Beruflich Dokumente
Kultur Dokumente
LA NIVEL GLOBAL
2. Globalizarea pg. 6
1
1. Drumul României către aderare pg. 35
BIBLIOGRAFIE pg. 75
2
Lucrarea de faţă reprezintă în primul rând o motivaţie personală a unui demers
favorabil pentru a aprecia viabilitatea Organizaţiei Atlanticului de Nord în contextul
schimbărilor strategice şi geopolitice de anvergură de la sfârşitul secolului XX şi începutul
secolului XXI.
Ca orice sistem care are ca origine raţiunea şi, nu în ultimul rând motivaţia umană,
NATO este prezentată în cuprinsul lucrării nu ca o organizaţie infailibilă, ci mai degrabă ca o
analiză asupra tuturor elementelor care o fac sau nu indispensabilă ordinii şi securităţii
mondiale.
Subiectul acestei lucrari prezintă interes mai ales prin prisma faptului că România este
membru cu drepturi depline in cadrul Alianței. Summit-ul de la București din primăvara
anului 2008 a reprezentat un motiv in plus pentru ințelegerea rolului pe care România îl are ca
forță de stabilitate. Summit-ul NATO de la București , din 2-4 aprilie 2008, a fost cel mai
mare eveniment politic al Alianței. De asemenea, reprezintă cel mai mare eveniment organizat
vreodată în România: 48 de șefi de state și de guverne și peste 3 000 de delegați au dezbătut,
timp de 3 zile, o agendă politică extrem de încărcată. Acest summit a intrat în istorie prin
deciziile luate, dar și prin participarea, pentru prima oară la un summit NATO, a Secretarului
general al ONU, precum și a președintelui Federației Ruse.
3
Problema care rămâne deschisa este legată de interesele politice și economice care
motivează susținerea misiunilor pe care forțele armate române le desfasoara in teatrele de
operații.
La nivel politic și academic este larg împărtășită convingerea că Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord constituie cel mai important și mai credibil mecanism de menținere a
securității, corespunzător cu interesele majore ale statelor occidentale. În contextul extinderii
spectrului de riscuri și al creșterii complexității mediului de securitate global, problema
capabilităților va deveni unul dintre factorii decisivi care vor influența credibilitatea Alianței.
Intensificarea ritmului reformei interne a NATO și adâncirea ei consolidează
capacitatea Alianței de a îndeplini funcții globale multiple și variate de ordin politic și
operațional, inclusiv misiunile de menținere a păcii, de securizare și stabilizare din Afganistan
și din zona Balcanilor de Vest. Ele constituie experiențe utile pentru reformă și, într-un proces
de interdependență, finalizarea lor depinde de implementarea reformei.
Poate România să susţină din punct de vedere militar strategia securitară a
Alianţei? Avem o conştiinţă politică suficient de matură pentru realizarea acestei susţineri?
Are conceptul strategic al alianţei capacitatea de a susţine ordinea şi securitatea în orice
condiţii de spaţiu şi de cultură? Toate acestea sunt doar câteva întrebări care creează
problematica unei analize pertinente asupra rolului pe care alianţa îl are în actualul context
securitar.
1
Dr. Teodor FRUNZETI, Dr. Vladimir ZODIAN - ˮLumea 2009. Enciclopedie politică și militară. ( Studii
strategice și de securitate)ˮ, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009, pg.78
5
Accesul diferenţiat al statelor la resurse afectează relaţiile dintre acestea. Deşi numărul
şi amploarea conflictelor care au la origine dispute teritoriale a scăzut, s-au amplificat şi
diversificat modalităţile de rezolvare prin forţă a divergenţelor de natură etnică şi religioasă2.
Progresele ştiinţei şi tehnicii cu aplicabilitate militară au condus, pe de o parte, la polarizarea
celei mai noi tehnologii în cadrul statelor cu economii dezvoltate, oferindu-le posibilitatea de
a pregăti un război de generaţia a IV-a, iar pe de altă parte, la scăparea de sub control a
comerţului cu arme şi mijloace NBC(nucleare bacteorologice şi chimice).
2. Globalizarea
Globalizarea a devenit, practic, problema cea mai arzătoare a vremurilor noastre. Toți
încearcă să o înțeleagă și să atragă de partea lor oportunitățile create de acest fenomen. Așa
cum reiese și din studiul specialiștilor Institutului de Studii Strategice al Universității
Naționale de Apărare al SUA,ˮsecolul XXI va fi primul secol cu adevărat globalˮ. Așadar,
tendința dominantă constă în integrarea la scară globală a principalelor forțe ale economiilor,
tot mai puțin naționale și tot mai mult dependente de centrele globalizatoare.
2
Mihai-Ştefan Dinu, col. (r) dr. Grigore Alexandrescu, Surse de instabilitate, Centrul de Studii Strategice de
Apărare şi Securitate, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2004, p. 7
3
Col. Dr. Dan Stroescu, Lt. Col. George Peleșteanu - ˮNATO, Europa și actualul mediu de securitate
internaționalˮ, revista ˮGandirea Militară Româneascăˮ, nr. 2/2009, serie nouă, anul XX, pg. 53
6
derulare putând crea şi multe momente care să ameninţe securitatea existentă la anumite
nivele şi perioade de timp.
Din sfera tehnologiei și a economiei, globalizarea se revarsă tot mai puternic in cele
mai variate domenii ale vieții cotidiene: raporturi politice, sociale, demografice, de mediu,
militare, cultură, religie, etc. Fiind un proces prin care lumea tinde să devină un spațiu unic,
globaliuzarea este fie contestată, fie promovata in mod curajos ca instrument al prosperității
universale, fie tratată ca un pericol din punct de vedere al suprateritorialității și dimensiunii
planetare a relațiilor sociale.4
Ameninţările din cea de a doua categorie derivă din evoluţia sistemului social global
în care anumite entităţi pot deveni anacronice în ansamblul relaţiilor bilaterale. Ele apar atunci
când principiile organizatoare a două state se contrazic între ele, într-un context în care nu-şi
pot ignora existenţa reciprocă.
5
Col. dr. Ion Irimia, Aspecte ale insecurităţii naţionale, în „Buletinul A.I.S.M.”, nr. 4/2002, p. 105.
8
De asemenea, ameninţările structurale pot avea la bază unele incompatibilităţi dintre
diferite structuri supranaţionale şi statele din compunerea acestora. Integrarea în anumite
structuri de securitate comportă riscuri cum ar fi : transferul de prerogative naţionale către
structura integratoare, situaţie care poate fi percepută ca o pierdere de suveranitate;
impunerea unui sistem de norme comune, nu întotdeauna compatibil cu cel specific naţional;
crearea de instituţii destinate legăturii cu organismele supranaţionale, care funcţionează după
norme nearmonizate cu legislaţia statelor pe teritoriul cărora fiinţează.
9
analiza sistemele de valori pe care se bazează grupurile etnice este deosebit de important,
deoarece in acest mod pot fi cunoscute izvoarele sale și însăși evoluția grupului. Ținând cont
de numărul mare al conflictelor etnice din întreaga lume, mai ales din zonele de interferență a
diferitelor culturi și civilizații, analiza etno-culturală devine obligatorie.
Mișcările religioase extremiste tind să aibă caracter universal. Deși ele nu constituie
singurul actor non-stat ale cărui activități contribuie la propagarea și exacerbarea violenței,
mulți experți consideră că ele au tendință să stimuleze anumite tipuri de activități
internaționale destabilizatoare. Printre aceste tendințe se enumeră iredentismul, secesionismul
și migrația.
Iredentismul este acea tendință a unor grupări etnice sau religioase de a revendica
teritorii într-o zonă adiacentă, care, in unele cazuri, a fost pierdută în favoarea unui alt stat
care o deține în prezent. Pentru indeplinirea unui asemenea obiectiv, de cele mai multe ori
este folosita forță armată.
6
Cf.Lars Erik Cederman -ˮEmergent Actors in World Politics: How States and Nations Develop and Dissolveˮ,
Princeton University Press, Princeton, 1997, pg.43
10
5. Amenințări de natură economică
Într-o economie de piaţă, situaţia normală a participanţilor este una de risc şi nesiguranţă,
generată de competiţia care asigură progresul şi prosperitatea naţională. Cu toate
imperfecţiunile sale, piaţa este deocamdată cel mai eficient mecanism prin care se obţine în
mod sigur creşterea productivităţii, producţiei, distribuţiei şi consumului. Pentru realizarea
acestora piaţa elimină actorii ineficienţi.
În acest mod, nesiguranţa generată de jocul pieţii reprezintă terenul fertil al unui pachet
substanţial de ameninţări economice. Ele pot îmbrăca diferite forme, dintre care cele mai
multe nu pot fi considerate ameninţări la adresa securităţii naţionale.
Prin implicaţiile politice şi militare, expansiunea economică relativă a unei puteri rivale
poate fi percepută ca o ameninţare la adresa securităţii naţionale – „creşterea cheltuielilor
militare pentru a contracara puterea în curs de apariţie a unui rival n-ar face decât să
mărească viteza cu care ar avea loc propriul declin economic”7.
Cele mai puternice grupări criminale se concentrează în: China (Triadele), Italia (Cosa
Nostra, Ndragheta și Camorra), Mexic (cartelurile Juarez, Tijuana și al Golfului), Federația
Rusă (cel puțin 12 astfel de organizații), Columbia (cartelurile din Medellin și Cali), Balcani
(rețele criminale cu baza în Albania sau Serbia), Ucraina, Turcia, SUA.
12
singura care putea determina pierderi ireparabile atât pentru baza organizaţională a statelor
vizate, cât şi pentru existenţa populaţiei acestora.
În momentul de față, atât armele de distrugere în masă cat și cele convenționale pot
constitui o amenințare majoră dacă ajung în posesia rețelelor teroriste sau a statelor inamice,
ceea ce face necesară elaborarea unei strategii adecvate de prevenire.9
9
Dr. Teodor FRUNZETI, Dr. Vladimir ZODIAN - ˮLumea 2009. Enciclopedie politică și militară. ( Studii
strategice și de securitate)ˮ, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009, pg.88
13
din care România nu poate să lipsească ca urmare a obligaţiilor asumate prin semnarea
Tratatului de la Washington.
7. Amenințări transfrontaliere
Pericolele, deşi sunt latente, scăpând de multe ori de sub atenţia noastră, pot genera
stări de insecuritate cu urmări grave asupra scoarţei Terrei şi locuitorilor ei. Chiar dacă nu
sunt explicite, ele generează ameninţări mult mai difuze şi automat, mai dificil de localizat şi
combătut cu mijloace tradiţionale. Astfel, ameninţările nu mai pot fi analizate numai din
perspectivă geografică, ci, în primul rând, din perspectivă funcţională. Fiind îndeobşte de
natură transnaţională, ele nu pot fi gestionate de o singură ţară sau numai de un grup restrâns
de ţări.
