Tehnica alpinismului de iarna

Aceasta tehnica cuprinde ascensiunile pe zapada, pe gheata si pe stînca.

Dupa cum se stie zonele acoperite cu zapada pot fi parcurse cu schiurile, cu
rachetele pentru zapada sau cu piciorul, în functie de relieful terenului si felul
zapezii. Ascensiunea pe gheata poate sa fie executata cu ajutorul coltarilor si
al pioletului. Urcarea pe stînca iarna impune si cunoasterea tehnicii alpinismului
de vara.

Un strat de zapada, de 2-3 cm grosime nu influenteaza de obicei viteza

de mars, în schimb sporeste oboseala prin nesiguranta pasului, datorita
prinderii zapezii pe talpa si mai ales pe tocuri. Daca pamîntul de sub zapada
este înghetat. oboseala creste, iar viteza de mars scade si mai mult, chiar în
teren ses.

Pe un strat de zapada afînata de 10-15 cm mersul continuu este foarte

obositor, iar viteza de mars scade sub 3/4 din cea normala (cea realizata pe
acelasi teren neacoperit cu zapada); se impune ca militarii sa fie rulati la
deschiderea pîrtiei.

Marsurile în teren muntos pe un strat de zapada de 20-25 cm pun piedici

serioase; oboseala si extenuarea se resimt repede, militarii din capul coloanei
trebuie schimbati dupa fiecare 500-1 000 m cu diferenta de nivel de 50-100
m.

În prezenta unor straturi de zapada cu grosimea de peste 30 cm zapada

opune atîta rezistenta, încît nu mai este recomandabil sa se mearga fara
schiuri. La deplasarile fara schiuri este necesar ca în fata coloanei sa se bata
pîrtii cu ajutorul rachetelor pentru zapada.

1. Deplasarea pe zapada cu schiurile

Deplasarea militarilor pe schiuri este avantajoasa din urmatoarele puncte

de vedere: viteza de mars este considerabil ridicata; exista independenta fata
de drumuri si poteci; eforturile fizice sînt relativ mai putin intense.

Capul de coarda trebuie sa stie sa taie drumul cel mai odihnitor, tinînd
seama numai de situatia tactica si de evitarea pericolelor, orientîndu-se dupa
itinerarul tras pe harta, dar cu amendamentele ce se impun, data fiind situatia
concreta (terenul, zapada etc.).

Este foarte greu sa desprinzi de pe harta în ce grad pantele sînt viabile

pentru schiuri, sa determini cu precizie locurile periculoase de pe itinerarul ales
sau impus. Acestea nu se pot obtine decît printr-o practica îndelungata. Militarii
trebuie sa aiba formate deprinderi temeinice în ceea ce priveste orientarea
dupa harta, întrucît iarna drumurile nu se vad, potecile se astupa, indiciile de
planimetrie ramîn sub zapada. stiind sa se orienteze, militarul se poate deplasa
dupa linia trasata pe harta la plecare, pe care o poate urma cu precizie pe
zapada, ondulînd-o dupa neregularitatile terenului.

Adevarata arta a schiorului alpinist o constituie taierea serpentinei. Orice

schior învata sa urce în serpentina, dar nu orice schior stie sa faca serpentina
care sa nu-i rapeasca eforturi de prisos. Mai mult, atunci cînd se determina
panta serpentinei, trebuie sa se tina seama si de efortul depus de militarii care
urmeaza pe cei care deschid pîrtia (sa nu alunece pe panta în jos, s&# 838t193i
259; nu faca eforturi prea mari cu mîinile, cunoscut fiind ca cel care face
serpentina nu aluneca, zapada fiind nebatuta). Pîrtia trebuie sa se "lipeasca"
de formele de teren, sa le "înfasoare ca un sarpe" cu serpentine, care nu este
neaparat necesar sa fie simetrice.

La schimbarile de directie ale serpentinei trebuie evitate întoarcerile în

zigzag, mai ales cînd pe itinerarul respectiv se deplaseaza o subunitate mai
mare (de la pluton în sus) Acestea consuma inutil energie si timp (fiecare schior
asteapta pe loc ca cel din fata sa execute întoarcerea, fapt care produce
înghesuiala spre coada coloanei si, în acelasi timp, mareste distantele între
militarii din fata).

Serpentinele ascutite se taie numai pe portiuni mari, pe pante repezi, la

traversarea viroagelor adînci, cînd acestea nu se pot ocoli pe la capat, la
punctele obligate de trecere, combinînd mersul înainte cu mersul înapoi (fara
întoarceri). Schimbarile de directii se fac prin pasi succesivi, iar pentru a
preîntîmpina alunecarea înapoi sau un lucru prea intens al bratelor cu betele
se folosesc antiderapantele.

Pe zapada întarita (cartonata sau prafuita) în care schiul nu se scufunda

decît 2-3 cm se foloseste mersul oblic în trepte (mersul numai în trepte nu este
recomandabil, fiind prea obositor).

