timpului. (Fig. 15.3)
Într-o mișcare uniform accelerată, spațiul parcurs în fiecare secundă este mai mare decât
spațiul parcurs în secunda precedentă. Acest lucru este evident dacă ne gândim că, în fiecare
secundă, mobilul are o viteză mai mare decât în secunda anterioară. În Fig. 15.4 este repre-
zentată variația poziției unui mobil care se deplasează uniform accelerat cu a = 5 m/s2, plecând
la momentul inițial din originea sistemului de coordonate. Pe grafic se văd câteva puncte care
reprezintă coordonatele spațiu-timp, pentru cele câteva valori calculate în Tabelul 15.2. Legea
mișcării rectilinii uniform variate din care s-au obținut valorile din Tabelul 15.2 va fi studiată în
anul următor.

Fig. 15.3 Graficul vitezei Fig. 15.4 Variația spațiului

în cazul mișcării rectilinii uniforme în mișcarea rectilinie uniform accelerată

Tabelul 15.2 Coordonatele poziție-timp pentru o mișcare uniform accelerată cu a = 5 m/s2

t(s) 0 1 2 3 4
S(m) 0 5 20 45 80

53
 ÎNTREBĂRI
1. Comentați asemănările și deosebirile dintre accelerația constantă din mișcarea rectilinie uniform
variată și accelerația medie.
2. În cazul unui mobil care frânează cu accelerație constantă, cum variază distanța parcursă în
prima secundă de frânare, față de a doua secundă și a treia secundă?

REZUMAT
1. În mișcarea rectilinie uniform variată, traiectoria este o linie dreaptă, iar accelerația este con-
stantă și orientată de-a lungul traiectoriei.
2. În mișcarea rectilinie uniformă variată, viteza variază constant.

PROBLEME
L9. Mișcare și repaus. Corp, mobil, reper
* 9.1. Când considerați că un corp se află în
repaus?
** 9.2. Cine se mișcă mai repede – Pământul
față de Lună sau Luna față de Pământ?
* 9.3. Vă aflați într-un tren în mișcare. Enume-
rați câteva repere față de care sunteți în repaus
și câteva repere față de care vă aflați în mișcare.
* 9.4. Dintre exemplele următoare, identificați
situațiile în care puteți studia mișcarea folo-
sind modelul de mobil: un avion zboară de la
București la Iași, Pământul se rotește în jurul
propriei axe, mișcarea unor bile de biliard, un
satelit artificial al Pământului aflat pe orbită, un
atlet care aruncă o suliță.
* 9.5. Care dintre următoarele afirmații sunt
adevărate?
a) Un mobil reprezintă un corp fără dimensiuni.
b) Un mobil este un corp care se mișcă.
c) Un corp care se mișcă întotdeauna se numește
mobil.
d) Un corp ale cărui dimensiuni sunt mult mai
mici decât deplasarea poate fi aproximat cu un
mobil.
e) Un mobil este un model fizic.
* 9.6. Care dintre afirmațiile următoare sunt
eronate?
a) Un mobil este un punct geometric care apro-
ximează poziția unui corp ale cărui dimen-
siuni sunt mult mai mici decât lungimea
deplasării.
b) Modelele fizice sunt reprezentări imaginare
care înfrumusețează realitatea.
c) Modelele fizice sunt reprezentări imaginare
care simplifică realitatea.
d) Un corp aflat în repaus absolut se numește
reper.
54
e) Un corp luat ca reper îl considerăm fix și de
aceea nu putem lua ca reper un corp care se
deplasează față de alt corp.
* 9.7. Alegeți completarea corectă a frazelor de
mai jos:
a) Spunem că mișcarea și repausul sunt relative,
adică depind de...
1. timpul la care se face observația
2. mișcarea celorlalte corpuri
3. corpul ales ca reper
b) Mișcarea unui copil care dansează nu poate fi
aproximată cu mișcarea...
1. unei păsări în zbor
2. unui mobil.
L10. Traiectorie. Sistem de referință
* 10.1. Dați exemple de traiectorii posibile într-o
mișcare plană.
** 10.2. a. Într-un sistem de coordonate plan
(xOy) desenați pozițiile punctelor M(2,4) și
P(5,3). Unitatea de măsură pentru spațiu este
metrul.
b. Uniți cele două puncte printr-un segment de
dreaptă. Ce semnificație fizică puteți atribui
acestui segment?
*** 10.3. Traiectoria depinde de sistemul de
referință. Desenați traiectoria unui punct de
pe circumferința unei roți de bicicletă, care se
mișcă cu viteză constantă, față de centrul roții
și față de sol.
*** 10.4. Din vârful unui turn de 100 m se lasă
să cadă un corp greu. În Tabelul IV.1 sunt înre-
gistrate distanțele față de sol, la care se află cor-
pul la diferite momente. Folosind hârtie milime-
trică, construiți un sistem de axe perpendiculare,
considerând pe verticală axa Oy care reprezintă
înălțimea mobilului, măsurată în metri, iar pe
Tabelul IV.1
Timpul t (s) Înălțimea y (m)
0 100
1 95
2 80
3 55
4 20
orizontală axa Ot a timpului, măsurat în secunde.
Desenați punctele reprezentate de coordonatele
din tabel și apoi curba care unește aceste puncte.
Care este semnificația fizică a curbei obținute?
L11. Distanța parcursă. Durata mișcării
* 11.1. Un înotător parcurge un bazin în 50 s.
Dacă bazinul are lungimea de 20 m, calculați ce
distanță parcurge înotătorul dacă face 10 bazine
dus-întors și cât timp durează acest exercițiu.
* 11.2. Un atlet se antrenează pentru alergarea de
5.000 de metri. Dacă pista stadionului are 300 m,
câte lungimi de pistă trebuie să alerge atletul?
* 11.3. Autobuzul cu care mergeți la școală vine
la fiecare 5 min și staționează câte 2 min la fie-
care stație. Dacă aveți de mers până la școală 4
stații, iar între stații autobuzul ajunge în 3 min,
care este timpul maxim de care aveți nevoie pen-
tru a ajunge la școală?
** 11.4. Vă suiți în metrou și mergeți o stație. În
acest timp mergeți din spatele metroului până în
față și înapoi. Lungimea metroului este de 40 m,
iar între stații distanța este de 500 m. Ce distanță
ați parcurs față de sol? Dar față de metrou?
L12. Viteza medie. Unități de măsură.
Caracteristicile vitezei (direcție, sens)
* 12.1. Viteza poate fi îndreptată în sens opus
deplasării?
* 12.2. Desenați viteza în câteva puncte ale unei
traiectorii circulare.
* 12.3. Un avion zboară cu viteza de 800 km/h.
Calculați ce spațiu parcurge avionul în 10
secunde.
* 12.4. Un atlet aleargă 400 de metri în 50 de
secunde. Calculați viteza sa.
* 12.5. Un leopard aleargă timp de 50 de
secunde cu viteza de 20 m/s. Ce distanță va stră-
bate în acest timp?
* 12.6. Lungimea traiectoriei Lunii în jurul
Pământului este de aproximativ 2,5  106 km.
Calculați viteza medie cu care Luna se mișcă în
jurul Pământului, considerând perioada orbitală
de 29 de zile.
* 12.7. Lungimea traiectoriei Pământului în
mișcarea sa de revoluție în jurul Soarelui este de
aproximativ 9,3  108 km. Calculați viteza medie
a Pământului pe orbită.
* 12.8. Un înotător parcurge un bazin dus-întors în
2 minute. Dacă lungimea bazinului este de 30 m,
calculați viteza medie cu care înoată sportivul.
* 12.9. Un copil urcă un drum de 2 km la deal
în 20 de minute și se întoarce în 12 minute.
Calculați viteza medie și media vitezelor în m/s.
* 12.10. Un autobuz parcurge prima parte a dru-
mului de 20 km în 20 min și apoi restul călăto-
riei de 30 km în 40 min. Calculați viteza medie
și media vitezelor în km/h.
** 12.11. Două trenuri se deplasează pe linii
paralele, cu vitezele constante v1 = 80 km/h și
respectiv v2 = 82 km/h. Calculați viteza cu care
se apropie un tren față de celălalt dacă:
(a) Trenurile merg în același sens;
(b) Trenurile merg în sens contrar.
** 12.12. Două garnituri de metrou trec una pe
lângă alta, în sens opus, cu vitezele v1 = 69 km/h
și respectiv v2 = 75 km/h. Cele două trenuri au
lungimi egale. Dacă cele două garnituri se află
una în dreptul celeilalte un timp de 4 s, aflați lun-
gimea unei garnituri.
** 12.13. Care este viteza de impact la ciocnirea
a două automobile care se deplasează cu vitezele
v1 = 100 km/h și v2 = 120 km/h, în următoarele
două situații:
(a) cele două automobile merg în același sens pe
o autostradă;
(b) cele două automobile merg în sens opus pe
un drum național.
Exprimați rezultatele în m/s.
** 12.14. Explicați care este motivul pentru care
autostrăzile sunt mai sigure din punct de vedere
al riscului de accident, ceea ce permite o limită a
vitezei maxime admise mai mare, în comparație
cu un drum național, în care sensurile de mers
nu sunt despărțite.
** 12.15. Când nu funcționează scara rulantă,
un călător coboară în 30 s. Dacă același călător
coboară stând în repaus pe scara rulantă, ajunge
în 10 s. Cât timp durează coborârea dacă per-
soana coboară în mers pe scara rulantă în func-
țiune?
55
 *** 12.16. Un călător traversează un deal: urcu-
șul durează 20 de minute, iar călătorul face
2.000 de pași a câte 50 cm fiecare. În vârf se
odihnește pentru 5 minute și apoi coboară 1.800
de pași a câte 60 cm fiecare și ajunge la baza
dealului în 15 minute. Calculați:
1) durata totală a mișcării
2) distanța parcursă de călător
3) viteza medie v1 cu care călătorul urcă dealul
4) viteza medie v 2 cu care călătorul coboară
dealul
5) viteza medie pentru întreaga deplasare.

Fig. IV.2 Problema 13.5

L13. Mișcarea rectilinie uniformă.
Reprezentarea grafică a mișcării
** 13.1. Un tramvai parcurge o distanță de
3 km. Viteza de deplasare este de 25 km/h. Pe
această distanță, tramvaiul se oprește de 5 ori
câte 2 min. Calculați durata totală a deplasării și
viteza medie de deplasare pe distanța totală.
** 13.2. Un mobil care se deplasează cu viteza
v = 10 m/s în sensul pozitiv al axei Ox se află la
momentul t1 = 15 s în punctul A aflat la 30 m în
dreapta originii. Stabiliți poziția vehiculului la
momentul t2 = 40 s, știind că t0 = 0.
** 13.3. Doi cicliști A și B, aflați la o distanță
inițială de 200 m unul față de celălalt, merg cu
viteze constante unul spre celălalt. Știind că
ciclistul A are viteza vA = 9 m/s și că va întâlni
ciclistul B după ce a parcurs 72 m, să se afle
viteza ciclistului B.
** 13.4. Graficul vitezei pentru un vehicul este
cel din Fig. IV.1.
a) Calculați distanța totală parcursă de mobil.
b) Calculați viteza medie a mobilului pe tot par-
cursul.
c) Calculați media vitezelor mobilului.
d) Reprezentați pe hârtie milimetrică distanța
parcursă de mobil în funcție de timp.
** 13.5. Din graficul alăturat Fig. IV.2 dedu-
ceți viteza mobilului și durata corespunzătoare
deplasării, pentru fiecare dintre cele trei viteze.
Desenați un grafic asemănător având coordona-
tele viteză-timp.
** 13.6. În Fig. IV.3 sunt reprezentate legile de
mișcare pentru două vehicule.
a) Calculați vitezele celor două vehicule.
b) Scrieți legile de mișcare pentru cele două
vehicule.
*** 13.7. În Fig. IV.4. sunt reprezentate legile
de mișcare pentru trei mobile.
a) Calculați vitezele celor trei mobile.
b) Scrieți legile de mișcare pentru cele trei
mobile.
c) Determinați coordonatele punctului de inter-
secție și explicați semnificația lui.
*** 13.8. Un ciclist se deplasează cu viteza
v = 10 km/h pe o distanță de 502 metri. Diametrul
roții bicicletei este D = 0,8 m. Calculați:

Fig. IV.1 Problema 13.4 Fig. IV.3 Problema 13.6

56

Fig. IV.4 Problema 13.7
1) Câte rotații complete face roata bicicletei pe
această distanță.
2) Ce distanță parcurge un punct A de pe cir-
cumferința roții bicicletei.
3) Care este viteza medie a punctului A de pe
circumferința roții bicicletei.
*** 13.9. Pe o șosea rectilinie, un ciclist pleacă
din localitatea A cu viteza v1 = 10 km/h. Un al
doilea ciclist pleacă din același loc, mai târziu
cu 20 min, în aceeași direcție, cu viteza v2 = 12
km/h.
a) Reprezentați cei doi cicliști într-un sistem
de referință și scrieți legea mișcării rectilinii
uniforme pentru cele două mobile.
b) Calculați distanța la care se întâlnesc cele
două mobile față de localitatea A.
c) În ce moment se află al doilea ciclist la mij-
locul distanței dintre primul ciclist și punctul
de pornire?
d) Reprezentați grafic, folosind hârtie mili-
metrică, pozițiile celor două mobile în funcție
de timp.
*** 13.10. Din două orașe separate de o șosea
rectilinie de 80 km pleacă simultan două
motociclete, una spre cealaltă. Cele două vehi-
cule merg cu vitezele constante v1 = 70 km/h
și respectiv v 2 = 80 km/h.
a) Reprezentați într-un sistem de referință
mișcarea celor două vehicule.
b) Scrieți legile de mișcare pentru cele două
motociclete în sistemul de referință ales.
c) Reprezentați pe hârtie milimetrică, în coor-
donate (x,t), legile de mișcare de mai sus.
d) Folosind graficul obținut anterior, determi-
nați poziția și momentul întâlnirii celor două
motociclete.
L14. Punerea în mișcare și oprirea unui corp.
Accelerația medie, unitate de măsură
* 14.1. Un tramvai pleacă din repaus și atinge
viteza de 30 km/h în 9 s. Calculați accelerația
medie a tramvaiului.
* 14.2. Un tren se apropie de stație și frânează
de la viteza de 90 km/h. Știind că accelerația
de frânare este de 0,1 m/s2, cu cât timp înainte
trebuie să înceapă frânarea?
* 14.3. Desenați traiectoria unui mobil care se
mișcă cu viteză constantă sub influența unei
accelerații perpendiculare permanent pe viteză.
Figurați viteza și accelerația.
* 14.4. Un tramvai pleacă din stație și merge uni-
form accelerat timp de 35 s până atinge viteza
de 35 km/h, apoi frânează 10 s și se oprește.
Calculați accelerația pe prima porțiune a drumu-
lui, accelerația de frânare, accelerația medie pe
tot traseul și media accelerațiilor.
** 14.5. Un tren de metrou pleacă din stație
și merge uniform accelerat timp de 80 s până
atinge viteza de 80 km/h. Apoi merge cu viteză
constantă până aproape de stația următoare, când
începe să frâneze timp de 12 s până se oprește.
Calculați:
a) accelerația pe prima porțiune de drum
b) accelerația de frânare
c) media accelerațiilor și accelerația medie.
L15. Mișcarea rectilinie uniform variată
* 15.1. Toate corpurile cad spre Pământ cu o
accelerație constantă g = 9,8 m/s2, numită acce-
lerație gravitațională. Lăsând un corp să cadă
liber de la mare înălțime, ce viteză va atinge
acesta după 1,5 s?
* 15.2. Se spune că o mașină performantă
atinge viteza de 100 km/h în 6,5 s. Care este
accelerația pe care o dezvoltă motorul acestei
mașini?
* 15.3. Pentru a intra într-o depășire, o mașină
care se deplasează cu viteza v1 = 70 km/h acce-
lerează cu a = 4 m/s2. La ce viteză va ajunge
automobilul după 2 s?
* 15.4. Un automobil care se deplasează cu
60 km/h trebuie să ajungă la 90 km/h într-un
timp de 3 s. De ce accelerație are nevoie?
* 15.5. Un corp aruncat vertical în sus cu viteza
inițială v 0 = 10 m/s este frânat cu accelerația
gravitațională g = 10 m/s2. Aflați timpul după
care corpul se oprește, numit timp de urcare tu.
57
 ** 15.6. Un corp este aruncat vertical în sus cu
viteza inițială v0 = 8 m/s. Calculați viteza corpu-
lui la jumătate din timpul de urcare. Se consi-
deră g = 10 m/s2.
*** 15.7. În graficul din Fig. IV.5 sunt repre-
zentate trei cazuri de variație a vitezei pentru
trei mobile M1, M2 și M3. Precizați ce informații
puteți extrage despre mișcarea fiecărui mobil.

Fig. IV.5 Problema 15.7

58
 CAPITOLUL V | Fenomene mecanice – Inerția

L16. Inerția – proprietate generală a corpurilor

În capitolele precedente am încercat să aflăm câteva reguli care guvernează mișcarea corpurilor.
Am văzut că mișcarea este o proprietate generală a materiei. Am vorbit despre diverse forme de miș-
care. Am discutat câteva reguli prin care putem caracteriza un tip de mișcare. Nu ne-am interesat,
însă, de cauzele care produc un anumit tip de mișcare. Studiind doar modul în care se mișcă corpu-
rile, ne-am preocupat doar de cinematica mișcării. Dacă ne interesează, însă, cauzele care produc un
anumit fel de mișcare, atunci înseamnă că studiem dinamica mișcării. Mecanica poate fi împărțită în
mai multe capitole, în funcție de punctul de vedere central pe care se concentrează studiul. Distingem
capitolele de cinematică, dinamică, statică, avem capitole de mecanica fluidelor, putem discuta
într-un capitol separat mecanica ondulatorie (adică oscilații și unde mecanice). Nu trebuie, însă, să
credeți că aceste capitole sunt separate și nu se întrepătrund.
În continuare, încercăm să aflăm de ce se mișcă corpurile într-un fel sau altul. Mișcarea este
o proprietate generală a materiei, iar modul în care se mișcă un corp la un moment dat depinde de
interacțiunea (adică de influența reciprocă) cu celelalte corpuri. Să urmărim niște situații simple.
Dacă facem o fotografie imaginară a lucrurilor care ne înconjoară, o să avem pozițiile tuturor
corpurilor din jur la momentul fotografiei. În momentul imediat următor, unele corpuri își schimbă
poziția, iar altele nu. Pentru ca interpretarea să fie cât mai simplă, să considerăm că reperul nostru
este solul. Toate corpurile care s-au mișcat față de sol s-au mișcat sub influența unor cauze externe
lor. Frunzele s-au mișcat datorită vântului, o mașină s-a deplasat pentru că este propulsată de motor,
un cărucior a avansat pentru că este împins de cineva, o minge a alunecat de pe masă pentru că este
atrasă de Pământ etc. Dar există la fel de multe corpuri care nu s-au mișcat în secunda următoare
fotografiei noastre. Asta înseamnă că asupra lor nu acționează niciun factor? Greu de crezut. Este
mai degrabă posibil ca factorii care acționează asupra lor să-și compenseze efectele. Și atunci ele vor
rămâne în repaus față de sol. Ce se întâmplă, însă, dacă se strică echilibrul? Răspunsul este imediat.
Corpurile încep să se miște. Dar există diferențe. Pentru unele corpuri, echilibrul se strică cu ușu-
rință – cazul unei mingii de ping-pong care a rămas pe masă și care la cea mai ușoară pală de curent
de aer se va pune în mișcare. Nu același lucru se poate spune despre un vagon de cale ferată. Pentru a-l
pune în mișcare este nevoie de forța unei locomotive. Astfel, putem spune că pentru a pune în mișcare
fiecare corp este nevoie de un efort mai mare sau mai mic. Interesant este că și atunci când vrem să
oprim un vagon aflat inițial în mișcare este nevoie de un efort foarte mare. Acesta este mult mai mare
decât dacă vrem să oprim mișcarea mingii de tenis de masă.
Concluzia este că atunci când vrem să punem în mișcare un corp, dar și atunci când vrem să-l
aducem în stare de repaus, trebuie să depunem un efort. Acest efort este foarte diferit de la un corp
la altul și mărimea acestui efort este caracteristică fiecărui corp în parte. Putem spune că este o pro-
prietate a fiecărui corp în parte și deci a tuturor corpurilor, adică a materiei. Toate corpurile se opun
într-un fel schimbării stării lor de mișcare sau de repaus relativ. Această proprietate care se opune
„schimbării“ o numim inerție.

DEFINIȚIE Se numește inerție proprietatea corpurilor de a se opune schimbării stării lor de

mișcare sau de repaus relativ.

Inerția este o proprietate fizică și vom vedea că acesteia i se atașează o mărime fizică.
Manifestarea inerției apare peste tot în natură, ea fiind o proprietate generală a materiei, la fel
ca mișcarea. Inerția este pusă în evidență ori de câte ori are loc schimbarea vitezei unui corp, deci
atunci când apare o accelerație.
Să urmărim o serie de exemple comune.
Un troleibuz care pleacă de pe loc produce un efect vizibil asupra călătorilor. Este bine să
ne ținem de o bară sau să stăm bine așezați pe scaun la momentul în care troleibuzul pornește.
59
 Troleibuzele au un motor electric care imprimă o accelerație destul de mare la pornire. Toate corpu-
rile din interior au tendința de a rămâne pe loc datorită inerției. Și atunci, pornirea bruscă a trolei-
buzului se manifestă ca o smucitură destul de puternică asupra pasagerilor. Pasagerii simt tendința
de a rămâne pe loc, ca și cum ar fi împinși înapoi față de mișcarea vehiculului. Fenomenul este
același pentru orice călător aflat într-un vehicul care accelerează – mașină, tren, avion etc. Același
fenomen, dar în sens opus, se manifestă la frânarea unui vehicul. Pasagerii, datorită inerției, au
tendința de a-și menține starea de mișcare, iar când vehiculul frânează, ei simt un șoc spre înainte.

Fig. 16.1 Punerea în evidență a inerției

EXPERIMENT. Puteți verifica această realitate cu un mic experiment foarte la îndemână. Așezați
deasupra unui pahar o foaie de hârtie pe care sprijiniți o monedă (Fig. 16.1). Trageți brusc foaia de
hârtie. Moneda va cădea în pahar. Datorită inerției, moneda nu urmărește foaia de hârtie, ci rămâne
pe loc, căzând în apa din pahar.
Alte exemple de manifestare a inerției puteți
identifica în celelalte imagini din Fig. 16.1.

Inerția se manifestă și este observată cu ușu-

rință și în cazul mișcării pe o curbă. Pasagerii
dintr-un vehicul sunt aruncați spre exterior, toate
corpurile din vehicul tinzând să-și mențină miș-
carea în linie dreaptă (Fig. 16.2).
Schimbarea stării de mișcare – accelerare,
frânare, schimbarea traiectoriei – se produce în
urma unor factori externi. Putem deduce de aici
că, în absența oricăror factori externi, această
schimbare nu se produce. Și de aici apare un enunț
foarte important. Fig. 16.2 Manifestarea inerției în cazul mișcării pe o curbă

60
 Fig. 16.3 Galileo Galilei (1564 – 1642) Fig. 16.4 Isaac Newton (1643 – 1727), unul dintre cei mai
a revoluționat știința Renașterii. Filosof, astronom, mari fizicieni ai tuturor timpurilor. A formulat principiile
inventator, fizician și matematician, mecanicii și legile atracției universale. A studiat
el este supranumit părintele științei moderne. propagarea luminii și dispersia luminii.

Un corp își menține starea de mișcare rectilinie uniformă sau de repaus relativ dacă asu-
pra lui nu acționează niciun factor extern.

Acest enunț este foarte apropiat de enunțul principiului inerției (sau primul principiu al meca-
nicii), formulat pentru prima dată de Galileo Galilei și apoi integrat de Issac Newton în principiile
mecanicii: un corp își menține starea de mișcare rectilinie uniformă sau de repaus relativ atât timp
cât asupra lui nu acționează nicio forță. (Noțiunea de forță va fi discutată în capitolele următoare.)

Una dintre cele mai spectaculoase și mai

elocvente reprezentări ale principiului inerției
este starea de imponderabilitate. Imaginile, care
au devenit comune, ale astronauților aflați în
diferite misiuni spațiale și care plutesc în spațiu
sunt foarte grăitoare pentru ceea ce înseamnă
principiul inerției (Fig. 16.5).

ÎNTREBĂRI
1. Dacă un corp rămâne în repaus pe o supra-
față plană, credeți că asupra lui nu acționează
niciun factor, sau că există influențe care se Fig. 16.5 Astronaut în stare de imponderabilitate
compensează?
2. Toate corpurile se opun la fel creșterii vitezei?
3. Ce este mai ușor de oprit: o sanie care alunecă la vale sau un automobil care alunecă pe aceeași
pantă?

REZUMAT
1. Variația stării de mișcare sau de repaus a unui corp necesită un efort. Corpurile se opun schim-
bării vitezei.
2. Proprietatea generală a corpurilor de a se opune schimbării stării de mișcare cu viteză constantă
sau stării de repaus relativ se numește inerție.
3. Toate corpurile tind să-și mențină starea de repaus relativ sau de mișcare rectilinie uniformă,
atât timp cât asupra lor nu acționează niciun factor extern.

61
 L17. Masa – măsură a inerției. Unități de măsură
Proprietății corpurilor de a-și menține starea de mișcare rectilinie uniformă sau de repaus
relativ i se atașează mărimea fizică numită masă, notată cu m. Altfel spus, inerției corpurilor i se
atașează mărimea fizică numită masă, care măsoară mărimea inerției. Un corp cu o masă mai mare
va avea o inerție mai mare, iar un corp cu o masă mai mică va avea o inerție mai redusă.
Suntem familiarizați cu ideea că un vagon de cale ferată are o masă mai mare decât o minge de
tenis. Acum avem și o definiție pentru masă.

DEFINIȚIE Mărimea fizică care măsoară inerția unui corp se numește masă.

Cantitatea de substanță și masa sunt mărimi proporționale. Un corp care conține mai multă sub-
stanță va avea o masă mai mare, adică se va opune mai mult schimbării stării sale de mișcare. Unitatea
de măsură în SI pentru masă este kilogramul: kg.
m  = kg
Etalonul pentru kg este un cilindru dintr-un aliaj din platină și iridiu, păstrat în condiții speciale
la Sèvres, lângă Paris.

Kilogramul a rămas singurul standard din SI care mai este reprezentat de un corp. Oamenii de
știință fac eforturi pentru a redefini standardul pentru masă în funcție de niște constante universale,
cum sunt definite și celelalte unități de măsură din SI.

În practică, în funcție de situație, Tabelul 17.1 Multiplii și submultiplii kilogramului

se folosesc multiplii și submultiplii
Miligram 1/106 kg = 0,001 g = 0,000001 kg
kilogramului. În Tabelul 17.1 avem
câteva exemple. Gram 1/103 kg = 0,001 kg
Kilogram 1 kg
Masa unui corp este o mărime
Chintal 100 kg
caracterizată doar prin valoarea sa.
Ea nu este dependentă de direcție și Tonă 1.000 kg
de sens.

În fizică, valorile numerice și unitățile de măsură joacă un rol esențial. Valoarea unei mărimi fizice
este un prim indiciu dacă o afirmație este plauzibilă sau nu. Dacă vă spune cineva că „pe un pod de
18 cm circulă două trenuri în sens opus“ este evident că ceva este fals. La fel, un enunț de genul „un
camion cu masa de 200 g“ este lipsit de credibilitate, ca și un enunț care afirmă „un camion de 300
de tone se deplasează...“. Unitățile de măsură bine alese și valorile numerice plauzibile ale mărimilor
fizice vă vor indica un enunț cu șanse de a fi adevărat. Un camion poate avea câteva tone, iar un creion
câteva grame.

ÎNTREBĂRI
1. De ce este mai greu să împingeți o sanie cu doi copii pe ea decât o sanie pe care se află un singur
copil?
2. De ce atunci când mergeți pe bicicletă nu este necesar să pedalați încontinuu?
3. Inerția este direct proporțională sau invers proporțională cu masa?

REZUMAT
1. Proprietății corpurilor de a se opune schimbării stării de mișcare i se atașează mărimea fizică
numită masă.
2. Masa măsoară inerția.
3. Masa și cantitatea de substanță sunt proporționale.

62
 L18. Măsurarea directă a masei corpurilor. Cântărirea
Cel mai utilizat instrument folosit pentru măsurarea
directă a masei unui corp este balanța. Principiul balanței
este foarte simplu. (Fig. 18.1) Pe o pârghie cu brațe egale
(adică o bară rigidă sprijinită pe un suport în punctul din mij-
loc) se agață două talere identice. Pe fiecare taler se așază un
corp, iar dacă pârghia balanței este orizontală, înseamnă că
cele două corpuri au aceeași masă. Dacă masa unuia dintre
corpuri este cunoscută, fiind un etalon, atunci se cunoaște și
masa celuilalt corp, care este cel cântărit.

O balanță de laborator, ca cea din Fig. 18.1, include și o

cutie cu mase etalon cuprinse între câteva grame și câteva
sute de grame. Asta face ca această balanță să poată cân-
tări corpuri cu mase de ordinul gramelor până la maximum
câteva sute de grame.

EXPERIMENT. Cântărirea efectivă se face în felul următor. Fig. 18.1 Balanță

Se așază pe un taler corpul pe care vrem să-l cântărim, de
exemplu o monedă. Pe talerul opus se pun mase marcate. Balanța se înclină către talerul cu masa
mai mare. Pentru a putea face cântărirea, pe talerul cu mase marcate trebuie așezată o masă cât mai
apropiată de cea a corpului pe care îl cântărim, dar mai mică decât aceasta. Apoi, pe acest taler se
adaugă mase tot mai mici, până la echilibrarea balanței. Se poate întâmpla ca balanța să nu poată fi
echilibrată perfect, dacă nu dispunem de mase etalon suficient de mici. Precizia maximă a măsurăto-
rii va fi dată de valorile celor mai mici mase etalon. Dacă cea mai mică masă etalon are 1 g, precizia
cântăririi nu va putea fi mai mare de 1 g. Dacă cea mai mică masă marcată este de 5 g, atunci și
precizia va scădea la 5 g.

EXPERIMENT. Să facem un experiment folosind balanța de laborator. Ideea este foarte simplă.
Mai mulți elevi măsoară masa acelorași obiecte și înregistrează rezultatele într-un tabel folosind una
sau mai multe balanțe de laborator. Se calculează apoi masa medie a fiecărui obiect cântărit, eroarea
absolută pentru fiecare măsurătoare și eroarea absolută medie. Se comentează datele experimentale
și rezultatele obținute. Cum veți ști dacă unul dintre colegi a greșit o măsurătoare? Ce credeți că
trebuie făcut cu acel rezultat?

Pașii experimentului
1. Alegem un set de trei obiecte a căror masă se poate măsura ușor cu balanța pe care o avem la dispo-
ziție – de exemplu, o gumă, o monedă, o cheie.
2. Se construiește Tabelul 18.1 de mai jos.
Tabelul 18.1 Cântărirea folosind balanța de laborator
Numele Masa măsurată Eroarea Masa măsurată Eroarea Masa măsurată Eroarea
elevului a corpului 1 (g) absolută (g) a corpului 2 (g) absolută (g) a corpului 3 (g) absolută (g)
A
B
C
D
E
...
Valoarea medie M(g)
Eroarea absolută
medie (g)

63
 3. Fiecare elev măsoară cât mai atent masa fiecărui obiect și notează rezultatul în tabel.
4. Se calculează valoarea medie a masei, eroarea absolută a fiecărei măsurători și eroarea absolută
medie și se completează valorile obținute în tabel.
5. Se observă dacă există erori grosolane – dacă o măsurătoare diferă foarte mult de celelalte
rezultate. Dacă se identifică astfel de măsurători, atunci acele valori trebuie eliminate, iar calculul
valorii medii trebuie refăcut.
Dacă veți păstra în calcul măsurători evident greșite, rezultatul mediei va fi eronat și de aseme-
nea interpretarea preciziei de măsurare va fi incorectă.

