Beruflich Dokumente
Kultur Dokumente
ANAMNEZA
Reprezintă totalitatea datelor obţinute de medic din convorbirea cu bolnavul.
Fără nici o exagerare, anamneza este partea cea mai importantă a examinării
bolnavului. Uneori doar acuzele şi observaţiile bolnavului, fără alte examinări, pot fi
suficiente pentru stabilirea diagnosticului. De exemplu o boală ulceroasă (caracterele
durerii ulceroase, ritmicitatea, periodicitatea, condiţii de apariţie şi dispariţie a durerii),
sau cardiopatia ischemică (caracterele durerii din angina pectorală sau infarctul
miocardic acut).
Se recomandă ca iniţial, bolnavul să fie lăsat să-şi povestească singur boala. Ulterior,
întrebările noastre să nu influenţeze răspunsul. Sunt cazuri în care luarea
anamnezei este o sarcină foarte uşoară pentru că bolnavul relatează clar şi corect
acuzele, alteori însă luarea anamnezei este o sarcină deosebit de dificilă pentru că
bolnavul cu ocazia fiecărui interogatoriu îşi relatează altfel acuzele. Deci o mare
importanţă o are gradul de inteligenţă şi vocabularul bolnavului.
Anamneza cuprinde următoarele părţi: motivele internării (sau consultării), istoricul
detaliat al bolii actuale, antecedentele personale şi heredo-colaterale, condiţiile de
viaţă şi muncă.
a) motivele internării sau consultării. Se vor nota pe scurt acuzele principale
(simptomele) şi nu semne sau diagnostice, chiar dacă bolnavul îşi cunoaşte
boala. De exemplu febră, frison, junghi toracic, tuse, expectoraţie, dureri
diverse.
EXAMENUL OBIECTIV
Metode fizice de examinare
a) Inspecţia
Inspecţia reprezintă cea mai veche şi probabil cea mai importantă metodă obiectivă,
care începe de la primul contact al medicului cu bolnavul.
Inspecţia are valoare diagnostică decisivă în unele boli, permiţând medicului cu
experienţă să formuleze diagnosticul chiar în această etapă a examenului clinic
(boala Basedow, mixedemul, bolile eruptive), prin aprecierea “dintr-o privire” a unor
particularităţi morfo-fiziologice şi psihice ale bolnavului. Se inspectează, de preferinţă
la lumină naturală, pe rând, diferite regiuni ale corpului (bolnavul fiind dezbrăcat).
Se începe cu extremitatea cefalică şi se continuă cu gâtul, toracele, abdomenul,
membrele superioare şi inferioare. Inspecţia se termină prin observarea unor mişcări
(poziţia în pat, mersul, etc.)
b) Palparea
Palparea dă informaţii asupra volumului, suprafeţei, sensibilităţii, consistenţei şi
mobilităţii organelor. Bolnavul trebuie dezbrăcat. Medicul, cu privirea spre bolnav
(pentru a-i observa mimica care reflectă sensibilitatea dureroasă la palpare) şi având
mâinile calde, stă de regula la dreapta bolnavului. Poziţia bolnavului este diferită
(decubit dorsal, lateral sau ortostatism) în funcţie de organul palpat.
Metode de palpare:
- palparea superficială, cu faţa palmară a mâinii, uşor, fără apăsare,
- palparea profundă, prin apăsare, cu mai multe variante: monomanuală, bimanuală,
prin balotare
c) Percuţia
Metoda folosită este percuţia indirectă sau mediată-percuţia digito-digitală: degetul
mijlociu de la mâna stângă se aplică cu suprafaţa sa palmară pe teritoriul de percutat,
iar cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă, flectat, se loveşte perpendicular falanga
medie a degetului. Percuţia se face cu aceeaşi forţă de 2-3 ori, cu mişcări ale mâinii
numai din articulaţia radio-carpiană (braţul şi antebraţul nu trebuie să participe la
percuţie).
Sunetele de percuţie. Clasificarea sunetelor de percuţie se face în raport cu
intensitatea, tonalitatea şi timbrul lor. Sunetul sonor se caracterizează prin intensitate
mare şi tonalitate joasă şi se obţine la percuţia plămânilor şi abdomenului. Sunetul
mat se caracterizează prin intensitate mică şi tonalitate ridicată, se obţine la percuţia
ţesuturilor şi organelor fără conţinut aeric (ficat, splină, muşchi). Sunetul submat
(submatitatea) este un amestec de sunete, mat şi sonor (în unele procese de
condensare pulmonară).
d) Auscultaţia
Interpretarea fenomenelor acustice în interiorul corpului se face cu ajutorul
stetoscopului.
Cu ajutorul stetoscopului, zonele care pot fi investigate cuprind aproape tot
corpul. Vasele gâtului sunt ascultate pentru sufluri la nivelul arterelor carotide şi
subclaviculare. La nivelul plămânilor se cercetează zgomotele respiratorii normale
şi patologice, respectiv ralurile uscate sau umede şi frecăturile pleurale. Cordul se
manifestă în cursul diverselor afecţiuni prin modificarea zgomotelor sale, prin sufluri,
aritmii cardiace şi frecături pericardice. Auscultaţia abdomenului ne relevă zgomotele
intestinale (borborisme), sau suflurile anevrismelor şi stenozelor arteriale (aorta
abdominală, arterele renale, arterele femurale).
INSPECŢIA GENERALĂ A BOLNAVULUI
Constituie prima etapă de examinare a bolnavului. În timpul luării interogatoriului
(anamnezei) bolnavului, putem nota o serie de particularităţi sugestive pentru
diagnostic. O simplă privire pentru un observator experimentat poate fi suficientă
pentru a recunoaşte o afecţiune caracterizată prin modificări externe ale corpului,
ca o hipertiroidie (Basedow), o anemie sau o insuficienţă cardiacă. Bineînţeles că
în general, acest diagnostic “a prima vista” trebuie să fie confirmat de un examen
complet.
Primele caracteristici ale bolnavului diferă după situaţia în care este examinat. La un
bolnav ambulator ne impresionează mai întâi staţiunea, mersul, conformaţia, statura.
La un bolnav în pat ne interesează poziţia sa, atitudinea. Şi la unul şi la altul observăm
fizionomia, starea de nutriţie, anomalii ale feţei, modificări la nivelul tegumentelor,
aspecte particulare ale extremităţilor, modificări ale aparatului locomotor, starea de
conştienţă.
