Erezie şi cenzură

[1] Termenii

Maxime Dury oferă o perspectivă juridică asupra cenzurii. Sistemul penal ecleziastic a
primit numele de cenzură: censura. Termenii censura, censor, censeo, au însemnat, mai
întîi: a evalua o avere, a estima bunurile cuiva. În al doilea rînd, censura a calificat
organul politic menit să evalueze conduita cetăţeanului [din punct de vedere moral],
pentru a o clasa, a-i face loc în sistemul social [8]. Funcţia censorului migrează de la
fixarea şi colectarea censului [după avere] spre supravegherea şi corecţia moravurilor [9].
Actul cenzorului se chema: nota censuria. Când cetăţeanul nu respecta legea, actul se
finaliza prin ignominia, în sens propriu “privarea de bunul nume”. Vinovatul devine un
malum nomen. Nelegiuitul lovea principiul genealogic, devenind “malum nomen”. Vina
lui interesa în principal ordinea comunitară. “Malum nomen” putea conduce la tribu
motus, care desemna un mecanism de excludere. Prin ignominia, censorul dicta, uneori, o
veritabilă excludere [9], fiindcă “nota censuria” era o marcă infamantă [10].

La începutul secolului XIII: papa Inocenţiu al III-lea a definit censura prin trei pedepse:
interdict, suspendare şi excluziune (interdictio, suspensio, excommunicatio). Termenii
numesc cele trei direcţii ale organizării penale în Evul Mediu [177]. Totaliteatea
pedepselor eclesiastice alcătuiau censura [178]. Cele trei pedepse nu sînt noi.
Excomunicarea se menţionează încă din secolul IV. Suspensia din sec.VI [“suspensio” e
suspendarea unui cleric de la exercitarea funcţiei sale]. Interdictul, din secolul X [179].
Dar aproape toate “cenzurile eclesiastice” se reduceau la excomunicare.

Adeseori, s-a pus semnul egalităţii între cenzură şi excomunicare [179]. Dar cine e
vinovatul în sistemul eclesiastic? Era în eroare cel ce pronunţa un discurs opus celui
oficial [care era discursul ortodox]. Cenzura îşi face, astfel, obiect de discurs din
interzicerea şi absenţa discursului cenzurat.

Într-un cuvânt, censura a denumit [şi denumeşte astăzi] un sistem de interdicţii şi

pedepse. Dar ea nu a reglat relaţia cu cartea decât sporadic până în secolul al XVI-lea.
Cenzura nu ţine numaidecât de puterea despotică. Ea nu e invenţia statului totalitar
[Atena care l-a condamnat pe Socrate nu era un stat totalitar!]. Cenzura ţine de orice
putere şi contribuie la constituirea ordinii comunitare. Ea lucrează în numele ideii că
adevărul nu e într-un individ anume, în conştiinţa unui subiect, ci e în altă parte: în Lege,
într-o instituţie [Biserica] sau în trecut (tradiţie). Cenzura instituie o separaţie între
individ şi comunitate.

[2] Originile cenzurii

Însuşi termenul cenzura vădeşte vechimea acestor practici. Postul de “censor” s-a înfiinţat
la Roma în anul 443 ante Christum. Funcţia acestui magistrat era aceea de a supraveghea
şi menţine moravurile. S-a pedepsit la început în special blasfemia. În Levitic stă scris:
„Dacă un om îl insultă pe Dumnezeu, trebuie să poarte greutatea păcatului său; iar cel ce
va lua în deşert [va blasfemia] Numele Domnului va fi condamnat la moarte”.
Creştinismul a identificat şi pedepsit pe primii eretici. Cărţile lor au fost, uneori, distruse
[la iniţiativa Bisericii sau a suveranilor]. Voi enumera mai încolo cinci exemple.

Controlul multiplicării cărţilor şi al lecturilor a ţinut o vreme de autoritatea eclesiastică

locală [preot, episcop]. Cu timpul, Biserica a numit un grup de funcţionari: „censores
librum”. Ei citeau manuscrisele şi verificau ortodoxia [corectitudinea] autorilor. Dacă nu
găseau nimic periculos, manuscrisul primea o primă aprobare numită Nihil obstat [Nimic
nu se opune publicării]. Nu era suficient totuşi. Abia episcopul avea dreptul să dea
Imprimatur [Se poate tipări].

În 1559, sub pontificatul papei Paul al IV-lea, la iniţiativa Inchiziţiei, ia naştere Index
Librorum Prohibitorum [sau Index expurgatorius], o listă de cărţi prohibite, considerate
periculoase şi pernicioase. Prima versiune a indexului cuprindea 550 autori. A fost numită
Paulinus Index (după numele papei). În 1564, după conciliul din Trent, este propusă o
variantă mai relaxată a listei pauline: Index Tridentinus. În fine, în 1897, sub Leon XIII,
lista cărţilor prohibite primeşte o ultimă înfăţişare: Index Leoninus. Această listă era
revizuită periodic. Pentru detalii cu privire la practica “indexării”, a se vedea cartea lui
Bartolomé Bennassar, 1983, pp.241-249.

[2. 1] Filosofi şi sfinţi în Index expurgatorius

În 1559, la iniţiativa Inchiziţiei, sub pontificatul lui Paul al IV-lea, s-a publicat cea mai
cunoscută listă de cărţi şi autori care nu trebuie citite / citiţi: Index librorum prohibitorum
sau Index expurgatorius. În Vertigo: Lista infinită…, Umberto Eco nu aminteşte această
listă faimoasă.

Scopul listei a fost, din capul locului, controlul lecturii. Cărţile aflate în Index nu puteau
fi citite de către supuşii Sfântului Scaun. Fireşte, lista se completa anual. Şi, în măsura în
care greşeala şi erezia sînt infinite, lista însăşi trebuia să ajungă la dimensiuni infinite.