Construcția balanțelor s-a dezvoltat foarte mult, în funcție de necesitățile practice. Sunt balanțe
farmaceutice cu precizie de miligrame, balanțe electronice speciale cu precizie de zecimi de miligram
sau există cântare speciale care cântăresc camioane de câteva tone. Cele mai comune sunt cântarele
electronice de bucătărie. De obicei, acestea au și o funcție care fixează tara la zero. Adică, dacă așezăm
un vas pe cântar și apăsăm un buton, în loc să afișeze masa vasului, cântarul va afișa zero, și astfel,
adăugând în vas corpul pe care vrem să-l cântărim, de exemplu o cantitate de zahăr, cântarul va indica
direct masa zahărului din vas.

ÎNTREBĂRI
1. În ce ordine este indicat să așezați masele etalon pe talerul unei balanțe cu brațe egale în procesul
de cântărire?
2. Cum puteți mări precizia de cântărire în cazul unei balanțe de laborator care folosește mase
etalon?

REZUMAT
1. Cântărirea corpurilor se face cu ajutorul balanței.
2. Precizia cântăririi depinde de precizia balanței sau a cântarului folosit.
3. Practic, cântărirea cu ajutorul balanței înseamnă comparația între masa corpului cântărit și
masa etalon.

L19. Densitatea corpurilor, unitate de măsură.

Determinarea densității
Dacă veți cântări diferite obiecte, veți constata că nu există o relație directă între masă și volumul
ocupat de corp. Unele corpuri au volum foarte mic și mase foarte mari, iar altele au volume foarte
mari și mase mici. O gumă are o masă mult mai mică decât o monedă din argint cu un volum asemă-
nător. Spunem de multe ori că o substanță este mai ușoară decât alta. De exemplu, o bucată de lemn
este mai ușoară decât o bucată de fier cu un volum egal. Exprimarea nu este foarte precisă, dar este
corectă în esență, deoarece, așa cum vom vedea, măsurarea masei este făcută prin măsurarea greută-
ții – adică a forței cu care un corp este atras spre Pământ. Putem spune că, în funcție de compoziția
corpului, volumul ocupat de o anumită masă variază. Aceasta este o proprietate fizică caracteristică
fiecărui corp. Ca orice proprietate fizică, aceasta este măsurabilă. Această proprietate, caracteristică
fiecărui corp în parte, o denumim densitate.

DEFINIȚIE Densitatea unui corp este egală cu raportul dintre masa corpului și volumul ocupat de acesta.

Densitatea se notează cu ρ (ro) și se definește prin relația

m
ρ= (19.1)
V

64
 Putem spune că densitatea reprezintă masa unității de volum, iar unitatea de măsură în SI este
cea derivată din definiție:
ρ  = kg/m3 (19.2)
Dacă un corp este alcătuit dintr-o singură substanță, atunci densitatea corpului este egală cu
densitatea acelei substanțe. Această mică observație banală este foarte importantă, pentru că densi-
tatea este astfel exprimată ca fiind una dintre proprietățile esențiale ale substanțelor.
Cunoașterea densității substanțelor are foarte mare utilitate în practică, iar orice proiect tehnic
trebuie să țină cont de densitatea substanțelor care intră în alcătuirea acestuia. Cunoscând densitatea
substanțelor, vom înțelege de ce unele corpuri plutesc în apă, iar altele se scufundă. Întâmplător,
densitatea apei are o valoare ușor de memorat și poate fi folosită ca un termen de comparație pentru
toate celelalte substanțe.
ρapă = 1.000 kg/m3

TEMĂ Calculați masa unui litru de apă.

În Tabelul 19.1 se găsesc valorile densității câtorva substanțe de interes.

EXPERIMENT. Să verificăm dacă densitatea Tabelul 19.1 Densitatea unor substanțe

unei substanțe este aceeași, indiferent de cantita-
Substanța Densitatea (kg/m3)
tea măsurată a masei și a volumului corespunză-
tor. Puteți demonstra astfel că densitatea depinde apă 1.000
într-adevăr numai de substanță sau de combinația fier 7.880
substanțelor care alcătuiesc corpul.
Pentru experiment avem nevoie de un cân- mercur 13.550
tar electronic de bucătărie, pe care să putem fixa aur 19.310
tara la zero, un recipient cu o capacitate de peste
argint 10.500
500 ml, gradat de exemplu din 10 în 10 mililitri,
un recipient cu 500 ml cu apă și unul cu 500 ml ulei alimentar 800
cu ulei alimentar. lemn 660
Pașii experimentului sunt următorii:
1) Așezați vasul gradat pe cântar și fixați tara la plumb 11.350
zero.
2) Turnați apă în vas până la gradația de 100 ml
și cântăriți apa.
3) Repetați experimentul pentru valori ale volumului de apă de 200 ml, 300 ml, 400 ml și 500 ml.
4) Completați valorile indicate de cântar într-un tabel asemănător cu Tabelul 19.2 (În Tabelul 19.2,
pentru exemplificare, sunt introduse valorile obținute într-un alt experiment identic).
5) Repetați întreg experimentul în mod identic pentru uleiul alimentar.

Tabelul 19.2
Masa Densitatea Eroarea Volumul Masa Densitatea Eroarea
Volumul
apei apei absolută de ulei uleiului uleiului absolută
de apă (ml)
(g) (kg/m3) (kg/m3) (ml) (g) (kg/m3) (kg/m3)
100 98 980 19,6 100 78 780 20,9
200 201 1.005 5,4 200 162 810 9,1
300 303 1.010 10,4 300 236 786,6 14,3
400 398 995 4,6 400 328 820 19,1
500 504 1.008 8,4 500 404 808 7,1
Densitatea medie/
999,6 9,7 800,9 14,1
Eroarea absolută medie

65
 6) Calculați densitatea rezultată în urma fiecărei măsurători pentru cele două lichide. Calculați apoi
densitățile medii rezultate din acest experiment.
7) Calculați eroarea fiecărei măsurători.
8) Formulați concluziile experimentului și indicați principala sursă de erori.

Pentru datele din Tabelul 19.2, rezultatul experimentului este

ρapă = (999,6 ± 9,7) kg/m3
Pentru ulei, rezultatul experimental este
ρulei = (800,9 ± 14,1) kg/m3.
Citirea volumului de lichid este potențial cea mai mare sursă de erori în acest experiment. Pentru
o citire cât mai precisă trebuie să priviți vasul perpendicular pe gradație, razant cu suprafața lichi-
dului.
Cel mai important rezultat al experimentului este demonstrarea faptului că densitatea unei sub-
stanțe (apă, ulei) este aceeași, indiferent de cantitatea de substanță măsurată. Deci valoarea densită-
ții este specifică fiecărei substanțe.

PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Calculați masa unui amestec de 200 ml de apă și 100 ml de ulei. Densitatea apei este apă =
= 1.000 kg/m3, iar densitatea uleiului este ulei = 800 kg/m3. Exprimați rezultatul în grame.

REZOLVARE
Masa amestecului este egală cu suma maselor celor două lichide:
m = m1 + m2
Masa fiecărui lichid se calculează folosind definiția densității (19.1)
m1 = apă V1 și m2 = ulei V2
Pentru a calcula direct, exprimăm volumul lichidelor în m3.
V1 = 200 ml/103 = 0,2 l = 0,2/103 m3 V2 = 100 ml/103l = 0,1 l = 0,1/103 m3
Cele două mase se calculează direct
m1 = 1.000  0,2/103 kg = 0,2 kg = 0,2  103 g = 200 g
m2 = 800  0,1/103 kg = 0,08 kg = 0,08  103 g = 80 g
iar masa amestecului va fi m = 200 + 80 = 280 g.

TEMĂ – EVRIKA! Una dintre cele mai cunoscute legende ale Antichității – cea legată de excla-
mația lui Arhimede: EVRIKA!, adică AM GĂSIT! – vorbește despre măsurarea densității unui
aliaj. În Siracuza secolului al III-lea, conducătorul orașului, Hieron, avea îndoieli asupra purității
coroanei sale din aur și i-a cerut lui Arhimede, care era cel mai mare savant al cetății, să verifice,
fără a strica coroana, dacă este aur pur sau un aliaj cu argint. Ideea metodei se pare că i-a venit lui
Arhimede în baie, când a observat cum corpul său dezlocuiește apa. A sărit bucuros din apă și a
ieșit pe străzi strigând „Evrika!“.
Evident, Arhimede a rezolvat problema, consolidându-și faima care dăinuie peste milenii. Cum a
procedat Arhimede nu se mai știe cu precizie, dar acum voi aveți cunoștințele necesare pentru a
rezolva într-un fel dilema regelui Hieron și a repeta raționamentul lui Arhimede.
Faceți un calcul și formulați un mic referat asupra metodei.

REZOLVARE. Este posibil ca Arhimede să fi procedat în felul următor: în primul rând a măsurat
volumul coroanei. A folosit un vas cu apă în care a scufundat coroana și a măsurat volumul coroanei
prin măsurarea volumului de apă dezlocuit, prin diferența de nivel a apei din vas. A confecționat apoi
un corp din aur pur având același volum cu coroana. Deja lucrurile erau ca și rezolvate. Folosind o
balanță, a așezat pe un taler coroana, iar pe celălalt bucata de aur având același volum. Dacă balanța
a rămas echilibrată înseamnă că bijutierul coroanei a fost cinstit și a făcut coroana din aur pur. Dacă
balanța s-a înclinat în partea aurului înseamnă că la turnarea coroanei s-a mai folosit și alt material cu
o densitate mai mică decât aurul, cum este argintul, de exemplu.
66
ÎNTREBĂRI
1. Densitatea unui aliaj de aur și argint este mai mare sau mai mică decât densitatea aurului pur?
2. Un aliaj din aur și argint conține o parte aur și două părți argint. Cum variază densitatea aliaju-
lui, dacă proporțiile de aur și argint devin egale?

REZUMAT
1. Densitatea unui corp este egală cu raportul dintre masă și volum.
2. Densitatea este o caracteristică specifică fiecărei substanțe.

PROBLEME
L16. Inerția – proprietatea generală
a corpurilor
* 16.1. Dați patru exemple de manifestare a
inerției.
* 16.2. Dați trei exemple în care inerția este
folositoare și alte trei exemple în care inerția
poate fi periculoasă.
* 16.3. De ce credeți că au loc mai multe acci-
dente rutiere iarna, pe gheață?
* 16.4. Folosind un caiet și o minge de tenis,
puneți în evidență inerția mingii.
* 16.5. Care dintre următoarele afirmații sunt
adevărate?
a) Inerția este proprietatea corpurilor de a
rămâne pe loc.
b) Inerția este o proprietate generală a corpuri-
lor.
c) Cu cât inerția corpurilor este mai mare, cu
atât ele stau mai mult în repaus.
d) Cu cât inerția corpurilor este mai mare, cu
atât este nevoie de un efort mai mare pentru
a le scoate din starea de repaus relativ sau de
mișcare rectilinie uniformă.
* 16.6. Completați afirmațiile următoare cu ter-
menii corespunzători:
a) Un corp își menține starea de repaus sau de
...... atât timp cât asupra lui nu acționează
niciun factor extern.
b) ..... este proprietatea corpurilor de a se opune
schimbării stării de ..... sau de mișcare recti-
linie uniformă.
c) Un corp cu o inerție mai mică se va opune
mai ..... schimbării stării sale de repaus relativ
sau de mișcare rectilinie uniformă.
* 16.7. Ordonați, în raport cu mărimea iner-
ției, următoarele corpuri: o minge medicinală, o
minge de tenis, un vagon de cale ferată, Pământul,
Luna.
* 16.8. Care dintre următoarele afirmații sunt
adevărate?
a) Inerția unui corp depinde de accelerația
imprimată.
b) Inerția unui corp este o măsură a efortului
necesar pentru a-i schimba starea de repaus.
c) Inerția unui corp depinde de direcție.
* 16.9. De ce credeți că atunci când mergeți pe o
trotinetă, puteți multă vreme să nu puneți picio-
rul jos pentru a împinge trotineta?
L17. Masa – măsură a inerției.
Unități de măsură
* 17.1. Completați fraza: un corp cu o masă mai
.... va avea o inerție mai mare, iar un corp cu o
masă mai .... va avea o inerție mai mică.
* 17.2. Completați fraza: masa și cantitatea de
substanță sunt ......
* 17.3. Dacă într-un autobuz urcă 10 persoane,
inerția sa totală crește sau scade? Explicați.
* 17.4. Care dintre afirmațiile următoare sunt
corecte:
a) Două corpuri puse la un loc au o inerție mai
mare decât fiecare corp în parte.
b) Inerția unui autobuz crește dacă persoanele
din autobuz se așază grupat pe locurile din
față.
c) Inerția unei bărci scade dacă se aruncă din
barcă doi saci cu balast.
* 17.5. Exprimați în kg următoarele mase:
m1 = 23,3 g, m2 = 13,23 tone, m3 = 25 chintale.
L18. Măsurarea directă a masei corpurilor.
Cântărirea
* 18.1. Puteți cântări cu aceeași balanță masele
următoarelor corpuri: o monedă, un sac cu grâu,
o cisternă?
67
 * 18.2. Cum puteți aprecia precizia unei balanțe
de laborator?
* 18.3. Ce este de preferat să măsurați: masa sau
greutatea corpului?
* 18.4. Care dintre afirmațiile următoare este
corectă? Erorile de cântărire depind de:
a) precizia cântarului
b) volumul corpului cântărit
c) masa corpului.
L19. Densitatea corpurilor, unitate
de măsură. Determinarea densității
* 19.1. Care masă este mai mare: masa unui litru
de apă sau masa unui litru de ulei?
* 19.2. Care dintre afirmațiile următoare este
adevărată?
a) Densitatea este proporțională cu masa corpu-
lui.
b) Densitatea este invers proporțională cu volu-
mul corpului.
c) Densitatea depinde de masă și de volum.
d) Densitatea depinde de compoziția corpului.
*19.3. Completați Tabelul V.1 cu valorile den-
sităților exprimate în unitățile de măsură cores-
punzătoare.
Tabelul V.1
Kg/m3 g/cm3 g/l
7.880
10,5
19.310
*19.4. Calculați masa unui lingou de aur cu
dimensiunile de 6 cm, 8 cm și respectiv 16 cm.
Densitatea aurului este de 19.310 kg/m3.
*19.5. O cană cântărește goală 145 g. Dacă se
umple cana cu apă, aceasta va cântări 395 g.
Calculați volumul apei.
*19.6. Calculați masa unui cub cu latura de
2 cm confecționat din:
a) fier (ρfier = 7,9 g/cm3)
b) argint (ρargint = 10,5 g/cm3)
c) aur (ρaur = 19,3 g/cm3).
68
**19.7. O mașină trebuie să transporte plăci de
ciment pentru un pavaj cu suprafața de 100 m2.
Grosimea pavajului este de 8 cm. Dacă mașina
poate transporta 3,3 t, determinați câte drumuri
trebuie să facă. Se consideră densitatea cimentu-
lui ρciment = 1.800 kg/m3.
**19.8. Prin turnare, un corp din fier are un gol
interior. Masa corpului este de 150 kg, iar volu-
mul este V = 57 dm3. Calculați volumul golului
interior. Se consideră ρfier = 7.900 kg/m3.
**19.9. Care va fi densitatea unui amestec de
volume egale din apă și alcool sanitar (ρalcool =
= 0,8 g/cm3).
**19.10. Un top de hârtie de scris are 500 de
coli cu formatul 210 mm/297 mm. Pe ambalaj
este scrisă valoarea 70 g/m2. Care sunt masa unei
coli de hârtie și masa întregului pachet?
**19.11. Se amestecă volume egale din lichide
cu densitățile ρ1 și ρ2. Care va fi densitatea ames-
tecului?
**19.12. Se amestecă mase egale de apă și
alcool sanitar (ρalcool = 800 kg/m3). Care este den-
sitatea amestecului?
**19.13. Într-un vas se amestecă 200 ml de apă
și 150 ml de alcool sanitar (ρalcool = 800 kg/m3).
Calculați:
a) masa amestecului
b) densitatea amestecului.
***19.14. Două cuburi de dimensiuni egale,
confecționate din materiale diferite, sunt alipite.
Împreună cântăresc 400 g. Aflați volumul cubului,
dacă cele două densități au valorile ρ1 = 2,7 g/cm3
și ρ2 = 10,5 g/cm3.
***19.15. O bucată de aliaj aur-argint are
masa de 59 g și volumul de 4 cm3. Considerând
ρaur = 19 g/cm3 și ρargint = 10,5 g/cm3, calculați:
a) volumele de aur și argint folosite în aliaj
b) masele de aur și argint.
 CAPITOLUL VI | Fenomene mecanice – Interacțiunea

L20. Interacțiunea, efectele interacțiunii

Nu ne putem imagina lumea în fragmente izolate, care nu se influențează reciproc. Tot ce se
întâmplă în jurul nostru și în Univers, în general, este rezultatul unor interacțiuni.

Să urmărim Fig. 20.1 în ipostazele (a), (b) și (c). Pe două cărucioare care se pot deplasa liber pe
o suprafață orizontală se așează un magnet și un obiect metalic. Se analizează trei situații: (a) căru-
ciorul cu magnet este menținut fix; (b) căruciorul cu corpul metalic este menținut fix; (c) ambele
cărucioare sunt libere. Putem spune că:
(a) Magnetul atrage corpul metalic.
(b) Corpul metalic atrage magnetul.
(c) Cele două corpuri se atrag reciproc.

Reformulând, putem spune că magnetul acționează asupra metalului (a), apoi că metalul acțio-
nează asupra magnetului (b) și, în final, că cele două corpuri acționează unul asupra celuilalt (c).
Realitatea este că, în toate cele trei cazuri, cele două corpuri acționează unul asupra celuilalt.
În primele două situații, unul dintre corpuri nu se mișcă pentru că este ținut cu mâna, iar celălalt se
mișcă. Asta nu înseamnă, însă, că acel corp care se deplasează nu acționează asupra celuilalt.

DEFINIȚIE Acțiunea reciprocă dintre două corpuri se numește interacțiune.

Ce s-ar mai putea spune despre situația din Fig. 20.1?

Fig. 20.1 Interacțiunea magnet-metal

Cele două corpuri nu sunt în contact, acțiunea reciprocă dintre cele două corpuri are loc de la
distanță.

Care sunt efectele acestor interacțiuni (acțiuni reciproce)?

În primul rând, observăm că cele două corpuri se mișcă. Are loc schimbarea stării de repaus.
Din repaus, cele două corpuri sunt puse în mișcare, ceea ce înseamnă că ajung la o viteză diferită de
zero, adică sunt accelerate.

Într-un alt exemplu, putem vedea că inter-

Fig. 20.2 Bila cade spre Pământ pe o traiectorie curbilinie.
acțiunea poate produce modificarea formei
traiectoriei.
Bila care se deplasează orizontal pe masă,
după ce părăsește colțul mesei, execută o miș-
care curbilinie, aterizând accelerat spre Pământ
(Fig. 20.2). Traiectoria rectilinie a bilei se trans-
formă într-o traiectorie curbilinie.
69
 O altă situație este cea în care interacțiunea
se produce prin contact direct. Căruciorul
se deplasează dacă este împins de o persoană.
(Fig. 20.3)
Sunt situații în care interacțiunea poate
produce deformarea. Resortul din Fig. 20.4 se
alungește după ce corpul agățat de resort este
lăsat liber.
Dacă apoi corpul este desprins de resort,
atunci acesta revine la forma inițială (Fig. 20.5).
Resortul a suferit o deformare elastică. Se Fig. 20.3 Cărucior împins pe orizontală
numește deformare elastică deformarea care dis-
pare la încetarea acțiunii.

Fig. 20.4 Efectul de deformare Fig. 20.5 Deformarea elastică

Se poate întâmpla ca deformarea să fie permanentă, așa cum stau lucrurile dacă un automobil
este frânat brusc de un pom, ca în Fig. 20.6.
Din cele arătate mai sus am văzut că interacțiunea dintre două corpuri poate produce:
A. Efecte dinamice – modificarea vitezei (accelerare, frânare), modificarea traiectoriei.
B. Efecte statice – deformarea. Deformarea poate fi elastică, în cazul în care dispare la încetarea
acțiunii, sau plastică, dacă persistă și după încetarea acțiunii.
Concluzia cea mai importantă este că acțiunea corpului A asupra corpului B produce întotdeauna
o acțiune reciprocă – numită reacțiune – a corpului B asupra corpului A.

Acțiunea este întotdeauna însoțită de reacțiune.

Să identificăm acțiunea și reacțiunea din exemplele de mai sus.

În Fig. 20.1 (a) acțiunea este produsă de magnet care atrage corpul metalic. Reacțiunea este din
partea corpului metalic, care are tendința de a trage căruciorul cu magnet din mână. În Fig. 20.1 (b)
rolurile sunt inversate. Acțiunea este produsă de corpul metalic, care atrage magnetul, iar magnetul
reacționează asupra corpului metalic. Avem două concluzii importante:
Rolurile de acțiune și reacțiune pot fi inversate (sunt perfect simetrice).
Acțiunea și reacțiunea au întotdeauna sensuri opuse.
În situația din Fig. 20.2, bila este menținută în mișcare orizontală de reacțiunea mesei, iar apoi
bila execută o mișcare curbilinie datorită atracției gravitaționale. Reacțiunea în această situație este
mai puțin evidentă, dar realitatea este că și bila atrage Pământul spre ea, dar efectul este prea slab
pentru a fi observat. Interacțiunea dintre Pământ și bilă se numește atracție gravitațională. Vom
studia această formă de interacțiune atunci când vom vorbi despre greutate.
În situația din Fig. 20.3, lucrurile vă sunt familiare. Ați văzut că atunci când împingeți un căru-
cior, asupra mâinilor se exercită o opoziție, pe care o numim inerție.
În Fig. 20.4, corpul atras de Pământ acționează asupra resortului, iar resortul întins acționează
asupra corpului.
70
 Fig. 20.6 Mașină oprită în pom

În accidentul din Fig. 20.6, mașina a lovit pomul, iar pomul a reacționat asupra mașinii, care s-a
turtit. Atât pomul, cât și mașina sunt afectate. Interacțiunea a fost o interacțiune de contact cu efecte
dinamice (mașina s-a oprit, iar pomul a fost scuturat) și statice – mașina și pomul au suferit deformări.
În general, efectele dinamice și efectele statice pot avea loc simultan.

TEMĂ Dați trei exemple de interacțiune, specificând de fiecare dată acțiunea și reacțiunea, tipul
de interacțiune – de contact sau de la distanță –, precum și tipul de efecte produse.

Am vorbit numai despre prezența și efectele interacțiunilor. În exemplele analizate nu ne-am

interesat de natura interacțiunii. Am întâlnit interacțiunea de tip gravitațional, precum și pe cea
produsă de magneți. În cele ce urmează vom învăța mai multe lucruri despre aceste două tipuri de
interacțiune.

Pe măsură ce cunoașterea a avansat, fizicienii și-au dat seama că există numeroase tipuri de inter-
acțiune, cu caracteristici extrem de precise. Așa au apărut și s-au dezvoltat ramuri întregi ale fizicii,
care studiază diferite tipuri de interacțiune. Prima a fost identificată interacțiunea gravitațională, apoi
interacțiunea electromagnetică, interacțiunea nucleară ș.a.m.d. În ultimele decenii, oamenii de știință
și-au dat seama că toate aceste forme de interacțiune ar trebui să aibă o origine comună. Astăzi, marea
bătălie a fizicii este încercarea de a unifica într-o formulă unică toate formele de interacțiune cunoscute.

ÎNTREBĂRI
1. Un corp poate fi supus mai multor acțiuni simultane?
2. Dați trei exemple în care acțiunea mecanică asupra unor corpuri își compensează efectele.
3. În ce categorie ați încadra căderea liberă a corpurilor: a) interacțiune prin contact direct; b)
interacțiune de la distanță?
4. Un automobil este pus în mișcare de acțiunea motorului. În ce categorie intră această interacți-
une – de contact sau de la distanță?

REZUMAT
1. Interacțiunea înseamnă acțiunea reciprocă dintre două corpuri.
2. Acțiunea produce întotdeauna o reacțiune.
3. Acțiunea și reacțiunea sunt simetrice și pot fi inversate.
4. Acțiunea și reacțiunea au sensuri opuse.
5. Acțiunea mecanică poate avea două tipuri de efecte: schimbarea stării de mișcare și deformarea.
6. Deformarea poate fi elastică sau plastică.
71
 L21. Forța – măsură a interacțiunii. Unitatea de măsură
a forței
Interacțiunea poate fi mai puternică sau mai slabă, putând avea intensități foarte diferite. Efectele
interacțiunii dintre două corpuri sunt cu atât mai puternice cu cât interacțiunea este mai intensă.
Dacă o cutiuță de carton este lovită de o minge de tenis de masă, efectul este puțin important. Dacă,
însă, peste cutie cade o nicovală de 10 kg, atunci efectul este foarte clar, cutia fiind complet strivită.
Intensitatea interacțiunii este o proprietate cantitativă, căreia putem să-i atașăm o mărime fizică.

DEFINIȚIE Mărimea fizică care măsoară intensitatea interacțiunii se numește forță și se notează
cu F.

Unitatea de măsură pentru forță în SI este Newtonul (N).

<F> = N
Corpurile interacționează prin forțe. Interacțiunea presupune acțiunea reciprocă dintre două cor-
puri, chiar dacă uneori este evidentă acțiunea unuia singur. Ca de exemplu, atracția corpurilor spre
Pământ sau efectul mareelor, care sunt produse de atracția gravitațională a Lunii asupra Pământului.

Fig. 21.1 Efectul depinde de direcția și de sensul forței.

În Fig. 21.1, dacă vagonetul este acționat de o forță oblică față de orizontală, efectul va fi mai
mic decât atunci când aceeași forță îl trage paralel cu planul orizontal. De asemenea, și dacă sensul
forței s-ar schimba, atunci s-ar inversa și mișcarea vagonetului.
Acțiunea unei forțe este caracterizată de trei factori:
A. de mărimea forței
B. de direcția forței
C. de sensul forței.

Ca și în cazul vitezei și al accelerației, este uzual să reprezentăm forțele prin săgeți. Mărimea săge-
ții este proporțională cu intensitatea forței, direcția săgeții este direcția de acțiune a forței, iar vârful
săgeții ne arată sensul de acțiune al forței.

Întotdeauna accelerația imprimată corpului de către o forță este pe aceeași direcție cu forța și
în sensul acesteia. Se poate arăta experimental că valoarea accelerației imprimate corpului este pro-
porțională cu forța care acționează asupra lui. Aceste observații s-au dovedit extrem de importante
pentru înțelegerea mișcării corpurilor.

Accelerația imprimată unui corp este direct proporțională cu forța și are direcția și sensul
acesteia.

Accelerația imprimată unui corp de către o forță este invers proporțională cu masa corpului.

Dacă, de exemplu, lovim cu aceeași forță o minge de volei și o minge medicinală, efectul asupra
celor două mingi este total diferit. Dacă aplicăm aceeași forță asupra a două corpuri cu mase diferite,
72
corpul cu masă mai mică va căpăta o accelerație mai mare. Efectul forței este cu atât mai mare cu cât
inerția corpului este mai mică. Putem scrie:
F
a= (21.2)
m
unde prin F înțelegem suma tuturor forțelor care acționează simultan asupra corpului.
Din relația (21.1) rezultă
F = ma (21.2)
Accelerația și forța au aceeași direcție și același sens (adică aceeași orientare).
Relația (21.1) ne permite să definim unitatea de măsură pentru forță – Newtonul (N).

DEFINIȚIE Un Newton reprezintă forța care imprimă unui corp cu masa de 1 kg o accelerație
de 1 m/s2.

PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Un corp de masă m = 4 kg se află pe o suprafață
perfect netedă. Dacă asupra corpului acționează
o forță exterioară de tracțiune orizontală de 20 N
(Fig. 21.2), calculați accelerația imprimată cor-
pului.

REZOLVARE
F
Din relația (21.1) putem scrie a = = 20/4 =
m
= 5 m/s2.
În problema de mai sus, F este o forță exteri- Fig. 21.2 Reprezentarea forței și a accelerației
oară, reprezintă acțiunea și se numește forță de
tracțiune, iar ma este reacțiunea și se numește
forță de inerție.

ÎNTREBĂRI
1. Care sunt efectele dinamice ale forței?
2. Care sunt efectele statice ale forței?
3. Efectele statice și efectele dinamice ale unei interacțiuni pot avea loc simultan? Argumentați prin
exemple.
4. De ce trebuie să caracterizăm forța prin mărime, direcție și sens, și nu este suficient să cunoaș-
tem doar mărimea forței? Argumentați prin exemple.
5. Dați câteva exemple de forță de acțiune și forță de reacțiune specificând cum acționează fiecare.

REZUMAT
1. Forța este mărimea fizică care măsoară intensitatea interacțiunii.
2. Forța este caracterizată prin mărime, direcție și sens.
3. Forța pune în mișcare un corp aflat inițial în repaus.
4. Forța poate mări sau micșora viteza unui corp, deci produce o accelerație.
5. Forța poate să schimbe direcția mișcării.

73
 L22. Exemple de forțe (greutatea, forța de frecare,
forța elastică)
Greutatea
Am observat că toate corpurile sunt atrase spre Pământ. Acum știm că sunt atrase de o forță,
pe care o numim atracție gravitațională sau, mai simplu, greutate, pentru care notația uzuală este G.
Această forță este cea care produce căderea corpurilor spre Pământ. Galileo Galilei a studiat căderea
liberă a corpurilor și a ajuns la concluzia că toate corpurile cad spre Pământ cu aceeași accelerație.
Vom numi această mărime accelerație gravitațională și o vom nota cu g (g = 9,81 m/s2). Accelerația
gravitațională este verticală și este întotdeauna îndreptată în jos, spre centrul Pământului.

Povestea lui Galileo. Aristotel a

presupus că obiectele mai grele cad
mai repede spre Pământ decât cele
mai ușoare, iar simțul comun ne face
să dăm oarecare credit acestei obser-
vații. Abia Galileo Galilei, la o dis-
tanță de aproape 2.000 de ani, a pus
la îndoială această idee. Galileo a Fig. 22.1 Cele două corpuri, lipite sau separate, cad la fel spre Pământ.
spus că toate corpurile cad la fel spre
Pământ. Pentru a demonstra această ipoteză, Galileo a folosit un raționament simplu. Dacă avem
două corpuri care cad diferit spre Pământ, unul mai repede și celălalt mai încet, ce se întâmplă dacă
legăm împreună cele două corpuri? Cum vor cădea ele? Corpul mai mic ar tinde să cadă mai încet și
ar frâna căderea celuilalt. Dar noul corp format din cele două este mai mare și ar trebui, de fapt, să
cadă și mai repede. Deci, singurul răspuns care nu produce o contradicție logică este că cele două
corpuri cad la fel spre Pământ. (Fig. 22.1)
Povestea mai spune că verificarea experimentală a făcut-o Galileo însuși, folosind Turnul din Pisa,
care este foarte înalt și mai are și avantajul de a fi înclinat, dându-i posibilitatea de a lăsa corpurile să
cadă din vârful turnului perfect vertical. Galileo ar fi lăsat să cadă liber simultan două corpuri metalice
de mase foarte diferite – o ghiulea de tun și un glonț de muschetă. Rezultatul a fost că cele două corpuri
au atins solul în același moment.

Fig. 22.3 Aristotel (384 î.Hr. – 322 î.Hr.) este cel care a pus bazele
științei ca disciplină în Antichitate. A studiat și a scris, acumulând
primele cunoștințe de fizică, biologie, zoologie, logică și metafizică.
S-a alăturat Academiei lui Platon în Atena la vârsta de 17 ani, unde
Fig. 22.2 – Turnul din Pisa a rămas până la 37 de ani. A fost apoi profesorul lui Alexandru cel Mare.
74
 Folosind relația (21.2) putem scrie
G = mg, (22.1)
formulă ce reprezintă exprimarea greutății unui corp. Se observă că masa și greutatea sunt direct
proporționale, constanta de proporționalitate fiind accelerația gravitațională g.
<G> = N
Greutatea unui corp cu masa de 1 kg este de 9,8 N.

