Când termin rândurile aceste dureroase, primesc, de la un vechi

prieten, o scrisoare plină de parapon.

Bietul bătrân! Iacă un prototip de tombateră demodată, care mă-
ndoesc să fi fost vreodată la modă: căci, de tânăr, de când îl cunosc, a avut
ca și acum, spiritul foarte mălăeț.
Ca orice român, mai ales mălăeț, a-ncercat, firește, și el, toată viața,
să colaboreze la ieftinul progres al scumpei sale Românii, — să lucreze și
el în așa numitul „ogor al culturii naționale!”. Dar, de câte ori a asudat și
gâfâit, i-a ieșit înainte un sceptic, un om care nu este așa de naiv ca să
lucreze un ogor fără siguranță că acesta-i va da rod potrivit ostenelii.
Scepticul s-a uitat la obosita nulitate cu un zâmbet de milă prefăcută
și — ca răutăciosul sufler, care părăsește în îngăimeală pe un actor și prost
și surd și cu rolul neînvățat — i-a șoptit, dând din umeri:
— Ogor ingrat! vană laboare!
Iar lumea toată, cuminte, a clătinat din cap, adică: așa e, are dreptate
scepticul.
Zâmbetul acestuia și mai ales aprobarea opiniei publice, umplu cu
amar sufletul gol al bătrânului meu. Mâhnit, el gândește, ca acum o
jumătate de veac, și astăzi, că a perfora cu-mpunsături de condei gogoșile
umflate ale secăturilor intelectuale, a trata cu ușurință pe xenamorasiții cu
greutate, a nu lua în serios pe toate budalalele literelor și artelor române —
sunt niște crime de înaltă trădare a patriei, a națiunii, a... mai știu eu ce,
sacru și inviolabil.
Se pune deci să-mi scrie în consecință.
Sfântă Retorică! În ce proză năclăită, în loc de pieptănată, izbucnește
indignarea lui patriotică împotriva acelor spirite cari nu-i seamănă, cari nu
respectă nimic, zeflemisesc tot, veștejesc, întinează, distrug tot ce e
românesc! — se-nțelege că în „tot ce e românesc” intră mai ales și rânceda
lui pomadă.
Auzi dumneata!... Moftul român!... Să pui sfântul calificativ rromân
lângă moft!... A! scepticismul! O! nenorocită școală!
Și când le gândești că, sub barba venerabilă a ilustrului meu român,
oamenii acestei nenorocite școale, acești răufăcători ai națiunii, au
câteodată chiar succes!
— A!... zice tombatera cu amărăciune... Succes ușor!
 Acu nu știu ce să fac? să-i răspund ori să nu-l mai mâhnesc? Am să-i
răspund odată pentru totdeauna, ca să-l mângâi. Iată:
„Ilustrul meu amic,
Să ne punem împotriva voinței lui Dumnezeu — ar fi nebunie. Nu vezi
dumneata că la tot ce viază e o nepătrunsă chestie de sămânță? Dovleacul
mălăeț, la cuptor, are succes — ușor, ce e drept, însă îl are, dar stoarcă-se
cât s-o stoarce să facă limonada, n-are să-l aibă niciodată.
Dumneata nu ești încă așa de bătrân încât să-ți pierzi toată speranța.
Încearcă și dumneata odată să ai un succes ușor. Dacă n-ai avut până
acum nici unul, de! trebue să mărturisești că și dumneata ești puțin de vină:
ai umblat totdeauna după succese prea grele pentru puterile și felul
dumitale”.