Iată o enumerare sumară a filosofilor care s-au regăsit în Index librorum prohibitorum:
René Descartes, Blaise Pascal, Denis Diderot, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire,
Immanuel Kant, George Berkeley (care a fost, totuși, episcop!), Malebranche. Numele
ateilor Schopenhauer şi Nietzsche nici nu apar pe listă, întrucât se înţelegea de la sine că
lucrările lor erau prohibite.

Ultimul titlu pus în Index librorum prohibitorum a fost, în 1961, sub pontificatul lui Ioan
(Ioannes) XXIII, Viaţa lui Iisus a abatelui Jean Steinmann.

Nu au lipsit din sumbra listă nici: Ioan Scotus Erigena, John Locke, David Hume, Erasm,
Baruch Spinoza, John Stuart Mill, Henri Bergson ori Simone de Beauvoir.
Ca o curiozitate: în Index expurgatorius a figurat şi numele unei sfinte poloneze: Maria
Faustina Kowalska (1905-1938), o călugăriţă care a redactat un tratat mistic: Divine
Mercy in My Soul: The Diary of st Faustina. În schimb, nici Arthur Schopenhauer, nici
Friedrich Nietzsche, nici Charles Darwin nu au fost menţionaţi vreodată în index.

[2. 2] Mitul Inchiziţiei

Când am pomenit Index librorum prohibitorum, am amintit Inchiziţia. Există un mit

negru al Inchiziţiei. Acest mit a fost creat, în mare parte, de puritanii britanici, de
protestanţi, în general. Cine nu a citit Călugărul, terifianta povestire a lui M. G. Lewis, în
care sadismul se aliază cu abjecţia?

Sigur, Inchiziţia a fost o instituţie foarte temută, dar nu din pricinile invocate de autorii
puritani sau de către primii istorici ai Sfântului Oficiu. Inchizitorii nu au torturat mai mult
şi mai sadic decât tribunalele laice. Pedepsele Inchiziţiei nu au fost mai aspre decât acelea
ale justiţiei civile. Şi atunci care e explicaţia acestei legende?

Forţa malefică a Inchiziţiei, analizată cu acurateţe de Bartolomé Bennassar (şi elevii săi),
în Inchiziţia spaniolă: secolele XV-XIX (traducere de Camelia Roman, Bucureşti: Editura
Politică, 1983) a constat, în primul rând, în „angrenajul secretului”. Inchizitorii au
încurajat pretutindeni anonimatul martorilor şi delatorilor, secretul complet al
procedurilor, discreţia locurilor de detenţie.

În al doilea rând, ceea ce a făcut faima întunecată a Sfântului Oficiu a fost „memoria
stigmatului”. Iată ce spune Bartolomé Bennassar: „nu există nici un dubiu că una dintre
cele mai profunde explicaţii ale fricii pe care o inspira Sfântul Oficiu era reputaţia
infamantă, care marca o întreagă familie după condamnarea gravă a unuia dintre membrii
ei” (p.109). Nu era pedepsit doar un individ, ci întreaga familie suferea consecințele
condamnării lui.

Adeseori, condamnaţii au fost obligaţi de judecători să poarte o tunică galbenă, cu o cruce

stacojie pe ea. Multă vreme, în Evul Mediu, galbenul a fost culoarea păcatului şi
vinovăţiei. În cazul în care condamnatul fugea, tunica (numită sanbenitos) se păstra într-o
biserică. Numele „ereticului” era brodat la vedere pe veşmânt. Tunica se păstra mai multe
generaţii. În acest chip, Inchiziţia a creat o veritabilă „memorie a ruşinii”.

În fine, a treia cauză a fricii imense create de Inchiziţie a fost, în fiecare caz în parte,
„spectrul mizeriei”. Acuzaţii riscau să-şi piardă averea şi să fie condamnaţi la surghiun.
De cele mai multe ori, „ereticii” îngroşau rândurile cerşetorilor nomazi.

Putem conchide că, în ceea ce opriveşte mecanismele de creare a fricii, Inchiziţia a fost o
instituţie aproape modernă.
[3] Dezbateri asupra cenzurii şi a libertăţii de expresie

Dezbaterile ţin de filosofia politică şi încep cu Tratatul teologico-politic al lui Spinoza.

Cenzura e definită ca o limitare arbitrară de către suveran [monarh, autoritate religioasă]
a libertăţii de expresie: cenzura se exercită, de cele mai multe ori, de sus în jos. Unii
filosofi au legitimat-o. Printre ei: Immanuel Kant. În Was ist Aufklärung? (Ce e
Luminismul), filosoful german deosebeşte între iniţiativa anarhică şi discuţia organizată
asupra chestiunilor politice sau teologice. Deşi este un promotor al principiului Sapere
aude (Îndrăzneşte să cunoşti), Kant justifică un anume “despotism luminat”.

Immanuel Kant scrie: «Cetăţeanul nu poate refuza să plătească impozitele la care este
obligat [prin lege]; o critică exagerată a acestor sarcini, când trebuie el însuşi să le achite,
poate fi pedepsită ca scandal (susceptibil de a provoca acte de insubordonare
generalizată). Cu toate acestea, când un cetăţean, în calitate de savant, îşi exprimă public
gândurile cu privire la incongruitatea sau ilegitimitatea unor atari impuneri, acest fapt nu
este în opoziţie cu datoria lui de cetăţean. În acelaşi fel, un preot e obligat să-şi ţină
predica în faţa catehumenilor din parohie după simbolul [de credinţă] al Bisericii pe care
o slujeşte, căci a fost angajat [ca preot] tocmai cu această condiţie. Dar, în calitate de
savant, el are întreaga libertate – e chiar vocaţia sa – de a comunica publicului gândurile
examinate cu atenţie şi bine intenţionate, pe care le-a conceput cu privire la
imperfecţiunile ascestui simbol [al credinţei] şi propunerile în vederea unei mai bune
organizări a treburilor religioase şi eclesiastice». Kant numeşte acest exerciţiu «folosirea
privată a raţiunii».