După 11 septembrie 2001, și chiar după recentul război din Irak, majoritatea statelor
moderne continuă să-și definească strategia de securitate națională în condițiile în care
amenințările cărora trebuie să le facă față își au rădăcini în locuri dintre cele mai
surprinzătoare, iar terorismul este din ce în ce mai prezent, mai specific și mai ancorat în
capabilități materiale.
Amenințările la adresa securității, cărora națiunile trebuie să le facă față, sunt strâns
legate atât de presiunea modernității și globalizării, cât și de delicatul caracter al identității, de
responsabilitatea alegerii și de vulnerabilitatea înstrăinaților, a celor ce nu-și găsesc
apartenența la grup. Scopurile pe termen lung legate de politicile antiteroriste trebuie să
includă măsuri de prevenire și de descurajare a tinerilor de a se alătura grupărilor teroriste.11
11
Dr. Teodor FRUNZETI, Dr. Vladimir ZODIAN - ˮLumea 2009. Enciclopedie politică și militară. ( Studii
strategice și de securitate)ˮ, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009, pg.102
12
NATO, The Prague Summit and NATO’s transformation, Bruxelles, 2003, pg. 87-93.
15
Ameninţarea teroristă cu grad mare de periculozitate va persista în această parte a lumii
până când se va realiza o armonizare efectivă a politicilor în problemele terorismului,
traficului de fiinţe umane, droguri şi arme, corupţiei, spălării banilor şi crimei organizate13.
Pentru aceasta s-au investit inteligenţă, influenţă şi bani. Statele din proximitatea Uniunii
Europene nu sunt abandonate. Ele vor fi ajutate material şi cu specialişti pentru realizarea
unui sistem de interzicere a penetrării elementelor teroriste şi anihilare a celor active.
13
Rik Coolsaet, A european Security Concept for the 21st Century, în „Diplomatic News”, nr. 14, decembrie
2003 - ianuarie 2004, p. 38.
16
suveranitatea națională sau independența statelor democratice confruntate cu amenințarea unei
agresiuni externe sau a subversiunii interne.
Între anii 1947 și 1949, o serie de evenimente politice dramatice au dus până la limită
aceste probleme. Acestea includ amenințări directe la suveranitatea Greciei, Norvegiei,
Turciei și a altor țări din Europa de Vest, ocuparea Cehoslovaciei în iunie 1948 și blocarea
ilegală a Berlinului, care a început în luna aprilie a aceluiași an.
Toate aceste evenimente din Europa dar și cele petrecute în Asia şi în alte regiuni ale
globului, au constituit tot atâtea elemente ce s-au adăugat temerilor preexistente.
17
războiul rece. Din multe puncte de vedere, el a fost o noutate în planul alianțelor de până
atunci.14
În 1952, Grecia și Turcia au aderat la tratat. Republica Federală Germană s-a alăturat
Alianței în 1955. Ca reacție la aderarea Republicii Federale Germane la NATO, la 14 mai
1955 a fost semnat Tratatul Pactului de la Varșovia între Uniunea Sovietică și statele din sfera
acesteia de influență (printre care se afla și România), definindu-se, astfel, cei doi actori
importanți din perioada războiului rece. În 1982, Spania a devenit și ea membră a NATO,
ridicând la 16 numărul țărilor membre.
După sfârșitul războiului rece și dezintegrarea Pactului de la Varșovia, climatul politic
și militar din spațiul euroatlantic a cunoscut schimbări spectaculoase. Astfel, a devenit evident
că, în cazul în care fragilele democrații ale țărilor fostului Pact de la Varșovia nu vor fi
încurajate, prin oferirea posibilității de aderare la NATO și Uniunea Europeană, divizarea
continentului european va persista, având ca rezultat potențialele probleme de securitate.
Alianţa Atlanticului de Nord a fost întemeiată pe baza unui tratat la care statele au
aderat in mod liber, după dezbatere publică şi ratificare de către parlamentele naţionale.
Tratatul precizează drepturile acestor state, precum şi obligaţiile lor internaţionale, conform
Cartei O.N.U.. Ţările membre se angajează să împartă atât riscurile şi responsabilităţile, cât si
avantajele ce decurg din securitatea colectivă, si să nu încheie nici o înţelegere internaţională
care să fie incompatibilă cu Tratatul.
Căderea zidului Berlinului, în noiembrie 1989, reunificarea Germaniei în octombrie
1990, dezintegrarea Uniunii Sovietice în decembrie 1991 şi schimbările spectaculoase
survenite in Europa Centrala si de Est au marcat sfârşitul războiului rece, ce a modificat
situaţia politică din Europa şi a schimbat fundamental imperativele de securitate ale
membrilor Alianţei. Evenimentele ce au avut loc ulterior au dovedit ca pericolele şi
ameninţările la adresa păcii si stabilităţii se menţin. În urma hotărârilor luate de către şefii de
stat si de guvern ai ţărilor alianţei în cadrul reuniunilor la vârf de la Londra (iulie 1990),
Roma (noiembrie 1991), Bruxelles (ianuarie 1994), Madrid (iulie 1997) si Washington
(aprilie 1999), Alianţa Atlanticului de Nord şi-a adaptat strategia sa globală, in raport cu
schimbările produse in contextul strategic şi politic. În urma deciziilor luate la Madrid trei
state central europene, Polonia, Cehia şi Ungaria au fost invitate oficial să se alăture alianţei,
fapt finalizat prin deciziile luate la Summit-ul de la Washington care, nu numai ca a marcat
aniversarea a cincizeci de ani de la crearea Alianţei Nord-Atlantice, dar pentru prima data în
14
Stepfen M. Walt - ˮOriginile alianțelorˮ, traducere de Camelia Boca, studiu introductiv de Șerban
Cioculescu, Institutul European, Iași, 2008
18
istoria acesteia a admis includerea de noi membri din rândul statelor ce în urma cu nu mai
mult de zece ani erau considerate adversare ale acesteia.
La întâlnirea la vârf de la Praga (Republica Ceha) din 21 noiembrie - 22 noiembrie,
2002 sapte tari au fost invitate spre a începe negocierile de aderare cu alianta: Estonia,
Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Bulgaria si România. Tarile invitate s-au alaturat
NATO în 2004. Albaniei si Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei li s-a comunicat ca nu
îndeplinesc criteriile economice, politice si militare si ca vor trebui sa astepte. ). La 1 aprilie
2009 au aderat la NATO Albania şi Croaţia.
3. Obiectivele NATO
21
Mediteranean și lansarea Inițiativei de Cooperare de la Istanbul, acordarea de asistență
autorităților irakiene în vederea pregătirii forțelor și instituțiilor de securitate
Summitul NATO de la Riga din 2006 a fost numit “summitul transformării”. Printre
cele mai mari realizări ale summitului s-a numărat reafirmarea respectării angajamentelor
asumate în Afganistan de către cele 26 de state membre ale NATO. S-a discutat, de asemenea,
despre crearea unui “grup de contact” pentru reconstrucția Afganistanului, a fost aprobat
documentul numit “Comprehensive Political Guidance”, care completează concepția
strategică a Alianței din 1999. Potrivit acestui document strategic, principalele amenințări la
adresa securității NATO sunt terorismul, proliferarea armelor nucleare, statele instabile,
crizele regionale, abuzul în folosirea noilor tehnologii și blocarea accesului la resursele vitale.
Cele 26 de state membre au semnat Declarația de la Riga, în care se face referire la Tratatul
privind forțele armate convenționale din Europa ca fundament al securității europene.
Summitul NATO de la București, din 2-4 aprilie 2008, a fost cel mai mare eveniment
politic al Alianței. De asemenea, reprezintă cel mai mare eveniment organizat vreodată în
România: 48 de șefi de state și de guverne și peste 3 000 de delegați au dezbătut, timp de 3
zile, o agendă politică extrem de încărcată. Acest summit a intrat în istorie prin deciziile luate,
dar și prin participarea, pentru prima oară la un summit NATO, a Secretarului general al
ONU, precum și a președintelui Federației Ruse.
Summitul din România a fost un “element de continuitate” între summitul de la Riga
și cel aniversar, din 2009. La acest summit s-au căutat soluții pentru a înregistra progrese față
de summitul de la Riga, iar mesajul generic reflectă unitatea NATO și solidaritatea
transatlantică, precum și capacitatea de a-și îndeplini obligațiile de tipul Articolului 5, de a se
adapta la noile amenințări ale secolului XXI. Summitul a analizat progresele Alianței în
implementarea inițiativelor de la Riga, modul de conducere a operațiilor și a misiunilor. De
asemenea, obiectivele NATO au fost abordate dintr-o perspectivă realistă, concentrându-se
asupra domeniilor în care pot fi realizate progrese la nivelul Alianței, astfel: soluții practice
pentru Afganistan, extinderea Alianței, reforma parteneriatului NATO, cooperarea cu alte
organizații internaționale, parteneriatul strategic cu UE și ONU, superioritate informațională,
supraveghere aeriană, forțe speciale, securitatea Mării Negre și cea energetică, extinderea
15
scutului antirachetă.
15
Lt. Col. Liviu Lazăr -ˮConceptul strategic al NATO – rolul său în asigurarea securității globaleˮ, in revista
ˮGândirea Militară Româneascăˮ, nr. 2/2009, pg.75
22
2. Evoluția conceptului strategic al Alianței
Primul concept de apărare colectivă a fost adoptat în 1949 și reflecta natura pur
defenței, cu accent pe prevenirea războiului, importanța unității strategice sau rolul armelor
nucleare. Stabilirea scopurilor și misiunilor Alianței, coroborată cu prevederile “Legii
ajutorului militar pentru apărarea reciprocă”, semnată de președintele Truman la 6
octombrie 1949, și cu aprobarea, de către președintele SUA, la 27 ianuarie 1950, a planului de
apărare integrată a regiunii Atlanticului de Nord a reprezentat demararea procesului de
elaborare și implementare a strategiei inițiale a Alianței. Formularea acestei strategii NATO
pentru apărarea zonei nord-atlantice a fost cunoscută sub denumirea de “Conceptul de
apărare colectivă”. Conceptul a fost dezvoltat între octombrie 1949 și aprilie 1959,
considerându-se că Alianță “a stabilit o strategie de operațiuni la scară largă în apărarea
teritorialăʺ.16
În 1967 Consiliul de Planificare a Apărării din cadrul NATO adoptă noul concept
strategic al acestei organizații cunoscut mai ales sub denumirea de ˮriposta flexibilăˮ.
