Sie sind auf Seite 1von 74

CUPRINS

Cap.I. NOȚIUNI INTRODUCTIVE pg. 3

Cap. II. AMENINȚĂRI ȘI RISCURI LA ADRESA SECURITĂȚII pg. 5

LA NIVEL GLOBAL

1. Contextul internațional actual pg. 5

2. Globalizarea pg. 6

3. Amenințări de natură politică pg. 8

4. Amenințări de natură socială pg. 9

5. Amenințări de natură economică pg. 11

6. Amenințări de natură militară pg. 13

7. Amenințări transfrontaliere pg. 14

8. Terorismul contemporan internațional pg. 15

Cap. III. EVOLUȚIA ISTORICĂ ȘI OBIECTIVELE NATO pg. 17

1. Situația politică mondială din momentul creării Alianței pg. 17

2. Evoluția istorică a NATO pg. 17

3. Obiectivele NATO pg. 19

Cap. IV. CONCEPTUL STRATEGIC AL NATO pg. 21

1. Evoluția orientărilor doctrinare ale Alianței pg. 21

2. Evoluția conceptului strategic al Alianței pg. 23

2.1. Conceptul de apărare colectivă pg. 23

2.2. Conceptul strategic pentru apărarea zonei nord-atlantice pg. 24

2.3. Conceptul cuprinzător de apărare a teritoriului NATO pg. 24

2.4. Noul concept strategic pg. 25

3. Conceptul strategic al NATO și securitatea globală pg. 30

4. Summit-ul NATO 2009 pg. 32

Cap. V. ROMÂNIA, MEMBRU ACTIV AL NATO pg. 35

1
1. Drumul României către aderare pg. 35

2. Rațiuni, interese și preocupări pg. 38

3. România în teatrele de operații pg. 43

3.1. Misiunile NATO din Europa pg. 43

3.1.1. IFOR/NATO pg. 43

3.1.2. SFOR/NATO pg. 44

3.1.3. KFOR/NATO pg. 46

3.2. Misiunile din Orientul Mijlociu pg. 48

3.2.1. ISAF pg. 48

3.2.2. NTM-I pg. 50

4. Obligații asumate și modul de îndeplinire a acestora pg. 52

Cap.VI. NATO, PREZENT ȘI VIITOR pg. 56

Cap.VII PROMOVAREA ȘI DEZVOLTAREA CULTURII DE SECU- pg. 60

RITATE-COMPONENTĂ A STRATEGIILOR DE SECURI-

TATE LA FRONTIERA RĂSĂRITEANĂ NATO ȘI UE

1. Abordări ale conceptului de ˮ frontieră răsăriteană a Alianței pg. 60

Nord-Atlantice și a Uniunii Europeneˮ

2. Amenințările comune la adresa securității statelor membre pg. 62

NATO și ale Uniunii Europene

3. Cultura și educația de securitate, componentă a strategiilor de pg. 65

Securitate la frontiera răsăriteană a NATO și UE

Cap. VIII CONCLUZII FINALE pg. 71

BIBLIOGRAFIE pg. 75

CAPITOLUL I NOTIUNI INTRODUCTIVE

2
Lucrarea de faţă reprezintă în primul rând o motivaţie personală a unui demers
favorabil pentru a aprecia viabilitatea Organizaţiei Atlanticului de Nord în contextul
schimbărilor strategice şi geopolitice de anvergură de la sfârşitul secolului XX şi începutul
secolului XXI.

Pentru România, ca de altfel şi pentru celelalte state recent aderate la structurile


Alianţei, strategia de apărare naţională a suportat, într-un timp relativ scurt, modificări
fundamentale, aflându-se pentru prima dată în faţa unor noi provocări securitare. Misiunile
armatei române în teatrele de operaţii internaţionale fac diferenţa între un sistem defensiv
bazat pe apărarea individuală, în contextul unei strategii proprii de apărare, în limitele
graniţelor ţării, şi o strategie de apărare comună, în care statele membre ale alianţei îşi acordă
sprijin reciproc, chiar dincolo de limitele teritoriale.

Ca orice sistem care are ca origine raţiunea şi, nu în ultimul rând motivaţia umană,
NATO este prezentată în cuprinsul lucrării nu ca o organizaţie infailibilă, ci mai degrabă ca o
analiză asupra tuturor elementelor care o fac sau nu indispensabilă ordinii şi securităţii
mondiale.

Axată mai activ pe problematica cooperării, managementului crizelor şi a prevenirii


conflictelor, NATO desfăşoară azi misiuni out of area, se preocupă de acţiuni non-Art.5,
sprijină alte organizaţii internaţionale (ONU, UE) în misiuni de pace şi stabilitate, dar şi
suportă o transformare şi adaptare continuă la exigenţele noului mediu de securitate. Viitorul
organizaţiei depinde decisiv de conservarea, prin transformare, a capacităţii sale de a îndeplini
un evantai complet de misiuni şi afirmarea ca instanţă a schimbului de vederi asupra
ameninţărilor şi provocărilor viitoare şi mai puţin ca instrument de constituire a forţelor.

Subiectul acestei lucrari prezintă interes mai ales prin prisma faptului că România este
membru cu drepturi depline in cadrul Alianței. Summit-ul de la București din primăvara
anului 2008 a reprezentat un motiv in plus pentru ințelegerea rolului pe care România îl are ca
forță de stabilitate. Summit-ul NATO de la București , din 2-4 aprilie 2008, a fost cel mai
mare eveniment politic al Alianței. De asemenea, reprezintă cel mai mare eveniment organizat
vreodată în România: 48 de șefi de state și de guverne și peste 3 000 de delegați au dezbătut,
timp de 3 zile, o agendă politică extrem de încărcată. Acest summit a intrat în istorie prin
deciziile luate, dar și prin participarea, pentru prima oară la un summit NATO, a Secretarului
general al ONU, precum și a președintelui Federației Ruse.

3
Problema care rămâne deschisa este legată de interesele politice și economice care
motivează susținerea misiunilor pe care forțele armate române le desfasoara in teatrele de
operații.
La nivel politic și academic este larg împărtășită convingerea că Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord constituie cel mai important și mai credibil mecanism de menținere a
securității, corespunzător cu interesele majore ale statelor occidentale. În contextul extinderii
spectrului de riscuri și al creșterii complexității mediului de securitate global, problema
capabilităților va deveni unul dintre factorii decisivi care vor influența credibilitatea Alianței.
Intensificarea ritmului reformei interne a NATO și adâncirea ei consolidează
capacitatea Alianței de a îndeplini funcții globale multiple și variate de ordin politic și
operațional, inclusiv misiunile de menținere a păcii, de securizare și stabilizare din Afganistan
și din zona Balcanilor de Vest. Ele constituie experiențe utile pentru reformă și, într-un proces
de interdependență, finalizarea lor depinde de implementarea reformei.
Poate România să susţină din punct de vedere militar strategia securitară a
Alianţei? Avem o conştiinţă politică suficient de matură pentru realizarea acestei susţineri?
Are conceptul strategic al alianţei capacitatea de a susţine ordinea şi securitatea în orice
condiţii de spaţiu şi de cultură? Toate acestea sunt doar câteva întrebări care creează
problematica unei analize pertinente asupra rolului pe care alianţa îl are în actualul context
securitar.

CAPITOLUL II. AMENINȚĂRI ȘI RISCURI LA ADRESA SECURITĂȚII LA


NIVEL GLOBAL
4
1. Contextul internațional actual

Existența modernă a națiunilor si statelor presupune un permanent avans al


cunoașterii, capacitatea de a analiza și prognoza, spiritul de adaptare și acțiunea anticipativă.
În acest context, realizarea securității în multiplele ei ipostaze, reprezintă o conditie
obligatorie a supraviețuirii și dezvoltării sistemelor socio-politice. În cadrul forurilor
superioare de decizie , securitatea tinde să fie abordată în termeni asociați situației drepturilor
omului, interesului național și cooperării internaționale, integrității teritoriale, bunăstării,
vulnerabilităților, amenințărilor și riscurilor la nivel individual, național, regional sau global.
Analiza de securitate include așadar, alegerea politică, capabilitățile și intențiile unui actor
internațional și, tot mai frecvent și cu mai mare intensitate, amenințările. În aceste condiții,
securitatea s-a transformat, mai mult decât oricând, intr-o problema globală.1

Mediul actual de securitate este marcat de modificări profunde în principalele domenii


ale existenței sociale. Razboiul rece s-a sfârșit în 1990 -1991, URSS și Iugoslavia s-au
dezmembrat, NATO și UE s-au extins spre Est, către bazinul Mării Negre, Caucaz și Orientul
Apropiat Pe de altă parte, Federația Rusă și-a redus influența politico-militară dar aspiră la o
poziție internațională deosebită. China și India nutresc la rândul lor ambiții de superputeri
politico-economice, iar SUA rămâne deocamdată singura hiperputere. În tot acest context,
globalizarea înregistrează progrese notabile.

În această situație, multitudinea problemelor de securitate pe care statele şi le-au


propus să le rezolve a condus la creşterea numărului şi volumului organismelor internaţionale.
Rezultatele activităţii lor au fost relevante: s-au diminuat pericolele şi ameninţările, deşi nu au
fost eradicate conflictele armate.

Principalele zone de insecuritate au fost incluse în procesele de stabilizare, dar nu


întotdeauna rezultatele au fost cele scontate. Efectele globalizării au început să se resimtă.
Economia mondială, după o perioadă apreciabilă de reflux, s-a revigorat. În schimb,
ameninţările transnaţionale (terorismul, migraţia, traficul de droguri şi materiale strategice,
crima organizată), profitând de permeabilitatea frontierelor, au mai multe şanse de a se
propaga la scară planetară.

1
Dr. Teodor FRUNZETI, Dr. Vladimir ZODIAN - ˮLumea 2009. Enciclopedie politică și militară. ( Studii
strategice și de securitate)ˮ, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009, pg.78
5
Accesul diferenţiat al statelor la resurse afectează relaţiile dintre acestea. Deşi numărul
şi amploarea conflictelor care au la origine dispute teritoriale a scăzut, s-au amplificat şi
diversificat modalităţile de rezolvare prin forţă a divergenţelor de natură etnică şi religioasă2.
Progresele ştiinţei şi tehnicii cu aplicabilitate militară au condus, pe de o parte, la polarizarea
celei mai noi tehnologii în cadrul statelor cu economii dezvoltate, oferindu-le posibilitatea de
a pregăti un război de generaţia a IV-a, iar pe de altă parte, la scăparea de sub control a
comerţului cu arme şi mijloace NBC(nucleare bacteorologice şi chimice).

În niciun moment al istoriei nu a existat o asemenea schimbare rapidă din punct de


vedere social, economic și militar ca în prezent și care să nu genereze o profundă insecuritate.
Schimbările de la nivelul puterii nu sunt nici controlate, nici instituționalizate. În consecință,
tensiunile pot apărea, inevitabil, nu numai între state, ci și între actorii nonstate și state.
Politica echilibrului de putere a revenit, aducând cu sine o gamă de implicații ale politicii de
securitate pentru europeni și nord-americani, aceștia nemaiputând să se bucure de relativa
relaxare oferită de sfârșitul războiului rece. Gama largă de riscuri și amenințări pe care le
generează noul mediu strategic atrage după sine atât un nou dialog strategic transatlantic, cât
și un nou dialog strategic intraeuropean.3

2. Globalizarea

Globalizarea a devenit, practic, problema cea mai arzătoare a vremurilor noastre. Toți
încearcă să o înțeleagă și să atragă de partea lor oportunitățile create de acest fenomen. Așa
cum reiese și din studiul specialiștilor Institutului de Studii Strategice al Universității
Naționale de Apărare al SUA,ˮsecolul XXI va fi primul secol cu adevărat globalˮ. Așadar,
tendința dominantă constă în integrarea la scară globală a principalelor forțe ale economiilor,
tot mai puțin naționale și tot mai mult dependente de centrele globalizatoare.

Fragmentarea şi integrarea, localizarea şi internaţionalizarea, centralizarea şi


descentralizarea sunt doar câteva din situaţiile care pot genera insecuritate. Astfel că,
globalizarea nu este numai un drum direct şi uşor către pace şi stabilitate, fenomenul în

2
Mihai-Ştefan Dinu, col. (r) dr. Grigore Alexandrescu, Surse de instabilitate, Centrul de Studii Strategice de
Apărare şi Securitate, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2004, p. 7

3
Col. Dr. Dan Stroescu, Lt. Col. George Peleșteanu - ˮNATO, Europa și actualul mediu de securitate
internaționalˮ, revista ˮGandirea Militară Româneascăˮ, nr. 2/2009, serie nouă, anul XX, pg. 53
6
derulare putând crea şi multe momente care să ameninţe securitatea existentă la anumite
nivele şi perioade de timp.

Din sfera tehnologiei și a economiei, globalizarea se revarsă tot mai puternic in cele
mai variate domenii ale vieții cotidiene: raporturi politice, sociale, demografice, de mediu,
militare, cultură, religie, etc. Fiind un proces prin care lumea tinde să devină un spațiu unic,
globaliuzarea este fie contestată, fie promovata in mod curajos ca instrument al prosperității
universale, fie tratată ca un pericol din punct de vedere al suprateritorialității și dimensiunii
planetare a relațiilor sociale.4

În marea ordine care se edifică, guvernele naţionale şi actorii nonstatali, motivaţi nu


numai de probleme economice, dar şi de cele ale puterii (dominaţia în regiune, controlul
resurselor, obţinerea de avantaje în raporturile cu vecinii), vor da naştere la ameninţări directe
la adresa păcii şi securităţii regionale şi internaţionale.

Mecanismele şi instituţiile internaţionale, până la realizarea unei globalizări depline,


vor acţiona asimetric. Astfel, din punct de vedere economic, globalizarea se va realiza într-un
ritm mult mai accelerat, având în vedere progresele realizate de numeroasele instituţii
internaţionale existente şi perspectiva dezvoltării lor. Spre deosebire de acestea, instituţiile şi
aranjamentele de securitate vor rămâne, pe mai departe, atât insuficiente, cât şi vulnerabile la
toate schimbările mediului internaţional. Dovada o reprezintă incapacitatea actuală a actorilor
internaţionali de a perfecta şi respecta norme viabile de securitate, care să nu genereze
conflicte armate de genul celor cunoscute în Serbia, Kosovo, Afghanistan şi Irak.

3. Amenințări de natură politică

Literatura de specialitate precum și mass-media prezintă în mod detaliat și uneori


analizează sursele de instabilitate de natura politică existente în lume. Totuși, nu toate aceste
dezbateri de caz sau comentarii, reprezintă amenințări cu adevarat reale. Dacă vulnerabilităţile
unui sistem de securitate, fie el naţional sau internaţional, sunt destul de concrete,
ameninţările sunt mult mai greu de identificat şi definit în contextul politicii internaţionale
actuale. Aceasta este consecinţa raportului subiectiv/obiectiv dintre indivizi. Astfel, în
4
J.A. Schulte - ˮBeyond the Buzzard: Toward a Critical Theory of Globalizationˮ, în Koffman Eleonore și
Gillian Youngs (eds) ˮGlobalization Theory and Practiceˮ, Pinter, London
7
reprezentările unui grup de oameni, cu atât mai grav când aceştia sunt factori de decizie,
ameninţările pot să nu aibă un suport real. La fel de periculoasă este situaţia în care, datorită
mecanismelor democraţiei, nu se pot lua decizii majore pentru înlăturarea ameninţărilor
evidente.

Majoritatea ameninţărilor politice sunt îndreptate împotriva ordinii de drept dintr-un


stat sau a statutului unui organism internaţional. Aceasta se poate realiza prin: presiuni asupra
organelor de decizie în favoarea unei anumite politici; răsturnarea guvernului dintr-un stat sau
a organelor de conducere colectivă ale unui organism internaţional; favorizarea şi impunerea
secesionismului; distrugerea structurii politice; izolarea politică; suspendarea sau excluderea
din structurile de securitate, desfiinţarea organismului de securitate ş.a.

Ameninţările la adresa identităţii naţionale implică încercările unui stat „mamă” de a


întări identităţile similare etno-culturale de pe teritoriul statelor vizate pentru a ieşi din
contextul naţional specific acestora. Scopul propus ar putea fi: sporirea dificultăţilor
guvernului statului-ţintă de a guverna; federalizarea împotriva voinţei naţionale; încurajarea
secesionismului; pregătirea terenului pentru anexarea de către statul vecin a unor teritorii
Amenințările politice pot fi clasificate în doua categorii, și anume, amenințări
intenționale și amenințări structurale.

Din categoria ameninţărilor intenţionale se disting5: generate de natura regimului


politic (dictatorial, fundamentalist); nerecunoaşterea diplomatică a statului respectiv;
intervenţiile politice specifice din partea unui stat în afacerile interne ale altui stat; propaganda
ostilă; sprijinul multilateral acordat unor grupări politice antistatale; crearea de grupări
interne, ostile statului naţional; suspendarea sau excluderea din diferite organisme de
securitate; influenţarea elaborării unor recomandări şi rezoluţii ale unor organisme
internaţionale defavorabile pentru statul vizat.

Ameninţările din cea de a doua categorie derivă din evoluţia sistemului social global
în care anumite entităţi pot deveni anacronice în ansamblul relaţiilor bilaterale. Ele apar atunci
când principiile organizatoare a două state se contrazic între ele, într-un context în care nu-şi
pot ignora existenţa reciprocă.

5
Col. dr. Ion Irimia, Aspecte ale insecurităţii naţionale, în „Buletinul A.I.S.M.”, nr. 4/2002, p. 105.

8
De asemenea, ameninţările structurale pot avea la bază unele incompatibilităţi dintre
diferite structuri supranaţionale şi statele din compunerea acestora. Integrarea în anumite
structuri de securitate comportă riscuri cum ar fi : transferul de prerogative naţionale către
structura integratoare, situaţie care poate fi percepută ca o pierdere de suveranitate;
impunerea unui sistem de norme comune, nu întotdeauna compatibil cu cel specific naţional;
crearea de instituţii destinate legăturii cu organismele supranaţionale, care funcţionează după
norme nearmonizate cu legislaţia statelor pe teritoriul cărora fiinţează.

La nivelul relaţiilor interstatale, ameninţările de ordin structural pot viza aspecte


cum ar fi: cosuveranitatea asupra unor teritorii; subordonarea unor partide organizate pe
criterii etnice de pe teritoriul altor state; extrateritorialitatea legislativă.

Gama ameninţărilor de natură politică se completează permanent cu noi forme şi


tehnici. Contracararea acestora este o activitate continua ce presupune metode adecvate şi
acţiuni de tip joint. Dar, înainte de toate, starea de stabilitate politică, caracterizată de o
participare politică competitivă şi legiferată, sisteme deschise de recrutare a aparatului
executiv şi independenţă a puterilor din stat, reduce substanţial punctele vulnerabile asupra
cărora se pot direcţiona ameninţările. În acest fel, statul devine credibil, fapt ce atrage
interesul şi investiţiile străine, ca sursă de dezvoltare economică.

4. Amenințări de natură socială

Aspectul ameninţărilor sociale şi obiectivele acestora se apropie de cele politice. Nu de


puţine ori, în istoria omenirii, în cadrul relaţiilor dintre state, ameninţările externe de natură
socială au degenerat până la atacuri la adresa identităţii naţionale, implicându-le, în mod
direct, în domeniul politic.

Totuşi, majoritatea ameninţărilor sociale au sursa în interiorul statelor. Ele se produc pe


fondul nemulţumirilor sociale de orice natură. Nerezolvarea sau tergiversarea soluţionării
conflictelor de muncă, a conflictelor interetnice sau interconfesionale constituie tot atâtea
surse de ameninţare la adresa securităţii naţionale.

Valorile care sprijină existență grupurilor etnice și religioase se referă la cultură,


tradiții și cutume, limbă, mod de viață și o anumită psihologie comună. Toate acestea
constituie fundamentul de la care se pornește pentru a defini identitatea oricarui grup etnic. A

9
analiza sistemele de valori pe care se bazează grupurile etnice este deosebit de important,
deoarece in acest mod pot fi cunoscute izvoarele sale și însăși evoluția grupului. Ținând cont
de numărul mare al conflictelor etnice din întreaga lume, mai ales din zonele de interferență a
diferitelor culturi și civilizații, analiza etno-culturală devine obligatorie.

Modalitățile de exprimare a intereselor de natură etnică și religioasă nu sunt


întotdeauna foarte clare pentru cei din afara grupurilor etnice respective. De multe ori ele sunt
disimulate de unele revendicări aparent legitime, de respectare a drepturilor omului, a
drepturilor minorităților, autonomiei, etc.6

Mișcările religioase extremiste tind să aibă caracter universal. Deși ele nu constituie
singurul actor non-stat ale cărui activități contribuie la propagarea și exacerbarea violenței,
mulți experți consideră că ele au tendință să stimuleze anumite tipuri de activități
internaționale destabilizatoare. Printre aceste tendințe se enumeră iredentismul, secesionismul
și migrația.

Iredentismul este acea tendință a unor grupări etnice sau religioase de a revendica
teritorii într-o zonă adiacentă, care, in unele cazuri, a fost pierdută în favoarea unui alt stat
care o deține în prezent. Pentru indeplinirea unui asemenea obiectiv, de cele mai multe ori
este folosita forță armată.

Secesionismul este tendința unei minorități etnice sau religioase de a se separa de un


stat recunoscut pe plan internațional. Aceasta se realizeaza, de asemenea, prin violență. De
obicei, există o a treia parte implicată, care sprijină din punct de vedere logistic elementele
secesioniste.

Un al treilea tip de activitate internațională pe care mișcările religioase militante au


tendință sa-l genereze este migrația, adică părăsirea țărilor de origine de catre minoritățile
religioase în scopul de a scăpa de persecuții.

În prezent, multe din zonele de conflict se interconectează și intercondiționează.


Confruntările etnice și religioase pot constitui un adevărat ˮcal troianˮ pe care unele grupări
interesate îl pot utiliza cu scopul de a grabi sfârșitul erei supremației națiunilor-state, fără însă
a lua în considerare efectul de bumerang pe care l-ar putea avea aceste acțiuni
destabilizatoare.