Între libertatea de expresie şi “ordinea publică” menţionată de autorităţi se păstrează un

echilibru. Legile actuale care limitează libertatea de expresie în numele păstrării ordinii
publice (dar care se opun cenzurii propriu-zise) sunt, aşadar, de inspiraţie kantiană.
Opozanţii oricărei cenzuri afirmă nu doar libertatea de opinie, dar apără dreptul oricărei
persoane de a „spune totul”, inclusiv dreptul la opinie al adversarilor lor cei mai
înverşunaţi. Pentru acest motiv, de exemplu, Noam Chomsky a apărat dreptul
“negaţioniştilor” Holocaustului de a-şi face public discursul, deşi el este în total dezacord
cu ei. Dezbaterea asupra legilor care restrâng discursul revizionist continuă să tulbure
lumea contemporană: se confruntă mentalitatea anglo-saxonă cu aceea continentală:
savanţii din Statele Unite cu savanţii europeni. Poblema este, desigur, complexă şi
poziţiile în general nuanţate, chiar dacă ferme. Astfel, dacă Chomsky ia partea unei
libertăţi de expresie nelimitate, istoricul Pierre Vidal-Naquet, deşi acceptă dreptul
fiecăruia de a-şi exprima părerile, afirmă totodată că nu e posibil să discuţi cu
negaţioniştii: după cum nici “astronomul nu discută cu astrologul”.

Gânditorii de extracţie marxistă (un Antonio Gramsci, de exemplu) au acceptat, uneori,

limitarea dreptului la expresie în numele “dictaturii proletariatului” [chiar dacă această
sintagmă rămâne, cel mai adesea, în vag]. Filosoful italian afirmă, într-un articol din
1919, “Vicleniile istoriei”, dreptul proletariatului de a institui, împotriva scrierilor
burgheze, o “cenzură roşie”.
Teoreticianul marxist nu gândeşte problema în termenii libertăţii de expresie, ci ai unui
raport antagonic de forţe: cenzură contra cenzură.

Aş aminti, în încheierea acestei secţiuni, că poetul englez John Milton a redactat un

discurs în care discuta libertatea de expresie. Discursul se intitulează Areopagitica
[Areopagitica: A speech of Mr. John Milton for the Liberty of Unlicensed Printing to the
Parliament of England] şi a fost citit în Parlamentul englez în 23 noiembrie 1644.

[4. 1] Viziuni asupra cenzurii: (auto)cenzura în Atena lui Platon (Andrei Cornea)

În Platon: Filosofie şi cenzură, Andrei Cornea susţine că dialogurile lui Platon sînt
expresia unui filosof care a practicat autocenzura. Platon foloseşte virtuţile discursului
oblic, care sugerează, dar nu spune deschis totul.

Citez: “În esenţă, prin temă filosofia îşi mărturiseşte rădăcinile sale personale şi inserţia
în privat. De aceea, ea nu poate fi nici explicată, nici dedusă… Tema este expresia unei
relaţii inexplicabile şi profund personale faţă de cineva sau ceva. Filosofia începe şi
sfârşeşte în intimitatea persoanei; în drumul său însă, adevărat,, adeea ea cutremură
lumea. Tema lui Platon, exprimată la modul general şi neţinând seama de accentele pe
care ea le poate căpăta în diferitele dialoguri, este, după opinia mea, iubirea şi dorul după
Socrate. Uneori, ea – tema – este exprimată în chip de admiraţie şi preţuire, ca în Criton,
Phaidon, Phaidros ori Protagoras. În Republica este construită o cetate adecvată
persoanei iubite, iar în - Timaios un univers întreg… Iubirea pentru Socrate, aşadar. Ea
trebuie înţeleasă la adevărata ei valoare, ca un sentiment copleşiotor şi total – evident de
natură homosexuală – şi nu în termenii adulcoraţi şi anemici ai ‘prieteniei spirituale’ sau
ai ‘amorului platonic’ pe care o tradiţie pudibondă de interpretare a încercat să-i
acrediteze atâta timp” [pp.75-76].

Şi încă: “Iată, prin urmare, pariul lui Platon: într-o societate a libertăţilor dublate de
prohibiţii, a distincţiilor diminuate dintre politic, civil şi privat, într-o lume a
echivocurilor şi a penumbrelor, el practică un lucru riscant şi incomod: filosofia. Mai
mult, filosofia sa are o temă cât se poate de incomodă: iubirea. Şi încă şi mai mult: el este
nevoit să justifice această temă înaintea unui public remarcabil de inteligent şi de cultivat,
atunci când traseul justificativ e neapărat să fie marcat de fisuri şi de accidente logice.
Incomod la culme! Cum să depăşeşti prejudecăţile colective atunci când presupoziţiile
personale nu se pot sprijini pe o bază justificativă ireproşabilă? Cum să faci să amuţească
‘cenzura la purtător’ atunci când aceasta se poate alia cu ‘spiritul critic la purtător’,
căruia nu-I va fi, în principiu, peste poate să intuiască fisurile şi incongruenţele
justificării? În sfârşit, cum să convingi nişte oameni care nu au nici dorinţa de a crede cu
tot dinadinsul, nici ininteligenţa de a nu replica? Răspunsul ar fi: în mare măsură, printr-o
formă specială, literară, de diversiune” [pp.99-100].
[4. 2] Viziuni asupra cenzurii: Leo Strauss

În Persecution and the Art of Writing, gânditorul american Leo Strauss consideră că într-
o societate autoritară sau totalitară, majoritatea oamenilor sfârşesc prin a accepta vederile
oficiale, deoarece nu există posibilitatea contrazicerii lor publice. Totuşi gânditorii
adevăraţi, liberi în forul lor interior şi urând 'minciuna din suflete’ dar şi pe cea oficială,
caută să se exprime şi să-şi facă cunoscute ideile chiar şi în situaţia defavorabilă în care
se află. Ei se bizuie pe evidenţa că cititorul inteligent este un cititor atent, cât şi pe
principiul socratic că omul inteligent tinde să fie şi demn de încredere şi moralmente
superior, dat fiind că ‘virtutea este cunoaştere’. Spune astfel Strauss: ‘Această literatură ar
fi imposibilă dacă dictonul socratic ‘virtutea e cunoaştere’, adică dacă faptul că oamenii
inteligenţi ca atare sunt demni de încredere şi lipsiţi de cruzime, ar fi cu totul fals’ [p.25].

