Sie sind auf Seite 1von 27

Ministerul Educaţiei al Republicii

Moldova
Universitatea de Stat din Moldova
Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale
Comunicării

Lucrare la tema:

Jurnalismul de opinie.
Istorie.
Trăsături fundamentale.
Specii

1
Elaborat de: Speranţa State
Verificat de: Maria Gugulan

Chişinău 2010

Plan

1. Din istoria opiniei...


2. Definiţii şi interpretări
3. Dreptul la opinie
4. Opinii colective / opinii profesionale
5. Jurnalismul de opinie, premise ale apariţiei...
6. Jurnalismul de opinie în perioada postsovietică
7. Jurnalismul de opinie, început...
8. Intenţia autorului unui articol de opinie
9. Fapte versus opinii
10. Despre articolele de opinie
Editorialul
10.1 Tableta
10.2 Analiza
10.3 Critica
10.4 Comentariul
10.5 Recenzia
10.6 Cronica
10.7 Dosarul
2
11. Concluzii

1. Din istoria opiniei...

Strămoşii jurnalismului de opinie sunt considerate a fi aşa-numitele


„mazarinade”, poezii satirice sau burleşti, pamflete în proză, calomnii.
Textele au fost publicate pe timpul unui şir de revolte, numite Fronde, ce au
avut loc în Franţa între 1648 şi 1653. Numele de „mazarinade” provine de la
Jules Mazarin, născut Giulio Raimondo Mazzarino, un cardinal, diplomat şi
politician italian, care a fost prim-ministru al Franţei din 1642 până la
moartea sa. „Mazarinadele” erau articolele ironice şi batjocoritoare la adresa
prim-ministrului. De cealaltă parte, şi textele scrise întru apărarea lui erau
numite la fel. Prima „mazarinadă” a apărut la sfârşitul anului 1648. De atunci
şi până în 1652 au apărut mai mult de 4000 satire îndreptate, în mare parte,
împotriva cardinalului. Bătăi de joc privind accentul lui italian şi obiceiurile
sale efeminate, atacuri grosolane la adresa relaţiei pe care o avea cu regina
şi la comportamentul nepoatelor sale, toate se reuneau în „mazarinade”
împotriva cardinalului, care, potrivit dovezilor istorice, părea insensibil la
insulte.
„Curierul Noii Anglii” a fost al patrulea ziar american apărut în 1721.
Întemeietorul acestuia, James Franklin, a publicat un editorial în care critica
guvernul. După această întâmplare, el a fost arestat şi trimis la închisoare.
Ben, fratele său de 13 ani a preluat conducerea ziarului. Şase luni mai târziu
lui James Franklin i s-a interzis să mai scrie. Fratele i-a fugit în New York, iar
ziarul a funcţionat până în 1726 sub numele lui Ben Franklin, deşi era condus
de James. Astfel, în secolul a XVIII-lea, articolele de opinie erau încă privite
cu scepticism şi rezervare. Abia în perioada instaurării regimurilor liberale şi
democrate, libertatea expresiei a devenit un drept al cetăţenilor şi
jurnaliştilor şi o obligaţie a autorităţilor.

2. Definiţii şi interpretări

3
Cuvântul „opinie” derivă din latinescul „opinari” care înseamnă a gândi,
a crede, a formula o părere și este expresia unei convingeri subiective într-o
anumită problemă, față de o anumită situație.
Lexemul „opinie” poate fi înțeles din mai multe perspective, fie ca o
declarație neargumentată, ca un punct de vedere, asupra unui anume
obiect, proprietate, relație, eveniment, sau atribuire de valoare, fie ca
afirmație argumentată a unui specialist care își folosește competența pentru
a descrie sau determina, o anume stare de lucruri într-un interval oarecare al
acțiunii sau cunoașterii umane.
Opinia mai poate fi neutră sau implicantă, în prima variantă, cel care o
formulează are doar o atitudine conceptuală, relaxată informațional, cu
privire la subiectul sau situația discutată și caracterizată, fără a fi cumva
legat prin interese, emoții, realizări proprii, sau alte dependente, de câmpul
realității în care formulează și eliberează opinia. Opinia implicantă presupune
o dependență oarecare între propunătorul de opinie și compartimentul modal
opinat. Opiniile implicante se asamblează în acele zone ale realității apte de
a primi măsuri evaluant –valorizante, generatoare de satisfacții, indispoziții
sau chiar suferințe, precum spațiile culturale, sportive, politice, religioase,
unde subiecții sunt cuplați prin diferite, condiționări, sau așteptări de
realizare, a unui eveniment dat. Cu cât structura și corelabilitatea internă a
unui spațiu fenomenal, societal sau pur conceptual e mai complicată cu atât
diversitatea, divergentă și lipsă de relevanță a opiniilor este mai mare. Un
exemplu ilustrativ de diversitate, divergență și majoritar irelevantă
caracterizare sau apreciere, este opinia politică unde tot individul se simte
competent și obligat să spună ceva definitiv, să stabilească el și numai el
adevărul, să se proclame autoritatea ultimă în domeniu.
Opinii divergente și irelevante se mai formulează în teritoriile culturii,
unde sunt judecate prin diferite criterii valorizante naive sau nepotrivite,
diferite opere sau spectacole la modă, ori considerate de referință. Și sportul
este bine dotat cu felurite opinii angajante, pătimașe, deseori contradictorii,
greu conciliabile, violente, sistematic adverse. Sunt bine cunoscute
nenumăratele controverse și agresiuni între admiratorii diferitelor echipe sau
sportivi, tratați ca idoli și apreciați fără rezervă, fie ca un merit sau nu.

4
Există intervale ale cunoașterii și stabilirii adevărului, unde opinia este
riscantă și de regulă neavizată, dacă cel care o emite nu are informații solide
și o competență recunoscută în domeniu. Este cazul cu lansarea de opinii în
diferite intervale ale cunoașterii științifice, sau tehnologice, unde faptele se
stabilesc numai după cercetări îndelungate și foarte precise, implicând
instrumente de observație, și strategii modelante cauzal sau interpretante,
abstracte, construite matematic și evident neinteligibile omului oarecare. Cu
toate acestea și în știință oamenii fără pregătire și calități, riscă tot felul de
analize sau descrieri eronate și fac tot felul de propuneri de posibilitate
funcțională, fără nici o bază teoretică justificantă.
Spre exemplu istoria cunoaște multe situații în care oameni fără
cunoștiințe specializate au propus dispozitive care să funcționeze cu
încălcarea legilor naturii, spre exemplu propunerii de construcție a
perpetuum mobile, sau propuneri de dispozitive, care să nu se supună legii
gravitației sau să o anihileze pe diferite căi.
Opinia de orice fel este locul de permanentă și spontană exprimare de
sine, a oricărui om, de orice condiție, competență și grad de implicare, în
indiferent ce interval al faptelor. Oferta unei opinii, cerută sau nu, definește
caracterul socio-interactiv al omului din toate timpurile, cu sine, cu semenii,
cu întreaga societate, cu toată realitatea, în care acționează pentru a
supraviețui sau pentru a se distra.