6
Cf.Lars Erik Cederman -ˮEmergent Actors in World Politics: How States and Nations Develop and Dissolveˮ,
Princeton University Press, Princeton, 1997, pg.43
10
5. Amenințări de natură economică

Într-o economie de piaţă, situaţia normală a participanţilor este una de risc şi nesiguranţă,
generată de competiţia care asigură progresul şi prosperitatea naţională. Cu toate
imperfecţiunile sale, piaţa este deocamdată cel mai eficient mecanism prin care se obţine în
mod sigur creşterea productivităţii, producţiei, distribuţiei şi consumului. Pentru realizarea
acestora piaţa elimină actorii ineficienţi.

În acest mod, nesiguranţa generată de jocul pieţii reprezintă terenul fertil al unui pachet
substanţial de ameninţări economice. Ele pot îmbrăca diferite forme, dintre care cele mai
multe nu pot fi considerate ameninţări la adresa securităţii naţionale.

Relaţia de dependenţă a capacităţii militare de cea economică decurge din legile şi


principiile luptei armate. Din această perspectivă, în situaţia în care materiile prime strategice
depind de import, ameninţarea securităţii aprovizionării poate fi clasificată drept o problemă a
securităţii naţionale a statului implicat.

Prin implicaţiile politice şi militare, expansiunea economică relativă a unei puteri rivale
poate fi percepută ca o ameninţare la adresa securităţii naţionale – „creşterea cheltuielilor
militare pentru a contracara puterea în curs de apariţie a unui rival n-ar face decât să
mărească viteza cu care ar avea loc propriul declin economic”7.

Unele ţări se specializează pe vânzarea de materii prime şi sunt dependente de această


activitate, altele devin centre industriale şi depind atât de aprovizionarea cu materii prime, cât
şi de pieţele de desfacere. Ameninţările pot apărea din monopolul asupra unor resurse, situaţie
care poate afecta securitatea naţională. „Războaiele viitorului nu vor mai fi motivate atât de
ideologii sau de conflicte identitare, ci mai degrabă de accesul la resurse”8. Epuizarea
acestora de către naţiunile sărace, în condiţiile menţinerii unor ritmuri ridicate de creştere
demografică şi a unor creşteri economice modeste, va determina mari fluxuri migratoare,
generatoare de noi surse de tensiuni şi stări conflictuale, de mari pericole la adresa stabilităţii
şi păcii la nivel global. Nu întâmplător problemele sărăciei şi subdezvoltării, ale marilor
discrepanţe economice şi sociale la scară planetară au dominat dezbaterile summit-urilor de la
Monterrey şi Johannesburg. Abordarea problemelor sociale la scară globală ţine de drepturile
7
William H. Mc Neill, The Rise of the West, University of Chicago Press, Chicago, 1982, p.75
8
www.roembus.org
11
şi libertăţile cetăţeneşti, de valorile democraţiei. Există o legătură directă între democraţie şi
dezvoltarea economică şi socială a unei naţiuni. Nu poate exista o democraţie dezvoltată într-
o ţară săracă.

Bazându-se pe creșterea traficului internațional ilegal de bunuri, bani și persoane,


organizațiile criminale și-au extins influență și puterea, devenind mult mai bogate comparativ
cu statele cu care se confruntă. Acest tip de acțiune a devenit o amenințare reală la adresa
securității naționale a multor state, precum și la adresa securității internaționale in general.

În majoritatea țărilor foste comuniste violența, corupția și jefuirea fără scrupule a


bogățiilor și averilor naționale asociate cu organizațiile de tip mafiot în formare și în
ascensiune pun în pericol reformele democratice și trezesc nostalgia pentru regimurile
autoritare în cercurile cele mai defavorizate ale populatiei. Exemplu elocvent de corupție și
jefuire a bogățiilor naționale îl poate constitui țara noastra, în care extrem de mulți directori de
întreprinderi de stat au reușit ˮperformanțaˮ de a duce in faliment întreprinderile pe care le
conduceau și, în același timp, de a se îmbogați datorită firmelor căpușă pe care le-au creat în
același domeniu de activitate. Mai mult chiar, în unele state precum Federația Rusă sau
Ucraina, organizațiile criminale, care utilizează în mod frecvent estorcarea de fonduri, traficul
de arme, droguri și chiar material nuclear, sunt, prin însăși existență lor, o amenințare la
siguranța și sănătatea publică.

Cele mai puternice grupări criminale se concentrează în: China (Triadele), Italia (Cosa
Nostra, Ndragheta și Camorra), Mexic (cartelurile Juarez, Tijuana și al Golfului), Federația
Rusă (cel puțin 12 astfel de organizații), Columbia (cartelurile din Medellin și Cali), Balcani
(rețele criminale cu baza în Albania sau Serbia), Ucraina, Turcia, SUA.

Ameninţările economice pot fi considerate un atac la adresa securităţii în condiţiile în


care acţiunea externă, conştient dirijată, duce la pierderi materiale, presiuni asupra diferitelor
instituţii şi chiar prejudicii substanţiale asupra sănătăţii şi longevităţii populaţiei statului ţintă.

6. Amenințări de natură militară

Până nu demult, ameninţările militare au fost percepute ca principalul tip de


ameninţare la adresa securităţii. Situaţia este uşor de înţeles, deoarece acţiunea de forţă era

12
singura care putea determina pierderi ireparabile atât pentru baza organizaţională a statelor
vizate, cât şi pentru existenţa populaţiei acestora.

Disproporţia de potenţial militar existentă este de natură să neliniştească unele state


sau grupări de state importante. Canalizarea acumulărilor militare către rezolvarea
problemelor istorice dintre state explică accentul disproporţionat pus pe componenta militară
a securităţii, chiar şi în perioada actuală în care ameninţările din alte sectoare prezintă pericole
mai mari şi mai apropiate. Sectorul militar are o dinamică independentă de dezvoltare, chiar şi
în statele în care controlul civil asupra armatei este efectiv. Întrucât capacitatea militară este
încă o realitate a cărei existenţă este determinantă atât de susţinerea şi promovarea intereselor
statelor în mediul internaţional, cât şi de întărirea securităţii naţionale, fapt ce, în cazul
alianţelor comune, poate naşte uşor confuzia semnalelor pe care statele le generează continuu.

Cursele înarmărilor sunt surse de ameninţare generate de competiţia militară deschisă


sau disimulată dintre state. Acestea pot acoperi un spectru de la insesizabil la „periculos” (aşa
cum a fost caracterizată pe timpul războiului rece). O cursă a înarmărilor de mică intensitate
poate fi cu greu ruptă din contextul dorinţei fireşti a fiecărui actor internaţional de menţinere a
unui status-quo militar. O asemenea concluzie poate fi trasă în situaţia în care din PIB se
alocă pentru cheltuieli militare un procent moderat şi constant.

Ameninţările directe au diferite modalităţi de manifestare: de la hărţuirea persoanelor


care aparţin unor state aflate în afara frontierelor naţionale la raiduri şi incursiuni pe teritoriul
acestuia; de la blocadă şi zone de interdicţie aeriană sau navală la demonstraţii de forţă,
mobilizări de trupe la frontiere, acţiuni ale forţelor speciale şi a celor de cercetare-diversiune
în interiorul statului ţintă.

În momentul de față, atât armele de distrugere în masă cat și cele convenționale pot
constitui o amenințare majoră dacă ajung în posesia rețelelor teroriste sau a statelor inamice,
ceea ce face necesară elaborarea unei strategii adecvate de prevenire.9

În condiţiile noului statut al României de membru NATO, o categorie importantă de


ameninţări militare la adresa noastră o constituie şi ameninţările îndreptate, în mod direct,
asupra unor aliaţi sau Alianţei în general. Deşi semnalele sunt receptate în mod indirect, ele
conduc la declanşarea unor mecanisme de apărare şi securitate care aparţin întregului sistem,

9
Dr. Teodor FRUNZETI, Dr. Vladimir ZODIAN - ˮLumea 2009. Enciclopedie politică și militară. ( Studii
strategice și de securitate)ˮ, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009, pg.88
13
din care România nu poate să lipsească ca urmare a obligaţiilor asumate prin semnarea
Tratatului de la Washington.

7. Amenințări transfrontaliere

Sursele actuale de ameninţare la adresa securităţii diferă în mod fundamental de cele


de la sfârşitul mileniului trecut. Provocările nu se rezumă numai la conflictele militare dintre
state, ci sunt de natură mult mai complexă. Şi-au făcut apariţia, alături de actorii statali, actorii
nonstatali sau parastatali.

Pericolele, deşi sunt latente, scăpând de multe ori de sub atenţia noastră, pot genera
stări de insecuritate cu urmări grave asupra scoarţei Terrei şi locuitorilor ei. Chiar dacă nu
sunt explicite, ele generează ameninţări mult mai difuze şi automat, mai dificil de localizat şi
combătut cu mijloace tradiţionale. Astfel, ameninţările nu mai pot fi analizate numai din
perspectivă geografică, ci, în primul rând, din perspectivă funcţională. Fiind îndeobşte de
natură transnaţională, ele nu pot fi gestionate de o singură ţară sau numai de un grup restrâns
de ţări.

Gama ameninţărilor transfrontaliere este surprinzător de mare, iar ordinea de


importanţă nu poate fi stabilită decât pentru o perioadă scurtă de timp, datorită vitezei mari de
schimbare şi inovaţie şi existenţei disparate şi indistincte a parametrilor de predictibilitate.
Totuşi, o scurtă prezentare a unor cazuri concrete, se impune.

Terorismul, acest flagel al secolului XXI, prin gradul de periculozitate pe care îl


incumbă, impune tratarea cu prioritate şi exhaustivă a lui, fapt pentru care este prezentat în
mod distinct într-un subcapitol separat. Aceasta deoarece el este resimţit în egală măsură de
statele lumii, datorită diminuării drastice a stării lor de securitate.

Combaterea eficientă a terorismului internaţional nu are fruntarii. Ea implică:


utilizarea maximă de instrumente financiare pentru stoparea fluxurilor de fonduri, cooperarea
substanţială la frontiere, schimbul fără restricţii de informaţii cu toţi partenerii şi
uniformizarea legislaţiei interne şi internaţionale.

Din unele evaluări prezentate la recentele congrese de specialitate, desfăşurate la


nivel mondial, a reieşit faptul că economia interlopă este a doua afacere la nivel mondial 10,
10
Iulian Cifu - Lungul drum de la dialog la cooperare, Occasional Papers, nr. 2/2003, Casa NATO, p. 34.
14
fapt demonstrat de nenumăratele locuri de pe glob unde criminalitatea transfrontalieră asigură,
prin intermediul finanțării campaniilor electorale și prin corupție, controlul la nivel politic.

8. Terorismul contemporan internațional

După 11 septembrie 2001, și chiar după recentul război din Irak, majoritatea statelor
moderne continuă să-și definească strategia de securitate națională în condițiile în care
amenințările cărora trebuie să le facă față își au rădăcini în locuri dintre cele mai
surprinzătoare, iar terorismul este din ce în ce mai prezent, mai specific și mai ancorat în
capabilități materiale.

Amenințările la adresa securității, cărora națiunile trebuie să le facă față, sunt strâns
legate atât de presiunea modernității și globalizării, cât și de delicatul caracter al identității, de
responsabilitatea alegerii și de vulnerabilitatea înstrăinaților, a celor ce nu-și găsesc
apartenența la grup. Scopurile pe termen lung legate de politicile antiteroriste trebuie să
includă măsuri de prevenire și de descurajare a tinerilor de a se alătura grupărilor teroriste.11

În scopul apărării cetățenilor, a statelor și a intereselor acestora în țară și în străinătate,


este de așteptat ca fiecare membru al comunității internaționale să întreprindă măsuri în
domenii, cum ar fi elaborarea și implementarea strategiilor naționale de securitate; informarea
populației cu privire la pericolul reprezentat de grupările teroriste; integrarea măsurilor de
protecție a propriilor cetățeni din străinătate; adoptarea unor capabilități integrate de
management al consecințelor.

Alianţa Nord-Atlantică şi-a constituit propriul Plan de Acţiune împotriva Terorismului, pe


care l-a aprobat la summit-ul de la Praga (21 noiembrie 2002)12.

Comparativ cu NATO, Uniunea Europeană nu dispune nici de o strategie coerentă de


combatere a terorismului, nici de mijloace destinate acestui scop. Atentatele teroriste de la 11
martie 2004 din gările capitalei spaniole au demonstrat vulnerabilitatea sistemului de protecţie
al statelor vesteuropene.

11
Dr. Teodor FRUNZETI, Dr. Vladimir ZODIAN - ˮLumea 2009. Enciclopedie politică și militară. ( Studii
strategice și de securitate)ˮ, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009, pg.102
12
NATO, The Prague Summit and NATO’s transformation, Bruxelles, 2003, pg. 87-93.
15
Ameninţarea teroristă cu grad mare de periculozitate va persista în această parte a lumii
până când se va realiza o armonizare efectivă a politicilor în problemele terorismului,
traficului de fiinţe umane, droguri şi arme, corupţiei, spălării banilor şi crimei organizate13.
Pentru aceasta s-au investit inteligenţă, influenţă şi bani. Statele din proximitatea Uniunii
Europene nu sunt abandonate. Ele vor fi ajutate material şi cu specialişti pentru realizarea
unui sistem de interzicere a penetrării elementelor teroriste şi anihilare a celor active.

Majoritatea specialiștilor apreciază că simpla combatere fizică a terorismului nu este


suficientă. Ea trebuie însoțită de combaterea fundamentului său ideologic. Este necesară
construirea unei ordini internaționale în care țările și popoarele să fie integrate într-o lume în
care primează interesele și valorile comune: demnitatea umană, respectarea legii, respectarea
libertăților individuale, economia de piață și libera inițiativă. Trebuie înțeles că o lume în care
aceste valori sunt asimilate ca standarde și nu ca excepții reprezintă cel mai bun antidot
împotriva proliferării terorismului. Victoria împotriva terorismului nu reprezintă un moment
singular și punctual, ci un efort de durată, susținut de comunitatea internațională.

CAPITOLUL III. EVOLUȚIA ISTORICĂ ȘI OBIECTIVELE NATO

1. Situația politică mondială din momentul creării Alianței


Ţările din Europa Occidentală şi aliaţii acestora din America de Nord, respectiv
S.U.A. si Canada, au fost confruntate in perioada 1945-1949 cu nevoia urgenta de
restructurare economica, fiind in acelaşi timp îngrijorate de politica şi metodele expansioniste
utilizate de U.R.S.S. După ce trupelor statelor occidentale li se redusese capacitatea
combativa, ca urmare a înţelegerilor dintre statele Naţiunilor Unite din timpul şi de la sfârşitul
celui de-al doilea război mondial, guvernele occidentale erau din ce in ce mai preocupate de
faptul ca Uniunea Sovietica intenţiona sa-si menţină nediminuată capabilitatea forţelor sale
armate.
Mai mult decât atât, prin perspectiva țelurilor ideologice declarate ale Partidului
Comunist Sovietic, era evident că apelurile la respectarea Cartei Națiunilor Unite și a
acordurilor internaționale asupra cărora se convenise la sfârșitul războiului nu vor garanta

13
Rik Coolsaet, A european Security Concept for the 21st Century, în „Diplomatic News”, nr. 14, decembrie
2003 - ianuarie 2004, p. 38.

16
suveranitatea națională sau independența statelor democratice confruntate cu amenințarea unei
agresiuni externe sau a subversiunii interne.
Între anii 1947 și 1949, o serie de evenimente politice dramatice au dus până la limită
aceste probleme. Acestea includ amenințări directe la suveranitatea Greciei, Norvegiei,
Turciei și a altor țări din Europa de Vest, ocuparea Cehoslovaciei în iunie 1948 și blocarea
ilegală a Berlinului, care a început în luna aprilie a aceluiași an.
Toate aceste evenimente din Europa dar și cele petrecute în Asia şi în alte regiuni ale
globului, au constituit tot atâtea elemente ce s-au adăugat temerilor preexistente.

2. Evoluția istorică a NATO


Succesiunea evenimentelor mai sus menționate au determinat luarea unor măsuri
politice și militare.
Semnarea Tratatului de la Bruxelles, în martie 1948, a marcat hotărârea a cinci țări din
Europa de Vest – Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie – de a dezvolta un
sistem de apărare comună și de a întări legăturile dintre ele într-un mod ce le va permite să
facă față amenințărilor ideologice, politice și militare la adresa securității lor. Negocierile cu
Statele Unite și Canada au condus la crearea unei singure Alianțe nord-atlantice, bazată pe
garanții de securitate și angajări reciproce între Europa și America de Nord. Danemarca,
Islanda, Italia, Norvegia și Portugalia au fost invitate de puterile semnatare ale Tratatului de la
Bruxelles să se alăture procesului. Aceste negocieri au culminat cu semnarea Tratatului de la
Washington, în aprilie 1949, care a condus la înființarea unui sistem de securitate comun
bazat pe parteneriatul dintre aceste 12 țări. Tratatul Atlanticului de Nord, care, luat în sine,
este un document foarte simplu, se conformează spiritului Cartei Națiunilor Unite și își derivă
legitimitatea din această Cartă.
Treptat, numărul membrilor Alianței a crescut, admiterea de noi membri în cadrul
NATO fiind reglementată de Articolul 10 al Tratatului Atlanticului de Nord, care stipulează
că “orice alt stat european care este în măsura să urmeze principiile Tratatului și să
contribuie la securitatea nord-atlantică poate adera la alianță”.
Apariția NATO a reprezentat un eveniment major al relațiilor internaționale de la
cumpăna deceniilor șase și șapte, marcate de declanșarea unui fenomen cu totul nou –

17
războiul rece. Din multe puncte de vedere, el a fost o noutate în planul alianțelor de până
atunci.14
În 1952, Grecia și Turcia au aderat la tratat. Republica Federală Germană s-a alăturat
Alianței în 1955. Ca reacție la aderarea Republicii Federale Germane la NATO, la 14 mai
1955 a fost semnat Tratatul Pactului de la Varșovia între Uniunea Sovietică și statele din sfera
acesteia de influență (printre care se afla și România), definindu-se, astfel, cei doi actori
importanți din perioada războiului rece. În 1982, Spania a devenit și ea membră a NATO,
ridicând la 16 numărul țărilor membre.
După sfârșitul războiului rece și dezintegrarea Pactului de la Varșovia, climatul politic
și militar din spațiul euroatlantic a cunoscut schimbări spectaculoase. Astfel, a devenit evident
că, în cazul în care fragilele democrații ale țărilor fostului Pact de la Varșovia nu vor fi
încurajate, prin oferirea posibilității de aderare la NATO și Uniunea Europeană, divizarea
continentului european va persista, având ca rezultat potențialele probleme de securitate.
Alianţa Atlanticului de Nord a fost întemeiată pe baza unui tratat la care statele au
aderat in mod liber, după dezbatere publică şi ratificare de către parlamentele naţionale.
Tratatul precizează drepturile acestor state, precum şi obligaţiile lor internaţionale, conform
Cartei O.N.U.. Ţările membre se angajează să împartă atât riscurile şi responsabilităţile, cât si
avantajele ce decurg din securitatea colectivă, si să nu încheie nici o înţelegere internaţională
care să fie incompatibilă cu Tratatul.
Căderea zidului Berlinului, în noiembrie 1989, reunificarea Germaniei în octombrie
1990, dezintegrarea Uniunii Sovietice în decembrie 1991 şi schimbările spectaculoase
survenite in Europa Centrala si de Est au marcat sfârşitul războiului rece, ce a modificat
situaţia politică din Europa şi a schimbat fundamental imperativele de securitate ale
membrilor Alianţei. Evenimentele ce au avut loc ulterior au dovedit ca pericolele şi
ameninţările la adresa păcii si stabilităţii se menţin. În urma hotărârilor luate de către şefii de
stat si de guvern ai ţărilor alianţei în cadrul reuniunilor la vârf de la Londra (iulie 1990),
Roma (noiembrie 1991), Bruxelles (ianuarie 1994), Madrid (iulie 1997) si Washington
(aprilie 1999), Alianţa Atlanticului de Nord şi-a adaptat strategia sa globală, in raport cu
schimbările produse in contextul strategic şi politic. În urma deciziilor luate la Madrid trei
state central europene, Polonia, Cehia şi Ungaria au fost invitate oficial să se alăture alianţei,
fapt finalizat prin deciziile luate la Summit-ul de la Washington care, nu numai ca a marcat
aniversarea a cincizeci de ani de la crearea Alianţei Nord-Atlantice, dar pentru prima data în

14
Stepfen M. Walt - ˮOriginile alianțelorˮ, traducere de Camelia Boca, studiu introductiv de Șerban
Cioculescu, Institutul European, Iași, 2008
18
istoria acesteia a admis includerea de noi membri din rândul statelor ce în urma cu nu mai
mult de zece ani erau considerate adversare ale acesteia.
La întâlnirea la vârf de la Praga (Republica Ceha) din 21 noiembrie - 22 noiembrie,
2002 sapte tari au fost invitate spre a începe negocierile de aderare cu alianta: Estonia,
Letonia, Lituania, Slovenia, Slovacia, Bulgaria si România. Tarile invitate s-au alaturat
NATO în 2004. Albaniei si Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei li s-a comunicat ca nu
îndeplinesc criteriile economice, politice si militare si ca vor trebui sa astepte. ). La 1 aprilie
2009 au aderat la NATO Albania şi Croaţia.