În atare condiţii scriitorii îşi construiesc operele în aşa fel încât acestea să aibă o valoare
‘esoterică’ – adică, prin aluzii, să trimită dincolo de sensul lor imediat, putând fi decodate
doar de către cei inteligenţi şi atenţi. Obţin aceasta propunând o ‘citire printre rânduri’.
Practic o astfel de procedură presupune ca filosoful să creeze paradoxale asperităţi
formale, obscurităţi, incongruenţe şi contradicţii, ori diferite ‘deficienţe literare aparente’.
Leo Strauss repetă cu insistenţă că tocmai ceea ce poate fi subsumat ideii de ‘formă rea’
(formula e a lui Andrei Cornea) trebuie să funcţioneze ca semnal al declanşării reflexului
citirii printre rânduri.

Mai mult – crede Leo Strauss – anumite personaje detestabile sau derizorii – cerşetori,
bufoni, beţivi etc. – pot exprima opiniile reale şi eretice ale autorului. Oricum,
minoritatea inteligentă va accede la sensul autentic, care scapă obtuzităţii celor
nevrednici, printre care se numără desigur şi cenzorii. Strauss îi critică pe istoricii literari
moderni care, pierzând din vedere realitatea persecuţiei din trecut tind să interpreteze
orice aspect ţinând de ‘forma rea’ fie drept o scăpare, fie drept inconsecvenţă, fie să
declare drept inautentice anumite cuvinte, fraze, părţi sau chiar opere în ansamblu.
Explicaţia incongruenţelor – scrie autorul american – stă în necesitatea de a distinge între
cititorii inteligenţi şi cei rudimentari. Fiindcă ‘acea literatură filosofică nu este adresată
tuturor cititorilor, ci doar celor demni de încredere şi inteligenţi. Are toate marile avantaje
ale comunicării private, fără a avea cel mai mare dezavantaj al ei – că ajunge doar la
cunoştinţele scriitorului. Are toate avantajele comunicării publice, fără să aibă marele ei
dezavantaj – pedeapsa capitală pentru autor’ [p.31]”.

Exemplele de scris persecutat analizate de Leo Strauss în cartea sa aparţin unor societăţi
cu cenzuri formale: Maimonide, Yehuda Halevi ori Spinoza trăiau în comunităţi şi
societăţi unde grupuri formale – preoţi, rabini – supravegheau în mod explicit orice
expresie publică cu impact filosofic şi religios. Situaţia era diferită în Atena lui Platon…

[5] Scrisul persecutat: exemple

În Cartea cărţilor pierdute, Stuart Kelly recenzează un număr impresionant de cărţi care
nu mai există. Voi enumera [alte] cinci care nu mai există datorită rigorilor cenzurii.

[1] Celsus, Cuvântul adevărat. Tratatul a fost distrus, probabil ca urmare a decretului lui
Theodosie II (care moare în 450) şi Valentinian III, din 16 aprilie 449, în care se
porunceşte: „Decretăm ca toate operele pe care Porphyrios în furioasa lui nebunie, sau
oricine altul, le-a scris împotriva pioasei religii creştine, la oricine s-ar găsi, să fie
aruncate în foc [puse pe rug]. Dispunem, în sfârşit, [ca] orice scriere care trezeşte mânia
divină şi răneşte sufletele să dispară din mîinile oamenilor”. Cunoaştem argumentele lui
Celsus [exprimate în Cuvântul adevărat] prin intermediul refutaţiei redactate de Origen,
în Contra Celsum.

[2] Origen, mai multe lucrări în greceşte. Origen a scris enorm. Catalogul dat de
Hieronymus, în Scrisoarea către Paula (33, 4), aminteşte că Origen a redactat 800 de
titluri. Epiphanios vorbeşte de 6000 (poate numărul sulurilor sau volumelor). În Contra
lui Rufin (II, 13), se menţionează că numărul scrierilor lui Origen nu se ridică nici la a
treia parte din 6000. Chiar cu această corectură e imens! Cu toate acestea, o mare parte
din tratatele scrise (ori dictate) de Origen s-au pierdut. După condamnarea atribuită
sinodului V ecumenic de la Constantinopol, în 553 (sub împăratul Justinian), monahii din
mănăstirea sfântului Arsenie ascund la Tura (lîngă Cairo) mai multe papirusuri ce cuprind
scrieri ale lui Origen şi ale lui Didim cel Orb, şeful Didaskaleion-ului din Alexandria
secolului IV. Cu vremea, aceste papirusuri se distrug. Şi Evagrie Ponticul, din care s-a
păstrat foarte puţin, a păţit atunci la fel. Există, în schimb, “Tratatul preapiosului împărat
Justinian, trimis preasfinţitului şi preafericitului episcop al fericitului oraş şi patriarh
Mina [Menas], contra lui Origen cel nelegiuit şi a nepioaselor lui învăţături”.

[3] Porphyrios, Contra creştinilor [Contra christianos]. Este un tratat scris de autor pe la
270, în 15 cărţi. S-au păstrat doar fragmente în autorii care polemizează cu el.