ATITUDINEA (POZIŢIA)
Atitudinea (poziţia) bolnavului în pat poate fi:
• normală, activă,asemănătoare unei persoane sănătoase;
• pasivă: adinamică, flască, bolnavul fiind ţintuit la pat, fără posibilitatea de a-şi
schimba poziţia (bolnavi comatoşi);
• forţată: caracteristică unor boli în care bolnavul adoptă instinctiv o anumită
poziţie pentru a-şi calma un simptom (dispneea, durerea, etc.).
Tipuri de poziţii forţate:
- ortopneea - bolnavul stă la marginea patului, într-un fotoliu sau în pat cu
căpătâiul ridicat, sprijinit pe mâini. Această poziţie adoptată de bolnav este
caracteristică crizei de astm bronşic, astm cardiac (edem pulmonar acut) şi în
insuficienţa cardiacă globală. În această poziţie, o parte din sângele care stagnează în
mica circulaţie trece în părţile declive ale corpului, iar muşchii respiratori accesorii intră
în funcţie, ajutând dinamica respiraţiei.
Ortopneea
Torticolis
FACIESUL BOLNAVULUI
FIZIONOMIA reprezintă ansamblul trăsăturilor feţei cu expresia rezultată (bucurie,
mânie, etc.)
FACIESUL cuprinde modificările aspectului feţei induse de anumite boli.
Faciesul poate prezenta în unele boli modificări atât de caracteristice, încât a primit
denumirea lor (facies mitral, acromegalic, mixedematos, etc.), diagnosticul fiind pus
la prima vedere, “dintr-o privire” (Blick-diagnostic).
Tipuri caracteristice de facies:
• facies mitral (apare în stenoza mitrală): cianoza pomeţilor, buzelor şi nasului
care contrastează cu paliditatea din jur;
Facies mitral
Facies acromegalic
Facies mixedematos
• facies tetanic sau “risus sardonicus” (în tetanos): gura, nările şi ochii se
modelează ca pentru râs, în timp ce fruntea încreţită exprimă tristeţe,
Facies tetanic
• facies peritoneal sau hipocratic (în peritonite acute): faţa palidă-pământie,
acoperită de transpiraţii reci, ochii înfundaţi în orbite, încercănaţi, nas ascuţit,
privirea anxioasă,
• facies parkinsonian sau de “mască” (boala Parkinson): facies inexpresiv,
privire fixă, clipitul foarte rar,
• facies cushingoid (sindromul Cushing, hiperfuncţia suprarenală): faţă rotunjită,
“în lună plină”, dolofan, pomeţii roşii (impresia falsă de sănătate)
Facies cushingoid
STAREA DE NUTRIŢIE
Starea de nutriţie se apreciază prin cercetarea ţesutului celulo-adipos subcutanat, a
musculaturii şi prin cântărire. Pentru aprecierea greutăţii “ideale” s-au propus mai
multe formule, dar în practică este suficientă corelarea greutăţii în kg cu numărul
de centimetri care depăşesc 1 metru în înălţime (formula Broca). Un criteriu clinic
important pentru aprecierea stării de nutriţie îl constituie grosimea pliului cutanat
(normal, mai mic de 1,5 cm în regiunea toracică, abdominală şi coapse).
Modificări patologice ale stării de nutriţie:
a) OBEZITATEA reprezintă creşterea greutăţii corporale pe seama ţesutului gras cu
peste 10% din greutatea ideală. În funcţie de valorile procentuale ale surplusului
ponderal faţă de greutatea ideală, obezitatea poate fi:
- uşoară (gradul I) - sub 30%;
- medie (gradul II) între 30-50%;
- severă (gradul III) - peste 50%;
În funcţie de distribuţia depunerii de grăsime, obezitatea poate fi:
- generalizată - în care acumularea de grăsime se face relativ uniform pe torace,
abdomen şi membre;
- segmentară - în care acumularea de grăsime se face în anumite zone ale
corpului, cu realizarea a două tipuri mai importante: android (acumularea
grăsimii predominent pe ceafă, trunchi şi partea superioară a abdomenului) şi
- tipul ginoid (depunerea de grăsime pe fese, şolduri şi coapse);
Cauzele obezităţii:
- aport alimentar exagerat (în special lipide şi glucide), mai ales în prezenţa unei
activităţi fizice reduse (sedentarism);
- tulburări endocrine: sindrom Cushing, sindrom adiposo-genital, climacteriu;
- teren genetic - existenţa mai multor persoane obeze în aceeaşi familie (teren
genetic dar şi obiceiuri alimentare comune);
- factori neuro-psihici;
- sindromul Pickwick - care apare la bărbaţii tineri, cu obezitate marcată, însoţită
de somnolenţă şi insuficienţă respiratorie;
b) DEFICITUL PONDERAL reprezintă scăderea greutăţii corporale cu peste 10% din
greutatea ideală.Tipuri de deficit ponderal:
- emacierea - în care ţesutul adipos este aproape sau complet dispărut;
- caşexia - tipul mai avansat de deficit ponderal în care pe lângă dispariţia
ţesutului adipos se constată o diminuare a musculaturii;
- marasmul - stadiul final al deficitului ponderal, în care, pe lângă dispariţia
ţesutului adipos şi topirea maselor musculare, apar tulburări metabolice şi
hidro-electrolitice grave, de obicei ireversibile;
Cauzele deficitului ponderal:
- aportul alimentar insuficient, voit sau nevoit;
- datorat unor afecţiuni grave (neoplasm cu diferite localizări, diabet zaharat
complicat, stenoză esofagiană, stenoză pilorică, anorexie psihică);
EXAMENUL TEGUMENTELOR
Examinarea tegumentelor în cadrul inspecţiei generale a bolnavului trebuie făcută
cu o deosebită atenţie, deoarece ne furnizează indicaţii valoroase nu numai în
diagnosticul bolilor dermatologice, cât mai ales într-o serie de afecţiuni ale organelor
interne.
PALOAREA TEGUMENTARĂ
Paloarea tegumentară generalizată, interesând şi mucoasele accesibile inspecţiei
(conjunctivală, linguală, bucală, subunghială) denotă cel mai frecvent o anemie. Alte
afecţiuni care evoluează cu paloare muco-tegumentară sunt: tumorile maligne cu
variate localizări, stările de şoc, stările infecţioase, bolile renale.
PIGMENTAŢIILE
Tulburările de pigmentaţie pot fi fiziologice sau patologice.
1. Hiperpigmentaţiile fiziologice pot fi:
- constituţionale (rasă);
- gravidică (masca gravidică);
- actinică (secundară expunerii la razele ultraviolete solare).