16
www.presamil.ro
23
Trecerea de la doctrina și strategia “represaliilor masive” la “riposta flexibilă”
reprezintă una dintre cele mai de seamă modernizări ale conceptului strategic al NATO din
acea perioada. Deși cursa înarmărilor se declanșase vertiginos, iar Statele Unite trecuseră deja
la aplicarea unei strategii de “îndiguire” în relația cu Uniunea Sovietică, potrivit conceptului
geopolitic al rimland-ului, elaborat de americanul Nicolas Spykman, doctrina “ripostei
flexibile” relansa ideea suficienței strategice și, pe această bază, a echilibrului strategic.
Asadar facilita dialogul politic și menținea ,dar mult mai nuanțat, conceptul de descurajare.
Ideea de bază a strategiei “ripostei flexibile” era să asigure o structură mai echilibrată a
forțelor NATO și să permită o gamă mai largă de opțiuni politico-militare, în funcție de
complexitatea situației internaționale. Conceptul a fost gândit de așa natură încât să ofere
garanția că orice fel de act de agresiune va fi perceput ca implicând riscuri inacceptabile și
contracarat pe măsură. Doctrina și strategia “ripostei flexibile” reprezentau un progres și un
act de maturitate al Alianței. Aceasta era susținută de o tehnologie performantă și de un sistem
al valorilor democratice, care și-au dovedit, în timp, temeinicia și forța.
La reuniunea de la Londra din iulie 1990, șefii de stat și de guvern din țările membre
ale NATO au convenit asupra necesității de a adapta Alianța Atlantică la noua eră deschisă în
Europa odată cu prăbușirea sistemului comunist. Reafirmând principiile fundamentale pe care
Alianța se bazează încă de la creare, ei au apreciat că evenimentele care se desfățurau în
Europa vor avea largi urmări asupra configurației spațiului euroatlantic și a modalităților de a
realiza obiectivele de securitate și apărare comună. Se simțea nevoia unor schimbări strategice
fundamentale, care însemnau, de fapt, un nou început pentru NATO, adică o alianță
reconfigurată. Aceștia au declanșat o reexaminare strategică aprofundată, rezultatul fiind un
nou concept strategic al Alianței, ce ă fost adoptat la reuniunea la vârf a Consiliului Nord-
Atlantic de la Roma din noiembrie 1991.
Având puține asemănări cu conceptele anterioare, acesta sublinia cooperarea în locul
confruntării cu foștii adversari, dar adăuga obligația de a depune eforturi pentru extinderea și
întărirea securității în Europa. Odată cu acest nou concept a început și procesul de
transformare a NATO dintr-o alianță militară într-o alianță de apărare și securitate. O astfel de
alianță se cerea cunoscută și extinsă.
24
Pentru prima dată, conceptul strategic al Alianței a fost publicat, fiind deschis
Discuțiilor și comentariilor parlamentelor, specialiștilor în securitate, jurnaliștilor și publicului
larg. Conceptul strategic adoptat la Roma definea, în capitole distincte:
- contextul strategic, determinat de noul climat și de riscurile la adresa Securității;
- obiectivele și funcțiile de securitate ale Alianței, insistându-se pe natura și pe sarcinile
fundamentale ale NATO;
- concepția largă asupra securității, bazată pe dialog, cooperare, apărare colectivă, precum
și pe gestionarea și prevenirea conflictelor;
- orientări pentru apărare, ce vizau noua structură de forțe, misiunile și dispozitivul militar
al Alianței, determinate de caracteristicile forțelor convenționale și nucleare ale NATO.
Noul concept strategic al Alianței reafirma caracterul defensiv al NATO și voința
membrilor săi de a-și apăra securitatea, suveranitatea și integritatea lor teritorială, dar și
intenția de a participa la gestionarea crizelor și conflictelor, la asigurarea securității în spațiul
euroatlantic, orientând politica de securitate a Alianței pe baza dialogului, cooperării și pe o
apărare colectivă eficientă.
În 1997, liderii NATO au fost de acord cu reexaminarea și actualizarea conceptului,
astfel încât acesta să reflecte schimbările din Europa survenite de la adoptarea lui, dar au
reconfirmat hotărârea aliaților privind apărarea colectivă și legătura transatlantică, oferind
garanția că strategia NATO este adaptată complet la provocările secolului XXI.
Conceptul strategic al NATO aprobat la Washington în 1999 lărgește aria de
responsabilitate a Alianței, diversifică misiunile și funcțiile ei, accentuând astfel caracterul
NATO de organizație de securitate și apărare și definește în capitole distincte:
- obiectivul și misiunile Alianței, bazate pe securitate, consultare, descurajare și apărare,
gestionarea crizelor și parteneriat;
- perspectivele strategice determinate de un mediu strategic în evoluție, de amenințările și
riscurile la adresa securității;
- modul de abordare a securității în secolul XXI, incluzând, ca elemente Esențiale, legătura
transatlantică, menținerea capacităților militare ale Alianței, Identitatea Europeană de
Securitate și Apărare, prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor, parteneriat,
cooperare și dialog, precum și extinderea și controlul armamentelor, dezarmarea și
nonproliferarea;
- orientări pentru forțele Alianței, cu referire la principiile strategiei NATO, dispozitivul
forțelor Alianței pentru a răspunde exigențelor întregii game de misiuni impuse de
caracteristicile forțelor convenționale și nucleare.
25
La fel ca şi toate celelalte probleme ale Alianţei, aprobarea Conceptului a necesitat
consensul în privinţa conţinutului şi a limbajului acestui document, din partea tuturor ţărilor
membre ale Alianţei. Deoarece trei noi ţări membre fuseseră acceptate în cadrul Alianţei,
reprezentanţii Republicii Cehe, Ungariei şi Poloniei au participat la discuţii încă de la
începerea acestora.
26
Directiva Politică Generală este, în principiu, o actualizare a orientării strategice a Alianţei cu
implicaţii mai mult militare, documentul conţine şi două paragrafe scurte referitoare la
contextul strategic.18 Unul dintre acestea practic încorporează evaluările Strategiei de
Securitate Naţională a SUA (2006) şi ale Strategiei Europene de Securitate (2003),
evidenţiind, ca principale ameninţări pentru NATO, terorismul şi proliferarea armelor de
distrugere în masă. Cea de-a doua marchează conştientizarea unei axiome de care depinde
însăşi supravieţuirea Alianţei: „Pacea, războiul şi dezvoltarea sunt mai interconectate ca
niciodată”.19
Promovarea Directivei Politice Generale nu a determinat abandonarea ideii de
revizuire a conceptului strategic al NATO din 1999. Astfel, Peter van Ham, cercetător în
cadrul Institutului de Relaţii Internaţionale „Clingendael” de la Haga, a semnalat necesitatea
remodelării NATO, având ca element esenţial chiar promovarea unui nou concept strategic,
încă din 2008. În vederea evidenţierii necesităţii transformării Alianţei, acesta a adus în
discuţie similitudinea documentului programatic al organizaţiei cu un model de afaceri ce
trebuie revizuit în concordanţă cu evoluţiile „pieţei”. Ca exemplificare, cercetătorul menţionat
a utilizat curba Madonna – un instrument care are la bază studiul abilităţii artistei de a se re-
inventa în raport cu transformările societăţii.20
Procesul de dezvoltare a unui nou concept strategic a fost iniţiat în cadrul summit-ului
aniversar al NATO din 2009, pe fondul lansării Declaraţiei privind Securitatea Alianţei.
Această declarație reiterează rolul NATO ca forum transatlantic esenţial pentru consultările în
domeniul securităţii, marchează succesul istoric al extinderii Alianţei şi intensificarea
operaţionalizării abordării cuprinzătoare a operaţiilor (atât pe linia cooperării cu celelalte
organizaţii internaţionale în domeniu, cât şi pe cea a cooperării civil-militare), deschide
21
dialogul cu Rusia „rebelă” şi accentuează necesitatea unui parteneriat real NATO-UE .
Adiţional, Declaraţia privind Afganistanul, produs al aceluiaşi summit aniversar al Alianţei
completează „peisajul” temelor de abordat în cadrul noului concept strategic.
18
Jens Kingsmose, Sten Rynning (2009) ˮCome Home, NATO? The Atlantic Allianceʾs New Strategic
Conceptˮ, pe http//www.diis.dk
19
Directiva Politică Generală (2006)
20
Gheorghe Costinel Anuță - ˮBătrânul și curbele Madonneiˮ, Sfera Politicii, nr. 134, aprilie 2009, pg.79
21
ˮDeclarația privind Securitatea Alianțeiˮ agreată la Summit-ul NATO din 3-4 aprilie 2009 de la Strasbourg -
Kehl
27
Un al doilea element care ar trebui să orienteze elaborarea noului concept strategic, pe
lângă evenimentele recente, îl constituie rezultatele evaluărilor privind evoluţia mediului de
securitate ale unor instituţii cu rol important în acest domeniu.
O evaluare care ar putea sta la baza principiilor politice ale noului concept strategic al
NATO o constituie însă proiectul „viitorurilor multiple” ale Alianţei, realizată la nivelul
Comandamentului Aliat pentru Transformare. Evoluţia NATO este analizată astfel prin
prisma legăturii transatlantice şi a relaţiei cu UE, rezultând cinci posibile „posturi” viitoare ale
NATO:
1. „NATO „set solid de instrumente” (Rol conducător puternic al SUA în NATO, o
puternică percepţie comună în privinţa ameninţărilor de securitate şi o Europă relativ slabă
şi fragmentată.)
2. NATO „parteneriat mutual” (Combinaţie între participarea puternică a SUA în
NATO, o Europă coerentă/puternică şi perceperea unor ameninţări comune.)
3. NATO „set divers de instrumente” (Combinaţie între un rol conducător moderat al
SUA în NATO, o coeziune europeană medie şi o mare diversitate în privinţa ameninţărilor
percepute.)
4. NATO „reîntoarcerea la ESDI” (Combinaţie între o Europă satisfăcător de
coerentă, un interes limitat al SUA pentru NATO şi o percepţie comună modestă în privinţa
ameninţărilor.)
5. NATO „salonul de discuţii pentru „old boys” (Combinaţie între o absenţă totală a
interesului SUA pentru NATO, o Europă fragmentată sau unită şi percepţii comune sau
diverse în privinţa ameninţărilor.)”22
Convergenţa ameninţărilor „prognozate” de către cele trei evaluări menţionate
anterior, precum şi orientarea noii Administraţii a SUA marchează tranziţia posibilă de la
„postura” NATO „set solid de instrumente” la cea de NATO „parteneriat mutual” .