[4] Arius, Thalia. Tratatul teologic al lui Arius a circulat şi ca poem cântat de corăbieri.
Cartea a fost distrusă la insistenţele împăratului Constantin. De exemplu, în 333, trimişii
lui Constantin în Egipt, Gaudentius şi Sunkletios aduc două scrisori. Prima adresată
episcopilor şi poporului din Egipt ordonă distrugerea scrierilor lui Arius. A doua, de o
extremă violenţă, critică teologia ariană. Împăratul cere preoţilor arieni să-şi părăsească
şefii. Altfel, îşi vor pierde imunităţile fiscale S-au păstrat, totuşi, cîteva fragmente din
Thalia în scrierile sfântului Athanasie. Athanasie spune că stilul lui Arius era „efeminat”.

[5] Iulian [Apostatul], Contra creştinilor. Din această lucrare nu a supravieţuit decât ceea
ce citează sfîntul Kyril. S-a încercat de către cercetătorii epocii moderne reconstituirea ei:
Juliani imperatoris librorum contra christianos supersunt. Doctrina propusă de Iulian se
resimte de “defectele” religiei păgîne: nu are dogme şi nici cărţi sacre.

[5.0] O carte mult căutată de cenzori: Tractatus de tribus impostoribus

Teologii medievali (şi, mai cu seamă, Sacra Congregaţie a Indexului, care a funcţionat
între 1571 şi 1917) au avut obsesia unei cumplite cărţi blasfematorii. Titlul ei se cunoaşte,
de mult: Tractatus de tribus impostoribus.

Cartea a fost atribuită, pe rând, împăratului Frederick al II-lea Hohenstaufen (1194-1250),

lui Boccaccio, lui Averroes, lui Giordano Bruno, lui Machiavelli, lui Benedict Spinoza
sau baronului d'Holbach. Teologii ştiau precis ce conţinea acest volum injurios. El
pretindea pur şi simplu că Moise, Iisus şi Mahomed au fost, în realitate, nişte impostori.
Tratatul este o confecţie de nuanţă deistă. Nu contestă existenţa lui Dumnezeu, contestă
justificarea şi statutul celor trei profeţi si Săi. Se poate oare închipui ceva mai scandalos?

Tratatul despre cei trei impostori a fost căutat multă vreme. Nu s-a descoperit încă nici un
exemplar. Este foarte probabil ca întreagul tratat să fie doar invenţia unui nesăbuit şi să se
rezume la titlu (precum un cunoscut poem elaborat de Christian Morgenstern, Fisches
Nachtgesang). Singurul lucru care a existat, cu certitudine, în tot acest răstimp a fost
teama de (im)posibila lui existenţă.

În legătură cu această pretinsă carte (Tractatus de tribus impostoribus), aş dori să mai

adaug câteva observaţii. Mai întâi, când discutăm despre acest subiect, trebuie să ne
închipuim o carte din care, multă vreme, nu a existat decât titlul. Despre existenţa acestui
tratat (şi despre cei trei impostori) începe să se discute în secolul al XIII-lea. Titlul evocă
trei “şarlatani”. S-a presupus că se referă la întemeietorii celor trei mari religii
monoteiste: Moise, Iisus, Mahomed. S-a presupus, de asemenea, că lucrarea pretinde că
religiile întemeiate de ei ar fi nişte mistificaţii absurde. Blasfemia e completă!

În 1239, papa Gregorius IX îl acuză pe împăratul Frederick al II-lea Hohenstaufen de a fi

răspândit aceste orori. Mai târziu, vor fi numiţi ca autori alţii. Fiindcă nimeni nu a citit
acest tratat, fiecare şi-l imaginează după voie şi plac.

Iată o listă de autori ipotetici: Frederick II, Averroes, Maimonide, genevezul Jacques
Gruet (adversarul teocraţiei lui Jean Calvin, condamnat la moarte, în iulie 1547!),
filosoful Guillaume Postel. În 1719, în oraşul La Haye, începe să circule un manuscris
care a atras imediat atenţia. S-a presupus că e tratatul însuşi. Ca autor, sînt ivocate
insistent (şi fără probe serioase) câteva nume: Giordano Bruno, Spinoza, John Toland. E
vorba, în realitate, de un montaj de texte, de o compilaţie injurioasă. Orice încercare de a
detrmina autorul s-a încheiat printr-un eşec. Urmarea ţine de istoria cunoscută a
ateismului: în 1768, baronul d’Holbach editează tratatul şi îi asigură difuzarea. Voltaire îi
respinge argumentele.

Prin urmare, Tractatus de tribus impostoribus a fost o carte mai curând virtuală, atâta
vreme cât s-a rezumat la titlu. Nu a existat, dar ar fi putut exista. Au existat savanţi foarte
serioşi care au cercetat bibliotecile în cautarea ei.Unul dintre ei a fost Hugo Grotius. Din
păcate, nu a reuşit să identifice manuscrisul (întrucât nu era nimic de identificat).

Într-un volum din 1641, în care discuta despre Antichrist, Hugo Grotius scrie: ”Ab eo
tempore [a mediaevo] nemo est qui [librum illum] viderit: quare fabulam esse arbitror”.
Aşadar, într-o traducere foarte liberă: „nimeni nu a văzut cartea, deşi s-a vorbit încă din
Evul Mediu despre ea. Consider că e doar o invenţie”.

Într-un poem pe care îl dedică autorului acestui tratat, Voltaire susţine că impostorii au
fost, în realitate, patru: Moise, Iisus, Mahomed şi, desigur, cel ce a redactat Tractatus de
tribus impostoribus. Iată câteva versuri: „Insipide écrivain, qui crois à tes lecteurs /
Crayonner les portraits de tes Trois Imposteurs, / D'où vient que, sans esprit, tu fais le
quatrième?/ Pourquoi, pauvre ennemi de l'essence suprême./ Confonds-tu Mahomet avec
le Créateur, / Et les œuvres de l'homme avec Dieu, son auteur? ...”.

În 1895, prozatorul britanic Arthur Llewelyn Jones-Machen, mai cunoscut ca Arthur

Machen, a publicat un volum de nuvele intitulat The Three Impostors. De această dată,
titlul nu a mai speriat pe nimeni.