2. Hiperpigmentaţiile patologice pot fi difuze, generalizate sau circumscrise.
HIPERPIGMENTAREA DIFUZĂ, GENERALIZATĂ, în afara cazurilor când constituie
o trăsătură rasială (negri, ţigani), este întâlnită în boala Addison (insuficienţa
corticosuprarenală). Este vorba de o supraproducţie de melanină prin exces de
hormon melanotrop. Pigmentarea este mai accentuată în plicile de flexiune ale
mâinii, plica cotului, axile. Caracteristică este apariţia de pete pigmentate pe mucoasa
jugală, palatină, gingii. Sunt exceptate palmele şi patul unghial. Pigmentaţiile au
culoare brună-cenuşie. La aceşti bolnavi mai apare hipotensiunea arterială, scăderea
ponderală, adinamie, amenoree la femei.
HIPERPIGMENTAŢII CIRCUMSCRISE
a) hipertiroidie şi nevrozele astenice: pigmentări perioculare (semnul Jellinek).
b) insuficienţa hepatică evoluează cu apariţia hiperpigmentaţiilor localizate pe frunte,
obraji şi perioral (“masque biliaire”).
c) akhantosis nigricans este o hiperpigmentare circumscrisă, însoţită de
hiperkeratoză şi îngroşarea tegumentelor, cu aspect papilomatos, care de elecţie
interesează axila, regiunea cervicală sau bucală, mai rar regiunea anogenitală,
ombilicul, regiunea mamelonară, plica cotului. Se întâlneşte asociat cu malformaţii
congenitale, cancerul gastric, colonic sau pulmonar.
d) sindromul Peutz-Touraine-Jegher (papilomatoza pigmentară). Este o boală
ereditară cu două manifestări clinice:
- pete pigmentare de dimensiunea unei gămălii de ac apărute perioral, pe
mucoasa buzelor şi a obrajilor, pe palme şi regiunea plantară;
- asocierea cu polipoza tractului gastrointestinal.
e) neurofibromatoza von Recklinghausen. Se caracterizează prin pete pigmentare
melanice izolate cu formă şi dimensiuni variate care sunt congenitale, asociate cu
mici tumorete cutanate, moi, de culoare roz-albăstrui (fibromatoza pendulantes)
f) melanoza Riehl este descrisă la femei, în regiunea facială, mai ales pe frunte,
temporal, obraji şi regiunea cervicală, asociată cu carenţe alimentare grave.
g) pigmentaţii în hemocromatoză (diabetul bronzat). Hemocromatoza reprezintă
o tulburare a metabolismului fierului, cu depunerea de hemosiderină în diferite
ţesuturi, mai ales în ficat (cu apariţia cirozei hepatice), în pancreas (diabet zaharat)
şi în piele (pigmentaţii cutanate). Pigmentaţiile au culoare brun-cafenie.
h) pigmentaţii în porfirie. Porfiriile reprezintă o tulburare congenitală sau dobândită
a metabolismului porfirinelor, caracterizată printr-o producţie exagerată de
uroporfirină. Creşte eliminarea de uroporfirină în urina acestor bolnavi din care
cauză culoarea acesteia este închisă, roşie-neagră. Alte manifestări clinice:
fotosensibilitatea pielii (teritoriile cutanate expuse razelor solare prezintă reacţii
ulcero-necrotice ca şi hiperpigmentarea acestor teritorii - faţă, mâini, picioare).
Porfiria se asociază frecvent cu colici abdominale violente care simulează chiar
abdomenul acut chirurgical.
Cicatrici datorate fotosensibilizării
e) pustula este o veziculă în care conţinutul seros al veziculei este înlocuit cu unul
purulent. Apare în faza mai înaintată a variolei. Pustula malignă din antrax este
neagră cu o zonă de roşeaţă înconjurătoare. Când pustulele sunt centrate de un fir
de păr vorbim de foliculită, sau când este extins, de furuncul.
f) nodulii, infiltraţii hipodermice relativ dure, de mărimi variate. Cei mai caracteristici
noduli subcutanaţi apar în reumatismul articular acut (nodulii Maynet) şi în
endocardita infecţioasă (nodulii Osler).
• nodulii subcutanaţi Maynet sunt nişte noduli roşii, fermi, dureroşi, de 0,5-
2 cm, localizaţi pe suprafeţe osoase proeminente, la mâini şi picioare. Sunt
variabili ca număr (între 1 şi 30), pot fi simetrici şi au o evoluţie de la câteva
zile la câteva săptămâni, uneori evoluează în puseuri. Deşi sunt consideraţi ca
semn major de reumatism articular acut, apar rar (5%), la câteva săptămâni de
la debut şi se asociază cu cardite grave.
• eritemul marginat apare cu incidenţă rară (5-10%) în evoluţia reumatismului
articular acut. Apare sub forma unui placard eritematos nepruriginos, al cărui
centru se decolorează, devine inelar, uşor reliefat, nedureros, pe pielea palidă.
Apare proeminent pe trunchi şi pe zona proximală a membrelor. Are evoluţie
fugace, de ore, zile sau săptămâni.
• nodulii Osler sunt nişte noduli subcutanaţi mici, proeminenţi, dureroşi,
localizaţi la nivelul pulpei degetelor, pe eminenţele tenare şi hipotenare şi pe
plante, persistă 4-5 zile. Apar în special în endocardita infecţioasă, dar şi în
lupusul eritematos diseminat, anemiile hemolitice.
g) urticaria este o reacţie cutanată alergică faţă de unele medicamente (unele
antibiotice, sulfamide, antipiretice, etc.) sau alimente, ca şi în parazitozele
intestinale.
Cele mai frecvent întâlnite erupţii cutanate, în afara bolilor infecto-contagioase ale
copilăriei amintite, sunt erizipelul, herpesul nasolabial şi zona zoster.
a) erizipelul este un placard roşu, uşor proeminent, cu marginile neregulate dar bine
delimitate, de dimensiuni variate. Are etiologie streptococică şi se localizează de
predilecţie la membrele inferioare.
Erizipel
Herpes simplex
c) zona zoster este o erupţie herpetică situată pe traiectul unui trunchi nervos
(intercostal cel mai frecvent, dar şi cranian sau sciatic), unilateral ca localizare,
erupţie însoţită de dureri violente. Evoluţia naturală a bolii este de circa o lună,
putându-se extinde, mai ales durerile, până la câteva luni. Este produsă de virusul
varicelo-zosterian. Apare mai ales la persoanele cu imunitate scăzută, persoane în
vârstă, cardiaci, agravând evoluţia bolilor prezente.