3. Dreptul la opinie

Deseori, în justificarea unei teze, se face uz de argumentul „suprem”:


fiecare are dreptul al opinie. În acest context, cuvântul „opinie” este echivoc
şi poate fi interpretat prin două perspective:
1. perspectiva legală – Fiecare cetăţean are dreptul la liberă
gândire şi exprimare. Acest privilegiu, garantat de Constituţia Republicii
Moldova, nu specifică şi nu fac diferenţă însă între o părere corect formată şi
una greşit construită. Fiecare are dreptul la opinie, argumentată sau
neargumentată, corectă sau greşită, informată sau nu.
2. perspectiva epistemică – În acest sens, dreptul la opinie este
un drept care trebuie câştigat şi care nu este garantat necondiţionat. Astfel,
5
o persoană are dreptul să aibă dreptul la o opinie numai atunci când aceasta
este bazată pe cunoştinţe anterioare. Părerea respectivă poate fi exprimată
doar în cazul în care este fondată pe argumente şi justificări.
Cele două perspective ilustrează, prin urmare, două faţete diferite ale
dreptului la opinie. Aceste viziuni sunt contrare şi diferite. Prima spune că
putem crede orice, fără a ne preocupa de veridicitatea faptelor. A doua
meţionează că putem exprima numai ceea ce putem argumenta, implicându-
ne la nivel moral şi responsabilizându-ne opinia.
Opinia este o afirmaţie subiectivă, un gând, o judecată despre un
anumit subiect, este rezultatul atitudinii, interpretării unor fapte. O opinie
trebuie susţinută de argumente, pentru că, în caz contrar, aceasta nu va fi
credibilă. Oamenii îşi schimbă cu greu părerea dacă nu sunt prezentate fapte
şi argumenet noi.
Opinia este un element emergent al perspectivei, mentalităţii, stării de
spirit, credinţelor, aspiraţiilor, dorinţelor, principiilor şi valorilor unei
persoane; un element inerent al personalităţii umane. Pe de altă parte,
opinia poate fi percepută ca şi informaţie nesubstanţială, în contrast cu
fapte, informaţie factuală şi cunoştinţe.
În economie şi ştiinţe sociale, cum ar fi filosofia, analiza bazată pe opinii
este considerată normativă, reprezentând situaţia teoretică, ideală dintr-un
anumit context (ceea ce ar trebui să fie). Analiza pozitivă însă este bazată pe
observaţia ştiinţifică (ceea ce există din punct de vedere material, real şi
poate fi demonstrat experimental).
Distincţia dintre opinie şi informaţia care poate fi demonstrată a fost
subliniată încă din antichitate. Filosoful grec Platon, în lucrarea sa
„Republica”, explică diferenţa dintre fapt şi opinie. El menţionează că opinia
nu poate fi corectă sau greşită, ea poate fi convingătoare; numai
argumentele pe care se bazează ea pot fi adevărate sau false.

4. Opinii colective / opinii profesionale

Opinia publică – un agregat de atitudini şi credinţe individuale ale


populaţiei; colecţie complexă de opinii a mai multor persoane; suma
viziunilor lor
6
Opinia ştiinţifică – orice judecată formulată printr-o metodă ştiinţifică
şi sprijinită de dovezi; se referă, de obicei, la părerea unei instituţii, a unui
corp ştiinţific şi ia deseori forma unui articol publicat.
Opinia legală – un gen de opinie profesională, care se conţine, de
obicei, într-o scrisoare avizată, acordată de avocat clientului sau unei terţe
părţi. De cele mai multe ori, opinia legală este acordată în legătură cu
tranzacţii economice şi exprimă judecata profesionaşă a avocatului cu privire
la chestiunile legale adresate. Opinia legală nu este o garanţie în cazul unui
eventual proces. Oricum, o opinie legală formulată greşit conţine temei de
malpraxis. Clientul îl poate da în judecată pe avocat pentru că acesta i-ar fi
oferit o opinie legală incorectă.
Opinia juridică sau opinia curţii – părerea unui judecător sau a unui
grup de judecători, care explică o decizie a curţii.
Opinia editorială – politica editorială a unui ziar, conturată de editorul
publicaţiei şi inserată în pagina editorială.

5. Jurnalismul de opinie, premise ale apariţiei...

Jurnalismul de opinie începe să se prefigureze atunci când apare clară


distincţia între obiectivitate şi subiectivitate. Termenul de „obiectivitate” a
fost utilizat pentru prima oară în jurnalism la începutul secolului al XX-lea,
deşi apăruse ca şi concept şi principiu încă din anii '90 ai secolului al XIX-lea.
Istorici şi oameni de ştiinţă au fost de acord că ideea de „obiectivitate” a fost
una dominantă în rândul jurnaliştilor din Statele Unite ale Americii, încă de la
apariţia ziarelor moderne, în anii ’30 ai secolului al XIX-lea. Unii istorici, ca
Gerald Baldasty, au observat că „obiectivitatea” merge mână în mână cu
nevoia de a avea profit din contul ziarelor, în urma vinderii publicităţii. Prin
urmare, editorii nu voiau să ofenseze orice potenţial client şi încurajau astfel
reporterii să prezinte în materialele lor toate aspectele unei probleme.
Specialişti ca Richard Kaplan erau de părere că partidele politice trebuie
să piardă din influenţa pe crae o au asupra alegătorilor şi instituţiilor de
7
guvernământ înainte ca presa să fie liberă, nepartizană, imparţială. Această
schimbare s-a produs după alegerile din 1896, care au instituit Reforma
Progresivă.
Ziarele timpurii din America, aşa-numitele „ziare de un Penny” (numite
astfel din cauza costului lor), erau de două tipuri: ziare politice şi ziare
comerciale. Ziarele politice erau finanţate de partide politice. Deseori,
articolele erau scrise de candidaţi politici care erau înscrişi în cursa
electorală. Ziarele comerciale erau conduse de negustori şi afacerişti, care
publicau rapoarte despre venirile şi plecările navelor maritime, despre
conţinutul ambarcaţiunilor, despre vreme, etc. Ambele tipuri de ziare aveau
inserate pagini de editorial partizane despre alte ziare sau indivizi. Adesea,
autorii editorialelor ajunheau la conflicte periculoase din cauza punctelor de
vedere părtinitoare expuse în publicaţii.
După anii ’30 ai secolului al XVIII-lea, a fost inventată ideea de „ştire”.
Un motiv pentru care ştirea a devenit obiectivă, nepărtinitoare a fost
crearea, în 1846, a agenţiei de presă Associated Press. Deoarece Associated
Press îşi propunea să scrie ştiri pentru o varietate de ziare, cu diferite
orientări şi politici editoriale, agenţia de ştiri putea avea succes doar dacă
dădea dvadă de obiectivitate totală în redactarea materialelor.
A urmat apoi apariţia aşa-zisei „prese galbene”, dar şi profilarea altor
genuri de jurnalism.
Până în 1930 reporterul scria după o anumită formulă. Încerca să scrie
un text clar, concis, în care să includă binecunoscutele întrebări: cine, ce,
când, de, ce şi cum, dar să şi plaseze detaliile factuale în ordinea
descendentă a interesului şi importanţei. Totodată, Pulitzer considera că
dacă ziarul nu oferea cel puţin o ştire exclusivă sau una în serviciul public,
ziua era pierdută.
În timpul anilor ’60 şi ’70 s-au conturat noi tipuri de jurnalism, printre
care jurnalismul alternativ, jurnalismul d eprecizie, jurnalismul nonficţiune,
dar şi jurnalismul de opinie. Astfel, jurnalismul convenţional prezenta fapte,
noul jurnalism adăuga emoţii.