Aş menţiona, în treacăt, titulatura arborescentă a împăratului Frederick al II-lea

Hohenstaufen. Ilustrul personaj era împăratul Sfântului Imperiu Roman de Naţiune
Germană, rege al Ierusalimului, rege al Germaniei, rege al Italiei, rege al Burgundiei şi
rege al Siciliei…

[5. 1] Profilul unui censor: împăratul Justinian (483-565)

Împăratul Flavius Petrus Sabbatius Iustinianus a fost un legislator trufaş, care susţine:
“Dacă vreo problemă [juridică] pare [funcţionarilor din Bizanţ] îndoielnică, să se
adreseze împăratului şi el va hotărî cu autoritatea sa suverană, care singură are dreptul de
a face şi a interpreta legea” [cum trebuie interpretat cutare articol] [p.369]. Aceasta e
faimoasa poruncă a lui Justinian, care a fost, uneori, rezumată prin imperativul: nu
interpretaţi!, deşi rezumatul nu este tocmai corect.

Un alt citat: “Ce există mai mare, mai sfânt decât majestatea imperială? Cine ar putea
avea impertinenţa să dispreţuiască judecata prinţului, cînd înşişi întemeietorii dreptului au
declarat limpede, lămurit, că hotărârile imperiale au valoare de lege?” Citatul exprimă
credinţa că trebuie să existe un ultim interpret, interpretul infailibil al oricărui text! [373].

Justinian “atribuie fără să ezite funcţiunii imperiale o adevărată infailibilitate, reclamând

pentru ea dreptul şi capacitatea de a schimba, de a îndrepta, de a interpreta legea”.

“Maiestatea noastră, scrie el, examinînd proiectele care i-au fost supuse, îndrepta prin
inspiraţie divină toate nesiguranţele şi confuziile şi dădea lucrurilor forma lor definitivă”.
Şi în alt loc, ironizând “scrupulele zadarnice şi ridicule” ale celor care pun la îndoială
infailibilitatea suverană: “Cine ar fi deci capabil, spune el, să rezolve enigmele legii şi să
le reveleze oamenilor, dacă nu acela care singur are dreptul de a face legea?” [374].

De unde vine infailibilitatea împăratului ca ultim interpret al legii? Iată: “Lucrul, scrie
basileul, pare greu, imposibil; dar ridicând mâinile către cer şi invocând sprijinul său, ne-
am regăsit speranţa, cu încredere în Dumnezeu, care prin puterea sa poate duce la bun
sfârşit sarcinile cele mai grele” [376].

O lege imperială este evidentă prin ea însăşi. Şi nu are nevoie de interpretare. Asta spune
Justinian. Pasiunea teologică a împăratului conduce la fanatism şi intoleranţă. Naşte
persecuţii: “El [împăratul Justinian] nu considera o crimă, spune Procopius, moartea dată
oamenilor care nu-i împărtăşeau credinţa”. El însuşi spune undeva: “Urâm pe eretici”
[378]. Justinian persecută pe arieni, donatişti, monofiziţi, evrei, păgâni. Tiranizează
Biserica. Îi face plăcere să se bage în controversele religioase. Cu vârsta, mania sa
teologică creşte. Nu se mai ocupă de treburile curente ale imperiului. E cuprins de febra
teologhisirilor. Charles Diehl scrie: “pretinde să dogmatizeze, aşa cum reformase şi
legiferase” [379]. Şi încă: “Şi desigur poţi să râzi de Justinian reglementând cu ajutorul
unei mari cantităţi de texte eclesiastice postul Paştelui, sau certându-se, cu multe injurii,
cu călugări obscuri care gândesc altfel decât el…” [379].

Henri-Irenée Marrou rectifică însă această imagine: împăratul Iustinian a fost, totuşi, un
om priceput în materie de teologie.