Herpes zoster la
nivel toracic
HEMORAGIILE CUTANATE
Hemoragiile cutanate, se deosebesc de eriteme sau exantemele cutanate prin faptul
că nu dispar la compresie digitală. Ele sunt la început de culoare roşie, devenind
apoi în timp violacee şi apoi galbene, prin degradarea hemoglobinei.
Ca formă şi extindere, deosebim:
a) peteşiile sunt hemoragii punctiforme;
Peteşii
b) echimozele sunt pete hemoragice mai extinse;
c) sufuziunile sunt hemoragii cutanate mai voluminoase, putând depăşi un
diametru de 10 cm;
Sufuziuni
d) hematoamele sunt hemoragii subcutanate colectate care bombează
suprafaţa cutanată.
Hemoragiile cutanate descrise pot fi posttraumatice, iatrogene (de exemplu postinjecţii
sau perfuzii intravenoase) sau mai mult sau mai puţin spontane, când sunt
expresia unei boli hematologice.
În cadrul bolilor hematologice discutăm în acest sens despre diatezele hemoragice.
Acestea sunt de trei tipuri, după cauza de apariţie a hemoragiei cutanate:
a) coagulopatiile;
b) trombopatiile;
c) vasculopatiile;
COAGULOPATIILE
Se caracterizează prin tulburări ale procesului normal de coagulare, datorat în principal
lipsei unor factori ai coagulării. Cele mai cunoscute forme de coagulopatii sunt:
• hemofilia (forma A, B şi C) este o coagulopatie ereditară datorată lipsei
factorilor VIII, IX şi XI ai coagulării. Este o boală transmisă de mame dar cu
manifestare exclusiv la bărbaţi. Ea se manifestă din copilărie prin apariţia de
hemoragii articulare sau musculare (în general la articulaţiile mari), la cele mai
mici traumatisme locale. În timp, prin repetarea acestor hemoragii articulare,
apar deformări articulare şi impotenţă funcţională.
• diateze hemoragice prin supradozarea anticoagulantelor. În unele
boli (unele forme de cardiopatie ischemică cum ar fi angina pectorală
instabilă şi infarctul miocardic acut, trombozele venoase profunde, bolnavii
protezaţi valvular, etc.) tratamentul anticoagulant este de importanţă vitală. În caz de
supradozarea acestor medicamente, apar hemoragii cutanate sau, şi mai
grav, hemoragii la nivelul organelor interne (hemoragii cerebrale, digestive sau
renale).
• în afecţiuni hepatice. Deoarece majoritatea factorilor coagulării se
sintetizează în mod normal în ficat, în afecţiuni hepatice grave (ciroza hepatică,
tumori hepatice) producţia acestor factori de coagulare devine deficitară. Prin
urmare apar o serie de hemoragii cutanate şi interne, acestea din urmă fiind
de cele mai multe ori cauza de deces a acestor bolnavi.
b) TROMBOPATIILE
Se disting diateze hemoragice datorate scăderii numărului de trombocite
(trombocitopeniile), sau unor defecte funcţionale ale trombocitelor, numeric acestea
fiind normale (trombocitopatiile).
În aceste situaţii, caracteristică este purpura - peteşii sau echimoze apărute spontan,
simetric, la nivelul extremităţilor inferioare. Forme clinice mai importante:
• purpura trombocitopenică primară (boala Werlhof). Debutează în tinereţe fără
o cauză evidentă, cu posibilă patogenie autoimună. Se manifestă prin hemoragii
cutanate şi prin hemoragii interne.
• purpure trombocitopenice secundare pot apare în:
- panmielopatii;
- hipersplenism (în aceste situaţii există o pancitopenie);
- în unele infecţii acute, reacţii alergice.
c) VASCULOPATIILE
Hemoragii cutanate pot apărea şi prin anomalii vasculare congenitale sau dobândite.
Cele mai întâlnite forme de leziuni vasculare cutanate sunt:
• hemangiomul este o tumora benignă formată prin proliferarea şi
aglomerarea locală a unor vase mici arteriale dilatate. Forma cea mai comună
este angiomul senil (angiom papilar, pata rubinie). Este o pată sau o tumoretă
puţin proeminentă, de culoare roşie aprinsă, cu diametrul sub 3 mm, cu
margine neregulată. Culoarea păleşte la vitropresiune. Apare frecvent după
vârsta de 50 de ani, interesând tegumentele la nivel toracic, braţele, mai rar
faţa sau abdomenul. Apariţia lor la tineri, mai ales dacă sunt în număr mare, ar
sugera o afecţiune hepatică.
Hemangiom
• teleangiectaziile reprezintă dilataţii ireversibile ale vaselor arteriale cutanate
mici, care apar cu aspectul unor firişoare liniare. Se pot
întâlni pe tegumentele trunchiului, al feţei. Teleangiectaziile nazale apar la
alcoolici.
• angioamele arachneiforme (steluţele vasculare) sunt formaţiuni care apar ca
un angiom central mic, roşu aprins, pulsatil, sub forma unui nodul, înconjurat
de teleangiectazii dispuse radial pe fondul unei pete eritematoase. Apar
pe faţă, regiunea cervicală, torace, braţe. Lipsesc în jumătatea inferioară a
corpului. Pot apărea şi la persoane sănătoase, dar de regulă sunt semne de
hepatopatie cronică.
• eritroza palmară este datorată vasodilataţiei localizate mai ales la eminenţa
hipotenară. Este semn tot de hepatopatie cronică.
• teleangiectazia hemoragică ereditară (boala Rendu-Osler) este o afecţiune
transmisă genetic caracterizată prin apariţia din copilărie, de angioame mici,
multiple la nivelul regiunilor peribucală, perinazală, buzelor, urechilor, faţă,
faţa palmară a mâinilor, patul unghial. Adesea contrastează cu paloarea
generalizată a tegumentelor, bolnavii fiind frecvent anemici. Asemenea
angioame se întâlnesc şi pe mucoase, mai ales mucoasa nazală în pata
vasculară Kiesselbach, mucoasa linguală, mucoasele digestive. La maturitate
apar hemoragii la aceste nivele (epistaxis, hemoptizii, hematemeză, melenă,
hematurie).
• purpura alergică Schönlein-Henoch apare ca o reacţie imună după o infecţie
streptococică sau după alergii medicamentoase. Se manifestă prin apariţia
unor hemoragii cutanate punctiforme (peteşii) care debutează acut, cu febră,
dureri articulare şi abdominale. Evoluţia este cu recidive.
• purpura senilă se caracterizează prin apariţia de peteşii şi echimoze ce apar
spontan pe faţă, mâini, gambe şi se datorează în special fragilităţii capilare ce
apar o dată cu înaintarea în vârstă.