3. Obiectivele NATO

Principalul obiectiv al Alianței Nord-Atlantice este asigurarea libertății și securității


statelor membre. Atingerea acestui obiectiv se realizează atât prin mijloace politice, cât și
militare, asigurându-se atât respectarea Actului constitutiv al Organizației, cât și al Cartei
Națiunilor Unite. De altfel, Tratatul Nord-Atlantic are ca bază legală de constituire articolul
51 al Cartei ONU care prevede dreptul inalienabil al statelor independente la apărare
individuală sau colectivă împotriva unui atac armat.
Deosebit de important este Articolul 5, prin care se apela la vechiul “principiu al
mușchetarilor” (“toți pentru unul și unul pentru toți”). Potrivit acestui articol, un atac
împotriva unuia dintre statele membre este considerat un atac împotriva tuturor. Dacă un
asemenea atac are loc, fiecare parte contractantă, exercitându-și dreptul la autoapărare
individuală și colectivă, prevăzut în Articolul 51 al Cartei ONU, va recurge singură sau în
cooperare cu alți parteneri la acțiunile necesare, inclusiv prin folosirea forței armate, pentru
“restabilirea și menținerea securității zonei nord-atlanticeʺ. Inițial, principala preocupare a
Alianței s-a îndreptat spre apărarea colectivă împotriva oricărei agresiuni externe, în special
din partea Uniunii Sovietice și a aliaților acesteia.
Această concepție este reafirmată și prin alte prevederi extrem de importante, cum ar fi
voință statelor semnatare de a ˮtrăi în pace cu alte popoareˮ, de a ˮsalvgarda libertatea,
moștenirea comună și civilizația pe baza principiilor democrației, a libertăților individuale și a
supremației dreptuluiˮ, de a ˮcontribui la dezvoltarea relațiilor internaționale pașnice și
prietenești, întărind propriile lor instituții libere, asigurînd o mai bună înțelegere a principiilor
pe care sunt clădite aceste instituții și dezvoltând condițiile propice asigurării stabilității și
bunăstării, făcând eforturi pentru a elimina orice opoziție în relațiile lor economice
19
internaționale și încurajând colaborarea economică între fiecare parte și între toate
deopotrivăˮ.
Ideea de apărare comună și de promovare și slujire a unor interese securitare comune
rezultă și din articolul 4 al Tratatului de la Washington, care prevede că ˮpărțile se vor
consulta de fiecare dată atunci când, după părerea uneia dintre ele, integritatea teritorială,
independență politică sau securitatea uneia dintre părți este amenințatăˮ.
Pe de altă parte, Alianță joacă un rol foarte important în domeniul gestionării crizelor,
contribuind la prevenirea conflictelor prin luarea măsurilor adecvate atunci când există
acordul statelor membre în acest sens.

CAPITOLUL IV. CONCEPTUL STRATEGIC AL NATO

1. Evoluția orientărilor doctrinare ale Alianței

De la fondarea Alianței Nord-Atlantice până în prezent, au avut loc 23 de summit-uri,


în cadrul cărora are loc întrunirea Consiliului Nord-Atlantic, cea mai importantă instituție de
luare a deciziilor din cadrul NATO. Prima întâlnire la nivel înalt a avut loc în 1949, la
Washington, atunci când a fost semnat Tratatul Atlanticului de Nord, iar pe parcurs, o serie de
întâlniri la nivel înalt au fost cruciale, schimbând compunerea Alianței sau orientarea
doctrinară a acesteia.
Reuniunea de la Ottawa, din 1974, a cărei declarație a fost semnată la Bruxelles la 26
iunie 1974, acorda atenție răspunsului la problemele ridicate de opinia publică privind
funcțiile de descurajare și de apărare ale NATO, la garanția nucleară a SUA și a prezenței
americane în Europa. Coordonatele apărării comune în cadrul NATO s-au modificat prin
angajamentul părții americane de a utiliza forțele nucleare, strategice și tactice împotriva
oricărui adversar posibil.
20
Reuniunea de la Bruxelles – 1983. Declarația țărilor membre ale NATO, întrunite la
Bruxelles, exprimă dorința Alianței de a fi privită ca o organizație de apărare a statelor și cere
URSS să respecte interesele NATO legate de securitate, deschiderea față de Tratatul de la
Varșovia creând ca bază stabilirea de relații echilibrate, constructive, de reală destindere a
raporturilor.
Summitul de la Londra din 1990 a declarat încheierea războiului rece, moment
prielnic pentru NATO de a da o șansă țărilor din partea de răsărit ă Europei.
Summitul de la Roma din 1991 a definit contururile unui nou NATO și a generat o
nouă concepție strategică.
Summitul NATO de la Madrid 1997 ă reprezentat momentul in care Republica Cehă,
Ungaria și Polonia au fost invitate să înceapă discuțiile de aderare. In acelasi timp, liderii
aliați au reafirmat deschiderea Alianței față de alte țări și au convenit să continue și să
lărgească întâlnirile de dialog intens cu țările partenere interesate. În 1997, a fost stabilită
relația NATO-Rusia și NATO-Ucraina pe o bază instituțională solidă.
La Summitul de la Washington din 1999 criza din Kosovo a fost punctul principal de
pe ordinea de zi. Cu acest prilej, a fost sistematizată o mare parte a experienței NATO din
Balcani și a fost abordat viitorul printr-o nouă concepție strategică. Au fost adăugate ca
principale sarcini de apărare colectivă gestionarea crizelor și Parteneriatul pentru Pace. S-a
afirmat, de asemenea, că, pentru prima oară în istoria sa modernă, Europa este unită în jurul
valorilor comune de pace și stabilitate, democrație și respectarea drepturilor omului, piețe de
desfacere și comerț liber
La Summitul NATO de la Praga din 2002. șapte țări au fost invitate să adere la
NATO: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia. Lărgirea NATO
a contribuit la consolidarea continuității teritoriului Alianței și la extinderea spațiului de
stabilitate și securitate al NATO de la Marea Baltică la Marea Neagră. Au fost analizate toate
aspectele adaptării Alianței la evoluția mediului de securitate global, precum și răspunsul la
pericolul reprezentat de terorism.
Summitul de la Istanbul din 2004 a consolidat angajamentul NATO pentru construirea
păcii în Afganistan și a deschis un nou capitol de cooperare cu țările din regiunea extinsă a
Orientului Mijlociu. șefii de stat și de guvern ai țărilor membre ale Alianței au luat o serie de
decizii importante privind extinderea operației NATO în Afganistan: lupta împotriva
terorismului, neproliferarea armelor de distrugere în masă, consolidarea stabilității în Balcani,
întărirea cooperării în cadrul Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic, consolidarea Dialogului

21
Mediteranean și lansarea Inițiativei de Cooperare de la Istanbul, acordarea de asistență
autorităților irakiene în vederea pregătirii forțelor și instituțiilor de securitate
Summitul NATO de la Riga din 2006 a fost numit “summitul transformării”. Printre
cele mai mari realizări ale summitului s-a numărat reafirmarea respectării angajamentelor
asumate în Afganistan de către cele 26 de state membre ale NATO. S-a discutat, de asemenea,
despre crearea unui “grup de contact” pentru reconstrucția Afganistanului, a fost aprobat
documentul numit “Comprehensive Political Guidance”, care completează concepția
strategică a Alianței din 1999. Potrivit acestui document strategic, principalele amenințări la
adresa securității NATO sunt terorismul, proliferarea armelor nucleare, statele instabile,
crizele regionale, abuzul în folosirea noilor tehnologii și blocarea accesului la resursele vitale.
Cele 26 de state membre au semnat Declarația de la Riga, în care se face referire la Tratatul
privind forțele armate convenționale din Europa ca fundament al securității europene.
Summitul NATO de la București, din 2-4 aprilie 2008, a fost cel mai mare eveniment
politic al Alianței. De asemenea, reprezintă cel mai mare eveniment organizat vreodată în
România: 48 de șefi de state și de guverne și peste 3 000 de delegați au dezbătut, timp de 3
zile, o agendă politică extrem de încărcată. Acest summit a intrat în istorie prin deciziile luate,
dar și prin participarea, pentru prima oară la un summit NATO, a Secretarului general al
ONU, precum și a președintelui Federației Ruse.
Summitul din România a fost un “element de continuitate” între summitul de la Riga
și cel aniversar, din 2009. La acest summit s-au căutat soluții pentru a înregistra progrese față
de summitul de la Riga, iar mesajul generic reflectă unitatea NATO și solidaritatea
transatlantică, precum și capacitatea de a-și îndeplini obligațiile de tipul Articolului 5, de a se
adapta la noile amenințări ale secolului XXI. Summitul a analizat progresele Alianței în
implementarea inițiativelor de la Riga, modul de conducere a operațiilor și a misiunilor. De
asemenea, obiectivele NATO au fost abordate dintr-o perspectivă realistă, concentrându-se
asupra domeniilor în care pot fi realizate progrese la nivelul Alianței, astfel: soluții practice
pentru Afganistan, extinderea Alianței, reforma parteneriatului NATO, cooperarea cu alte
organizații internaționale, parteneriatul strategic cu UE și ONU, superioritate informațională,
supraveghere aeriană, forțe speciale, securitatea Mării Negre și cea energetică, extinderea
15
scutului antirachetă.

15
Lt. Col. Liviu Lazăr -ˮConceptul strategic al NATO – rolul său în asigurarea securității globaleˮ, in revista
ˮGândirea Militară Româneascăˮ, nr. 2/2009, pg.75
22
2. Evoluția conceptului strategic al Alianței

2.1. Conceptul de apărare colectivă

Primul concept de apărare colectivă a fost adoptat în 1949 și reflecta natura pur
defenței, cu accent pe prevenirea războiului, importanța unității strategice sau rolul armelor
nucleare. Stabilirea scopurilor și misiunilor Alianței, coroborată cu prevederile “Legii
ajutorului militar pentru apărarea reciprocă”, semnată de președintele Truman la 6
octombrie 1949, și cu aprobarea, de către președintele SUA, la 27 ianuarie 1950, a planului de
apărare integrată a regiunii Atlanticului de Nord a reprezentat demararea procesului de
elaborare și implementare a strategiei inițiale a Alianței. Formularea acestei strategii NATO
pentru apărarea zonei nord-atlantice a fost cunoscută sub denumirea de “Conceptul de
apărare colectivă”. Conceptul a fost dezvoltat între octombrie 1949 și aprilie 1959,
considerându-se că Alianță “a stabilit o strategie de operațiuni la scară largă în apărarea
teritorialăʺ.16

2.2. Conceptul strategic pentru apărarea zonei nord-atlantice

Strategiile NATO au fost adaptate la riscurile și amenințările specifice diferitelor


perioade ale războiului rece, răspunzând cu promptitudine situațiilor de atunci. Un exemplu
elocvent in acest sens este reprezentat de anunțul URSS potrivit căruia deține bomba cu
hidrogen (8 august 1953) și crearea Tratatului de la Varșovia (14 mai 1955) care au stat la
baza elaborării și dezvoltării strategiei “represaliilor masive”. Potrivit acesteia, NATO adopta
o poziție clară și fermă, bazată pe tactica descurajării, amenințând că va răspunde, prin orice
mijloace aflate la dispoziția sa, inclusiv prin folosirea armelor nucleare, oricărui act de
agresiune împotriva țărilor membre.

2.3. Conceptul cuprinzător de apărare a teritoriului NATO

În 1967 Consiliul de Planificare a Apărării din cadrul NATO adoptă noul concept
strategic al acestei organizații cunoscut mai ales sub denumirea de ˮriposta flexibilăˮ.

16
www.presamil.ro
23
Trecerea de la doctrina și strategia “represaliilor masive” la “riposta flexibilă”
reprezintă una dintre cele mai de seamă modernizări ale conceptului strategic al NATO din
acea perioada. Deși cursa înarmărilor se declanșase vertiginos, iar Statele Unite trecuseră deja
la aplicarea unei strategii de “îndiguire” în relația cu Uniunea Sovietică, potrivit conceptului
geopolitic al rimland-ului, elaborat de americanul Nicolas Spykman, doctrina “ripostei
flexibile” relansa ideea suficienței strategice și, pe această bază, a echilibrului strategic.
Asadar facilita dialogul politic și menținea ,dar mult mai nuanțat, conceptul de descurajare.
Ideea de bază a strategiei “ripostei flexibile” era să asigure o structură mai echilibrată a
forțelor NATO și să permită o gamă mai largă de opțiuni politico-militare, în funcție de
complexitatea situației internaționale. Conceptul a fost gândit de așa natură încât să ofere
garanția că orice fel de act de agresiune va fi perceput ca implicând riscuri inacceptabile și
contracarat pe măsură. Doctrina și strategia “ripostei flexibile” reprezentau un progres și un
act de maturitate al Alianței. Aceasta era susținută de o tehnologie performantă și de un sistem
al valorilor democratice, care și-au dovedit, în timp, temeinicia și forța.

2.4. Noul concept strategic

La reuniunea de la Londra din iulie 1990, șefii de stat și de guvern din țările membre
ale NATO au convenit asupra necesității de a adapta Alianța Atlantică la noua eră deschisă în
Europa odată cu prăbușirea sistemului comunist. Reafirmând principiile fundamentale pe care
Alianța se bazează încă de la creare, ei au apreciat că evenimentele care se desfățurau în
Europa vor avea largi urmări asupra configurației spațiului euroatlantic și a modalităților de a
realiza obiectivele de securitate și apărare comună. Se simțea nevoia unor schimbări strategice
fundamentale, care însemnau, de fapt, un nou început pentru NATO, adică o alianță
reconfigurată. Aceștia au declanșat o reexaminare strategică aprofundată, rezultatul fiind un
nou concept strategic al Alianței, ce ă fost adoptat la reuniunea la vârf a Consiliului Nord-
Atlantic de la Roma din noiembrie 1991.
Având puține asemănări cu conceptele anterioare, acesta sublinia cooperarea în locul
confruntării cu foștii adversari, dar adăuga obligația de a depune eforturi pentru extinderea și
întărirea securității în Europa. Odată cu acest nou concept a început și procesul de
transformare a NATO dintr-o alianță militară într-o alianță de apărare și securitate. O astfel de
alianță se cerea cunoscută și extinsă.

24
Pentru prima dată, conceptul strategic al Alianței a fost publicat, fiind deschis
Discuțiilor și comentariilor parlamentelor, specialiștilor în securitate, jurnaliștilor și publicului
larg. Conceptul strategic adoptat la Roma definea, în capitole distincte:
- contextul strategic, determinat de noul climat și de riscurile la adresa Securității;
- obiectivele și funcțiile de securitate ale Alianței, insistându-se pe natura și pe sarcinile
fundamentale ale NATO;
- concepția largă asupra securității, bazată pe dialog, cooperare, apărare colectivă, precum
și pe gestionarea și prevenirea conflictelor;
- orientări pentru apărare, ce vizau noua structură de forțe, misiunile și dispozitivul militar
al Alianței, determinate de caracteristicile forțelor convenționale și nucleare ale NATO.
Noul concept strategic al Alianței reafirma caracterul defensiv al NATO și voința
membrilor săi de a-și apăra securitatea, suveranitatea și integritatea lor teritorială, dar și
intenția de a participa la gestionarea crizelor și conflictelor, la asigurarea securității în spațiul
euroatlantic, orientând politica de securitate a Alianței pe baza dialogului, cooperării și pe o
apărare colectivă eficientă.
În 1997, liderii NATO au fost de acord cu reexaminarea și actualizarea conceptului,
astfel încât acesta să reflecte schimbările din Europa survenite de la adoptarea lui, dar au
reconfirmat hotărârea aliaților privind apărarea colectivă și legătura transatlantică, oferind
garanția că strategia NATO este adaptată complet la provocările secolului XXI.
Conceptul strategic al NATO aprobat la Washington în 1999 lărgește aria de
responsabilitate a Alianței, diversifică misiunile și funcțiile ei, accentuând astfel caracterul
NATO de organizație de securitate și apărare și definește în capitole distincte:
- obiectivul și misiunile Alianței, bazate pe securitate, consultare, descurajare și apărare,
gestionarea crizelor și parteneriat;
- perspectivele strategice determinate de un mediu strategic în evoluție, de amenințările și
riscurile la adresa securității;
- modul de abordare a securității în secolul XXI, incluzând, ca elemente Esențiale, legătura
transatlantică, menținerea capacităților militare ale Alianței, Identitatea Europeană de
Securitate și Apărare, prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor, parteneriat,
cooperare și dialog, precum și extinderea și controlul armamentelor, dezarmarea și
nonproliferarea;
- orientări pentru forțele Alianței, cu referire la principiile strategiei NATO, dispozitivul
forțelor Alianței pentru a răspunde exigențelor întregii game de misiuni impuse de
caracteristicile forțelor convenționale și nucleare.
25
La fel ca şi toate celelalte probleme ale Alianţei, aprobarea Conceptului a necesitat
consensul în privinţa conţinutului şi a limbajului acestui document, din partea tuturor ţărilor
membre ale Alianţei. Deoarece trei noi ţări membre fuseseră acceptate în cadrul Alianţei,
reprezentanţii Republicii Cehe, Ungariei şi Poloniei au participat la discuţii încă de la
începerea acestora.

Conceptul Strategic este declaraţia oficială a scopurilor şi funcţiilor NATO şi


reprezintă, la cel mai înalt nivel, cadrul instrucţiunilor asupra mijloacelor politice şi militare
care trebuie folosite pentru atingerea obiectivelor sale.17

Conceptul descrie mediul strategic şi evaluează pericolele şi riscurile pentru securitate


care pot fi prevăzute. Acesta observă că în ultimii ani mediul a fost marcat de schimbări
generale continue şi că Alianţa a jucat un rol esenţial în întărirea securităţii Euro-Atlantice
încă de la sfârşitul Războiului Rece.

Referitor la riscuri, documentul reafirmă concluzia Conceptului Strategic din 1991 şi


anume, că pericolul unui război general în Europa a dispărut virtual, dar că există alte riscuri
şi incertitudini cu care se confruntă membrii Alianţei şi alte state din regiunea Euro-Atlantică,
precum conflictele etnice, încălcarea drepturilor omului, instabilitatea politică, precaritatea
economică, răspândirea armelor nucleare, biologice şi chimice şi căile de furnizare a acestora.

Transformările mediului de securitate în perioada 1999 – 2006 au avut, în mod cert, un


impact mult mai semnificativ asupra Alianţei decât cele petrecute în perioada imediat
următoare sfârşitului Războiului Rece. Atacul asupra SUA de la 11 septembrie 2001 şi
lansarea războiului global împotriva terorismului, invocarea, pentru prima dată în istoria
Alianţei, a articolului 5 privind apărarea colectivă, un al doilea val de extindere de dimensiuni
mai mari (val ce trezea resentimentele nou-născutei Federaţii Ruse), implicarea organizaţiei în
operaţiunea din Afganistan, alături de SUA, intensificarea parteneriatului cu statele Asiei
Centrale sunt evenimente care au adus din nou în discuţie conţinutul documentului
programatic al NATO. Totuşi, demersuri de revizuire a acestuia au fost lansate abia la
începutul anului 2006, pe fondul schimbării leadership-ului politic pe continentul european.
Necesitatea promovării unui document care să transpună principiile politice generale
ale conceptului strategic în direcţionări specifice, necesare planificării apărării, a condus la
agrearea Directivei Politice Generale, în cadrul summitului de la Riga din 2006. Cu toate că
17
Manualul NATO, Biroul de informare şi presă, NATO-1110, Brusseles, Belgia, pag.43;

26
Directiva Politică Generală este, în principiu, o actualizare a orientării strategice a Alianţei cu
implicaţii mai mult militare, documentul conţine şi două paragrafe scurte referitoare la
contextul strategic.18 Unul dintre acestea practic încorporează evaluările Strategiei de
Securitate Naţională a SUA (2006) şi ale Strategiei Europene de Securitate (2003),
evidenţiind, ca principale ameninţări pentru NATO, terorismul şi proliferarea armelor de
distrugere în masă. Cea de-a doua marchează conştientizarea unei axiome de care depinde
însăşi supravieţuirea Alianţei: „Pacea, războiul şi dezvoltarea sunt mai interconectate ca
niciodată”.19
Promovarea Directivei Politice Generale nu a determinat abandonarea ideii de
revizuire a conceptului strategic al NATO din 1999. Astfel, Peter van Ham, cercetător în
cadrul Institutului de Relaţii Internaţionale „Clingendael” de la Haga, a semnalat necesitatea
remodelării NATO, având ca element esenţial chiar promovarea unui nou concept strategic,
încă din 2008. În vederea evidenţierii necesităţii transformării Alianţei, acesta a adus în
discuţie similitudinea documentului programatic al organizaţiei cu un model de afaceri ce
trebuie revizuit în concordanţă cu evoluţiile „pieţei”. Ca exemplificare, cercetătorul menţionat
a utilizat curba Madonna – un instrument care are la bază studiul abilităţii artistei de a se re-
inventa în raport cu transformările societăţii.20
Procesul de dezvoltare a unui nou concept strategic a fost iniţiat în cadrul summit-ului
aniversar al NATO din 2009, pe fondul lansării Declaraţiei privind Securitatea Alianţei.
Această declarație reiterează rolul NATO ca forum transatlantic esenţial pentru consultările în
domeniul securităţii, marchează succesul istoric al extinderii Alianţei şi intensificarea
operaţionalizării abordării cuprinzătoare a operaţiilor (atât pe linia cooperării cu celelalte
organizaţii internaţionale în domeniu, cât şi pe cea a cooperării civil-militare), deschide
21
dialogul cu Rusia „rebelă” şi accentuează necesitatea unui parteneriat real NATO-UE .
Adiţional, Declaraţia privind Afganistanul, produs al aceluiaşi summit aniversar al Alianţei
completează „peisajul” temelor de abordat în cadrul noului concept strategic.

