Beruflich Dokumente
Kultur Dokumente
Moldova
Universitatea de Stat din Moldova
Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale
Comunicării
Lucrare la tema:
Jurnalismul de opinie.
Istorie.
Trăsături fundamentale.
Specii
1
Elaborat de: Speranţa State
Verificat de: Maria Gugulan
Chişinău 2010
Plan
2. Definiţii şi interpretări
3
Cuvântul „opinie” derivă din latinescul „opinari” care înseamnă a gândi,
a crede, a formula o părere și este expresia unei convingeri subiective într-o
anumită problemă, față de o anumită situație.
Lexemul „opinie” poate fi înțeles din mai multe perspective, fie ca o
declarație neargumentată, ca un punct de vedere, asupra unui anume
obiect, proprietate, relație, eveniment, sau atribuire de valoare, fie ca
afirmație argumentată a unui specialist care își folosește competența pentru
a descrie sau determina, o anume stare de lucruri într-un interval oarecare al
acțiunii sau cunoașterii umane.
Opinia mai poate fi neutră sau implicantă, în prima variantă, cel care o
formulează are doar o atitudine conceptuală, relaxată informațional, cu
privire la subiectul sau situația discutată și caracterizată, fără a fi cumva
legat prin interese, emoții, realizări proprii, sau alte dependente, de câmpul
realității în care formulează și eliberează opinia. Opinia implicantă presupune
o dependență oarecare între propunătorul de opinie și compartimentul modal
opinat. Opiniile implicante se asamblează în acele zone ale realității apte de
a primi măsuri evaluant –valorizante, generatoare de satisfacții, indispoziții
sau chiar suferințe, precum spațiile culturale, sportive, politice, religioase,
unde subiecții sunt cuplați prin diferite, condiționări, sau așteptări de
realizare, a unui eveniment dat. Cu cât structura și corelabilitatea internă a
unui spațiu fenomenal, societal sau pur conceptual e mai complicată cu atât
diversitatea, divergentă și lipsă de relevanță a opiniilor este mai mare. Un
exemplu ilustrativ de diversitate, divergență și majoritar irelevantă
caracterizare sau apreciere, este opinia politică unde tot individul se simte
competent și obligat să spună ceva definitiv, să stabilească el și numai el
adevărul, să se proclame autoritatea ultimă în domeniu.
Opinii divergente și irelevante se mai formulează în teritoriile culturii,
unde sunt judecate prin diferite criterii valorizante naive sau nepotrivite,
diferite opere sau spectacole la modă, ori considerate de referință. Și sportul
este bine dotat cu felurite opinii angajante, pătimașe, deseori contradictorii,
greu conciliabile, violente, sistematic adverse. Sunt bine cunoscute
nenumăratele controverse și agresiuni între admiratorii diferitelor echipe sau
sportivi, tratați ca idoli și apreciați fără rezervă, fie ca un merit sau nu.
4
Există intervale ale cunoașterii și stabilirii adevărului, unde opinia este
riscantă și de regulă neavizată, dacă cel care o emite nu are informații solide
și o competență recunoscută în domeniu. Este cazul cu lansarea de opinii în
diferite intervale ale cunoașterii științifice, sau tehnologice, unde faptele se
stabilesc numai după cercetări îndelungate și foarte precise, implicând
instrumente de observație, și strategii modelante cauzal sau interpretante,
abstracte, construite matematic și evident neinteligibile omului oarecare. Cu
toate acestea și în știință oamenii fără pregătire și calități, riscă tot felul de
analize sau descrieri eronate și fac tot felul de propuneri de posibilitate
funcțională, fără nici o bază teoretică justificantă.
Spre exemplu istoria cunoaște multe situații în care oameni fără
cunoștiințe specializate au propus dispozitive care să funcționeze cu
încălcarea legilor naturii, spre exemplu propunerii de construcție a
perpetuum mobile, sau propuneri de dispozitive, care să nu se supună legii
gravitației sau să o anihileze pe diferite căi.
Opinia de orice fel este locul de permanentă și spontană exprimare de
sine, a oricărui om, de orice condiție, competență și grad de implicare, în
indiferent ce interval al faptelor. Oferta unei opinii, cerută sau nu, definește
caracterul socio-interactiv al omului din toate timpurile, cu sine, cu semenii,
cu întreaga societate, cu toată realitatea, în care acționează pentru a
supraviețui sau pentru a se distra.