6. Jurnalismul de opinie în perioada postsovietică

8
Jurnalismul de opinie, aşa cum este acesta conceput, nu a existat
în presa sovietică. Şi nici nu avea cum, deoarece soluţiile la toate problemele
erau cunoscute ab initio: sistemul sovietic este cel mai bun din
lume, Occidentul e muribund şi în putrefacţie, socialismul avansează
victorios pe întregul glob, recolta din acest an a fost deosebit de bună
(sau modestă, însă din cauza condiţiilor climaterice nefavorabile, nicidecum
din cauza proastei gestionări comuniste), iar economia trebuie să fie
economicoasă. Toate articolele treceau printr-un
sistem multietajat de cenzură: mai întâi textul era vizat de şeful de secţie,
apoi de redactorul-şef, care adesea era cenzorul cel mai de temut, după care
textul era supervizat de cenzorul oficial din omniprezentul Glavlit (Direcţia
generală a publicaţiilor literare – un eufemism pentru cenzura sovietică),
care avea dreptul „să taie” orice articol. Această situaţie era într-un fel
echilibrată prin prin dezvoltarea altor genuri. Astfel, jurnalismul sovietic a dat
modele strălucite de schiţe, de note de călătorie şi pagini de
reportaj, de admirabile texte publicistice în care, uneori, erau demascate
„unele deficienţe ce se mai manifestă în ţara socialismului victorios” sau
în lumea capitalistă. După prăbuşirea URSS, când articolele de analiză
politică au revenit în paginile de ziar, acestea au preluat toate realizările
anterioare, fapt care a imprimat jurnalismului de opinie practicat în anii ‘90
ai secolului trecut şi celui de la începutul acestui secol o dimensiune a
individualului (deoarece în toate genurile acestea este prezent eul
autorului), al afectivităţii şi, probabil, al vervei polemice. Autorii îşi
promovează punctul propriu de vedere, polemizează folosind un limbaj
emotiv, colorat, încercând să convingă cititorul de dreptatea lor.

7. Jurnalismul de opinie, început...

Jurnalismului de opinie este un tip de jurnalism care nu solicită


obiectivitate. Autorul îşi axează discursul pe un punct de vedere subiectiv, de
obicei, cu un scop social sau politic. Jurnalismului de opinie pune accent într-
9
o măsură mai mică pe fapte detaliate sau de cercetare, perspectiva sa fiind
de multe ori de o varietate mai personalizată.
În principal, jurnalismul de opinie ţinteşte următoarele obiective:
● Elucidarea cauzelor şi a consecinţelor unui eveniment
● Stabilirea interconexiunilor dintre diferite evenimente
● Interpretarea evenimentului, semnificaţia şi importanţa acestuia
● Formularea unui pronostic, autorul prefigurează posibilele desfăşurări ale
fenomenului sau evenimentului şi consecinţele pe care le implică.
Ziariştii semnatari de articole de opinie au, de obicei, un punct
de vedere propriu asupra subiectului analizat, pe care încearcă să-l
argumenteze. Pentru a ne convinge de justeţea tezelor şi alegaţiilor
formulate, ei citează specialişti în domeniu, oameni politici
şi de cultură, savanţi cunoscuţi. Astfel, principala întrebare care
domină textele de opinie este: „Pe cine avantajează, cine trage foloase din
această situaţie?”.
Edificator în acest sens este punctul de vedere al lui Valeri Paniuşkin,
corespondent special al Casei de editură „Kommersant”. Paniuşkin consideră
că un articol scris de un ziarist profesionist (se are în vedere, probabil,
un articol de opinie) trebuie să ofere răspunsuri la paisprezece întrebări:
1. Cine?
2. Ce?
3. Unde?
4. Când?
5. Cum?
6. Cu ce scop?
7. Din ce cauză?
8. Cine sunt adversarii?
9. Cine sunt aliaţii?
10. Cine profită?
11. De ce profită?
12. Cine e dezavantajat?
13. De ce e dezavantajat?
14. Ei şi? (Ce e de făcut? Ce va urma?)

10
Vedem, aşadar, că cele şase întrebări clasice
sunt suplimentate de altele privind adversari şi aliaţi, părţi care
profită şi părţi dezavantajate, precum şi de ce se întâmplă aceste
lucruri. Răspunzând la ele, ziaristul îşi expune şi punctul său
de vedere, propriul eşafodaj al argumentării. Prin urmare, căutând
răspunsuri la aceste întrebări, ziaristul intră pe terenul unor raţionamente
întemeiate doar pe informaţia de care dispune. Analiza întreprinsă nu oferă
însă cititorului nici o opţiune, deoarece acesta nu ştie dacă există şi alte
fapte, despre care autorul articolului nu are ştiinţă. În momentul în care
ajunge la întrebarea
„Ei şi? Ce e de făcut?”, ziaristul intră inevitabil în domeniul prezumtivului,
al formulării unor estimări şi pronosticuri.
Jurnalismul de opinie se mainfestă prin:
- convingerea cititorului prin argumente
- emiterea unei judecăţi: bine/rău, frumos/urât, cinstit/necinstit
- părerea/opinia autorului
- subiectivitatea autorului.
Textul de opinie începe de la o informaţie, iar prin
argumente/analiză/critică, se emite o judecată de valoare referitoare la ceva
sau cineva.
Modelul american al “Opinion page” conţine:
* Editorials (editorialele) – nesemnate, scrise de redacţia/stafful/angajaţii
ziarului (editorial board), pe probleme naţionale, internaţionale, punctuale
(de ieri şi de azi)
* Columnists – texte de opinie semnate, orientate spre o personalitate
* Op-eds (Opposite editorial page) – semnate, opinia unui anumit autor,
de obicei neafiliat ziarului, sau/şi plătit special în acest scop (syndicated
columnists), al cărui nume este precizat
* “puncte de vedere” (“views”) ale columniştilor (columnists), ale liber-
profesioniştilor (freelancers), sau chiar al editorului
(the editor), pe domeniile: politic, general, poveşti umane/diverse
(human stories), ştiinţă (science), tehnologie (technology)
Acest tip de pagină a fost creat în 1921 de Herbert Bayard Swope,
pentru ziarul The New York Evening World. Până atunci, pagina de “op-ed”
11
conţinea recenzii de cărţi, necrologuri (obituaries) şi scandaluri din societate
(society boilerplate). Swope s-a gândit să înlocuiască toate acestea cu texte
de opinie: “M-am gândit că nimic nu este mai interesant decât opinia când
opinia este interesantă, aşa că am găsit o metodă de a curăţa pagina opusă
editorialului, care a devenit cea mai importantă în America, şi de atunci am
decis să tipăresc opinii, igorând faptele” (Swope)
Modelul American de „Editorial Page” conţine:
* Editorial cartoons (caricaturile politice): benzi/desene comice cu mesaj
politic sau social, de obicei legate de evenimentele sau personalităţile la zi
* Letters to the editor (scrisori către editor)
* The musthead - lista cu membrii redacţiei (editorial board) sau lista cu
redactorii ştirilor de top
* Historical editorial (editorialul istoric) - scris de o persoană
contemporană evenimentului istoric, o privire/înţelegere a vederilor
obişnuite/curente despre evenimentele istorice importante dintr-o
perspectiva ‘la prima mână’ (first-hand perspective)