Trecerea crestelor se face prin depresiunile seilor. În padure se merge

de regula pe drumurile sau potecile existente, evitîndu-se astfel trunchiurile de
copaci rasturnate, crengile, lastarisul etc., care, pe lînga faptul ca sînt greu de
trecut, pot produce si accidente.

Itinerarul de coborîre se alege în functie de urmatorii factori: situatia

tactica, siguranta coborîrii (înlaturarea pericolelor), consistenta zapezii si
tehnica schiorului.

Tehnica coborîrii trebuie sa fie temeinic stapînita. În plus se impune o

disciplina ferma din partea tuturor militarilor, întrucît, datorita vitezei mari de
deplasare, militarii se ajuns unii pe altii, se întrec, se împrastîe, se pot
accidenta, într-un cuvînt, nu se mai poate exercita comanda. De aceea
instructorii trebuie sa imprime de la început o disciplina ferma a pîrtiei.

Coborîrea directa se foloseste de catre militarii izolati (echipe de 3-4

schiori) pe pantele care permit aceste coborîri, cu distantele suficient de mari
pentru a nu se ajung unul pe altul.
 O subunitate de schiori trebuie sa foloseasca coborîrea directa numai pe
pantele mai usoare, cu distante marite între militari; înainte de depasire se
face atent cel din fata, pentru ca sa iasa din pîrtie, facînd cîtiva pasi laterali (în
dreapta sau în stînga); imediat dupa depasire se revine în pîrtie.

Cazaturile inerente în cadrul subunitatii nu trebuie sa duca la accidente:

fiecare militar sa fie instruit ca imediat dupa cazatura sa iasa din pîrtie prin
rostogolire. Ridicarea din cazatura se face numai în afara pîrtiei; trebuie retinut
ca pericolul cazaturii nu consta în cazatura însasi, ci în aceea ca militarul
urmator, venind în viteza, îl poate lovi grav.

În general coborîrile se fac pe aceeasi pîrtie, cu distante marite, în

serpentine usoare, pentru a fi accesibile tuturor militarilor. Comandantii de
subunitati deschid pîrtia în raport cu posibilitatile fiecarui militar. Foarte
necesare sînt miscarile de ocolire. Cele mai uzuale ocoliri sînt: cristiana rasucita
pentru zapezile tari, plugul pentru pante nu prea mari si pe zapada normala,
combinatia între plug si cristiane pentru zapezi prafuite si teren variat, ocoliri
prin pasi succesivi, telemarkul sau cristiana trasa pentru zapezile adînci. De
asemenea, folosirea betelor pentru frînari si pentru unele ocoliri este deosebit
de importanta.

În afara de tehnica urcusului, coborîrii si mersul în teren plan (în trei si

patru timpi), militarii trebuie sa învete în cadrul subunitatilor trecerea de la
formatiile de mars la cele de lupta si invers, pozitiile de tragere de pe schiuri,
de jos în sus, de sus în jos si de-a lungul pantelor, salturile cu schiurile, mersul
tîrîs, iesirea la creasta, trecerea peste diferite obstacole etc.

Exercitiile de urcus si mai ales de coborîs noaptea sînt de mare

importanta, deoarece zilele scurte de iarna impun ducerea luptei pe schiuri si
pe întuneric.

În întuneric, de regula, se exagereaza în asa fel miscarea, încît Coborîrile

simple par a fi facute în viteze enorme (se ramîne cu impresia, chiar dupa ce
s-au oprit schiurile, ca tot se aluneca pe panta în jos); de aceea, pe întuneric
cele mai frecvente cazaturi sînt cele catre înainte. Pe ceata aceasta impresie
este mai accentuata, mai ales pe înserat, întrucît din masa uniforma a cetii si
zapezii nu se pot desprinde nici un reper, nici o silueta dupa care sa se
aprecieze viteza coborîrii, marimea pantei si durata miscarii. Cele mai grele
conditii sînt pe negura deasa, la caderea serii, pe zapada crustata slab.

În noptile senine coborîrile pe terenuri cunoscute se pot executa fara

pericol.

În noptile întunecoase singurul mijloc de a usura mersul îl constituie

iluminarea terenului cu ajutorul lanternelor (daca situatia tactica permite acest
lucru).

De regula, pe timp de noapte mersul trebuie sa fie încontinuu frînat:

schiul-frîna va servi si pentru a tatona forma terenului, pentru a opri miscarea
în cel mai scurt timp posibil si pe minimum de spatiu. Derapajul lateral,
tatonîndu-se cu schiul dinspre vale si sprijinindu-se cu batul dinspre panta,
este indicat pe pante mai pronuntate si pe zapezi crustate ori cartonate.

În coborîsurile executate pe timp de noapte, în teren necunoscut si pe

pante mari, este bine sa se numeasca un cercetas al zapezii. Acesta se
deplaseaza la 20-30 m în capul subunitatii, legat în frînghie cu un alt schior sau
asigurat cu ajutorul pioletului. Cînd frînghia s-a întins sau cînd a întîlnit un
obstacol, cercetasul se opreste si asteapta pîna cînd toata subunitatea coboara
pe urmele sale pîna la locul respectiv, dupa care porneste mai departe. Mersul
pe schi în echipa de frînghie este foarte obositor, deoarece militarii trebuie sa
fie schimbati mai des.