3. Dreptul la opinie
8
Jurnalismul de opinie, aşa cum este acesta conceput, nu a existat
în presa sovietică. Şi nici nu avea cum, deoarece soluţiile la toate problemele
erau cunoscute ab initio: sistemul sovietic este cel mai bun din
lume, Occidentul e muribund şi în putrefacţie, socialismul avansează
victorios pe întregul glob, recolta din acest an a fost deosebit de bună
(sau modestă, însă din cauza condiţiilor climaterice nefavorabile, nicidecum
din cauza proastei gestionări comuniste), iar economia trebuie să fie
economicoasă. Toate articolele treceau printr-un
sistem multietajat de cenzură: mai întâi textul era vizat de şeful de secţie,
apoi de redactorul-şef, care adesea era cenzorul cel mai de temut, după care
textul era supervizat de cenzorul oficial din omniprezentul Glavlit (Direcţia
generală a publicaţiilor literare – un eufemism pentru cenzura sovietică),
care avea dreptul „să taie” orice articol. Această situaţie era într-un fel
echilibrată prin prin dezvoltarea altor genuri. Astfel, jurnalismul sovietic a dat
modele strălucite de schiţe, de note de călătorie şi pagini de
reportaj, de admirabile texte publicistice în care, uneori, erau demascate
„unele deficienţe ce se mai manifestă în ţara socialismului victorios” sau
în lumea capitalistă. După prăbuşirea URSS, când articolele de analiză
politică au revenit în paginile de ziar, acestea au preluat toate realizările
anterioare, fapt care a imprimat jurnalismului de opinie practicat în anii ‘90
ai secolului trecut şi celui de la începutul acestui secol o dimensiune a
individualului (deoarece în toate genurile acestea este prezent eul
autorului), al afectivităţii şi, probabil, al vervei polemice. Autorii îşi
promovează punctul propriu de vedere, polemizează folosind un limbaj
emotiv, colorat, încercând să convingă cititorul de dreptatea lor.
10
Vedem, aşadar, că cele şase întrebări clasice
sunt suplimentate de altele privind adversari şi aliaţi, părţi care
profită şi părţi dezavantajate, precum şi de ce se întâmplă aceste
lucruri. Răspunzând la ele, ziaristul îşi expune şi punctul său
de vedere, propriul eşafodaj al argumentării. Prin urmare, căutând
răspunsuri la aceste întrebări, ziaristul intră pe terenul unor raţionamente
întemeiate doar pe informaţia de care dispune. Analiza întreprinsă nu oferă
însă cititorului nici o opţiune, deoarece acesta nu ştie dacă există şi alte
fapte, despre care autorul articolului nu are ştiinţă. În momentul în care
ajunge la întrebarea
„Ei şi? Ce e de făcut?”, ziaristul intră inevitabil în domeniul prezumtivului,
al formulării unor estimări şi pronosticuri.
Jurnalismul de opinie se mainfestă prin:
- convingerea cititorului prin argumente
- emiterea unei judecăţi: bine/rău, frumos/urât, cinstit/necinstit
- părerea/opinia autorului
- subiectivitatea autorului.
Textul de opinie începe de la o informaţie, iar prin
argumente/analiză/critică, se emite o judecată de valoare referitoare la ceva
sau cineva.