8. Intenţia autorului unui articol de opinie

Autorul unui material de opinie încearcă să trateze un anumit subiect


prin propria viziune. Pornind de la fapte reale, concrete, acesta îşi expune
părerea şi vrea să convingă publicul de anumite idei sau perspective pe care
le prezintă. Pentru a conferi materialului scris credibilitate, autorul articolelor
de opinie este, de obicei, o notorietate în domeniu, un savant, analist politic,
specialist, etc.
Articolul de opinie are, în acest sens, două planuri. Primul, cel direct,
care se observă la suprafaţă, atunci când începi să citeşti cele scrise, se
manifestă în mod vizibil şi evident. Intenţia autorului este, astfel, cea de
autoexprimare, autoexpunere, autoafirmare. La nivel indirect însă autorul
transmite mesaje care se vor inoculate în mintea cititorului. Intenţia
autorului devine astfel cea de a-i face pe lecturanţi să adere la părerea şi
poziţia sa.
Autorul încearcă să schimbe modul în care oamenii înţeleg o problemă
sau o situaţie, în scopul de a schimba acţiunile şi aşteptările lor în unele care
12
sunt de dorit pentru anumite grupuri de interes. Intenţia autorului în acest
sens, serveşte ca un corolar a cenzurii, în care acelaşi scop este atins, însă
nu prin completarea minţilor oamenilor cu informaţii aprobate, ci prin
prevenirea persoanelor să se confrunte cu puncte de vedere opuse.
S-ar părea că intenţia autorului izvorăşte uneori din dorinţa de a
schimba înţelegerea oamenilor prin înşelăciune şi confuzie, mai degrabă
decât prin convingere şi înţelegere.
Există mai multe mijloace prin intermediul cărora autorul unui articol de
opinie poate schimba nivelul de precepţie al cititorilor, dar şi viziunile
acestora. printre aceste mecanisme de persuadare se numără:
• Ad hominem – atacul asupra oponentului, contrar atacului asupra
ideii sale
• Ad nauseam – repetarea unei idei de mai multe ori. Aceeaşi
poziţie, repetată suficient de mult, devine adevăr pentru mulţi
dintre lecturanţii ziarelor de astăzi
• Apel la autoritate – apelarea la figuri proeminente, care ar
susţine aceeaşi idee, argument, poziţie, acţiune.
• Apel la frică – recurgerea la dezvăluirea efectelor negative în
cazul susţinerii unei anumite idei contrarii.
• Apel la prejudecăţi – utilizarea termenilor emotivi pentru a
ataca anumite valori sau bunuri morale. Spre exemplu: orice
persoană care munceşte şi plăteşte toate taxele va fi de acord cu
mine că cei care nu muncesc şi care nu sprijină societatea nu
merită suportul acestei prin intermediul asistenţei sociale.
• Efectul de turmă – încercarea de a convinge audienţa să facă
ceea ce toţi fac pentru o victorie inevitabilă.
• „Alătură-te mulţimii” – ideea de a se alătura grupului câştigător
le va surâde cititorilor
• Alb/negru – prezentarea a doar două opţiuni, încercându-se
aserţiunea publicului spre bine, nu spre rău.
• Oamenii frumoşi – expunerea persoanelor faimoase drept
exponenţi ai ideii date. Acest lucru îi face pe oameni să creadă că

13
dacă vor urma o anumită părere, ideologie, vor fi şi ei vestiţi,
fericiţi şi vor avea succes.
• Omul simplu – articularea unor opinii care se presupune că ar
reprezenta dorinţele omului simplu, cetăţeanului de rând
• Demonizarea duşmanului – caracterizarea elementului care
apare drept inamic în text prin elemente negative şi urâte. Astfel,
acesta va deveni de nesuferit pentru audienţă.
• Ordinul direct – îndemnul direct de a face anumite acţiuni sau de
a spuen anumite lucruri.
• Generalităţi sclipitoare – folosirea unor idei sau păreri aparent
strălucite şi geniale, dar care nu sunt bazate pe argumente.
• Ambiguităţi intenţionate – expresii neclare şi vagi, care lasă loc
de interpretare cititorului.
• Reductio ad Hitlerum – convingerea audienţei să dispreţuiască
o idee care provine de la un grup care nu este bine văzut în
societate.

9. Fapte versus opinii

Jurnalismul de opinie constituie o funcţie fundamentală a jurnalismului,


alături de cea de informare. În momentul de faţă, în principal, în jurnalismul
englez-american, graniţa dintre informare şi opinie este clară. Pagini
separate pe de o parte, iar pe de alta, interdicţia amestecării în acelaşi text a
factualului cu opinia (autorului sau instituţiei de presă). Presa independentă
(prin raport cu interesele politice şi / sau financiare ale unor grupuri)
consideră că în virtutea dreptului la libera exprimare a opiniei, orice opinie
este valabilă, cu evidenta condiţie: să nu contrarieze interesul / binele public,
dreptul la imagine, viaţa privată.
Opinia trebuie să pornească de la informaţii clare, verificate, corecte,
altfel spus, respectând calităţile informării. Autorul textului de opinie să fie
de bună credinţă (eliberat de interesul personal, deci în afara conflictului de
interese, ne influenţat de propagandă sau de publicitate). Jurnalismul de
opinie este văzut azi, alături de Jurnalismul de interpretare, ca o modalitate

14
prin care presa ajută publicul să se orienteze în viaţa cotidiană politică,
socială, economică, culturală, formându-şi propriile criterii de evaluare,
propria scară de valori, toate acestea permiţându-i să-şi exprime drepturile
cetăţeneşti cu responsabilitate sporită.
Jurnalismul de opinie apare astăzi în opoziţie cu ce cel de informare,
deci, poate fi analizat în detalii doar în comparaţie cu acesta.