Acest procedeu de deplasare se foloseste pe ghetari, unde crevasele

ameninta la fiecare pas sa se deschida sub podurile de zapada ce le mascheaza.
În muntii nostri poduri de zapada nu se formeaza decît peste viroagele adînci
si strîmte ale unor torenti sau peste unele crapaturi înguste dintre stînci.
Primele sînt usor de recunoscut si de evitat, iar pe stînci nu ne putem deplasa
cu schiurile.

La deplasarea prin padure sînt mai indicate schiurile scurte, cu care se

poate patrunde mai usor prin lastaris, ocolirile se pot face mai în loc, iar frînarea
este mai putin obositoare. În padure frînarea obisnuita si plugul sînt cele nui
utilizate. Se merge încet si în serpentine usoare.

În padurile de brad batrîne si curatate de trunchiurile cazute, mersul este

în general usor si placut. O grija deosebita trebuie sa o constituie mentinerea
directiei de actiune si, în acelasi timp, orientarea.

În padurile de brad si fag se întîlnesc locuri greu de trecut, care necesita

eforturi mari, în special la coborîre, întrucît mladitele de fag sînt ca niste arcuri,
pe sub care si între care schiurile se încurca; fagii tineri, nedezvoltati din cauza
umbrei brazilor, îsi tes lateral coardele crengilor lor.

În padurile de fag batrîne, mai ales pe pante mai pronuntate, raristea

este mai placuta chiar decît în padurile de brazi batrîni; zapada este mai
omogena în grosime si de obicei mai putin afînata decît în padurile de brad;
aceasta se explica prin faptul ca printre crengile fagilor soarele patrunde mai
uniform decît printre brazi. Consistenta zapezii - pe pantele de sud - este mai
omogena în padurile de fag comparativ cu cea din cele de brad.

2. Deplasarea cu rachetele pentru zapada

Desi schiul prezinta mari avantaje la deplasarea prin zapada, nu trebuie

ignorat nici mersul cu rachetele pentru zapada, întrucît:

- nu impune o tehnica speciala greu de învatat (cum cere schiul);

 - sînt ieftine si usor de improvizat;

- sînt usoare si comod de transportat.

Ca dezavantaje se desprind: viteza mica de deplasare comparativ cu cea

obtinuta pe schiuri; viabilitatea scazuta în raport cu felul zapezii.

În principiu militarii vor întrebuinta rachetele pentru zapada numai în

mod suplimentar la deplasarea pe schiuri. Astfel, cînd schiurile se rup
ireparabil, singurul mijloc de continuare a marsului, în special pe zapada mare,
ramîn rachetele pentru zapada. Trebuie retinut ca deplasarea cu rachetele
pentru zapada constituie un mare avantaj pe zapada adînca (pufoasa sau
proaspat cazuta). Efortul pentru primii militari este totusi considerabil atît la
urcus, cît si la coborîs.

Tehnica mersului cu rachetele pentru zapada este foarte simpla. Oricine

poate sa le foloseasca, daca tine seama de cîteva particularitati. În primul rînd
trebuie sa se dea atentie modului de legare pe bocanci a rachetelor, în asa fel
încît acestea sa nu se desfaca, dar nici sa nu jeneze piciorul (legaturile nu se
strîng prea tare, întrucît circulatia sîngelui este împiedicata si în acest caz
degeraturile pot aparea chiar si la o temperatura de minus cîteva grade). De
asemenea, trebuie sa se evite încalecarea rachetelor una peste cealalta.

Urcusul cu rachetele pentru zapada nu difera fata de pasul normal de

munte; mersul este totusi ceva mai lent (din cauza scufundarii rachetelor în
zapada) si cu o arcuire mai pronuntata a genunchilor (ca sa permita trecerea
rachetelor una pe lînga alta fara a se suprapune).

În zapada adînca prafuita rachetele se scufunda mai mult (uneori pîna la

genunchi). Pentru ca mersul sa nu fie prea obositor nu este necesar sa se faca
efortul de a se scoate fiecare picior complet din zapaida; este de ajuns sa se
scoata numai putin racheta din zapada cu vîrful înainte si în sus si sa se
paseasca.

În zapada prafuita cu un substrat rezistent mai vechi mersul este mai

usor, întrucît scufundarea este minima.

Pe zapada slab crustata (care totusi nu suporta greutatea unui militar),

deplasarea pe rachete este mai avantajoasa decît cea cu piciorul; de
asemenea, pe zapada cartonata.

Pe zapada crustata puternic nu se merge cu rachete, ele nefiind

antiderapante; în acest caz se folosesc coltarii.