ICTERUL
Icterul este expresia tulburării metabolismului bilirubinei, un produs de degradare
metabolică a hemoglobinei, fără rol fiziologic.
Icterul reprezintă coloraţia galbenă a tegumentelor şi mucoaselor, provocată de
depunerea de bilirubină, consecinţă a creşterii concentraţiei plasmatice peste
valoarea normală de 1 mg%. Coloraţia galbenă apare la nivelul sclerelor, mucoaselor,
tegumentelor trunchiului, putându-se generaliza, ultimele colorându-se palmele şi
plantele.
La concentraţii mici ale bilirubinei serice, între 2-5 mg% se remarcă coloraţia galbenă
numai la nivelul sclerelor, mucoasei sublinguale, când vorbim despre subicter
mucotegumentar.
Pentru observarea unui subicter este nevoie ca bolnavul să fie examinat
la lumina naturală (şi nu în saloane de spital sau cabinete medicale iluminate cu neon).
Din punct de vedere clinic şi fiziopatologic, deosebim trei forme de icter (trei
sindroame):
a) icterul hepatocelular;
b) icterul mecanic (colestatic);
c) icterul hemolitic;
a) Icterul hepatocelular
Icterul hepatocelular, cel mai frecvent ca incidenţă, apare
hepatita virală acută ,etanolică,medicamentoasăhepatita cronică, ciroza hepatică.
În hepatita virală acută, icterul se instalează progresiv după un debut cu tulburări
dispeptice şi febră. Creşte rapid în intensitate, bilirubina serică putând ajunge la 30-45
mg%. Caracteristică este asocierea coluriei (bilirubinuriei) cu decolorarea scaunelor.
De asemenea se constată o hepatomegalie moderată, dureroasă, moale, mai rar
splenomegalie. Se poate asocia pruritul.
În ciroza hepatică, pe fondul cronic al afecţiunii, pot apare episoade icterice
tranzitorii, recidivante, cu caracterele bio-umorale descrise, ce apar prin decompensări
parenchimatoase ale acesteia. În ciroza hepatică sunt prezente şi alte modificări
obiective: hepato-splenomegalie, sindrom de hipertensiune portală, disproteinemie în
sens de hipoalbuminemie şi hipergamaglobulinemie. Sindromul de citoliză hepatică
este mai puţin accentuat.
b) Icterul mecanic (colestatic)
Icterul mecanic se produce prin tulburarea mecanismelor de eliminare biliară a
bilirubinei. Defectul de eliminare poate fi la nivelul hepatocitului, canaliculelor,
canalelor biliare intrahepatice sau extrahepatice. Este un icter caracterizat prin
hiperbilirubinemie de tip mixt. Culoarea icterului poate fi intensă, uneori cu nuanţă
verzuie (icter verdin) sau cenuşie murdară (icter melas). Bolnavii prezintă caracteristic
colurie, urobilinogenurie, scaun acolic, prurit
Colestaza intrahepatică reprezintă adesea dificultăţi diagnostice. Sunt utile o
serie de elemente în conturarea tabloului clinic: anamneza (medicamente cu efect
colestatic: clorpromazina, metiltestosteron, tuberculostaticele), sarcină, intervenţie
chirurgicală recentă, prezenţa hepatomegaliei, căile biliare extrahepatice normale la
ecografie, colangiografie endoscopică retrogradă, colangiografie izotopică normală.
În ciroza biliară primitivă prezenţa xantoamelor, hiperlipemiei, prezenţa anticorpilor
antimitocondriali sunt sugestive.
Colestaza extrahepatică apare ca o consecinţă a compresiei, stenozei sau
obstrucţiei căii biliare principale, adică a coledocului. Litiaza coledociană apare de
obicei pe fondul unei dispepsii biliare cronice, după colici biliare repetate. În caz de
angiocolită asociată, bolnavul este febril (febra intermitentă Charcot). Ecografia poate
evidenţia calculul şi dilataţia căilor biliare intra- şi extrahepatice. În neoplasmul de cap
de pancreas se observă dilataţia vezicii biliare care devine palpabilă ca o formaţiune
rotundă, piriformă, în tensiune, sub rebordul costal (semnul Courvoisier-Terrier). În
acest caz, icterul se intensifică progresiv, paralel cu pierderea ponderală importantă.
Colangiopancreatografia retrogradă endoscopică, tomografia computerizată,
rezonanţa magnetică nucleară pot stabili diagnosticul.
Hiperbilirubinemii directe cu icter de regulă moderat, cu lipsa celorlalţi markeri de
colestază, se pot întâlni în unele sindroame disgenetice: sindromul Dubin-Johnson şi
sindromul Rotor.
c) Icterul hemolitic
Icterul hemolitic apare prin depăşirea capacităţii de eliminare a bilirubinei de către
ficat, ca o consecinţă a supraproducţiei de bilirubină indirectă. În majoritatea cazurilor,
supraproducţia se datorează unui proces hemolitic intravascular sau splenic şi mai
rar extravascular în caz de colecţii sanguine mari (hematoame, infarct pulmonar,
hemoragie retroperitoneală, etc.). Icterul hemolitic este de regulă un icter moderat
(icter flavin), cu bilirubinemie indirectă în valori de 3-5 mg%. Lipseşte caracteristic
coluria, scaunele sunt hipercolice. Frecvent este prezentă splenomegalia.
Paraclinic caracteristic pentru acest tip de icter este triada: anemie, reticulocitoză,
hiperbilirubinemie indirectă.
Ictere cu hiperbilirubinemie indirectă se întâlnesc şi în deficienţele enzimatice
hepatice, care interesează captarea sau conjugarea bilirubinei (colemia Gilbert).
Icterul fiziologic al nou-născutului este un icter tranzitor, care apare la 2-3 zile de la
naştere, cu hiperbilirubinemie indirectă moderată, între 3-5 mg%, dispărând în 7-
10 zile. Se produce prin întârzierea dezvoltării sistemului enzimatic de conjugare a
bilirubinei (glicuronil-transferaza). Icterul grav al nou-născutului este un icter intens, cu
hiperbilirubinemie până la 15-20 mg%, prezent de obicei de la naştere. Se datorează
hemolizei masive prin incompatibilitate de Rh mamă-făt. Creşterea importantă a
bilirubinei indirecte, care este liposolubilă, duce la impregnarea nucleilor cerebrali
bazali, cu lezarea consecutivă a acestora (icter nuclear).