Jurnalismul de informare Jurnalismul de opinie


Faptul este sacru, comentariul este liber (G.P. Scott,
editor la ziarul englez The Guardian)
Articolul de informare este axat pe Articolul de opinie este axat pe opinie,
fapt, ca fenomen sau proces ca părere, judecată, idee, punct de
obiectiv, care a avut loc în realitate vedere particular
Subiectul tratat într-un articol de Subiectul tratat într-un articol de
informare poate fi demonstrat, opinie nu poate fi demonstrat, decât
atestat în realitate ipotetic, prin judecăţile autorului
Jurnalistul tratează subiectul cu Jurnalistul tratează subiectul cu
obiectivitate, imparţialitate, subiectivitate, implicare emoţională şi
echidistanţă afectivă
Jurnalistul impune o distanţă între el Jurnalistul încearcă să se apropie cât
şi public, marcată de obiectivitatea mai mult de public, să-i fie prieten,
şi tonul imparţial pe care îl adoptă sfătuitor, ghid
Rezultă din funcţia de informare a Rezultă din funcţia de interpretare a
mass-media mass-media
Presa are menirea de a informa, de Presa are menirea de a forma opinii, a
a aduce la cunoştinţa publicului convinge publicul despre un adevăr, a
informaţii reale, obiective, fapte indica ce anume este important şi ce
întâmplate cu adevărat, realităţi nu, a interpreta faptele, conferindu-le
deja existente, prezentate fără o anumită semnificaţie, creând astfel o
implicare afectivă din partea realitate mediatică, investită cu sens şi
jurnalistului, investite cu o doză afectivitate
maximă de obiectivitate,
echidistanţă, imparţialitate
Articolul de informare îşi propune: Articolul de opinie îşi propune:
• supravegherea mediului • selectarea şi interepretarea
înconjurător şi redarea informaţiei în dependenţă de diverse

15
multiaspectuală a realităţii principii, reprezentări, norme
• asigurarea continuă şi • stabilirea priorităţilor evenimentelor,
neîntreruptă a circuitului care configurează imaginea socială a
informaţional şi satisfacerea nevoii realităţii
de informare • punerea în context şi poziţionarea
• promovarea adevărului şi corectă a faptului ziaristic în ansamblul
înlăturarea incertitudinilor mediatic
• selectarea subiectelor în baza • semnificarea evenimentelor în actul
valorii informaţionale scrierii şi atribuirea înţelesurilor,
• stocarea informaţiei generale şi stărilor prezentate
configurarea imaginii sociale

Dintre elementele actului Dintre elementele actului


comunicaţional, se accentuează comunicaţional, se accentuează
mesajul, adică informaţia şi feedback-ul, publicul, cel căruia i se
veridicitatea ei transmite mesajul, urmărindu-se o
anumită reacţie
Face apel la intelect Face apel la emoţii
Genurile caracteristice jurnalismului Genurile caracteristice jurnalismului de
de informare sunt ştirea, reportajul, opinie sunt editorialul, analiza,
interviul, etc. comentariul, etc.

10. Despre articolele de opinie

Spre deosebire de articolele de informare, care au ca scop principal


arătarea faptelor, prezentarea lor, relatarea evenimentelor, evidenţierea
personajelor etc, articolele de opinie (editorialul, tableta, analiza, critica,
comentariul, recenzia, cronica, dosarul) îşi propun să dezvolte idei, să livreze
opinii, să afirme poziţii. În general acestea sunt ale autorilor şi sunt, prin
forţa lucrurilor, articole subiective.
Analiza unei situaţii, a unui fapt sau a unui fenomen implică un efort
intelectual, o confruntare a faptelor şi a factorilor, pentru a putea
distinge cum anume s-a creat această situaţie. Iar pentru a scrie articole
de ziar în genul analitic mai este necesar să ai flerul noutăţii,
16
să poţi face deosebire între informaţia cu adevărat importantă şi cea de
mâna a doua, între materialul de actualitate şi cel secundar. Mai e nevoie, de
asemenea, să stăpâneşti genul ştirii, adică să descrii lucrurile clar, laconic
şi pe înţelesul cititorului. Jurnalismul de opinie este de neconceput,
de asemenea, fără a-ţi însuşi şi tehnicile interviului, deoarece pentru a
scrie un articol analitic reuşit este necesar să înţelegeţi ce gândesc privitor
la evenimentul sau fenomenul analizat politicienii, economiştii, oamenii de
afaceri sau experţii. Însă nici aceasta nu este suficient. Pentru
ca articolul să fie interesant, ziaristul trebuie să poată scrie reportaje,
ba chiar, uneori, şi schiţe de portret. Cu alte cuvinte, scrierea unor articole
de opinie solicită ziaristului să-şi însuşească întregul spectru de genuri ale
jurnalismului. Am putea afirma, în context, că jurnalismul analitic este vârful
de performanţă al meseriei noastre. Iată de ce jurnaliştii care
semnează articole de opinie inteligente, echilibrate şi interesante devin
cunoscuţi şi se bucură de aprecierea confraţilor de breaslă.
Articolele în acest gen sunt scrise, de regulă, pe urmele unor
evenimente de natură să influenţeze sau să schimbe situaţia într-un domeniu
sau altul. O demisie intempestivă a ministrului de externe,
privatizarea unei mari întreprinderi, o declaraţie privind coalizarea partidelor
de opoziţie, declanşarea unor acţiuni de protest într-o regiune a ţării,
achiziţionarea de către guvern a unor loturi de armament etc constituie
evenimente ce motivează apariţia unor asemenea articole. Textele de opinie
pot fi însă scrise şi anticipând lucrurile. Din aceste articole cititorul află care
este semnificaţia evenimentului ce va urma, în ce mod ar putea acesta
schimba situaţia şi ce consecinţe comportă aceasta. Evenimente de acest fel
pot fi reuniunile politice la vârf, declaraţii ale conducerii unor ţări
exportatoare de petrol sau gaze privind majorarea preţurilor sau o proiectată
inaugurare a unei mari întreprinderi. Articolele de opinie
abordează, de regulă, problematica politică sau economică. Mult mai
rar apar analize dedicate sferei sociale sau altor domenii. La acest gen se
apelează frecvent şi cu eficienţă şi în scopuri manipulatorii,
căci nu prezintă nici o dificultate să substitui o analiză onestă şi la obiect
printr-un articol în care autorul îi bagă cititorului în cap cum anume trebuie
să interpreteze un eveniment sau altul.
17
10.1 Editorialul

Mult timp s-a vorbit despre editorial ca despre “vocea ziarului”.