Zapezile moi sau ude - mai putin pretabile schiului --sînt favorabile
mersului cu rachetele. Frecvente vor fi cazurile cînd la coborîre va fi preferabil
sa se mearga cu rachete pentru zapada si nu cu schiuri (în cazul pantelor
abrupte sau pe o zapada adînca prafuita, atinsa prima data de moina, în care
schiurile se scufunda).
 În general se poate aprecia ca toate zapezile în care piciorul se scufunda
sînt pretabile mersului cu rachetele pentru zapada. În practica însa rachetele
se folosesc în special la urcusurile si coborîsurile grele, pe pantele acoperite cu
zapada pufoasa, precum si în caz de forta majora.

Mersul cu rachetele pentru zapada se aseamana cu mersul pe trepte. La

urcus, la fiecare pas se cauta sa se aseze racheta orizontal, înfigînd întîi vîrful
în zapada, apoi lasînd greutatea pe ea. La coborîs se apasa întîi calcîiul în
zapada, cît mai mult, spre a evita alunecarea.

Rachetele pentru zapada se întrebuinteaza în mod frecvent pentru

deschiderea pîrtiilor în zapezi mari, pentru coloane de la esalonul companie în
sus care se deplaseaza pe jos. Astfel, practica a demonstrat ca o coloana de
valoarea unui batalion trebuie sa fie precedata de o companie cu rachete pentru
zapada, care prin mersul lor pot deschide (bate) în zapada o poteca lata de
peste 50 cm, suficient de tare pentru a asigura mersul pe jos al restului coloanei
batalionului; caii port-samar dispusi în coada coloanei pot urma apoi fara nici
un fel de inconvenient aceeasi poteca.

Militarii cu rachete din capul coloanei trebuie sa se schimbe des, din

cauza efortului intens pe care-l depun (normal, la 15-20 de minute). Aceasta
rulare se poate face pe grupe constituite; grupa care a fost în cap iese un pas
din pîrtie si asteapta apoi sa se încoloneze în coada coloanei companiei. Un
pluton poate sa deschida o poteca în aproximativ o ora, asadar rîndul unei
grupe din cadrul companiei ar reveni la circa 4 ore.

Pe viscol sau la deplasarea peste straturi de zapada de peste 50 cm

grosime pe pante repezi, grupele nu pot sta în cap mai mult de 5-10 minute.

Poteca deschisa de un pluton în coloana cîte unul este suficienta pentru

deplasarea oricarei coloane însotite de cai port-samar, cu parte din materiale
pe saniute, dar trebuie tinuta seama ca acest pluton nu poate deschide drumul
mai mult de doua ore fara sa nu fie extenuat. De aceea, pe timpul marsului de
lunga durata este mai indicat ca la fiecare 3-4 ore poteca sa fie deschisa de
catre o companie dotata cu rachete pentru zapada.

3. Procedeele de ascensiune pe zapada pe jos (cu picioarele)

De regula deplasarea pe jos se executa pe distante mici si pe pante care

depasesc 35°; procedeele folosite sînt în functie de înclinarea pantelor si de
structura zapezilor. O clasificare a pantelor valabila numai pentru instructia
alpina este urmatoarea: pante de înclinatie mica - cele care nu depasesc 35°;
pante de înclinatie medie - pîna la 45°; pante de înclinatie mare - cele care
depasesc 45°.

Ţinînd seama de caracteristicile zapezilor, deplasarea pe jos se face

astfel:

- Pe zapada moale (zapada proaspat cazuta, cea înmuiata de soare sau

spulberata de vînt, usor crustata si neîntarita), urcarea se face cu pasi
mai mici sau mai mari, dupa Profilul pantei (cu cît creste înclinarea
 pantei, cu atît pasii sînt mai mici). În acelasi timp, cu o mîna se înfige
pioletul lateral în zapada (pe pantele cu înclinatie mica) sau cu am. bele
mîini în fata (pe pantele mai înclinate) si se foloseste ca punct de sprijin.

Echipa se deplaseaza pe linia de cea mai mare panta utilizînd

urmele facute de capul de coarda. Pe pantele abrupte se merge în zigzag
scurt (2-3 m de o parte si alta).

Coborîrea si traversarea se fac, de asemenea, prin pasi de diferite

marimi, în functie de înclinarea pantei. Militarii coboara pe rînd, dar nu
pe aceeasi urma, ci pe directii paralele, efectuînd totodata asigurarea
între ei, dupa necesitate. Traversarea se executa totdeauna în usoara
urcare.

- Pe zapada îndesata (întarita) urcarea se efectueaza facînd trepte în

zapada cu rama bocancului. Cu cît panta este mai înclinata, cu atît
lovitura cu bocancul trebuie sa fie mai puternica.

Pe pantele cu înclinatie mica militarii urmeaza linia pantei calcînd

cu vîrful picioarelor usor în afara si sprijinindu-se în piolet ca într-un
baston.

Pe pantele cu înclinatie medie urcarea se face oblic, calcînd pe

marginile laterale ale bocancilor. Pioletul se tine cu mîna dinspre vale de
capatul metalic (cu ciocul orientat înainte), iar cît cealalta de coada
(aproape de vîrf), în pozitie orizontala, sprijinidu-1 cu vîrful în zapada.
Greutatea corpului fiind lasata pe mîna dinspre panta, pe vîrful ascutit,
exista posibilitatea unei eventuale alunecari.