Fig. 22.4 Greutatea este forța de atracție a planetei asupra corpului.

Greutatea și accelerația gravitațională sunt verticale și orientate spre sol. În fapt, forța gravitați-
onală este îndreptată spre centrul Pământului, definind verticala locului (Fig. 22.4).
Newton a arătat că atracția gravitațională se exercită pe distanțe oricât de mari și că este direct
proporțională cu masele celor două corpuri aflate în interacțiune. Aceasta este forța responsabilă pentru
mișcarea tuturor corpurilor cerești.
Greutatea este forța cu care Pământul atrage obiectul studiat. Ea este rezultatul interacțiunii dintre
cele două corpuri. Ce se va întâmpla dacă mutăm
corpul studiat pe un alt corp ceresc și măsurăm gre- Tabelul 22.1 Greutatea pe diferite planete
utatea acelui corp pe Marte sau pe Lună? Newton Planetă Greutatea unei mase m = 1 kg (N)
a ajuns la concluzia că rezultatele vor fi diferite. El Pământ 1,67
a demonstrat că atracția exercitată asupra unui corp
cu masa de 1 kg va fi diferită pe diferite planete, Lună 9,8
fiind proporțională cu masa planetei. În Tabelul Marte 3,72
22.1 sunt înregistrate valorile greutății unui corp cu
Jupiter 24,8
masa de 1 kg, pe Lună și pe diferite planete.

PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Recordul masculin la săritura în lungime pe Pământ este de circa 9 m. Considerând că lungimea
săriturii este invers proporțională cu accelerația gravitațională, estimați cât ar deveni acest record pe
Lună. Se consideră accelerația gravitațională pe Pământ egală cu g = 10 m/s2, iar pe Lună egală cu
g L = 1,7 m/s2.

REZOLVARE
Putem scrie că lungimea săriturii pe Pământ este L = C/g, iar lungimea săriturii pe Lună este L1 = C/gL,
unde C este o constantă oarecare. Împărțind cele două relații, putem scrie L1/L = g/gL,
deci L1 = (10/1,7)L = 5,9 L = 52,9 m.

75
 PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Pe o suprafață plană se află în repaus un corp de
masă m. Analizați care sunt forțele care acțio-
(a)
nează și cum se echilibrează acestea.

REZOLVARE
Corpul este atras spre Pământ cu greutatea G.
Forța G acționează asupra corpului. Corpul
apasă pe suprafață cu o forță egală cu G (F =
G). Suprafața de susținere răspunde cu o forță (b)
egală și de sens opus apăsării F, care reprezintă
reacțiunea planului R. Deci, asupra corpului acți-
onează două forțe egale și de sens opus, greu-
tatea G și reacțiunea R a planului, care își fac
echilibru. Ca urmare, corpul rămâne în repaus. Fig. 22.5 Greutatea și reacțiunea planului își fac echilibru.

Forța de frecare
Un vagon lăsat în mișcare liberă pe șine se va mișca din ce în ce mai încet, până se va opri.
O sanie care alunecă pe un derdeluș, după ce ajunge pe o porțiune orizontală, se va opri după
parcurgerea unei anumite distanțe. Când se apasă frâna unei biciclete sau a unei mașini, aceste vehi-
cule încetinesc și eventual se opresc (Fig. 22.6).
Cine credeți că produce frânarea mișcării în toate aceste exemple? Știți cum se numește acea
forță care produce frânarea?

La contactul dintre două corpuri care se deplasează unul față de celălalt are loc un feno-
men de frecare. Această frecare se manifestă prin tendința de a se opune deplasării relative
dintre cele două corpuri (alunecării celor două corpuri unul față de celălalt).

Atunci când ștergeți cu o gumă o greșeală din

caiet, mișcarea gumei simte o opoziție din partea
hârtiei. Între cele două corpuri, gumă și caiet, se
naște o forță care se opune alunecării lor.

DEFINIȚIE Forța care apare la contactul dintre

două corpuri și care se opune alunecării unui corp
față de celălalt se numește forță de frecare.

Fig. 22.6 Exemple de acțiune a forței de frecare

76
 Forța de frecare are întotdeauna sens opus
deplasării sau tendinței de deplasare.

Putem spune că forța de frecare are întot-

deauna sens opus vitezei relative (vitezei unui
corp față de celălalt corp).

În exemplul de mai sus, cu guma și caietul,

lucrurile stau în felul următor: așa cum se arată
în Fig. 22.7, asupra gumei acționează o forță de
Fig. 22.7 Reprezentarea forțelor de frecare
frecare care se opune deplasării ei față de caiet,
dintre caiet și gumă
iar asupra caietului acționează o forță egală, dar
de sens opus, care tinde să miște caietul.

EXTINDERE Forța de frecare de alunecare

Fig. 22.8

Un exemplu cu grad mare de generalitate este ilustrat în Fig. 22.8. Un corp se află în repaus
pe o suprafață plană. Apoi corpul este împins de o forță de tracțiune F1 și totuși corpul rămâne în
repaus. Dacă forța de tracțiune crește la o anumită valoare F2 , corpul se deplasează cu viteză con-
stantă. Mărind în continuare forța de tracțiune la o valoare F3, corpul începe să se miște accelerat.
Care este explicația?
Ca să avem un exemplu, corpul de care vorbim poate fi un șifonier, împins prin casă, sau poate
fi un vagon de cale ferată, tras de o locomotivă.
Să analizăm care sunt forțele care intervin în cele trei etape ale mișcării. Pe verticală, forțele
își fac echilibru, așa cum am discutat mai sus.
a) Corpul este în repaus. Asupra lui nu acționează nicio forță orizontală.
b) Corpul rămâne în repaus. În această situație v = 0, a = 0. Înseamnă că forța de tracțiune este
echilibrată de către o altă forță. Aceasta este forța de frecare dintre corp și suprafața de contact.
Deci F1 = Ff1.
c) Corpul se mișcă cu viteză constantă. În această situație v = ct., a = 0. Deci forțele se echili-
brează: F2 = Ff2.
Ff2 este mai mare decât forța de frecare Ff1.
Ff2 este valoarea maximă a forței de frecare posibilă între cele două corpuri. Ea se numește
forță de frecare de alunecare. Putem spune că forța de frecare dintre două corpuri poate avea
valori cuprinse între zero și valoarea maximă, numită forță de frecare de alunecare.
d) Forța de tracțiune F3 imprimă o accelerație corpului. Forța de frecare rămâne la valoarea Ff2
și este mai mică decât F3. Putem calcula accelerația corpului de masă m folosind relația (21.2)
ma = F3 – Ff2 , adică
F3 – Ff2
a= .
m

77
 Forța elastică
Dacă se acționează asupra unui resort, acesta se alungește
sau se scurtează. Deformarea este elastică deoarece resortul
revine la forma inițială după ce încetează acțiunea asupra lui.
În resort ia naștere o forță care readuce resortul la forma inițială
și care se numește forță elastică. Tot o forță elastică apare și la
deformarea elastică a oricărui corp alcătuit din orice material
elastic – cauciuc, lemn sau metal.
Alungirea unui resort (sau comprimarea lui) este proporți-
onală cu forța care acționează asupra acestuia. Putem scrie că,
pentru orice resort
Δl  F
unde Δl este alungirea resortului, iar F forța exterioară aplicată.
Ca urmare, se poate defini forța elastică prin formula:
F = k  Δl (22.2)
unde k se numește constanta de elasticitate (sau constanta elas-
tică) și este caracteristică fiecărui resort (sau fiecărui corp care
Fig. 22.9 Determinarea constantei
se deformează). elastice
Să verificăm formula (22.2) printr-un experiment.
Dispozitivul din Fig. 22.9 ne permite să verificăm propor-
ționalitatea dintre alungire și forță. De asemenea, putem calcula și valoarea constantei elastice a
resortului folosit.

EXPERIMENT
Necesarul de laborator: stativul din figură, care are o riglă fixată ferm vertical; un set de 2-3
resorturi diferite ca dimensiune; un set de discuri cu mase egale m(g) marcate; un cârlig special cu
care se pot fixa discurile de resort.

Pașii experimentului:
1. Se citește poziția pe riglă a capătului resortului x0 (mm).
2. Se agață un prim disc de cârlig și se citește noua poziție a resortului x1 (mm).
3. Se agață în continuare câte un disc suplimentar și se citesc pozițiile corespunzătoare ale capă-
tului resortului.
4. Se calculează deformarea resortului ca diferența Δx = x – x0 și se completează toate aceste
date în Tabelul 22.2.

Tabelul 22.2
Greutatea discurilor agă- Poziția capătului resortu- Alungirea resortului Valoarea lui k ca raportul
țate F = G = mg (N) lui x (mm) Δx (mm) dintre G/Δx (N/mm)
0 x = x0 0
G1 x = x1 Δx1 = x1 – x0 k1 = G1/Δx1
2G1 x = x2 Δx2 = x2 – x0 k2 = 2G1/Δx2
3G1 x = x3 Δx3 = x3 – x0 k3 = 3G1/Δx3
...
Valoarea medie a lui k kmediu (N/mm)

5. Se calculează raportul k = F/Δx pentru fiecare alungire, unde F este egal cu G1, 2G1, 3G1
ș.a.m.d. Conform Tabelului 22.2, valoarea lui G1 se obține din formula G1 = mg, unde m este masa
inscripționată pe disc.
78
 6. Se construiește pe hârtie milimetrică un grafic cu axa verticală F măsurată în N și cu axa
orizontală Δx măsurată în mm. În acest grafic se fixează punctele corespunzătoare măsurătorilor din
Tabelul 22.2.
7. Folosind o riglă, se trasează o dreaptă printre punctele experimentale.
8. Se calculează k mediu folosind valorile din tabel.
9. Se calculează valoarea lui k din panta dreptei desenate pe hârtia milimetrică și se compară
cu valoarea lui k mediu. Care credeți că este valoarea cea mai apropiată de adevăr și din ce motiv?
10. Repetați experimentul cu un alt resort și comparați rezultatele.

PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Folosind dispozitivul din Fig. 22.9, să calculăm constanta elastică a unui resort rezultată dintr-o
măsurătoare.
Se agață de resort un disc cu masa m = 50 g. Alungirea resortului măsurată cu rigla atașată dispozi-
tivului este Δx = 5 mm. Care este valoarea constantei elastice? (Se consideră g = 10 m/s2).

REZOLVARE
F
k= ; F = mg = 50 g  10 m/s2 = 0,05 kg  10 m/s2 = 0,5 N
Δx
Înlocuind în formula lui k rezultă
0,5 N 500
k= 5 = N/m = 100 N/m
m 5
103

Utilizarea resorturilor, în diverse forme, este extrem de diversificată. Resorturile se folosesc în

mecanismele ceasornicului, ca amortizoare la vehicule, ca amortizoare la tampoanele de vagon sau
la confecționarea saltelelor. Una dintre cele mai utilizate aplicații este la măsurarea greutății.

ÎNTREBĂRI
1. Cum este greutatea unui corp aflat pe Lună, față de greutatea sa pe Pământ? Care este explicația?
2. Lăsând să cadă liber un corp de la aceeași înălțime h atât pe Pământ, cât și pe Lună, în care din-
tre cazuri credeți că va atinge o viteză mai mare?
3. Descrieți forțele de frecare dintre un șifonier și podea, atunci când șifonierul este împins fără a
fi deplasat.
4. Dacă de capătul unui resort atârnați o masă de două ori mai mare, alungirea resortului: a) crește
cu 50%; b) rămâne aceeași; c) se dublează; d) se triplează.

REZUMAT
1. Toate corpurile cad la fel spre Pământ, cu aceeași accelerație gravitațională g = 9,81 m/s2.
2. Greutatea unui corp pe Pământ este egală cu G = mg.
3. Forța de frecare apare la suprafața de contact dintre două corpuri și are sens opus alunecării.
4. Forța elastică este proporțională cu deformarea și se exprimă prin relația F = k Δx, unde k este
constanta de elasticitate a corpului deformat. Constanta de elasticitate este o caracteristică a
fiecărui corp.

79
 L23. Măsurarea forțelor. Dinamometrul
Proprietatea resorturilor de a se deforma proporțional cu mărimea forței ne oferă o metodă foarte
comodă și directă de a măsura forțele. Dacă se cunoaște constanta elastică a unui resort, măsurând
alungirea Δx sub acțiunea unei forțe F determinăm imediat mărimea forței din formula
F = kΔx.

Fig. 23.1 Dinamometru Fig. 23.2 Măsurarea masei (sau a greutății)

Dinamometrul este un dispozitiv care măsoară forța sau greutatea folosind principiul de mai
sus. Dinamometrul (Fig. 23.1) este constituit dintr-un resort, fixat alături de o gradație care a fost
etalonată astfel încât să indice, pentru fiecare alungire a resortului, valoarea forței (greutății) care a
determinat alungirea respectivă. Deci, fiecare gradație va indica o anumită valoare în newtoni (N).
G
Întrucât relația dintre greutate și masă este exprimată de formula simplă de proporționalitate m = ,
g
orice dinamometru se poate etalona și în unități de masă (kg). În acest fel, dinamometrul devine un
instrument de măsurare a masei, adică un cântar.
Pentru a măsura greutatea sau masa unui corp, dinamometrul trebuie să fie agățat de capătul
superior într-o poziție verticală (Fig. 23.2). Dacă vrem să măsurăm o forță de frecare, dinamometrul
se va folosi într-o poziție orizontală și va trage cu viteză constantă corpul aflat pe suprafața plană.

ÎNTREBĂRI
1. Între două dinamometre cu constante de elasticitate diferite, care credeți că are o precizie mai
mare de măsurare?
2. Un dinamometru destinat măsurării greutăților foarte mari va trebui să aibă o constantă de elas-
ticitate cât mai mare sau cât mai mică?

REZUMAT
1. Măsurarea forțelor se poate face prin măsurarea alungirii unui resort.
2. Dispozitivul folosit în măsurarea forțelor se numește dinamometru.
3. Dinamometrul se poate etalona în unități de forță (N) sau de masă (kg).

80
 L24. Relația dintre masă și greutate
În limbajul comun, din obișnuință, oamenii folosesc denumirea de greutate, pentru măsurarea
masei. Există și acum produse pe care este specificată greutatea cu valoare în grame. Este o eroare
cumva acceptată tacit. Deși, așa cum am văzut, greutatea este o forță și are alte unități de măsură,
întrucât procesul de măsurare a masei sau a greutății este practic același, din cele mai vechi timpuri,
oamenii s-au obișnuit să spună că măsoară greutatea corpurilor. În viața practică, greutatea (respectiv
masa) a avut dintotdeauna un rol esențial. Oamenii au făcut comerț și au apreciat corpurile mai ales
pe seama greutății (masei) decât pe alte criterii. Oricine va spune că „un sac cu ciment este mai greu
decât unul cu făină“ în loc de „un sac cu ciment are masa mai mare decât un sac cu făină“ – ambele
formulări fiind corecte și din punctul de vedere al fizicii.
Atunci când măsurăm o masă sau o greutate facem aceeași măsurătoare – comparăm forța cu
care este atras spre Pământ corpul măsurat cu forța exercitată asupra unui corp etalon. Cu toate aces-
tea, cele două mărimi fizice sunt complet diferite.
Masa este măsură a inerției și este proporțională cu cantitatea de substanță. Masa este caracte-
rizată doar de valoarea sa și se măsoară în kilograme (kg) în SI.
Greutatea este o forță. Ea reprezintă forța gravitațională care se exercită asupra corpului respectiv.
Această forță este îndreptată întotdeauna spre centrul Pământului. Fiind o forță, greutatea este caracteri-
zată, pe lângă mărime, de direcție și de sens. Unitatea de măsură pentru greutate este Newton (N) în SI.
Masa și greutatea unui corp sunt proporționale
G
m=
g
Masa este o proprietate intrinsecă (proprie) a corpului, în timp ce greutatea este rezultatul acți-
unii unui alt corp asupra corpului respectiv. Greutatea este o măsură a interacțiunii dintre două cor-
puri, numită atracție gravitațională și, ca atare, depinde de caracteristicile ambelor corpuri implicate
(corp – Pământ, corp – Lună și așa mai departe).

ÎNTREBĂRI
1. Cum variază masa unui corp pe Pământ față de masa sa pe Lună?
2. Cine determină căderea liberă a corpurilor – masa sau greutatea?

REZUMAT
1. Masa este o măsură a inerției și este caracterizată doar prin valoarea sa.
2. Greutatea este măsură a interacțiunii dintre corp și Pământ și este o forță.

PROBLEME
L20. Interacțiunea, efectele interacțiunii
*20.1. Interacțiunea poate avea loc numai între
două corpuri sau un corp poate interacționa cu
mai multe corpuri simultan?
*20.2. Care dintre exemplele următoare reprezintă
interacțiuni la distanță și care sunt interacțiuni la
contact:
a) mareele
b) atracția corpurilor spre Pământ
c) frânarea unei trotinete
d) atracția dintre doi magneți
e) lovirea unei mingi de tenis.
*20.3. Care dintre exprimările următoare sunt
corecte:
a) Acțiunea este însoțită întotdeauna de reacțiune.
b) Dacă acțiunea crește, reacțiunea scade.
c) Interacțiunea nu poate avea loc decât prin
contactul dintre corpuri.
d) Reacțiunea apare numai la interacțiunea prin
contact.
*20.4. Interacțiunea de la distanță poate produce
deformare? Dați exemple.
*20.5. Completați formulările următoare cu ter-
menii corespunzători.
a) Un corp se deformează .... dacă deformarea
dispare după îndepărtarea acțiunii.
b) Deformarea ..... este permanentă.
81
 *20.6. Interacțiunea de la distanță poate pro-
duce frânarea unui corp?
*20.7. Asociați caracterul dinamic sau static
următoarelor exemple de efecte ale interacțiu-
nii:
a) deformarea amortizoarelor unei mașini
b) frânarea unei biciclete
c) căderea liberă a unui corp
d) umflarea unui balon.
L21. Forța – măsură a interacțiunii.
Unitatea de măsură a forței
*21.1. Forța măsoară:
a) efectele interacțiunii
b) intensitatea interacțiunii
c) greutatea corpurilor.
*21.2. Care afirmație este adevărată:
a) Accelerația are întotdeauna direcția forței,
dar poate avea sens opus acesteia.
b) Accelerația are întotdeauna direcția și sen-
sul forței.
c) Forța poate fi perpendiculară pe accelerație.
*21.3. Un corp cu masa m = 2 kg, aflat pe o
suprafață plană netedă, este împins de o forță
orizontală care îi imprimă o accelerație de 3
m/s2. Calculați valoarea forței care acționează
asupra corpului.
**21.4. Care este afirmația corectă:
a) Acțiunea și reacțiunea sunt două forțe egale
și de sens opus, care își fac echilibru.
b) Acțiunea și reacțiunea nu își fac echilibru
pentru că acționează pe corpuri diferite.
**21.5. Pe o suprafață netedă se află trei căru-
cioare identice cu masa m = 40 kg, așezate în
linie (Fig. VI.1). O forță orizontală cu valoarea
F = 12 N acționează asupra primului cărucior.
Acesta întâlnește al doilea cărucior, pe care îl
pune în mișcare accelerată, și apoi al treilea.
Calculați accelerațiile pentru cele trei cazuri,
când forța împinge un cărucior, două căru-
cioare și apoi trei cărucioare.
Fig. VI.1
82
L22. Exemple de forțe (greutatea, forța de
frecare, forța elastică)
*22.1. Care afirmație este corectă:
a) Toate corpurile cad spre Pământ, dacă nu au
o masă foarte mică.
b) Corpurile mai grele cad mai repede decât
cele mai ușoare.
c) Toate corpurile cad la fel spre Pământ, dar
viteza cu care lovesc solul depinde de masa
corpurilor.
d) Toate corpurile cad la fel spre Pământ, cu
aceeași accelerație.
*22.2. Calculați greutatea unui corp cu masa de
70 kg. Se consideră g = 10 m/s2.
*22.3. Cu ce forță apasă un corp de 10 kg asupra
mesei pe care se află? Se consideră g = 10 m/s2.
*22.4. Calculați greutatea unui cub din aluminiu
cu latura de 5 cm. Se dau ρaluminiu = 2,7 g/cm3 și
g = 10 m/s2.
*22.5. Accelerația gravitațională pe Pământ,
pe Lună și pe Marte au valorile g P = 9,8 m/s2,
g L = 1,7 m/s2 și respectiv g M = 3,7 m/s2. Calculați
greutatea unui corp cu masa de 1 kg pe fiecare
dintre cele trei corpuri cerești.
*22.6. Pe o suprafață plană, cu frecare, se află
un corp acționat de o forță orizontală F = 10 N.
Știind că deplasarea corpului are loc cu viteză
constantă, calculați forța de frecare.
*22.7. Care dintre următoarele afirmații este ade-
vărată:
a) Forța de frecare este întotdeauna orizontală.
b) Forța de frecare se opune vitezei.
c) Forța de frecare are sens opus vitezei relative.
d) Forța de frecare are sens opus accelerației.
*22.8. Dați exemple în care greutatea învinge
forța de frecare.
*22.9. Un vas cu apă aflat pe o masă orizontală
este tras uniform accelerat de o forță F. Desenați
forța de frecare și suprafața apei.
*22.10. O sanie vine de pe un derdeluș și apoi
alunecă până la oprire pe o suprafață orizontală.
Care sunt forțele care acționează pe cele două
porțiuni și ce rol joacă?
*22.11. De un resort vertical cu constanta elastică
k = 100 N/cm se agață un corp cu masa de 2 kg.
Calculați alungirea resortului. Se dă g = 10 m/s2.
*22.12. Asupra unui resort acționează o forță F
care produce o deformare de 1,5 cm. Dacă forța
se dublează, cât va deveni alungirea resortului?
**22.13. Un vas cu apă având masa m = 6 kg se
află pe o suprafață plană. Care este forța cu care
apasă vasul asupra mesei, dacă în apă se adaugă
un cub din lemn cu masa de 0,4 kg?
**22.14. Fie două resorturi verticale diferite, de
care se agață un corp cu masa m1 = 2 kg, res-
pectiv un corp cu masa m2 = 4 kg. Alungirea
celor două resorturi este aceeași, egală cu 3 mm.
Calculați:
a) Constantele elastice ale celor două resorturi.
Se dă g = 10 m/s2.
b) Alungirea celor două resorturi în cazul în
care se inversează greutățile.
**22.15. Pe o suprafață plană se află un resort cu
constanta elastică k = 5 N/cm, fixat de un capăt
și având în celălalt capăt un corp în formă de
cub. Dacă se trage ușor resortul cu o forță ori-
zontală, acesta se alungește cu 1 cm. Lăsat liber,
sistemul rămâne în echilibru. Calculați forța de
frecare dintre corp și suprafața plană.
L23. Măsurarea forței. Dinamometrul
*23.1. Ce măsoară un dinamometru: masa sau
greutatea?
*23.2. Un dinamometru așezat într-un plan încli-
nat de care se agață un corp va măsura corect
greutatea? Va măsura o greutate mai mare sau
mai mică decât cea reală?
*23.3. De un dinamometru vertical se agață o
plasă de 2 kg, iar arcul se alungește cu două divi-
ziuni. Cu cât se alungește suplimentar resortul,
dacă se mai adaugă o plasă de 1 kg?
*23.4. Un dinamometru se alungește cu 1 cm la
fiecare kg adăugat în sarcina sa. Calculați con-
stanta elastică a dinamometrului.
*23.5. Un dinamometru are o constantă elastică
k = 50 N/cm. Lungimea scalei pe care se poate
deforma are 7 cm. Calculați masa maximă care
poate fi măsurată cu acest dinamometru. Se dă
g = 10 m/s2.
L24. Relația dintre masă și greutate
*24.1. Completați afirmațiile următoare:
a) Masa este caracterizată numai prin ......
b) Greutatea este definită prin ......, ....., ......
*24.2. Atașați noțiunile corecte – inerție și inter-
acțiune:
a) Masa este o măsură a .....
b) Greutatea reprezintă intensitatea unei .......
*24.3. Completați următoarea afirmație: în SI,
unitatea de măsură pentru masă este ...., iar uni-
tatea de măsură pentru greutate este....
*24.4. Care dintre următoarele afirmații este
corectă:
a) Greutatea este proporțională cu masa.
b) Masa este proporțională cu greutatea.
*24.5. Cu cât este mai mare masa unui corp pe
Pământ decât pe Lună? Dar greutatea?
*24.6. Un astronaut aflat în imponderabilitate nu
are masă sau nu are greutate?
83
 CAPITOLUL VII | Fenomene termice

L25. Starea termică, echilibrul termic, temperatura.

Contact termic
Rece. Cald.
Mai rece. Mai cald decât...
Reluăm observarea naturii din alt punct de vedere. Este aceeași realitate, dar pe care o privim
din alt unghi. Vă este frig sau vă este cald. Se poate întâmpla ca acum să vă fie cald, iar peste câteva
minute să vă fie frig.
Un corp pe care îl atingeți vi se pare fierbinte, un altul vi se pare mai rece.
Care dintre imaginile din Fig. 25.1 vă sugerează „prea cald“ și care „prea frig“?
Am vorbit despre sisteme fizice și despre starea sistemului ca fiind totalitatea proprietăților sale
la un moment dat. Dacă ne interesează un singur aspect, putem vorbi despre starea termică a siste-
mului. Noțiunile de cald, rece, mai cald, mai rece se referă la această stare. Putem ordona sistemele
(corpurile) în funcție de această proprietate fizică numită stare termică.
Starea termică este o caracteristică cantitativă, pentru că putem ordona corpurile (sistemele
fizice) în funcție de aceasta. Asta înseamnă că îi putem atașa o mărime fizică.

Fig. 25.1 Prea frig, prea cald

84
 Mărimea fizică atașată stării termice se numește temperatură și se notează cu t (sau T). Este
o noțiune destul de cunoscută din viața cotidiană. Vorbim tot timpul despre temperatura de afară,
despre temperatura din cameră, despre temperatura corpului omenesc, despre temperatura optimă
din frigider. Știm că sistemele (corpurile) mai calde au temperaturi mai mari, iar corpurile mai reci
au temperaturi mai mici. Putem ordona corpurile în funcție de temperatură.
La contactul dintre două corpuri există două posibilități:
A. Corpurile își modifică temperatura și asta se întâmplă dacă cele două corpuri au temperaturi
diferite. În această situație, corpul mai cald se răcește, iar corpul mai rece se încălzește. Procesul se
desfășoară până când cele două corpuri ajung la aceeași temperatură. Din acel moment, procesul înce-
tează, iar cele două corpuri rămân în echilibru.
Contactul dintre cele două corpuri care suferă procesul de răcire-încălzire se numește contact
termic, iar starea de echilibru la care ajung se numește echilibru termic.
B. Corpurile nu își modifică temperatura, iar această situație înseamnă că cele două corpuri au
aceeași temperatură, deci se află în echilibru termic.
Să analizăm ce se întâmplă la contactul termic a două corpuri cu temperaturi diferite. Întotdeauna
corpul mai rece se încălzește, adică își mărește temperatura, iar corpul mai cald se răcește, adică își
reduce temperatura. Putem spune că are loc încălzirea corpului rece pe seama corpului mai cald. În
fapt, ceea ce se întâmplă este un schimb de energie între cele două corpuri – corpul cald cedează
căldură, iar corpul rece primește căldura cedată de primul. Căldura schimbată între cele două
corpuri este o formă de energie.
Să urmărim câteva exemple de schimb de căldură la contactul termic.
Dacă așezăm un ibric cu apă deasupra flăcării de la aragaz, în scurtă vreme, apa se va încălzi.
Are loc un transfer de căldură de la flacără la ibric și la apa conținută de acesta.
Dacă într-o zi de primăvară ne așezăm la soare, în scurt timp simțim căldura sa. Corpul nostru
se încălzește pe seama căldurii primite de la soare.
Dacă în timpul iernii dăm reglajul caloriferului la maxim, acesta se încinge de la apa fierbinte
care circulă prin el și, ca urmare, va crește și temperatura aerului din cameră. Căldura a trecut de la
apa fierbinte la caloriferul metalic și apoi la aerul din cameră.
În toate exemplele de mai sus am întâlnit câte o sursă de căldură – flacără, soare, apă fierbinte –
care a transferat energie altor corpuri sub formă de căldură.

TEMĂ Găsiți trei exemple de contact termic și descrieți procesul prin care se ajunge la echilibru
termic.

ÎNTREBĂRI
1. Două corpuri cu temperaturi diferite t1 și t2, unde t2 t1 sunt puse în contact termic și ajung la
echilibru termic la temperatura t3. Puteți stabili în ce ordine se află cele trei temperaturi?
2. Dați trei exemple de surse de căldură.

REZUMAT
1. Starea termică este proprietatea sistemelor fizice de a primi sau de a ceda căldură.
2. Mărimea fizică atașată stării termice se numește temperatură.
3. Starea de contact dintre două corpuri care pot schimba căldură între ele se numește contact
termic.
4. Starea de echilibru dintre două corpuri aflate în contact termic se numește echilibru termic.
5. Căldura schimbată între două corpuri aflate în contact termic este o formă de energie.

85
 L26. Măsurarea temperaturii. Scări de temperatură

Am observat că dacă punem două corpuri A și B în contact termic, unul se răcește, iar celălalt
se încălzește, până când cele două corpuri ajung la aceeași temperatură. Temperatura de echilibru nu
mai este egală nici cu temperatura corpului A, nici cu temperatura corpului B, ci este plasată undeva
între aceste temperaturi.
În particular, dacă două plăci paralelipipedice din cupru, identice, sunt aduse la temperaturi dife-
rite – una este încălzită pe o flacără, iar cealaltă este lăsată la temperatura camerei – când le punem
în contact vor ajunge la echilibru termic, la o temperatură apropiată de media celor două temperaturi
(Fig. 26.1).
Dacă, însă, realizăm același experiment în care încălzim o placă de cupru și o punem în contact
cu un firicel subțire de cupru aflat la temperatura camerei, atunci la stabilirea echilibrului termic,
temperatura finală va fi practic egală cu temperatura plăcii mari de cupru – Fig. 26.2.

Fig. 26.1 Contact termic și echilibru termic Fig. 26.2 Firul de cupru joacă rol
între două corpuri identice de termometru.

În această situație, firicelul de cupru a jucat rol de termometru, luând temperatura corpului
cu care se află în contact. Placa de cupru, a cărei temperatură rămâne practic neschimbată în urma
echilibrului termic, joacă rol de termostat.
Un termometru măsoară temperatura unui corp dacă, în urma contactului termic dintre corp și
termometru, temperatura de echilibru termic este egală cu temperatura corpului măsurat. Aceasta
înseamnă că temperatura termometrului egalează practic temperatura corpului măsurat, în timp ce
temperatura acestuia din urmă nu se modifică semnificativ.
Să urmărim alte două exemple simple.
Dacă aducem într-o cameră un pahar cu apă rece de la frigider și îl lăsăm un timp suficient, apa
din pahar va atinge temperatura aerului din cameră, fără ca aerul din cameră să își scadă semnifica-
tiv temperatura. La fel, o cană cu ceai fierbinte va ajunge la temperatura camerei, după un timp, fără
a încălzi semnificativ aerul din cameră.
În situațiile de mai sus, apa sau ceaiul fierbinte au atins, la echilibru termic, temperatura
aerului din cameră. Apa sau ceaiul au jucat rol de termometru. Aerul din cameră a jucat rolul de
termostat. Deci, termostatul este un corp a cărui temperatură rămâne practic neschimbată la atin-
gerea echilibrului termic cu un alt corp. De exemplu, atmosfera Pământului joacă rol de termostat
pentru tot ce se află pe suprafața Pământului.

TEMĂ Dați trei exemple de corpuri aflate în contact termic, care joacă rolurile de termometru și,
respectiv, de termostat.