Veridicitatea afirmaţiei nu poate fi dovedită decât prin analiza redacţiei, de la
caz la caz.
Editorialul este un articol scurt, semnat de o autoritate şi care prezintă
aprecierile, judecăţile, opiniile sau poziţiile acesteia faţă de un eveniment.
Editorialul conferă unui ziar un caracter propriu, distinct, permiţând stabilirea
unui contact aproape direct cu publicul căruia i se adresează “uneori
spunând ceea ce numai un prieten sau un vecin pot să spună” 1. Deoarece
este un comentariu, o reflectare a punctului de vedere a autorului pentru
care redacţia îşi asumă responsabilitatea, editorialul nu apare ca un articol
fundamentat şi argumentat ştiinţific, ci ca o convingere. Întregul articol se
dezvoltă de fapt în urma unei convingeri iniţiale, informaţia propriu-zisă
apărând doar prin luarea unei poziţii argumentate. Pe lângă o perspectivă
originală, inedită editorialul trebuie să conţină suficiente elemente de
context şi analiză, pentru a fi înţeles de cei care nu au citit articolul sau
articolele de la care s-a pornit.
Realizatorul unui editorial nu se va sili să exprime adecvat adevărul,
deşi editorialul nu comentează decât informaţii deja cunoscute, apelând din
plin la motive, demonstraţii. Articolul păstrează însă o doză mare de
ambiguitate, avântul este personal, subiectiv şi, în acelaşi timp, încearcă să
convingă. Pentru aceasta se vor realiza translări subtile de la “eu” la “noi”,
de la “eu cred” la “toată lumea crede”. Scopul îl consituie propunerea unor
accepţiuni universale, a unor judecăţi de valoare personale generalizate,
prezentate însă într-un stil ofensiv, chiar polemic. Editorialul trebuie lăsat să-
şi exprime rolul. Dacă nu există un punct de vedere bine conturat, e mai bine
să se renunţe la redactarea unui asemenea material.
Foarte valorizat în paginile ziarelor, prin faptul că individualizează,
adesea editorialele au rezervată chiar o pagină specială. Ceea ce o defineşte
în raport cu celelalte pagini de evenimente este posibilitatea şi obligaţia
chiar a exprimării opiniei, a comentariilor.
1

18
Cititorii aşteaptă să fie convinşi, să-şi însuşească opinii conform unor
grile stabilite în prealabil. Mai corect, ei aşteaptă să li se confirme de către
editorialişti propriile opinii. Or, acest lucru presupune jurnalişti bine
documentaţi, profesionişti, cu atât mai mult cu cât editorialul înseamnă
asumarea unei responsabilităţi colective a redacţiei. De fapt, în economia
unei publicaţii, pagina editorială este a doua ca importanţă, după pagina
întâi, ale cărei funcţii – a explica şi a interpreta – reprezintă o tribună pentru
opinia publică şi pentru exprimarea liberă a cetăţenilor.
Temele unui editorial – de actualitate – sunt preluate din realitatea
imediată. Dar, spre deosebire de ştiri, ele nu răspund în mod absolut
imperativului urgenţei. De cele mai multe ori, editorialele se publică în
conjuncturi speciale: pentru a anunţa şi explica o alegere, o schimbare (de
regulă din cadrul redacţiei), pentru o reglare de conturi (ce se doreşte un
semnal de alarmă) între diferite grupuri (politice sau sociale, din lumea
interlopă), pentru a prezenta conflicte cu posibile consecinţe importante în
plan social, politic şi economic, dar niciodată când nu avem nimic de spus.
La originea unui editorial trebuie să se afle întotdeauna o idee, bine
asimilată de realizator, care să poată fi transpusă într-un punct de vedere
bine argumentat în nu mai mult de 200-300 de cuvinte (dacă editorialul este
mai lung riscă să îndepărteze sau să plictisească cititorul).
Multe dintre încercările de clasificare a editorialelor au eşuat, nefiind
validate de un criteriu solid. Putem totuşi încerca să schiţăm, din perspectiva
scopului urmărit, conform modelului anglo-saxon, o micro-structură a
tipologiei editorialului. Astfel, distingem între editoriale care:
♦explică – utilizată în cazul unor subiecte precum noi politici de
impozitare, noi hotărâri legislative etc.
♦conving – editorialistul îşi poate asuma rolul de a pleda, prin mesajul
scris, în favoarea sau defavoarea unor decizii.
♦răspund – în acest caz, realizatorul materialului de opinie şi propune
să ofere explicaţii în legătură cu anumite luări de poziţie sau acţiuni ale
structurilor din care face parte.
♦avertizează asupra consecinţelor posibile ale unor acţiuni şi poate
oferi sfaturi care să conducă la remedierea situaţiilor în cauză.

19
♦comentează, pe scurt – există un număr de situaţii asupra cărora
opiniile sunt limitate, dar se simte, la nivel social, necesitatea exprimării lor,
moment în care se impune nevoia susţinerii din partea unei instanţe
recunoscute: presa.
♦critică diverse aspecte ale realităţii, ale acţiunii sociale, politice,
economice sau culturale, dar într-un mod şi un limbaj moderate şi corecte.
Editorialiştii îşi asumă prin acceptarea redactării acestui gen de articole
responsabilitatea de a balansa criticismul cu sugestii şi modalităţi alternative
de soluţionare, îndepărtarea de aceste considerente conducând la pierderea
credibilităţii şi, indirect, a audienţei.
♦laudă – oamenilor le place să citească aprecieri privind propria
persoană sau persoane cunoscute, dar autorul trebuie să-şi modereze
laudele, pentru a nu lăsa, greşit poate, impresia că, de fapt, le critică.
♦distrează – o alternativă bună la a forţa lucrurile o reprezintă crearea
unui articol cu note umoristice; dificil de redactat, asemenea materiale au
adeseori o morală evidentă şi reuşesc să impună un punct de vedere mai
bine decât un articol redactat pe un ton grav, serios, agresiv.
♦ghidează/îndrumă – un ziar poate determina reacţii publice şi poate
chiar genera realizarea de noi programe, la nivel macro-social, poate oferi
lideri, poate fi o forţă a schimbării. Obligaţia ziarului este, de fapt,
îmbunătăţirea vieţii comunităţii, iar acest lucru nu se poate realiza numai
printr-un criticism constructiv, ci şi prin emiterea unor alternative, prin
sugerarea unor soluţii. Promovarea corectă a acestor direcţii poate asigura
publicaţiei un respect deosebit într-o comunitate.
Tehnica de redactare, similară până la un punct redactării celorlalte
specii jurnalistice, se diferenţiază şi capătă valenţe caracteristice începând
chiar cu tonul, foarte serios, părând a se adresa unei singure persoane, nu
unui grup nedefinit. Capacitatea de sinteză, de organizare a elementelor
informaţionale şi polemice este direcţionată spre sesizarea în linii mari a
întrebărilor şi spre desprinderea elementelor raţionale. Ca structură, se
apropie foarte mult de planul universitar, care presupune înlănţuiri logice de
argumente, prin utilizarea unor cuvinte de tranziţie de genul: deoarece,
pentru că, aşadar, cu toate acestea, în acest caz, în definitiv.