Pe pantele cu înclinatie mare se urca direct pe vîrfurile bocancilor,

tinînd pioletul cu ciocul înfipt în zapada si cu coada sprijinita pe panta;
în acest fel se formeaza un pune: de sprijin la înaltimea pieptului (fig.
80).

Ancorarea ciocului pioletului în zapada tare si lasarea corpului pe mînerul

pioletului constituie o manevra primejdioasa si nu trebuie folosita sub nici un
motiv (pioletul astfel fixat are tendinta de a pendula la cea mai mica miscare
si de a parasi punctul sau de sprijin).

Coborîrea pe pantele cu înclinatie mica si medie cu zapada îndesata se

efectueaza cu fata înspre vale, lasîndu-se greutatea corpului pe tocurile
bocancilor. Pozitia pioletului va fi ca aceea descrisa la urcarea pe pantele cu
înclinatie medie, adica pregatit pentru alunecare. Cînd panta are o înclinatie
mare coborîrea se face cu fata la panta, ca la urcare.

Fig. 80 Urcarea cu ajutorul pioletului pe pante cu înclinatie mare.

În ceea ce priveste traversarile, ele se fac la fel ca si pe zapada moale,

adica în usoara urcare. Astfel, pe pantele putin înclinate, se calca pe marginile
laterale ale bocancilor, folosind pentru sprijin pioletul cu mîna dinspre panta.
Cînd se traverseaza o panta cu înclinatie medie se paseste cu un picior pe
marginea laterala a bocancului, iar cu celalalt pe toc, vîrful fiind orientat spre
vale; pioletul se tine orizontal, cu vîrful sprijinit în zapada.

Traversarea pe pante mult înclinate se face calcînd cu un picior pe

marginea laterala a bocancului, iar cu celalalt pe vîrful îndreptat spre panta.
Ciocul pioletului va fi înfipt în zapada, iar coada sprijinita pe panta.

- Pe zapada tare (înghetata) procedeele de urcare, coborîre si

traversare sînt aceleasi ca si pe zapada îndesata, cu deosebirea ca
treptele se taie cu ajutorul pioletului. Cînd înclinatia pantei este mai
mare intervine folosirea coltarilor.

4. Tehnica ascensiunii pe gheata

În muntii nostri nu sînt ghetari. Totusi se ivesc adesea situatii cînd este
nevoie sa se aplice tehnica de mers pe gheata: de exemplu, pe pantele mari
de crusta marmorata sau de zapada înghetata (în Muntii Apuseni mai toate
drumurile de panta si de vale sînt astfel), pe itinerarele care urmeaza firul unui
torent, cu maluri stîncoase înghetat.

Tehnica ascensiunii pe gheata cuprinde aceleasi procedee ca cele

utilizate pe zapada îndesata si tare; în acest caz însa folosirea pioletului pentru
taierea treptelor si asigurare, cît si utilizarea coltarilor devin obligatorii.

Folosirea pioletului. Pioletul constituie un auxiliar tehnic indispensabil

militarilor în ascensiunile pe zapada si gheata, fiind utilizat atît pentru sprijin si
asigurare, cît si la taierea treptelor.

Despre folosirea pioletului ca mijloc de sprijin pe timpii deplasarii pe jos,

pe diferite feluri de zapada s-a vorbit anterior; în acest paragraf se va arata
numai cum se foloseste pioletul pentru taierea treptelor, ca mijloc de asigurare
si de coborîre.

În zapada moale nu este necesar sa se taie trepte, deoarece pasii

formeaza de la sine trepte pentru urcare; acelasi lucru se întîmpla si în zapada
cu crusta. În zapada întarita treptele se taie însa, tinînd pioletul cu ambele
mîini de coada si pastrînd echilibrul corpului prin sprijinirea cu un genunchi pe
panta.

Pe masura ce înclinatia pantei creste, pioletul este folosit cu o singura

mîna, în timp ce mîna cealalta pastreaza echilibrul corpului, sprijinindu-se pe
panta. Militarul trebuie sa se obisnuiasca sa taie trepte cînd cu o mîna, cînd cu
cealalta, caci deplasarea se poate face în serpentina si, în acest caz, pioletul
este manevrat de obicei cu mîna dinspre vale. Taierea unei trepte se face izbind
întîi suprafata zapezii cu coltul lopatelei pioletului si curatind apoi locul cu toata
lopatica. Atunci cînd zapada este întarita sau înghetata prima izbitura se
executa cu ciocul pioletului.

Treptele au doua forme principale si anume: trepte orizontale, în care

încape întreg bocancul, si în forma de cupa. În care se introduce numai vîrful
bocancului. În punctele unde directia de ascensiune se schimba este nevoie sa
se taie trepte duble, adica suficient de mari spre a încapea în ele ambii bocanci.
Suprafata de baza (de pasire) a treptelor trebuie sa fie cît mai orizontala.

Pe pantele foarte înclinate, acoperite cu zapada tare, se taie uneori prize

de mîna; operatia se efectueaza prin izbirea pantei cu lopatica pioletului (fig.
81) frontal si de sus în jos.