Cuvântul termostat are și o semnificație tehnică – este acel dispozitiv care permite menținerea
unei temperaturi constante.
Pentru ca un termometru să măsoare temperatura este necesar să definim o unitate de măsură pen-
tru temperatură. În spațiul european, unitatea de măsură pentru temperatură este „gradul Celsius“ (°C).
Gradul Celsius se definește în felul următor: se consideră două stări de echilibru termic bine
determinate:
– starea de topire a gheții, căreia i se atașează temperatura de 0°C;
– starea de fierbere a apei, căreia i se atașează temperatura de 100°C.

86
DEFINIȚIE Un grad Celsius este intervalul de temperatură egal cu a suta parte din intervalul
dintre temperatura de fierbere a apei și temperatura de topire a gheții.

Scara dintre 0 și 100 este continuată, cu pași de aceeași lungime, deasupra punctului de fierbere
a apei și sub punctul de topire a gheții. Temperaturile sub 0°C sunt exprimate prin numere negative.
În scara Celsius, corpul uman are 37°C. Temperatura unui ceai fierbinte ajunge la circa 80°C, tempe-
ratura de păstrare a alimentelor în frigider este de aproximativ 5°C – 7°C, temperatura din congelator
este de –18°C, iar temperatura optimă de coacere variază între 150°C și 200°C. Temperatura de la
suprafața Soarelui este de 6.000°C.
Temperatura înseamnă mișcare. Cu cât un corp este mai fierbinte, cu atât particulele sale consti-
tuente au o mișcare mai intensă. Dar ce se întâmplă la temperaturi foarte joase?
Pe măsură ce temperatura scade, mișcarea încetinește. Deci, teoretic, mișcarea poate să înce-
teze complet la o anumită temperatură. Pentru a
ilustra această situație, s-a introdus scara abso-
lută de temperatură – sau scara termodinamică
de temperatură – cu unitatea de măsură numită
Kelvin (K). În scara absolută, temperatura vari-
ază de la zero absolut la temperaturi pozitive.
Temperatura de zero absolut ar însemna înce-
tarea mișcării. Dar, cum natura nu există în
absența mișcării, înseamnă că temperatura de
zero absolut nu poate fi atinsă niciodată. Pot
fi atinse, în schimb, temperaturi oricât de joase,
apropiate de zero.
Un interval de temperatură T = 1 K este
egal cu un interval de temperatură de 1°C.
T(K) = T(°C)
Temperaturii de 0°C îi corespunde tempe-
ratura de 273,15 K. Ca urmare, temperaturii de
0 K îi corespunde temperatura de – 273,15°C
(Fig. 26.3). Fig. 26.3 Compararea celor trei scări de temperatură:
Kelvinul este unitatea de măsură fundamen- Kelvin, Celsius, Fahrenheit
tală în SI.

Fig. 26.4 Anders Celsius (1701 – 1744). Astronom suedez
care a introdus scara de temperatură centigradă (de la
expresia în limba latină centum gradus). În 1948, această
scară de temperatură a fost redenumită scară Celsius, în
onoarea savantului suedez.
Fig. 26.5 Lord Kelvin, William Thomson
(1824 – 1907), fizician născut la Belfast, de origine
irlandeză și scoțiană. A avut numeroase contribuții
la dezvoltarea electricității și a formulării primelor
două principii ale termodinamicii.
87
 Tabelul 26.1
Temperatura în Fahrenheit din Celsius F = (C  1,8) + 32
Temperatura din Celsius in Fahrenheit C = ( F – 32)/1,8
Temperatura în Kelvin din Celsius K = C + 273,15
Temperatura în Celsius din Kelvin C = K – 273,15

O altă scară de temperatură, scara Fahrenheit, folosită în America, se bazează pe alte două puncte
fixe: un amestec de gheață și clorură de sodiu (sare de bucătărie) și temperatura corpului omenesc.
Intervalul acesta este împărțit în 96 de diviziuni egale. Astfel, în scara Fahrenheit, temperatura de topire
a gheții este de 32°F, iar temperatura de 100°C corespunde temperaturii de 212°F (Fig. 26.3). Se observă
că 1°C = 1,8°F.
Conversia dintr-o scară de temperatură în alta o puteți face folosind formulele din Tabelul 26.1.
Instrumentele de măsură folosite pentru măsurarea temperaturii se numesc termometre. Am
văzut că un termometru este un corp care pus în contact termic cu un alt corp, în urma echilibru-
lui termic ajunge la temperatura corpului măsurat. Un tip de termometru, cel mai uzual, folosește
efectul de dilatare pentru a măsura temperatura. Vom reveni asupra modului de funcționare și
etalonare a termometrului.

ÎNTREBĂRI
1. Dacă punem în contact termic două corpuri identice aflate la temperaturi diferite, putem consi-
dera unul dintre corpuri termometru, iar celălalt corp măsurat?
2. Ce condiție trebuie să îndeplinească un corp pentru a fi considerat termometru?
3. Putem defini o scară de temperatură luând ca interval diferența dintre temperatura de topire a
oțelului și temperatura de topire a gheții?

REZUMAT
1. Un corp care atinge temperatura corpului cu care este pus în contact, ca urmare a stabilirii
echilibrului termic, se numește termometru.
2. Gradul Celsius este egal cu a suta parte a intervalului dintre temperatura de fierbere a apei și
temperatura de topire a gheții.
3. Un interval de temperatură de 1 K este egal cu un interval de temperatură de 1°C.
4. Gradul Fahrenheit este egal cu a suta parte din intervalul dintre temperatura de echilibru a
amestecului de gheață și apă sărată și temperatura corpului uman.

L27. Modificarea stării termice. Încălzire, răcire

(transmiterea căldurii)
Modificarea stării termice a unui sistem fizic este rezultatul unui schimb de căldură cu mediul
înconjurător sau cu un alt corp cu care se află în contact termic. Dacă primește căldură, sistemul se
încălzește, iar dacă cedează căldură, sistemul se răcește.
Între două corpuri are loc schimb de căldură numai dacă cele două corpuri au temperaturi diferite.

Căldura trece întotdeauna de la corpul cu temperatură mai mare la corpul cu temperatură

mai mică.

În interiorul aceluiași corp solid – o bară metalică, de exemplu –, transmiterea căldurii se face
prin conducție. În cazul lichidelor și gazelor, transmiterea căldurii se face prin convecție. Un al treilea
88
mod de transmitere a căldurii este
prin radiație (Fig. 27.1).
Conducția căldurii este un
proces la nivel molecular. Dacă
un capăt al barei este încălzit, în
această zonă, moleculele corpului
au o mișcare mai intensă, care se
propagă prin ciocniri de la particulă
la particulă, din aproape în aproape,
către moleculele care se mișcă mai
lent. În felul acesta, căldura trece
din zonele mai fierbinți către zonele
mai reci, iar temperaturile tind să se
egaleze (Fig. 27.2). Are loc propa-
garea mișcării, fără ca moleculele
dintr-un capăt al barei să ajungă în Fig. 27.1 Mecanismele de transmitere a căldurii
celălalt capăt. Are loc un transfer de
mișcare (energie), fără transfer de
substanță.
Convecția căldurii. Deplasarea
straturilor de materie mai caldă, în
partea superioară, apare ori de câte
ori lichidele sau gazele sunt încăl-
zite neuniform. Acest mod de a
transporta energia, cu ajutorul unui
transport de materie, se numește
convecție. Sistemul de încălzire
centrală al unei clădiri, care trans- Fig. 27.2 Transferul căldurii prin conducție
portă căldură de la o sursă de căl-
dură la diverse încăperi ale clădirii, este un proces de convecție. Convecția are un rol important în
meteorologie.
Căldura care ne vine de la Soare se numește radiație termică, întrucât radiația (deci energia
transportată) depinde foarte mult de temperatură. Acest tip de transport de căldură nu este legat de
niciun transport de substanță. Chiar și corpurile reci emit radiație termică (plasată în zona infraroșu
a frecvențelor).
Conductibilitatea termică este proprietatea corpurilor de a transporta energie termică prin con-
ducție. Există substanțe cu conductibilitate foarte mare, cum sunt metalele, și substanțe cu conducti-
bilitate redusă, cum ar fi sticla. O conductibilitate redusă au și gazele sau gazele rarefiate (sau vidul).
Încălzind simultan un cui și o baghetă de sticlă, la o flacără, întreg cuiul de fier se va încinge imediat,
în timp ce celălalt capăt al baghetei din sticlă va rămâne rece.
Conductibilitatea termică diferită a substanțelor are numeroase aplicații. Sunt situații când avem
nevoie de o conductibilitate cât mai mare, cum este cazul caloriferelor, și de aceea folosim la fabricarea
caloriferelor fier sau mai degrabă aluminiu. În transportul apei calde prin rețelele orășenești, trebuie să
evităm pierderea de căldură, și de aceea conductele de termoficare sunt înfășurate în diverse materiale
izolante termic.
În construcția unui termos suntem interesați ca transferul de căldură între incinta interioară și
exterior să fie minim. De aceea, incinta se confecționează de obicei din sticlă, și este izolată de incinta
exterioară printr-un strat de aer, sau acel spațiu este uneori vidat. La fel un frigider, pentru a nu se
încălzi de la mediul exterior, este căptușit cu mai multe straturi de materiale izolante termic.

ÎNTREBĂRI
1. De ce credeți că un gaz are o conducție termică mult mai scăzută decât un solid?
2. Când deschideți o ușă în timpul iernii, pe ger, cum credeți că vor circula curenții de aer cald și
cei de aer rece între cameră și exterior?
89
 3. În două pahare cu apă identice, aflate la temperatura camerei, se pune câte un cub de gheață de
aceeași dimensiune. Unul dintre pahare este lăsat în cameră, iar celălalt este pus în frigider. Cum
vor evolua temperaturile apei din cele două pahare după un interval de timp? Descrieți toate
schimburile de căldură care intervin.

REZUMAT
1. Căldura trece întotdeauna de la corpul cu temperatură mai mare la corpul cu temperatură mai mică.
2. Schimbarea stării termice are loc în urma cedării sau primirii de energie termică.
3. Transmiterea căldurii poate avea loc prin conducție, prin convecție sau prin radiație.
4. Conducția căldurii este procesul prin care moleculele mai energetice ciocnesc moleculele mai lente,
transferând energia din aproape în aproape. Transferul energetic are loc fără transport de substanță.
5. Convecția căldurii este procesul prin care straturile mai încălzite de lichid sau gaz se ridică
deasupra. Este un transport de energie cu transport de masă.
6. Radiația termică este emisă de toate corpurile și reprezintă un transport de energie fără trans-
port de masă.
7. Viteza cu care se propagă căldura prin conducție depinde de substanță.

PROBLEME
L25. Starea termică, echilibrul termic, tem-
peratura. Contact termic
*25.1. Două corpuri cu temperaturi diferite,
puse în contact termic, ajung la echilibru ter-
mic:
a) la temperatura cea mai mică
b) la temperatura cea mai mare
c) la o temperatură intermediară.
*25.2. Completați: Căldura trece întotdeauna
de la corpul cu temperatura mai .... la corpul cu
temperatura mai ....
*25.3. Când două corpuri cu temperaturi dife-
rite sunt aduse în contact termic, care corp
cedează căldură?
*25.4. Dacă între două corpuri aflate în con-
tact termic nu mai are loc schimbul de căldură,
înseamnă că cele două corpuri au ajuns la ......
*25.5. Care afirmație este adevărată:
a) La contactul termic, căldura cedată de cor-
pul mai cald este mai mare decât căldura
primită de corpul mai rece.
b) La contactul termic, căldura cedată de cor-
pul mai cald este egală cu căldura primită de
corpul mai rece.
c) La contactul termic, căldura cedată de cor-
pul mai cald este mai mică decât căldura pri-
mită de corpul mai rece.
*25.6. Dacă punem în contact termic trei cor-
puri cu temperaturi diferite, unde se va situa
temperatura de echilibru?
L26. Măsurarea temperaturii.
Scări de temperatură
*26.1. Un pahar cu apă pus în frigider are cali-
tatea de termometru sau de termostat?
*26.2. Punând în contact termic două corpuri
af late la temperaturi diferite, temperatura
finală va fi egală cu:
a) suma celor două temperaturi
b) diferența dintre cele două temperaturi
c) temperatura de echilibru af lată între cele
două temperaturi inițiale.
*26.3. Când unui bolnav i se pune termometrul,
ce se măsoară – temperatura termometrului sau
temperatura persoanei?
*26.4. Exprimați în Kelvin temperatura de
topire a gheții, temperatura de fierbere a apei și
temperatura corpului uman.
*26.5. Exprimați o variație de temperatură de
22 K în °C.
**26.6. Exprimați o variație de temperatură de
10°C în °F.
**26.7. Ce temperatură arată un termometru
etalonat în °F, vara la 38°C?
**26.8. Dacă punem în contact două corpuri
identice, temperatura de echilibru se va atinge
la temperatura medie dintre cele două corpuri.
Calculați această temperatură în °C, știind că
un corp are temperatura de 270°C, iar celălalt
are temperatura de 0°F.

90
L27. Modificarea stării termice. *27.3. Care sunt materiale izolatoare termic și
Încălzire, răcire (transmiterea căldurii) care sunt bune conductoare de căldură: alumi-
*27.1. Care dintre afirmațiile următoare este gre- niul, lemnul, sticla, aerul, ebonita, fonta.
șită: *27.4. De ce credeți că se fac mânere din ebonită
a) Căldura trece întotdeauna de la corpul mai sau din lemn ustensilelor de bucătărie?
cald la corpul mai rece. *27.5. a) O bară metalică este încălzită la o fla-
b) Căldura primită de corpul mai cald este întot- cără.
deauna egală cu căldura cedată de corpul mai b) Apa dintr-un ibric este încălzită pe foc.
rece. c) Apa mării este încălzită de Soare.
c) Temperatura de echilibru depinde de tempe- Care sunt, în fiecare caz, mecanismele de trans-
raturile inițiale ale celor două corpuri puse în mitere a căldurii: convecție, radiație, conducție?
contact termic.
*27.2. Completați cu termenii corecți:
a) Prin convecție are loc un schimb de căldură
..... transport de substanță.
b) Prin conducție are loc un transfer de căldură
..... transport de masă.
c) Transferul căldurii prin radiație se face .....
transport de substanță.

91
 CAPITOLUL VIII | Fenomene termice –
Efecte ale schimbării stării termice
L28. Dilatare/contracție
Toate corpurile își modifică volumul la variația temperaturii. Cu excepția apei, toate substanțele
își cresc volumul la creșterea temperaturii, respectiv își micșorează volumul la scăderea temperaturii.

Fig. 28.1 Exemple de corpuri solide

Fenomenul de creștere a volu-

mului cu temperatura se numește
dilatare. Micșorarea volumului la
scăderea temperaturii se numește
contracție.
Corpurile care au volum și formă
fixe se numesc corpuri solide.
Corpurile care au volum fix și
formă variabilă se numesc lichide.
Lichidele au volum propriu, dar nu
au formă proprie (curg). Fig. 28.2 Lichidul ia forma vasului.
Corpurile care nu au nici formă,
nici volum propriu se numesc gaze. Gazele pot fi conținute în incinte de diferite forme și volume
(Fig. 28.3 a). Gazele au tendința de expansiune, adică vor ocupa tot volumul pe care îl au la dispozi-
ție, așa cum este destinderea aerului care iese dintr-un balon de cauciuc (Fig. 28.3 b).

(a) (b)

Fig. 28.3 Gazele iau forma vasului și au tendința de expansiune.

Aceste trei forme ale materiei se numesc stări de agregare.

În fizică există și alte stări de agregare, cum ar fi plasma, care, simplificând, este un gaz ionizat.
Ionizare înseamnă ruperea unor electroni din atom.

92
 Dilatarea substanțelor depinde foarte mult de starea de agregare. Astfel, gazele se dilată foarte
puternic la creșterea temperaturii, în timp ce lichidele și solidele suferă o variație mică a volumului
la modificarea temperaturii.

Dilatarea solidelor
Un corp solid încălzit își mărește volumul.

Dilatarea unui solid este proporțională cu variația de temperatură.

Dilatarea solidelor este liniară, pentru că alungirea unei dimensiuni l este proporțională cu
variația temperaturii T. Un corp solid izotrop (proprietățile corpului nu depind de direcție) se dilată
proporțional pe toate cele trei direcții, adică un corp de o anumită formă își menține aceeași formă
în urma dilatării sau contracției produse la schimbarea temperaturii. Variația dimensiunii unui solid
l cu creșterea temperaturii este proporțională cu lungimea inițială. Dilatarea pe unitatea de lungime
este aceeași pe toate direcțiile și este specifică fiecărui material. Astfel, dacă încălzim un paralelipi-
ped din cupru de la temperatura T1 la temperatura T2 > T1 toate cele trei laturi ale paralelipipedului se
alungesc cu același procent, păstrându-se proporționalitatea celor trei laturi (Fig. 28.4)
Dacă în loc de cupru am folosi aluminiu, dilatarea ar fi cu aproximativ 50% mai mare.

Fig. 28.4 Solidele își măresc cu același procent toate cele trei dimensiuni
la creșterea temperaturii (a1/a = b1/b = c1/c).

TEMĂ Paralelipipedul din Fig. 28.4 are

dimensiunile a = 30 cm, b = 10 cm și c = 40
cm. Știind că în urma creșterii temperaturii
cu 120°C latura a crește cu 0,2 mm, calculați
dimensiunile celorlalte două laturi după dila-
tare.

O altă demonstrație a dilatării proporționale

în toate direcțiile a solidelor se poate face urmă-
rind dilatarea unei bile metalice. O bilă metalică
în urma încălzirii își va mări volumul, păstrân-
du-și forma sferică. Bila din Fig. 28.5 nu va mai
reuși să treacă prin inel după ce este încălzită la
flacăra unei spirtiere.

Un vas gol, confecționat dintr-o sub-

stanță oarecare, se dilată la fel ca atunci când
spațiul din interiorul său ar fi ocupat cu ace-
lași material.

Fig. 28.5 După încălzire, bila își menține Dilatarea solidelor depinde de natura sub-
forma sferică, dar nu mai poate trece prin inel. stanței. Putem observa acest lucru folosind un
93
 pirometru cu cadran (Fig. 28.6), care este un dis-
pozitiv conceput pentru studiul dilatării liniare
a solidelor. O variantă a acestui dispozitiv poate
conține un suport cu două brațe verticale, pe care
sunt fixate orizontal trei bare metalice din alumi-
niu, cupru și fier. Fiecare dintre aceste bare este
conectată la un indicator de pe cadranul gradat.
Încălzind barele cu ajutorul spirtierei, vom con-
stata că cele trei bare împing acele indicatoare
în mod diferit, ceea ce înseamnă că fiecare bară
a suferit altă alungire, deși toate barele au fost
încălzite la fel.
Dilatarea diferită în funcție de natura meta-
lelor are un efect spectaculos în cazul unei bare Fig. 28.6 Pirometru cu cadran
bimetalice, formată din două lame din metale
diferite prinse împreună (Fig. 28.7). În urma
încălzirii, datorită dilatării diferite, bara se
curbează. Cu cât variația de temperatură este mai
mare, cu atât curbura se accentuează. Acest com-
portament se folosește în multe aplicații pentru
măsurarea temperaturii sau pentru întreruperea
unor circuite electrice, fiind principiul de funcți-
onare al termostatului.
Termostatul este acel dispozitiv care contro-
lează variația de temperatură, menținând tempe-
ratura între anumite limite prestabilite. Funcțio- Fig. 28.7 Dilatarea unei lame bimetalice
narea termostatului se bazează pe monitorizarea
unei temperaturi, prin întreruperea sursei de căldură atunci când temperatura depășește o anumită
valoare, respectiv reconectarea la sursă atunci când temperatura scade sub o valoare prestabilită.

TEMĂ Enumerați trei exemple de dispozitive care folosesc un termostat.

Fenomenul de dilatare (sau contracție) termică are o importanță deosebită în inginerie. Ați obser-
vat că șinele de tren sau de tramvai sunt fixate lăsând o anumită distanță între tronsoane (Fig. 28.8).
Acest spațiu dintre două bucăți de șină are rolul de a evita deformarea șinelor în timpul verii. Oțelul
are o variație a lungimii de aproximativ 1 mm pentru fiecare metru de lungime, la o variație a tem-
peraturii de 100°C. Dacă un tronson de cale ferată are o lungime de 5 m, atunci ne așteptăm la o
variație de circa 5 mm între vară și iarnă, pentru fiecare porțiune, ținând cont că iarna temperatura
poate scădea la –30°C, iar vara în plin soare se ating frecvent temperaturi de circa 70°C.
Același fenomen de dilatare este prevăzut și la construcția podurilor. În unele cazuri, un capăt al
podului se lasă liber să culiseze pe un sistem de rulmenți, alteori se lasă o distanță între tronsoanele
de pod. (Fig. 28.9)

Fig. 28.8 Îmbinarea șinelor de cale ferată Fig. 28.9 Îmbinarea tronsoanelor de pod

94
 Conductele de orice fel (de gaz, de apă) se îmbină cu bucle, pentru a preveni efectele dilatării și
contracției. Cablurile aeriene de electricitate sunt lăsate să facă o anumită curbură, pentru a nu ten-
siona stâlpii de susținere la contracție în timpul iernii, iar exemplele pot continua.

Dilatarea lichidelor
Lichidele suferă odată cu creșterea temperaturii o dilatare mult mai puternică decât solidele. Apa,
de exemplu, se dilată de circa șapte ori mai mult decât sticla.
Și în cazul lichidelor, dilatarea depinde de natura substanței. Alcoolul, de exemplu, se dilată de
aproximativ șase ori mai mult decât mercurul.
Pentru a urmări dilatarea lichidelor, de cele mai multe ori se folosește un balon de sticlă prevăzut
cu un dop străpuns de un tub care pătrunde în vas (Fig. 28.10). Se umple balonul cu apă colorată (se
poate folosi o picătură de cerneală pentru colorarea apei) până când urcă la un anumit nivel în tub.
Apoi vasul se încălzește folosind o spirtieră. Se va observa că nivelul lichidului urcă în tub pe măsură
ce temperatura crește. Dacă apoi vasul este răcit, nivelul lichidului revine la poziția inițială.

Fig. 28.10 Dilatarea lichidelor

Variația volumului lichidului este proporțională cu variația de temperatură.

Analizând mai atent micul experiment de mai sus, trebuie să observăm că prin încălzire se dilată
atât lichidul, cât și balonul de sticlă. Ceea ce noi observăm este, de fapt, diferența între variația volu-
mului de lichid și variația volumului balonului de sticlă.

PROBLEMĂ REZOLVATĂ
Am afirmat că la aceeași variație de temperatură apa se dilată de șapte ori mai mult decât sticla.
Presupunând că în experimentul de mai sus am măsurat o variație a volumului apei cu 6 mm3, calcu-
lați variația volumului balonului de sticlă și variația reală a volumului de apă.

REZOLVARE
Variația observată a volumului de apă este egală cu diferența dintre variația reală a volumului de
apă și variația volumului balonului de sticlă:
ΔVmăsurat = ΔVapă – ΔVsticlă
Pe de altă parte, știm că variația volumului apei este de 7 ori mai mare decât variația volumului sticlei:
ΔVapă = 7  ΔV sticlă
Înlocuind această expresie în relația de mai sus se obține:

95
 ΔV măsurat = 7  ΔV sticlă – ΔV sticlă = 6  ΔV sticlă, deci ΔV sticlă = ΔV apa /6, adică

ΔV sticlă = 6/6 = 1 mm3, iar ΔV apă = 7  ΔV sticlă = 7 mm3

Faptul că dilatația lichidelor este proporțională cu variația de temperatură are o aplicație directă
în construirea termometrelor cu lichid. În principiu, un termometru cu lichid este alcătuit dintr-un mic
rezervor cu lichid (de exemplu, mercur sau alcool) conectat la un tub subțire. La încălzire, lichidul se
dilată și pătrunde în tub, lungimea ocupată de lichid în tub fiind proporțională cu temperatura. Lângă
tub putem fixa o mică tijă gradată care să facă corespondența între lungimea ocupată de lichid și tem-
peratură. Inscripționarea tijei în grade Celsius se numește etalonare și astfel, în loc să citim o lungime
în mm, vom citi direct temperatura în grade Celsius.

Din ce în ce mai mult, termometrele cu lichid sunt înlocuite de termometrele electronice. Unul
dintre avantajele acestora este durata foarte scurtă – de ordinul secundelor – în care ajung la
echilibru termic cu corpul măsurat și afișează rezultatul. Sunteți obișnuiți ca atunci când utilizați
termometrul cu mercur să păstrați termometrul sub braț sau sub limbă pentru câteva minute. Abia
după aceea puteți citi corect temperatura corpului, deoarece echilibrul termic se realizează în timp,
nu instantaneu.

TEMĂ EXPERIMENTALĂ Etalonarea unui termometru cu lichid.

Să considerăm un termometru cu alcool ca cel din Fig. 28.11, a cărui scară milimetrică nu este
inscripționată. Imaginați o metodă prin care puteți etalona termometrul, adică puteți atașa scalei
milimetrice valori ale temperaturii în grade Celsius.

Fig. 28.11 Termometrul cu lichid și termometrul electronic

Dilatarea gazelor
Gazele se dilată termic cel mai mult în raport
cu lichidele și solidele.

Trebuie să fim atenți, însă, cum măsurăm

dilatarea gazelor, având în vedere că volumul
acestora nu este fix la o temperatură dată, ci
poate varia foarte puternic în funcție de presi-
une. Presiunea este reprezentată de forța care
acționează pe unitatea de suprafață. De exem-
plu, un gaz aflat într-un cilindru vertical cu
piston își micșorează volumul dacă se mărește Fig. 28.12 Volumul gazului scade dacă presiunea
greutatea pistonului. (Fig. 28.12) exercitată asupra sa crește.
96
 Fig. 28.13 Dilatarea gazului este proporțională cu variația de temperatură.

Dilatarea termică a gazelor poate fi corect măsurată numai dacă menținem constantă presiunea
exercitată asupra gazului.
Dilatarea gazelor este proporțională cu variația de temperatură. Putem urmări variația volumului
unui gaz folosind un balon ca cel din Fig. 28.13.
La o creștere foarte mică a temperaturii, picătura de lichid care izolează gazul din balon de
aerul exterior se va deplasa spre dreapta, indicând o dilatare a gazului. Dacă temperatura continuă
să crească, picătura se va deplasa mai mult, indicând proporționalitatea dintre variația volumului
și variația temperaturii. Dacă încălzirea încetează, picătura de lichid se va deplasa spre stânga pe
măsură ce volumul gazului se micșorează. Este foarte important ca pe toată durata experimentului
temperatura și presiunea exterioare să rămână constante.

ÎNTREBĂRI
1. După încălzire, bila din Fig. 28.5 nu mai poate trece prin inel. Ce ați putea face ca totuși să fie
posibilă trecerea bilei prin inel?
2. Este corectă afirmația: „Volumul lichidului este proporțional cu temperatura“?
3. La încălzirea unui lichid, densitatea sa crește sau scade? Dar masa lichidului?
4. De ce credeți că este nevoie să mențineți termometrul în contact cu corpul câteva minute pentru
a citi temperatura, atunci când este măsurată cu un termometru medical cu mercur?

REZUMAT
1. Toate corpurile își variază volumul la variația temperaturii. Fenomenul se numește dilatare
termică sau contracție termică.
2. În toate cazurile, variația volumului este proporțională cu variația de temperatură.
3. Dilatarea depinde de natura substanței.
4. La o creștere a temperaturii, toate dimensiunile unui corp solid cresc în aceeași proporție.
5. Gazele se dilată termic mai mult decât lichidele, iar lichidele se dilată termic mai mult decât soli-
dele.

97
 L29. Transformări de stare de agregare
Aceeași substanță se poate găsi în diferite
stări de agregare, în funcție de condițiile fizice în
care se află. Cele trei stări de agregare – solidă,
lichidă și gazoasă – sunt stări termice. Deci tre-
cerea de la o stare la alta se va face prin transfer
de căldură.
Cel mai la îndemână exemplu sunt stările
de agregare ale apei. Ne întâlnim zilnic cu cele
trei forme de agregare ale apei: lichidă, solidă
(sub formă de gheață) și gazoasă (sub formă de
vapori). (Fig. 29.1)

Topirea și solidificarea
Fig. 29.1 Cele trei forme de agregare ale apei
DEFINIȚIE Procesul de trecere a unei sub-
stanțe din starea solidă în starea lichidă se
numește topire, iar procesul invers se numește
solidificare.

Topirea unui solid intervine la încălzirea

acestuia.
Dacă într-un pahar cu apă aflată la tempe-
ratura camerei introducem un cub de gheață,
acesta se topește – adică se transformă în lichid
(Fig. 29.2). Cubul de gheață primește căldură și
se topește, iar apa cedează căldură și se răcește. Fig. 29.2 Gheață în apă

Există și cazuri în care, prin încălzire, substanța solidă trece direct în stare gazoasă. Procesul se
numește sublimare, iar procesul invers se numește desublimare.

În funcție de modul în care are loc topirea, există două categorii de substanțe:
A. Substanțe ca apa sau naftalina, la care topirea și solidificarea au loc la temperatură constantă,
specifică substanței, numită temperatură de topire/solidificare.
B. Substanțe ca sticla sau unele aliaje, care înainte de a se topi trec printr-o stare intermediară de înmu-
iere, temperatura crescând până la transformarea completă în lichid.
În ambele cazuri, topirea se face cu absorbție de căldură.
Ne vom referi în continuare doar la topirea substanțelor cu temperatură de topire determinată.
În decursul încălzirii unui solid, odată atinsă temperatura de topire – momentul apariției stării
lichide – creșterea temperaturii încetează până la trecerea în stare lichidă a întregului corp.

Trecerea solid-lichid are loc la temperatură constantă și se face numai în urma absorbției
de căldură din exterior.

Cu cât masa unui solid este mai mare, cu atât va necesita mai multă căldură pentru a se topi. La
solidificare sistemul va elibera aceeași cantitate de căldură ca cea absorbită la topire.
Dacă se urmărește dependența de timp a temperaturii unui solid (de exemplu, gheață), care este
încălzit începând de la o temperatură t1 inferioară temperaturii de topire ttop , apoi este topit și încălzit
în continuare, se obține un grafic ca în Fig. 29.3. În primul interval de timp, până la atingerea tem-
peraturii de topire ttop, temperatura crește proporțional (liniar) cu timpul (sau cu căldura absorbită).
Din momentul începerii procesului de topire, temperatura se menține constantă, iar cele două forme
de agregare coexistă. Când toată masa corpului este în stare lichidă, temperatura începe din nou să
crească proporțional cu timpul (cu căldura absorbită). Procesul de mai sus se presupune că se petrece
98
sub influența unei surse de căldură constante, astfel încât timpul este proporțional cu căldura transfe-
rată corpului.
Procesul poate fi parcurs și în sens invers. La răcirea unei substanțe lichide, survine solidifica-
rea ei. Temperatura de solidificare este identică cu temperatura de topire. În timpul solidificării
se degajă o cantitate de căldură egală cu cea absorbită la topire. Deci stările termice reprezentate în
Fig. 29.3 pot fi parcurse și în sens invers.

Fig. 29.3 Variația temperaturii în timpul topirii

La temperatura de topire, evoluția amestecului solid-lichid spre una dintre stările lichidă sau solidă
este determinată de sensul transferului de căldură. Dacă sistemul primește căldură, acesta evoluează
spre starea lichidă, iar dacă cedează căldură, va evolua spre starea solidă. Dacă transferul de căldură
încetează, cele două stări rămân în echilibru termic.
Temperatura de topire/solidificare este caracteristică fiecărei substanțe sau amestec de substanțe.
În concluzie, putem spune că topirea/solidificarea are loc la o temperatură fixă, numită tempera-
tura de topire/solidificare, specifică fiecărei substanțe sau amestec de substanțe.
Unele substanțe necesită mai multă căldură pentru a se topi decât altele. Căldura eliberată la
solidificare este egală cu cea absorbită la topire.