Un alt element relevant pentru elaborarea noului concept strategic îl constituie
perspectivele aliaţilor asupra organizaţiei, precum reflectarea unui echilibru între apărarea
colectivă şi managementul crizelor, reformarea internă a NATO, de la redimensionarea
structurilor şi generarea de noi capabilităţi până la modificarea procesului decizional, şi
intensificarea eforturilor de diplomaţie publice necesare unei „percepţii” pozitive a NATO de
către societatea internaţională.
În perioada 13-14 ianuarie 2010 s-ă desfășurat la Oslo seminarul ˮNATOʾs
Partenerships and Beyondˮ, al treilea din seria celor patru conferințe oficiale ale NATO
22
www.nato.int/ˮThe Multiple Futeres Projectˮ
28
pentru elaborarea Noului Concept Strategic al Alianței. Seminarul ă fost organizat în comun
de Germania, Spania, România și Norvegia și este dedicat contribuției NATO la securitatea
euro-atlasntică, precum și procesului de extindere și parteneriatelor Alianței.
Prin intermediul secretarului de stat pentru afaceri strategice, Bogdan Aurescu, în
calitate de vorbitor principal în cadrul primului panel al seminarului, România și-a exprimat
punctul de vedere cu privire la Noul Concept Strategic ce urmează ă fi elaborat.
Astfel, în cadrul procesului de elaborare a NCS, Romania va pleda pentru reafirmarea,
de o maniera neechivoca, a apararii colective si a articolului 5 drept responsabilitati principale
ale NATO, pentru actualizarea si consolidarea sarcinilor fundamentale ale Aliantei din
actualul Concept Strategic adoptat in 1999 (securitatea, descurajarea, consultarea,
managementul crizelor si parteneriatele), la care sa se adauge raspunsul la noile tipuri de
provocari, cu accent pe insecuritatea energetica si pe proliferarea tehnologiilor pentru rachete.
Romania ar dori, totodata, ca in forma finala a Noului Concept Strategic sa se
regaseasca si alte elemente importante, cum sunt consolidarea interesului NATO si
dezvoltarea cooperarii cu partenerii din imediata vecinatate a Aliantei si a Romaniei, din
Balcanii de Vest si zona extinsa a Marii Negre, inclusiv Caucazul de Sud si Asia Centrala,
precum si consolidarea retelei de parteneriate a NATO si mentinerea politicii de extindere a
Aliantei (open door policy), care a avut o contributie importanta la consolidarea stabilitatii si
securitatii in Europa.23
În acest spirit, secretarul de stat Bogdan Aurescu a exprimat disponibilitatea României
de a împărtăşi din experienţa dobândită de-a lungul procesului de integrare cu vecinii din
Sudul şi din Estul Alianţei şi de a dezvolta proiecte concrete în măsură să contribuie la o
sinergie crescută între NATO şi formatele regionale de cooperare.
23
www.diplomacy.ro
29
3. Conceptul Strategic al NATO și securitatea globală
24
Lt. Col. Liviu Lazăr -ˮConceptul strategic al NATO – rolul său în asigurarea securității globaleˮ, in revista
ˮGândirea Militară Româneascăˮ, nr. 2/2009, pg.79-80
30
pericolul escaladării nucleare, al diseminării armelor de nimicire în masă, iar aplicarea
prevederilor conceptului strategic de la Praga extinde aria de acțiune a Alianței și, prin
aceasta, mărește zona de securitate în spațiile complementare celui euroatlantic.25
25
Apud. Dr. Constantin Moștoflei - ˮEvoluția Conceptului Strategic al Alianțeiˮ, Centrul de Studii Strategice
de Apărare și Securitate, pe www.presamil.ro
26
Declarații date pe timpul Adunării Generale ă Asociației Tratatului Atlantic, reunită în februarie 2009 la
Berlin
31
asupra riscurilor și amenințărilor; relativa dezangajare a SUA de problemele securității
europene; incapacitatea aliaților europeni de a aloca suficiente resurse pentru operațiile
militare în derulare; conducerea de către SUA a operațiilor NATO, contestată de unele state
europene membre ale Alianței – apariția unui nucleu de state care sprijină “europenizarea”
Alianței.27
La summit-ul 2009 ă fost adoptată o Declarație în care sunt prezentate principalele
aspecte analizate în cadrul dezbaterilor. Astfel, în fruntea listei de priorități s-a aflat problema
Afganistanului. Reprezentanții țărilor membre au decis că securitatea comună ˮeste strâns
legată de securitatea și stabilitatea Afganistanuluiˮ. De asemenea, se va menține angajamentul
pe termen lung în favoarea unui Afganistan democratic ˮcare să nu redevină o bază pentru
atacuri teroriste sau sanctuar pentru extremismul violent, sursă de destabilizare a regiunii și
amenințare pentru întreaga comunitate internaționalăˮ.28
Totodată, aliații au luat o serie de decizii cu privire la realitățile din Afganistan, și
anume de a pune în funcţiune o misiune NATO de formare în Afganistan (NTM-A), în cadrul
ISAF, care să supravegheze formarea cadrelor armatei naţionale afgane şi activităţile de
formare şi încadrare pentru poliţia naţională afgană și de a furniza mai mulţi instructori şi
cadre pentru poliţia naţională afgană.
În ceea ce privește raporturile cu Rusia, Alianță apreciază ca "acţiunile desfăşurate de
Rusia în Georgia au pus la îndoială ataşamentul Rusiei faţă de principiile fundamentale ale
OSCE pe care se fundamentează stabilitatea şi securitatea în Europa, principii din care este
inspirat tratatul CFE". 29
Participanții la summit și-au manifestat sprijinul în privință unei cooperări crescute cu
Rusia mai ales în materia apărării antirachetă, urmând ca această cooperare să fie caracterizată
mai ales prin transparență și măsuri de încredere reciprocă.
De 60 de ani, NATO este o alianță de succes, probabil cea mai eficientă și de succes
din istoria omenirii. Prin lărgirea și transformarea sa, ca răspuns la perpetua evoluție a
realității socio-economice, Alianța participă la asigurarea securității și libertății viitoarelor
generații ale comunității euroatlantice, precum și la pacea și securitatea globală.
Definirea unui nou concept strategic va fi un proces laborios, din cauza problemelor
complexe pe care le generează activitatea de formulare. Declarația de securitate adoptată la
27
Lt. Col. Liviu Lazăr -ˮConceptul strategic al NATO – rolul său în asigurarea securității globaleˮ, in revista
ˮGândirea Militară Româneascăˮ, nr. 2/2009, pg..81
28
ˮDeclarația referitoare la Afganistanˮ, semnată cu ocazia Summit-ului NATO 2009 la Strasbourg
29
Declarația Summit-ului NATO 2009 pe www.mediafax.ro
32
summitul aniversar din 2009 este un precursor, si nu materializarea viitorului concept
strategic, având exclusiv rolul de a consacra tonul și direcția strategică pe care le va aborda
procesul de negociere și elaborare a noului concept, pentru a reconfigura, cu realism și
responsabilitate, începutul unei noi fizionomii a celei mai puternice forțe politice, militare și
de securitate care a existat vreodată pe aceasta planetă. Din această forță a democrației și
valorilor societății omenești face parte, de jure și de facto, și România.
33
1. Drumul României către aderare
Pentru prima dată s-a încercat o apropiere de NATO in iulie 1990, când primul-
ministru al României de la acea vreme, Petre Roman, a adresat o invitație scrisă lui Manfred
WORNER, secretar general NATO, de a vizita România si, totodată, a propus acreditarea
unui ambasador român la NATO. Prima întâlnire la nivel înalt între oficialii români și cei ai
Alianței a avut loc trei luni mai târziu la Bruxelles.
În ianuarie 1994 – România a fost prima ţară post-comunistă care s-a alăturat
programului Parteneriatului pentru Pace (26 ianuarie 1994); programul individual este semnat
în mai 1995. Initiativa lansata de NATO a reprezentat pentru Romania o noua oportunitate in
vederea extinderii directiilor de apropiere de Alianta. Acest program viza nu numai
cunoasterea reciproca, ci si dezvoltarea increderii intre state, realizarea primelor elemente de
30
ˮCronologia relațiilor România-NATOˮ, pe www.mae.ro
34
interoperabilitate cu structurile NATO si, nu in ultimul rand, derularea unor programe de
asistenta in domeniul apararii.
Parteneriatul pentru Pace a mai avut si o alta menire, aceea de a intari decizia internă
ca integrarea in NATO este singura alternativă viabilă de securitate a Romaniei. Incepand
chiar cu anul 1995, Romania devine cu adevarat o țară candidată la integrarea in structurile
euroatlantice. In urmatorii doi ani, va face eforturi deosebite, propunandu-si ca obiectiv
invitarea sa in 1997 de a deveni țară membră NATO in primul val de extindere din perioada
post-Razboi Rece.
În octombrie 1995 România semnează Acordul privind Statutul Forţelor între membrii
NATO şi participanţii la PfP, iar în iunie 1996 Parlamentul român adresează un apel
parlamentelor statelor membre NATO în care solicită sprijin pentru aspiraţiile României de a
deveni membru NATO. Apelul subliniază consensul politic intern asupra acestui obiectiv
major al politicii externe româneşti.
La începutul anului 1997, cu ocazia unei întâlniri la nivel înalt cu secretarul general
NATO, Javier Solana, și cu membrii Consiliului Nord-Atlantic, președintele României, Emil
Constantinescu, a afirmat dorință fermă a României de a se alătura Alianței.
35
Prin contributia sa, Romania iși va demonstra această nouă calitate, lucru recunoscut
in 1999 in Comunicatul final al summit-ului NATO de la Washington. Nominalizata alaturi de
alte state, Romania va beneficia de un nou concept menit să accelereze reforma internă. Este
vorba de Planul de Actiune pentru Aderare, document-cadru in care erau cuprinse obiectivele
31
reformei in domeniul politic, militar, de justitie si de securitate.
În aprilie 2002, la Reuniunea NAC, au fost analizate ultimele progrese ale României în
îndeplinirea obiectivelor Planului Naţional Anual de Aderare la NATO, ciclul III, iar la 21
noiembrie 2002, la Summit-ul NATO de la Praga, România este invitată să înceapă
convorbirile de aderare.
31
www.presamil.ro
36
Situată la zona de frontiera a NATO, Romania trebuie să devină un avanpost al
Alianței Nord-Atlantice, și in același timp, un factor de multiplicare a strategiei NATO in
regiunea Mării Negre, a Caucazului si in spațiul CSI.
La 2 aprilie 2004, drapelul național al României a fost arborat, alături de cele ale altor
25 de state, la Cartierul General al NATO de la Bruxelles. Evenimentul a marcat încheierea
unei perioade de transformări profunde ale societății românești și implicit ale organismului
militar, concretizate în exprimarea opțiunii ferme de aderare a țării noastre la valorile
37
democratice vest-europene și la apărarea acestora prin intermediul instrumentelor specifice
securității colective.