18
Jens Kingsmose, Sten Rynning (2009) ˮCome Home, NATO? The Atlantic Allianceʾs New Strategic
Conceptˮ, pe http//www.diis.dk
19
Directiva Politică Generală (2006)
20
Gheorghe Costinel Anuță - ˮBătrânul și curbele Madonneiˮ, Sfera Politicii, nr. 134, aprilie 2009, pg.79
21
ˮDeclarația privind Securitatea Alianțeiˮ agreată la Summit-ul NATO din 3-4 aprilie 2009 de la Strasbourg -
Kehl
27
Un al doilea element care ar trebui să orienteze elaborarea noului concept strategic, pe
lângă evenimentele recente, îl constituie rezultatele evaluărilor privind evoluţia mediului de
securitate ale unor instituţii cu rol important în acest domeniu.
O evaluare care ar putea sta la baza principiilor politice ale noului concept strategic al
NATO o constituie însă proiectul „viitorurilor multiple” ale Alianţei, realizată la nivelul
Comandamentului Aliat pentru Transformare. Evoluţia NATO este analizată astfel prin
prisma legăturii transatlantice şi a relaţiei cu UE, rezultând cinci posibile „posturi” viitoare ale
NATO:
1. „NATO „set solid de instrumente” (Rol conducător puternic al SUA în NATO, o
puternică percepţie comună în privinţa ameninţărilor de securitate şi o Europă relativ slabă
şi fragmentată.)
2. NATO „parteneriat mutual” (Combinaţie între participarea puternică a SUA în
NATO, o Europă coerentă/puternică şi perceperea unor ameninţări comune.)
3. NATO „set divers de instrumente” (Combinaţie între un rol conducător moderat al
SUA în NATO, o coeziune europeană medie şi o mare diversitate în privinţa ameninţărilor
percepute.)
4. NATO „reîntoarcerea la ESDI” (Combinaţie între o Europă satisfăcător de
coerentă, un interes limitat al SUA pentru NATO şi o percepţie comună modestă în privinţa
ameninţărilor.)
5. NATO „salonul de discuţii pentru „old boys” (Combinaţie între o absenţă totală a
interesului SUA pentru NATO, o Europă fragmentată sau unită şi percepţii comune sau
diverse în privinţa ameninţărilor.)”22
Convergenţa ameninţărilor „prognozate” de către cele trei evaluări menţionate
anterior, precum şi orientarea noii Administraţii a SUA marchează tranziţia posibilă de la
„postura” NATO „set solid de instrumente” la cea de NATO „parteneriat mutual” .
Un alt element relevant pentru elaborarea noului concept strategic îl constituie
perspectivele aliaţilor asupra organizaţiei, precum reflectarea unui echilibru între apărarea
colectivă şi managementul crizelor, reformarea internă a NATO, de la redimensionarea
structurilor şi generarea de noi capabilităţi până la modificarea procesului decizional, şi
intensificarea eforturilor de diplomaţie publice necesare unei „percepţii” pozitive a NATO de
către societatea internaţională.
În perioada 13-14 ianuarie 2010 s-ă desfășurat la Oslo seminarul ˮNATOʾs
Partenerships and Beyondˮ, al treilea din seria celor patru conferințe oficiale ale NATO
22
www.nato.int/ˮThe Multiple Futeres Projectˮ
28
pentru elaborarea Noului Concept Strategic al Alianței. Seminarul ă fost organizat în comun
de Germania, Spania, România și Norvegia și este dedicat contribuției NATO la securitatea
euro-atlasntică, precum și procesului de extindere și parteneriatelor Alianței.
Prin intermediul secretarului de stat pentru afaceri strategice, Bogdan Aurescu, în
calitate de vorbitor principal în cadrul primului panel al seminarului, România și-a exprimat
punctul de vedere cu privire la Noul Concept Strategic ce urmează ă fi elaborat.
Astfel, în cadrul procesului de elaborare a NCS, Romania va pleda pentru reafirmarea,
de o maniera neechivoca, a apararii colective si a articolului 5 drept responsabilitati principale
ale NATO, pentru actualizarea si consolidarea sarcinilor fundamentale ale Aliantei din
actualul Concept Strategic adoptat in 1999 (securitatea, descurajarea, consultarea,
managementul crizelor si parteneriatele), la care sa se adauge raspunsul la noile tipuri de
provocari, cu accent pe insecuritatea energetica si pe proliferarea tehnologiilor pentru rachete.
Romania ar dori, totodata, ca in forma finala a Noului Concept Strategic sa se
regaseasca si alte elemente importante, cum sunt consolidarea interesului NATO si
dezvoltarea cooperarii cu partenerii din imediata vecinatate a Aliantei si a Romaniei, din
Balcanii de Vest si zona extinsa a Marii Negre, inclusiv Caucazul de Sud si Asia Centrala,
precum si consolidarea retelei de parteneriate a NATO si mentinerea politicii de extindere a
Aliantei (open door policy), care a avut o contributie importanta la consolidarea stabilitatii si
securitatii in Europa.23
În acest spirit, secretarul de stat Bogdan Aurescu a exprimat disponibilitatea României
de a împărtăşi din experienţa dobândită de-a lungul procesului de integrare cu vecinii din
Sudul şi din Estul Alianţei şi de a dezvolta proiecte concrete în măsură să contribuie la o
sinergie crescută între NATO şi formatele regionale de cooperare.

Seminarul de la Oslo a reprezentat o modalitate concretă de a promova interesul


special al ţării noastre pentru vecinătatea Alianţei, încă din fazele incipiente ale procesului de
elaborare a Noului Concept Strategic al NATO şi o oportunitate pentru partea română de a
prezenta, în faţa unui auditoriu avizat, o viziune articulată şi pragmatică asupra unor elemente
de actualitate de pe agenda NATO, în special în ceea ce priveşte reforma parteneriatelor
NATO.

23
www.diplomacy.ro
29
3. Conceptul Strategic al NATO și securitatea globală

Noua strategie marchează tranziția de la o alianță axată pe apărarea colectivă spre o


alianță nouă, garantă a securității spațiului euroatlantic și apărătoare a valorilor democrației,
atât în interiorul, cât și în afara granițelor sale. Odată cu trecerea în secolul XXI, NATO și
ONU au devenit parteneri în inițiativa de construire a securității la nivel global. Potențialul
acestei relații este imens, scopul ambelor organizații constând în a promova pacea și
securitatea, a încuraja relațiile de prietenie între state, prin cooperare, precum și de a acționa,
atunci când este necesar, ca răspuns la provocările aduse la adresa păcii și securității
mondiale. De la sfârșitul războiului rece au existat schimbări majore care au făcut posibilă o
cooperare NATO-ONU din ce în ce mai strânsă, Bosnia, Kosovo, Afganistan și Irak fiind
câteva exemple remarcabile în acest sens.
În noile condiții ale mediului strategic de securitate, Alianța îndeplinește rolul de
organizație politico-militară de securitate și apărare colectivă, care contribuie la pacea și
stabilitatea spațiului euroatlantic și a celui global, prin acțiuni politice, diplomatice, militare și
alte acțiuni de management al crizelor, în nume propriu sau sub egida ONU, ori în colaborare
cu alte organisme internaționale de securitate. În acest sens, de la adoptarea noului concept
strategic, Alianța are următoarele misiuni24:
- de securitate: participarea la întregul spectru de operații ale NATO [Art. 5 și non-Art. 5,
cu NRF, infrastructură și sprijinul națiunii gazdă (HNS)]; participarea la operații de
sprijin al păcii, umanitare și operații postconflict;
- de consultare – asupra tuturor problemelor ce afectează interesele vitale ale statelor
membre, în cazul evenimentelor ce reprezintă un risc la adresa securității proprii, și
coordonarea eforturilor în domeniile de interes comun;
- de descurajare și apărare contra oricărei amenințări ce vizează un stat membru;
- de întărire a securității și stabilității regiunii euroatlantice, prin gestionarea crizelor și
activități PfP;
- de încurajare a dezvoltării relațiilor internaționale pașnice și prietenești și de susținere a
instituțiilor democratice naționale și internaționale.
Este din ce in ce mai evident că NATO se constituie de la o zi la alta, într-un generator
de securitate cu valențe globale. Stabilitatea din zona euroatlantică își extinde aria de influență
asupra celorlalte spații strategice, cuprinse adesea de tensiuni și conflicte, situații de criză,

24
Lt. Col. Liviu Lazăr -ˮConceptul strategic al NATO – rolul său în asigurarea securității globaleˮ, in revista
ˮGândirea Militară Româneascăˮ, nr. 2/2009, pg.79-80
30
pericolul escaladării nucleare, al diseminării armelor de nimicire în masă, iar aplicarea
prevederilor conceptului strategic de la Praga extinde aria de acțiune a Alianței și, prin
aceasta, mărește zona de securitate în spațiile complementare celui euroatlantic.25

4. Summit-ul NATO 2009 (3-4 aprilie 2009, Strasbourg –Franță, Kehl-Germania)

Summit-ul NATO 2009, de aniversare a 60 de ani de existență NATO, a fost


organizat, pentru prima dată în istorie, în comun de două state membre, Franță și Germania,
defășurîndu-se în perioada 3-4 aprilie la Strasbourg și Kehl.
Dezbaterea actuala cu privire la o noua orientare a Aliantei a fost promovată de doi
actori importanți: cancelarul Germaniei și Secretarul general al NATO, Jaap de Hoop
Scheffer. Cancelarul german, Angela Merkel, a cerut NATO să elaboreze un “nou concept
strategic” al problemelor de securitate, care să insiste pe dezarmarea nucleară și reconstrucția
civilă. Ea l-a invitat pe președintele ales al Statelor Unite, Barack Obama, să susțină această
abordare, care să fie promovată la summitul NATO: “Consider necesar să oferim un mandat
pentru un nou concept strategic pentru secolul XXI” în cursul summitului din aprilie, pentru
“o politică de securitate interconectată”, care să spună clar “în ce direcție se îndreaptă
NATO”, a declarat Merkel. “Nu există securitate f`ără reconstrucție și reconstrucție fără
securitate”, a subliniat cancelarul.26 Merkel a subliniat și faptul că actualul concept strategic
al NATO a fost elaborat înainte de “provocările terorismului internațional”.
Aceste dezbateri privind noul concept strategic al NATO survin pe fondul
intensificării discuțiilor din interiorul Alianței relative la neîndeplinirea obiectivelor asumate
în cadrul summitului de la Riga (2006), fapt concretizat prin reticență unor state membre de a
pune la dispoziția NATO tehnică militară și resurse umane, în principal în sprijinul misiunii
ISAF.
Deși Alianța a reușit ca după sfârșitul războiului rece să dea dovadă de o mare
capacitate de adaptare, prin admiterea de noi membri, prin reorganizarea structurilor militare
și reconfigurarea misiunilor pentru dislocarea de forțe dincolo de zona tradițională de acțiune,
o serie de factori au indus obstacole suplimentare pentru dezvoltarea și implementarea unei
strategii coerente a Alianței. Acești factori se referă în special la lipsa unei percepții comune

25
Apud. Dr. Constantin Moștoflei - ˮEvoluția Conceptului Strategic al Alianțeiˮ, Centrul de Studii Strategice
de Apărare și Securitate, pe www.presamil.ro
26
Declarații date pe timpul Adunării Generale ă Asociației Tratatului Atlantic, reunită în februarie 2009 la
Berlin
31
asupra riscurilor și amenințărilor; relativa dezangajare a SUA de problemele securității
europene; incapacitatea aliaților europeni de a aloca suficiente resurse pentru operațiile
militare în derulare; conducerea de către SUA a operațiilor NATO, contestată de unele state
europene membre ale Alianței – apariția unui nucleu de state care sprijină “europenizarea”
Alianței.27
La summit-ul 2009 ă fost adoptată o Declarație în care sunt prezentate principalele
aspecte analizate în cadrul dezbaterilor. Astfel, în fruntea listei de priorități s-a aflat problema
Afganistanului. Reprezentanții țărilor membre au decis că securitatea comună ˮeste strâns
legată de securitatea și stabilitatea Afganistanuluiˮ. De asemenea, se va menține angajamentul
pe termen lung în favoarea unui Afganistan democratic ˮcare să nu redevină o bază pentru
atacuri teroriste sau sanctuar pentru extremismul violent, sursă de destabilizare a regiunii și
amenințare pentru întreaga comunitate internaționalăˮ.28
Totodată, aliații au luat o serie de decizii cu privire la realitățile din Afganistan, și
anume de a pune în funcţiune o misiune NATO de formare în Afganistan (NTM-A), în cadrul
ISAF, care să supravegheze formarea cadrelor armatei naţionale afgane şi activităţile de
formare şi încadrare pentru poliţia naţională afgană și de a furniza mai mulţi instructori şi
cadre pentru poliţia naţională afgană.
În ceea ce privește raporturile cu Rusia, Alianță apreciază ca "acţiunile desfăşurate de
Rusia în Georgia au pus la îndoială ataşamentul Rusiei faţă de principiile fundamentale ale
OSCE pe care se fundamentează stabilitatea şi securitatea în Europa, principii din care este
inspirat tratatul CFE". 29
Participanții la summit și-au manifestat sprijinul în privință unei cooperări crescute cu
Rusia mai ales în materia apărării antirachetă, urmând ca această cooperare să fie caracterizată
mai ales prin transparență și măsuri de încredere reciprocă.
De 60 de ani, NATO este o alianță de succes, probabil cea mai eficientă și de succes
din istoria omenirii. Prin lărgirea și transformarea sa, ca răspuns la perpetua evoluție a
realității socio-economice, Alianța participă la asigurarea securității și libertății viitoarelor
generații ale comunității euroatlantice, precum și la pacea și securitatea globală.
Definirea unui nou concept strategic va fi un proces laborios, din cauza problemelor
complexe pe care le generează activitatea de formulare. Declarația de securitate adoptată la
27
Lt. Col. Liviu Lazăr -ˮConceptul strategic al NATO – rolul său în asigurarea securității globaleˮ, in revista
ˮGândirea Militară Româneascăˮ, nr. 2/2009, pg..81
28
ˮDeclarația referitoare la Afganistanˮ, semnată cu ocazia Summit-ului NATO 2009 la Strasbourg
29
Declarația Summit-ului NATO 2009 pe www.mediafax.ro
32
summitul aniversar din 2009 este un precursor, si nu materializarea viitorului concept
strategic, având exclusiv rolul de a consacra tonul și direcția strategică pe care le va aborda
procesul de negociere și elaborare a noului concept, pentru a reconfigura, cu realism și
responsabilitate, începutul unei noi fizionomii a celei mai puternice forțe politice, militare și
de securitate care a existat vreodată pe aceasta planetă. Din această forță a democrației și
valorilor societății omenești face parte, de jure și de facto, și România.

CAPITOLUL V. ROMÂNIA, MEMBRU ACTIV AL NATO

33
1. Drumul României către aderare

Pentru Romania, integrarea in NATO a insemnat de la inceput declanșarea unui proces


complex in toate domeniile vieții politice, economice, sociale si militare. Acest efort colectiv
a schimbat radical statutul Romaniei și i-a asigurat integrarea in comunitatea euroatlantică.
Privind retrospectiv, putem spune ca pe parcursul anilor de după revoluția din decembrie 1989
se pot observa mai multe linii de continuitate, atat impuse cat și asumate, direcții care sunt, de
fapt, jaloane pe calea reformei.

In 22 decembrie 1989, o dată cu prezentarea Comunicatului catre tara al Frontului


Salvarii Nationale, a fost sintetizată noua orientare a politicii României spre edificarea statului
de drept, a economiei de piață și, in general, a valorilor democratice. Consensul politic
construit la inceputul anilor ’90 a reprezentat fundamentul politicii externe a Romaniei de
apropiere de Alianță. Transformarile democratice din acesti ani au vizat dezvoltarea unei
strategii de securitate natională care să raspundă provocarilor din noul context strategic
rezultat din prabușirea fostului bloc al Pactului de la Varșovia .30

Pentru prima dată s-a încercat o apropiere de NATO in iulie 1990, când primul-
ministru al României de la acea vreme, Petre Roman, a adresat o invitație scrisă lui Manfred
WORNER, secretar general NATO, de a vizita România si, totodată, a propus acreditarea
unui ambasador român la NATO. Prima întâlnire la nivel înalt între oficialii români și cei ai
Alianței a avut loc trei luni mai târziu la Bruxelles.

De la inceputul anului 1992, NATO va iniția noua sa politica de dialog și cooperare cu


fostele state membre ale Tratatului de la Varsovia, infiintand Consiliul de Cooperare Nord-
Atlantică. Acest element nou in conceputul strategic al NATO va impulsiona transformarile
din Romania, efect care se poate observa prin intensificarea reformei in armata, prin
dezvoltarea primelor elemente ale controlului civil si democratic asupra fortelor armate, prin
promovarea unei noi conceptii privind rolul Romaniei in context regional.

În ianuarie 1994 – România a fost prima ţară post-comunistă care s-a alăturat
programului Parteneriatului pentru Pace (26 ianuarie 1994); programul individual este semnat
în mai 1995. Initiativa lansata de NATO a reprezentat pentru Romania o noua oportunitate in
vederea extinderii directiilor de apropiere de Alianta. Acest program viza nu numai
cunoasterea reciproca, ci si dezvoltarea increderii intre state, realizarea primelor elemente de

30
ˮCronologia relațiilor România-NATOˮ, pe www.mae.ro
34
interoperabilitate cu structurile NATO si, nu in ultimul rand, derularea unor programe de
asistenta in domeniul apararii.

Parteneriatul pentru Pace a mai avut si o alta menire, aceea de a intari decizia internă
ca integrarea in NATO este singura alternativă viabilă de securitate a Romaniei. Incepand
chiar cu anul 1995, Romania devine cu adevarat o țară candidată la integrarea in structurile
euroatlantice. In urmatorii doi ani, va face eforturi deosebite, propunandu-si ca obiectiv
invitarea sa in 1997 de a deveni țară membră NATO in primul val de extindere din perioada
post-Razboi Rece.

În octombrie 1995 România semnează Acordul privind Statutul Forţelor între membrii
NATO şi participanţii la PfP, iar în iunie 1996 Parlamentul român adresează un apel
parlamentelor statelor membre NATO în care solicită sprijin pentru aspiraţiile României de a
deveni membru NATO. Apelul subliniază consensul politic intern asupra acestui obiectiv
major al politicii externe româneşti.

La începutul anului 1997, cu ocazia unei întâlniri la nivel înalt cu secretarul general
NATO, Javier Solana, și cu membrii Consiliului Nord-Atlantic, președintele României, Emil
Constantinescu, a afirmat dorință fermă a României de a se alătura Alianței.

În cadrul summit-ului NATO de la Madrid, Republica Cehă, Ungaria şi Polonia


primesc invitaţia de a se alătura Alianţei. Comunicatul final confirmă continuarea procesului
de lărgire; textul nominalizează România printre statele candidate care au realizat progrese
semnificative în îndeplinirea criteriilor de aderare la NATO. Evidentierea progresului facut de
Romania va duce la noi efecte benefice pentru reforma pe plan intern. Astfel, in acelasi an, va
fi lansat Parteneriatul Strategic Romania-SUA, decizie importanta atat in plan bilateral cat și
pentru relația noastră cu comunitatea transatlantică. O dată cu lansarea acestui parteneriat,
Romania devine, membru de facto al NATO. Acest nou concept avand un rol central in
strategia de securitate presupunea cel putin doua aspecte importante. Primul vizeaza
internalizarea si asumarea unor obligatii si angajamente aproape similare cu ale unor tari
membre NATO. In al doilea rand, Romania sprijinea strategia NATO atat pe linie politica, cat
si militara. Statutul de membru de facto va fi afirmat cu putere o data cu declansarea
ostilitatilor din provincia sarbă Kosovo și derularea evenimentelor asociate intervenției
NATO in zonă.

35
Prin contributia sa, Romania iși va demonstra această nouă calitate, lucru recunoscut
in 1999 in Comunicatul final al summit-ului NATO de la Washington. Nominalizata alaturi de
alte state, Romania va beneficia de un nou concept menit să accelereze reforma internă. Este
vorba de Planul de Actiune pentru Aderare, document-cadru in care erau cuprinse obiectivele
31
reformei in domeniul politic, militar, de justitie si de securitate.

În același an România răspunde solicitărilor NATO de a deschide spațiul aerian


național pentru avioanele aliate pe timpul operațiunilor din Iugoslavia și, de asemenea, de a
permite tranzitul spre Iugoslavia a trupelor cehe și poloneze din cadrul KFOR.

În septembrie 2001 Parlamentul decide, cu o majoritate copleşitoare, participarea


României, ca aliat de facto al NATO, la lupta împotriva terorismului internaţional cu toate
mijloacele, inclusiv cele militare. România va asigura acces la spaţiul său aerian, aeroporturi,
facilităţi terestre şi maritime, în cazul în care va exista o cerere NATO în acest sens.

Parlamentul României a aprobat, la 21 decembrie 2001, participarea la ISAF, creată în


baza prevederilor Rezoluţiei 1386 a Consiliului de Securitate al ONU. Alături de celelalte
state participante la această misiune, România contribuia, începând cu 3 februarie 2002 cu un
pluton de poliţie militară, un avion de transport C-130, cu două echipaje şi personal de
întreţinere (20 de militari), trei ofiţeri de legătură şi nouă ofiţeri de stat major. Printre sarcinile
militarilor se numără: misiuni de patrulare, control trafic, protecţie demnitari, control antitero
şi transporturi speciale.

În aprilie 2002, la Reuniunea NAC, au fost analizate ultimele progrese ale României în
îndeplinirea obiectivelor Planului Naţional Anual de Aderare la NATO, ciclul III, iar la 21
noiembrie 2002, la Summit-ul NATO de la Praga, România este invitată să înceapă
convorbirile de aderare.

Dezbaterea privind rolul Romaniei in NATO a inceput inainte de deznodamantul fericit


de la Praga, insa a fost evidentiat ca o prioritate in cadrul unui eveniment major pentru
Romania, vizita presedintelui SUA, George W. Bush, la Bucuresti, imediat dupa summit.

In discursul sau, presedintele american, care anterior definise Romania ca reper-limita al


largirii spre Marea Neagra a Aliantei, transmitea Romaniei un semnal clar a ceea ce va fi un
element important in noul rol al tarii noastre in Alianță.

31
www.presamil.ro
36
Situată la zona de frontiera a NATO, Romania trebuie să devină un avanpost al
Alianței Nord-Atlantice, și in același timp, un factor de multiplicare a strategiei NATO in
regiunea Mării Negre, a Caucazului si in spațiul CSI.

La data de 21 martie 2003 Ministrul român al afacerilor externe a trimis secretarului


general NATO o scrisoare care confirmă voinţa şi capacitatea României de a îndeplini
obligaţiile şi angajamentele ţării noastre de a deveni membru cu drepturi depline al NATO. La
această scrisoare, a fost anexat calendarul României de finalizare a reformelor.

La 29 martie 2004, România a aderat în mod oficial la NATO prin depunerea


instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului
Alianţei Nord-Atlantice. Depunerea instrumentelor de ratificare a fost urmată, la 2 aprilie
2004, de ceremonia arborării oficiale a drapelului român la sediul NATO.

Deciziile de la Praga care vizeaza dezvoltarea acelor capabilitati destinate prevenirii


unor noi riscuri si amenintari, cum ar fi terorismul, proliferarea armelor de distrugere in masa
si alte riscuri transnationale, sunt o prioritate a reformei sectorului de securitate.

Destinul comun al Romaniei si al Alianței este edificat nu numai pe baza celor


aproximativ 20 de ani de colaborare si dialog cu Alianța, ci si pe unitatea de valori care
caracterizeaza spatiul individual de securitate al Europei.

2. Rațiuni, interese și preocupări

Procesul de aderare la NATO reprezintă un demers complementar integrării în


Uniunea Europeană. România consideră criteriile de integrare în cele două instituţii ca fiind
convergente şi cu putere de susţinere reciprocă. Principiile care stau la baza strategiei noastre
de integrare în NATO şi UE sunt: continuitatea, responsabilitatea şi credibilitatea. Aderarea la
NATO nu reprezintă sfârşitul reformelor, ci dimpotrivă continuarea reformei este esenţială
pentru respectarea angajamentelor pe care ni le-am asumat în procesul de integrare în Alianţă
şi pentru desăvârşirea procesului de integrare în UE.