20
Editorialul permite salturi peste anumite etape, fiind din această
perspectivă un articol cu o structură atipică. Se poate constata uneori o
relativizare a punctelor de vedere sau cel mult o trecere în revistă a
acestora, dar cu intenţia bine precizată de a da câştig de cauză propriei
opinii. Alteori, se poate începe cu finalul argumentării, pentru a ajunge la
sfârşit de articol la informaţiile ce au permis această argumentare.
Editorialul utilizează frecvent formule şoc, menţinându-se aşadar
departe de echilibrul şi obiectivitatea inerente articolelor informative. Cel
mai adesea se pleacă de la un punct ce nu mai are nevoie să fie dovedit,
pentru a conduce cititorul spre un altul, care are nevoie de demonstraţii şi
atestări, demers ce creează sentimentul agreabil al unei descoperiri logice.
Pentru a fi eficient, editorialistul trebuie să reflecte pe marginea valorilor
recunoscute ale comunităţii din care face parte, potenţându-le prin
publicare. E un subterfugiu, dar aproape singurul care merită a fi încercat în
politica editorialelor. Ştirile şi informaţiile sunt utile, chiar esenţiale, dar nu-şi
au locul aici: ele constituie doar originile, premisele.
Un bun editorialist ştie să fie personal în stil, aluzii şi impact, dar nu în
argumentare; altfel spus, el trebuie să fie neînduplecat în privinţa ideilor,
rezultate din examinarea atitudinilor sau aspectelor teoretice care se află în
spatele aparenţelor evenimentelor, să jongleze cu posibile ramificaţii, să
reformuleze la nesfârşit. Grija de căpătâi pentru orice semnatar de editoriale
va fi evitarea conflictelor de interese sau a impresiei că ar putea exista
conflicte de interese dincolo de latura pur teoretică şi polemică, proprie
acestui tip de articol.
Printre cele mai uzitate metode de elaborare a unui editorial se numără
ciclul neo-clasic (opinia e argumentată, dezvoltată şi reformulată în final) şi
sistemul certitudinii (bazat pe fapte foarte bine cunoscute de redactor).
Aceasta cu atât mai mult cu cât există şi editoriale care fac elogii, care
laudă.
Editorialul reînvie arta dezacordului energic, dar civilizat, elegant.
Demnitatea nu trebuie să plictisească, astfel încât se va apela la verbe
puternice, expresii sugestive şi chiar întrebări, exclamaţii specifice genului
retoric.

21
10.2 Tableta

Specie publicistică de opinie, tableta se prezintă ca un articol de


dimensiuni reduse (câteva linii, nu mai mult de o pagină), dar cu un cuprins
şi o exprimare foarte subiective.
Temele tabletei gravitează, în general, în jurul unor fapte care
declanşează reacţii din partea jurnalistului şi mobilizează imaginaţia ambilor
actanţi ai comunicării (autor şi receptor), toate acestea pentru a conduce, în
final, la haz şi reflecţie. Finalul trebuie să fie aşadar, în mod obligatoriu,
neaşteptat, pentru a crea surpriză.
Tableta este înainte de toate un strigăt, un semnal de alarmă ce
combină, într-un dozaj la limită, umorul şi sensibilitatea. Deşi tratează
actualitatea pe un ton lejer, superflu, ea încearcă să atingă, pornind de la
particular, generalul. Aceasta înseamnă că autorul are libertatea şi puterea
de a apropia două sau mai multe fapte luate din locuri, momente şi domenii
diferite, de a crea conexiuni între evenimente aparent disparate, pentru
atrage o concluzie la care nu te aştepţi. Se poate spune că tableta, articolul
ca atare, nu e decât ocazia exprimării acestei concluzii care ascunde
adesea, în spatele umorului, o lecţie de morală sau un comentariu personal.
Specie gustată de public, tableta îşi poate permite, spre deosebire de
editorial, să abdice de la legile argumentării, ale logicii, riscând elipsa, ceea
ce o face cu atât mai savuroasă. Autorul dă dovada artei sale dacă reuşeşte
să atenueze caracterul forţat al afirmaţiilor şi apropierilor. O modalitate de a
realiza acest deziderat o reprezintă utilizarea, fără nici o reticenţă, a
persoanei întâi: cel ce scrie, individualizat şi identificat, îşi scoate ghearele
pentru a zgâria, recunoscând, în mod direct, acest lucru. Titlurile,
surprinzătoare, trebuie să fie scurte (două-trei cuvinte) şi să conţină formule
inedite.
Din punct de vedere literar, exprimarea este foarte îngrijită, impecabilă
chiar, evitând stereotipiile, clişeele etc. Aici, totul trebuie să fie rar, să
surprindă, să delecteze, să încânte, tocmai pentru că celălalt aspect, cel
informativ, e lăsat deoparte.

22
10.3 Analiza

Ca şi celelalte articole de opinie, analiza îşi propune şi ea arătarea


faptelor şi dezvoltarea ideilor, a opiniilor, care aparţin, cel mai adesea,
autorilor lor.
Jurnalistica receptează analiza ca fiind o explicaţie a unei probleme de
actualitate, ce face apel la documente şi la cunoştinţele redactorului, ca
principală sursă de informare, aspect ce incumbă o mare competenţă din
partea realizatorului. Problema tratată este pusă sub reflectoare din punct de
vedere istoric, geografic, politic, economic, cultural, religios, tradiţional – în
funcţie de natura subiectului.
Insistând cu precădere asupra documentării şi intenţionând să explice
semnificaţia evenimentelor şi contextul lor, analiza nu ajunge niciodată la
concluzii provizorii sau polemice, în ciuda caracterului său subiectiv.
Misiunea sa, explicit formulată, se rezumă la disecarea faptelor, a temelor, a
problemelor şi consecinţelor lor, în dorinţa de a oferi o explicaţie la ceea ce
se întâmplă în prezent sau se preconizează a se petrece în viitor.
Răspunsul la întrebarea “de ce?” va domina discursul şi va fi realizat
printr-un studiu atent al forţelor implicate, al beneficiilor şi al riscurilor
posibile, al mizelor aflate în joc, intenţia fiind ca, printr-o cercetare atentă a
tuturor factorilor determinanţi, să se ofere înţelesuri şi viziuni noi,
semnificaţii noi asupra lucrurilor, evitându-se pronosticurile şi luările de
poziţie. Dincolo de a fi doar o serie de aserţiuni, accentul cade în analiză pe
interpretare şi explicare, acest demers necesitând, prin definiţie, autorităţi
sau experţi identificaţi ca atare.

10.4 Critica

O critică face cunoscut publicului şi judecă o muncă, o realizare, un


produs, ea reprezentând opinia personală a unui redactor asupra acestora
(carte, spectacol, film, tablou, concert, restaurant).
Pentru că are drept scop furnizarea unei explicaţii fondate pe criterii
serioase şi argumentate cu rigoare, critica necesită reporteri specializaţi
care, la rândul lor, au astfel ocazia să se pună în valoare, să facă dovada
23
unei cunoaşteri solide a genurilor literare şi a operelor care abordează
acelaşi stil, aceleaşi metode. Toate acestea fără a-l sufoca pe cititor cu
erudiţia redactorului. Spre deosebire de demersul universitar, care diseacă,
reperează fiecare procedeu, compară şi pune faţă în faţă, critica, privită ca
specie publicistică, aduce mai mult umor şi participă la crearea de opinii,
ilustrând, într-o oarecare măsură, şi funcţia educativă a presei, de care
aminteam la început, spre deosebire de tabletă, ce pare să slujească mai
mult funcţia de divertisment (loisir).
Critica solicită aşadar redactori cultivaţi, capabili să meargă mai departe
de simpla detestare a unui autor sau altul şi să ofere comentarii solid
justificate şi argumentate centrate îndeosebi pe detalii specifice şi nu pe
generalităţi (ex: “Regia spectacolului este inedită…” – de ce?, “Romanul este
deosebit” – de ce, în raport cu ce?).