[6] Cenzură și operele de ficțiune

Operele de ficțiune le-au dat mereu de furcă cenzorilor. Fie din motive politice sau
religioase, fie pentru faptul că abordau subiecte tabu pentru acele vremuri, multe cărți au
fost interzise de-a lungul timpului. Cărți pe care astăzi le putem citi fără nici o piedică…
[1] Aldous Huxley: Minunata lume nouă (1932)
Scrisă în 1931 și publicată un an mai târziu, lucrarea lui Huxley este foarte asemănătoare
cu romanul ”1984”, al lui George Orwell. Având ca punct de pornire un subiect de
actualitate la acea vreme, industrializarea, ”Minunata lume nouă” explorează efectele
devastatoare ale pierderii identității și ale divizării societății.
De ce a fost interzisă: Inițial, autoritățile irlandeze au retras cartea de pe rafturi din cauză
că trata o temă controversată – nașterea copiilor, iar autoritățile americane au încercat s-o
elimine din curricula școlară din cauză că aborda ”teme negative”.
[2] John Steinbeck: Fructele mâniei (1939)
Lansat în 1939 și premiat cu Premiul Pullitzer, romanul lui Steinbeck are ca temă centrală
efectele Marii crize economice asupra populației sărace de la țară. În centrul poveștii se
află o familie de arendași, forțată să-și părăsească tărâmurile natale din cauza secetei, a
problemelor economice și a schimbărilor din agricultură. Rămasă pe drumuri, familia
Joad pornește spre California în căutare de pământ, locuri de muncă și demnitate.
De ce a fost interzisă: În ciuda faptului că a fost foarte apreciată de elitele din lumea
literară, cartea a fost interzisă și arsă masiv de populație. Oamenii au fost șocați de modul
în care Steinbeck îi descrisese pe săraci, cu toate că mai târziu Steinbeck a mărturisit că
aceasta a fost o versiune cosmetizată și înfrumusețată a ceea ce se întâmpla, de fapt, în
comunitățile sărace și izolate de la acea vreme.
[3] Henry Miller: Tropicul Cancerului (1934)
Acțiunea romanului se petrece în Franța anilor ’30 și urmărește viața unui tânăr scriitor,
pe nume Miller. Scrisă la persoana întâi, narațiunea descrie experiențele sexuale ale
personajului principal, fiind o descriere a vieții expaților americani din Europa.
De ce a fost interzisă: Aproape imediat după lansare președintele Curții Supreme de
Justiție din Pennsylvania, Michael Musmanno, scria că Tropicul Cancerului ”nu este o
carte. Este o hazna, o cloacă, o putrefacție, un canal ce colectează tot ce e mai putred în
depravarea umană”. Este clar că societatea din acei ani nu era pregătită pentru ceea ce
George Orwell avea să numească ”cea mai importantă carte a mijlocului anilor ‘30”.
[4] Kurt Vonnegut: Abatorul 5 (1969)
Billy Pilgrim, un soldat american dezorientat și prost pregătit, este capturat de armata
nazistă în bătălia de la Bulge și luat prizonier la Dresda. Închis într-un abator dezafectat,
botezat ”Abatorul 5”, Pilgrim și alți prizonieri de război, împreună cu mai mulți gardieni
germani, se ascund într-un buncăr adânc, adăpostindu-se în timpul bombardării Dresdei.
În ascunzătoare, însă, timpul începe să se deformeze, iar Pilgrim începe să aibă viziuni
asupra trecutului și viitorului, inclusiv asupra propriei morți.
De ce a fost interzisă: Cartea a fost primită cu nemulțumire de americani, care au
considerat că nu este bine ca astfel de subiecte să fie expuse tinerei generații. De altfel,
”Abatorul 5” se află în topul 100 al celor mai controversate cărți, realizat de Asociația
Americană a Bibliotecilor.
[5] Versetele satanice, de Salman Rushdie (1988)
Cei doi protagoniști ai romanului sunt Bibreel Farishta, un superstar de la Bollowood, și
Saladim Camcha, un emigrant care a rupt legătura cu identitatea sa indiană și trăiește în
Anglia. Destinul îi aduce împreună într-un avion care explodează deasupra Canalului
Mânecii și amândoi sunt salvați ca prin minune. O transformare miraculoasă se întâmplă,
însă, în urma acestui accident: Farishta primește personalitatea arhanghelului Gavriil, iar
Camcha pe cea a unui diavol.
De ce a fost interzisă: Comunitatea islamică a considerat opera lui Rushdie, și mai ales
modul în care acesta tratează Islamul, o blasfemie. Cartea a fost interzisă în India și arsă
în timpul unor demonstrații în Marea Britanie. De asemenea, Ayatollahul Khomeini,
conducătorul suprem al Iranului, a emis în 1989 o fatwa prin care le cerea tuturor
musulmanilor să-l ucidă pe Rushdie și pe editorii săi. De altfel, cartea este interzisă în
toată lumea musulmană, mai puțin în Turcia.
[6] Jurnalul unui adolescent timid, de Stephen Chboski (1999)
Inspirată de romanul ”De veghe în lanul de secară”, al lui J.D. Sallinger, această carte
spune povestea adolescentului Charlie, care scrie mai multe scrisori unui prieten anonim.
În aceste scrisori, Charlie povestește amănunțit despre timiditate, sexualitate și abuzul de
droguri.
De ce a fost interzisă: Cartea a fost retrasă din bibliotecile din SUA din cauza
conținutului sexual explicit, în special a temelor homosexuale abordate.
[7] O lume se destramă, de Chinua Achebe (1958)
Cartea lui Achebe tratează influențele colonialismului Britanic și a misionarilor creștini
asupra comunității africane Igbo, la sfârșitul secolului al XIX-lea.
De ce a fost interzisă: Cartea a fost interzisă în Malaezia din cauza criticilor aduse
colonialismului și consecințelor acestuia.
[8] American Psycho, de Easton Ellis (1991)
American Psycho spune povestea unui tânăr educat și inteligent, care ziua lucrează pe
Wall Street, iar noaptea se transformă într-un criminal în serie. Cartea este extrem de
violentă și scoate în evidență cele mai sumbre și malefice trăsături ale ființei umane.
De ce a fost interzisă: Cartea a fost primită cu multă indignare de public, iar Ellis a fost
forțat să-și anuleze primul turneu din cauza amenințărilor cu moartea. Vânzarea
romanului a fost restricționată în Germania, iar autoritățile canadiene și australiene au
interzis-o.
[9] Lolita, de Vladimir Nabokov (1955)
Profesorul Humbert Humbert devine obsedat sexual de o fată de 12 ani, Charlotte Haze.
Pentru a fi cât mai aproape de ea, se căsătorește cu mama fetiței, iar după moartea
acesteia devine tutorele lui Charlotte.
De ce a fost interzisă: După ce a fost catalogată de editorul Sunday Express drept „cea
mai murdară carte cu putință”, toate exemplarele cărții au fost confiscate în 1955, pe
motiv că reprezentau pornografie infantilă. În anul următor, romanul a fost interzis în
Franța.