La 2 aprilie 2004, drapelul național al României a fost arborat, alături de cele ale altor
25 de state, la Cartierul General al NATO de la Bruxelles. Evenimentul a marcat încheierea
unei perioade de transformări profunde ale societății românești și implicit ale organismului
militar, concretizate în exprimarea opțiunii ferme de aderare a țării noastre la valorile
37
democratice vest-europene și la apărarea acestora prin intermediul instrumentelor specifice
securității colective.

Permanenta transformare a Alianței reflectă necesitatea adaptării ei permanente la


evoluția mediului de securitate, având drept consecințe schimbări de ordin cultural și
instituțional.
În acest context, se pune întrebarea, îndreptățită de altfel, cu privire la locul și rolul
României în această construcție solidă, orientată în sensul apărării valorilor democratice, a
libertății și securității statelor membre.
Pentru a răspunde, trebuie să ne reamintim care au fost argumentele ce au determinat
țara noastră să opteze pentru calitatea de membru al Alianței, ce au făcut românii, mai ales
militarii, pentru atingerea acestui obiectiv și ce drepturi și obligații decurg din statutul
dobândit.
Argumentele politice și militare care au determinat aderarea la Alianță Nord-Atlantică
au fost generate, în primul rând, de necesitatea asigurării securității Naționale în condițiile
încheierii războiului rece și dizolvării Tratatului de la Varșovia. Opțiunea țării noastre a fost
favorizată, de asemenea, de deschiderea manifestată de organizație, în sensul orientării spre
primirea de noi membri din rândul tinerelor democrații din estul și centrul Europei. Pentru
România, NATO a reprezentat și reprezintă modelul profilului de democrație și cooperare
europeană și transatlantică.
Formele instituționale de cooperare propuse de NATO au avut efectul scontat, astfel
încât România a fost primul stat care a semnat, la 26 ianuarie 1994, Documentul-Cadru al
Parteneriatului pentru Pace, confirmând hotărârea întregii societăți românești de a redeveni
parte a comunității de valori europene și euroatlantice prin respectarea drepturilor omului și
întărirea statului de drept.32
Pentru România, anii de participare la PfP au reprezentat o perioadă de pregătire și
consolidare a candidaturii la structurile euroatlantice, de concentrare pe acțiunile menite să
dezvolte interoperabilitatea forțelor armate române cu cele ale celorlalte state membre ale
NATO și să consolideze rolul țării noastre ca factor de securitate pe plan regional. România s-
a implicat activ în acțiunile din cadrul PfP, inclusiv în operații ale NATO, cum au fost cele
din Balcani, participând la peste 3 300 de activități, care au acoperit un spectru larg de acțiuni,
de la cele de informare până la exerciții complexe. Acestea ne-au ajutat să creștem gradul de
interoperabilitate și să ne apropiem astfel tot mai mult de cerințele unei armate moderne din

32
www.presamil.ro
38
punct de vedere structural și funcțional, al pregătirii profesionale, al exercitării comenzii și
controlului.33

Prezența militarilor români la misiunile conduse de NATO a crescut de la an la an.


România și-a asumat nu numai calitatea de executant al unor misiuni de rutină, ci și atribuții
de comandă și control la eșaloane tactice și operative. Faptul că, la numai patru ani de la
aderare, țara noastră a avut onoarea de a organiza cel mai important summit al NATO din
ultimul timp este o dovadă a încrederii Alianței în capacitatea României de a-și respecta
obligațiile stabilite și de a-și asuma rolul de partener credibil, furnizor și nu doar consumator
de securitate.

Integrarea României în NATO a adus țării noastre o seamă de beneficii, atât în plan
militar, cât și în plan politic și economic. Astfel, au fost determinate: stimularea reformei
militare şi modernizării armatei; sporirea capacităţii de apărare a ţării; facilitarea tranziţiei la
o armată modernă prin compensarea deficitului de securitate generat de accelerarea reformei
militare; participarea directă la procesul de decizie militară în cadrul planificării şi
desfăşurării operaţiilor conduse de NATO.

În plan politic s-a realizat consacrarea apartenenţei României la comunitatea ţărilor


democratice din aria euro-atlantică, ale căror valori: democraţie pluralistă, economie de piaţă
şi dezvoltare economică durabilă le împărtăşeşte; participarea nemijlocită la procesul de
decizie în domeniul securităţii şi apărării din spaţiul european, precum şi din zonele
învecinate acestuia într-o perioadă în care schimbările peisajului geopolitic continental în
zone din vecinătatea imediată a României sunt în plină desfăşurare; obţinerea de garanţii de
securitate, inclusiv intrarea sub umbrela nucleară a Alianţei; efectul de catalizator al integrării
României în UE, dat fiind că există o legătură indisolubilă între procesul de extindere al
NATO şi al UE.

Iar în ceea ce privește aspectul economic, aderarea României la NATO a condus la


Stimularea creşterii economice prin sporirea încrederii investitorilor străini şi creşterea
aportului de capital şi de tehnologie străină în economia românească. Pe această bază se
preconizează și creşterea pe termen mediu şi lung a nivelului de trai al populaţiei. Vezi cazul
celor trei noi membri ai NATO în care după 1997, momentul invitării lor în NATO,
investiţiile străine au crescut semnificativ (de exemplu în Polonia de 10 ori); extinderea

33
Amiral dr. Gheorghe Marin - ˮRomânia în NATO. Împliniri și aspirații la 5 ani de la aderareˮ, revista
ˮGândirea Militară Româneascăˮ, nr. 2/2009, pg. 14
39
accesului industriei româneşti la tehnologii occidentale restricţionate din domeniul industriei
de apărare şi IT pentru aplicaţii militare sau duale (civile şi militare) din care va rezulta o
creştere a atractivităţii fabricilor industriei de apărare româneşti pentru investitorii străini;
crearea de baze militare NATO pe teritoriul României ar aduce avantaje agenţilor economici
din domeniul construcţiilor, comerţului, serviciilor şi în alte sectoare de activitate, pe plan
local.

Toate aspectele prezentate mai sus, împreună cu modul în care ţara noastră va
răspunde obligaţiilor care decurg din statutul de membru al Alianţei, vor conferi ţării noastre
mai multă credibilitate pe plan internaţional, ceea ce va influenţa în mod pozitiv realizarea
obiectivelor noastre de politică externă şi de securitate, aspect important, mai ales din
perspectiva procesului de aderare la Uniunea Europeană.

Așadar, România va trebui să fie pregătită să pună la dispoziţia Alianţei, pentru


întreaga gamă de misiuni, efective însemnate de personal şi tehnică de luptă din toate
categoriile de forţe, cu un nivel de pregătire corespunzător, interoperabile şi, nu în ultimul
rând, capabile să se autosusţină, pe perioade determinate de timp, în anumite operaţiuni de
luptă.

Unele dintre obiectivele României ca stat membru NATO răspund intereselor


naționale ale țării și pot fi definite astfel:

- România consideră că frontiera comunităţii euroatlantice, bazate pe democraţie, libertate


şi securitate nu trebuie să se oprească la frontiera estică a României;

- Parte a Europei şi punte către Asia Centrală şi Afganistan, regiunea Mării Negre este de
interes și, totodată, element strategic de securitate în interiorul politicii de securitate a
NATO. Aceasta mențiune în cuprinsul declarației finale a constituit unul dintre
obiectivele țării noastre la summit-ul aniversar din 2009;

- România continuă să sprijine Serbia în scopul aderării acesteia în structurile euro-


atlantice;

- țara noastră încurajează Muntenegru și Bosnia Herțegovina în ceea ce privește aspirațiile


euroatlantice, respectiv consolidarea Parteneriatului pentru Pace și menținerea deschisă a
porților NATO;

- România susține reluarea cooperării NATO – Rusia;


40
- Din punctul de vedere al României NATO trebuie sa își mențina angajamentele de la
București față de Ucraina si Georgia, cu precizarea foarte clară ca cele doua țări "trebuie
să parcurgă conștiincios procesele de reforma" și să realizeze criteriile necesare pentru
aderare ;

- În Balcanii de vest România dorește menținerea neutralității politice față de Kosovo, In


sensul că nu își dorește un angajament politic, ci doar unul militar;

- Pe de altă parte, un alt obiectiv al României la summit-ul NATO de la Strasbourg – Kehl


a fost menținerea angajamentelor Alianței de a oferi soluții pentru o acoperire integrală a
teritorului NATO cu scutul antirachetă, Romania fiind una dintre țările parțial afectate de
lipsa scutului antirachetă pe intregul său teritoriu. De menționat ca în data de 4 februarie
2010, în urma ședinței CSAT, întrunit de urgență, președintele Traian Băsescu ă făcut
public faptul că s-ă aprobat participarea Romaniei la sistemul de apărare antirachetă, în
urma solicitării președintelui american Barack Obama. Acest sistem se preconizează a fi
operațional începând cu anul 2015 și există posibilitatea de a se mai alătura țării noastre
Bulgaria și Turcia. Analiștii apreciază că dacă până la această dată probabilitatea ca
România să intre în atenția grupărilor teroriste ca potențială țintă era destul de redusă,
după acest moment, riscul din acest punct de vedere va crește.

- De asemenea, țara noastră va continua să contribuie la procesul de transformare a NATO,


menit să ofere Alianţei capacităţi flexibile, capabile să se desfăşoare rapid şi să răspundă
noilor tipuri de ameninţări (terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă). Am
contribuit deja la generarea forţelor pentru NRF şi vom asigura un sprijin consistent
pentru crearea batalionului CBRN (chimic, biologic, radioactiv şi nuclear);

- România va participa la toate misiunile Alianței, inclusiv la cele din afara spațiului
euroatlantic,. unul dintre obiectivele României care este și obiectivul întregii Alianțe,
fiind stabilizarea Afganistanului.

3. România în teatrele de operații

3.1. Participarea la misiunile NATO din Europa

3.1.1. IFOR/NATO în Bosnia şi Herţegovina (martie - decembrie 1996)

41
Consiliul de Securitate al ONU, prin Rezoluţia 1031 din 1995, a mandatat NATO să
asigure aplicarea prevederilor Acordului de pace de la Dayton. În baza Acordului de pace de
la Dayton, Consiliul de Securitate al ONU a mandatat NATO să asigure aplicarea prevederilor
acestui document. NATO prin ARRC (Corpul Aliat de Reacţie Rapidă/Allied Rapid Reaction
Corp), a lansat o vastă operaţie, numită ,,Joint Endeavour”. A fost constituită o forţă
internaţională, la care au fost invitate să participe şi state nemembre NATO, numită IFOR
(Implementation Force /Forţa de Implementare), care şi-a început activitatea la 20 decembrie
1995. Astfel, forţele ONU sunt înlocuite de un contigent de trupe internaţionale sub
comandament NATO, cu misiunea de a supraveghea aplicarea acordurilor de pace. Mandatul
pentru un an, al IFOR, prevedea urmărirea retragerii forţelor şi armamentelor în locurile
indicate, să contribuie la reluarea unei vieţi normale, să refacă infrastructura rutieră şi
feroviară, să repare aerodromurile, să asigure împreună cu OSCE desfăşurarea în bune
condiţii a alegerilor generale prevăzute în septembrie 1996.

În cadrul acestei misiuni NATO, Armata Română şi-a evidenţiat aportul, pentru prima
dată în acest teatru de operaţii, prin activitatea unui batalion de geniu (mandat iniţial de zece
luni, martie –decembrie 1996, după care acesta a fost prelungit), care a depus un efort
deosebit, atât la refacerea infrastructurii (poduri, drumuri, căi ferate) cât şi în cadrul unor
proiecte umanitare realizate atât în R. Srpska cât şi în Federaţia Croato-Musulmană.

În baza Ordinului de zi nr. 2 din 18.02.1996 al Ministrului Apărării Naţionale,


Batalionul 96 Geniu a primit de numirea de "Dr. Joseph Kruzel". Joseph Kruzel, diplomat
american decedat pe timpul unei misiuni de pace în fosta Iugoslavie a fost unul din
susţinătorii intereselor de securitate ale României.

Misiunea de bază a Batalionul 96 Geniu a constat în asigurarea libertăţii de mişcare a


forţei militare internaţionale în teatrul de operaţii şi a inclus: activităţi de cercetare la minare
şi deminare; recunoaşteri ale locurilor în care forţele proprii sau alte forţe urmau să
îndeplinească misiuni; reparaţii, întreţineri şi construcţia de drumuri şi poduri; lucrări de
terasamente, fortificaţii şi mascare.34

Drumul spre un stat multietnic cu instituţii democratice se dovedeşte a fi dificil. În


pofida rezultatelor bune privind instaurarea păcii şi revenirea la o viaţă normală în Bosnia-
Herţegovina, realizate în timpul misiunii IFOR, după încheierea mandatului acesteia, în
decembrie 1996, Consiliul Alinţei Nord-Atlantice a decis prelungirea duratei prezenţei
34
www.mae.ro
42
forţelor NATO pe acest teritoriu. Astfel, la sfârşitul mandatului IFOR, sarcinile fostei misiuni
au fost transferate unei noi misiuni SFOR (Stabilisation Force/ Forţa de Stabilizare), operaţia
primind numele de Joint Guardian.

3.1.2. SFOR/NATO în Bosnia şi Herţegovina (decembrie 1996 - noiembrie 2004)

În pofida rezultatelor bune privind instaurarea păcii şi revenirea la o pace normală în


Bosnia-Herţegovina, realizate în timpul misiunii IFOR, după încheierea mandatului acesteia
în decembrie 1996, Consiliul Alianţei Nord Atlantice a decis prelungirea duratei prezenţei
forţelor NATO pe acest teritoriu.

Misiunea SFOR a fost autorizată de Consiliul de Securitate ONU la 12 decembrie


1996 şi a primit mandatul de a preveni reizbucnirea conflictului, de a continua procesul de
pace, de a sprijini organizaţiile civile nonguvernamentale, de a ajuta reîntoarcerea refugiaţilor
şi de a coopera cu Forţa Internaţională de Poliţie a Naţiunilor Unite/ U.N. International Police
Task Force, precum şi cu Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie/International
Criminal Tribunal for the Former Yugoslavia.

Efectivele iniţiale ale SFOR au fost de 32.000 de militari, apoi pe măsura detensionării
situaţiei, acestea au scăzut ajungând la 12.000 de militari la începutul anului 2003. Pe lângă
statele membre NATO au continuat să participe cu trupe şi ţări din afara tratatului, în martie
2003, erau angajate în misiune 18 state NATO şi 15 state nemembre NATO.

În pofida crizelor din Kosovo şi a celei legate de statutul oraşului Brcko, situaţia
politică va continua să se stabilizeze lent. Totuşi, la sfârşitul anului 1998, 1,2 milioane de
bosniaci continuau să trăiască refugiaţi în străinătate, iar din cei 1 milion care s-au mutat în
alte zone ale Bosniei şi Herţegovinei numai 150.000 şi-au exprimat dorinţa de a reveni în
locurile de baştină, unde ar deveni minoritate etnică.

O serie de evenimente ostile şi subversive, continuă să menţină instabilă situaţia de


securitate din această zonă a Balcanilor: existenţa armamentului şi a muniţiilor asupra
populaţiei civile; existenţa armamentului şi a muniţiilor asupra populaţiei civile; reacutizarea,
fără precedent după 1999 a conflictelor din provincia Kosovo şi riscul extinderii acestora;
cazuri referitoare la terorismul internaţional, în care sunt implicate persoane suspectate de

43
legături cu organizaţiile teroriste al-Qaeda şi Grupul Armat Islamic; existenţa tendinţelor
separatiste privind crearea unui stat autonom – Herţegovina; achiziţionarea de armament de
pe piaţa Bosniei şi Heţegovinei, de către organizaţiile teroriste internaţionale; folosirea
vehiculelor capcană sau deschiderea focului asupra patrulelor şi obiectivelor SFOR (Forţa de
Menţinere a Păcii) din Bosnia Herţegovina ; existenţa perpetuă a confruntărilor interetnice.

În urma Hotărârii Parlamentului României nr. 25 din 1996 şi a Hotărârii Guvernului


României nr. 73 din 14.03.1996, Batalionul 96 Geniu "Dr. Joseph Kruzel" a rămas să facă
parte din SFOR pe o perioadă de 18 luni. În iunie 1998, această perioadă a fost prelungită 1 an
până în iunie 1999.35

Batalionul a cunoscut o nouă subordonare, realizându-se o grupă de legătură între


unitatea românească şi LANDCENT (Forţa Terestră a NATO din Europa din aceea perioadă),
care înlocuise ARRC, fostul eşalon superior pe timpul misiunii IFOR.

Misiunea SFOR, aflată iniţial sub egida NATO a trecut în noiembrie 2004 sub egida
Uniunii Europene (EUFOR), misiunea luând denumirea de ALTHEA.

3.1.3. KFOR/NATO în Kosovo (martie 2000 - prezent)

În prezent, NATO desfăşoară în Balcani una dintre cele mai importante operaţiuni ale
sale: KFOR (Kosovo Force) este o forţă condusă de Alianţă, compusă din trupe aliate şi ale
altor state contributoare, care, în virtutea unui mandat ONU definit prin Rezoluţia 1244 a
Consiliului de securitate, acţionează pentru asigurarea unui mediu de securitate stabil în
Kosovo.

Pe lângă KFOR, Alianţa este prezentă în unele state din regiune (Albania NHQ Tirana,
Bosnia şi Herţegovina NHQ Sarajevo şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei NHQ
Skopje) prin intermediul unor Cartiere generale. Aceste structuri, care iniţial erau destinate
sprijinirii efortului operaţional al Alianţei, au căpătat din ce în ce mai mult în ultima perioadă
atribuţii legate de furnizarea de consultanţă pe teme legate de reforma sectorului de securitate
şi de sprijinirea cooperării statelor respective cu Alianţa în cadrul Parteneriatului pentru pace
(PfP). La sfârşitul anului 2006 a fost înfiinţat la Belgrad un Oficiu militar de legătură (NMLO

35
www.mae.ro
44
Belgrade), care este destinat facilitării aplicării acordului de tranzit dintre NATO şi Serbia,
dar are şi sarcini legate de sprijinul pentru reforma apărării şi participarea Serbiei la PfP.36

Prima subunitate românească a fost desfăşurată în teatru la data de 23.04.2001, în baza


Hotărârii de Parlament nr. 1 din 12.03.2001. Aceasta a fost un pluton de poliţie militară
format din 25 de militari (1 ofiţer, 9 maiştri militari şi subofiţeri, 15 militari angajaţi pe bază
de contract), care a fost subordonat contigentului grec din Brigada Multinaţională de Est,
aflată sub comandă americană.

Plutonul a fost dislocat la Djeneral Jancovic şi a îndeplinit următoarele misiuni37:

- asigurarea controlului traficului şi a deplasării în zona de operaţii prin puncte de


control trafic şi patrule mobile;
- asigurarea libertăţii de deplasare pentru autovehiculele KFOR, a trecerii rapide şi în
siguranţă;
- menţinerea unor capacităţi de acordare a primului ajutor şi de recuperare în zona
Djeneral Jancovic;
- informarea continuă a KFOR/JTCC (Joint Transportation Coordination Centre -
Centrul Întrunit de Coordonare a Mişcării), privind situaţia căii de comunicaţie
HAWC şi condiţiile de trafic de pe aceasta;
- asigurarea pazei şi apărării campului Djeneral Jankovic.

Ultimul detaşament dislocat în Kosovo a început misiunea la data de 01.03.2002, în


baza Hotărârii Parlamentului României nr. 22 din 19.09.2001. Detaşamentul naţional de forţe
(ROFND) este dislocat în Camp “BASCO” - GORAZDEVAC, în apropierea localităţii
Peje/Pec şi acţionează în Task Force Aquila (unitate italiană de tip batalion) în cadrul Brigăzii
multinaţionale de sud-vest.

Compania îndeplineşte misiuni specifice sub comandă italiană, în concordanţă cu


Memorandumul de Înţelegere şi Acordului Tehnic. Acestea constau în:

- verificarea respectării acordului de pace;


- paza şi apărarea taberei, a aşezămintelor de cult şi a persoanelor din perimetrul
acestora;

36
www.diplomacy.ro/Delegația permanentă ă României la NATO/KFOR
37
www.nato.mae.ro
45
- asigurarea libertăţii de mişcare pe căile de comunicaţii în cadrul zonei
de responsabilitate, prin puncte de control trafic şi patrule;
- căutarea şi colectarea de armament şi materiale prohibite deţinute de populaţie şi
organizaţiile locale;
- escorta şi paza cetăţenilor sârbi în diferite situaţii;
- patrularea pe rutele principale şi secundare din zona de responsabilitate ziua şi
noaptea;
- organizarea de puncte de control fixe şi mobile.

Rotirea efectivelor Detaşamentului “ROFND” s-a executat din 4 în 4 luni, iar începând
cu august 2005 din 6 în 6 luni.

3.2. Misiunile din Orientul Mijlociu

3.2.1. ISAF

Atentatele de la 11 septembrie 2001 au marcat intrarea umanităţii într-o nouă fază,


lumea înţelegând că terorismul a devenit un pericol de nivel mondial. Terorismul pândeşte de
oriunde, iar lumea civilizată se dovedeşte, la rândul ei, incapabilă să facă faţă unor astfel de
„provocări” împotriva umanităţii, cele mai elocvente fiind atentatele teroriste de la Madrid
(2004) şi Londra (2005).

La 11 septembrie 2001, pe teritoriul S.U.A. au avut loc trei atacuri teroriste asupra
celor două clădiri World Trade Center din New York şi asupra Pentagonului din Washington.
Atacurile au constat în deturnarea unor curse aeriene americane interne de pasageri şi în
prăbuşirea acestora asupra obiectivelor respective. Atacurile s-au soldat cu moartea
pasagerilor, a peste 2000 persoane din incinta clădirilor din New York, inclusiv a câtorva sute
de angajaţi ai Pentagonului. Un al patrulea avion deturnat nu şi-a atins ţinta (după toate
probabilităţile Casa Albă), din cauza unor revolte ale pasagerilor.