Vaporizarea și condensarea
Vaporizarea este procesul de trecere a unei substanțe din stare lichidă în stare gazoasă. Procesul
invers se numește condensare.
Vaporizarea depinde de condițiile în care se află lichidul față de mediul înconjurător. Vaporizarea
poate avea loc într-o incintă închisă (un vas cu capac, de exemplu) sau în atmosferă liberă, când lichi-
dul se află într-un vas descoperit.
A) Vaporizarea în volum limitat poate avea loc în vid sau în atmosferă gazoasă.
B) Vaporizarea în atmosferă liberă poate avea loc:
– la suprafața liberă a lichidului, iar procesul se numește evaporare
– în tot volumul lichidului, iar atunci procesul se numește fierbere.

Vidul se poate obține în laborator prin extragerea aerului dintr-o incintă. Cu cât în incintă canti-
tatea de gaz este mai mică, cu atât avem un vid mai înalt.

Vaporizarea unui lichid are loc prin absorbție de căldură, iar condensarea unui gaz se face prin
cedare de căldură către exterior.

99
 Vaporizarea în vid are loc foarte rapid, iar
vaporizarea în atmosferă gazoasă este lentă.
Procesul de evaporare are loc strict la
suprafața unui lichid și se poate produce la
orice temperatură aflată între temperatura de
solidificare și temperatura de fierbere.
Fierberea are loc în tot volumul lichidului,
iar temperatura este constantă pe toată durata
procesului. De exemplu, apa fierbe la tempe-
ratura de 100°C. (Fig. 29.4) Asta înseamnă că,
în condiții obișnuite, nu putem obține apă la o
temperatură de 200°C sau 250°C. Fig. 29.4 Fierberea apei

Există pentru fiecare substanță o anumită temperatură și o anumită presiune la care cele trei stări de agre-
gare sunt în echilibru termic. Acest punct se numește punct triplu și este specific fiecărei substanțe.

ÎNTREBĂRI
1. Un lac care îngheață la începutul iernii încălzește atmosfera sau o răcește și mai mult?
2. Ce durează mai mult: să fierbeți un ibric de 0,5 l cu apă sau un vas cu 2 l de apă?
3. Dacă lăsați un vas cu apă pe foc un timp îndelungat, apa dispare, iar vasul se arde. Care credeți
că este explicația?
4. De ce credeți că apele înghețate încep să se dezghețe primăvara?

REZUMAT
1. Topirea este procesul de trecere a unui corp din stare solidă în stare lichidă. Procesul invers
se numește solidificare.
2. Topirea se face prin absorbție de căldură. La solidificare, corpul eliberează aceeași cantitate
de căldură ca cea absorbită la topire.
3. Pentru anumite substanțe, topirea și solidificarea au loc la aceeași temperatură, constantă în
timpul procesului, numită temperatură de topire sau temperatură de solidificare.
4. Temperatura de topire/solidificare depinde de substanță sau de amestecul de substanțe.
5. Vaporizarea înseamnă transformarea unui lichid în gaz la absorbția de căldură. Procesul
invers se numește condensare.
6. Vaporizarea unui lichid în aer liber poate avea loc doar la suprafață – evaporare – sau în tot
volumul – fierbere.
7. Evaporarea are loc la orice temperatură situată între temperatura de solidificare și cea de
fierbere.
8. Temperatura de fierbere este fixă și este caracteristică fiecărei substanțe sau amestec de
substanțe.

100
 L30. Aplicații (anomalia termică a apei, circuitul apei
în natură)
Anomalia termică a apei
Apa se deosebește de restul lichidelor prin două particularități, numite anomalii.

 P
 rima anomalie a apei. Apa caldă se comportă la fel ca celelalte lichide, micșorându-și volumul
pe măsură ce se răcește. Anomalia intervine la 4°C, când volumul începe să crească, dacă răcirea
continuă până la atingerea temperaturii de îngheț. Asta înseamnă că densitatea apei este maximă la
4°C, ceea ce face ca apa mai caldă, la 10°C, de exemplu, sau mai rece, la 2°C, să poată pluti peste
apa aflată la 4°C. Apa este singurul lichid care are această proprietate. Anomalia apei are o mare
importanță în natură. Iarna, când temperatura atmosferică scade, se răcește și suprafața apelor.
Apa va începe să înghețe la suprafață, iar gheața va pluti peste apa aflată la 4°C. În felul acesta, în
apele suficient de adânci, sub gheață se va afla apă la 4°C, care va permite supraviețuirea faunei
și florei subacvatice.
 A
 doua anomalie a apei. În general, volumul unui lichid scade la solidificare. Apa, însă, își mărește
brusc volumul la solidificare: 1 l de apă trece în 1,1 l de gheață. Această anomalie are la rândul său
o serie de consecințe în natură. Pe o apă liniștită, gheața plutește la suprafață. Ea izolează apa de
dedesubt și o ferește de o înghețare rapidă. Apa îngheață lent, de la suprafață spre adânc.

În diagrama din Fig. 30.1 este reprezentat,

calitativ, modul în care variază volumul unei can-
tități de apă, odată cu temperatura. Se observă că
volumul scade pe măsură ce apa se răcește spre
4°C, apoi volumul începe să crească până la 0°C
(prima anomalie). La 0°C începe solidificarea,
care este însoțită de o creștere suplimentară a
volumului (a doua anomalie).

Circuitul apei în natură

Apa se găsește în natură în toate cele trei stări

de agregare. Există în natură mari rezervoare Fig. 30.1 Evoluția volumului apei cu temperatura (calitativ)
naturale de apă, printre care cele mai importante
sunt: oceanele, calotele glaciare, apa subterană,
lacurile și cursurile de apă, umiditatea din sol și Tabelul 30.1 Volumele de apă acumulate în
din atmosferă. În Tabelul 30.1 sunt înscrise volu- rezervoarele naturale
mele de apă corespunzătoare fiecărui astfel de
Volumul de apă
rezervor natural. Rezervor
(milioane km3)
Apa circulă între aceste rezervoare sub dife-
rite forme de agregare, constituind ceea ce se Oceane 1.370
numește circuitul apei în natură (Fig. 30.2). În Calote glaciare și ghețari 29
acest transfer apar diferite fenomene, printre care
Apă subterană 9,5
le vom aminti pe cele mai importante.
a) Evaporarea. Este procesul prin care apa Lacuri și cursuri de apă 0,127
trece în atmosferă prin evaporarea produsă Umiditate în sol și în atmosferă 0,078
la suprafața oceanelor și apelor de suprafață.
Sursa de căldură necesară procesului de eva-
porare este constituită de radiația solară.
b) Advecția. Este procesul prin care apa sub formă solidă, lichidă sau gazoasă circulă prin atmo-
sferă. De exemplu, norii formați deasupra oceanelor sunt duși de vânt deasupra uscatului și pro-
duc precipitații.
101
 Fig. 30.2 Elementele circuitului apei în natură

c) Condensarea. Este procesul prin care vaporii de apă din atmosferă se transformă în picături
lichide, formând norii sau ceața.
d) Precipitațiile. Reprezintă procesul prin care apa care s-a condensat în atmosferă cade pe supra-
fața Pământului sub formă de ploaie, zăpadă, grindină, chiciură sau lapoviță.
e) Topirea. Procesul prin care zăpada și gheața se topesc, trecând în stare lichidă.
Pe scurt, apa se evaporă de la suprafața oceanelor, formează nori din care apa cade sub formă de
precipitații și apoi se scurge înapoi în oceane.

Cantitatea de apă care ia parte la circuitul apei în natură rămâne constantă și are o valoare
estimată la 505 km3/an.

ÎNTREBĂRI
1. Temperatura apei oceanelor crește sau scade în urma evaporării?
2. Cum pot supraviețui peștii într-un lac care îngheață în timpul iernii?
3. Care este cel mai mare rezervor de apă din natură?
4. Ce temperatură poate avea apa unui râu pe care curg sloiuri de gheață?

REZUMAT
1. Anomaliile apei înseamnă că apa are un volum minim la 4°C, care începe să crească sub această
temperatură (prima anomalie) și că volumul gheții este mult mai mare decât volumul apei în
stare lichidă.
2. În natură circulă ciclic o cantitate constantă de apă, care trece prin evaporare în atmosferă, se
condensează sub formă de nori și ceață și revine pe sol sub formă de precipitații.

102
PROBLEME
L28. Dilatare/contracție
*28.1. Care este ordinea mărimii dilatării ter-
mice, la aceeași variație de temperatură, între
cele trei stări de agregare?
*28.2. Prin dilatarea termică a unui solid, den-
sitatea sa:
a) crește
b) scade
c) rămâne constantă.
*28.3. La îmbinarea șinelor de tren se lasă un
spațiu pentru a preveni dilatarea în lungime a
tronsoanelor de cale ferată. De ce nu se ia nicio
precauție pentru variația în grosime a șinelor de
cale ferată?
*28.4. Care dintre afirmațiile următoare sunt
adevărate:
a) alungirea unei tije metalice este proporțională
cu temperatura
b) alungirea unei tije metalice este proporțio-
nală cu lungimea inițială
c) alungirea unei tije metalice este proporțională
cu variația de temperatură
d) alungirea unei tije metalice este invers pro-
porțională cu grosimea tijei.
*28.5. O bară de aluminiu se dilată cu 1 mm
la o variație t de temperatură. Cu cât se dilată
aceeași bară la o variație egală cu 3 t?
**28.6. Un paralelipiped din aluminiu, cu dimen-
siunile a = 30 cm, b = 10 cm și c = 40 cm, este
încălzit până când latura a se dilată cu 0,3 mm.
Calculați:
a) dimensiunile b și c după dilatare.
b) densitatea piesei după dilatare, știind că ini-
țial aluminiu = 2,7 g/cm3.
**28.7. Sticla se dilată de 7 ori mai puțin decât
apa. Într-un pahar de apă gradat turnăm o canti-
tate de apă și încălzim sistemul. Măsurăm o dila-
tare a apei cu 12 mm3. Să se calculeze dilatarea
reală a apei.
L29. Transformări de stare de agregare
*29.1. Precizați când va evolua un amestec de
apă cu gheață spre starea solidă:
a) când va primi căldură
b) când va ceda căldură
c) când va fi lăsat în echilibru.
*29.2. Într-un recipient metalic apa fierbe la tem-
peratura de 100°C. Vasul va avea o temperatură:
a) egală
b) mai mare
c) mai mică decât a apei.
*29.3. Vaporizarea se produce:
a) la 100°C
b) la orice temperatură
c) la orice temperatură peste 4°C
d) la orice temperatură peste temperatura de
solidificare.
*29.4. Putem să folosim temperatura de topire a
sticlei ca reper într-o scară termometrică?
*29.5. Completați cu exprimarea corectă:
a) vaporizarea are loc ....
b) fierberea se petrece în ....
*29.6. Prin vaporizare, apa din pahar:
a) se răcește
b) rămâne la aceeași temperatură
c) se încălzește.
*29.7. La condensare, vaporii:
a) cedează căldură
b) primesc căldură
c) primesc și cedează căldură în același timp.
*29.8. De ce în aerul cald al verii, paharele reci
cu apă se aburesc?
*29.9. De ce la prima ninsoare fulgii de zăpadă
se topesc imediat?
L30. Aplicații (anomalia termică a apei,
circuitul apei în natură)
*30.1. Care este fenomenul și care este resursa
principală de apă din care se formează norii?
*30.2. Descrieți evoluția temperaturii amestecu-
lui apă-gheață a unui râu, în timpul primăverii.
*30.3. De ce este nevoie de un amestec antigel,
care împiedică înghețarea, în radiatoarele mași-
nilor, în timpul iernii?
*30.4. Prin topire, gheața:
a) își mărește volumul
b) își micșorează volumul
c) nu își modifică volumul.
*30.5. Densitatea gheții este:
a) mai mare decât densitatea apei la 4°C
b) mai mică decât densitatea apei la 4°C
c) densitatea nu depinde de starea de agregare.
103
 CAPITOLUL IX | Fenomene electrice și magnetice

L31. Magneți, interacțiuni între magneți, poli magnetici

Ce credeți că au în comun cele 16 imagini din Fig. 31.1?
Fiecare imagine arată un magnet sau un mod de utilizare a magneților. Să le analizăm pe rând.

(1) (2) (3)

(4) (5) (6) (7)

(8) (9) (10)

(12)
(13)
(11)

(15) (16)
(14)
Fig. 31.1 16 imagini cu magneți și utilizarea lor
104
1. În prima imagine avem un joc pentru copii în care piesele conțin fire magnetice, astfel încât ele
se atrag și pot fi combinate în diferite forme.
2. În a doua imagine se observă niște piese mici cu o mică folie magnetică, care se fixează pe
tabla ușii frigiderului. Pot fi folosite pentru a fixa o foaie de notițe, pe care să lăsați mesaje, și
de multe ori le găsiți la chioșcurile cu suveniruri turistice.
3. A treia este o fotografie care prezintă un tratament medical cu plăci magnetice.
4. Caseta audio conține o bandă cu proprietăți magnetice care are capacitatea de a memora sem-
nale care reproduc muzica preferată.
5. O macara poate folosi, în loc de cârlig, un magnet foarte mare pentru a ridica mașinile într-un
cimitir de mașini.
6. Undeva, în India, există un întreg deal care conține zăcăminte de materiale magnetice și, ca
urmare, zona prezintă comportamente diferite, devenind atracție turistică.
7. Pământul însuși este un mare magnet și vom vedea ce importanță are acest fapt asupra vieții
noastre.
8. Acestea sunt formele de magneți folosite cel mai frecvent în laboratorul școlar de fizică, pentru
mici demonstrații.
9. O imagine spectaculoasă cu un tren de mare viteză aflat pe pernă magnetică.
10. Un copil care observă cum magnetul atrage cuiul din mâna sa.
11. Un ac magnetic care se poate roti liber și care se va orienta pe direcția Nord-Sud a polilor
magnetici ai Pământului.
12. O monedă veche de nichel – unul dintre materialele cu proprietăți magnetice.
13. O rocă de cobalt – alt material magnetic, care alături de fier și de nichel formează grupul
materialelor cu proprietăți magnetice, numite materiale feromagnetice.
14. Magnet atrăgând agrafele de birou.
15. O instalație de analiză medicală imagistică complexă, bazată pe un fenomen magnetic la nivel
de nucleu (rezonanță magnetică nucleară – RMN).
16. O bucată de magnetită precum cea găsită de greci în apropierea orașului Magnezia, din Asia
Mică, acum 2.500 de ani.

Pentru a înțelege mai bine toate aceste diverse implicații ale fenomenelor magnetice, să ne
concentrăm atenția mai întâi asupra unor situații simple.
Vom avea în vedere comportamentul unui magnet simplu, în formă de bară sau de potcoavă.
Astfel de magneți se pot obține prin presarea unor pulberi magnetice la cald (Fig. 31.1 – 8).
Astfel de magneți se numesc magneți permanenți. Ei își păstrează proprietățile magnetice,
practic nelimitat în timp, fără intervenție din exterior. Să discutăm pe rând proprietățile magneților
permanenți.

 Magneții atrag materialele feroase, cum sunt acele, agrafele și alte obiecte care conțin fier (Fig.
31.1 – 5, 10, 14).
 Când un magnet atrage o bucată de fier, acesta este, la rândul său, atras de bucata de fier cu o
forță de aceeași intensitate (este vorba de acțiune și reacțiune).
 Forța de atracție magnetică dintre două corpuri descrește puternic cu distanța; adeseori, la dis-
tanțe de câțiva centimetri, acțiunea ei nu mai poate fi pusă în evidență. Când lipiți micii magneți
pe frigider, forța de atracție se simte doar de la o distanță de circa 1-2 cm.
 Forțele magnetice nu se modifică dacă introducem între corpurile care interacționează materiale
neferomagnetice cum ar fi: hârtia, lemnul, materiale plastice, aluminiu. Forțele magnetice nu
au nevoie de un mediu material pentru a acționa; aceste forțe pot acționa și în vid. Este motivul
pentru care magnetul ornamental se „lipește“ de frigider la fel de bine și dacă între el și tabla fri-
giderului introducem o foaie de hârtie sau un carton. Forța magnetică presează foaia și aceasta
nu cade. (Fig. 31.1 – 2)
105
  Forțe foarte puternice acționează la capetele magneților în formă de bară sau de potcoavă. Aceste
capete sunt denumite poli magnetici. Polii apar întotdeauna în perechi. Indiferent de forma lor,
magneții posedă întotdeauna doi poli. Între poli, însă, cum ar fi la mijlocul unei bare magnetice,
forțele sunt foarte slabe.
 Cu toate că ambii poli exercită forțe de
atracție de aceeași intensitate asupra fie-
rului, ei au semnificații diferite și sunt
numiți diferit. Dacă folosim un ac mag-
netic care se poate roti liber (Fig. 31.1 –
11), acesta se va așeza mereu pe direcția
Nord-Sud, iar Nordul va fi indicat mereu
de același capăt al magnetului. Acest
capăt va fi numit polul Nord al magne-
tului (roșu), iar celălalt capăt va fi numit
polul Sud (albastru).
 Cu doi magneți – așezați astfel încât să
se poată roti – se obține experimental
următorul rezultat: polii de același fel se
resping, iar polii opuși se atrag. Deci,
polul Nord și polul Sud se atrag, iar polii Fig. 31.2 Polii de același fel se resping,
de același fel, Sud-Sud și Nord-Nord, se iar polii opuși se atrag.
resping (Fig. 31.2).
 Polii magnetici sunt inseparabili. Dacă
tăiem o bară magnetică la mijloc, obți-
nem două bare magnetice având fiecare
un pol Nord și un pol Sud. Putem repeta
de mai multe ori această operație, de fie-
care dată obținând magneți mai scurți,
dar fiecare păstrând cei doi poli – Nord
și Sud (Fig. 31.3) Fig. 31.3 Cei doi poli magnetici nu pot fi divizați.

ÎNTREBĂRI
1. Care sunt materialele feromagnetice?
2. Dați trei exemple din jurul vostru, de utilizare a efectelor magnetice.
3. Dacă aveți un set de patru bare magnetice egale, cum trebuie să le așezați pentru a forma un
pătrat? Desenați soluția folosind convenția de culoare asupra polilor magnetici.

REZUMAT
1. Magneții atrag materialele feromagnetice.
2. Forțele magnetice nu au nevoie de un suport material pentru a se exercita. Ele se manifestă și
în vid.
3. Polii magnetici sunt inseparabili.
4. Polii magnetici opuși se atrag, iar polii de același fel se resping.

106
 L32. Magnetismul terestru. Busola
Să privim imaginile din Fig. 32.1.
Dacă pe o foaie de hârtie (sau pe o placă de sticlă) presărăm pilitură de fier și așezăm sub foaie
un magnet, pilitura de fier se va așeza imediat într-un anumit desen. Putem repeta experimentul de
mai multe ori, pentru a ne convinge că de fiecare dată pilitura de fier se așază la fel. Forma luată
de pilitură va arăta întotdeauna ca în Fig. 32.1 – (1) și (2). Pilitura de fier se așază în această formă
specifică, sub influența forțelor magnetice. Putem spune că pilitura „desenează“ modul în care acți-
onează forțele magnetice. Acolo unde se acumulează mai multă pilitură, forțele sunt mai puternice și
vedem că asta se întâmplă la cei doi poli magnetici. Mai vedem că există o continuitate a forței între
cei doi poli, că există curbe bine definite, care unesc cei doi poli de-a lungul cărora acționează forțele
magnetice. Observăm că aceste curbe diferă în funcție de forma magnetului.

Numim aceste curbe de-a lungul cărora acționează forțele magnetice linii de câmp magnetic, iar
ansamblul lor se numește spectrul magnetic.

Prin convenție, atașăm liniilor de câmp magnetic un sens – liniile de câmp ies din polul Nord și
intră în polul Sud – și de aceea desenăm niște săgeți care indică acest sens.
Forțele magnetice acționează într-un spațiu din jurul magnetului, fără necesitatea unui suport
material. Această formă de manifestare a unor forțe într-un anumit spațiu poartă numele de câmp de
forțe. În cazul magneților se numește câmp magnetic. Așa cum am văzut, câmpurile de forțe sunt
capabile să miște obiecte, deci posedă energie.
Putem reprezenta schematic liniile câmpului magnetic care însoțesc un magnet bară și un magnet
potcoavă – Fig. 32.1 – (3).
Magneții interacționează între ei, și, ca urmare, când apropiem doi magneți unul de celălalt, și
liniile câmpului magnetic se modifică, ca în Fig. 32.1 – (4).

(1) (2)

(3) (4)

Fig. 32.1 Câmpul magnetic și liniile de câmp magnetic

107
 Polul Nord Polul Nord
magnetic geografic

Polul Sud Polul Sud

geografic magnetic

Fig. 32.2 Câmpul magnetic terestru Fig. 32.3 Busola

Am văzut că un ac magnetic lăsat să se rotească liber în plan orizontal se va orienta întotdeauna pe

aceeași direcție și păstrând același capăt spre Nordul Pământului. Acest fapt ne sugerează că Pământul
are un câmp magnetic propriu, deci se comportă ca un magnet uriaș. În Fig. 32.2 sunt figurate liniile
câmpului magnetic terestru și modul în care se orientează un ac magnetic de-a lungul acestora. Se
observă că axa magnetică nord-sud este înclinată față de axa geografică nord-sud.
Această comportare a acului magnetic este folosită de mii de ani în construcția busolei. O ima-
gine a unei busole clasice este prezentată în Fig. 32.3. O busolă clasică se compune dintr-o incintă
transparentă și etanșă, care conține un lichid uleios, în care se rotește în jurul unui pivot un ac
magnetic. Acesta se va orienta întotdeauna de-a lungul liniilor magnetice ale Pământului. Discul de
pe fundul busolei este de obicei inscripționat cu punctele cardinale, ceea ce permite o poziționare
simplă pe hartă.
În prezent, puteți să obțineți o busolă în câteva secunde prin descărcarea unei aplicații pe telefon
sau pe tabletă.

TEMĂ EXPERIMENTALĂ Descărcați o aplicație cu busola pe tabletă sau pe telefonul mobil și

stabiliți orientarea după punctele cardinale a camerei în care locuiți.

ÎNTREBĂRI
1. Desenați liniile de câmp magnetic ale unui magnet în formă de bară și apoi liniile de câmp mag-
netic a doi magneți în formă de bară aliniați la o mică distanță, ca în Fig. 32.1 – 3 și 4.
2. Cum se modifică liniile câmpului magnetic dacă cei doi magneți din Fig. 32.1 (4) sunt lipiți unul
de altul?
3. Credeți că în poziția la care ne aflăm noi, la latitudinea de 45°, liniile câmpului magnetic terestru
sunt paralele cu solul?
4. Credeți că în sala de clasă în care vă aflați există câmp magnetic terestru? Cum ați putea argu-
menta răspunsul?

REZUMAT
1. Pilitura de fier din preajma unui magnet se orientează de-a lungul liniilor de câmp magnetic.
2. Orice magnet este înconjurat de un câmp magnetic.
3. Câmpul magnetic este spațiul în care se exercită forțe magnetice.
4. Spectrul liniilor de câmp magnetic este reprezentarea grafică a direcției forțelor magnetice.
5. Pământul are un câmp magnetic propriu.
6. Busola este un instrument care ne arată direcția Nordului magnetic terestru, folosind un ac
magnetic care se poate roti liber în jurul unui ax.

108
 L33. Structura atomică a substanței. Fenomenul de electrizare
(experimental). Sarcina electrică
Atomul și sarcina electrică
Orice corp poate fi secționat și împărțit în fragmente mai mici. O bucată de lemn poate fi făcută
așchii, așchiile se pot face rumeguș, rumegușul poate fi făcut cumva tot mai fin. La fel o rocă poate
fi transformată în pietricele mai mici, apoi în nisip. Întrebarea este cât de mici pot ajunge aceste
fragmente ale fiecărui corp.
Divizibilitatea materiei este un lucru evident.
În ultimul secol, fizica a demonstrat că materia
este alcătuită din particule. Particulele sunt con-
siderate corpuri care nu mai pot fi divizate în
alte componente. Aceste particule sunt mult mai
mici decât formațiunile celulare pe care le putem
vedea la microscop (Fig. 33.1).
Proprietățile extrem de variate ale corpurilor
care ne înconjoară se obțin prin diferitele combi-
nații pe care aceste particule le alcătuiesc.
Atomii de diferite feluri sunt combinații ale
unor astfel de particule. Fig. 33.1 Alcătuirea unei celule

DEFINIȚIE Atomul este diviziunea cea mai mică a materiei care mai păstrează proprietățile
elementelor chimice.

Pentru a înțelege mecanismele care stau

la baza fenomenelor electrice trebuie să discu-
tăm structura atomului. Orice atom este format
dintr-un nucleu aflat în centru și un număr de
electroni care se deplasează în jurul nucleului.
În Fig. 33.2 este arătată o imagine schematică a
modului în care ne imaginăm alcătuirea atomului.
Nucleul are întotdeauna o sarcină pozitivă.
Electronii, care orbitează în preajma nucleului,
au sarcină negativă. Sarcina electrică negativă
a electronilor este întotdeauna egală cu sarcina
pozitivă a nucleului, astfel că atomul este neutru
din punct de vedere electric. Sarcina electrică a
fost introdusă pentru a explica interacțiunea care
are loc între diverse corpuri. Între anumite parti- Fig. 33.2 Alcătuirea atomului
cule apare o forță care poate fi de atracție sau de
respingere. Pentru a explica această interacțiune
s-a introdus ideea de sarcină electrică, iar forța
de interacțiune a fost numită forță electrică.
Întrucât avem de-a face cu două feluri de acți-
une – atracție și respingere – s-a introdus ideea
de sarcină electrică de două feluri: „pozitivă“ și
„negativă“. Ca în cazul polilor magnetici, sarci-
nile de același semn se resping, iar sarcinile de
semn opus se atrag (Fig. 33.3).
Corpurile care au un exces de sarcini nega-
tive sunt încărcate negativ, iar cele cu un exces de
sarcini pozitive sunt încărcate pozitiv. De obicei,
majoritatea corpurilor sunt neutre din punct de Fig. 33.3 Sensul forței dintre sarcinile electrice

109
 vedere electric, ele având un număr egal de sar-
cini pozitive și negative, și de aceea între ele nu
apare o interacțiune electrică.
Atomii neutri pot pierde un electron, și astfel
se formează două corpuri cu sarcină electrică –
un electron încărcat negativ și un atom încărcat
pozitiv. Acesta se va numi ion pozitiv, iar pro-
cesul se numește ionizare. La fel, poate avea loc
procesul prin care un atom neutru reține un elec-
tron în plus și devine ion negativ (Fig. 33.4). Fig. 33.4 Fenomenul de ionizare

Sarcina electronului este indivizibilă, adică nu putem pune în evidență sarcini mai mici decât
sarcina unui electron. În plus, orice sarcină nu poate fi decât un multiplu de sarcini electronice.

Fenomenul de electrizare
Fenomenele de electrizare sunt o primă dovadă experimentală a existenței sarcinilor electrice.
V-ați jucat probabil cu un pieptene cu care să atrageți mici bucățele de hârtie.

Fig. 33.5 Diverse dovezi ale electrizării

Puteți să încercați și următoarele experimente (Fig. 33.5). Pentru a avea succes, este bine să le
faceți într-o atmosferă cât mai uscată.
 Încercați să vă pieptănați cu un pieptene din plastic într-o încăpere întunecată. Ce veți auzi? Puteți
observa ceva?
 Frecați un pieptene din plastic cu o mânecă din lână. Apropiați pieptenele de mici bucățele de
hârtie. Ce se va întâmpla?
 Dați drumul unui jet subțire de apă de la robinet și apropiați pieptenele. Veți observa că jetul este
deviat spre pieptene.
 Umflați un balon cu aer, frecați-l cu o cârpă din lână și apoi apropiați-l de un jet de apă sau de un
perete. Ce veți observa?
Toate aceste efecte stranii au putut fi explicate inventând ideea de sarcină electrică. Nu putem
vedea sarcina electrică, dar putem crede în existența sa datorită efectelor pe care le produce și pe care
le putem observa cu ușurință.
Să vedem cum putem demonstra că există două tipuri de sarcină electrică – pozitivă și negativă.
Pentru acest experiment avem nevoie de două feluri de materiale: polietilenă și un material care
să conțină acetat de celuloză, cum ar fi o bandă de casetă audio. Folosind o cârpă de praf și frecând
bucăți din aceste materiale, se poate pune în evidență că bucățile din materialele de același fel se
resping, iar bucățile din materiale diferite se atrag. Astfel, se pare că există două feluri de sarcini: un
fel de sarcină se află pe polietilenă, iar celălalt pe acetatul de celuloză. Se poate spune că sarcinile
de același fel se resping, iar sarcinile de semn opus se atrag. Pentru simplitate, ne referim la aceste
sarcini drept sarcini pozitive și sarcini negative. Sarcina polietilenei este negativă, iar a acetatului
de celuloză este pozitivă.

110
 TEMĂ Descrieți modul în care puteți desfășura
experimentul de mai sus.

Unitatea de măsură în SI pentru sarcina elec-

trică se numește Coulomb (C), denumită după
Charles-Augustin de Coulomb. Cantitatea de elec-
tricitate se notează cu Q sau q și putem scrie
 Q = (C)
Valoarea unui Coulomb de electricitate echi-
valează cu un număr foarte mare de electroni, de
circa 6,24  1018 electroni/Coulomb.

ÎNTREBĂRI
1. După ce puneți în contact două bucăți de mate-
rial electrizat, care se atrag, interacțiunea din-
tre acestea dispare. Ce credeți că s-a întâmplat?
2. Un electroscop este format dintr-o tijă meta- Fig. 33.6 Charles-Augustin de Coulomb (1736 – 1806)
lică ce pătrunde într-o incintă de care sunt (Portret de Hippolyte Lecompte). Inginer și fizician
atașate două foițe de staniol. Dacă aducem pe francez, cel care a formulat legea care-i poartă numele
tijă o sarcină electrică, foițele se îndepărtează și care stabilește expresia forței electrice
una de cealaltă (Fig. 33.7.). Care este motivul? dintre două sarcini aflate în repaus.

REZUMAT
1. Atomul este constituit dintr-un nucleu pozi-
tiv și dintr-un înveliș electronic negativ.
2. Atomul poate pierde un electron, care devine
electron liber, sau poate capta un electron.
Atomii cu un electron lipsă se numesc ioni
pozitivi, iar atomii cu un electron în plus –
ioni negativi.
3. Prin frecare, anumite materiale se electri-
zează, adică pierd electroni sau captează
electroni, devenind încărcate pozitiv sau
negativ. Din acest motiv, ele se resping sau
se atrag.
4. Sarcinile de același semn se resping, iar sar-
cinile de semn opus se atrag.
5. Prin frecare, anumite materiale se electri-
zează, adică se încarcă cu sarcini pozitive
sau negative și, ca urmare, se atrag sau se
resping. Fig. 33.7 Electroscop

111
 L34. Fulgerul. Curentul electric
Am văzut că atunci când trecem un pieptene din plastic printr-un păr des și lung, la întuneric, se
pot observa mici scântei luminoase. Să încercăm să înțelegem mecanismul acestui fenomen. El este
de aceeași natură cu declanșarea fulgerelor.
Atunci când două corpuri sunt electrizate cu sarcini de sens opus, acestea se atrag. Pe măsură
ce corpurile se apropie, electronii de pe corpul încărcat negativ tind să sară pe corpul cu lipsă de
electroni și să-l neutralizeze. Aceasta impune ca electronii să sară de pe un corp pe altul prin aer.
Acest lucru nu este posibil direct, dar neutralizarea dintre cele două corpuri poate avea loc prin pro-
ducerea unei scântei, adică prin producerea unei
descărcări electrice (Fig.34.1). Fenomenul se
produce în felul următor: sub influența atracției
exercitate de cele două corpuri electrizate, atomii
din imediata vecinătate a corpurilor se ionizează,
adică se produce o evadare a unor electroni din
învelișul atomilor neutri din aer. Acești ioni și
electroni liberi, accelerați de forțele electrice,
produc la rândul lor, prin ciocniri, alte ionizări
succesive, astfel că se formează o cascadă de
particule încărcate electric, care sunt dirijate
spre cele două corpuri electrizate. Electronii se
duc spre corpul încărcat pozitiv, iar ionii pozitivi
spre corpul încărcat negativ (Fig. 34.1). Procesul Fig. 34.1 Descărcare electrostatică
se produce foarte repede, cu o degajare mare de
energie. Acesta este motivul pentru care scânteia
este însoțită și de un zgomot. Volumul mic de aer
în care are loc descărcarea se încălzește brusc,
foarte puternic și se dilată, la fel ca într-o explo-
zie. Această mică explozie determină zgomotul
care însoțește scânteia electrică.
Fulgerul este o descărcare electrică produsă
de încărcarea cu sarcini electrice diferite a norilor
(Fig. 34.2). Particulele de apă și de gheață care
formează norii și care antrenează și alte particule
din atmosferă se încarcă electric în urma mișcă-
rilor însoțite de frecare, provocate de curenții de
aer. Descărcările electrice pot avea loc între două
părți încărcate diferit ale aceluiași nor, între doi
nori încărcați diferit sau între un nor și pământ –
caz în care fenomenul se numește trăsnet.
Lungimea unui fulger poate ajunge până la 1-3
km, iar durata fulgerelor este extrem de scurtă,
cuprinsă între 0,0004 s și 0,01 s. Descărcarea
energetică este foarte mare, motiv pentru care
fulgerele pot fi foarte periculoase, iar efectul de
tunet este impresionant.
Scânteia electrică și fulgerul reprezintă un
transport de sarcină electrică prin aer, deci trans-
port de sarcină printr-un gaz. Fig. 34.2 Fulgerul

DEFINIȚIE Transportul dirijat de sarcină electrică se numește curent electric.