Hiperbilirubinemii indirecte moderate se pot întâlni şi în sindromul Gilbert (colemia
familială), în hiperbilirubinemia cronică posthepatitică. În absenţa disgenetică totală
(homozigotism) sau parţială (heterozigotism) a glicuronil-transferazei (Sindromul
Crigler-Najjar de tip I sau, respectiv, tip II) apare icter cronic cu hiperbilirubinemie
indirectă importantă.
CIANOZA
Cianoza = coloraţia albastră violacee a tegumentelor şi mucoaselor vizibile provocată
de creşterea concentraţiei de hemoglobină redusă peste 5 g% la nivelul capilarelor
superficiale (normal 2,5 g%).
Clasificare.
După localizarea cianozelor:
• cianoze localizate:
- obstrucţii venoase
- dilataţia venulelor
- obstrucţii arteriale
• cianoze generalizate:
- insuficienţa respiratorie
- insuficienţa cardiacă
- cardiopatii congenitale cu şunt dreapta-stânga
- poliglobulia
- methemoglobinemia, sulfhemoglobinemia
După mecanismul de producere:
• cianoza centrală
• cianoza periferică
Cianoza centrală
Cauza constă într-o oxigenare insuficientă la nivelul plămânului în
insuficienţa respiratorie sau o contaminare cu sânge venos în
cardiopatiile congenitale cu şunt dreapta-stânga.
Clinic cianoza centrală este o cianoză caldă, interesând extremităţile (acrocianoză),
mucoasa bucală (buze, limbă), lobul urechii.
În raport cu mecanismul deficitului de oxigen, cianoza centrală are următoarele
forme:
• cardiacă
- afecţiuni cardiace care produc stază pulmonară exprimată: insuficienţă
cardiacă dreaptă, stângă şi globală, stenoza mitrală, pericardita
constrictivă, stenoza arterei pulmonare;
- afecţiuni cu şunt dreapta-stânga;
• pulmonară: emfizem, bronşită cronică, bronhopneumonie, fibroze pulmonare;
• sau mixtă.
Se asociază frecvent cu degetele hipocratice.
Cianoza de tip periferic
Creşterea concentraţiei de hemoglobină redusă se realizează prin consum exagerat
periferic de oxigen datorat stazei sângelui în reţeaua capilară venoasă şi periferică.
Caracteristică este acrocianoza rece, distală. Scăderea temperaturii se datorează tot
stazei prelungite, eventual combinată cu vasoconstricţie arteriolară.
Poate fi generalizată (stagnare venoasă ca în insuficienţa cardiacă, colaps de diferite
etiologii) sau localizată (tulburări de reglare a circulaţiei periferice, obliterarea venoasă
de orice natură, obliterarea arterială asociată cu stază venoasă.
Cele două mecanisme se pot combina, realizând o cianoză mixtă.
Pseudocianozele
Sunt date de acumularea în sânge a unor produşi de alterare a hemoglobinei
prin acţiunea unor toxice: methemoglobinemie, sulfhemoglobinemie. Apar cel
mai frecvent sub acţiunea unor medicamente (nitraţii administraţi în cardiopatia
ischemică, analgetice, antipiretice, fenacetina, unele sulfamide)
• cianozele localizate, apar în următoarele afecţiuni:
• obstrucţii venoase (tromboflebite) - contact prelungit al sângelui cu ţesuturile,
edem, circulaţie venoasă colaterală;
• dilataţia venulelor asociată cu spasme arteriale: la frig, şoc circulator;
• obstrucţii arteriale: încetinirea circulaţiei, cianoză, scăderea temperaturii;
• cianozele generalizate, apar în:
• insuficienţa respiratorie: consecinţa unor afecţiuni pulmonare cronice în
care este tulburat schimbul gazos la nivelul membranei alveolo-capilare cu
insuficienţa de arterializare a sângelui în mica circulaţie = cianoză centrală;
• insuficienţa cardiacă - stângă = cianoza este consecinţa stazei pulmonare, deci
suferă schimburile gazoase = cianoză centrală;
• insuficienţă cardiacă - dreaptă = stază venoasă periferică (circulaţia mare),
deci încetinirea circulaţiei capilare, contact prelungit al sângelui cu ţesuturile =
cianoză periferică;
• cordul pulmonar cronic: - cianoză de tip mixt: afecţiune respiratorie +
insuficienţă cardiacă dreaptă = “cardiacul negru”;
• cardiopatii congenitale cu şunt dreapta-stânga: comunicare între
compartimentele cardiace drepte şi stângi când presiunea din compartimentele
drepte este mai mare decât în cele stângi. O parte din sângele venos din
compartimentele drepte trece direct în atriul sau ventriculul stâng fără a
trece prin mica circulaţie. Iniţial este o cianoză de tip central, apoi prin apariţia
insuficienţei cardiace drepte, cianoză de tip mixt;
• poliglobuliile: policitemia vera, compensatorie;
• pseudocianozele: methemoglobinemia, sulfhemoglobinemia.
EDEMELE
Edemul renal: este un edem palid, moale, apare cu predilecţie în regiunile cu ţesut
subcutanat lax (pleoape, faţă, organele genitale).
Este mai pronunţat dimineaţa şi diminuă în cursul zilei. În evoluţie se extinde repede
la gambe, coapse, regiunea sacrată, lombară, perete abdominal. Se asociază cu
hidrotorax, hidropericard, ascită, edeme viscerale.
Apare în nefrite, sindrom nefrotic.
Edemul hepatic: este un edem generalizat, simetric, cu nuanţă icterică.
Apare in ciroza hepatică, unde se produce obstrucţia circulaţiei portale cu sindromul
de hipertensiune portală şi apariţia ascitei = colecţie lichidiană în cavitatea
peritoneală.
Edemul venos: apare în tromboflebite şi compresii venoase. Are culoare albastră în
“flegmatia coerulea dolens” sau albă în “ flegmatia alba dolens”.
Edemul inflamator: este un edem localizat, unilateral, însoţind semnele inflamaţiei
(durere, roşeaţă, temperatura locală crescută). Apare prin creşterea permeabilităţii
capilare.
Edem inflamator
Edemul alergic: apare caracteristic la faţă, pleoape, buze, limbă. Se însoţeşte de
prurit, erupţii urticariene. Apare prin creşterea permeabilităţii capilare.
Edemul angioneurotic Quincke: este un edem acut, circumscris, impresionant, cu
edem glotic şi asfixie. Interesează îndeosebi faţa, cu predilecţie pentru pleoape sau
buze.
Edemul endocrin: apare în disfuncţia mai multor glande endocrine: mixedemul,
hipertiroidismul, hiperfoliculinismul, sindromul Cushing.