46
Pentru normalizarea situaţiei, Consiliul de Securitate al O.N.U., prin rezoluţia nr.1386
a instituit misiunea ISAF – International Security Assistance Force/Forţa Internaţională pentru
Asistenţă şi Securitate.

Aceasta a fost constituită din militari aparţinând celor 19 state, care şi-au desfăşurat
activitatea în cadrul operaţiunii „FINGAL”. Iniţial, mandatul misiunii a fost de şase luni, fiind
apoi prelungit prin Rezoluţiile Consiliului de Securitate al O.N.U. cu nr.1413 şi nr.1444 din
2002. Operaţia „ISAF”, condusă de NATO, are ca principală misiune, asigurarea securităţii
în capitala Afganistanului, Kabul şi împrejurimile acesteia.38

România a contribuit la procesul de stabilizare a Afganistanului încă din 2002, când


ţara noastră s-a alăturat coaliţiei conduse de SUA, având ca scop reinstaurarea libertăţii în
Afganistan şi înlăturarea terorismului din această ţară

La misiunea ISAF, partea română a angajat forţe încă de la începutul misiunii


(februarie 2002), constând într-o aeronavă de transport C-130 B Hercules, un pluton de poliţie
militară, personal de stat major şi ulterior un detaşament de informaţii militare, o echipă de
control trafic aerian şi militari în două echipe de reconstrucţie a provinciilor
(P.R.T./Provincial Reconstruction Team).
După preluarea de către NATO a operaţiei ISAF în 2003, România şi-a sporit gradual
contribuţia la efortul Alianţei, în paralel cu continuarea participării la operaţia “Enduring
Freedom”, condusă de SUA.

Contribuţia României în Afganistan se fundamentează pe multiple raţiuni. In primul


rând, este vorba despre angajamentul ţării noastre faţă de succesul celei mai ample operaţiuni
a NATO. In al doilea rând, asigurarea unui mediu stabil în Afganistan este esenţial pentru ca
poporul afgan să trăiască în pace şi să poată decide singur asupra propriului viitor, fără
presiunea traficanţilor de droguri, talibanilor sau teroriştilor. Securitatea euro-atlantică şi
internaţională este legată de stabilitatea din Asia Centrală şi de Sud, în asigurarea căreia
Afganistanul joacă un rol – cheie. 39

Cei aproximativ 800 de militari români contribuie la realizarea obiectivelor NATO în


Afganistan de sprijinire a extinderii şi exercitării autorităţii guvernului afgan pe tot teritoriul

38
www.nato.mae.ro
39
www.diplomacy.ro/Delegația Permanentă ă României la NATO/România în Afganistan
47
ţării şi de furnizare a climatului de securitate necesar pentru activităţile de stabilizare şi
reconstrucţie.

Începând din luna octombrie 2008 în Teatrul de Operaţii AFGANISTAN a fost


introdus EICC cu misiunea de conduce operaţii în sprijinul păcii sub comandă NATO, în
cooperare cu celelalte forţe aparţinând ISAF, în aria de responsabilitate (AOR) ordonată de
comandantul Comandamentului Regional Sud (RC – SOUTH), în scopul sprijinirii guvernului
afgan în procesul de menţinere a securităţii, stabilităţii, extinderii autorităţii de guvernare şi
justiţie, precum şi de susţinere a efortului de reconstrucţie şi dezvoltare. Efectivele EICC: 12
militari (8 ofiţeri şi 4 subofiţeri).40

Efortul României în cadrul ISAF la procesul de democratizare a Afganistanului, este


recunoscut ca unul important datorită faptului ca în momentul actual în cadrul ISAF
acţionează 900 militari români.

1.1.1. Misiunea NATO de instruire in Irak (NTM-I)

În baza unei solicitări adresată de premierul irakian Al-Maliki privind acordarea de


sprijin guvernului Irakului de a organiza activitatea de instruire a forţelor de securitate
irakiene, Alianţa a decis crearea unei Misiuni NATO de training în Irak (NTM-I) la 30 iulie
2004. Toate statele aliate au convenit să acorde asistenţă atât pe teritoriul Irakului, cât şi în
afara Irakului prin contribuţii financiare sau donaţii de echipamente.

Misiunea NATO este una distinctă, aflată sub controlul politic al Consiliului Nord-
Atlantic. NATO este implicată în activităţi de instruire, echipare, asistenţă tehnică şi nu în
activităţi de tip combat. Scopul misiunii de training şi a Colegiului întrunit de la Ar
Rustamiyah este de a sprijini Irakul în construcţia instituţională şi a capabilităţilor necesare
guvernului în vederea acoperirii nevoilor de securitate pentru populaţia irakiană. Universitatea
Naţională de Apărare (NDU) de la Ar Rustamiyah a fost deschisă de către secretarul general
al NATO la 27 septembrie 2005.41

După 17 noiembrie 2004 când s-a lansat misiunea NTM-I, România a contribuit cu
personal militar (instructori) la obiectivele NTM-I şi participă în momentul de faţă cu un

40
www.nato.mae.ro
41
www.diplomacy.ro/Misiunea NATO de instruire in Irak
48
număr de 3 instructori. În plus, autorităţile române au deschis accesul personalului militar
irakian la facilităţile de instruire din România.

Pe de altă parte, avem o contribuţie mult mai importantă cu forţe în cadrul Operaţiei
IRAQI SUNSET- 409 militari, care acţionează însă în baza unui Memorandum de Înţelegere
între guvernul român şi cel irakian.

La 26 iulie 2009, ministrul apărării al Republicii Irak, Abdul Qader Mohammad


Jassim Al-Mafrji, şi adjunctul secretarului general al NATO, Claudio Bisogniero, au semnat
Acordul privind instruirea forţelor de securitate irakiene. Acordul reprezintă baza legală prin
care NATO îşi continuă misiunea de instruire în Irak, NTM-I.

1.2. Participarea ofițerilor de stst major la misiuni din cadrul


comandamentelor NATO

Complexitatea mediului operaţional actual, coroborată cu particularităţile specifice


fiecărei misiuni în parte, determină comandanţii Comandamentelor Multinaţionale să
adapteze permanent sistemul de instruire al forţelor la nevoile rezultate din experienţa
acumulată şi specificul operaţiei (misiunii) pe care o au de îndeplinit.

În îndeplinirea misiunii încredinţate dimensiunea calitativă a resursei umane reprezintă


un factor fundamental care priveşte, în esenţă, capacitatea de conducere a unui comandament.
În fond, aceasta arată performanţa comandamentului, care este, indiscutabil, legată de
competenţă.

Participarea cu ofiţeri (subofiţeri) de stat major a cunoscut o evoluţie ascendentă,


aceştia planificând, conducând şi desfăşurând misiuni cu un grad de risc ridicat, cele mai
semnificative fiind42:

- participarea la întocmirea estimărilor pe linie de personal şi a măsurilor de


eficientizare a cursului acţiunilor militare;
- supravegherea, estimarea şi asigurarea serviciilor pe linie de personal, facilităţi,
concepţii şi proceduri care sprijină pregătirea contingentelor naţionale;
- participarea la realizarea schimbului de informaţii referitoare la zona de conflict,
particularităţile politice, economice şi condiţiile sociale;

42
www.mae.ro
49
- întocmirea ordinelor de misiune pentru deplasarea şi accesul convoaielor umanitare
prin punctele de control militare;
- monitorizarea programelor de reconstrucţie precum şi participarea la recepţia
facilităţilor şcolare, sanitare şi alte construcţii de interes public;
- coordonarea activităţilor civile-militare din Centrul de Asistenţă;
- prezentarea situaţiei cererilor de convoaie umanitare, în cadrul briefingurilor zilnice,
precum şi coordonarea acestora prin Centrul de Coordonare a Mişcării;
- elaborarea măsurilor pentru acordarea sprijinului medical al operaţiilor de tip CIMIC;
- exercitarea coordonării de către statul major al unităţilor CIMIC subordonate, cât şi al
altor unităţi CIMIC primite în sprijin, asupra operaţiunilor executate şi al ordinelor
emise;

O succintă evaluare a participării României cu ofiţeri de stat major în comandamente


multinaţionale în perioada 1991-2009, permite desprinderea următoarelor concluzii şi
consideraţii de ordin general:

- prezenţa română la activităţile menţionate mai sus a fost apreciată de către factorii
de conducere NATO, atât la faţa locului, cât şi prin scrisori de mulţumire adresate
ministerului apărării naţionale sau şefului Statului Major General;
- activităţile desfăşurate în cadrul parteneriatului, misiunilor de menţinere a păcii, de
stabilizare a forţei şi reconstrucţie a armatelor naţionale (Afganistan şi Irak) au
constituit un prilej de cunoaştere a altor părţi, a problemelor de abordare şi
execuţie, ca şi un util schimb de experienţă în cele două domenii de referinţă;
- învăţămintele desprinse în urma desfăşurării diverselor activităţi au fost transmise
structurilor implicate, în vederea informării sau transpunerii lor în practică, etc.

4. Obligații asumate și modul de îndeplinire a acestora

Contribuţia militară a României în cadrul NATO constă nu numai în participarea la


structura de forţe, ci şi în angajarea cu trupe la misiuni şi operaţiuni militare conduse de
NATO. Militarii noştri au demonstrat cu profesionalism, în misiunile NATO din Balcani şi
Afganistan, dar mai ales în cele cu grad sporit de risc în cadrul coaliţiilor conduse de SUA în

50
Afganistan şi Irak, că România poate contribui în mod eficient la operaţiuni militare
multinaţionale împreună cu aliaţii săi.

Factorul uman reprezintă o contribuţie semnificativă pe care o aducem în calitate de noi


membri NATO. Este deosebit de important ca România să fie reprezentată în cadrul
structurilor NATO de către experţi militari şi civili cu o foarte bună pregătire profesională.

De asemenea, România poate oferi centre de excelenţă în domeniul instruirii şi pregătirii şi


mă refer aici la Centrul Regional de Instruire PfP de la Bucureşti şi Centrul de Management al
Resurselor de Apărare de la Braşov. Este analizată, totodată, şi posibilitatea utilizării
Centrului de Instruire prin Simulare. O altă modalitate de a contribui în cadrul Alianţei este
oferirea unor capacităţi de Sprijin al Naţiunii Gazdă (HNS) pentru operaţiuni aliate.

Iniţiativa creării Forţei de Reacţie Rapidă a NATO (NRF) vizează constituirea unei
structuri militare cu un efectiv de aproximativ 21.000 de militari, compusă din elemente
terestre, aeriene şi navale, cu capacitate de desfăşurare în termen scurt (7 zile), puternic
susţinute logistic şi informativ.

O altă contribuţie importantă pe care România o aduce ca membră NATO este participarea
la angajamentele de la Praga privind capabilităţile (PCC), pe două paliere majore de
implicare: asumarea unor angajamente naţionale în domenii cheie ale capabilităţilor
operaţionale şi prin participarea la proiecte multinaţionale.

Contribuţia naţională la PCC cuprinde 16 elemente de ofertă în cadrul celor 4 domenii


operaţionale ale PCC. Din cadrul acesteia fac parte forţe şi capabilităţi NBC, UAV, poliţie
militară, geniu, CIMIC, transport (C 130 şi IAR 330). De asemenea, România participă în
cadrul proiectelor multinaţionale PCC privind asigurarea de capabilităţi de transport strategic
aerian şi maritim şi la proiectul privind supravegherea terestră aliată (Allied Ground
Surveillance/AGS).

Asumarea şi îndeplinirea acestor obligaţii va implica costuri financiare semnificative, însă


o analiză cost/beneficii ar constata indubitabil că apărarea naţională în cadrul unei alianţe
militare este mult mai ieftină decât apărarea pe cont propriu pentru un stat de mărimea şi
situat în poziţia geografică a României. De altfel, în domeniul politicii internaţionale este
unanim recunoscut faptul că scopul principal al oricărei alianţe militare, de-a lungul istoriei, a
fost amplificarea capacităţii de apărare, în condiţiile minimizării costurilor implicate de
realizarea acestui deziderat.
51
Pe termen scurt, costurile vor fi semnificative, România urmând să facă eforturi importante
pentru a răspunde obligaţiilor pe care şi le-am asumat.

România trebuie să asigure personalul necesar ocupării posturilor care îi revin în cadrul
structurilor civile şi militare ale Alianţei. Cheltuielile legate de pregătirea şi susţinerea
acestora sunt suportate de România. Majoritatea instituţiilor implicate au avut în vedere acest
aspect şi au demarat deja pregătirea personalului, dar nu trebuie ignorat faptul că vor trebui
permanent planificate şi alocate fonduri.

În cadrul NATO, România a contribuit și va contribui în continuare la bugetul civil şi


militar al Alianţei şi de asemenea la Programul NATO de Securitate a Investiţiilor (NSIP),
acesta fiind un fond prin care se finanţează investiţii NATO pe teritoriul statelor membre (căi
de transport, comunicaţii, conducte de carburanţi, baze de aprovizionare, depozite de
materiale etc.). România va mai contribui şi la bugetele diverselor agenţii NATO, precum şi la
construirea noului Cartier General, inaugurat în 2008.

În procesul de transformare, Armata României și-a definit cu claritate obiective ferme,


corelate cu obiectivele Alianței: realizarea unei structuri de forțe dislocabile, sustenabile,
interoperabile, flexibile, cu o capacitate de protecție adecvată, dotată cu mijloace moderne de
luptă, capabile să îndeplinească gama întreagă de misiuni stabilite.
În acțiunile de implementare a prevederilor strategiei, au fost stabilite și
operaționalizate forțele care pot fi puse la dispoziția Alianței, printr-un proces planificat pe
etape, în concordanță cu cerințele partenerilor noștri și cu posibilitățile concrete de realizare.
Prezența militarilor români la misiunile conduse de NATO a crescut de la an la an.
România și-a asumat nu numai calitatea de executant al unor misiuni de rutină, ci și atribuții
de comandă și control la eșaloane tactice și operative.
Eforturile de transformare pentru asigurarea cerințelor Alianței privind realizarea
capabilităților specificate în obiectivele forței la nivelul structurilor destinate NATO sunt
concentrate asupra aspectelor de interoperabilitate și dislocabilitate, achiziția de noi
echipamente, realizarea corelării cerințelor obiectivelor forței cu cele ale NRF, modernizarea
procesului de instruire și pregătire și îmbunătățirea sistemului legislativ specific.
Participarea României la programe de dezvoltarea în comun a capabilităților permite
atingerea într-un timp relativ scurt, dezvoltând simultan capabilități cu alte state membre, a
unui nivel de interoperabilitate corespunzător. Derularea în comun a acestor programe nu

52
numai că asigură atingerea unui anumit nivel al interoperabilității, ci facilitează menținerea și
dezvoltarea acestuia.
Pe plan național, realizarea interoperabilității la nivelul forțelor destinate NATO
constituie o prioritate a standardizării în orizonturile de timp ale angajamentelor asumate prin
obiectivele forței. Interoperabilitatea la nivelul tuturor forțelor este obiectivul strategic al
standardizării stabilit în strâns corelație cu orizontul de timp și cu obiectivele Strategiei de
transformare a Armatei României. până în 2015, trebuie să fie acceptate toate STANAG-urile
NATO (peste 1 500), existente la data accederii României, iar cele cu conținut operațional și
administrativ vor trebui implementate. Astfel, întregul portofoliu național de acte normative
specifice referitoare la pregătirea și utilizarea forțelor va fi “înnoit”, în conformitate cu
prevederile STANAG-urilor, iar doctrinele, tacticile și procedurile vor fi similare cu cele ale
celorlalte state membre ale NATO. Prin urmare, vor fi realizate premisele interoperabilității
operaționale a forțelor naționale.
Până în 2025, standardele cu conținut tehnic vor trebui implementate prin
achizițiile/modernizările de tehnică și echipamente. Astfel, dotarea și înzestrarea forțelor
naționale vor fi similare cu cele ale celorlalte state membre ale NATO și, prin urmare, se va
putea realiza interoperabilitatea tehnică.
În scopul reducerii decalajelor, din punctul de vedere al înzestrării Armatei, față de
statele dezvoltate economic, care sunt membre ale NATO, prin modernizare și achiziții de
echipamente și sisteme de arme performante, trebuie implementată Strategia de înzestrare a
Armatei. Această direcție trebuie susținută de: creșterea independenței directorilor de
programe majore în domeniul înzestrării și modernizării; de corelarea obiectivelor asumate cu
resursele alocate și de simplificarea procedurilor de achiziție prin reducerea timpului
consumat și creșterea premiselor de respectare a programelor de înzestrare și modernizare.

Investiţia în securitate este o investiţie cu efecte pe termen lung. Construcţia unei lumi
sigure şi stabile nu poate avea loc decât cu participarea tuturor statelor democratice. România
face parte integrantă din această categorie şi poate contribui cu succes în acest sens.

Nu este nici o îndoială că integrarea României în NATO este un câştig pentru stabilitatea şi
securitatea regională în Balcani, zona Mării Negre, Caucazul de Sud şi chiar în Orientul
Mijlociu şi Asia Centrală.

53
CAPITOLUL VI. NATO – PREZENT ȘI VIITOR

Alianța Nord-Atlantică parcurge propriul proces de modernizare în concordanță cu


noile provocări ale secolului XXI. Putem afirma că, în prezent, NATO înregistrează progrese
semnificative, situându-se în centrul celui mai important proces de transformare din istoria sa.
În timp ce structurile operaționale au fost reformate, procesele politice și operaționale de
adoptare a deciziilor, ca și resursele și mecanismele de finanțare continuă să se înscrie în linia
de transformare a NATO. Reformele din aceste domenii, deosebit de importante pentru
evoluția Alianței, sunt necesare în vederea acordării garanțiilor de care aceasta are nevoie
pentru îndeplinirea, în mod real, a obiectivelor politice adoptate în legătură cu noile sale
misiuni. Întreprinderea unor astfel de măsuri are ca scop exercitarea unui management eficace
în promovarea stabilității, cu o capacitate rapidă de reacție și vocație globală.

Alături de partenerii săi, NATO doreşte în continuare să promoveze şi să apere


valorile fundamentale comune precum: democraţia, libertatea individuală, supremaţia legii,
economia de piaţă, rezolvarea pe cale paşnică a disputelor, deschidere şi transparenţă, dar şi
cooperarea la nivel internaţional în vederea abordării cu succes a provocărilor noului mileniu.

Unul dintre principalele obiective ale NATO pentru viitor este reprezentat de procesul
de transformare a Aliantei. Pe măsură ce tipurile de ameninţări evoluează şi se modifică,
NATO trebuie, la rândul său, să treacă printr-un proces de schimbare. Această transformare
54
reprezintă o provocare şi o cerinţă constantă pentru Alianţă, căreia va trebui să îi facă faţă
permanent. Procesul de transformare va avea la bază întotdeauna valorile fundamentale ale
NATO.

Datorită creşterii numărului şi gradului de complexitate a operaţiunilor NATO


procesul de transformare al sistemului colectiv de apărare a devenit o cerinţă constantă pentru
fiecare stat membru. În contextul crizei financiare la nivel global şi al unor resurse limitate
alocate pentru apărare, statele membre vor fi nevoite să facă eforturi suplimentare pentru a
menţine sistemul de apărare la standarde optime.

Un alt obiectiv îl reprezintă realizarea unui sistem colectiv de apărare. Sistemul


colectiv de apărare este şi va rămâne principalul obiectiv al NATO. Totodată, este cunoscut
faptul că pentru menţinerea securităţii statelor membre este esenţial ca NATO să acţioneze şi
în afara graniţelor sale pentru a răspunde ameninţărilor acolo unde acestea apar, contribuind
astfel la crearea unui mediu internaţional mai sigur de care beneficiază şi statele membre.

De asemenea, stabilizarea Afganistanului este una dintre problemele importante ale


Alianței. Una dintre cele mai dificile operaţiuni ale Alianţei este cea care se desfăşoară în
prezent în Afganistan sub mandatul ONU. Principalele provocări sunt reprezentate de opoziţia
grupurilor de insurgenţi extremişti şi de necesitatea de a răspunde nevoilor Afganistanului
privind creştea nivelul de dezvoltare, îmbunătăţirea manierei de guvernare, crearea de forţe
armate bine echipate şi pregătite, stabilirea de relaţii de bună vecinătate ale Afganistanului cu
vecinii săi.

De finalizarea cu succes a acestei operaţiuni depinde atât posibilitatea cetăţenilor


Afganistanului de a trăi în condiţii de pace şi libertate, dar şi securitatea în regiunea respectivă
şi siguranţa statelor membre ale NATO. Pentru sprijinirea operaţiunii din Afganistan NATO
acordă o atenţie specială şi dezvoltării unei cooperări mai strânse cu statele vecine
Afganistanului, cu Pakistanul si statele partenere din Asia Centrală.

Succesul acestei operaţiuni nu poate fi obţinut numai prin mijloace militare. De aceea,
intervenţia militară este completată de sprijinul oferit de Alianţă pregătirii şi echipării
corespunzătoare a forţelor armate ale Afganistanului. Obiectivul urmărit este acela ca armata
afgană să poată prelua în mod progresiv principalele activităţi de stabilizare îndeplinite în
prezent de către ISAF

55
Pe de altă parte, NATO urmărește cooperarea cu alte organizaţii internaţionale şi
state non-membre. Atât în Afganistan, cât şi in alte zone în care NATO îşi desfăşoară
operaţiunile şi misiunile, există o colaborare şi implicare şi din partea altor organizaţii
internaţionale cum ar fi: ONU, UE sau Banca Mondială. NATO nu este specializată în
reconstrucţia civilă. De aceea, apelează la parteneriate cu organizaţii care au expertiză în
domenii precum: crearea de instituţii politice, dezvoltare economico-socială, crearea unui
sistem juridic eficient ş.a.m.d.

În cadrul misiunilor şi operaţiunilor sale NATO colaborează şi cu state non-membre.


Acestea contribuie prin aportul de trupe şi alte resurse la îndeplinirea cu succes a operaţiunilor
şi misiunilor în care sunt implicate.

NATO a extins cooperarea cu statele partenere şi organizaţiile internaţionale şi în


domenii precum lupta împotriva terorismului, prevenirea proliferării armelor de distrugere în
masă, securitatea energetică, dar şi protecţia împotriva atacurilor cibernetice. În acest sens,
Declaraţia ONU-NATO, semnată în septembrie 2008, servește la creşterea gradului de
colaborare între cele două organizaţii în domenii cheie, inclusiv sprijinul oferit de NATO
operaţiunilor ONU şi activităţile ONU de prevenire şi contracarare a terorismului.

