Valeriu Gherghel

Nici să nu vă gîndiți să dați foc bibliotecii Vaticanului

Cînd m-am apucat de scris Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile, în
2014, aveam o singură întrebare și mai multe răspunsuri. Voiam să înțeleg de ce unii
cărturari (altminteri, subțiri) au pretins că viața e mai presus de cărți, de ce au glorificat
viața și au încercat să excludă lectura din cuprinsul ei... Într-un cuvînt, de ce au văzut o
contradicție între viață și lectură?

Pe măsură ce-mi scriam notele, mi-am dat seama că nu voi obține un răspuns pînă nu-mi
voi defini noțiunile principale. Și nu erau puține. Am meditat, prin urmare, la semnificația
unor cuvinte folosite de toți (și în toate împrejurările) cu un înțeles mai degrabă vag.
Vorbim adesea despre viață, invocăm „școala vieții”, avem siguranța că știm despre ce
discutăm, dar nu e deloc așa. Sau nu e întotdeauna așa. Am fost constrîns, așadar, să mă
întreb „în fond, ce înseamnă a trăi?”. Într-un eseu (în mai multe) am încercat un răspuns
și am povestit cum am ajuns la el, dar răspunsul nu m-a mulțumit (nu mă mulțumește nici
acum cînd scriu aceste rînduri) și cred că n-a mulțumit pe nimeni. Fiecare cu ipoteza lui
privată, cu condiția minimă de a-și pune întrebarea și de a formula o ipoteză, ceea ce nu e
de la sine înțeles.

Am constatat, în al doilea rînd, că unii înțelepți (invizi foarte culți, de altfel) au privit cu
multă mefiență cărțile. Seneca nu a fost deloc impresionat, cînd a auzit că soldații romani
au incendiat fără voie, prin anul 44, biblioteca din Alexandria (a fost un accident ca atîtea
altele, să ne păstrăm cumpătul; e mai important ceea ce avem în minte decît ceea ce
există în cărți), pe Montaigne acest gînd nu-l cutremura cîtuși de puțin, și nici pe Sir
Thomas Browne (deja există prea multe cărți, nimeni nu le poate citi pe toate, n-ar fi rău
să dăm foc bibliotecii Vaticanului), în timp ce David Hume voia să pună pe rug (și încă
neîntîrziat) toate tratatele de filosofie medievală (nu conțin decît minciuni și întunecimi
pretins silogistice). Din cîte știu, acești gînditori nu au fost niște impulsivi (deși bibliofobi
tot au fost) și nu au citit mai puțin decît erudiții de astăzi. Și, în treacăt fie spus, nici n-au
aruncat vreodată o carte în foc, au fost temerari doar în vorbe. Ce-i deosebește atunci de
contemporani? Aș răspunde în acest chip: un singur lucru, franchețea.

Lectura a făcut din noi niște mari ipocriți. Ne vine greu să recunoaștem (nu numai în
public, dar și cînd vorbim cu noi înșine) că n-am parcurs (cu notițe și extrase amănunțite)
cutare carte prestigioasă (ori la modă), și, mai ales, ignorăm faptul că o carte reprezintă
cel mai bun prilej de a reflecta (inclusiv la întrebarea „Ce înseamnă a trăi?”). Are dreptate
Julien Green: „pentru prea mulți cititori, lectura este numai o formă de lene; dacă citim
un autor dificil, rămînem cu impresia că gîndim / am gîndit; și nu-i deloc așa”.

În concluzie, Roata plăcerilor. De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile (Polirom, 2018)
încearcă să modifice modul în care (eu însumi, ceilalți) privim arta (tot mai precară de la
o vreme) a cititului. Și, în definitiv, un om care citește încetează de a fi viu, cum glumea
odinioară Jean Baptiste Alphonse Karr: „Prin lectură, faci în așa fel încît dispari complet
nu numai din tine însuți, dar și din viață; riști să nu mai fii găsit...”. Francezilor le-a
plăcut atît de tare gluma lui Karr, încît au botezat un liceu din Mondoubleau cu numele
lui...