Un curent electric poate fi mai intens sau mai slab, în funcție de cantitatea de electricitate trans-
portată printr-o secțiune în unitatea de timp.

112
DEFINIȚIE Intensitatea curentului electric I este
egală cu cantitatea de sarcină transportată printr-o
secțiune transversală în unitatea de timp.
Q
I=
t
În SI, intensitatea curentului electric se măsoară
în Amperi (A), după numele fizicianului francez
André-Marie Ampère (1775 – 1836) (Fig. 34.3).
Amperul este una dintre unitățile fundamentale ale
Sistemului Internațional de Unități și se definește ca
fiind cantitatea de sarcină de 1 Coulomb care traver-
sează o secțiune perpendiculară în intervalul de timp
de o secundă.
1C
1A=
1s

DEFINIȚIE Un curent are intensitatea de 1 Amper

dacă, printr-o secțiune perpendiculară pe direcția de
deplasare a sarcinilor, trece 1 Coulomb de electrici-
tate într-o secundă.

Fig. 34.3 André-Marie Ampère (1775 – 1836).

ÎNTREBĂRI Fizician și matematician francez,
unul dintre fondatorii electromagnetismului.
1. Există fulgere mai puternice și fulgere mai slabe. A descoperit legea interacțiunii dintre curenții
Ce credeți că determină intensitatea unui fulger? electrici și a propus modelul curenților
2. Intensitatea curentului electric declanșat de un moleculari pentru explicarea magnetismului.
trăsnet este imensă. De ce credeți că trăsnetele
sunt periculoase și pot produce daune foarte mari, cum ar fi un incendiu sau decesul unei per-
soane lovite de trăsnet?

REZUMAT
1. Fulgerul este o descărcare electrică în aer. Fulgerul se produce între doi nori încărcați cu sarcini
diferite sau între porțiuni ale aceluiași nor încărcate cu sarcini opuse.
2. Curentul electric este un transport dirijat de sarcini electrice.
3. Intensitatea curentului electric este egală cu cantitatea de sarcină care traversează o secțiune
transversală în unitatea de timp.
4. În SI, intensitatea curentului electric I se măsoară în Amperi (A).

113
 L35. Conductoare și izolatoare electrice. Generatoare,
consumatori, circuite electrice
Am văzut că sarcina electrică se poate acumula pe anumite corpuri. De asemenea, am văzut că
electronii nu circulă prin aer decât în anumite condiții speciale. Experiențele de electrizare au fost
realizate alegând cu mare grijă materialele utilizate. Asta înseamnă că acele experiențe nu reușeau
dacă se foloseau alte materiale, cum ar fi metalele, de exemplu. Putem să bănuim că diferite mate-
riale se comportă diferit față de mișcarea sarcinilor electrice.
Din punctul de vedere al modului în care se mișcă sarcinile electrice în diverse materiale, aces-
tea se clasifică în trei mari categorii.
a) Materiale bune conductoare de elec-
tricitate (conductori). În această categorie intră
metalele. În metale, cum sunt cuprul sau alumi-
niul, există electroni care circulă liber printre
atomii ionizați. Fiecare atom pierde câte un elec-
tron din învelișul exterior, care nu se mai află
sub influența de atracție a nucleului căruia îi
aparținea, ci se poate mișca aproape liber printre
atomii rețelei metalice (Fig. 35.1). Materialele
conductoare permit trecerea curentului electric.
Aceste materiale sunt folosite la construcţia
circuitelor electrice. Circuitele electrice sunt folo-
site pentru a transporta energia electrică dintr-un
loc în altul și a o folosi în funcție de necesități.
b) Materiale izolatoare electric (izolatori). Fig. 35.1 Mișcarea electronilor într-un conductor metalic
Sunt materiale care nu permit trecerea curentu-
lui electric. Hârtia, materialele textile, materia- Tabelul 35.1 Materiale conductoare
lele plastice, sticla sau aerul sunt exemple de izo-
și materiale izolatoare electric
latori electrici. Acesta este motivul pentru care
ele se electrizează prin frecare, deoarece sarci- Conductoare Izolatoare
nile, neputându-se mișca, rămân acumulate pe Cupru Aer
corpurile respective. În Tabelul 35.1 avem câteva
Aluminiu Materiale plastice
exemple de conductoare electrice și de izolatoare.
c) Materiale semiconductoare (semicon- Argint Hârtie
ductori). Cel mai utilizat semiconductor este Oțel Ceramică
siliciul. Semiconductorii au un comportament
Cărbune Sticlă
intermediar între conductori și izolatori. Prin
introducerea de impurități, conductibilitatea
semiconductorilor este foarte fin controlată, ceea ce a permis dezvoltarea uluitoare a microelectro-
nicii moderne. Pe baza microcircuitelor cu siliciu funcționează calculatoarele, telefoanele mobile,
precum și toate celelalte dispozitive electronice folosite în viața de zi cu zi sau în construcția rache-
telor cosmice.

Curentul electric și celelalte fenomene electrice asociate fac parte din viața noastră de mai
mult de un secol. La ora actuală suntem complet dependenți de accesul la curentul electric și la
energia electrică. Cum utilitatea unui lucru se observă mai bine atunci când se întâmplă să nu
mai ai acces la el, să ne imaginăm ce se întâmplă într-un interval de câteva ore în care accesul la
energie electrică este întrerupt. În fiecare casă nu mai funcționează practic nimic. Nu mai funcți-
onează frigiderul și nici fierbătorul de apă, nu mai avem lumină, iar dacă avem centrală termică,
aceasta se va opri și deci nu mai avem căldură și nici apă caldă. Nu mai funcționează televizorul,
calculatorul, nu ne putem încărca telefonul mobil, tableta sau bateria de la laptop. Nu mai avem
internet. Suntem complet izolați de lume și lipsiți de cele mai elementare comodități cu care ne-am
obișnuit atât de mult. Ne întoarcem la lumina lumânării sau eventual a lanternei, dacă mai avem
niște baterii de rezervă.

114
 Să analizăm mai atent ce se întâmplă în această situație. Până acum am enumerat doar niște
efecte ale fenomenelor electrice. Să încercăm să înțelegem cum se ajunge să beneficiem de aceste
efecte. În primul rând, am enumerat o serie de obiecte construite să ne ușureze viața și să ne efici-
entizeze munca, și care funcționează pe baza consumului de energie electrică: frigider, televizor,
calculator, becuri electrice, telefon, tabletă etc. Toate acestea se numesc consumatori de electricitate
(sau consumatori electrici).
Pentru a consuma, deci a funcționa, aceste dispozitive trebuie să primească energie electrică de
undeva. Energia electrică, sub formă de curent electric, pe care o consumă aceste dispozitive este
produsă de ceea ce vom numi generatoare electrice.
Generatorul electric sau sursa de curent este o instalație sau un dispozitiv care transformă o anu-
mită formă de energie în energie electrică.
Energia electrică este acea formă de energie care pune în mișcare sarcinile electrice.
Generatoarele electrice sunt extrem de diverse ca principiu de funcționare și ca dimensiuni și
utilizări. În categoria generatoarelor putem cuprinde:
 Centralele nucleare, centralele pe cărbune, hidrocentralele (Fig. 35.2 a – c).
 Generatoarele eoliene, generatoarele pe motorină sau pe combustibil solid, dinamul (Fig. 35.3
a – c).
 Bateriile de toate categoriile, acumulatorii (Fig. 35.4).
De exemplu, dacă ne referim la alimentarea cu energie a unei locuințe, atunci sursa energiei o
reprezintă o rețea publică la care este conectată locuința. Rețeaua publică este alimentată de la o cen-
trală electrică, care se poate afla la o distanță considerabilă. Dacă ne referim la becul unei lanterne,
acesta este alimentat de o baterie. Un telefon mobil sau o tabletă sunt alimentate de un acumulator
care funcționează ca o baterie reîncărcabilă.

(a) (b) (c)

Fig. 35.2 (a) Centrală nucleară (b) Centrală electrică (c) Baraj de hidrocentrală

(a) (b) (c)

Fig. 35.3 (a) Generatoare eoliene (b) Generator diesel (c) Dinam

Fig. 35.4 Diferite forme de baterii

115
 În toate aceste cazuri, energia electrică furnizată
de o sursă trebuie transportată până la consumator.
Transportul se face de obicei prin cabluri electrice, care
sunt cabluri bune conductoare de electricitate, confec-
ționate de obicei din cupru. Putem vorbi de un circuit
al curentului electric, care pleacă de la sursă, străbate
cablurile de legătură și ajunge la consumator. Acest par-
curs se numește circuit electric.

ÎNTREBĂRI
1. Dacă veți conecta un fir de cupru și un fir de alumi-
niu, corpul rezultat va fi un corp conductor?
2. Dacă veți conecta un fir de cupru cu o bucată de
sfoară și apoi cu un nou fir de cupru, corpul rezultat
va fi un corp conductor? Justificați răspunsul.
3. Grupați în două categorii materialele următoare: sti-
clă, hârtie, fir de cupru, baghetă din sticlă, placă de
aluminiu, farfurie din ceramică.
4. Ce credeți că se întâmplă în Fig. 35.5? Fig. 35.5 Bicicletă statică

REZUMAT
1. Materialele conductoare de electricitate permit deplasarea electronilor și deci a curentului elec-
tric.
2. Materialele izolatoare nu permit trecerea curentului electric.
3. Generatoarele de electricitate transformă diverse forme de energie în energie electrică.
4. Un circuit electric este parcursul unui curent electric de la sursă la consumator.

L36. Circuitul electric simplu. Elemente de circuit, simboluri

Am văzut că un circuit electric cuprinde cel puțin un generator (sursă de curent), cabluri de legă-
tură și un consumator. În general, nu ne dorim ca alimentarea unui consumator să fie continuă. Sunt
întotdeauna situații în care ne dorim să întrerupem alimentarea unui consumator. Nu ținem lumina
aprinsă în permanență, nu ținem fierbătorul electric alimentat tot timpul, nu ținem lanterna aprinsă
continuu. Din aceste motive, casa este plină de întrerupătoare. Întrerupătoarele pur și simplu deconec-
tează un circuit electric, oprind circulația curen-
tului electric. Acest lucru este posibil pentru că
există materiale izolatoare și, mai ales, pentru că
aerul este un material izolator. Este suficient ca
între două cabluri conductoare să existe o distanță
de câțiva milimetri pentru ca trecerea curentului
să fie întreruptă.
Putem spune că elementele unui circuit elec-
tric simplu sunt: sursa de curent, cablurile de legă-
tură, consumatorul și întrerupătorul (Fig. 36.1).
Dacă întrerupătorul este închis și becul lumi-
nează, spunem că avem un circuit închis, adică
un circuit prin care circulă curentul electric. Fig. 36.1 Circuitul simplu

116

Fig. 36.2 Simbolurile
elementelor de circuit
plu din Fig. 36.1 se desenează ca în Fig. 36.3.
Dacă întrerupătorul este deschis, curentul
electric nu trece, becul nu luminează, iar circu-
itul se numește circuit deschis.
Un circuit real, dintr-o cameră, de exem-
plu, sau dintr-o locuință, sau dintr-o clădire este
foarte complex, cuprinzând un număr mare de
elemente de circuit. Pentru a putea proiecta un
asemenea circuit a fost nevoie de introducerea
unor simboluri standard pentru fiecare element
de circuit. Aceste simboluri sunt arătate în
Fig. 36.2.
Folosind simbolurile electrice, circuitul sim-

Fig. 36.3 Reprezentarea unui circuit simplu:

(a) circuit deschis; (b) circuit închis.

Se obișnuiește ca trecerea curentului electric să fie simbolizată printr-o săgeată. Se definește

sensul convențional al curentului electric ca fiind de la polul pozitiv al sursei către polul negativ.

Într-un circuit real, un rol important îl au diferitele forme de conectori. Pentru a conecta un
frigider la rețea este nevoie de un ștecăr și de o priză. Fiecare dispozitiv electric are un cablu care se
termină cu un ștecăr, de diferite forme. Avem nevoie de diferiți conectori pentru a alimenta un calcu-
lator sau pentru a încărca acumulatorul telefonului mobil. Fără conectori nu putem realiza un circuit
real. Calculatorul se conectează la imprimantă cu niște conectori speciali, televizorul se cuplează la
un dispozitiv video cu alt tip de conectori. Multitudinea de conectori ne poate face viața un coșmar.

ÎNTREBĂRI
1. Care este deosebirea dintre un circuit închis și unul deschis?
2. Ce credeți că se întâmplă dacă eliminăm din circuit consumatorul?
3. Dați câteva exemple de circuite în care se utilizează un singur bec.

REZUMAT
1. Un circuit simplu este format dintr-un consumator, o sursă, cabluri de legătură și un întrerupă-
tor, numite elemente de circuit.
2. Circuitele electrice se desenează folosind simboluri standard pentru elementele de circuit.

117
 L37. Gruparea becurilor în serie și paralel
De foarte multe ori, utilizarea unui
singur bec nu este suficientă. Ce credeți?
Putem adăuga mai multe becuri în circuit?
Găsiți câteva exemple în care se
folosesc mai multe becuri într-un circuit.
Plecând de la circuitul simplu, prima
idee este de a adăuga încă un bec lângă
cel existent. Se va obține circuitul din
Fig. 37.1 (a). Într-un astfel de circuit,
becurile sunt legate în serie. Asta presupune
că ele sunt străbătute de aceeași intensitate a
curentului electric. Este evident că sarcina
care pleacă de la borna pozitivă trebuie să Fig. 37.1 Gruparea becurilor în serie și paralel
fie egală cu sarcina care ajunge la borna
negativă a generatorului. Putem continua
să adăugăm becuri și, astfel, să obținem un
circuit cu trei, patru sau mai multe becuri
conectate în serie. Acest tip de conexiune
are însă un dezavantaj: dacă unul dintre
becuri se defectează, atunci tot circuitul se
întrerupe și nu mai funcționează nici cele-
lalte becuri.
O soluție a acestei probleme este conec-
tarea becurilor în paralel, ca în Fig. 37.1
(b). Între aceleași puncte ale circuitului
simplu, între care este conectat primul Fig. 37.2 Gruparea în paralel
bec, se poate conecta încă un bec. Acesta
se spune că se află conectat în paralel cu
primul. Procedura poate continua, astfel putem conecta și al treilea bec în paralel cu primele
și tot așa. Avantajul acestui circuit este că dacă un bec se defectează, celelalte continuă să fie
alimentate și să funcționeze normal. În plus, un astfel de circuit ne permite să montăm câte un
întrerupător lângă fiecare bec și să le aprindem independent Fig. 37.2.
În circuitele de mai sus, becurile pot fi înlocuite cu orice alt consumator, iar modul de func-
ționare rămâne același.

TEMĂ EXPERIMENTALĂ Având la dispoziție cabluri de legătură, becuri cu soclu, întrerupă-

toare și o baterie, construiți circuitele serie și paralel din Fig. 37.1. Verificați ce se întâmplă dacă
deșurubați un bec din soclu în fiecare dintre cele două situații: serie și paralel.

Dacă scoateți din circuitul simplu consumatorul și conectați direct bornele generatorului,
se spune că ați scurtcircuitat sursa. Efectul poate fi foarte prost. Se poate întâmpla ca bateria
să se încingă și să scoată fum, iar cablurile se pot încinge până la topirea izolației. Ați obser-
vat că, tocmai pentru a evita astfel de scurtcircuite, toate cablurile folosite în laborator sau la
aparatura domestică sunt îmbrăcate în materiale plastice izolatoare. De asemenea, ștecărul este
confecționat din material izolant și doar contactele sunt metalice. Înlăturarea unui consumator
prin scurtcircuitare conduce la creșterea bruscă a intensității curentului electric. Acest fapt poate
deveni periculos, pentru că produce încălzirea instalației, efect care poate provoca un incendiu.
Creșteri bruște ale curentului electric se mai pot produce și din anumite accidente ale rețelei
de alimentare, care pot produce deteriorarea unor consumatoare conectate la priză, chiar dacă
sunt protejate de niște întrerupătoare. La o încălzire puternică, majoritatea întrerupătoarelor nu
rezistă.

118
EXTINDERE MĂSURAREA INTENSITĂȚII CURENTULUI ELECTRIC
Pentru măsurarea intensității curentului electric
se folosește un instrument dedicat, numit amperme-
tru. Instrumentul măsoară cantitatea de electricitate
care traversează circuitul în unitatea de timp și afi-
șează rezultatul în Amperi (A) sau miliAmperi (mA).
Ampermetrul măsoară intensitatea curentului electric
din ramura de circuit unde este conectat. Dacă vrem
să aflăm intensitatea curentului electric dintr-un cir-
cuit simplu vom insera ampermetrul în circuit, în serie
cu consumatorul și cu celelalte elemente (Fig. 37.3).

Fig. 37.3 Conectarea ampermetrului

Conectarea ampermetrului se face întotdea-

una în serie cu consumatorul.

Dacă vrem să aflăm intensitatea curentului elec-

tric prin fiecare bec din circuitul paralel din Fig. Fig. 37.4 Ampermetrul se conectează
37.2, vom conecta ampermetrul pe rând în serie cu întotdeauna în serie.
fiecare bec, ca în Fig. 37. 4 (a) și (b).

TEMĂ EXPERIMENTALĂ Având la dispoziție un ampermetru de laborator, completați expe-

rimentul precedent, prin măsurarea intensității curentului electric pentru fiecare caz. Găsiți relația
dintre intensitatea curentului în circuitul principal și intensitățile care străbat fiecare bec conectat
în paralel.
Efectuați aceeași măsurătoare într-un grup de 5-6 colegi, înregistrați rezultatele într-un tabel și
calculați valorile medii, ca medii aritmetice între măsurătorile individuale.

ÎNTREBĂRI
1. Care este inconvenientul conectării unor consumatori în serie?
2. Câte becuri pot fi conectate în paralel?
3. Cum credeți că sunt conectate becurile unei instalații ornamentale pentru pomul de Crăciun?
Cum puteți proba modul de conectare?
4. Dacă intensitățile curenților măsurate în circuitul din Fig. 37.4 sunt I1 = 0,1 A și respectiv
I2 = 0,2 A, cât credeți că va măsura ampermetrul în circuitul principal, montat în serie cu sursa?

REZUMAT
1. La gruparea în serie, prin toate becurile trece aceeași intensitate a curentului.
2. La gruparea în paralel, prin fiecare bec trece un curent electric diferit, ramificat din curentul
principal. Becurile pot fi aprinse independent.
3. Un scurtcircuit produce o creștere bruscă a intensității curentului electric, care determină încăl-
zirea circuitului, cu risc de incendiu.

119
 L38. Norme de protecție împotriva electrocutării
Electrocutarea se produce atunci când, într-o
împrejurare oarecare, prin corpul uman trece un
curent electric. Efectul este cu atât mai mare cu
cât intensitatea curentului care străbate organis-
mul uman este mai mare. În cazul unor intensități
mari, electrocutarea poate afecta serios sănătatea
sau poate conduce la deces imediat.
În principiu, electrocutarea se poate produce
din cauze naturale, care sunt fulgerul și trăsne-
tul, sau din cauze artificiale produse de sursele
de electricitate utilizate de om.

Protejarea împotriva trăsnetului

Fulgerele și trăsnetele sunt periculoase din
cauza intensității curentului electric din timpul
descărcării electrice și, în consecință, a cantității
de energie degajată. Un trăsnet sau un fulger poate
dezvolta o intensitate medie de 20.000 A, iar tem-
Fig. 38.1 Benjamin Franklin (1706 – 1790). Personalitate
peratura aerului poate ajunge la 30.000°C. Dacă
politică și om de știință, Franklin a fost un reprezentant
un trăsnet întâlnește în descărcarea sa un obsta- al Iluminismului, care a militat pentru unitatea colonială
col izolator, acesta va fi ars complet. De aceea se a Statelor Unite. A fost vicepreședinte al Statelor Unite și
produc incendii atunci când un copac sau o casă ambasador al Americii în Franța și în Suedia. Inventator
sunt trăsnite. Trăsnetul lovește întotdeauna obiec- și om de știință prodigios, Franklin a studiat electricitatea.
tele cele mai înalte și obiectele ascuțite. Această Lui îi datorăm denumirea de sarcină pozitivă și negativă.
observație l-a ajutat pe Benjamin Franklin să Franklin a formulat principiul conservării sarcinii.
A inventat paratrăsnetul.
găsească soluția evitării trăsnetului. El a obser-
vat că orice descărcare electrică se îndreaptă
către vârfurile metalice și a folosit această obser-
vație inventând paratrăsnetul. Paratrăsnetul este
un vârf metalic conductor, cât mai înalt, care
este conectat la pământ. Pământul poate absorbi
orice cantitate de electricitate, fără niciun pericol.
Trăsnetul va fi dirijat către vârful paratrăsnetu-
lui, iar sarcina electrică se va descărca în pământ,
protejând astfel obiectele din jur. În momentul de
față, toate casele de pe dealuri sau clădirile înalte
de la câmpie sunt protejate de paratrăsnete. Cel
mai faimos paratrăsnet este Turnul Eiffel, din
Paris (Fig. 38.2).
În cazul unei persoane izolate, aflată în spațiu
liber în timpul unei furtuni, cel mai bun adăpost
poate fi o încăpere cu patru pereți și un acoperiș
sau o mașină.

Protejarea împotriva surselor de

curent

Prizele din casă sau firele de transport al

curentului de pe stâlpi pot fi surse extrem de peri-
culoase de electrocutare. Pericolul crește în caz
de umiditate sau de ploaie. Accesul la prize sau la Fig. 38.2 Un paratrăsnet uriaș

120
instalația electrică a locuinței trebuie făcut cu mare precauție și, de obicei, trebuie lăsat în sarcina spe-
cialiștilor. Toate instalațiile casnice sunt acum protejate de așa-numitele „siguranțe“. Siguranțele sunt,
în principiu, niște conductori care suportă un anumit curent electric maxim. Atunci când, din diferite
motive, intensitatea curentului depășește o valoare de prag reprezentând un maxim de siguranță pe
care îl poate suporta, „siguranța“ întrerupe circuitul.
Există măsuri simple pe care trebuie să le aveți în vedere pentru a evita accidentul electrocutării.
 Prizele să fie bine fixate în perete.
 Toate cablurile aparaturii casnice trebuie să aibă izolația intactă.
 Toate ștecărele să fie în bună stare.
 Prelungitoarele pe care le folosiți să fie în stare foarte bună, cu izolația intactă.
 Dacă schimbați un bec, să aveți grijă ca circuitul becului să fie întrerupt.
 Dacă desfaceți orice aparat electric, el trebuie în prealabil scos din priză (nu este suficient să închi-
deți eventualul întrerupător care îl deconectează).
 Nu introduceți obiecte în priză în afară de ștecărele standard conectate la aparatură.
 Nu folosiți cabluri înnădite, cu izolația improvizată.
 Uneltele folosite în preajma prizelor din casă sau a unor lămpi desfăcute trebuie să fie unelte de
electrician, care au mânere foarte bine izolate.
 Nu folosiți aparate electrice atunci când sunteți în cadă sau când faceți duș. Apa este un bun con-
ductor de electricitate, care prin prelingere poate ajunge în puncte neprotejate de izolație și poate
produce un scurtcircuit foarte grav.
 În general, în condiții de mare umezeală, feriți-vă să utilizați aparatura electrică.

ÎNTREBĂRI
1. De ce vârful paratrăsnetului trebuie să fie mai înalt decât clădirea pe care o protejează?
2. Ce se întâmplă dacă un aparat introdus în priză se defectează la un moment dat și produce un
scurtcircuit?
3. Dacă în urma unui scurtcircuit se sting toate becurile din casă, ce credeți că s-a întâmplat?
4. Ce precauții trebuie să luați atunci când sunteți în atmosfera umedă din baie?

REZUMAT
1. Protecția clădirilor față de trăsnet se face cu ajutorul paratrăsnetului.
2. Dacă o furtună vă surprinde în natură, căutați adăpost în mașină sau în cea mai apropiată clă-
dire.
3. Feriți-vă să utilizați aparatură cu cabluri prost izolate!

PROBLEME
L31. Magneți, interacțiuni între magneți,
poli magnetici
*31.1. Enumerați trei exemple de utilizare a
fenomenelor magnetice.
*31.2. Care dintre materialele următoare au pro-
prietăți feromagnetice: sticla, aerul, aluminiul,
nichelul, argintul, fierul?
*31.3. Completați: forțele magnetice acționează
pe distanțe ...., sunt foarte puternice la poli și
mult mai slabe ......
*31.4. Între un magnet și un obiect feromagne-
tic se exercită întotdeauna forțe: a) de atracție b)
de respingere c) de atracție sau de respingere în
funcție de polii magnetici.
*31.5. Între doi magneți, întotdeauna forțele
sunt: a) de atracție b) de respingere c) de atracție
sau de respingere.
*31.6. Dacă tăiați o bară magnetică în trei, câți
magneți obțineți?
L32. Magnetismul terestru. Busola
*32.1. Ce semnificație au liniile de câmp mag-
netic?
121
 *32.2. Unde este câmpul magnetic terestru mai
intens: a) la Poli; b) la Ecuator; c) la Tropice.
*32.3. Dacă sub o busolă plasați un magnet: a)
indicațiile busolei vor fi mai precise; b) acul busolei
se va orienta în funcție de magnetul din apropiere;
c) nu se modifică nimic în funcționarea busolei.
*32.4. Desenați liniile câmpului magnetic teres-
tru și explicați cum variază unghiul făcut de
acestea cu solul în funcție de latitudine. Unde
este unghiul cel mai mare între liniile câmpului
magnetic și sol?
*32.5. Lângă Polul Nord geografic se află: a)
polul Nord magnetic sau b) polul Sud magnetic?
L33. Structura atomică a substanței.
Fenomenul de electrizare (experimental).
Sarcina electrică
*33.1. Care afirmație este adevărată?
a) Toate materialele electrizate se atrag;
b) Toate materialele electrizate se resping;
c) Unele materiale electrizate se atrag, iar unele
se resping.
*33.2. Completați: a) sarcinile de același semn se
...... b) sarcinile de semn opus se .....
*33.3. Completați: a) un ion pozitiv este un atom
cu un electron în ..... b) un ion negativ este un
atom cu un electron în .....
*33.4. Care afirmații sunt adevărate?
a) Atomul este o particulă mai mare decât un
electron;
b) Atomul este o particulă mai mică decât o
moleculă;
c) Atomul este o particulă mai mare decât un
nucleu;
d) Ionul este un atom fără electroni.
*33.5. Care dintre afirmațiile următoare sunt false?
a) Electronul este o particulă indivizibilă;
b) Sarcina electronului este indivizibilă;
c) Atomul este o particulă indivizibilă;
d) Ionul este o particulă indivizibilă.
*33.6. Calculați sarcina unui electron în C
(Coulomb).
L34. Fulgerul. Curentul electric
*34.1. Un fulger durează 0,0004 s și are intensi-
tatea de 20.000 A. Calculați cantitatea de sarcină
care traversează o secțiune.
*34.2. De ce este periculos trăsnetul?
122
*34.3. De ce zgomotul de la fulger se aude mult
mai târziu decât se observă descărcarea lumi-
noasă?
*34.4. Care dintre afirmațiile următoare este
corectă:
a) Paratrăsnetul este un vârf metalic care se
conectează la pământ cât mai departe de casă
pentru a atrage trăsnetele;
b) Paratrăsnetul este un fir metalic, care se
conectează la instalația electrică a casei pentru
a o proteja de fulgere;
c) Paratrăsnetul se folosește numai la deal, pen-
tru că acolo cad fulgerele cel mai des;
d) Paratrăsnetul este un fir metalic conectat
direct la pământ, mai înalt decât casa pe care o
protejează, fixat pe exteriorul casei.
*34.5. Paratrăsnetul este cu atât mai sigur cu
cât: a) firul său de conexiune este mai scurt b)
firul său de conexiune este mai gros c) firul său
de conexiune este mai subțire.
**34.6. O mică bară cu lungimea de 0,5 m,
încărcată cu o cantitate de electricitate egală
cu 0,002 C, se deplasează de-a lungul său cu
viteza de 5 m/s. Considerând repartiția sarci-
nii uniformă, calculați intensitatea curentului
electric.
L35. Conductoare și izolatoare electrice.
Generatoare, consumatori, circuite electrice
*35.1. Un conductor conține electroni liberi. De
ce simpla deplasare a unui conductor prin aer
nu reprezintă un curent electric?
*35.2. Clasificați următoarele materiale în izo-
latoare și bune conductoare de electricitate:
aerul, cuprul, aluminiul, argintul, sticla, ebo-
nita, materialul plastic, textilele, hârtia, apa.
*35.3. Dați cinci exemple de consumatoare
electrice casnice.
*35.4. Care este sursa de energie electrică pen-
tru următorii consumatori: becul de la lanternă,
farurile de la mașină, becul de la frigider, tele-
vizorul, centrala termică?
*35.5. De ce se folosesc materiale plastice la
izolarea conductoarelor din gospodărie?
*35.6. O priză are un pol pozitiv și unul nega-
tiv al sursei, distanțați unul față de celălalt cu
1 cm. De ce nu are loc un scurtcircuit între cele
două borne?
L36. Circuitul electric simplu. Elemente de *37.4. Desenați schema electrică a unui circuit
circuit, simboluri cu 10 beculețe pentru pomul de iarnă.
*36.1. Completați: *37.5. Prin scurtcircuitarea unei surse, intensita-
a) Un circuit prin care circulă curent este un cir- tea curentului: a) crește; b) scade; c) se întrerupe.
cuit .....
*37.6. Ampermetrul se conectează întotdeauna:
b) Un circuit prin care nu circulă curent este un
a) în paralel cu consumatorul; b) în serie cu con-
circuit .....
sumatorul.
*36.2. De-a lungul unui circuit simplu, intensita-
tea curentului electric:
a) este mai mare în apropierea sursei
b) este aceeași
c) depinde de modul în care variază grosimea
firelor de conectare.
*36.3. Cât este intensitatea curentului electric
într-un circuit deschis?
*36.4. Desenați circuitul electric folosit într-o Fig. IX.1
lanternă.
*36.5. Desenați circuitul electric al unei veioze *37.7. Ce se întâmplă în circuitul din Fig. IX.1,
a) când nu este conectată la priză dacă:
b) când este conectată la priză. a) becul B1 se arde
b) se închide întrerupătorul k.
**36.6. Printr-un circuit simplu, de lanternă, cu
un singur bec, circulă un curent cu intensitatea **37.8. Completați Tabelul IX.1 de mai jos cu
de 0,1 mA. Dacă ținem becul aprins timp de starea becurilor – aprins/stins – în funcție de
2 min, calculați câți electroni traversează fila- poziția întrerupătoarelor din Fig. IX.2.
mentul becului.