Folosind experienţa dobândită în realizarea reformei sistemului de apărare, dar şi prin


intermediul unor programe de pregătire şi educaţie, NATO oferă sprijin anumitor state non-
membre în procesul de dezvoltare a capacităţii de rezolvare a problemelor de securitate cu
care acestea se confruntă. În acest sens, NATO a dezvoltat mecanisme instituţionalizate de
parteneriat - Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic, Dialogul Mediteranean, Iniţiativa de
Cooperare de la Istanbul, şi şi-a consolidat relaţiile cu state din regiunea Asia-Pacific.
Comisiile NATO-Ucraina şi NATO-Georgia sunt foarte utile în ceea ce priveşte procesul de
pregătire a celor două state partnere pentru îndeplinirea criteriilor de aderare la NATO,
oferindu-le sprijin pentru realizarea reformelor necesare.

De asemenea, NATO va continua să dezvolte relaţia sa cu Rusia şi să intensifice


cooperarea în domeniile de interes comun, precum lupta împotriva terorismului şi stabilizarea
Afganistanului. În relaţia sa cu Rusia, NATO îşi va susţine şi apăra întotdeauna valorile şi
respectarea cu bună credinţă a angajamentelor asumate.

In ceea ce privește parteneriatul cu Uniunea Europeană, NATO acordă o importanţă


deosebită relaţiilor sale cu Uniunea Europeană, care îşi dezvoltă propria Politică Externă şi de
Securitate Comună. NATO doreşte stabilirea unui parteneriat solid cu Uniunea Europeană, nu
56
numai la nivel de cooperare militară în zone de interes comun precum Kosovo şi Afganistan,
dar şi la nivelul dialogului politic.

În dezvoltarea acestui parteneriat se va avea în vedere evitarea eventualelor dublări ale


acţiunilor celor două organizaţii şi implicarea în cea mai mare măsură posibilă a statelor
membre în operaţiunile fiecărei organizaţii astfel încât să se utilizeze în modul cel mai eficient
resursele comune disponibile

Nu în ultimul rand, abordarea noilor tipuri de ameninţări ale prezentului şi


viitorului se află pe lista de priorități pentru viitor pe agenda NATO. Cu toate că operaţiunile
reprezintă cea mai vizibilă parte a activităţii NATO în prezent, Alianţa este preocupată şi de
contracararea noilor tipuri de ameninţări precum: proliferarea armelor de distrugere în masă,
terorismul, securitatea energetică sau atacurile cibernetice. Aceste tipuri de ameninţări sunt
complexe şi au atât o dimensiune civilă, cât şi una militară. De aceea, NATO nu doreşte să
deţină un monopol în ceea ce priveşte contracararea acestora, ci îşi aduce o contribuţie
proprie de substanţă la răspunsul comun în faţa acestor ameninţări.

În faţa acestor ameninţări imprevizibile NATO nu poate avea o atitudine reactivă, ci


trebuie să reuşească să anticipeze provocările şi să folosească resursele politice şi militare de
care dispune, pentru ca în cooperare cu partenerii săi să poată reduce cât de mult posibil
nivelul riscului.

57
CAPITOLUL VII. PROMOVAREA ȘI DEZVOLTAREA CULTURII DE
SECURITATE – COMPONENTĂ Ă STRATEGIILOR DE SECURITATE LA
FRONTIERA RĂSĂRITEANĂ Ă NATO ȘI UE

1. Abordări ale conceptului de ˮfrontieră răsăriteană a Alianței Nord-


Atlantice și a Uniunii Europeneˮ

Frontiera virtuală comună a NATO şi Uniunii Europene la Est, Vest, Nord şi Sud se
particularizează şi prin alt gen de caracteristici, fiind posibile, în plan teoretic, conceptual,
delimitări de ordin geografic, economic, cultural şi religios, geostrategic, lingvistic şi istoric.43

În funcţie de aceste delimitări, o analiză aprofundată ar putea demonstra că, în afara acestei
suprapuneri de ordin axiologic şi atitudinal, în domeniul unor valori comune şi al
angajamentului de a respecta anumite principii de acţiune cu înalt grad de generalitate, dar şi
de importanţă, există interese specifice şi nuanţe care particularizează poziţiile statelor
europene, pe anumite problematici, în raport cu ale altor aliaţi din Organizaţia Tratatului
Nord-Atlantic (în special, cu SUA), şi chiar poziţiile unora dintre statele membre ale celor
două construcţii politice în raport cu celelalte.44

Din acest motiv, unele studii de securitate şi unele analize geostrategice şi geopolitice,
elaborate de diferite grupuri de experţi, abordează în mod diferit conceptul de frontieră
43
Bernard de BRESSY, Des frontières de l’Europe, Défense nationale et sécurite collective, mars 2006, pp.5-14.

44
Peter von HAM, Richard L. KLUGER, Western Unity and the Transatlantic Challenge, The Marshall Center
Papers, nr. 4/2002.
58
răsăriteană a NATO şi a Uniunii Europene, frontieră care a cunoscut, pe parcursul ultimilor
ani, spectaculoase transformări, în contextul proceselor de lărgire.

Sub aspect pur geografic, în mod evident, frontiera actuală răsăriteană a NATO nu
coincide cu cea a Uniunii Europene, dat fiind faptul că o serie de state situate la est de ţărmul
Atlanticului sunt membre ale Uniunii Europene, fără a fi membre NATO (Cipru, Malta), iar
Turcia este doar stat membru al NATO şi, cu toate că atingerea criteriilor de accedere în
Uniunea Europeană a înregistrat unele progrese în ultima perioadă, aderarea sa deplină –
susţinută intens, între alţi parteneri şi Aliaţi, de către Statele Unite ale Americii – nu este de
aşteptat să se concretizeze pe termen scurt sau chiar mediu.

Faţă de perioada Războiului Rece, când, la frontiera estică, Grecia şi Turcia constituiau un
flanc strategic înaintat şi descoperit al Alianţei Nord-Atlantice, iar Comunitatea Europeană
(centrată pe probleme economice şi sociale) şi Uniunea Europei Occidentale (ale cărei
structuri de securitate şi apărare au stat la baza conturării prezentei Identităţi Europene de
Apărare şi Securitate - ESDI) abordau din perspective diferite problematica securităţii şi
apărării colective – există în prezent o suprapunere mult mai adecvată între spaţiul de
securitate şi apărare colectivă al NATO şi cel al Europei unite.

Potrivit unor aprecieri recente45 care se situează în continuarea ideii anterior vehiculate a
unei „Europe cu mai multe viteze”, frontiera de est a Uniunii Europene extinse, într-o epocă
în care reţelele mondiale, de ordin informaţional (Internetul) sau economic (marile companii
transnaţionale) ignoră existenţa unor frontiere statale precis evidenţiate, va include, în
perioada următoare, trei inele concentrice, devenind astfel un concept variabil. Primul inel ar
cuprinde ţările ce înconjoară cuplul germano-francez şi este în curs de constituire, ca spaţiu
economic consolidat şi ca „veritabilă frontieră”. Un al doilea inel ar putea include ţările „care
nu doresc să intre în primul cerc”, în special cele din Europa de Est, în timp ce al treilea ar
putea cuprinde, în funcţie de statutul de membru asociat, „ţări de piaţă europeană”, precum
Turcia.

Pe de altă parte, unitatea geografică a Eurasiei a servit unor autori drept motivaţie pentru a
contura ipotetice entităţi, de genul „la grande Europe” (de exemplu, Yves Lacoste, în Le
Monde, propunea o viziune geostrategică în care „marea Europă” s-ar putea întinde până în
Extremul Orient, învecinându-se astfel cu India şi China).46

45
Bernard de BRESSY, loc. cit,. p.11.
59
În acelaşi context, au fost formulate aprecieri conform cărora, ca şi în cazul NATO,
dincolo de anumite limite, lărgirea excesivă a Uniunii Europene, fără asigurarea atingerii de
către noii candidaţi a tuturor criteriilor şi standardelor impuse statelor membre, ar putea
favoriza apariţia unor situaţii de parţială insecuritate, întrucât un „limes” răsăritean prea extins
al Uniunii şi al NATO şi o apropiere şi mai mare de zonele în care nu au fost rezolvate o serie
de conflicte îngheţate riscă să genereze noi vulnerabilităţi.

2. Amenințări comune la adresa securitășii statelor membre NATO și UE

Trecând într-un plan secundar, în raport cu relevanţa şi actualitatea lor, dezbaterile


privitoare la „Europa unită de la Atlantic la Urali” (la care se refereau, între alţii, generalul
Charles de Gaulle sau Maurice Duverger), considerăm că, la baza oricărei analize concrete
privind problematica frontierei răsăritene a NATO şi UE, trebuie avute în vedere realităţile
existente şi tendinţele evoluţiei mediului de securitate regional şi global, estimările pe termen
scurt şi posibilităţile de asigurare a securităţii şi apărării spaţiului comun al Uniunii Europene
şi al NATO în raport cu ameninţările existente şi posibile la adresa acestuia.

Această prioritate este determinată de faptul că, în aceeaşi măsură în care există
compatibilitate şi concordanţă între valorile, principiile şi acţiunile în planul securităţii în
cadrul NATO şi al UE, se manifestă o concordanţă nedorită, dar de care trebuie să se ţină
seama, în ceea ce priveşte factorii de risc şi ameninţările comune, în special asimetrice,
evidenţiate atât în cuprinsul Conceptului Strategic NATO şi al altor documente ale Alianţei
Nord-Atlantice, cât şi în Strategia de Securitate a Uniunii Europene, adoptată în anul 2003.

Dincolo de diferenţe, există şi trebuie accentuată şi consolidată unitatea spaţiului euro-


atlantic – potrivit devizei Uniunii Europene, a „unităţii în diversitate” şi a angajamentului de
solidaritate al Aliaţilor („toţi pentru unul şi unul pentru toţi”).

Dincolo de evoluţiile posibile într-o perspectivă ndepărtată, există ameninţările comune ale
prezentului şi nevoia permanentă de securitate şi stabilitate, care nu poate fi sigurată, apărată
şi menţinută decât în cadrul unei frontiere virtuale unice, consistente.

Ameninţările comune cuprind, în primul rând, problemele de ordin global asociate sărăciei
şi subdezvoltării, dar şi existenţei unor conflicte, precum şi cele care sporesc dependenţa

46
Ibidem, p.6
60
europeană – şi, în acelaşi timp, vulnerabilitatea – de infrastructura din domeniul
transporturilor, energiei, informaţiei, precum şi din alte domenii.47

Pentru Europa, dependenţa de energie reprezintă o preocupare specială, ea fiind cel mai
mare continent importator de petrol şi gaz din lume. Multe dintre importurile de energie
europene provin din zona Golfului şi din Rusia (45%), precum şi din Africa de Nord. În
prezent, importurile reprezintă aproape 50% din consumul de energie, estimându-se că vor
ajunge la 70% în 2013, în condiţiile în care, la nivel mondial, o clasificare a principalilor
consumatori situează Uniunea Europeană (cu un procentaj de 17%), pe locul 3 după spaţiul
Americii de Nord (29%) şi al statelor dezvoltate din Asia (20%, dintre care China deţine 11%
şi India 4%), urmată de America Latină şi de Sud (6%) şi Africa (sub 3%). 48 Comunicatul
asupra „Politicii energetice pentru o Uniune Europeană lărgită, vecinii şi partenerii săi” (mai
2003) şi Cartea verde („Către o strategie europeană de securitate a aprovizionării”) a Comisiei
Europene, publicată la 8 martie 2006, propunerea Poloniei de a crea o asociere a statelor
europene, numită sugestiv un „NATO al energiei”, înscrierea problematicii energetice pe
primul punct al agendei reuniunii statelor grupului G-8 de la Sankt Petersburg, precum şi
perspectiva dezbaterii aceluiaşi subiect în cadrul summit-ului NATO, din 28-29 noiembrie
2006, demonstrează importanţa asigurării securităţii energetice în zona euro-atlantică, dar şi
într-un spaţiul mai larg, transatlantic.

Aceasta se poate realiza prin diversificarea surselor, asigurarea unor trasee securizate de
transport al materialelor energetice şi adoptarea unor măsuri convergente şi a unor
instrumente adecvate de către toate statele membre ale Uniunii Europene, într-o reţea
comunitară, (existând deja o strategie în acest scop, pe lângă Directivele europene existente).49

Frontiera răsăriteană şi de sud-est a NATO şi a Uniunii Europene, care se învecinează, prin


bazinul Mării Negre, cu zonele Caucazului şi Mării Caspice, precum şi ale Orientului
Apropiat şi Mijlociu, puncte de origine ale marile trasee energetice, prezintă din acest punct
de vedere o importanţă strategică deosebită.
47
Strategia Europeană de Securitate (cap. I, Mediul de securitate: provocările globale şi principalele
ameninţări).

48
Christophe-Alexandre PAILLARD, L’Europe, terrain de manoeuvre privilégié des géants de l’ énergie,
Défense nationale et sécurite collective, avril 2006, p.24.

49
Directiva 68/414/CEE din 20 decembrie 1968 privind stocurile petroliere şi Directiva 2004/67/CE din 26
aprilie 2004 privind măsurile de asigurare a securităţii aprovizionării cu gaze naturale.
61
Altă categorie de ameninţări comune include acţiunile grupărilor şi organizaţiilor teroriste,
ale grupurilor crimei organizate transfrontaliere50, proliferarea armelor de distrugere în masă,
migraţia ilegală dinspre spaţiile euro-asiatic şi al Africii de Nord, traficul ilegal cu substanţe
interzise şi materiale strategice, contrabanda cu arme şi muniţii, dar şi posibilitatea menţinerii
sau accentuării unor focare de instabilitate şi tensiune în vecinătatea frontierei răsăritene a
NATO şi a Uniunii Europene (datorită existenţei unor regimuri eşuate, caracterizate prin
corupţie, abuz de putere, instituţii slabe, lipsă de responsabilitate şi conflicte civile, care
slăbesc statele din interior).51

Trebuie avut în vedere faptul că, spre deosebire de NATO, care dispune în primul rând de
capabilităţi militare, Uniunea Europeană posedă structuri integrate diversificate, capabile să
acţioneze în domeniul poliţiei (EUROPOL), justiţiei (EUROJUST) şi controlului frontierelor
(mecanismele spaţiului Schengen), la care se adaugă cele de intervenţie şi asistenţă umanitară
(ONG-uri şi agenţii specializate, iniţiative gestionate de Comisia Europeană etc.).

De asemenea, după 11 septembrie 2001, în contextul extinderii ameninţărilor teroriste şi


asupra spaţiului european, s-a acordat o atenţie sporită eficientizării structurilor de prevenire
şi contracarare a terorismului şi fundamentării bazei de acţiune a acestora.

Strategia de Securitate a UE pune terorismul pe primul plan în ordinea ameninţărilor la


adresa statelor Uniunii (alături de proliferarea ADM, conflictele regionale, statele eşuate şi
criminalitatea organizată), menţionând că „Europa reprezintă atât o ţintă, cât şi o bază pentru
astfel de acte de terorism; ţările europene constituie ţinte şi au fost atacate /…/ este, prin
urmare, indispensabilă o acţiune europeană comună”.52

Uniunea Europeană a adoptat şi o Strategie de combatere a terorismului, care detaliază


acţiunile şi măsurile de prevenire, protecţie, distrugere şi ripostă. Strategia UE în domeniu
conţine un Plan de acţiune, în care sunt prevăzute responsabilităţile concrete ale unor
organisme şi instituţii, precum SITCEN, EUROPOL, EUROJUST, FRONTEX, FIU,
necesitatea elaborării unui lexic de termeni privind ideile radicale şi extremiste,
50
În ianuarie 2005, comisarul european Franco Frattini anunţa o serie de măsuri destinate combaterii acţiunilor
tot mai extinse ale grupurilor de crimă organizată în spaţiul european, în contextul în care raportul Europol
estima numărul acestor grupări la 4.000, cuprinzând un număr de circa 40.000 de infractori şi criminali de
diferite naţionalităţi. (The Times, 28.01.2005).

51
Strategia Europeană de Securitate;
52
Idem;
62
operaţionalizarea reţelei ARGUS pentru gestionarea situaţiilor de criză, elaborarea unui
program european de protecţie a infrastructurii critice (EPCIP), crearea reţelei de avertizare şi
alertă în domeniul infrastructurilor critice (CIWIN) etc.

Planul de acţiune european susţine necesitatea coordonării tuturor mecanismelor şi


instrumentelor de care se dispune în prevenirea şi combaterea terorismului, respectiv cele de
protecţie civilă, militare şi informative, un rol important avându-l schimbul de informaţii,
inclusiv prin utilizarea reţelelor FIU.net.

3. Cultura de securitate ca si componenta ă strategiilor de securitate la


frontiera de rasarit ă NATO si UE

Ultimul deceniu a consacrat trecerea Alianţei Nord-Atlantice de la stadiul de organizaţie


dedicată apărării colective a membrilor săi, prin descurajarea agresiunii de tip convenţional,
la cea de organizaţie tot mai implicată în domeniul securităţii colective, domeniu în care
interferenţa cu mecanismele instituţionale, planurile de acţiune şi conceptele fundamentale în
domeniul securităţii ale Uniunii Europene este mult mai evidentă. Această nouă dimensiune
presupune un mai mare accent pe constructivism şi pe participare multidimensională şi
multiinstituţională la garantarea, asigurarea şi menţinerea securităţii şi stabilităţii
subregionale, regionale şi globale.

Securitatea colectivă şi securitatea prin cooperare (cu cercurile sale concentrice -


securitatea colectivă, apărarea colectivă şi acţiunile de promovare a stabilităţii) includ,
deopotrivă, securitatea individuală a cetăţenilor şi cea a comunităţilor sociale, facilitând
comunicarea şi participarea tuturor cetăţenilor, a grupurilor şi categoriilor socioprofesionale şi
culturale la realizarea acesteia, prin cunoaşterea şi prevenirea unor ameninţări şi pericole.

În acest cadru, un rol important revine culturii de securitate, concept introdus în circuitul
de valori al Alianţei Nord-Atlantice de către fostul secretar general lordul George Robertson,
căruia i se acordă în ultima perioadă, în contextul diversificării ameninţărilor şi pericolelor la
adresa securităţii, o atenţie deosebită.

Acest generic înglobează o nouă abordare, mai activă şi mai pragmatică, a instituţiilor cu
responsabilităţi în sfera securităţii faţă de realizarea educaţiei de securitate, prin
promovarea dialogului şi comunicării cu actori publici, validarea misiunii sociale a diferiţilor

63
actori instituţionali, promovarea unor noi concepte şi modalităţi de cooperare, identificarea
unor formule concrete de transfer de expertiză din sfera societăţii civile către instituţiile din
sistemul securităţii naţionale în domeniile de interes pe care cetăţenii le asociază conceptului
de securitate/siguranţă naţională, precum şi a celor referitoare la valori, interese şi obiective
de securitate naţională.53

Educaţia de securitate comportă abordarea unor aspecte fundamentale ale societăţii


contemporane, diminuarea vulnerabilităţilor acesteia, întrucât terorismul, crima organizată,
proliferarea nucleară şi alte categorii de ameninţări implică nu doar un răspuns instituţional,
specializat, ci şi unul individual, care presupune participarea conştientă şi activă a fiecărui
individ la realizarea securităţii, valoarea centrală rămânând prevenirea, iar combaterea şi
contracararea fiind o sarcină ce revine exclusiv structurilor de profil din sistemele naţionale
de securitate.

Preocupări legate de dezvoltarea culturii de securitate şi realizarea educaţiei de securitate,


sub diferite aspecte, există în toate statele membre ale Uniunii Europene, dar şi la un nivel
central, prin implicarea în realizarea unor mecanisme mai eficiente a Comisiei Europene şi a
altor organisme comunitare.

La începutul anului 2006, pe baza experienţei acumulate din derularea acestor


proiecte, a fost lansată Cartea Albă privind politica de comunicare europeană, instrument
pentru un parteneriat cu cetăţenii, ce are ca actori instituţiile şi organismele Uniunii,
autorităţile naţionale, regionale şi locale ale tuturor statelor membre, partidele politice
europene şi societatea civilă.54

Desigur, o poziţie prioritară în promovarea culturii de securitate şi în informarea publică o


deţin publicaţiile de profil ale institutelor de cercetări şi studii strategice din statele Uniunii
Europene, mass-media şi organizaţiile neguvernamentale create în acest scop. Eurobarometrul
a propus, de asemenea, în mai multe rânduri, evaluări pertinente ale percepţiei opiniei publice
din statele membre asupra unor chestiuni adiacente domeniului securităţii individuale şi
colective.

53
Revista Profil, publicaţie a Serviciului Român de Informaţii, nr. 5/2004, p.3-6.

54
Commission des Communautées Européennes, Livre Blanc sur une politique de communication européenne,
Bruxelles, 01.02.2006, p.3
64
O importanţă aparte o are cadrul conturat de prima Conferinţă Europeană privind
cercetarea de securitate, desfăşurată la Viena între 20-21 februarie 2005, care a stabilit ca
priorităţi, la nivelul Uniunii: protecţia infrastructurilor critice, securitatea frontierelor,
gestionarea crizelor, dar şi conceptul de „Europă deschisă şi sigură”, care presupune o
angajare mai activă a cetăţenilor în cunoaşterea ameninţărilor la siguranţa proprie, punând,
totodată, întrebări decisive asupra preţului pe care europenii sunt pregătiţi să-l plătească
pentru realizarea unui cadru de securitate sporit.

La nivelul NATO, conceptul culturii de securitate şi activităţile menite să obiectiveze


realizarea unei educaţii de securitate adecvate, atât în ţările membre, cât şi în cele participante
la procesele EAPC şi PfP, cuprind un larg spectru de acţiune, implicând îndeosebi dinamica
relaţiilor civilmilitare.55

Acest gen de activităţi a contribuit la conştientizarea nevoii de reformare a sectorului de


securitate, la înţelegerea de către opinia publică a rolului, locului şi noilor misiuni asumate de
Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea Europeană în actuala arhitectură de securitate euro-
atlantică, la o percepere mai profundă a ameninţărilor şi pericolelor existente, îndeosebi a
celor de natură teroristă, precum şi la informarea asupra mecanismelor de control democratic
al activităţii structurilor din domeniul apărării, siguranţei naţionale şi ordinii publice.

