Arhitectura paleocreştină

Apariţia creştinismului şi răspândirea acestuia pe teritoriul european nu înseamnă

totodată şi momentul de naştere al unei arhitecturi religioase adaptate noului cult.
Persecuţiile la care au fost supuşi vreme de trei veacuri adepţii lui Christos au întârziat
apariţia şi definirea unor tipologii constructive adaptate noii credinţe, până la acceptarea
şi recunoaşterea religiei creştine, adepţii acesteia fiind nevoiţi să se adune şi să se roage
în clădiri cu destinaţii din cele mai diverse.
Momentul de cotitură l-a reprezentat bătălia lui Constantin împotriva lui
Maxenţiu. Legenda spune că în ajunul luptei, Constantin a visat că nu va obţine izbânda
decât sub semnul crucii; impresionat, viitorul împărat dă ordin ca trupele sale să arboreze
crucea. Constantin iese biruitor şi în semn de recunoştinţă proclamă Edictul de la Milano,
din 313, prin care creştinii capătă drepturi egale cu practicanţii celorlalte religii din
imperiu.
O dată cu recunoaşterea creştinismului şi cu adoptarea acestuia ca religie oficială,
principala preocupare a credincioşilor a devenit căutarea unui model optim pentru
construirea lăcaşului de cult. Întrucât numărul de credincioşi era în continuă creştere iar
ceremonialul trebuia să se desfăşoare într-un spaţiu închis, comunităţile creştine aveau
nevoie de o clădire vastă, în care să poată intra un număr cât mai mare de oameni.
Singura structură care putea să adăpostească un număr mare de persoane şi care putea fi
adaptată la cerinţele ritualului creştin era bazilica, edificiu public roman cu plan
rectangular şi împărţit, pe direcţie longitudinală, în mai multe nave.

Fig. 1. Bazilica profană romană Fig. 2. Bazilica creştină.

 Bazilica creştină preia formele bazilicii profane pe care le adaptează funcţiunii
religioase. În plan, bazilica creştină păstrează forma rectangulară, dezvoltarea pe una
dintre direcţii şi împărţirea în mai multe nave (trei sau cinci), separate între ele prin
coloane. În secţiune, înălţimea navei centrale a bazilicii1 depăşeşte înălţimea navelor
laterale astfel încât partea centrală a construcţiei să poată fi luminată direct, cu ajutorul
unor goluri amplasate la partea superioară. Acest tip de secţiune se numeşte secţiune
bazilicală.
Orientarea cardinală a primelor bazilici creştine nu s-a făcut după o regulă anume;
în multe cazuri clădirea era pur şi simplu aliniată cu alte construcţii importante din jur,
cum ar fi mormântul unui martir. Orientarea edificiilor de cult către răsărit a început să se
practice pe scară largă începând cu secolul al VIIIlea, şi a devenit regulă abia în veacul al
IXlea.

Fig. 3. Vechea bazilică San Pietro din Vatican

1 – atrium
2 – fântâna rituală
3 – nartex
4 – nava centrală
6 – transept
7 – absida altarului

Bazilica paleocreştină capătă cu timpul o structură arhitecturală complexă care

urmărea să servească o funcţie liturgică (şi socială) precisă. Clasificarea comunităţii
religioase în grupuri diferite şi necesitatea de a avea, pe durata serviciului religios, câte
un spaţiu pentru fiecare dintre acestea a condus la conturarea unor zone aparte, bine
diferenţiate. De exemplu neofiţii, cei care nu erau încă botezaţi, trebuiau să rămână afară
din biserică deoarece numai credincioşii botezaţi aveau voie să asiste la tot ritualul
religios. Dintre formele arhitecturale destinate celor cărora nu le era permis să intre în
zona unde se desfăşura serviciul religios cel mai comun era atriumul: un spaţiu larg,
deschis, înconjurat de portice pe cel puţin trei laturi. Sub Constantin, atriumul bazilicii,
1
Este frecventă confuzia făcută între bazilica păgână şi edificul religios creştin. In prezent termenul
bazilică este, frecvent, asociat şi confundat cu cel de biserică. In realitate această noţiune nu se referă atât la
destinaţia clădirii pe care o desemnează cât la caracteristicile ei arhitecturale (plan şi secţiune). Astfel
edificiile de cult (bisericile) de tip bazilical prezintă caracteristici arhitecturale asemănătoare cu cele ale
bazilicilor profane de la care s-au inspirat.