Modelul american al “Opinion page” conţine:
* Editorials (editorialele) – nesemnate, scrise de redacţia/stafful/angajaţii
ziarului (editorial board), pe probleme naţionale, internaţionale, punctuale
(de ieri şi de azi)
* Columnists – texte de opinie semnate, orientate spre o personalitate
* Op-eds (Opposite editorial page) – semnate, opinia unui anumit autor,
de obicei neafiliat ziarului, sau/şi plătit special în acest scop (syndicated
columnists), al cărui nume este precizat
* “puncte de vedere” (“views”) ale columniştilor (columnists), ale liber-
profesioniştilor (freelancers), sau chiar al editorului
(the editor), pe domeniile: politic, general, poveşti umane/diverse
(human stories), ştiinţă (science), tehnologie (technology)
Acest tip de pagină a fost creat în 1921 de Herbert Bayard Swope,
pentru ziarul The New York Evening World. Până atunci, pagina de “op-ed”
11
conţinea recenzii de cărţi, necrologuri (obituaries) şi scandaluri din societate
(society boilerplate). Swope s-a gândit să înlocuiască toate acestea cu texte
de opinie: “M-am gândit că nimic nu este mai interesant decât opinia când
opinia este interesantă, aşa că am găsit o metodă de a curăţa pagina opusă
editorialului, care a devenit cea mai importantă în America, şi de atunci am
decis să tipăresc opinii, igorând faptele” (Swope)
Modelul American de „Editorial Page” conţine:
* Editorial cartoons (caricaturile politice): benzi/desene comice cu mesaj
politic sau social, de obicei legate de evenimentele sau personalităţile la zi
* Letters to the editor (scrisori către editor)
* The musthead - lista cu membrii redacţiei (editorial board) sau lista cu
redactorii ştirilor de top
* Historical editorial (editorialul istoric) - scris de o persoană
contemporană evenimentului istoric, o privire/înţelegere a vederilor
obişnuite/curente despre evenimentele istorice importante dintr-o
perspectiva ‘la prima mână’ (first-hand perspective)
13
dacă vor urma o anumită părere, ideologie, vor fi şi ei vestiţi,
fericiţi şi vor avea succes.
• Omul simplu – articularea unor opinii care se presupune că ar
reprezenta dorinţele omului simplu, cetăţeanului de rând
• Demonizarea duşmanului – caracterizarea elementului care
apare drept inamic în text prin elemente negative şi urâte. Astfel,
acesta va deveni de nesuferit pentru audienţă.
• Ordinul direct – îndemnul direct de a face anumite acţiuni sau de
a spuen anumite lucruri.
• Generalităţi sclipitoare – folosirea unor idei sau păreri aparent
strălucite şi geniale, dar care nu sunt bazate pe argumente.
• Ambiguităţi intenţionate – expresii neclare şi vagi, care lasă loc
de interpretare cititorului.
• Reductio ad Hitlerum – convingerea audienţei să dispreţuiască
o idee care provine de la un grup care nu este bine văzut în
societate.
14
prin care presa ajută publicul să se orienteze în viaţa cotidiană politică,
socială, economică, culturală, formându-şi propriile criterii de evaluare,
propria scară de valori, toate acestea permiţându-i să-şi exprime drepturile
cetăţeneşti cu responsabilitate sporită.
Jurnalismul de opinie apare astăzi în opoziţie cu ce cel de informare,
deci, poate fi analizat în detalii doar în comparaţie cu acesta.
15
multiaspectuală a realităţii principii, reprezentări, norme
• asigurarea continuă şi • stabilirea priorităţilor evenimentelor,
neîntreruptă a circuitului care configurează imaginea socială a
informaţional şi satisfacerea nevoii realităţii
de informare • punerea în context şi poziţionarea
• promovarea adevărului şi corectă a faptului ziaristic în ansamblul
înlăturarea incertitudinilor mediatic
• selectarea subiectelor în baza • semnificarea evenimentelor în actul
valorii informaţionale scrierii şi atribuirea înţelesurilor,
• stocarea informaţiei generale şi stărilor prezentate
configurarea imaginii sociale
18
Cititorii aşteaptă să fie convinşi, să-şi însuşească opinii conform unor
grile stabilite în prealabil. Mai corect, ei aşteaptă să li se confirme de către
editorialişti propriile opinii. Or, acest lucru presupune jurnalişti bine
documentaţi, profesionişti, cu atât mai mult cu cât editorialul înseamnă
asumarea unei responsabilităţi colective a redacţiei. De fapt, în economia
unei publicaţii, pagina editorială este a doua ca importanţă, după pagina
întâi, ale cărei funcţii – a explica şi a interpreta – reprezintă o tribună pentru
opinia publică şi pentru exprimarea liberă a cetăţenilor.
Temele unui editorial – de actualitate – sunt preluate din realitatea
imediată. Dar, spre deosebire de ştiri, ele nu răspund în mod absolut
imperativului urgenţei. De cele mai multe ori, editorialele se publică în
conjuncturi speciale: pentru a anunţa şi explica o alegere, o schimbare (de
regulă din cadrul redacţiei), pentru o reglare de conturi (ce se doreşte un
semnal de alarmă) între diferite grupuri (politice sau sociale, din lumea
interlopă), pentru a prezenta conflicte cu posibile consecinţe importante în
plan social, politic şi economic, dar niciodată când nu avem nimic de spus.