În ce priveşte statele de la frontiera răsăriteană a NATO şi a Uniunii Europene, atât


Bulgaria, cât şi România acordă atenţie dezvoltării culturii de securitate, prin implicarea unor
organizaţii neguvernamentale în această direcţie şi – în cazul particular al ţării noastre – prin
iniţiative instituţionale care au fost apreciate cu mai multe prilejuri, de către Aliaţi şi de
partenerii strategici.

În Bulgaria s-a detaşat, prin activităţile organizate, Clubul Politic Balcanic (BPC), ale
cărui conferinţe internaţionale şi seminarii s-au axat pe problematici precum: securitatea şi
cooperarea în spaţiul Balcanilor, evaluarea riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii
regionale, contracararea terorismului internaţional, respectul drepturilor minorităţilor, reforma
sectorului de securitate, perspectivele geostrategice ale teoretic de analiză a tranziţiilor est-
europene, mai multe studii de caz, referitoare inclusiv la Bulgaria şi Slovenia.

55
Anton BEBLER, Civil-Military Relations in Post-Communist States, Westport, CN and London, Praeger,
1997
65
Alături de acesta, alte ONG-uri cu activitate recunoscută pe plan intern sunt Asociaţia
Euro-Atlantică şi Asociaţia „George C. Marshall”, una din direcţiile de acţiune ale acestora
fiind modelarea opiniilor societăţii bulgare cu privire la probleme legate de cultura de
securitate.56

În România, în afara acţiunilor pe linia dezvoltării culturii de securitate întreprinse de


numeroase ONG-uri (Casa NATO, Asociaţia Euro-Atlantică „Manfred Wörner”, Asociaţia
„George C. Marshall”, Asociaţia Centrul de Studii NATO, Asociaţia Centrul de Studii Euro-
Atlantice al Universităţii Bucureşti, Asociaţia de geopolitică „Ion Conea”, Asociaţia de Studii
şi Cercetări ale Terorismului Cluj-Napoca etc.) şi a sesiunilor de comunicări, seminariilor şi
meselor rotunde organizate de Academia Naţională de Informaţii, cu participarea Centrului de
Studii şi Cercetări pentru Siguranţa Naţională, o relevanţă aparte o au demersurile iniţiate de
către Serviciul Român de Informaţii, prin Centrul de Informare pentru Cultura de Securitate
(CICS) şi Departamentul de Legătură cu Autorităţi Publice şi Organizaţii Neguvernamentale,
structură specializată în domeniul promovării dialogului cu mediul public civil şi asociativ din
ţara noastră, înfiinţată prin Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare al Ţării din 15 noiembrie
2001.

Rolul acestui Departament şi al Centrului de Informare constă în iniţierea şi dezvoltarea


relaţiilor cu principalii actori ai societăţii civile româneşti, pentru conturarea unui cadru de
dialog şi dezbatere a proceselor de educare a societăţii civile impuse de integrarea în
structurile euro-atlantice şi cele europene, în spiritul valorilor de securitate naţională,
regională şi globală.

Îndeplinind funcţia de comunicator interinstituţional, Departamentul proiectează şi susţine


programe şi proiecte al căror obiectiv general este convergent obiectivelor de
securitate/siguranţă naţională stabilite prin lege, asigurând atât transferul de know-how, cât şi
feed-back-ul instituţional către ONG-uri cu expertiză naţională şi internaţională pe domenii de
interes comun.57

În luna aprilie 2003, odată cu deschiderea Centrului de Informare pentru Cultura de


Securitate, a fost lansat primul proiect al Departamentului, în cooperare cu Fundaţia EURISC,

56
General-maior dr. Stefan DIMITROV, The role of political dialogue in non-governmental sector for the
security and the stability of the Balkans, Balkans &NATO United Against the Terror, Sofia, 2004, p.273-278.

57
Revista Profil, publicaţie a Serviciului Român de Informaţii, nr. 5/2004, p.5.
66
cu titulatura „Promovarea culturii de securitate”. Proiectul a fost deschis tuturor iniţiativelor
venite din zona civică, lumea academică şi, nu în ultimul rând, ale presei, apreciindu-se că
trebuie intensificate eforturile de educare a publicului în spiritul cunoaşterii noilor ameninţări
şi a domeniilor noi de securitate naţională, regională şi globală.

În cadrul Centrului de Informare au conferenţiat, în faţa unei audienţe numeroase,


personalităţi militare, diplomatice şi experţi străini, între care: Leif Arne Ulland, ambasadorul
Regatului Norvegiei la Bucureşti, Mark A. Wentworth, consilier al Ambasadei SUA la
Bucureşti, Gabrielle Burger, ofiţer delegat al FBI pentru România şi Moldova (Ambasada
SUA), Tony Pawson, director, Direcţia Generală de Comunicare din Ministerul Apărării al
Marii Britanii, Alfredo Maglietta şi Franco Veltri, reprezentanţi ai Direcţiei de Informare
Publică a NATO, Anneli Ute Gabany, cercetător în cadrul Departamentului pentru Aderare la
Uniunea Europeană (Institutul German pentru Probleme de Securitate şi Internaţionale),
Bernardo Mariani, director al organizaţiei Saferworld, Thomas Bruneau, director al Centrului
pentru Relaţii Civili-Militari din Navy Post-Graduated School (Monterey, SUA), Adrian
Wilkinson, coordonatorul South Eastern Europe Clearinghouse for the Control of Small Arms
and Light Weapons (SEESAC).

Alte activităţi destinate realizării educaţiei de securitate şi promovării culturii de


securitate au fost consacrate, între altele, următoarelor obiective:

- promovarea conţinutului Doctrinei Naţionale a Informaţiilor pentru Securitate;


- promovarea valorilor de securitate ale Alianţei Nord- Atlantice, Uniunii Europene,
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi altor organisme şi organizaţii la care ţara noastră este
parte;
- realizarea unor instrumente de comunicare (publicaţii, articole de promovare în
publicaţii de specialitate, prezentări tematice, pliante, broşuri etc.) adecvate scopurilor
şi misiunilor Departamentul de Legătură cu Autorităţi Publice şi Organizaţii
Neguvernamentale şi Centrului de Informare pentru Cultura de Securitate;
- constituirea unei baze de date formate din studii, cercetări, rapoarte realizate de
organizaţii naţionale şi internaţionale, pentru a fi pusă la dispoziţia celor interesaţi şi a
grupurilor de discuţii ce activează în cadrul Centrului de Informare.
Experienţa acumulată în domeniul acţiunilor destinate realizării educaţiei de securitate
şi promovării conceptelor fundamentale ale culturii de securitate atestă un interes sporit
pentru participarea la diverse activităţi a tineretului din mediile preuniversitare şi

67
universitare şi o mai mare disponibilitate a acestora faţă de acumularea unor cunoştinţe
specializate, relevant fiind şi faptul că, potrivit unor sondaje de opinie, tinerii cu vârsta
cuprinsă între 18 şi 29 de ani au o mai mare încredere în Serviciul Român de Informaţii,
sunt mai receptivi faţă de ameninţările teroriste şi faţă de alte ameninţări asimetrice cu
care ne confruntăm în prezent.
Totuşi, trebuie să se ţină cont de principiul că educaţia de securitate nu se adresează
doar tinerilor, ea trebuie să aibă, ca parteneri de comunicare, dialog, acţiune şi parteneriat,
reprezentanţii tuturor vârstelor, inclusiv cele adulte.

În condiţiile în care, după renunţarea la obligativitatea stagiului militar, un număr tot


mai redus de tineri au contact direct cu formele anterioare de cultivare a conştiinţei civice
şi de realizare a educaţiei de securitate, derulate în cadrul specializat şi organizat al
structurilor militare şi al altor instituţii din sistemul de securitate naţională, diversificarea
modalităţilor de consolidare a solidarităţii sociale şi a spiritului civic, în
complementaritate cu acţiunea instituţiilor din sistemul de învăţământ şi educaţie, se
impune ca un imperativ de prim ordin.

Nu trebuie omis şi faptul că segmente importante ale populaţiei nu sunt cuprinse decât
parţial în procesul educaţional. Cultura şi educaţia de securitate trebuie promovate cu
aceeaşi intensitate atât în marile oraşe, cât şi în mediul rural, unde profesorii din şcoli ar
trebui să includă în programa de pregătire civică o serie de teme specializate ale culturii de
securitate.

CONCLUZII FINALE

Astăzi, o Alianţă extinsă şi transformată îşi asumă noi responsabilităţi pentru a furniza
securitate şi stabilitate în spaţiul euro-atlantic şi mai departe.
Deşi lista operaţiilor desfăşurate sub conducerea NATO în prezent este impresionantă –
incluzând misiuni majore în Balcani, Mediterană şi Afganistan – presiunea pentru a accepta
mai multe misiuni este în creştere. Totuşi, capacitatea Alianţei de a disloca forţe este limitată,
68
iar neajunsurile în ceea ce priveşte capabilităţile trebuie eliminate dacă NATO urmează să
asigure un management eficace al crizelor. Dacă aliaţii doresc ca NATO să fie apt „să
acţioneze acolo unde se află ameninţările”, atunci procesele politice şi operaţionale ale
Alianţei de luare a deciziilor trebuie armonizate. Pentru a realiza acest lucru, va fi necesar ca
în procesele de stabilire a obiectivelor forţelor, planificare a apărării şi generare a forţelor să
se aplice aceeaşi logică de transformare aplicată în cazul structurilor militare. În fine, procesul
planificării apărării trebuie reformat, astfel încât acesta să devină un mijloc mai eficient, care
să contribuie la identificarea şi generarea forţelor şi capabilităţilor corespunzătoare pentru
desfăşurarea operaţiilor Alianţei.
Extinderile concomitente ale NATO şi Uniunii Europene pot fi considerate pe bună
dreptate evenimente de o importanţă deosebită. În acelaşi timp, ele s-au produs în contextul
mai larg al unei profunde – deşi graduale – remodelări a peisajului de securitate al Europei.
Cele mai vizibile manifestări ale acesteia le constituie orientarea spre mai multă autonomie a
SUA şi o dispută intensă privind circumstanţele în care forţa trebuie folosită pentru a combate
noile ameninţări. Întrebarea privind rolul Rusiei în securitatea europeană şi globală pândeşte
ascunsă pe acest fundal. Noii aliaţi înclină spre viziunea mai fermă asupra securităţii propusă
de Londra şi Washington şi împărtăşesc un punct de vedere mai tranşant, mai darwinian,
asupra relaţiilor internaţionale decât vecinii lor occidentali. De asemenea, ei aduc o viziune
asupra Rusiei care până în prezent nu a circulat în mod semnificativ în cadrul NATO, bazată
pe experienţa lor istorică.
Totodată, noilor aliaţi le este clară necesitatea unui rol continuu jucat de Statele Unite în
securitatea europeană. Întrucât identitatea de securitate a Europei se formează doar în prezent,
extinderile UE şi NATO reprezintă o ocazie unică pentru noii aliaţi de a contribui la
modelarea acesteia.

În viitorul imediat, componenta sa morală, depinde de extinderea oportună a Forţei


Internaţionale de Asistenţă de Securitate (ISAF) astfel încât aceasta să poată să contribuie în
mod semnificativ şi vizibil la asigurarea securităţii. Enorma credibilitate de care se bucură în
prezent ISAF în Afganistan a stimulat încrederea în NATO şi răbdarea pentru ritmul
extinderii ISAF până în acest moment.
Sporirea operaţiilor Alianţei ridică unele întrebări privind gradul de adecvare al forţelor şi
capabilităţilor care participă la realizarea acestora. Astăzi, NATO are nevoie de forţe
moderne, dislocabile şi sustenabile, aflate la dispoziţie pentru îndeplinirea întregii game de

69
misiuni a Alianţei, care include operaţii de înaltă intensitate desfăşurate la mari distanţe de
bazele situate pe teritoriul statelor membre.
Unele ţări membre au adoptat concepţia de transformare şi au implementat schimbările
necesare în cazul structurii forţelor lor pentru a se asigura că pot contribui cu forţe moderne,
dislocabile şi sustenabile. Altele nu au urmat încă această cale pe deplin. În prezent, NATO
analizează ideea de a stabili obiective ţintă în privinţa „gradului de întrebuinţare” şi a
„rezultatelor”, agreate politic. Astfel de obiective ţintă ar putea specifica, de exemplu, că
statele membre sunt de acord să disloce şi susţină un anumit procentaj din structurile lor în
operaţiile Alianţei. În mod similar, ţările membre analizează conceptul „obiectivelor de
reinvestiţie”, care reprezintă angajamente pentru desfiinţarea elementelor militare ne-
dislocabile în vederea disponibilizării resurselor necesare creării unor noi mijloace dislocabile
sau îmbunătăţirii celor existente. Scopul final trebuie să fie acela de a avea o mai mare
siguranţă că, atunci când Alianţa este de acord să execute o anumită misiune, forţele necesare
vor fi puse la dispoziţia comandanţilor militari ai NATO.
Există totuși o serie de probleme la nivelul Alianței, care trebuie clarificate. Dintre
acestea amintim: rezolvarea divergențelor dintre statele membre care au trupe dislocate în
diferite teatre de operații (numărul mare de incidente, inclusiv cu morți și răniți în unele zone
cu grad ridicat de risc); abordarea problemelor esențiale ale securității globale în colaborare
cu ONU și UE; optimizarea relației NATO-UE în probleme de interes comun privind
securitatea, apărarea și lupta împotriva terorismului și managementul crizelor; continuarea
procesului de lărgire a NATO și definirea strategiei pentru Europa; adoptarea unei arhitecturi
care să cuprindă sistemul antirachetă pentru acoperirea tuturor teritoriilor statelor membre ale
NATO; o mai bună eficiență împotriva atacurilor cibernetice; problema suplimentării
efectivelor de militari din Afganistan; creșterea rolului NATO în asigurarea securității
energetice; legături mai strânse cu parteneriatele globale (Asia-Pacific); implicarea NATO în
depășirea crizei economice și reafirmarea acesteia ca principal furnizor de securitate global;
reforma în interiorul NATO; analiza cheltuielilor pentru apărare de către țările membre ale
NATO, conform angajamentelor asumate; îmbunătățirea relației NATO-Rusia.
Minimal, forțele NATO trebuie aduse la nivelul la care ele să poată face față mai
degrabă realității operaționale decât să încerce să-și ascundă slăbiciunile în acest domeniu
prin impunerea de constrângeri naționale. În consecință, transformarea trebuie să fie mai
ajustată pentru fiecare stat în parte, pe baza a ceea ce este posibil politic și economic în ceea
ce privește condițiile în care, atunci când sunt dislocate, aceste forțe îndeplinesc gama
întreagă de misiuni alocate.
70
Comandamentul Aliat pentru Transformare (ACT) subliniază în mod corect faptul că
transformarea reprezintă un proces, nu un eveniment și că este mai mult o problemă de
gândire, de judecată decât o problemă de echipament. Este paradoxal faptul că, în timp ce
transformarea s-a dorit a fi un proces care susține diviziunea sarcinilor, fenomen ce rămâne
“inima” etosului operațional al Alianței, aceasta se concentrează pe dezvoltarea efectului
final, promovând specializare și fragmentare, ceea ce reprezintă numai o parte a misiunii de
stabilizare strategică. Altfel spus, transformarea trebuie să acționeze în întregul spectru de
efecte și nu doar asupra intensității efectului.
Opinia publică așteaptă cu interes răspunsul NATO la noile amenințări – terorism,
securitate cibernetică sau energetică, apărare antirachetă –, dar și măsura în care Alianța va
găsi, alături de alte organizații internaționale, calea de a aborda cuprinzător problema zonelor
de instabilitate sau a provocărilor transfrontaliere
Mediul de securitate în continuă transformare cere ca răspunsurile la amenințări să fie
adaptate în conformitate cu tendințele de evoluție ale acestuia. De la sfârșitul războiului rece,
Alianța s-a angajat în operații de management al crizelor și a abordat noi provocări la adresa
securității atât în interiorul, cât și în afara zonei euroatlantice. În lumea complexă de azi, nicio
țară sau organizație nu poate, singură, să facă față amenințărilor la adresa securității, de aceea
Alianță cooperează cu alte organizații internaționale, în primul rând cu Națiunile Unite și
Uniunea Europeană, ca și cu Organizația pentru Cooperare și Securitate în Europa. |n acest
scop, a lansat mai multe parteneriate cu state din Asia Centrală, Caucaz, regiunea Mediteranei
și Orientul Mijlociu.
În prezent, Alianța se transformă atât politic, cât și militar, iar derularea acestui proces
are ca rezultat crearea de capabilități militare caracterizate prin flexibilitate, viteză crescută de
reacție și interoperabilitate (capacitatea de a desfășura operații combinate la nivel strategic,
operațional și tactic), ceea ce le oferă decidenților politico-militari oportunități sporite pentru
îndeplinirea obiectivelor. Astfel, structurile militare nu se transformă prin ele însele, ci prin
schimbarea de mentalitate și capacitatea de adaptare a profesioniștilor (militari și civili) la
nou. Din această perspectivă, viitorul nu va aparține, în mod obligatoriu, armatelor celor mai
înzestrate din punct de vedere tehnologic, ci celor care vor fi capabile să înțeleagă în mod
adecvat natura conflictelor și să reacționeze eficient în fața acestora.
În prezent, România are forţe militare de nivel batalion dislocate în Afganistan. Modul
în care aceste forţe îşi vor face datoria depinde în primul rând de susţinerea politică şi, nu în
ultimul rând, susţinerea societăţii româneşti. Batalionul de vânători de munte din Curtea de
Argeș, care la ora acestor concluzii acționează în teatrul din Afganistan, realizează, poate în
71
cea mai mare măsură, responsabilitatea asigurării securitații în condițiile în care la ultimul
summit NATO s-ă ridicat problema suplimentării numărului de militari dislocați în teatru.
Dacă primele misiuni ale forţelor româneşti în teatrele de operaţii au constat în misiuni de
menţinere a păcii, de stabilitate şi reconstrucţie, iată că societatea românească, dar mai ales
Armata României încep să înţeleagă şi să aprofundeze statutul real de membru al unei alianţe
militare.
De 60 de ani, NATO este o alianță de succes, probabil cea mai eficientă și de succes
din istoria omenirii. Prin lărgirea și transformarea sa, ca răspuns la perpetua evoluție a
realității socio-economice, Alianța participă la asigurarea securității și libertății viitoarelor
generații ale comunității euroatlantice, precum și la pacea și securitatea globală.
Definirea unui nou concept strategic va fi un proces laborios, din cauza problemelor
complexe pe care le generează activitatea de formulare. Declarația de securitate adoptată la
summitul aniversar din 2009 este un precursor, și nu materializarea viitorului concept
strategic, având exclusiv rolul de a consacra tonul și direcția strategică pe care le va aborda
procesul de negociere și elaborare a noului concept, pentru a reconfigura, cu realism și
responsabilitate, începutul unei noi fizionomii a celei mai puternice forțe politice, militare și
de securitate care a existat vreodată pe aceasta planetă. Din această forță a democrației și
valorilor societății omenești face parte, de jure și de facto, și România.

BIBLIOGRAFIE

1. FRUNZETI, Teodor; ZODIAN, Vladimir - ˮLumea 2009. Enciclopedie


politică și militară (studii strategice și de securitate)ˮ, Editura Centrului
Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2009
2. DINU, Mihai Ștefan; ALEXANDRESCU, Grigore -ˮSurse de instabilitateˮ,
Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, Editura U.N.Ap.,
București, 2004
3. COSMA, M; ISPAS, T.- ˮIntegrarea României în structurile europene și
euroatlanticeˮ, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2001
72
4. ANGHEL, P. ˮInstituții europene și tehnici de negociere în procesul
integrăriiˮ, Editura Universității din București, 2003
5. BRESSY, Bernard de - ˮDes frontieres de lʾEurope. Defense nationale et
securite collectiveˮ, mars, 2006
6. CEDERMAN, Lars Erik - ˮEmergent Actors in World Politics: How States
and Nations Develop and Dessolveˮ, Princeton University Press, Princeton,
1997
7. HAM, Peter von ; KLUGER, L. Richard - ˮWestern Unity and the
Transatlantic Challangeˮ, The Marshall Center Papers
8. McNEILL, William - ˮThe rise of the westˮ, University of Chicago Press,
Chicago, 1982
9. PAILLARD,Cristophe-Alexandre - ˮLʾEurope, terrain de manoeuvre privilegie
des geants de lʾenergie. Defense nationale et securite collectiveˮ, avril, 2006
10. WALT, M. Stepfen - ˮOriginile alianțelorˮ, Institutul European, Iași, 2008
11. BEBLER, Anton - ˮCIVIL- Military Relations in Post Communist Statesˮ,
Westport, 1997
12. DIMITROV, Stefan, general maior - ˮThe rol of political dialogue in non-
guvernamental sector for the security and the stability of the Balkans. Balkans
and NATO united againstˮ, Sofia, 2004
13. Manualul NATO, Biroul de Informare și Presă, NATO -1110, Brusseles,
Belgia
14. Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, București, 2006
15. Strategia Europeană de Securitate, adoptată la Consiliul European de la
Bruxelles, 13 decembrie, 2003
16. Directiva 68/414/CEE din 20 decembrie 1968 privind stocurile petroliere și
Directiva 2004/67/CE din 26 aprilie 2004 privind măsurile de asigurare ă
securității aprovizionării cu gaze naturale
17. Commission des Communautees Europeennes, Livre Blanc sur une politique
de communication europeenne, Bruxelles, 01.02.2006
18. Declarația privind Securitatea Alianței, agreată la summit-ul NATO din 3-4
aprilie 2009 de la Strasbourg-Kehl
19. Declarația referitoare la Afganistan, semnată cu ocazia summit-ului NATO
2009 la Strasbourg
20. Revista ˮGândirea Militară Româneascăˮ, serie nouă, anul XX, nr. 2/2009
73
21. Buletinul A.I.S.M., nr. 4/2002
22. Sfera Politicii, nr. 134, aprilie 2009
23. Revista ˮProfilˮ, publicație ă S.R.I., nr. 5/2004
24. www.presamil.ro
25. www.roembus.org
26. www.nato.int
27. www.diplomacy.ro
28. www.mae.ro

74

Das könnte Ihnen auch gefallen