3
inspirat de cel al casei romane, s-a răspândit în bazinul Mediteranei, cu excepţia Siriei şi
a Africii de nord. Porticele care înconjurau curtea formau un culoar acoperit, continuu,
care uneori se desfăşura pe două nivele. Partea superioară a acestuia putea fi închisă cu
zid plin sau putea fi deschisă către spaţiul central prin arcade.
Nartexul sau vestibulul, situat la intrarea în edificiul religios propriu-zis putea fi
tratat fie sub forma unui amplu spaţiu închis, fie sub forma unui portic. În cazul în care
biserica nu era dotată cu un atrium, neofiţii se puteau adăposti în nartex; se pare că iniţial
nartexul era spaţiul special destinat penitenţilor, care, asemenea celor nebotezaţi, nu
aveau dreptul să intre în biserică. Cu timpul această componentă devine un simplu
vestibul.
La interior, edificiul era divizat în nava principală şi colaterale separate între ele
de coloane sau de pilaştri. Numărul total al navelor era impar şi varia între unu şi cinci;
sistemul tripartit a fost folosit cel mai des. La bazilicile paleocreştine navele erau
acoperite fie cu şarpantă aparentă fie cu planşee casetate, din lemn. În majoritatea
situaţiilor separarea între nave se făcea prin intermediul unor coloane care purtau
deasupra un şir de arce în plin cintru sau un antablament lat. Uneori coloanele alternează
cu pile de zidărie. La unele dintre monumente apar tribune sau matronee, galerii
destinate femeilor, amplasate deasupra navelor colaterale, care se deschideau către zona
centrală prin goluri delimitate de coloane sau pilaştri. Tribunele comunicau cu nivelul
inferior prin scări situate în nartex. Galeria avea lăţimea egală cu cea a navei peste care
era aşezată dar avea înălţime mai mică decât aceasta.
La extremitatea opusă intrării în clădire se afla transeptul2, o navă transversală
care separa corpul principal al bisericii de cor. Transeptul putea să aibă lungimea egală cu
lăţimea bisericii, sau putea să depăşească lăţimea acesteia. În cea de-a doua situaţie
biserica lua forma unui T sau a unei cruci care simboliza crucea lui Christos.
Corul era spaţiul liturgic care cuprindea absida, altarul, scaunul episcopal,
scaunele pentru preoţi, amvonul, capelele şi cripta. Era folosit exclusiv de către clerici
pe durata slujbei. În unele cazuri corul era uşor înălţat faţă de cota generală a navelor.
Corul era înconjurat fie de balustrade fie de alte tipuri de închidere care asigurau izolarea
simbolică a zonei sacre. Altarul, punctul de maxim interes al bazilicii, simboliza masa la

2
Denumirea de transept provine din trans saepta care înseamnă dincolo de zid.

4
care Iisus a luat Cina cea de Taină şi care amintea de sacrificiul lui Christos. Absida era
elementul care închidea corul şi biserica; în acest spaţiu era amplasată catedra, scaunul
episcopal. Cripta, situată sub cor, era locul unde se adăposteau relicvele. La origine
termenul desemna o încăpere mică, rectangulară, deasupra căreia se construia altarul. În
unele cazuri absida era flancată de alte două absidiolele denumite pastoforae.