32
www.presamil.ro
38
punct de vedere structural și funcțional, al pregătirii profesionale, al exercitării comenzii și
controlului.33
Integrarea României în NATO a adus țării noastre o seamă de beneficii, atât în plan
militar, cât și în plan politic și economic. Astfel, au fost determinate: stimularea reformei
militare şi modernizării armatei; sporirea capacităţii de apărare a ţării; facilitarea tranziţiei la
o armată modernă prin compensarea deficitului de securitate generat de accelerarea reformei
militare; participarea directă la procesul de decizie militară în cadrul planificării şi
desfăşurării operaţiilor conduse de NATO.
33
Amiral dr. Gheorghe Marin - ˮRomânia în NATO. Împliniri și aspirații la 5 ani de la aderareˮ, revista
ˮGândirea Militară Româneascăˮ, nr. 2/2009, pg. 14
39
accesului industriei româneşti la tehnologii occidentale restricţionate din domeniul industriei
de apărare şi IT pentru aplicaţii militare sau duale (civile şi militare) din care va rezulta o
creştere a atractivităţii fabricilor industriei de apărare româneşti pentru investitorii străini;
crearea de baze militare NATO pe teritoriul României ar aduce avantaje agenţilor economici
din domeniul construcţiilor, comerţului, serviciilor şi în alte sectoare de activitate, pe plan
local.
Toate aspectele prezentate mai sus, împreună cu modul în care ţara noastră va
răspunde obligaţiilor care decurg din statutul de membru al Alianţei, vor conferi ţării noastre
mai multă credibilitate pe plan internaţional, ceea ce va influenţa în mod pozitiv realizarea
obiectivelor noastre de politică externă şi de securitate, aspect important, mai ales din
perspectiva procesului de aderare la Uniunea Europeană.
- Parte a Europei şi punte către Asia Centrală şi Afganistan, regiunea Mării Negre este de
interes și, totodată, element strategic de securitate în interiorul politicii de securitate a
NATO. Aceasta mențiune în cuprinsul declarației finale a constituit unul dintre
obiectivele țării noastre la summit-ul aniversar din 2009;
- România va participa la toate misiunile Alianței, inclusiv la cele din afara spațiului
euroatlantic,. unul dintre obiectivele României care este și obiectivul întregii Alianțe,
fiind stabilizarea Afganistanului.
41
Consiliul de Securitate al ONU, prin Rezoluţia 1031 din 1995, a mandatat NATO să
asigure aplicarea prevederilor Acordului de pace de la Dayton. În baza Acordului de pace de
la Dayton, Consiliul de Securitate al ONU a mandatat NATO să asigure aplicarea prevederilor
acestui document. NATO prin ARRC (Corpul Aliat de Reacţie Rapidă/Allied Rapid Reaction
Corp), a lansat o vastă operaţie, numită ,,Joint Endeavour”. A fost constituită o forţă
internaţională, la care au fost invitate să participe şi state nemembre NATO, numită IFOR
(Implementation Force /Forţa de Implementare), care şi-a început activitatea la 20 decembrie
1995. Astfel, forţele ONU sunt înlocuite de un contigent de trupe internaţionale sub
comandament NATO, cu misiunea de a supraveghea aplicarea acordurilor de pace. Mandatul
pentru un an, al IFOR, prevedea urmărirea retragerii forţelor şi armamentelor în locurile
indicate, să contribuie la reluarea unei vieţi normale, să refacă infrastructura rutieră şi
feroviară, să repare aerodromurile, să asigure împreună cu OSCE desfăşurarea în bune
condiţii a alegerilor generale prevăzute în septembrie 1996.
În cadrul acestei misiuni NATO, Armata Română şi-a evidenţiat aportul, pentru prima
dată în acest teatru de operaţii, prin activitatea unui batalion de geniu (mandat iniţial de zece
luni, martie –decembrie 1996, după care acesta a fost prelungit), care a depus un efort
deosebit, atât la refacerea infrastructurii (poduri, drumuri, căi ferate) cât şi în cadrul unor
proiecte umanitare realizate atât în R. Srpska cât şi în Federaţia Croato-Musulmană.
Efectivele iniţiale ale SFOR au fost de 32.000 de militari, apoi pe măsura detensionării
situaţiei, acestea au scăzut ajungând la 12.000 de militari la începutul anului 2003. Pe lângă
statele membre NATO au continuat să participe cu trupe şi ţări din afara tratatului, în martie
2003, erau angajate în misiune 18 state NATO şi 15 state nemembre NATO.
În pofida crizelor din Kosovo şi a celei legate de statutul oraşului Brcko, situaţia
politică va continua să se stabilizeze lent. Totuşi, la sfârşitul anului 1998, 1,2 milioane de
bosniaci continuau să trăiască refugiaţi în străinătate, iar din cei 1 milion care s-au mutat în
alte zone ale Bosniei şi Herţegovinei numai 150.000 şi-au exprimat dorinţa de a reveni în
locurile de baştină, unde ar deveni minoritate etnică.
43
legături cu organizaţiile teroriste al-Qaeda şi Grupul Armat Islamic; existenţa tendinţelor
separatiste privind crearea unui stat autonom – Herţegovina; achiziţionarea de armament de
pe piaţa Bosniei şi Heţegovinei, de către organizaţiile teroriste internaţionale; folosirea
vehiculelor capcană sau deschiderea focului asupra patrulelor şi obiectivelor SFOR (Forţa de
Menţinere a Păcii) din Bosnia Herţegovina ; existenţa perpetuă a confruntărilor interetnice.
Misiunea SFOR, aflată iniţial sub egida NATO a trecut în noiembrie 2004 sub egida
Uniunii Europene (EUFOR), misiunea luând denumirea de ALTHEA.
În prezent, NATO desfăşoară în Balcani una dintre cele mai importante operaţiuni ale
sale: KFOR (Kosovo Force) este o forţă condusă de Alianţă, compusă din trupe aliate şi ale
altor state contributoare, care, în virtutea unui mandat ONU definit prin Rezoluţia 1244 a
Consiliului de securitate, acţionează pentru asigurarea unui mediu de securitate stabil în
Kosovo.
Pe lângă KFOR, Alianţa este prezentă în unele state din regiune (Albania NHQ Tirana,
Bosnia şi Herţegovina NHQ Sarajevo şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei NHQ
Skopje) prin intermediul unor Cartiere generale. Aceste structuri, care iniţial erau destinate
sprijinirii efortului operaţional al Alianţei, au căpătat din ce în ce mai mult în ultima perioadă
atribuţii legate de furnizarea de consultanţă pe teme legate de reforma sectorului de securitate
şi de sprijinirea cooperării statelor respective cu Alianţa în cadrul Parteneriatului pentru pace
(PfP). La sfârşitul anului 2006 a fost înfiinţat la Belgrad un Oficiu militar de legătură (NMLO
35
www.mae.ro
44
Belgrade), care este destinat facilitării aplicării acordului de tranzit dintre NATO şi Serbia,
dar are şi sarcini legate de sprijinul pentru reforma apărării şi participarea Serbiei la PfP.36
36
www.diplomacy.ro/Delegația permanentă ă României la NATO/KFOR
37
www.nato.mae.ro
45
- asigurarea libertăţii de mişcare pe căile de comunicaţii în cadrul zonei
de responsabilitate, prin puncte de control trafic şi patrule;
- căutarea şi colectarea de armament şi materiale prohibite deţinute de populaţie şi
organizaţiile locale;
- escorta şi paza cetăţenilor sârbi în diferite situaţii;
- patrularea pe rutele principale şi secundare din zona de responsabilitate ziua şi
noaptea;
- organizarea de puncte de control fixe şi mobile.
Rotirea efectivelor Detaşamentului “ROFND” s-a executat din 4 în 4 luni, iar începând
cu august 2005 din 6 în 6 luni.
3.2.1. ISAF
La 11 septembrie 2001, pe teritoriul S.U.A. au avut loc trei atacuri teroriste asupra
celor două clădiri World Trade Center din New York şi asupra Pentagonului din Washington.
Atacurile au constat în deturnarea unor curse aeriene americane interne de pasageri şi în
prăbuşirea acestora asupra obiectivelor respective. Atacurile s-au soldat cu moartea
pasagerilor, a peste 2000 persoane din incinta clădirilor din New York, inclusiv a câtorva sute
de angajaţi ai Pentagonului. Un al patrulea avion deturnat nu şi-a atins ţinta (după toate
probabilităţile Casa Albă), din cauza unor revolte ale pasagerilor.
46
Pentru normalizarea situaţiei, Consiliul de Securitate al O.N.U., prin rezoluţia nr.1386
a instituit misiunea ISAF – International Security Assistance Force/Forţa Internaţională pentru
Asistenţă şi Securitate.
Aceasta a fost constituită din militari aparţinând celor 19 state, care şi-au desfăşurat
activitatea în cadrul operaţiunii „FINGAL”. Iniţial, mandatul misiunii a fost de şase luni, fiind
apoi prelungit prin Rezoluţiile Consiliului de Securitate al O.N.U. cu nr.1413 şi nr.1444 din
2002. Operaţia „ISAF”, condusă de NATO, are ca principală misiune, asigurarea securităţii
în capitala Afganistanului, Kabul şi împrejurimile acesteia.38
38
www.nato.mae.ro
39
www.diplomacy.ro/Delegația Permanentă ă României la NATO/România în Afganistan
47
ţării şi de furnizare a climatului de securitate necesar pentru activităţile de stabilizare şi
reconstrucţie.
Misiunea NATO este una distinctă, aflată sub controlul politic al Consiliului Nord-
Atlantic. NATO este implicată în activităţi de instruire, echipare, asistenţă tehnică şi nu în
activităţi de tip combat. Scopul misiunii de training şi a Colegiului întrunit de la Ar
Rustamiyah este de a sprijini Irakul în construcţia instituţională şi a capabilităţilor necesare
guvernului în vederea acoperirii nevoilor de securitate pentru populaţia irakiană. Universitatea
Naţională de Apărare (NDU) de la Ar Rustamiyah a fost deschisă de către secretarul general
al NATO la 27 septembrie 2005.41
După 17 noiembrie 2004 când s-a lansat misiunea NTM-I, România a contribuit cu
personal militar (instructori) la obiectivele NTM-I şi participă în momentul de faţă cu un
40
www.nato.mae.ro
41
www.diplomacy.ro/Misiunea NATO de instruire in Irak
48
număr de 3 instructori. În plus, autorităţile române au deschis accesul personalului militar
irakian la facilităţile de instruire din România.
Pe de altă parte, avem o contribuţie mult mai importantă cu forţe în cadrul Operaţiei
IRAQI SUNSET- 409 militari, care acţionează însă în baza unui Memorandum de Înţelegere
între guvernul român şi cel irakian.