10.5 Comentariul

Comentariul, de dimensiuni variabile, este, în general, mai lung decât un


editorial sau o tabletă. Semnat de personalităţi exterioare redacţiei, el
reprezintă punctul de vedere al unui specialist pentru care redacţia nu-şi
asumă responsabilitatea. Ca orice specie publicistică, comentariul îmbină
subiectivitatea cu obiectivitatea generată de gradul de pregătire
profesională a autorului.
Comentariile au şi ele rezervat un spaţiu special în publicaţii, nefiind
amestecate cu articolele de factură pur informativă. Deşi la prima vedere
poate fi uşor catalogat drept un articol eminamente de captare, nu-i lipsesc
aproape niciodată elementele care aduc informaţie nouă, de regulă sondaje
sau studii de caz efectuate de anumite organisme. Mai mult decât să impună
un punct de vedere, ele oferă o viziune, o perspectivă a unui fenomen,
necesară cititorului care rareori deţine toate datele pentru a putea realiza de
unul singur o atare acţiune.

10.6 Recenzia

24
Recenzia reprezintă o descriere cât mai exactă şi mai completă a unei
opere. Aceasta înseamnă: trecerea în revistă a titlului, a conţinutului şi a
ideilor, pe scurt. Cel ce realizează recenzia nu urmăreşte o analiză
amănunţită a lucrării, ci doar consemnarea părţilor sale principale şi a ideilor
esenţiale. O recenzie completă va cuprinde şi sumare comentarii, aprecieri
critice referitoare la lucrarea în chestiune. Această activitate reclamă
persoane bine pregătite, specializate în domeniul respectiv şi a căror
competenţă este recunoscută. Comentariul va fi pertinent, dar va conţine în
acelaşi timp şi aprecieri personale. Mai mult decât atât, recenzia va încerca
şi o integrare a operei analizate într-un context, dar şi reliefarea elementelor
de noutate pe care le aduce aceasta. Un aspect important este distincţia
operei de autor. Nu vom recenza personalitatea autorului, plusurile sau
minusurile lui, ci valoarea intrinsecă a operei produse. Desigur, aşa cum
precizam chiar de la început, o scurtă biografie a autorului este absolut
necesară, dar nu mai mult decât atât. Comentariile cu referire strictă la
acesta nu fac decât să scadă din valoarea şi puterea analizei produsului.

10.7 Cronica

Cronica poate fi în mare măsură asemănată cu recenzia: diferă doar


obiectul analizei lor. În cazul cronicii avem pentru fiecare domeniu, practic,
câte un tip de cronică: cronică teatrală, cronică politică, cronică sportivă etc.
Scopul oricărei cronici îl reprezintă informarea, stimularea interesului public
pentru frumos şi creativitate. Redactorul unei cronici urmăreşte să îndrume
gustul publicului printr-o atitudine critică de evaluare, să educe, în definitiv.
Pregătit special pentru aceasta, autorul descoperă mesajul, semnificaţia
manifestării artistice şi modalităţile sale de realizare şi le oferă publicului,
dar şi actorilor manifestării, sub un titlu scurt, fără artificii de genul sub- şi
supratitlu. Comentariul unui redactor specializat este necesar realizatorului
unui spectacol, de pildă, deoarece reprezintă o judecată de valoare, o
apreciere a actului regizoral şi actoricesc. În funcţie de aceste aprecieri,
regizorul şi actorii pot efectua retuşurile necesare îmbunătăţirii
performanţelor lor artistice. În aceeaşi măsură, părerea unui specialist
25
determină regizorul să capteze semnificaţiile tipologice ale personajelor,
resorturile lor psihologice, ca oameni printre oameni.
Ca specie jurnalistică de opinie, cronica se caracterizează prin mult
subiectivism, ilustrat de: libertatea de alegere a subiectului, a tonului,
personalizarea – “eu” apare nestingherit –, libertatea de expresie. Prin
comunicarea propriilor impresii, în calitate de specialist, redactorul nu se
izolează de cititori, ci, dimpotrivă, şi-i apropie pe aceştia, în încercarea de a
descifra valenţele educative şi artistice ale artei, ale sportului etc.

10.8 Dosarul

Utilizat îndeosebi pentru conferinţele de presă, dosarul adună informaţii


utile cititorului, însă într-o variantă mai puţin lucrată/stilizată, din punct de
vedere jurnalistic. Caracterul său pedagogic şi oarecum obiectiv, fac din el
un instrument uşor de mânuit.
Dosarele se întocmesc pentru prezentarea succintă, dar exactă a temei
abordate, furnizând informaţiile pe domenii sau rubrici, oferind astfel o
manevrabilitate cât mai mare cititorului.
Deşi efortul jurnalistului pare nesemnificativ, este totuşi necesar să
evidenţiem faptul că, şi aici, ca şi în toate celălalte specii publicistice,
prezenţa la faţa locului, documentarea şi sursele joacă un rol decisiv. Dosarul
nu poate fi complet în absenţa acestor elemente, care ajută la conturarea
contextului, la identificarea factorilor declanşatori, dar şi la desprinderea
consecinţelor evenimentului prezentat. Exprimarea este întotdeauna
impersonală, indirectă şi nu-l implică în nici un fel pe realizator, cu excepţia
veridicităţii faptelor, de care acesta este direct responsabil. Şi, pentru că de
multe ori evenimentele la care fac referire dosarele sunt de interes naţional
sau chiar internaţional, responsabilitatea este cu atât mai mare, o informare
incorectă sau inexactă, dovedită fiind, putând atrage sancţionarea penală a
jurnalistului.

11. Concluzii

26
„Presa gândeşte ca mine”. Această formulă percutantă a lui François
Brunhes rezumă de minune idealul jurnalistului contemporan. Nu este vorba
de a schimba lumea sau de a o interpreta, ci de a reflecta. Liber de ideologii,
dar încătuşat de propriile idei, jurnalistul este cel care, prin articolele sale,
întinde o oglindă societăţii.
„Redactorul-şef sunteţi dumneavoastră” proclamă adoratorii de
interactivitate a publicului-cetăţean. A informa înseamnă a oferi cuvântul.
Presa devine astfel agora romană, o tribună de exprimare, iar articolele de
opinie – vocea unei naţiuni care se vrea auzită.

27

Das könnte Ihnen auch gefallen