L37. Gruparea becurilor în serie și paralel

*37.1. Intensitatea curentului electric este ace-
eași prin două becuri grupate: a) în paralel b)
în serie.
*37.2. Într-o grupare de 6 becuri în serie, intensita-
tea curentului este a) mai mare în primul bec b) mai
mare în ultimul bec c) aceeași în tot circuitul.
*37.3. Pentru ca mai multe consumatoare să
funcționeze independent se folosește gruparea:
a) în serie b) în paralel. Fig. IX.2

Tabelul IX.1
k1 k2 k3 B1 B2 B3
închis închis închis
închis închis deschis
închis deschis închis
deschis închis închis
deschis deschis închis
închis deschis deschis
deschis deschis deschis

123
 L38. Norme de protecție împotriva electro-
cutării
*38.1. Enumerați trei măsuri esențiale pentru
prevenirea electrocutării.
*38.2. De ce trebuie să vă feriți de umezeală
atunci când folosiți aparate electrice?
124
*38.3. De ce toate cablurile electrice și toți
conectorii sunt izolați?
*38.4. Cei care lucrează la o instalație electrică
poartă încălțăminte izolatoare și, când e posibil,
se suie pe un scaun sau pe o scară izolatoare.
Care este motivul?
 CAPITOLUL X | Fenomene optice

L39. Lumina: surse de lumină, corpuri transparente,

translucide, opace
În fotografia din Fig. 39.1 se pot
vedea razele Soarelui trecând prin-
tre copaci. Imaginea sugerează că
lumina se propagă în linie dreaptă.
Același lucru se poate observa când
un proiector trimite lumină spre un
ecran printr-o atmosferă care con-
ține particule de praf (Fig. 39.2).
În primul caz, lumina provine
de la Soare, iar în al doilea caz, de la
becul proiectorului. Atât Soarele, cât
și becul proiectorului sunt surse de
lumină.
Se numește sursă de lumină
orice corp care emite lumină. Fig. 39.1 Razele de lumină de la Soare

Fig. 39.2 Raze de lumină

Există numeroase surse de lumină, unele naturale – Soarele, focul, fulgerul –, iar altele artifici-
ale – becul electric, lămpile fluorescente.
Cele mai multe obiecte nu emit lumină și nu se pot vedea într-o cameră întunecată. Este nevoie
de o sursă de lumină pentru a vedea obiectele din cameră. Sursa trimite lumină pe obiecte care se
reflectă și se împrăștie spre ochiul observatorului.
Obiectele care nu emit lumină și pot fi văzute doar prin împrăștierea luminii provenite de la o
sursă se numesc obiecte luminate.
Soarele este pentru noi cea mai importantă sursă de lumină. Planetele Sistemului Solar se pot
vedea numai datorită împrăștierii luminii venite de la Soare. Luna este un corp luminat, care lumi-
nează Pământul în timpul nopții, prin reflectarea luminii primite de la Soare.
Vedem în jurul nostru că există corpuri transparente, pe care lumina le traversează, cum sunt
aerul sau sticla. Alte obiecte, cum ar fi un carton sau o placă din lemn, sunt opace, pentru că opresc
complet trecerea luminii. O a treia categorie lasă să treacă lumina în mod difuz, așa cum se întâmplă
cu un geam mat, o foaie de calc sau o foaie de hârtie unsă cu ulei. Aceste corpuri care lasă să treacă
lumina în mod difuz se numesc corpuri translucide.

EXPERIMENT. Folosind o lumânare, verificați cum se vede lumina printr-o bucată de sticlă, o
bucată de calc și o foaie de carton.

125
 ÎNTREBĂRI
1. Completați fraza folosind termenii – „sticla“ și „o foaie de calc“: ....... este transparentă, iar ..........
este translucidă.
2. Care este fenomenul prin care Luna plină luminează în nopțile senine?
3. De ce nu putem vedea obiectele dintr-o cameră întunecată?

REZUMAT
1. Corpurile care emit lumină se numesc surse de lumină.
2. Toate corpurile, cu excepția surselor de lumină, pot fi văzute doar prin împrăștierea luminii
provenite de la o sursă.
3. Din punctul de vedere al propagării luminii, corpurile se clasifică în trei categorii: corpuri
transparente, corpuri opace și corpuri translucide.

L40. Propagarea rectilinie a luminii. Viteza luminii

EXPERIMENT
Folosim o cutie paralelipipedică cu pereții din sticlă (Fig. 40.1). Fixăm pe două laturi opuse
câte o placă de carton negru. Perforăm una dintre plăci cu mici găurele, folosind un ac. În fața plă-
cii perforate plasăm o sursă puternică de lumină. Trecerea luminii prin cutie nu este vizibilă. Dacă
introducem însă un pic de fum în cutie, particulele de fum împrăștie lumina și putem vedea drumul
luminii. Apar fascicule înguste de lumină, în linie dreaptă.

Fig. 40.1 Propagarea luminii

În drumul său, lumina parcurge toate pozițiile succesive din spațiu, de la sursă la ecran. Numim
acest fenomen propagarea luminii. Putem evidenția acest lucru dacă în drumul luminii plasăm un mic
ecran din carton. Lumina va fi oprită de carton. Dacă deplasăm cartonul în poziții succesive, lumina
ajunge la carton de fiecare dată.
Deci putem spune că lumina se propagă în linie dreaptă, din aproape în aproape. Spunem că
fasciculele de lumină sunt formate din raze de lumină. Din punct de vedere grafic, figurăm razele
de lumină prin linii drepte, pe care adăugăm o săgeată pentru a indica sensul de propagare.

TEMĂ Deși lumina se propagă în linie dreaptă, putem vedea și obiectele care nu sunt direct în
calea luminii. Dacă într-o cameră, în dreptul unei surse de lumină plasăm o carte, vom putea citi ce
scrie și pe cealaltă parte a cărții, opuse sursei. Explicați acest fenomen.

EXPERIMENT
Să realizăm un alt experiment clasic, care ne va demonstra că lumina se propagă în linie dreaptă.
Folosind o cutie din carton, construim un paralelipiped care are pe una dintre fețele laterale o gaură
rotundă cu diametrul de 2-3 cm, iar în fața laterală opusă este complet liberă. Lipim peste gaura
126
circulară o hârtie neagră, iar pe celălalt capăt o
foaie translucidă de calc. Perforăm în hârtia nea-
gră un mic orificiu, cu un vârf de ac și așezăm
în fața acestei laturi o lampă (Fig. 40.2). Privind
din cealaltă parte a cutiei, vom observa imaginea
filamentului pe ecranul din hârtie de calc. Am
realizat astfel o cameră obscură (sau o cameră
fotografică). Cum arată această imagine?
Fiecare punct al sursei de lumină trimite raze
prin orificiul practicat în peretele cutiei. Razele
ajung pe hârtia de calc și formează imaginea fila-
mentului. Observăm că această imagine este răs-
turnată.
Dacă îndreptăm camera spre o fereastră des-
chisă și privim ecranul, vom vedea pe ecran pro-
iectate imaginile de afară. Imaginile vor fi răs-
turnate. Fig. 40.2 Imagine răsturnată

Viteza luminii
Impresia noastră este că lumina se propagă
instantaneu. În realitate, nu există fenomene care
se petrec instantaneu. Toate fenomenele au o anu-
mită durată finită. Și lumina se propagă cu o anu-
mită viteză finită. E adevărat că viteza luminii
în spațiul cosmic, adică în vid, este foarte mare.
Albert Einstein (Fig. 40.3) a stipulat că viteza
luminii în vid este constantă și că este cea mai
mare viteză posibilă.

Lumina Soarelui ajunge pe Pământ în 8 min

și 20 s. Experimental s-a demonstrat că viteza
luminii în vid este egală cu
c = 300.000 km/s
În alte medii, cum ar fi aerul sau apa, viteza
luminii este ceva mai mică. În general, viteza de
propagare a luminii depinde de mediu.

ÎNTREBĂRI
1. Aflați distanța de la Pământ la Soare știind
că lumina călătorește 8 min și 20 s pentru a
ajunge la Pământ.
2. De ce este posibil să vedem niște stele care
acum nu mai există?
Fig. 40.3 Albert Einstein (1879 – 1955) a fost cel mai
inspirat fizician al tuturor timpurilor. A elaborat teoria
efectului fotoelectric, teoria relativității restrânse și teoria
generală a relativității. Fără contribuțiile sale, rachetele
spațiale sau bomba nucleară nu ar fi existat. Nu ar fi
existat nimic din fizica modernă. Laureat al Premiului
Nobel pentru Fizică în 1921.

REZUMAT
1. Lumina se propagă în linie dreaptă.
2. Razele de lumină sunt reprezentate prin linii drepte, cu un vârf de săgeată care indică sensul
de propagare.
3. Viteza luminii în vid este constantă și egală cu c = 300.000 km/s.

127
 L41. Umbra. Producerea eclipselor (extindere)
Se numește sursă punctiformă o sursă de lumină a cărei dimensiune este mult mai mică decât
distanța față de corpul luminat. Practic, putem obține o sursă punctiformă folosind o sursă puternică
de lumină în fața căreia plasăm un paravan opac în care perforăm un mic orificiu sau o fantă foarte
îngustă. Mica perforație realizată în paravan va reprezenta o sursă punctiformă.

EXPERIMENT
În acest experiment folosim o lampă
puternică care luminează un ecran alb
într-o cameră întunecată.
A. Între lampă și ecran fixăm un
paravan opac în care am perforat o gaură
de 2-3 mm. Plasăm între paravan (care a
devenit sursă punctiformă de lumină) și
ecran diferite obiecte: un creion, un deget,
o monedă. Ce observăm?
Obiectul oprește o parte din lumină,
Fig. 41.1 Formarea umbrei în cazul unei surse punctiforme
iar pe ecran apare umbra obiectului
(Fig. 41.1). Umbra are aceeași formă cu
obiectul deoarece lumina se propagă rec-
tiliniu.
B. Observați ce se întâmplă dacă
apropiați și îndepărtați obiectul de sursă.
Dimensiunea umbrei se va modifica. Când
obiectul este mai aproape de sursă, umbra
este mai mare și are un contur mai difuz.
C. Să folosim acum un ecran în
care am produs o gaură de circa 2-3 cm.
Imaginea umbrei se modifică. În jurul
umbrei, ecranul este mai luminos, întrucât Fig. 41.2 Umbra și penumbra
gaura mai mare lasă să treacă mai multă
lumină. Marginile umbrei sunt mai puțin
pronunțate. Putem considera gaura mai mare echivalentă cu un număr mare de perforații puncti-
forme, adică de surse punctiforme. Fiecare formează propria umbră, numai că acestea nu se suprapun
perfect. În jurul umbrei apare o zonă semiluminată, numită penumbră. Deci sursele extinse for-
mează o umbră și o penumbră pentru obiectele opace aflate în drumul razelor de lumină (Fig. 41.2).

Producerea eclipselor
Fenomenul eclipselor se explică
direct prin formarea umbrei și a penu-
mbrei.
Eclipsa de Soare se produce atunci
când Luna se află între Pământ și Soare.
În această situație, Luna formează o
umbră pe Pământ, împiedicând razele
Soarelui să ajungă pe Pământ în plină
zi. Pentru un interval de timp cât Luna
obturează lumina care se propagă în
linie dreaptă de la Soare, într-o anumită
regiune pe Pământ se face întuneric,
generând un fenomen extrem de specta-
culos. În Fig. 41.3 se vede o imagine a Fig. 41.3 Umbra Lunii traversând Pământul

128
umbrei formate de Lună pe Pământ.
În Fig. 41.4 este o fotografie a
Soarelui în momentul de maximă
eclipsă, când cele trei corpuri cerești
sunt aliniate perfect, iar în Fig. 41.5
este prezentată o imagine a eclipsei
de Soare, obținută din spațiul cos-
mic, furnizată de NASA.
Eclipsa de Lună se petrece
atunci când Pământul se află între
Soare și Lună, cele trei corpuri
cerești fiind perfect aliniate. Lumina
Soarelui nu mai ajunge la Lună, ast-
fel încât Luna devine invizibilă de
pe Pământ pentru regiunile care
se află de partea Lunii și în partea
Fig. 41.4 Eclipsă de Soare văzută de pe Pământ
opusă față de Soare.

Fig. 41.6 Umbră, penumbră sau...? Fig. 41.5 Elementele unei eclipse de Soare

ÎNTREBĂRI
1. De ce se formează penumbră în cazul unei surse întinse de lumină?
2. Trasați mersul razelor din imaginea din Fig. 41.6.
3. Când Soarele se află între Pământ și Lună, avem eclipsă de Soare sau eclipsă de Lună?

REZUMAT
1. Un obiect plasat în fața unei surse punctiforme de lumină produce o umbră bine definită pe
orice ecran aflat în spatele obiectului.
2. O sursă întinsă de lumină produce o umbră și o penumbră pe un ecran plasat în spatele obiec-
tului.
3. Eclipsa de Soare se produce atunci când Luna se plasează între Soare și Pământ, pe aceeași
dreaptă. Regiunile din dreptul Lunii vor fi întunecate în plină zi.
4. Eclipsa de Lună se petrece atunci când Pământul se află între Soare și Lună. Luna devine invi-
zibilă pentru regiunile de pe Pământ aflate în partea opusă Soarelui.

129
 L42. Devierea fasciculelor de lumină: reflexia și refracția
(experimental, descriere calitativă)
Reflexia luminii

Am văzut la începutul capitolului că

obiectele care nu sunt surse de lumină
pot fi văzute într-o cameră întunecată
numai dacă folosim o sursă de lumină.
Dacă îndreptăm lumina unei lămpi spre
o carte aflată într-o încăpere întunecată,
vom vedea cartea din orice punct al came-
rei. Asta înseamnă că suprafața cărții a
reflectat lumina în toate direcțiile, adică
a împrăștiat razele de lumină venite de la
Fig. 42.1 Împrăștierea luminii la suprafața cărții
sursă (Fig. 42.1). Acest fenomen se întâm-
plă deoarece suprafața cărții este foarte
neregulată și reflectă lumina în toate direcțiile. Fasciculul incident paralel se reflectă în diferite
unghiuri, datorită neregularităților suprafeței de reflexie.

DEFINIȚIE Reflexia luminii reprezintă fenomenul de întoarcere a razelor de lumină în mediul

din care provin, la suprafața de separare dintre două medii.

Putem înțelege această definiție

urmărind câteva exemple. Suprafața
unei plăci de sticlă reprezintă o supra-
față de separare dintre două medii –
aerul și sticla. Suprafața apei dintr-un
pahar este suprafața de separare din-
tre două medii – aerul și apa. În toate
aceste exemple, aerul, apa și sticla sunt
numite medii. Ele reprezintă substanțe
cu anumite proprietăți fizice specifice.
Suprafața de separare dintre două ast-
fel de substanțe se numește suprafața
de separare dintre două medii. Dacă
suprafața de separare dintre două medii
este perfect dreaptă, toate razele de
lumină care cad sub un anumit unghi
pe această suprafață sunt reflectate la
Fig. 42.2 Raza incidentă, raza reflectată și normala în punctul de
fel (Fig. 42.2). O astfel de suprafață se
incidență se află în același plan.
numește oglindă. Pentru a ilustra refle-
xia luminii se consideră un plan în care
se află atât raza incidentă, cât și raza reflectată. În acest plan, în punctul de incidență se desenează
și o dreaptă perpendiculară pe suprafața de reflexie, numită normala în punctul de incidență.
Experimental se poate demonstra că unghiul format de raza incidentă cu normala i este egal cu
unghiul format de raza reflectată cu normala r.

TEMĂ EXPERIMENTALĂ
Verificați egalitatea dintre unghiul de incidență i și unghiul de reflexie r, folosind o sursă de lumină,
o fantă verticală practicată într-un ecran, o oglindă care se poate roti în plan vertical în jurul unui
ax, un raportor pentru măsurarea unghiurilor și o foaie de hârtie folosită drept ecran.

130
 Să vedem cum se formează imaginea
unui obiect într-o oglindă (Fig. 42.3).
Să considerăm o lumânare în fața unei
oglinzi plane. Lumina va fi reflectată de
către oglindă. Când ne uităm în oglindă
vedem imaginea lumânării. Imaginea
este dreaptă, de aceeași dimensiune și
se află în spatele oglinzii. Imaginea nu
poate fi prinsă pe un ecran. Se spune că
este o imagine virtuală. Putem construi
Fig. 42.3 Formarea imaginii într-o oglindă plană
geometric imaginea fiecărui punct, deter-
minând intersecția a două raze sau a pre-
lungirilor acestora. În cazul nostru, razele de lumină care pleacă de la obiect se reflectă în oglindă și se
poate desena intersecția prelungirilor razelor. Imaginea se formează într-un punct simetric față de planul
oglinzii. Imaginea este virtuală pentru că se produce la intersecția prelungirilor razelor de lumină.

Refracția luminii
Să privim imaginile din Fig. 42.4. Creionul apare rupt în cele două imagini, iar moneda de
pe fundul paharului cu apă apare poziționată mai sus decât este în realitate. Așa cum am văzut,
imaginile se formează la intersecția razelor sau prelungirilor razelor. Fracturile din imagini apar
datorită faptului că lumina își modifică direcția de propagare la traversarea suprafeței de separare
dintre două medii transparente, în exemplele noastre aer-apă și aer-sticlă.

Fig. 42.4 Fenomene de refracție a luminii

DEFINIȚIE Refracția luminii reprezintă

fenomenul de modificare a direcției de propa-
gare a luminii la traversarea suprafeței de sepa-
rare dintre două medii transparente.

Să urmărim mersul razelor de lumină în cazul

monedei aflate în paharul cu apă. O rază care
pleacă de la monedă își modifică direcția la intra-
rea în aer. Raza se îndepărtează de verticală. Dacă
ne imaginăm raza incidentă, raza refractată și
normala în punctul de incidență, aflate în același
plan, putem defini un unghi de incidență i și un
unghi de refracție r. Dacă o a doua rază este cea
care iese vertical, imaginea monedei se formează
la intersecția dintre raza verticală și prelungirea
razei oblice, refractate. Se observă că imaginea se
va afla pe aceeași verticală, la o distanță mai mică
decât obiectul față de suprafața apei.
Și în cazul refracției, raza incidentă, normala Fig. 42.5 Raza incidentă, normala și raza refractată
în punctul de incidență și raza refractată se află se află în același plan.
în același plan. (Fig. 42.5)
131
 În fenomenul de refracție:
a) unghiul de refracție r este mai mare decât unghiul de incidență, dacă mediul al doilea este mai
puțin dens decât mediul din care provine lumina;
b) unghiul de refracție r este mai mic decât unghiul de incidență, dacă mediul al doilea este mai
dens decât mediul din care provine lumina.
Drumul razelor de lumină este reversibil. Deci putem considera și sensul invers al unor raze
care ies din aer și intră în apă. Acest drum va fi identic cu cel analizat deja. Asta ne spune că
lumina se va propaga mai aproape de normală în mediul mai dens, care este apa. O traiectorie ase-
mănătoare va avea lumina și când traversează suprafața de separare dintre sticlă și aer. În sticlă,
raza de lumină va fi mai apropiată de normală decât în aer.

ÎNTREBĂRI
1. Cum se reflectă o rază de lumină care cade perpendicular pe o oglindă?
2. Desenați mersul unei raze de lumină care traversează o lamelă din sticlă.

REZUMAT
1. Fenomenul de întoarcere a razelor de lumină în mediul din care provin, la suprafața de sepa-
rare, dintre două medii, se numește reflexie.
2. În cazul reflexiei, raza incidentă, normala și raza reflectată se află în același plan.
3. Unghiul de incidență este egal cu unghiul de reflexie.
4. Fenomenul de modificare a direcției de propagare a luminii, la traversarea suprafeței de sepa-
rare dintre două medii transparente, se numește refracție.
5. Raza incidentă, normala și raza refractată se află în același plan.
6. La refracție, lumina se propagă mai aproape de normală în mediile mai dense.

PROBLEME
L39. Lumina: surse de lumină, corpuri
transparente, translucide și opace
*39.1. Care este diferența dintre un corp opac și
un corp transparent?
*39.2. Completați noțiunile corecte: ecranul
unui telefon mobil este o sursă de lumină când
este ...... și este un obiect luminat când este ......
*39.3 Cum puteți transforma un corp translu-
cid, cum ar fi o foaie de calc, într-un corp opac?
*39.4. Care dintre afirmațiile următoare sunt
adevărate și care sunt false?
a) Corpurile opace și corpurile transparente nu
lasă lumina să le traverseze.
b) Corpurile transparente lasă lumina să treacă
dacă este perpendiculară pe ele.
c) Corpurile translucide, dacă sunt foarte sub-
țiri, lasă lumina să treacă prin ele.
d) Un corp translucid este un corp prin care
lumina se transmite difuz.
L40. Propagarea rectilinie a luminii.
Viteza luminii
*40.1. Ce proprietate a luminii ne ajută să
aliniem un șir de țăruși cu ochiul liber?
**40.2. Dimensiunile umbrei unui nor sunt
aproape egale cu dimensiunile norului. Care
este explicația?
***40.3. Distanța de la Pământ la Lună este
de apro ximativ 378.000 km. În cât timp
ajunge lumina reflectată de Lună pe Pământ?
c = 300.000 km/s.
L41. Umbra. Producerea eclipselor
*41.1. Eclipsa de Soare are loc atunci când:
a) Pământul se află între Soare și Lună
b) Soarele se află între Pământ și Lună
c) Luna se află între Soare și Pământ.
*41.2. În ce condiții se formează penumbra?

132
**41.3. Desenați razele de lumină care delimi-
tează umbra și penumbra pe ecran în Fig. X.1.
Fig. X.1 Umbră și penumbră
***41.4 În fața unui paravan în care este
practicat un mic orificiu se așază o sursă de
lumină. La 30 cm de paravan se plasează un
ecran care recepționează lumina trimisă de
sursa punctiformă, realizată în paravan. Dacă la
10 cm de paravan, în dreptul orificiului, se așază
o monedă cu diametrul de 2,5 cm, construiți
umbra monedei pe ecran și calculați diametrul
umbrei. Refaceți desenul și calculul pentru o dis-
tanță între paravan și monedă de 15 cm. Ce se
întâmplă dacă lărgim orificiul din paravan la un
diametru de 2-3 cm?
L42. Devierea fasciculelor de lumină:
reflexia și refracția
*42.1. Explicați de ce lumina reflectată de o
oglindă formează o imagine, în timp ce lumina
reflectată de o foaie albă de hârtie nu formează
nicio imagine.
*42.2. Desenați mersul razelor de lumină și ară-
tați de ce un bazin de înot apare mai puțin adânc
decât în realitate.
**42.3. La intersecția a două drumuri înguste,
perpendiculare, se montează o oglindă plană,
pentru ca fiecare șofer să observe din timp mași-
nile care vin din cealaltă stradă. Unde trebuie
montată oglinda și la ce unghi față de axele celor
două drumuri?
**42.4. Construiți un sistem din două oglinzi
care să întoarcă o rază de lumină cu 180°.
***42.5. În fața unei oglinzi plane verticale se
așază un obiect cu lungimea de 10 cm. Construiți
imaginea obiectului și calculați lungimea imagi-
nii. Ce se întâmplă dacă îndepărtați obiectul de
oglindă la 20 cm?
***42.6. Un corp se află la distanța de 30 cm de
o oglindă plană.
a) Calculați distanța dintre obiect și imagine.
b) Dacă oglinda se depărtează cu 20 cm, cu cât
se depărtează imaginea de obiect?
***42.7. În fața unei oglinzi plane, la distanță de
3 m se află un obiect care se apropie de oglindă
perpendicular pe aceasta, cu viteza v = 0,2 m/s.
Calculați viteza cu care se apropie imaginea de
obiect.
***42.8. Pe o oglindă plană cade o rază la un
unghi de incidență de 30°. Cât va deveni unghiul
de reflexie, dacă oglinda se rotește cu 20° într-un
sens sau în celălalt?
133
 REZOLVĂRI ȘI INDICAȚII

CAPITOLUL II ***4.7. Dimensiunile sunt L = 25 m, l = 12 m și h = 1,8 m. Dar

L2. Fenomen fizic apa are doar înălțimea h1 = 1,8 – 0,2 = 1,6 m. Ca urmare volu-
mul apei este V = L × l × h1 = 480 m3 = 480 103 l = 480 000 l.
*2.1 – 2.7. Nu este foarte important ce exemple veți găsi, nici
măcar dacă acestea sunt foarte corecte sau nu. Orice exemplu,
corect sau greșit, poate fi discutat și trebuie argumentat. Este
CAPITOLUL III
important ca prin exemple și discuții să înțelegeți ce înseamnă
L5. Măsurarea directă a lungimii, ariei,
un fenomen fizic, ce însemnă un experiment fizic și ce le deo-
volumului și a duratei
sebește. Să înțelegeți că un experiment presupune niște condiții
fixe și perfect reproductibile și că modificarea unei singure con-
*5.1. L = 9,5 × 40 cm = 380 cm = 3,8 m
diții modifică experimentul și ca urmare rezultatul (de exemplu,
*5.2. ttotal = t1 + t2 – t 3 = 45 + 4 – 7 = 42 min
dacă o cantitate de apă fierbe într-un vas cu capac sau într-un vas
descoperit sunt două situații diferite). Trebuie să vă familiarizați **5.3. lpantof = L poartă /Numărul de lungimi de pantof = 7/28 =1/4
cu noțiunea de sistem fizic. = 0,25 m = 25 cm.
**5.4 A. Rezolvarea teoretică este foarte simplă. Se împarte
suprafața camerei Scam la suprafața unei plăci Splacă. Rezultatul
L3. Mărimi fizice și unități de măsură
este următorul:
*3.2. Trebuie să calculăm câte secunde are un an și apoi să S cam = 4 × 2,5 = 10 m 2; Splacă = 0,3 × 0,3 = 0,09 m 2. Ca urmare
împărțim vârsta exprimată în secunde la acest număr. Nplăci = S cam /S placă = 111,11 plăci.
1 an = 365 zile = 365 × 24 ore = 365 × 24 × 3600 s = 31,54 × 106 s Răspunsul final este Nplăci = 112 plăci.
Vârsta Universului = 5 × 1017 s/ 31,54 106 s/an = 0,159 × 1011 ani B. Rezolvarea practică, însă, trebuie să țină cont de fracțiunile
Aproximativ putem spune că Vârsta Universului = 1,6 × 1010 ani. de placă necesare pentru a acoperi întreaga suprafață.
Pentru Vârsta Pământului se repetă calculul și aceasta va fi de Lungimea camerei fiind de 4 m, iar o placă având 30 cm, rezultă
cinci ori mai mică. că pe lungime încap 13 plăci întregi și mai rămâne o distanță de
Vârsta Pământului = 8 × 109 ani. 10 cm (4/0,3 = 13,33 – 13 plăci × 0,3 m/placă = 3,9 m).
La fel, pe lățime încap 8 plăci și mai rămân 10 cm. (8 plăci ×
L4. Multiplii și submultiplii unităților de măsură 0,3 m/placă = 2,4 m).
Ca urmare un prim necesar este de 8 × 13 = 104 plăci.
*4.1. L = 40 × 2,54 cm = 101,6 cm Mai rămâne să vedem cum completăm suprafața neacoperită.
*4.2. 1 ha = 10 000 m 2. Ca urmare S = 2,5 ha = 2,5 × 10 000 = Restul plăcilor vor trebui tăiate. În practică, cel mai economic ar
25 000 m2. fi să tăiem plăcile în trei părți egale, cu lățimea de 10 cm. Avem
*4.3. Durata călătoriei este egală cu diferența dintre momentul nevoie de 13 fâșii de 10 cm pe lungime și 8 fâșii pe lățime, adică
t 2 la care autobuzul ajunge la București și momentul t1 la care un total de 23 de fâșii, care se pot obține din 8 plăci. Dacă reu-
autobuzul pleacă din Constanța. Răspunsul este imediat: 3 h și
șim acest lucru va rămâne o suprafață pătrată de 10 cm lățime,
45 min, adică (3 × 60 + 45) min = 225 min.
care se poate obține tăind un pătrat de 10 cm din ultima fâșie
*4.4. Așa cum știți, anii dinaintea erei noastre se numără
nefolosită. Ca urmare, numărul total de plăci folosite este de
invers, deci, pe măsură ce trece timpul, numărul anului respec-
104 + 8 = 112 plăci. Totuși, în realitate este posibil ca unele
tiv scade. Arhimede a trăit (287 – 212) ani = 75 ani. Un an are
plăci să se spargă la tăiere și de aceea de obicei se achizițio-
365 de zile, deci dacă vrem să transformăm în zile rezultă un
interval egal cu 75 × 365 zile = 27 375 zile. nează un număr suplimentar de plăci față de cel teoretic.
Dacă vrem o cifră mai exactă ar trebui să ținem cont că la **5.5. Trebuie să ne amintim numărul de zile ale fiecărei luni
fiecare patru ani există un an bisect, care are o zi în plus. și să adunăm.
Împărțind 75/4 = 18,75, putem spune că Arhimede a trăit 18 Martie are 31 de zile, deci rămân 10 zile.
sau 19 ani bisecți, deci va trebui să adăugăm 18 sau 19 zile la Aprilie are 30 de zile.
rezultatul inițial. Mai are 31 de zile.
*4.5. Am văzut că 1 l = 1 dm3 = 1000 cm3. Înseamnă că 1 ml = În iunie sunt în total 21 de zile până la solstițiu.
1 cm3. Deci 0,250 l = 250 ml = 250 cm3. Deci în total sunt (10 + 30 + 31 + 21) zile = 92 zile.
*4.6. Folosind transformarea unităților de suprafață în multipli Putem să transformăm în ore, minute și secunde.
și submultipli, rezultatel din tabel sunt următoarele. 92 zile = 92 × 24 h = 2208 h = 2208 × 60 = 132 480 min =
mm 2 cm 2 m2 km 2 132 480 × 60 = 7 948 800 s.
120  102 = 120/108 = **5.6. Calculăm durata totală a filmului plus publicitate și adă-
120 120/104 = 0,012
12 000 1,2/106
ugăm la ora de începere.
1400  104 1400/106 =
1400  106 1400 Durată film + publicitate = 128 + 12 × 4 = 176 min = 2 h și
= 1,4  107 1,4/103
0,240  10 =
12
0,240  1010 = 0,240  106 = 56 min. Filmul se va termina la ora 8:30 plus 2h 56 min = 10:30
0,240
24  1010 24  108 240 000 plus 56 min = ora 11 și 26 min.
230 230/102 = 2,3
230/106 = 230/1012 = **5.7. Numărul de cafele este egal cu 500 ml/150 ml, adică
2,3/104 2,3/1010 3 cafele și un rest de 0,5 ml.