La originea unui editorial trebuie să se afle întotdeauna o idee, bine
asimilată de realizator, care să poată fi transpusă într-un punct de vedere
bine argumentat în nu mai mult de 200-300 de cuvinte (dacă editorialul este
mai lung riscă să îndepărteze sau să plictisească cititorul).
Multe dintre încercările de clasificare a editorialelor au eşuat, nefiind
validate de un criteriu solid. Putem totuşi încerca să schiţăm, din perspectiva
scopului urmărit, conform modelului anglo-saxon, o micro-structură a
tipologiei editorialului. Astfel, distingem între editoriale care:
♦explică – utilizată în cazul unor subiecte precum noi politici de
impozitare, noi hotărâri legislative etc.
♦conving – editorialistul îşi poate asuma rolul de a pleda, prin mesajul
scris, în favoarea sau defavoarea unor decizii.
♦răspund – în acest caz, realizatorul materialului de opinie şi propune
să ofere explicaţii în legătură cu anumite luări de poziţie sau acţiuni ale
structurilor din care face parte.
♦avertizează asupra consecinţelor posibile ale unor acţiuni şi poate
oferi sfaturi care să conducă la remedierea situaţiilor în cauză.
19
♦comentează, pe scurt – există un număr de situaţii asupra cărora
opiniile sunt limitate, dar se simte, la nivel social, necesitatea exprimării lor,
moment în care se impune nevoia susţinerii din partea unei instanţe
recunoscute: presa.
♦critică diverse aspecte ale realităţii, ale acţiunii sociale, politice,
economice sau culturale, dar într-un mod şi un limbaj moderate şi corecte.
Editorialiştii îşi asumă prin acceptarea redactării acestui gen de articole
responsabilitatea de a balansa criticismul cu sugestii şi modalităţi alternative
de soluţionare, îndepărtarea de aceste considerente conducând la pierderea
credibilităţii şi, indirect, a audienţei.
♦laudă – oamenilor le place să citească aprecieri privind propria
persoană sau persoane cunoscute, dar autorul trebuie să-şi modereze
laudele, pentru a nu lăsa, greşit poate, impresia că, de fapt, le critică.
♦distrează – o alternativă bună la a forţa lucrurile o reprezintă crearea
unui articol cu note umoristice; dificil de redactat, asemenea materiale au
adeseori o morală evidentă şi reuşesc să impună un punct de vedere mai
bine decât un articol redactat pe un ton grav, serios, agresiv.
♦ghidează/îndrumă – un ziar poate determina reacţii publice şi poate
chiar genera realizarea de noi programe, la nivel macro-social, poate oferi
lideri, poate fi o forţă a schimbării. Obligaţia ziarului este, de fapt,
îmbunătăţirea vieţii comunităţii, iar acest lucru nu se poate realiza numai
printr-un criticism constructiv, ci şi prin emiterea unor alternative, prin
sugerarea unor soluţii. Promovarea corectă a acestor direcţii poate asigura
publicaţiei un respect deosebit într-o comunitate.
Tehnica de redactare, similară până la un punct redactării celorlalte
specii jurnalistice, se diferenţiază şi capătă valenţe caracteristice începând
chiar cu tonul, foarte serios, părând a se adresa unei singure persoane, nu
unui grup nedefinit. Capacitatea de sinteză, de organizare a elementelor
informaţionale şi polemice este direcţionată spre sesizarea în linii mari a
întrebărilor şi spre desprinderea elementelor raţionale. Ca structură, se
apropie foarte mult de planul universitar, care presupune înlănţuiri logice de
argumente, prin utilizarea unor cuvinte de tranziţie de genul: deoarece,
pentru că, aşadar, cu toate acestea, în acest caz, în definitiv.
20
Editorialul permite salturi peste anumite etape, fiind din această
perspectivă un articol cu o structură atipică. Se poate constata uneori o
relativizare a punctelor de vedere sau cel mult o trecere în revistă a
acestora, dar cu intenţia bine precizată de a da câştig de cauză propriei
opinii. Alteori, se poate începe cu finalul argumentării, pentru a ajunge la
sfârşit de articol la informaţiile ce au permis această argumentare.