Treptele orizontale sînt caracteristice pantelor cu înclinatie mica si medie

si se fac la înaltimea genunchiului, urcînd oblic pe linia de cea mai mare
înclinatie (fig. 82 a).

Treptele în forma de cupa sînt specifice pantelor cu înclinatie mare si se

taie frontal, cîte un rînd de trepte pentru fiecare picior, la distanta de circa 30
cm una de alta, în linie orizontala. Pentru a urca de pe o treapta pe cealalta se
foloseste ca punct de sprijin pioletul (fig. 82 b).

Pentru coborîre se utilizeaza, de regula, treptele de la urcare. În cazul

cînd situatia tactica impune se taie noi trepte aplicîndu-se, în principiu, aceeasi
tehnica. Treptele se taie de cîte un militar din echipa (grupa), care se ruleaza
cît mai des, în raport cu efortul solicitat pentru taierea acestora. Daca pe acelasi
itinerar urmeaza sa se deplaseze si alte subunitati, se folosesc treptele deja
taiate.

Asigurarea. În ascensiunile de iarna, ca si în escaladele de vara, se face

asigurarea prin legarea militarilor în frînghie.

Fig. 81. Saparea prizelor de mîna cu pioletul.

Fig. 82. Forme de trepte: a - orizontale; b - cupa.

Cînd echipa se deplaseaza simultan fiecare militar are grija de portiunea

de frînghie din fata sa. În timpul ascensiunii frînghia trebuie sa fie întinsa, dar
sa ramîna totusi supla. În felul acesta se poate restabili cu usurinta echilibrul
unui militar care ar aluneca. Frînghia nu se tîraste prin zapada, ca sa nu se ude
si sa nu înghete. Uneori, cînd se parcurs portiuni de mica dificultate, frînghia
se trece peste umar. pentru a nu se tîrî pe jos. Iarna, ca si vara, pe teren de
mica dificultate tehnica, militarii din echipa se pot deplasa fara a fi legati în
frînghie, folosind numai pioletul ca punct de sprijn si ca mijloc de asigurare
individual. În traseele de dificultate medie si mare (tinînd seama si de
pregatirea militarilor) legarea în frînghie devine necesara, iar asigurarea se
face pe dupa coada pioletului si chiar, numai foarte rar, peste umar.

Metoda consta în înfigerea cozii pioletului în zapada cît mai adînc si în

înfasurarea frînghiei în jurul ei (o singura data), pe portiunea ramasa afara si
cît mai aproape de su praf ata zapezii. Frînghia nu se înfasoara de doua ori, de
oarece la o eventuala alunecare a unui militar, producîndu-se un soc, prima
spirala a frînghiei ar putea sa se strînga peste cea de-a doua, blocînd astfel
frînghia si rupînd coada pioletului, (fig. 83).

Fig. 83. Asigurarea cu pioletul.

Asigurarea se face tinînd cu o mîna frînghia, iar cu cealalta apasîndu-se

pe capatul pioletului, pentru a nu fi smuls din zapada la un soc provocat de
alunecarea unui militar. Firul de frînghie care vine dinspre militarul asigurat se
va afla deasupra firului de frînghie care vine din mîna celui care asigura. Prin
respectarea acestei reguli se evita alunecarea frînghiei pe coada pioletului si
ruperea cozii la soc, în cazul cînd nu este destul de adînc înfipta în zapada.

Trebuie stiut ca un piolet înfipt numai pe jumatate în zapada, cînd este

supus la soc prin frînghia de asigurare, prezinta o forta de împotrivire de 6-7
ori mai mica decît atunci cînd toata coada se afla în zapada.

Asigurarea cu pioletul în zapada afînata nu se face decît atunci cînd

dedesubt exista un strat de baza tare, în care coada pioletului gaseste sprijinul
necesar.

Cînd pioletul nu poate fi înfipt cu coada în zapada foarte tare, asigurarea

se face introducînd numai ciocul metalic al acestuia în zapada, în timp ce coada
este sprijinita de-a lungul pantei, fiind presata cu genunchiul sau cu coapsa.
De data aceasta frînghia se trece de doua ori în jurul ciocului, între mîner si
panta; în nici un caz nu se înfasoara în jurul lopatelei pioletului.

Coborîrea pe piolet (în pozitia ghemuit). În afara de coborîrea prin pasire,

militarii pot sa utilizeze un procedeu de coborîre bazat pe alunecarea pe talpile
bocancilor si sprijinirea pe piolet.

Tehnica coborîrii pe piolet - cînd este bine însusita - avantajeaza mersul

pe zapada, datorita faptului ca economiseste de multe ori un timp pretios.
Aceasta tehnica de mers trebuie sa se aplice numai pe zapada îndesata si tare,
pastrînd o anumita limita de viteza. Coborîrile în pozitia sezînd sînt cu
desavîrsire interzise pe pantele înclinate si mijlocii. Cînd sînt practicate, pe
unele pante foarte putin înclinate, nici nu necesita o tehnica speciala.