135
 **5.8. S perete = 3 × 4 = 12 m 2. S rolă = 2,5 × 0,8 = 2 m 2. N role =
Sperete /Srolă = 6 role.
***5.9. a) Volumul de apă care trebuie evacuat este egal cu V =
L × l × h = 20 × 30 × 0,2 = 120 m3. Volumul unei găleți este egal
cu V1 = 8/1000 = 0,008 m 3. Deci volumul evacuat este egal cu
volumul echivalent a 120/0,008 = 15 000 de găleți.
b) Volumul corpului V1 se poate exprima ca volumul de apă dez-
locuit Vdezlocuit = L × l × h1. Întrucât V1 = Vdezlocuit , V1 = L × l × h1
și deci h1 = V1/(L × l) = 2,5/30 × 20 = 0, 0041 m.
***5.10. a) t1 = 7 h 30 min este momentul plecării de acasă.
t2 = 7 h 45 min este momentul în care ajungeți la școală.
t1 = t2 – t1 = 15 min este durata drumului până la școală
t 3 = 8 h este momentul începerii cursurilor
t 2 = 5 h 50 min este durata cursurilor plus durata pauzelor –
6 intervale de câte 50 min plus cinci pauze de câte 10 min.
t 4 = t 3 + t2 = 8 h + 5 50 min = 13 h 50 min este momentul ple-
cării de la școală
t 3 = t1 + 10 min = 25 min
t 5 = t 4 + t 3 = 13 h 50 min + 25 min = 14 h 15 min
b) t 4 = t1 + t 3 = 15 min + 25 min = 40 min
c) t5 = t5 – t1 = 14 h 15 min – 7 h 30 min = 6 h 45 min = 285 min
este intervalul total de la plecare până la revenirea acasă.
t 6 = 6 × 50 = 300 min = 5 h este durata totală petrecută în clasă
la orele de curs.
L6. Erori de măsurare, surse de erori,
înregistrarea datelor într-un tabel
*6.1. Măsurând o lungime cu o ruletă cu gradații minime de
1 mm, intervalul minim pe care îl putem aprecia este de 1 mm.
Nu putem aprecia fracțiuni de milimetru. Deci 1 mm este cea
mai bună precizie pe care o putem obține.
*6.2. Precizia maximă este 0,01 s.
*6.3. Durata medie t = 10,135 s și se calculează ca media arit-
metică a duratelor.
**6.4. Situația este cea din Fig. R 6.4. Punctul de pedeapsă va
fi fixat în punctul M, aflat la media dintre cele trei măsurători.
Față de punctul A, media distanțelor este
(0 + d1 + (d1 + d 2))/3 = 17/3 = 5,67 cm
Fig. R 6.4. Distanța față de poartă
a punctului de pedeapsă de la 11 m.
136
**6.5. a) măsurătorile 3) și 4) sunt cele mai distanțate de cele-
lalte valori. Cel mai probabil eroarea poate surveni din numă-
rarea greșită a oscilațiilor. Se pare că în cele două cazuri s-au
numărat 11 și respectiv 9 oscilații, în loc de 10.
b) Valoarea medie pentru cele 8 măsurători este 10,00 s.
Dacă eliminăm cele două erori grosolane media va fi 10,07 s.
Se observă că în acest caz diferența este foarte mică. Asta se
întâmplă deoarece cele două erori grosolane în acest caz parti-
cular se compensează – o dată a fost cronometrată o oscilație în
plus, iar a doua oară o oscilație în minus.
L7. Calcularea valorii medii și a erorii absolute
**7.1. Tabelul R 7.1
Nr curent Durata măsurată (s) Eroarea absolută
1 10,12 0,05
2 9,84 0,23
3 9,78 0,29
4 10,31 0,24
5 10,24 0,17
6 10,14 0,07
Valoarea medie 10,07 0,175
Durata medie a 10 oscilații este egală cu (10,07 ± 0,17) s.
L8. Măsurarea indirectă a ariei și a volumului
*8.1. V = a × b × c = 7480 cm 3 = 7,48 dm 3 = 0,00748 m 3;
S = 2 (a × b +a × c + b × c) = 2(220 + 340 + 748) = 2616 cm 2 =
26,16 dm 2 = 0,2616 m 2
***8.2. Pentru a afla de câtă vopsea avem nevoie trebuie să
calculăm suprafața totală care trebuie vopsită. Pentru asta cal-
culăm suprafața unei scânduri și numărul de scânduri necesar.
Dimensiunile unei scânduri sunt: h = 200 cm, l1 = 4 cm și l 2 =
2,5 cm. Suprafața unei scânduri va fi S = 2(h × l1 + h × l2 + l1 × l2)
= 2(800 + 500 + 10) = 2620 cm2 = 0,262 m2.
Să calculăm numărul de scânduri.
Lungimea gardului este L = 9,68 m = 968 cm. Fiecare scândură
ocupă l1 = 8 cm plus l 2 = 4 cm, adică l 3 = 12 cm. Cum gardul
începe și se termină cu o scândură, rezultă că scăzând lățimea
unei scânduri din lungimea totală L – l1 = 960 cm, această lun-
gime împărțită la l3 ne va indica numărul de scânduri necesar,
adică N = (L – l1)/l3 + 1= 960/12 + 1 = 81.
Deci suprafața care trebuie vopsită este St = N*S = 21,22 m 2.
Calculăm apoi ce suprafață S c acoperă o cutie de vopsea.
Sc = 2 * 0,9 = 1,8 m 2.
Ca urmare numărul de cutii de vopsea necesar va fi Nc = St /Sc =
11,8. Deci vor trebui cumpărate 12 cutii de vopsea.
***8.3. Din suprafața totală a pereților St, vom scădea suprafețele
ușii Su și ferestrei Sf, obținând suprafața efectivă S = St – Su – Sf
S t = L × l × h = 4*1,8*2,8 = 20,16 m 2. S u = 1,9*0,9 = 1,71 m 2,
Sf = 0,8*0,8 = 0,64 m 2.
S = 17,81 m 2
O placă are suprafața S p = 0,06 m 2 . Deci vor fi necesare
N = S/S p = 296,8 plăci, adică 297 plăci. Cum faianța se vinde
numai în cutii, vor fi necesare Nc = 297/8 = 37,12 cutii, adică 38
de cutii ceea ce înseamnă 304 plăci. Dacă faianța era ambalată
în cutii de 6 plăci, atunci Nc1 = 297/6 = 49,5, deci s-ar fi cum-
părat 50 de cutii a 6 plăci, deci un total de numai 300 de plăci.
 CAPITOLUL IV
L9. Mișcare și repaus. Corp, mobil reper
*9.5. a), d) și e).
*9.6. Sunt false afirmațiile: b), d), e)
L10. Traiectorie. Sistem de referință
***10.3. Față de centrul roții traiectoria este un cerc. Față de sol
traiectoria este o curbă ca în Fig. R 10.3.
Fig. R 10.3. Traiectoria față de sol a
unui punct de pe circumferința cu raza R
L11. Distanța parcursă. Durata mișcării
*11.1. Înotătorul parcurge 20 de lungimi L = 20 m de bazin,
deci parcurge distanța totală D = 400 m. Durata totală va fi
egală cu 20 * 50 s = 1000 s = 16,66 min.
*11.2. N = 5000/300 = 16,67
*11.3. Între două stații autobuzul merge timpul t1 = 3 min.
Staționarea durează t 2 = 2 min. Deci durata călătoriei este
t3 = 4t1 + 3t2 = 18 min. Dacă adăugăm și timpul maxim de
așteptare t4 = 5 min, rezultă o durată maximă tmax = 23 min.
**11.4. Față de metrou distanța parcursă este de 80 m. Față de
sol distanța parcursă este de 500 m + 80 m = 580 m.
L12. Viteza medie. Unități de măsură.
Caracteristicile vitezei (direcție, sens)
*12.3. s = vt = 800 km/h 10 s = 800 km/3600 s * 10 s = 2,22 km.
*12.4. v = 8 m/s/
*12.5. d = vt = 1000 m.
*12.6. v L = 2,5 106 km/29*24 h = 3,5 103 = km/h = 3500 km/h.
*12.7. v P = 9,3 108 km/365* 24 h = 1,06 105 km/h = 106 000 km/h.
*12.8. vm = s/t = 60/2 = 30 m/min = 0,5 m/s
*12.9. vm = (d1 + d2)/(t1 + t2) = 4 km/(20 + 12) min = 0,125 km/min
= 7,5 km/h
v1 = d1/t1 = 2/20 min = 0,1 km/min = 6 km/h; v2 = d2/t2 = 2/12 km/min
= 10 km/h, deci media vitezelor este v3 = (v1 + v2)/2 = 8 km/h.
*12.10. vm = (d1 + d2)/(t1 + t2) = 50 km/60 min = 50 km/h. v1 =
60 km/h, v2 = 45 km/h, v3 = (v1 + v2)/2 = 52,5 km/h
**12.11. a) dacă trenurile merg în același sens viteza dintre ele
este v21 = v2 – v1 = 2 km/h.
b) Dacă trenurile merg unul spre celălalt, atunci ele se apropie
cu viteza v21 = v2 + v1 = 162 km/h.
**12.12. Legea de mișcare se scrie 2L = v21 × t, unde v21 = v2 + v1
= 144 km/h. deci L = 144 km/h * 4 s/ 2 = 20 m.
**12.13. a) v12 = v2 – v1 = 20 km/h; b) v12 = v1 + v2 = 220 km/h
**12.15. t = l/v ; v = v1 + v2 = l/t1 + l/t2 = l(1/t1 + 1/t2) = t1t2 /(t1 +
t2) = 7,5 s.
***12.16. 1) t = t1 + t2 + t3 = 40 min.
2) d = d1 + d2 = 2000 * 0,5 m + 1800 * 0,6 m = 2080 m.
3) v1 = 0,83 m/s. 4) v2 = 1,2 m/s 5) vm = s/t = 0,87 m/s.
L13. Mișcarea rectilinie uniformă.
Reprezentarea grafică a mișcării
**13.1. Tramvaiul se mișcă timpul t1 =d/v = 3/25 = 0,12 h =
7,2 min și staționează t2 = 5 * 2 min = 10 min. Deci durata totală
a deplasării este t = 17,2 min. Viteza medie este vm = d/t =
0,1744 km/min = 10,46 km/h.
**13.2. Din momentul t0 = 0 până în momentul t1 = 15 s, mobi-
lul parcurge distanța d = vt1 = 150 m. (Fig. R 13.2)
Fig. R 13.2. Plasarea într-un sistem de referință
d = – x0 + x1, deci x0 = – 120 m. Pentru x2 putem scrie x2 = x0 +
+ vt2 = 280 m.˝Sau x2 – x1 = v(t2 – t1), x2 = x1 + v(t2 – t1) = 280 m
**13.3. Reprezentăm mișcarea celor două vehicule într-un sis-
tem de referință ca cel din Fig. R13.3.
Fig. R13.3. Doi cicliști mergând unul spre celălalt
Mobilul A pleacă din originea sistemului cu viteza vA , iar mobi-
lul B pleacă din punctul B aflat la 200 de metri de origine, mer-
gând spre origine cu viteza v B. Cele două vehicule se întâlnesc
la momentul t1, în punctul C aflat la x1 = 72 m față de originea
sistemului de coordonate. Ecuațiile de mișcare pentru cele două
vehicule se scriu: (A) x = vA t și respectiv (B) × = x0 – v Bt unde
vA = 9 m/s și x0 = 200 m. La momentul t1 putem scrie x1 = vAt1
și respectiv x1 = x0 – v B t1. Din prima relație calculăm t1 = 8 s și
înlocuind în cea de-a doua relație obținem v B = 16 m/s.
**13.4. a) Din grafic rezultă că mobilul merge t1 = 20 s cu v1 =
5 m/s, apoi stă pe loc (v2 = 0) t2 = 20 s și apoi merge t3 = 30 s
cu viteza v 3 = 15 m/s. Distanța parcursă va fi d = d1 + d2 + d3,
adică d = v1t1 + v2t2 + v3t3 = 5*20 + 0*20 + 15*30 = 550 m.
b) vm = (d1 + d2 + d3)/(t1 + t2 + t3) = 550 m/70 s = 7,85 m/s.
c) v = (v1 +v2 + v3)/3 = 20/3 = 6,66 m/s.
**13.5. Pe prima porțiune mobilul merge cu viteză constantă
timp de 2 h, apoi stă în repaus alte 2 h și apoi se deplasează cu
o altă viteză timp de 1 h. Prima viteză este v1 = 20 km/2 h =
10 km/h, v2 = 0 km/h și v3 = 30 km/1 h = 30 km/h.
**13.6. Cele două vehicule execută o mișcare rectilinie uni-
formă, graficele reprezentând legile de mișcare. (M1) x = v1t, iar
v1 = 50 m/5 s = 10 m/s, adică x = 10 t; (M 2) x = x0 + v2t, cu x0 =
30 m, iar v2 = 10 m/4 s = 2,5 m/s, deci x = 30 + 2,5 t.
***13.7. a) (M1) v1 = (4 m – 6 m)/(6 s – 0 s) = – 0,33 m/s. (M2) v2
= (4 m – 0 m)/(6 s – 2 s) = 1 m/s; (M3) v3 = ((4 m - 0 m)/(6 s – 0 s)
= 0,66 m/s.
Legile de mișcare se scriu: (M1) x = 6m – 0,33 m/s (t – 0) s; x =
6 – 0,33t ; (M 2) x = v2 (t – t 0); x = 1 (t – 2) (M 3) x = v3t; x = 0,66 t.
Din grafic punctul de intersecție are coordonatele (4m, 6 s),
adică cele trei mobile se întâlnesc la 4 m de origine la momentul
t1 = 6 s. Înlocuind t = t1 în cele trei legi de mișcare, ar trebui să
137
 obținem × = 4 m în fiecare caz. (M1) x1 = 6 – 0,33 6 = 4 m (M 2)
x2 = 1 (6 – 2) = 4 m (M 3) x3 = 0,66* 6 = 4 m.
***13.8. a) Plasăm cele două mobile într-un sistem de coordo-
nate Fig. R 13.8, în care punctul A se află în origine.
Fig. R 13.8. Cele două mobile pleacă din punctul A
aflat în origine.
Primul mobil pleacă la momentul t01 = 0 min, iar al doilea la momen-
tul t02 = 20 min. Cele două legi de mișcare se scriu: (1) x = v1t și
(2) x = v2 (t – t02)
b) Întâlnirea are loc la momentul t1, când x = x1. La t1 avem v1t1 =
v2 (t1 – t02), deci t1 = v2t02/(v2 – v1); t1 = 12 km/h * 20 min/(12 km/h
– 10 km/h) = 120 min. Întâlnirea are loc la distanța x1 = v1t1 = 10
km/h* 120 min = 20 km.
c) La un moment t2 primul ciclist se află la distanța d = v1t2 , iar
al doilea la distanța d/2 = v2 (t2 – t02). Deci v1t2 = 2v2 (t2 – t02), deci
t2 = 2 v2t02/(2v2 – v1) = 34,28 min.
***13.9. a) Alegem un sistem de referință astfel încât primul
mobil pleacă din origine cu viteza v1 = 70 km/h, iar al doilea
pleacă din punctul A aflat la x02 = 80 km cu viteza v2 = 80 km/h
mergând spre originea sistemului de coordonate (Fig. R13.9).
b) (1) x = v1t și (2) x = x02 – v2t
Fig. R 13.9 Sistemul de coordonate
în care se mișcă cele două motociclete.
L14. Punerea în mișcare și oprirea unui corp.
Accelerația medie, unitate de măsură
*14.1. a = v/t = (v – 0)/t = 30 km/h/9 s = 30 * 103/3600*9 =
0,92 m/s2.
*14.2. Definiția accelerației este a = (vf – vi)/t, deci t = v/a =
90 km/h/ 0,1 m/s2 = 90 * 103/3600* 0,1 = 250 s.
*14.4. vm = 35 km/h. a1 = (vm – 0)/t = 35 km/h / 35 s = 1* 103/3600
= 0,278 m/s2. a2 = v/t1= vm /t1 = 35 km/h/ 10 s = 3,5 103/3600 =
0,98 m/s2. Accelerația medie am = (0 – 0)/ttotal = 0.
Media accelerațiilor este a = (a1 + a2)/2 = 0,629 m/s2. Nici acce-
lerația medie și nici media accelerațiilor nu ne spun nimic des-
pre cum s-a produs mișcare, deci nu au o semnificație fizică.
*14.5. a) a1 = v/t1 = 80 km/h/80 s = 1 103/3600 = 0,278 m/s2. b) a2
= v/t2 = 80 km/h/12 s = 1,85 m/s2. c) Media accelerațiilor este
a = (a1 + a2)/2 = 1,06 m/s2, iar accelerația medie este am = 0 m/s2.
L15. Mișcarea rectilinie uniform variată
*15.1. v = g t = 9,8 m/s2 * 1,5 s = 14,7 m/s.
*15.2. a = v/t = 100 km/h/6,5 s = 4,27 m/s2.
*15.3. Din definiția accelerației putem scrie a = (v2 – v1)/t, deci
v2 = v1 + at = 98,8 km/h
138
*15.4. a = (v2 – v1)/t = 2,78 m/s2.
*15.5. g = (v0 – vf)/tu; tu = v0 /g = 10 m/s/10 m/s2 = 1 s.
**15.6. tu = v0 /g, iar v = v0 – g tu /2 = v0 – g v0 /2g = v0 /2 = 4 m/s.
**15.7. (M1) Mobilul merge uniform încetinit și atinge viteza de
7 m/s după 6 s. (M 2) Al doilea mobil merge cu viteză constantă
de 7 m/s, a2 = 0. (M 3) Al treilea mobil merge uniform accelerat
din repaus și atinge viteza de 7 m/s în 6 s, deci se poate calcula
accelerația a3 = v/t = 7/6= 1,17 m/s2.
CAPITOLUL V
L16. Inerția – proprietatea generală a corpurilor
*16.5. b) și d)
*16.6. a) mișcare rectilinie uniformă; b) inerția ....repaus; c)
puțin.
*16.8. b)
*16.9. Trotineta se mișcă datorită inerției. Dacă asupra sa nu
ar interveni factori externi – cum este frecarea sau un drum în
pantă – trotineta s-ar mișca cu viteză constantă la infinit.
L17. Masa – măsură a inerției. Unități de măsură
*17.4. a) și c).
*17.5. m1 = 0,0233 kg; m2 = 13 230 kg; m3 = 2500 kg.
L18. Măsurarea directă a masei corpurilor. Cântărirea
*18.2. Precizia este dată de valoarea celei mai mici mase etalon
disponibile.
*18.3. Întotdeauna se măsoară greutatea corpului, adică forța
cu care este atras de către Pământ. Instrumentul de măsură
folosit poate fi însă etalonat în kg sau în N.
*18.4. a)
L19. Densitatea corpurilor, unitate de măsură.
Determinarea densității
*19.1. apă > ulei, deci masa apei este mai mare decât a uleiului
la același volum.
*19.2. c) și d)
*19.3. Tabelul R19.3
kg/m 3 g/cm 3 g/l
7.880 7,88 7.880
10.500 10,5 10.500
19.310 19,31 19.310
*19.4. m = V; V = l1 l2 l3 = 768 cm3 = 0,768/103 m3 ; m = 14,83 kg.
*19.5. Masa apei este mapă = apă V. Masa apei este egală cu mapă
= (395-145) g = 250 g, deci V = 250 cm3.
*19.6. m = V; a) mfier = 63,2 g; b) margint = 84 g; c) maur = 154,4 g
**19.7. Volumul pavajului este V = 8 m 3, deci masa totală a
cimentului este m = ciment V = 14 400 kg. Numărul de drumuri
necesar este egal cu N = m/m1 = 14 000/3300 = 4,36 deci mașina
va trebui să facă 5 drumuri.
**19.8. Vcorp = Vfier + Vgol. Deci Vgol = Vcorp – Vfier = Vcorp – mcorp/fier =
38 dm3
**19.9.  = (m1 + m2)/(V1 + V2) = (apăV + alcoolV)/(V + V) = (apă +
alcool)/2 = 0,9 g/cm3.
**19.10. O coală de hârtie are suprafața S = l1 l2 = 623,7 cm 2 =
0,06237 m 2. Densitatea superficială fiind 70 g/m 2, rezultă că o
coală cântărește m1 = 70 S = 4,36 g, iar 500 de coli cântăresc
mtotal = 2,18 kg.
**19.11. amestec = (1 + 2)/2
**19.12. amestec = (m1 + m2)/(V1 + V2) = (m + m)/(m/apă + m/alcool)
= apă alcool /(apă + alcool).
**19.13. a) mamestec = mapă + malcool = apăVapă + alcoolValcool = 320 g;
b) amestec = mamestec /(Vapă + Valcool) = 0,91 g/ml
**19.14. m = m1 + m2 = 1V + 2V = (1 + 2) V; V = 30,3 cm3
**19.15. m = maur + margint = aur Vaur + argint Vargint, iar V = Vaur +
Vargint;
m = aur Vaur + argint (V – Vaur); deci Vaur = (m – argintV)/(aur – argint)
= 2 cm3. Vargint = 2 cm3.
CAPITOLUL VI
L20. Interacțiunea, efectele interacțiunii
*20.1. Practic fiecare corp interacționează simultan cu toate
celelalte corpuri din Univers. Cu unele dintre ele interacțiu-
nea este foarte slabă sau aproape nulă din cauza distanței și de
aceea interacțiunea cu acestea se poate neglija. Pe de altă parte,
este imposibil ca în natură să izolăm două corpuri astfel ca ele
să interacționeze numai între ele. Studiul interacțiunii dintre
două corpuri este un model fizic, adică o aproximație simplifi-
catoare, prin care putem studia interacțiunea, făcând abstracție
de existența celorlalte corpuri.
*20.2. Interacțiuni la distanță: a), b), d). Interacțiuni la contact:
c) și e).
*20.3. a)
*20.4. Desigur. Exemple: o picătură de apă în cădere este alun-
gită de forța gravitațională, care însemnă interacțiune la dis-
tanță.
*20.5. a) elastic; b) plastică.
*20.6. Da
*20.7. a) și d) static. B) și c) dinamic.
L21. Forța – măsură a interacțiunii.
Unitatea de măsură a forței
*21.1. b)
*21.2. b)
*21.3. F = ma = 6 N
*21.4. b)
*21.5. a = F/m; a1 = 0,3 m/s2; a2 = 0,2 m/s2; a3 = 0,1 m/s2.
L22. Exemple de forțe (greutatea, forța de frecare,
forța elastică)
*22.1. d)
*22.2. G = mg = 700 N
*22.3. F = G = mg = 100 N
*22.4. G = mg = Vg = l 3g = 3,375 N
*22.5. G1 = 9,8 N; G 2 = 1,7 N; G 3 = 3,7 N.
*22.6. F = Ffrecare = 10 N
*22.7. c)
*22.10. În prima porțiune atracția gravitațională accelerează
sania, iar frecarea se opune. Pe porțiunea orizontală forța de
frecare frânează sania.
*22.11. F = G; F = k x; x = G/k = 2 mm.
*22.12. x = F/k. Alungirea se dublează + 3 cm.
**22.13. F = G1 + G 2 = 64 N
**22.14. a) k1 = m1g/x = 6,67 103 N/m; k2 = m2g/x = 3,33 N/m;
b) x1 = m2g/k1 = 6 mm; x2 = m1g/k2 = 4 mm.
**22.15. Dacă rămâne în echilibru însemnă că forța de frecare
este egală cu forța elastică. Ffrecare = k x = 5 N.
L23. Măsurarea forței. Dinamometrul
*23.1. Dinamometrul măsoară întotdeauna o forță, deci greuta-
tea (forța cu care corpul este atras de Pământ și care egalează
forța de deformare a resortului care reprezintă dinamometrul).
Dar un dinamometru poate fi etalonat și în kg, adică în unități
de masă. Desigur, un dinamometru etalonat în kg nu va mai
indica masa corectă dacă este folosit pe Lună, de exemplu.
*23.2. Fiind pe un plan înclinat, la alungirea dinamometrului
nu va contribui întreaga greutate a corpului. Ca urmare, defor-
marea va fi mai mică decât cea corespunzătoare unei poziții
verticale. Dinamometrul va indica o greutate mai mică decât
cea reală.
*23.3. Alungirea este proporțională cu forța, deci cu greutatea.
Resortul se va alungi cu o diviziune suplimentară.
*23.4. k = mg/x = 10 N/cm
*23.5. mmaxg = k xmax; mmax = 7 kg.
L24. Relația dintre masă și greutate
*24.1. a) Masa este caracterizată numai prin valoare; b) greuta-
tea este caracterizată prin valoare, direcție și sens.
*24.2. a) inerție b) interacțiune
*24.4. a)
*24.5. a) masa este aceeași b) GP/GL = g P/g L = 9,8/1,7 = 5,7
*24.6. Nu are greutate.
CAPITOLUL VII
L25. Starea termică, echilibrul termic, temperatura.
Contact termic
*25.1. c)
*25.5. b)
*25.6. Întotdeauna între temperatura cea mai mică și cea mai
mare.
L26. Măsurarea temperaturii. Scări de temperatură
*26.1. termometru
*26.2. c)
*26.3. T (K) = 273,15 + t(°C).
**26.6. 1°C = 1,8°F, 10°C = 18°F
**26.7. t(°F) = 1,8 t(°C) + 32 = 100,4°F
**26.8. tmedie = (tmax - tmin)/2 = (270 + 32)/2 = 151°C
L27. Modificarea stării termice.
Încălzire, răcire (transmiterea căldurii)
*27.1. b)
139
 CAPITOLUL VIII L34. Fulgerul. Curentul electric
L28. Dilatare/contracție
*34.1. Q = It = 8 C
*28.2. b) *34.2. Datorită intensității curentului electric generat.
*28.4. b) și c) *34.3. Lumina se propagă cu viteza cea mai mare, mult mai
*28.5. Dilatarea este proporțională cu variația de temperatură, mare decât sunetul.
deci va fi de 3 mm. *34.4. d)
**28.6. a) Dilatarea este proporțională pe toate direcțiile. Dacă
*34.5. a) și b)
latura a se dilată cu la = 0,3 mm/30 cm = 0,001, pentru celelalte
*34.6. I = Q/t; t = l/v; I = 0,02 A
laturi avem lb = 0,001*10 = 1 mm și Dlc = 4 mm.
b) m = 1V1 = 2V2 , deci 2 = 1V1/V2 = 2,62 g/cm3
**28.7. Vmăsurat = Vapă – Vsticlă; Vmăsurat = Vapă – Vapă /7; Vapă =
L35. Conductoare și izolatoare electrice.
7 Vmăsurat /6 = 14 mm3
Generatoare, consumatori, circuite electrice

L29. Transformări de stare de agregare *35.1. Pentru că în ansamblu conductorul este neutru din punct
de vedere electric, deci nu are loc o traversare a unei sarcini
*29.1. b) nete printr-o secțiune.
*29.2. b) *35.6. Pentru că aerul este izolator.
*29.3. d)
*29.4. Nu.
*29.6. a) L36. Circuitul electric simplu.
*29.7 a) Elemente de circuit, simboluri

L30. Aplicații (anomalia termică a apei, *36.1. a) închis; b) deschis.

circuitul apei în natură) *36.2. b)
*36.3. zero
*30.4. b) **36.6. Q = It = 0,012 C; 1 C = 6,24 1018 electroni; Q = 7,48 1016
*30.5. b) electroni

CAPITOLUL IX L37. Gruparea becurilor în serie și paralel

L31. Magneți, interacțiuni între magneți, poli magnetici
*37.1. b)
*31.2. nichelul, fierul
*37.2. c)
*31.4. a)
*37.3. b)
*31.5. c)
*31.6. trei *37.5. a)
*37.6. b)
*37.7. a) se întrerupe circuitul; b) B2 este scurtcircuitat și nu
L32. Magnetismul terestru. Busola
mai luminează.
**37.8.
*32.1. Liniile câmpului magnetic ne indică direcția și sensul
forțelor magnetice. Densitatea liniilor de câmp ne indică inten- k1 k2 k3 B1 B2 B3
sitatea forțelor magnetice. închis închis închis aprins aprins aprins
*32..2. a) Închis închis deschis aprins aprins stins
*32.3. b)
Închis deschis închis aprins stins aprins
*32.4. Unghiul variază de la poli la ecuator și este maxim la
deschis închis închis stins stins stins
poli, iar la ecuator practic liniile de câmp sunt paralele cu solul.
*32.5. b) deschis deschis închis stins stins stins
Închis deschis deschis stins stins stins
deschis deschis deschis stins stins stins
L33. Structura atomică a substanței.
Fenomenul de electrizare (experimental). Sarcina electrică

*33.1. c) L38. Norme de protecție împotriva electrocutării

*33.2. a) resping; b) atrag
*33.3. a) minus; b) plus *38.2. Apa este bună conducătoare de electricitate și se pot pro-
*33.4. a), b), c). duce scurcircuite.
*33.5. c) și d) *38.3. Pentru a se evita scurtcircuitarea.
*33.6. q = 1,6/1019 C *38.4. Pentru a se izola de sol și a evita astfel electrocutarea.

140
 CAPITOLUL X L42. Devierea fasciculelor de lumină: reflexia și refracția
L39. Lumina: surse de lumină, corpuri transparente,
translucide și opace *42.1. În cazul oglinzii fiecare rază se ref lectă sub același
unghi și astfel fiecărui punct obiect îi corespunde un punct
*39.4. d) imagine. Hârtia reflectă lumina difuz, adică razele care pleacă
de la obiect au diferite unghiuri de reflexie și nu pot forma o
imagine.
L40. Propagarea rectilinie a luminii. Viteza luminii **42.3. Oglinda se montează la intersecție, la un unghi de 45°
de axul fiecărui drum, adică perpendicular pe bisectoarea
*40.1. Propagarea în linie dreaptă. unghiului făcut de cele două drumuri.
**40.2. Însemnă că razele Soarelui cad perpendicular pe sol. ***42.4.
***40.3. t = d/c = 1,26 s

L41. Umbra. Producerea eclipselor

*41.1. c)
*41.2. Atunci când sursa de lumină nu este punctiformă.
**41.3.

Fig. R 42.4. Imaginea într-o oglindă plană

Imaginea este dreaptă, egală cu obiectul, simetrică față de pla-

nul oglinzii și virtuală, adică se formează la intersecția prelun-
girilor razelor de lumină. Dacă îndepărtăm obiectul, se înde-
părtează simetric și imaginea de planul oglinzii.
***42.5. d = 30 cm. d2 = 40 cm.
***42.6. v2 = 2v = 0,4 m/s.
***42.7. i1 = 10°; i2 = 50°.

Fig. R 41.3. Formarea umbrei și penumbrei

***41.4.

Fig. R 41.4. Formarea umbrei

h2/h1 = D/d; h 2 = 7,5 cm; h3 = h1 D/d1 = 5 cm. Lărgind aria sursei

se va forma penumbră.

141
 GRUPUL EDITORIAL ALL

Mihail Penescu
V

FIZICA
ManualApentru clasa a VI-a
�

Manualul de fafii poate Ji considerat mai mult dwU un manual standard. El confine direct, dar �i
indirect (printre randuri �i prin spirit), miiiestria dasciilului care dore�te sii conducii elevul spre
infelegerea �i spre deschiderile �tiinfifice moderne, punandu-i la dispozifie metode prin care aceastii
aventurii a cunoa�terii se poate obfine. ,,Aventura cunoa�terii'� de la observafie la teorie, prezentatii de
un dasciil cu experienfii in toate aspectele - de la �coalii la cercetare - este meritorie.
Prof. dr. Mircea V. Rusu

Am scris aceastii carte cu gandul la elev. M-am adresat tot timpul acelui copil de doisprezece ani
care ia pentru prima data contact cu studiul naturii, prin intermediul fizicii. Am incercat sii-i trezesc
interesul pentru �tiinfa pe care am considerat-o intotdeauna cea mai fermeciitoare dintre �tiinfe.
Am incercat sii-i deschid o u�ii ciitre gandirea logicii, ciitre rafionamentul ordonat �i spumos, in acela�i
timp, care a condus omenirea spre marile progrese ale cunoa�terii.
Mihail Penescu
August 2018

Mihail Penescu a fast asistent universitar �i lector la Catedra de Fizica Atomica �i Nucleara a
FacultatH de Fizica din cadrul UniversitatH din Bucure�ti, intre anii 1981 �i 1994. Manualul de fata
reprezinta dorinta autorului de a apropia fizica �i studiul fizicii de cititorii tineri in fata carora se
deschide acum drumul cunoa�terii. Printre lucrarile sale adresate invatamantului preuniversitar,
publicate de-a lungul timpului, se numara Probleme recapitulative de fizicii - Editura ALL,
1995 I 1996, �i Caiete de Fizicii. Lecfii de termodinamicii - EdituraAMCO PRESS, 1991.

www.all.ro