42
www.mae.ro
49
- întocmirea ordinelor de misiune pentru deplasarea şi accesul convoaielor umanitare
prin punctele de control militare;
- monitorizarea programelor de reconstrucţie precum şi participarea la recepţia
facilităţilor şcolare, sanitare şi alte construcţii de interes public;
- coordonarea activităţilor civile-militare din Centrul de Asistenţă;
- prezentarea situaţiei cererilor de convoaie umanitare, în cadrul briefingurilor zilnice,
precum şi coordonarea acestora prin Centrul de Coordonare a Mişcării;
- elaborarea măsurilor pentru acordarea sprijinului medical al operaţiilor de tip CIMIC;
- exercitarea coordonării de către statul major al unităţilor CIMIC subordonate, cât şi al
altor unităţi CIMIC primite în sprijin, asupra operaţiunilor executate şi al ordinelor
emise;
- prezenţa română la activităţile menţionate mai sus a fost apreciată de către factorii
de conducere NATO, atât la faţa locului, cât şi prin scrisori de mulţumire adresate
ministerului apărării naţionale sau şefului Statului Major General;
- activităţile desfăşurate în cadrul parteneriatului, misiunilor de menţinere a păcii, de
stabilizare a forţei şi reconstrucţie a armatelor naţionale (Afganistan şi Irak) au
constituit un prilej de cunoaştere a altor părţi, a problemelor de abordare şi
execuţie, ca şi un util schimb de experienţă în cele două domenii de referinţă;
- învăţămintele desprinse în urma desfăşurării diverselor activităţi au fost transmise
structurilor implicate, în vederea informării sau transpunerii lor în practică, etc.
50
Afganistan şi Irak, că România poate contribui în mod eficient la operaţiuni militare
multinaţionale împreună cu aliaţii săi.
Iniţiativa creării Forţei de Reacţie Rapidă a NATO (NRF) vizează constituirea unei
structuri militare cu un efectiv de aproximativ 21.000 de militari, compusă din elemente
terestre, aeriene şi navale, cu capacitate de desfăşurare în termen scurt (7 zile), puternic
susţinute logistic şi informativ.
O altă contribuţie importantă pe care România o aduce ca membră NATO este participarea
la angajamentele de la Praga privind capabilităţile (PCC), pe două paliere majore de
implicare: asumarea unor angajamente naţionale în domenii cheie ale capabilităţilor
operaţionale şi prin participarea la proiecte multinaţionale.
România trebuie să asigure personalul necesar ocupării posturilor care îi revin în cadrul
structurilor civile şi militare ale Alianţei. Cheltuielile legate de pregătirea şi susţinerea
acestora sunt suportate de România. Majoritatea instituţiilor implicate au avut în vedere acest
aspect şi au demarat deja pregătirea personalului, dar nu trebuie ignorat faptul că vor trebui
permanent planificate şi alocate fonduri.
52
numai că asigură atingerea unui anumit nivel al interoperabilității, ci facilitează menținerea și
dezvoltarea acestuia.
Pe plan național, realizarea interoperabilității la nivelul forțelor destinate NATO
constituie o prioritate a standardizării în orizonturile de timp ale angajamentelor asumate prin
obiectivele forței. Interoperabilitatea la nivelul tuturor forțelor este obiectivul strategic al
standardizării stabilit în strâns corelație cu orizontul de timp și cu obiectivele Strategiei de
transformare a Armatei României. până în 2015, trebuie să fie acceptate toate STANAG-urile
NATO (peste 1 500), existente la data accederii României, iar cele cu conținut operațional și
administrativ vor trebui implementate. Astfel, întregul portofoliu național de acte normative
specifice referitoare la pregătirea și utilizarea forțelor va fi “înnoit”, în conformitate cu
prevederile STANAG-urilor, iar doctrinele, tacticile și procedurile vor fi similare cu cele ale
celorlalte state membre ale NATO. Prin urmare, vor fi realizate premisele interoperabilității
operaționale a forțelor naționale.
Până în 2025, standardele cu conținut tehnic vor trebui implementate prin
achizițiile/modernizările de tehnică și echipamente. Astfel, dotarea și înzestrarea forțelor
naționale vor fi similare cu cele ale celorlalte state membre ale NATO și, prin urmare, se va
putea realiza interoperabilitatea tehnică.
În scopul reducerii decalajelor, din punctul de vedere al înzestrării Armatei, față de
statele dezvoltate economic, care sunt membre ale NATO, prin modernizare și achiziții de
echipamente și sisteme de arme performante, trebuie implementată Strategia de înzestrare a
Armatei. Această direcție trebuie susținută de: creșterea independenței directorilor de
programe majore în domeniul înzestrării și modernizării; de corelarea obiectivelor asumate cu
resursele alocate și de simplificarea procedurilor de achiziție prin reducerea timpului
consumat și creșterea premiselor de respectare a programelor de înzestrare și modernizare.
Investiţia în securitate este o investiţie cu efecte pe termen lung. Construcţia unei lumi
sigure şi stabile nu poate avea loc decât cu participarea tuturor statelor democratice. România
face parte integrantă din această categorie şi poate contribui cu succes în acest sens.
Nu este nici o îndoială că integrarea României în NATO este un câştig pentru stabilitatea şi
securitatea regională în Balcani, zona Mării Negre, Caucazul de Sud şi chiar în Orientul
Mijlociu şi Asia Centrală.
53
CAPITOLUL VI. NATO – PREZENT ȘI VIITOR
Unul dintre principalele obiective ale NATO pentru viitor este reprezentat de procesul
de transformare a Aliantei. Pe măsură ce tipurile de ameninţări evoluează şi se modifică,
NATO trebuie, la rândul său, să treacă printr-un proces de schimbare. Această transformare
54
reprezintă o provocare şi o cerinţă constantă pentru Alianţă, căreia va trebui să îi facă faţă
permanent. Procesul de transformare va avea la bază întotdeauna valorile fundamentale ale
NATO.
Succesul acestei operaţiuni nu poate fi obţinut numai prin mijloace militare. De aceea,
intervenţia militară este completată de sprijinul oferit de Alianţă pregătirii şi echipării
corespunzătoare a forţelor armate ale Afganistanului. Obiectivul urmărit este acela ca armata
afgană să poată prelua în mod progresiv principalele activităţi de stabilizare îndeplinite în
prezent de către ISAF
55
Pe de altă parte, NATO urmărește cooperarea cu alte organizaţii internaţionale şi
state non-membre. Atât în Afganistan, cât şi in alte zone în care NATO îşi desfăşoară
operaţiunile şi misiunile, există o colaborare şi implicare şi din partea altor organizaţii
internaţionale cum ar fi: ONU, UE sau Banca Mondială. NATO nu este specializată în
reconstrucţia civilă. De aceea, apelează la parteneriate cu organizaţii care au expertiză în
domenii precum: crearea de instituţii politice, dezvoltare economico-socială, crearea unui
sistem juridic eficient ş.a.m.d.
57
CAPITOLUL VII. PROMOVAREA ȘI DEZVOLTAREA CULTURII DE
SECURITATE – COMPONENTĂ Ă STRATEGIILOR DE SECURITATE LA
FRONTIERA RĂSĂRITEANĂ Ă NATO ȘI UE
Frontiera virtuală comună a NATO şi Uniunii Europene la Est, Vest, Nord şi Sud se
particularizează şi prin alt gen de caracteristici, fiind posibile, în plan teoretic, conceptual,
delimitări de ordin geografic, economic, cultural şi religios, geostrategic, lingvistic şi istoric.43
În funcţie de aceste delimitări, o analiză aprofundată ar putea demonstra că, în afara acestei
suprapuneri de ordin axiologic şi atitudinal, în domeniul unor valori comune şi al
angajamentului de a respecta anumite principii de acţiune cu înalt grad de generalitate, dar şi
de importanţă, există interese specifice şi nuanţe care particularizează poziţiile statelor
europene, pe anumite problematici, în raport cu ale altor aliaţi din Organizaţia Tratatului
Nord-Atlantic (în special, cu SUA), şi chiar poziţiile unora dintre statele membre ale celor
două construcţii politice în raport cu celelalte.44
Din acest motiv, unele studii de securitate şi unele analize geostrategice şi geopolitice,
elaborate de diferite grupuri de experţi, abordează în mod diferit conceptul de frontieră
43
Bernard de BRESSY, Des frontières de l’Europe, Défense nationale et sécurite collective, mars 2006, pp.5-14.
44
Peter von HAM, Richard L. KLUGER, Western Unity and the Transatlantic Challenge, The Marshall Center
Papers, nr. 4/2002.
58
răsăriteană a NATO şi a Uniunii Europene, frontieră care a cunoscut, pe parcursul ultimilor
ani, spectaculoase transformări, în contextul proceselor de lărgire.
Sub aspect pur geografic, în mod evident, frontiera actuală răsăriteană a NATO nu
coincide cu cea a Uniunii Europene, dat fiind faptul că o serie de state situate la est de ţărmul
Atlanticului sunt membre ale Uniunii Europene, fără a fi membre NATO (Cipru, Malta), iar
Turcia este doar stat membru al NATO şi, cu toate că atingerea criteriilor de accedere în
Uniunea Europeană a înregistrat unele progrese în ultima perioadă, aderarea sa deplină –
susţinută intens, între alţi parteneri şi Aliaţi, de către Statele Unite ale Americii – nu este de
aşteptat să se concretizeze pe termen scurt sau chiar mediu.
Faţă de perioada Războiului Rece, când, la frontiera estică, Grecia şi Turcia constituiau un
flanc strategic înaintat şi descoperit al Alianţei Nord-Atlantice, iar Comunitatea Europeană
(centrată pe probleme economice şi sociale) şi Uniunea Europei Occidentale (ale cărei
structuri de securitate şi apărare au stat la baza conturării prezentei Identităţi Europene de
Apărare şi Securitate - ESDI) abordau din perspective diferite problematica securităţii şi
apărării colective – există în prezent o suprapunere mult mai adecvată între spaţiul de
securitate şi apărare colectivă al NATO şi cel al Europei unite.
Potrivit unor aprecieri recente45 care se situează în continuarea ideii anterior vehiculate a
unei „Europe cu mai multe viteze”, frontiera de est a Uniunii Europene extinse, într-o epocă
în care reţelele mondiale, de ordin informaţional (Internetul) sau economic (marile companii
transnaţionale) ignoră existenţa unor frontiere statale precis evidenţiate, va include, în
perioada următoare, trei inele concentrice, devenind astfel un concept variabil. Primul inel ar
cuprinde ţările ce înconjoară cuplul germano-francez şi este în curs de constituire, ca spaţiu
economic consolidat şi ca „veritabilă frontieră”. Un al doilea inel ar putea include ţările „care
nu doresc să intre în primul cerc”, în special cele din Europa de Est, în timp ce al treilea ar
putea cuprinde, în funcţie de statutul de membru asociat, „ţări de piaţă europeană”, precum
Turcia.