Limfedemul: edem palid care apare pe faţa dorsală a mâinilor sau picioarelor în
obstrucţii limfatice prin procese tumorale. O formă deosebită a edemului limfatic
o reprezintă “elefantiazis-ul”, care este expresia unei insuficienţe hepatice foarte
exprimate. În elefantiazis pielea este mult îngroşată, dură şi la nivelul ei în evoluţie
pot apare tulburări trofice.
Edemul carenţial: este difuz, aspect foarte variabil, apare prin deficit de aport
(edemul de foame, edemul de război), prin deficit de utilizare (sindrom de
malabsorbţie, gastrectomie, diaree cronică, afecţiuni hepatice, pancreatice) şi prin
hipoproteinemie congenitală.
Edemul caşectic: apare prin hipoproteinemie caracteristică fazelor înaintate ale
afecţiunilor caşectizante (cancere, tuberculoză pulmonară, ciroze hepatice, anemii
severe).
Anasarca = generalizarea edemelor cu apariţia de transsudate în cavităţile pleurale,
pericardică, peritoneală, testicular (hidrocel), articulaţii (hidartroze).
Degerături
b) gangrena reprezintă necrozarea tegumentelor şi celorlalte ţesuturi moi. La început
se manifestă printr-o coloraţie albastră-neagră a pielii, apoi se produce necroza
ţesutului, cu eliminarea lui. Gangrena poate fi uscată sau umedă. Gangrena umedă
apare secundar suprainfecţiei bacteriene cu germeni anaerobi. Boli care evoluează
cu gangrene: arteriopatiile periferice în stadiul IV de evoluţie, ocluziile arteriale
periferice prin embolii. Diabetul zaharat este un factor agravant al acestor boli.
Gangrene
c) escara este o gangrenă profundă, interesând, pe lângă tegumentele, muşchii
şi chiar osul. Escarele apar în regiunile expuse presiunii corporale (fese, călcâie,
coate, regiunea sacrală) la bolnavii gravi, care nu se pot mobiliza (bolnavi comatoşi,
bolnavi cu accidente vasculare cerebrale, insuficienţă cardiacă ireductibilă) şi care
nu beneficiază de o îngrijire suficientă prin mobilizare pasivă şi masaj.
Escara
d) ulcerul perforant plantar (mal perforant) este o ulceraţie profundă, rotundă,
situată în talpă, la nivelul porţiunii distale a primului sau a celui de al V-lea
metatarsian. Cauze: tabes, diabet zaharat.
SEMIOLOGIA NEUROLOGICĂ
MODIFICĂRI STATICE ŞI DINAMICE
1. Atitudinea bolnavului (poziţia bolnavului):
a) atitudine active (normală);
b) atitudine pasivă (stări comatoase);
c) atitudine forţată: antialgică, antidispneică, în diverse boli interne şi
neurologice
2. Echilibrul static (staţiunea verticală)
Pentru examinarea echilibrului static a bolnavului, se efectuează proba Romberg:
bolnavul în poziţie verticală, cu picioarele apropiate, cu vârfurile şi călcâiele lipite,
este rugat să închidă ochii. În caz de leziuni vestibulare şi ale sensibilităţii profunde
(tabes, polinevrite), bolnavul nu poate menţine această poziţie (proba Romberg
este pozitivă).
3. Echilibrul dinamic (mersul). Mersul bolnavului, vizibil la inspecţia generală,
poate fi modificat în diferite boli reumatice degenerative sau în bolile neurologice. Cele
mai frecvente tulburări ale mersului sunt
următoarele:
a) mersul “spasmodic”: mers rigid, greoi, târând picioarele (în scleroza în
plăci);
b) mersul “târât”: cu căutarea unui punct de sprijin pentru mâini şi după ce-l
găseşte, bolnavul îşi trage piciorul (în parapareze);
c) mersul “cosit”: bolnavul îşi duce lateral membrul inferior bolnav descriind un
semicerc (în hemipareza sechelară unui atac ischemic cerebral);
d) mersul “stepat”: piciorul cade balant, bolnavul flectează mult gamba pe
coapsă şi coapsa pe bazin, pentru a nu atinge solul cu vârful piciorului (în
paralizia nervului sciatic popliteu extern);
e) mersul “rigid”: mers cu paşi mici, cu corpul aplecat înainte - aspectul
bolnavului - de semn de întrebare (în boala Parkinson);
f) mersul “dansant”: mers ţopăit, bolnavul prezintă mişcări involuntare,
necoordonate (în coree);
g) mersul “talonat”: bolnavul prezintă o dimensionare greşită a mişcărilor,
ridică membrul inferior mai sus şi-l fixează pe sol cu călcâiul (tabes);
h) mersul “ebrios”: mers în “zig-zag”, nesigur, pe două cărări, parcă ar fi beat
(sindrom cerebelos);
i) mersul “legănat”: “de raţă” sau mersul “salutând”, cu aplecarea pe spate la
fiecare pas (în luxaţia unilaterală congenitală de şold);
COORDONAREA MIŞCĂRILOR
Tulburările de coordonare duc la ataxie, care, în funcţie de interesarea căii sensibilităţii
profunde inconştiente sau conştiente, poate fi de tip cerebelos sau tabetic.
1. ataxia cerebeloasă apare în leziuni ale cerebelului şi căilor cerebeloase. Se
caracterizează prin:
a) dismetrie cu hipermetrie, care se pune în evidenţă prin proba index-nas
(se cere bolnavului să ducă degetul arătător pe vârful nasului), sau prin proba
călcâi-genunchi. În ambele probe, bolnavul nu atinge ţinta (dismetrie), ezită şi
chiar o depăşeşte (hipermetrie).
b) asinergie - defect de coordonare a mişcărilor simultane care participă la
executarea unei mişcări complexe.
c) adiadocokinezia - imposibilitatea de a executa mişcări rapide, succesive şi de
sens contrar, evidenţiată prin proba închiderii şi deschiderii rapide a pumnului.
d) tremurătură cerebeloasă statică (apare în timpul staţiunii şi mersului şi
dispare în decubit) şi kinetică (intenţională), în timpul mişcărilor voluntare.
e) tulburări de scris (neregulat, tremurat).
f) tulburări de vorbire (sacadată, monotonă, lentă) şi de mers (nesigur, în zigzag).
2. Ataxia tabetică apare în tabes şi se caracterizează prin:
a) mers talonat, cu baza lărgită;
b) dismetrie cu hipermetrie;
c) proba Romberg pozitivă;
d) abolirea reflexelor osteo-tendinoase.
REFLEXELE
În cadrul examenului neurologic, se cercetează reflexele cutanate, reflexele
osteotendinoaseşi reflexele pupilare.