Pozitia de coborîre prin alunecare, pe piolet (aceeasi cu cea descrisa la

ascensiunea pe pante de înclinatie medie) are la baza principiul coborîrii pe
schiuri, adica: genunchii si gleznele sînt moi; echilibrul se pastreaza prin
intermediul pioletului, ce se sprijina cu vîrful pe panta (la înaltimea
genunchiului), ciocul metalic fiind îndreptat înainte, spre a evita ranirea în caz
de cadere. Pioletul serveste la mentinerea echilibrului si la frînare, iar
alunecarea se efectueaza pe talpile bocancilor (fig. 84).

Pentru a frîna coborîrea militarul derapeaza lateral pe marginea

bocancilor.

Fig. 84. Coborîrea pe pante repezi folosind pioletul

 La oprire el executa un mic viraj si asaza picioarele de-a curmezisul
pantei, lasînd o parte din greutatea corpului pe marginile interioare si pe
tocurile bocancilor, iar o parte pe vîrful pioletului, cu care preseaza.

Coborîrea pe piolet nu se foloseste decît atunci cînd militarul poseda

perfect aceasta tehnica; viteza de coborîre nu trebuie sa fie prea mare.

Coborîrea pe piolet nu este posibila:

- cînd militarul nu vede sfîrsitul pantei sau felul cum se continua ea

(daca exista saritori);

- cînd pe panta de zapada se afla colturi de stînca.

- cînd panta are portiuni acoperite cu gheata sau crapaturi între stînca
si zapada.

Folosirea coltarilor. Cu ajutorul coltarilor militarii pot parcurge pante

acoperite de zapada tare, cu o înclinatie pîna la 65°, fara sa taie trepte. Cu
toate acestea, este o greseala a aprecia ca folosirea coltarilor înlatura în
întregime urcarea prin trepte. De aceea militarul trebuie sa cunoasca mai întîi
tehnica taierii acestora.

În tehnica folosirii coltarilor regula principala este ca militarul

sa paseasca pe toata talpa, în asa fel încît toate punctele coltarilor sa patrunda
în zapada. Desi acest procedeu oboseste gleznele, el trebuie aplicat în
permanenta, chiar si atunci cînd înclinatia pantei este mare. Pentru a nu-si
pierde echilibrul militarul tine genunchii usor îndoiti.

O alta regula importanta în mersul cu coltarii este pasirea cu picioarele

usor departate, pentru a nu agata echipamentul (pantalonii) de coltarii prinsi
de bocanci.

Din practica a rezultat ca cel mai indicat procedeu de folosire a coltarilor

este mersul pe linia pantei cu vîrful picioarelor usor departate. Pe pantele mai
putin înclinate, pentru ca gleznele sa se poata odihni, este bine sa se paseasca
cu picioarele aproape paralel si oblic în raport cu panta, iar corpul sa fie usor
întors într-o parte.

La urcare metodele variaza dupa înclinatia pantei si calitatea zapezii. De

exemplu, pe pantele pîna la 40° se merge urmîndu-se linia pantei, cu vîrfurile
picioarelor departate.

Pe pantele de 40°-50° se urca cu vîrfurile picioarelor epartate, unul

dintre ele urmînd linia pantei, iar celalalt pasind perpendicular fata de primul.
Corpul este usor întors spre panta. Pentru a schimba din cînd în cînd pozitia,
care este obositoare, se poate înainta cu picioarele paralele, încercîndu-se o
apropiere de linia pantei.

Pe pantele de 50°-55°, pentru a evita pendularea corpului sau rasucirea

fortata, vîrfurile picioarelor trebuie, de ase-jnenea, sa fie departate si anume,
unul orientat orizontal pe panta, iar celalalt întors cu vîrful în jos.

Coborîrea se face, pe cît posibil, cu fata spre vale, ambele picioare calcînd
pe întreaga talpa, paralel cu linia pantei, vîrful picioarelor fiind îndreptate în
jos. Cu cît panta este mai înclinata, cu atît pasii sînt mai mici. Pasii mari si
salturile de pe un picior pe celalalt sînt periculoase.

La traversari se aplica acelasi procedeu de înaintare ca si la urcare, adica:

- pe pante putin înclinate se paseste cu vîrfurile picioarelor îndreptate

în directia traversarii;

- pe pante mijlocii se merge cu picioarele avînd vîrfurile usor desfacute

si îndreptate spre vale;

- pe pante înclinate se înainteaza cu vîrfurile picioarelor desfacute în

unghi drept si cu fata spre vale.

- încrucisarea picioarelor este primejdioasa fiindca militarul risca sa se

împiedice în coltari.