Pe de altă parte, unitatea geografică a Eurasiei a servit unor autori drept motivaţie pentru a
contura ipotetice entităţi, de genul „la grande Europe” (de exemplu, Yves Lacoste, în Le
Monde, propunea o viziune geostrategică în care „marea Europă” s-ar putea întinde până în
Extremul Orient, învecinându-se astfel cu India şi China).46
45
Bernard de BRESSY, loc. cit,. p.11.
59
În acelaşi context, au fost formulate aprecieri conform cărora, ca şi în cazul NATO,
dincolo de anumite limite, lărgirea excesivă a Uniunii Europene, fără asigurarea atingerii de
către noii candidaţi a tuturor criteriilor şi standardelor impuse statelor membre, ar putea
favoriza apariţia unor situaţii de parţială insecuritate, întrucât un „limes” răsăritean prea extins
al Uniunii şi al NATO şi o apropiere şi mai mare de zonele în care nu au fost rezolvate o serie
de conflicte îngheţate riscă să genereze noi vulnerabilităţi.
Această prioritate este determinată de faptul că, în aceeaşi măsură în care există
compatibilitate şi concordanţă între valorile, principiile şi acţiunile în planul securităţii în
cadrul NATO şi al UE, se manifestă o concordanţă nedorită, dar de care trebuie să se ţină
seama, în ceea ce priveşte factorii de risc şi ameninţările comune, în special asimetrice,
evidenţiate atât în cuprinsul Conceptului Strategic NATO şi al altor documente ale Alianţei
Nord-Atlantice, cât şi în Strategia de Securitate a Uniunii Europene, adoptată în anul 2003.
Dincolo de evoluţiile posibile într-o perspectivă ndepărtată, există ameninţările comune ale
prezentului şi nevoia permanentă de securitate şi stabilitate, care nu poate fi sigurată, apărată
şi menţinută decât în cadrul unei frontiere virtuale unice, consistente.
Ameninţările comune cuprind, în primul rând, problemele de ordin global asociate sărăciei
şi subdezvoltării, dar şi existenţei unor conflicte, precum şi cele care sporesc dependenţa
46
Ibidem, p.6
60
europeană – şi, în acelaşi timp, vulnerabilitatea – de infrastructura din domeniul
transporturilor, energiei, informaţiei, precum şi din alte domenii.47
Pentru Europa, dependenţa de energie reprezintă o preocupare specială, ea fiind cel mai
mare continent importator de petrol şi gaz din lume. Multe dintre importurile de energie
europene provin din zona Golfului şi din Rusia (45%), precum şi din Africa de Nord. În
prezent, importurile reprezintă aproape 50% din consumul de energie, estimându-se că vor
ajunge la 70% în 2013, în condiţiile în care, la nivel mondial, o clasificare a principalilor
consumatori situează Uniunea Europeană (cu un procentaj de 17%), pe locul 3 după spaţiul
Americii de Nord (29%) şi al statelor dezvoltate din Asia (20%, dintre care China deţine 11%
şi India 4%), urmată de America Latină şi de Sud (6%) şi Africa (sub 3%). 48 Comunicatul
asupra „Politicii energetice pentru o Uniune Europeană lărgită, vecinii şi partenerii săi” (mai
2003) şi Cartea verde („Către o strategie europeană de securitate a aprovizionării”) a Comisiei
Europene, publicată la 8 martie 2006, propunerea Poloniei de a crea o asociere a statelor
europene, numită sugestiv un „NATO al energiei”, înscrierea problematicii energetice pe
primul punct al agendei reuniunii statelor grupului G-8 de la Sankt Petersburg, precum şi
perspectiva dezbaterii aceluiaşi subiect în cadrul summit-ului NATO, din 28-29 noiembrie
2006, demonstrează importanţa asigurării securităţii energetice în zona euro-atlantică, dar şi
într-un spaţiul mai larg, transatlantic.
Aceasta se poate realiza prin diversificarea surselor, asigurarea unor trasee securizate de
transport al materialelor energetice şi adoptarea unor măsuri convergente şi a unor
instrumente adecvate de către toate statele membre ale Uniunii Europene, într-o reţea
comunitară, (existând deja o strategie în acest scop, pe lângă Directivele europene existente).49
48
Christophe-Alexandre PAILLARD, L’Europe, terrain de manoeuvre privilégié des géants de l’ énergie,
Défense nationale et sécurite collective, avril 2006, p.24.
49
Directiva 68/414/CEE din 20 decembrie 1968 privind stocurile petroliere şi Directiva 2004/67/CE din 26
aprilie 2004 privind măsurile de asigurare a securităţii aprovizionării cu gaze naturale.
61
Altă categorie de ameninţări comune include acţiunile grupărilor şi organizaţiilor teroriste,
ale grupurilor crimei organizate transfrontaliere50, proliferarea armelor de distrugere în masă,
migraţia ilegală dinspre spaţiile euro-asiatic şi al Africii de Nord, traficul ilegal cu substanţe
interzise şi materiale strategice, contrabanda cu arme şi muniţii, dar şi posibilitatea menţinerii
sau accentuării unor focare de instabilitate şi tensiune în vecinătatea frontierei răsăritene a
NATO şi a Uniunii Europene (datorită existenţei unor regimuri eşuate, caracterizate prin
corupţie, abuz de putere, instituţii slabe, lipsă de responsabilitate şi conflicte civile, care
slăbesc statele din interior).51
Trebuie avut în vedere faptul că, spre deosebire de NATO, care dispune în primul rând de
capabilităţi militare, Uniunea Europeană posedă structuri integrate diversificate, capabile să
acţioneze în domeniul poliţiei (EUROPOL), justiţiei (EUROJUST) şi controlului frontierelor
(mecanismele spaţiului Schengen), la care se adaugă cele de intervenţie şi asistenţă umanitară
(ONG-uri şi agenţii specializate, iniţiative gestionate de Comisia Europeană etc.).
51
Strategia Europeană de Securitate;
52
Idem;
62
operaţionalizarea reţelei ARGUS pentru gestionarea situaţiilor de criză, elaborarea unui
program european de protecţie a infrastructurii critice (EPCIP), crearea reţelei de avertizare şi
alertă în domeniul infrastructurilor critice (CIWIN) etc.
În acest cadru, un rol important revine culturii de securitate, concept introdus în circuitul
de valori al Alianţei Nord-Atlantice de către fostul secretar general lordul George Robertson,
căruia i se acordă în ultima perioadă, în contextul diversificării ameninţărilor şi pericolelor la
adresa securităţii, o atenţie deosebită.
Acest generic înglobează o nouă abordare, mai activă şi mai pragmatică, a instituţiilor cu
responsabilităţi în sfera securităţii faţă de realizarea educaţiei de securitate, prin
promovarea dialogului şi comunicării cu actori publici, validarea misiunii sociale a diferiţilor
63
actori instituţionali, promovarea unor noi concepte şi modalităţi de cooperare, identificarea
unor formule concrete de transfer de expertiză din sfera societăţii civile către instituţiile din
sistemul securităţii naţionale în domeniile de interes pe care cetăţenii le asociază conceptului
de securitate/siguranţă naţională, precum şi a celor referitoare la valori, interese şi obiective
de securitate naţională.53
53
Revista Profil, publicaţie a Serviciului Român de Informaţii, nr. 5/2004, p.3-6.
54
Commission des Communautées Européennes, Livre Blanc sur une politique de communication européenne,
Bruxelles, 01.02.2006, p.3
64
O importanţă aparte o are cadrul conturat de prima Conferinţă Europeană privind
cercetarea de securitate, desfăşurată la Viena între 20-21 februarie 2005, care a stabilit ca
priorităţi, la nivelul Uniunii: protecţia infrastructurilor critice, securitatea frontierelor,
gestionarea crizelor, dar şi conceptul de „Europă deschisă şi sigură”, care presupune o
angajare mai activă a cetăţenilor în cunoaşterea ameninţărilor la siguranţa proprie, punând,
totodată, întrebări decisive asupra preţului pe care europenii sunt pregătiţi să-l plătească
pentru realizarea unui cadru de securitate sporit.
În Bulgaria s-a detaşat, prin activităţile organizate, Clubul Politic Balcanic (BPC), ale
cărui conferinţe internaţionale şi seminarii s-au axat pe problematici precum: securitatea şi
cooperarea în spaţiul Balcanilor, evaluarea riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii
regionale, contracararea terorismului internaţional, respectul drepturilor minorităţilor, reforma
sectorului de securitate, perspectivele geostrategice ale teoretic de analiză a tranziţiilor est-
europene, mai multe studii de caz, referitoare inclusiv la Bulgaria şi Slovenia.
55
Anton BEBLER, Civil-Military Relations in Post-Communist States, Westport, CN and London, Praeger,
1997
65
Alături de acesta, alte ONG-uri cu activitate recunoscută pe plan intern sunt Asociaţia
Euro-Atlantică şi Asociaţia „George C. Marshall”, una din direcţiile de acţiune ale acestora
fiind modelarea opiniilor societăţii bulgare cu privire la probleme legate de cultura de
securitate.56
56
General-maior dr. Stefan DIMITROV, The role of political dialogue in non-governmental sector for the
security and the stability of the Balkans, Balkans &NATO United Against the Terror, Sofia, 2004, p.273-278.
57
Revista Profil, publicaţie a Serviciului Român de Informaţii, nr. 5/2004, p.5.
66
cu titulatura „Promovarea culturii de securitate”. Proiectul a fost deschis tuturor iniţiativelor
venite din zona civică, lumea academică şi, nu în ultimul rând, ale presei, apreciindu-se că
trebuie intensificate eforturile de educare a publicului în spiritul cunoaşterii noilor ameninţări
şi a domeniilor noi de securitate naţională, regională şi globală.
67
universitare şi o mai mare disponibilitate a acestora faţă de acumularea unor cunoştinţe
specializate, relevant fiind şi faptul că, potrivit unor sondaje de opinie, tinerii cu vârsta
cuprinsă între 18 şi 29 de ani au o mai mare încredere în Serviciul Român de Informaţii,
sunt mai receptivi faţă de ameninţările teroriste şi faţă de alte ameninţări asimetrice cu
care ne confruntăm în prezent.
Totuşi, trebuie să se ţină cont de principiul că educaţia de securitate nu se adresează
doar tinerilor, ea trebuie să aibă, ca parteneri de comunicare, dialog, acţiune şi parteneriat,
reprezentanţii tuturor vârstelor, inclusiv cele adulte.