Fig. 4. Baptisteriul arian din Ravenna Fig. 5. Axonometrie secţionată a unui baptisteriu

Pe lângă edificiul principal de cult, de o atenţie deosebită se bucură baptisteriile,

clădiri cu caracter religios, destinate oficierii botezului. Acest tip de construcţii erau
prezente în fiecare sediu episcopal3 şi făceau parte de obicei dintr-un complex ceva mai
amplu. Baptisteriul comunica direct cu bazilica; accesul în interior se făcea pe două
intrări separate: unul dintre accese era destinat creştinilor iar cel de-al doilea era pentru
persoanele care urmau să fie botezate. În ceea ce priveşte caracteristicile arhitecturale,
baptisteriile erau clădiri de tip central. Cel mai adesea planul era circular sau octogonal;
centrul compoziţiei era reprezentat de un corp mai înalt, înconjurat de o galerie cu unul
sau două nivele. Volumul rezulta din rotirea unei secţiuni bazilicale în jurul unui ax
vertical. Componenta cea mai importantă a baptisteriului era cuva baptismală, situată
chiar în mijlocul construcţiei.

3
Multă vreme sigura personă care avea dreptul să oficieze botezul a fost episopul. Din acest motiv
baptisteriile nu erau construite decât în oraşele care îndeplineau funcţia de sedii episcopale, alături de
biserica episcopală. Slujba avea loc numai de trei ori pe an, de Bobotează, de Paşte şi de Rusalii.

5
 Un loc însemnat în viaţa creştinilor din antichitate îl ocupa şi arhitectura funerară
care se prezintă sub diferite forme. Cele mai cunoscute construcţii funerare creştine sunt
catacombele, cimitire subterane săpate în tuf vulcanic, apărute în cea de-a doua jumătate
a secolului al IIlea. Primele catacombe aveau galerii înguste şi limitate ca întindere; în
timp constructorii s-au încumetat să sape culoare care formau labirinturi complicate, pe
mai multe nivele. Accesul în catacombe se făcea pe o scară care conducea în galeria
principală; de-a lungul coridoarelor se aflau nişe pentru îngropăciune numite loculi.
Pentru familii sau anumite grupuri sociale erau săpate camere funerare de dimensiuni
mici, numite cubicula. Cubicula imită adesea arhitectura locuinţelor din epocă.
Începând cu secolul al IIIlea, o dată cu creşterea numărului creştinilor, catacombele
au cunoscut o perioadă de dezvoltare spectaculoasă. Vechile galerii au fost lărgite cu
coridoare secundare. Multă lume dorea sa-şi afle somnul de veci lângă mormântul
vreunui martir aşa că în locul în care erau îngropaţi aceştia apăreau, cu timpul, şi multe
alte morminte. De regulă soluţiile noi adoptate la construcţia catacombelor urmăreau
câştigul de spaţiu.
Expresia cea mai înaltă a arhitecturii funerare antice o reprezintă mausoleul.
Termenul de mausoleu vine de la mormântul monumental construit de către regele
Mausolus la Halicarnas, între 377-353 î.ch. Ca şi baptisteriile, mausoleele erau clădiri
circulare sau poligonale în plan, organizate în jurul unui centru. Corpul central avea
înălţime mai mare decât restul volumului şi era înconjurat de o galerie cu unul sau două
nivele. Uneori mausoleul era dotat cu o criptă în care se găsea mormântul propriu-zis.

Fig. 6. Mausoleul Santa Constanza din Roma Fig. 7. Mausoleul Santa Constanza din Roma
Imagine de interior Secţiune şi plan

Recunoaşterea oficială a religiei creştine are ca urmare deplasarea atenţiei din

sfera arhitecturii publice şi private în cea a arhitecturii religioase. Arhitectura

6
paleocreştină cunoaşte două tipuri distincte: tipul bazilical, şi tipul central. Tipul
bazilical, preluat din arhitectura romană, este adaptat complexităţii ritualului religios
creştin; acest model care permitea construirea unor clădiri de dimensiuni mari, stă la baza
conformării clădirii principale de cult care trebuia să adăpostească un număr mare de
credincioşi. Tipul central este adaptat la o serie de clădiri religioase de dimensiuni reduse,
cum ar fi baptisteriile şi mausoleele. De obicei clădirile centrale sunt legate de cultul
martirilor şi de comemorarea unor evenimente legate de patimile lui Christos.