[7] Alte cărți cenzurate

[1.] Romanul Copiii de pe ulicioară (1959) de Naguib Mahfouz a fost, înaintea

Versetelor satanice, atacat de musulmanii habotnici. Motivul? Autorul ar fi sugerat în
mod alegoric că Dumnezeu ar fi mort. În Egipt, romanul a fost interzis mai bine de 30 de
ani. Baietii de pe strada noastră (1959), unul dintre cele mai cunoscute romane ale lui
Naghib Mahfuz, a fost interzis in mai toate tarile arabe sub acuzatia de blasfemie. In
spatele personajelor si al întimplarilor narate, se intrevede o parabola ce reunește teme și
motive atît din Coran, cit si din Vechiul si Noul Testament, precum și referiri la
regimurile politice opresive ale Egiptului. Istorisirea incepe cu viata patriarhului Al-
Gabalawi și a fiilor săi Adham si Idris, alungati din grădina părinteasca pentru păcatele
lor, strămosii legendari ai neamurilor care se stabilesc pe alegorica stradă dintr-un cartier
fictiv al Cairo-ului. De-a lungul mai multor generații și sub stăpânirea a numerosi
despoti, fiecare neam își afirma dreptul la o viață prospera in calitate de urmasi ai lui Al-
Gabalawi, iar o serie de „trimiși” autoproclamati ai Stapinului preiau conducerea pentru a
obtine prin forta sau puritate viata tihnita la care visase stramosul Adham dupa alungarea
din gradină. Ultimul „profet” al lui Al-Gabalawi, Arafa, pare deținătorul unei vraji
nemaivazute, o arma cu ajutorul careia oamenii de rind isi pot detrona in sfirsit
asupritorii.
[2.] Versetele satanice de Salman Rushdie a fost şi este, probabil, unul dintre cele mai
controversate texte din istoria literaturii. În Memoriile sale, Rushdie povesteşte în detaliu
calvarul prin care a trecut din cauza acestui roman. Publicat pentru prima dată în 1988 în
Anglia, Versetele satanice a fost mai întâi interzis în India, iar în 1989 Ayatolahul
Khomeini, printr-un edict, a cerut executarea lui Salman Rushdie, pe motiv de blasfemie.
Romanul a fost interzis şi în Pakistan, Arabia Saudită, Bangladesh, Sudan, Malaezia,
Indonezia, Qatar, Thailanda, Sri Lanka. Deşi cu o populaţie majoritar musulmană, Turcia
nu a interzis cartea.
[3] Ultima ispită a lui Hristos, romanul lui Nikos Kazantzakis, a stârnit, la rându-i,
numeroase critici, fiind considerat o blasfemie. În 1954, Biserica Ortodoxă de Răsărit îl
excomunică pe romancierul grec. Tot în 1954 romanul a fost introdus în Indexul Cărţilor
Interzise al Bisericii Catolice. „Întotdeauna am fost uluit de îngustimea şi micimea
fiinţelor umane. Aveţi aici o carte pe care am scris-o în stare de exaltare religioasă
profundă, cu o dragoste ferventă pentru Hristos; şi acum Papa nu o înţelege absolut
deloc…”, va scrie Kazantzakis în apărarea sa. De asemenea, filmul lui Martin Scorsese
din 1988, cu Willem Dafoe, Harvey Keitel şi Barbara Hershey, a stârnit numeroase
controverse şi a fost interzis în mai multe ţări. În 1988 romanul este interzis în
Singapore..
[4] Fructele mâniei de John Steinbeck a fost şi este un text controversat, interzis în
numeroase rânduri în SUA încă din 1939, anul apariţiei acestuia, invocate fiind motive ca
indecenţa, obscenitatea, brutalitatea. În ciuda acestui fapt, romanul lui Steinbeck a
devenit un bestseller.
[5] Nici Șoareci și oameni nu s-a împăcat cu cenzura, fiind exclus din multe biblioteci
din SUA pe motiv că ar fi rasist, vulgar, ba chiar s-a spus că ar promova eutanasia. În
1939, o bibliotecară revoltată i-a scris următoarele cenzorului responsabil de excluderea
romanului Fructele mâniei din biblioteci şi şcoli: „Dacă romanul acela va fi interzis azi,
ce alt roman va fi interzis mâine? Şi ce organizaţie va mai dori un roman interzis
poimâine? Este atât de periculos să începi aşa ceva, şi poate duce la exact ceea ce vedem
în Europa. Pe lângă aceasta, interzicerea cărţilor este cât se poate de inutilă. Ideile nu mor
dacă o carte este interzisă. Dacă Steinbeck a scris un adevăr, acel adevăr va supravieţui.
Dacă este doar senzaţional şi lasciv, dacă toate cuvintele sunt doar pete de noroi pe un
tablou uriaş, atunci romanul lui va lua calea altor romane moderne şi va dispărea”.

Bibliografie

BENNASSAR, BARTOLOMÉ, Inchiziţia spaniolă: secolele XV – XIX, traducere de

Carmela Roman, Bucureşti: Editura Politică, 1983, 333p.
CORNEA, ANDREI, Platon: Filosofie şi cenzură, Bucureşti: Humanitas, 1995, 224p.
DIEHL, CHARLES, “Împăratul Justinian”, in Marile probleme ale istoriei bizantine.
Figuri bizantine, Bucureşti: Editura pentru Literatură, vol. II, 1969, pp.355-384.
DURY, MAXIME, La censure. La prédication silencieuse, Paris: Publisud, 1995, 325p.
[Cota III. 245.511].
GRABAR, ANDRÉ, Iconoclasmul bizantin, traducere de Daniel Barbu, Bucureşti:
Editura Meridiane, 1991, 523p. [Controversele din imperiul bizantin pe tema icoanelor].
KELLY, STUART, Cartea cărţilor pierdute [The Book of Lost Books], traducere de Irina
Negrea, Bucureşti: Editura Nemira, 2007, 448p.
MILOSZ, CZESLAW, Gândirea captivă. Eseu despre logocraţiile populare, traducere de
Wlodzimierz Bolecki, Bucureşti: Humanitas, 1999, 253p.
MINOIS, GEORGES, Le traité des trois imposteurs. Histoire d'un livre blasphématoire
qui n'existait pas, Paris: Albin-Michel, 2009.
STOYANOV, YURI, Tradiţia ascunsă a Europei: Istoria secretă a ereziei creştine în
Evul Mediu, traducere de Radu Pavel Gheo, Iaşi: Polirom, 1999, 278p.
STRAUSS, LEO, Persecution and the Art of Writing, Chicago, 1952.
TROUSSON, RAYMOND, Istoria gândirii libere. De la origini până în 1789, traducere
de Mihai Ungurean, Iaşi: Polirom, 1997, 244p.