Nu trebuie omis şi faptul că segmente importante ale populaţiei nu sunt cuprinse decât
parţial în procesul educaţional. Cultura şi educaţia de securitate trebuie promovate cu
aceeaşi intensitate atât în marile oraşe, cât şi în mediul rural, unde profesorii din şcoli ar
trebui să includă în programa de pregătire civică o serie de teme specializate ale culturii de
securitate.
CONCLUZII FINALE
Astăzi, o Alianţă extinsă şi transformată îşi asumă noi responsabilităţi pentru a furniza
securitate şi stabilitate în spaţiul euro-atlantic şi mai departe.
Deşi lista operaţiilor desfăşurate sub conducerea NATO în prezent este impresionantă –
incluzând misiuni majore în Balcani, Mediterană şi Afganistan – presiunea pentru a accepta
mai multe misiuni este în creştere. Totuşi, capacitatea Alianţei de a disloca forţe este limitată,
68
iar neajunsurile în ceea ce priveşte capabilităţile trebuie eliminate dacă NATO urmează să
asigure un management eficace al crizelor. Dacă aliaţii doresc ca NATO să fie apt „să
acţioneze acolo unde se află ameninţările”, atunci procesele politice şi operaţionale ale
Alianţei de luare a deciziilor trebuie armonizate. Pentru a realiza acest lucru, va fi necesar ca
în procesele de stabilire a obiectivelor forţelor, planificare a apărării şi generare a forţelor să
se aplice aceeaşi logică de transformare aplicată în cazul structurilor militare. În fine, procesul
planificării apărării trebuie reformat, astfel încât acesta să devină un mijloc mai eficient, care
să contribuie la identificarea şi generarea forţelor şi capabilităţilor corespunzătoare pentru
desfăşurarea operaţiilor Alianţei.
Extinderile concomitente ale NATO şi Uniunii Europene pot fi considerate pe bună
dreptate evenimente de o importanţă deosebită. În acelaşi timp, ele s-au produs în contextul
mai larg al unei profunde – deşi graduale – remodelări a peisajului de securitate al Europei.
Cele mai vizibile manifestări ale acesteia le constituie orientarea spre mai multă autonomie a
SUA şi o dispută intensă privind circumstanţele în care forţa trebuie folosită pentru a combate
noile ameninţări. Întrebarea privind rolul Rusiei în securitatea europeană şi globală pândeşte
ascunsă pe acest fundal. Noii aliaţi înclină spre viziunea mai fermă asupra securităţii propusă
de Londra şi Washington şi împărtăşesc un punct de vedere mai tranşant, mai darwinian,
asupra relaţiilor internaţionale decât vecinii lor occidentali. De asemenea, ei aduc o viziune
asupra Rusiei care până în prezent nu a circulat în mod semnificativ în cadrul NATO, bazată
pe experienţa lor istorică.
Totodată, noilor aliaţi le este clară necesitatea unui rol continuu jucat de Statele Unite în
securitatea europeană. Întrucât identitatea de securitate a Europei se formează doar în prezent,
extinderile UE şi NATO reprezintă o ocazie unică pentru noii aliaţi de a contribui la
modelarea acesteia.
69
misiuni a Alianţei, care include operaţii de înaltă intensitate desfăşurate la mari distanţe de
bazele situate pe teritoriul statelor membre.
Unele ţări membre au adoptat concepţia de transformare şi au implementat schimbările
necesare în cazul structurii forţelor lor pentru a se asigura că pot contribui cu forţe moderne,
dislocabile şi sustenabile. Altele nu au urmat încă această cale pe deplin. În prezent, NATO
analizează ideea de a stabili obiective ţintă în privinţa „gradului de întrebuinţare” şi a
„rezultatelor”, agreate politic. Astfel de obiective ţintă ar putea specifica, de exemplu, că
statele membre sunt de acord să disloce şi susţină un anumit procentaj din structurile lor în
operaţiile Alianţei. În mod similar, ţările membre analizează conceptul „obiectivelor de
reinvestiţie”, care reprezintă angajamente pentru desfiinţarea elementelor militare ne-
dislocabile în vederea disponibilizării resurselor necesare creării unor noi mijloace dislocabile
sau îmbunătăţirii celor existente. Scopul final trebuie să fie acela de a avea o mai mare
siguranţă că, atunci când Alianţa este de acord să execute o anumită misiune, forţele necesare
vor fi puse la dispoziţia comandanţilor militari ai NATO.
Există totuși o serie de probleme la nivelul Alianței, care trebuie clarificate. Dintre
acestea amintim: rezolvarea divergențelor dintre statele membre care au trupe dislocate în
diferite teatre de operații (numărul mare de incidente, inclusiv cu morți și răniți în unele zone
cu grad ridicat de risc); abordarea problemelor esențiale ale securității globale în colaborare
cu ONU și UE; optimizarea relației NATO-UE în probleme de interes comun privind
securitatea, apărarea și lupta împotriva terorismului și managementul crizelor; continuarea
procesului de lărgire a NATO și definirea strategiei pentru Europa; adoptarea unei arhitecturi
care să cuprindă sistemul antirachetă pentru acoperirea tuturor teritoriilor statelor membre ale
NATO; o mai bună eficiență împotriva atacurilor cibernetice; problema suplimentării
efectivelor de militari din Afganistan; creșterea rolului NATO în asigurarea securității
energetice; legături mai strânse cu parteneriatele globale (Asia-Pacific); implicarea NATO în
depășirea crizei economice și reafirmarea acesteia ca principal furnizor de securitate global;
reforma în interiorul NATO; analiza cheltuielilor pentru apărare de către țările membre ale
NATO, conform angajamentelor asumate; îmbunătățirea relației NATO-Rusia.
Minimal, forțele NATO trebuie aduse la nivelul la care ele să poată face față mai
degrabă realității operaționale decât să încerce să-și ascundă slăbiciunile în acest domeniu
prin impunerea de constrângeri naționale. În consecință, transformarea trebuie să fie mai
ajustată pentru fiecare stat în parte, pe baza a ceea ce este posibil politic și economic în ceea
ce privește condițiile în care, atunci când sunt dislocate, aceste forțe îndeplinesc gama
întreagă de misiuni alocate.
70
Comandamentul Aliat pentru Transformare (ACT) subliniază în mod corect faptul că
transformarea reprezintă un proces, nu un eveniment și că este mai mult o problemă de
gândire, de judecată decât o problemă de echipament. Este paradoxal faptul că, în timp ce
transformarea s-a dorit a fi un proces care susține diviziunea sarcinilor, fenomen ce rămâne
“inima” etosului operațional al Alianței, aceasta se concentrează pe dezvoltarea efectului
final, promovând specializare și fragmentare, ceea ce reprezintă numai o parte a misiunii de
stabilizare strategică. Altfel spus, transformarea trebuie să acționeze în întregul spectru de
efecte și nu doar asupra intensității efectului.
Opinia publică așteaptă cu interes răspunsul NATO la noile amenințări – terorism,
securitate cibernetică sau energetică, apărare antirachetă –, dar și măsura în care Alianța va
găsi, alături de alte organizații internaționale, calea de a aborda cuprinzător problema zonelor
de instabilitate sau a provocărilor transfrontaliere
Mediul de securitate în continuă transformare cere ca răspunsurile la amenințări să fie
adaptate în conformitate cu tendințele de evoluție ale acestuia. De la sfârșitul războiului rece,
Alianța s-a angajat în operații de management al crizelor și a abordat noi provocări la adresa
securității atât în interiorul, cât și în afara zonei euroatlantice. În lumea complexă de azi, nicio
țară sau organizație nu poate, singură, să facă față amenințărilor la adresa securității, de aceea
Alianță cooperează cu alte organizații internaționale, în primul rând cu Națiunile Unite și
Uniunea Europeană, ca și cu Organizația pentru Cooperare și Securitate în Europa. |n acest
scop, a lansat mai multe parteneriate cu state din Asia Centrală, Caucaz, regiunea Mediteranei
și Orientul Mijlociu.
În prezent, Alianța se transformă atât politic, cât și militar, iar derularea acestui proces
are ca rezultat crearea de capabilități militare caracterizate prin flexibilitate, viteză crescută de
reacție și interoperabilitate (capacitatea de a desfășura operații combinate la nivel strategic,
operațional și tactic), ceea ce le oferă decidenților politico-militari oportunități sporite pentru
îndeplinirea obiectivelor. Astfel, structurile militare nu se transformă prin ele însele, ci prin
schimbarea de mentalitate și capacitatea de adaptare a profesioniștilor (militari și civili) la
nou. Din această perspectivă, viitorul nu va aparține, în mod obligatoriu, armatelor celor mai
înzestrate din punct de vedere tehnologic, ci celor care vor fi capabile să înțeleagă în mod
adecvat natura conflictelor și să reacționeze eficient în fața acestora.
În prezent, România are forţe militare de nivel batalion dislocate în Afganistan. Modul
în care aceste forţe îşi vor face datoria depinde în primul rând de susţinerea politică şi, nu în
ultimul rând, susţinerea societăţii româneşti. Batalionul de vânători de munte din Curtea de
Argeș, care la ora acestor concluzii acționează în teatrul din Afganistan, realizează, poate în
71
cea mai mare măsură, responsabilitatea asigurării securitații în condițiile în care la ultimul
summit NATO s-ă ridicat problema suplimentării numărului de militari dislocați în teatru.
Dacă primele misiuni ale forţelor româneşti în teatrele de operaţii au constat în misiuni de
menţinere a păcii, de stabilitate şi reconstrucţie, iată că societatea românească, dar mai ales
Armata României încep să înţeleagă şi să aprofundeze statutul real de membru al unei alianţe
militare.
De 60 de ani, NATO este o alianță de succes, probabil cea mai eficientă și de succes
din istoria omenirii. Prin lărgirea și transformarea sa, ca răspuns la perpetua evoluție a
realității socio-economice, Alianța participă la asigurarea securității și libertății viitoarelor
generații ale comunității euroatlantice, precum și la pacea și securitatea globală.
Definirea unui nou concept strategic va fi un proces laborios, din cauza problemelor
complexe pe care le generează activitatea de formulare. Declarația de securitate adoptată la
summitul aniversar din 2009 este un precursor, și nu materializarea viitorului concept
strategic, având exclusiv rolul de a consacra tonul și direcția strategică pe care le va aborda
procesul de negociere și elaborare a noului concept, pentru a reconfigura, cu realism și
responsabilitate, începutul unei noi fizionomii a celei mai puternice forțe politice, militare și
de securitate care a existat vreodată pe aceasta planetă. Din această forță a democrației și
valorilor societății omenești face parte, de jure și de facto, și România.
BIBLIOGRAFIE
74