Tehnica ascensiunii cu coltari prezinta unele greutati destul de mari si,

daca nu este aplicata corect, poate sa provoace accidente. În afara
degeraturilor cauzate de legaturile prea strînse ale coltarilor, exista si alte
inconveniente si anume:

- încarcarea încaltamintei cu zapada si alunecarea picioarelor din

aceasta cauza. În asemenea situatii coltani trebuie sa se curete
imediat, lovindu-i cu coada pioletului;

- caderile sau alunecarile pot prilejui raniri grave. În caz de alunecare,

pentru a nu se agata cu coltarii în zapada si a se rostogoli, militarul
trebuie sa ridice picioarele de pe panta;

- pierderea echilibrului. Pe portiuni stîncoase scurte, parcurse fara

scoaterea coltarilor, militarul îsi poate pierde echilibrul. Alteori, în
timpul coborîrii cu coltarii, agatarea echipamentului constituie, de
asemenea, o cauza de pierdere a echilibrului si, totodata, de
accidentari grave. În asemenea situatii, pe portiunile stîncoase coltarii
se scot, iar pentru evitarea pierderii echilibrului este necesar ca
militarii sa înteleaga si sa aplice corect tehnica deplasarii folosind
coltarii.

5. Tehnica ascensiunii pe stînca

 Ascensiunea stîncilor pe timp de iarna impune, în principiu, aceeasi
tehnica ca si escaladarea stîncilor vara. Totusi trebuie sa se tina seama de
caracteristicile anotimpului friguros, care îngreuiaza ascensiunea; gerul, în
general intens, chiar daca uneori la amiaza soarele atenueaza frigul; orele de
lumina mai putine; zapezile abundente si schimbatoare (care maresc pericolul
avalanselor); conditiile meteorologice nefavorabile. Astfel, gerul influenteaza
mult puterea de catarare, înghetînd mîinile; zapada si poleiul astupa prizele
sau se lipesc de stînca si o fac alunecoasa.

Pentru învingerea greutatilor impuse este necesar sa se tina seama de

urmatoarele recomandari:

* Ori de cîte ori situatia tactica permite se va face o recunoastere

amanuntita a itinerarelor ce urmeaza a fi parcurse, în scopul de a se stabili:

- echiparea militarilor în functie de conditiile meteorologice (se va avea

în vedere ca acestea se pot schimba brusc si deci militarii trebuie sa
dispuna de un echipament adecvat tuturor conditiilor);

- dispozitivul de deplasare;

- materialele de alpinism necesare;

- portiunile grele si modul cum acestea vor fi amenajate în vederea

ascensiunii;

- punctele unde s-ar putea produce avalanse si modul de trecere;

- jalonarea itinerarului;

- locurile cele mai favorabile pentru halte, pentru odihna de zi si de

noapte, precum si pentru intrarea în bivuac (daca este cazul);

- modul de transportare a materialelor.

* În micile scobituri, între colturile de stînca care formeaza iesinduri, ca

si în marile escavatiuni ale pietrei, zapada se cuibareste, ascunzînd multe prize
si locuri sau repausuri bune pentru ancorari, precum si platforme de regrupare.
Uneori piciorul se poate înfunda pîna mai sus de genunchi în asemenea cuiburi
de zapada. Pentru a gasi sprijinul solid si siguranta pe care numai piatra o
poate da trebuie sa se curete zapada ori de cîte ori prizele care ne stau la
dispozitie la un moment dat nu sînt suficiente. Daca omatul este proaspat
cazut, se lucreaza fara piolet, îndepartîndu-se de pe prize cu mîna protejata de
manusi si supramanusi; daca zapada este înghetata, se foloseste pioletul.

* Pe stîncile acoperite de polei este necesar sa se curete aproape la

fiecare pas prizele, atît cele pentru mîini, cît si cele pentru picioare. Cînd poleiul
este gros, lucru ce se întîmpla mai des primavara, cînd soarele topeste peste
zi zapada depusa printre stînci, iar apa rezultata îngheata în lungul peretilor de
stînca sau cînd zapada de la poalele stîncilor formeaza un strat gros de gheata,
comparabil cu începutul unei formatiuni glaciale, accesul este posibil numai
taind trepte numeroase cu pioletul.

* Întotdeauna cînd se pune problema unei ascensiuni pe timp de iarna,

în care se întrevede si catararea pe un perete stîncos, trebuie sa se hotarasca
daca nu este mai avantajos sa se ocoleasca pe schiuri obstacolul respectiv decît
sa se scurteze distanta prin ascensiunea stîncii. Aceasta, bineînteles, fiind în
primul rînd în functie de situatia tactica creata. Trebuie tinut seama însa ca, de
cele mai multe ori, catararea pe un perete stîncos pe timp de iarna dureaza
mai mult timp si contine mai multe riscuri decît ocolirea pe schi (aceasta fiind
însa conditionata si de posibilitatile oferite de teren).

* Elemente precise privind calculul duratei (vitezei) de ascensiune nu se

pot da, întrucît factorii de care ar trebui sa se tina seama sînt prea multi si
variabili. Astfel, durata ascensiunii depinde de: înclinarea pantei, structura
rocilor, existenta si modul de repartitie al prizelor pe suprafata stîncii, numarul
trecerilor grele, posibilitatile de traversare de pe un culoar pe altul, întinderea
(ca suprafata) a spatiului de escaladat si a diferentei de nivel, gradul de
instruire a militarilor, starea vremii etc.