Editorialul utilizează frecvent formule şoc, menţinându-se aşadar
departe de echilibrul şi obiectivitatea inerente articolelor informative. Cel
mai adesea se pleacă de la un punct ce nu mai are nevoie să fie dovedit,
pentru a conduce cititorul spre un altul, care are nevoie de demonstraţii şi
atestări, demers ce creează sentimentul agreabil al unei descoperiri logice.
Pentru a fi eficient, editorialistul trebuie să reflecte pe marginea valorilor
recunoscute ale comunităţii din care face parte, potenţându-le prin
publicare. E un subterfugiu, dar aproape singurul care merită a fi încercat în
politica editorialelor. Ştirile şi informaţiile sunt utile, chiar esenţiale, dar nu-şi
au locul aici: ele constituie doar originile, premisele.
Un bun editorialist ştie să fie personal în stil, aluzii şi impact, dar nu în
argumentare; altfel spus, el trebuie să fie neînduplecat în privinţa ideilor,
rezultate din examinarea atitudinilor sau aspectelor teoretice care se află în
spatele aparenţelor evenimentelor, să jongleze cu posibile ramificaţii, să
reformuleze la nesfârşit. Grija de căpătâi pentru orice semnatar de editoriale
va fi evitarea conflictelor de interese sau a impresiei că ar putea exista
conflicte de interese dincolo de latura pur teoretică şi polemică, proprie
acestui tip de articol.
Printre cele mai uzitate metode de elaborare a unui editorial se numără
ciclul neo-clasic (opinia e argumentată, dezvoltată şi reformulată în final) şi
sistemul certitudinii (bazat pe fapte foarte bine cunoscute de redactor).
Aceasta cu atât mai mult cu cât există şi editoriale care fac elogii, care
laudă.
Editorialul reînvie arta dezacordului energic, dar civilizat, elegant.
Demnitatea nu trebuie să plictisească, astfel încât se va apela la verbe
puternice, expresii sugestive şi chiar întrebări, exclamaţii specifice genului
retoric.
21
10.2 Tableta
22
10.3 Analiza
10.4 Critica
10.5 Comentariul
10.6 Recenzia
24
Recenzia reprezintă o descriere cât mai exactă şi mai completă a unei
opere. Aceasta înseamnă: trecerea în revistă a titlului, a conţinutului şi a
ideilor, pe scurt. Cel ce realizează recenzia nu urmăreşte o analiză
amănunţită a lucrării, ci doar consemnarea părţilor sale principale şi a ideilor
esenţiale. O recenzie completă va cuprinde şi sumare comentarii, aprecieri
critice referitoare la lucrarea în chestiune. Această activitate reclamă
persoane bine pregătite, specializate în domeniul respectiv şi a căror
competenţă este recunoscută. Comentariul va fi pertinent, dar va conţine în
acelaşi timp şi aprecieri personale. Mai mult decât atât, recenzia va încerca
şi o integrare a operei analizate într-un context, dar şi reliefarea elementelor
de noutate pe care le aduce aceasta. Un aspect important este distincţia
operei de autor. Nu vom recenza personalitatea autorului, plusurile sau
minusurile lui, ci valoarea intrinsecă a operei produse. Desigur, aşa cum
precizam chiar de la început, o scurtă biografie a autorului este absolut
necesară, dar nu mai mult decât atât. Comentariile cu referire strictă la
acesta nu fac decât să scadă din valoarea şi puterea analizei produsului.
10.7 Cronica
10.8 Dosarul
11. Concluzii
26
„Presa gândeşte ca mine”. Această formulă percutantă a lui François
Brunhes rezumă de minune idealul jurnalistului contemporan. Nu este vorba
de a schimba lumea sau de a o interpreta, ci de a reflecta. Liber de ideologii,
dar încătuşat de propriile idei, jurnalistul este cel care, prin articolele sale,
întinde o oglindă societăţii.
„Redactorul-şef sunteţi dumneavoastră” proclamă adoratorii de
interactivitate a publicului-cetăţean. A informa înseamnă a oferi cuvântul.
Presa devine astfel agora romană, o tribună de exprimare, iar articolele de
opinie – vocea unei naţiuni care se vrea auzită.
27