1. reflexele cutanate se execută excitând pielea cu un vârf de ac.
a) reflexul palmo-mentonier: excitaţia regiunii tenare produce contracţia
muşchilor bărbiei homolateral, în leziuni piramidale;
b) reflexele cutanate abdominale (superior, mijlociu şi inferior): bolnavul în
decubit dorsal, se excită pielea abdomenului la cele trei nivele şi se obţine, în
mod normal, contracţia muşchilor abdominali în regiunea respectivă. Reflexul
este diminuat sau abolit în leziuni piramidale.
c) reflexul cutanat plantar: excitaţia marginii externe a plantei de la călcâi spre
degete produce, normal, flexia degetelor. În leziuni piramidale, degetul mare
face o mişcare de extensie (semnul Babinski pozitiv), care poate fi însoţită de
desfacerea în evantai a celorlalte degete.
SENSIBILITATEA
Tulburările de sensibilitate sunt:
1. Subiective:
a) parestezii: senzaţii anormale percepute ca furnicături, înţepături. Apar în
nevrite, polinevrite şi tabes;
b) durere - în tumori, hernie de disc.
2. Obiective:
a) tulburări de sensibilitate superficială, în nevrite, polinevrite, leziuni
medulare. Tulburările de sensibilitate pot fi tactile, termice şi dureroase.
Tulburările includ diminuarea (hipoestezie) sau abolirea (anestezie) sensibilităţii
superficiale;
b) tulburări de sensibilitate profunde:
• se cercetează sensibilitatea profundă vibratorie cu ajutorul diapazonului
care se aplică pe eminenţele osoase;
• sensibilitatea mioartrokinetică (sensul atitudinii şi al deplasărilor
segmentelor) se cercetează prin a cere bolnavului care stă cu ochii închişi,
să recunoască poziţia (imprimată de medic) unui segment de membru.
MIŞCĂRILE INVOLUNTARE
1. Tremurăturile sunt mişcări involuntare ritmice, egale şi de amplitudine mică. Se
disting:
a) tremurături fiziologice, care apar la frig;
b) tremurături patologice, care pot fi statice (în repaus), kinetice (la mişcări
voluntare) şi stato-kinetice.
Astfel, tremorul parkinsonian apare în repaus şi dispare la mişcările voluntare şi în
somn (boala Parkinson), tremorul din hipertiroidie este rapid, tremorul alcoolicilor este
fin, regulat, localizat la mâini, este mai accentuat dimineaţa, diminuă după ingestia de
alcool. Tremorul senil interesează mâinile şi capul.
2. Convulsiile sunt contracţii musculare bruşte, neregulate şi intermitente. Convulsiile
pot fi generalizate şi parţiale, iar după natură, tonice şi clonice. Convulsiile tonice
sunt contracţii musculare durabile, care determină o rigiditate şi imobilitate a
segmentelor interesate (tetanos, epilepsie, tetanie). Convulsiile clonice reprezintă
o succesiune de mişcări bruşte, regulate, separate de scurte intervale de rezoluţie
musculară. Apar în epilepsie, eclampsie, uremie.
3. Fasciculaţiile musculare sunt contracţii limitate la fibrele musculare, care se
traduc prin mişcări ondulante ale muşchilor.
4. Mişcările coreice sunt dezordonate, bruşte, ilogice, accentuate de mişcările
voluntare. Apare în coreea Sydenham (determinarea nervoasă a reumatismului
articular acut), şi coreea Huntington (boală ereditară).
5. Miocloniile sunt contracţii involuntare bruşte, de scurtă durată, localizate la un
singur muşchi sau la un grup muscular. Apar în encefalită, uremie.
6. Crampele funcţionale sunt contracţii tonice, trecătoare, limitate la un grup
muscular care participă la un act profesional (crampa scriitorului, înotătorului,
pianistului).
7. Ticurile sunt mişcări bruşte, cu caracter semi-conştient, accentuate de emoţii,
diminuate de voinţă. Exemplu clipitul pleoapelor, ridicarea umărului.
8. Trismusul reprezintă contracţia maseterilor cu imposibilitatea deschiderii gurii.
Apare în tetanie, tetanos, epilepsie.
ADENOPATIILE
Ganglionii limfatici în mod normal (individ sănătos) nu sunt palpabili. În caz de reacţie
inflamatoare sau tumorală a lor, aceştia cresc în volum, devenind palpabili. Afectarea
şi tumefierea ganglionilor se numeşte adenopatie.
În organismul uman există aproximativ 500-600 ganglioni limfatici cu o dimensiune de
la câţiva milimetri la un centimetru. Ei sunt situaţi în punctele strategice ale circulaţiei
limfatice, având un rol de filtraţie mecanică a fluxului limfatic, reţinând resturi celulare
dezintegrate, bacterii, virusuri. Ganglionii limfatici sunt totodată organe limfopoetice
şi organe producătoare de anticorpi.
Examenul clinic se referă în special la ganglionii superficiali, uşor de palpat, cei
profunzi (mediastinali, abdominali) fiind în afara posibilităţii decelării prin metodele
clinice uzuale.
Inspecţia ganglionilor limfatici
Adenopatia poate fi vizibilă deformând tegumentele; se apreciază aspectul pielii
(normal, infiltrat, ulcerat) şi se inspectează obligatoriu regiunea aferentă grupei
ganglionare respective, pentru constatarea porţii de intrare a infecţiei.
Palparea ganglionilor limfatici reprezintă metoda cea mai importantă a examenului
clinic al ganglionilor.
Tehnica de palpare:
Întotdeauna şi indiferent de regiunea cercetată, palparea se execută glisant în planul
tegumentului pentru “prinderea” ganglionilor între mână şi planurile profunde. Pentru
palparea ganglionilor submandibulari, se introduc vârful ultimelor patru degete sub
mandibulă, în timp ce bolnavul ţine capul uşor flectat de partea respectivă. Palparea
ganglionilor laterocervicali se face de-a lungul marginii posterioare a muşchiului
sternocleidomastoidian, capul fiind uşor flectat de partea respectivă.
PRINCIPII DE PALPARE A GANGLIONILOR LIMFATICI
1. Locurile de palpare al ganglionilor limfatici:
• regiunea cervicală (anterioară, laterocervicală, unghiul mandibulei,
submandibular, mastoidian, occipital, fosa supraclaviculară);
• regiunea epitrochleară;
• regiunea brahială mediană;
• fosa axilară;
• pereţii laterali ai toracelui;
• regiunea inghinală;
• regiunea femurală;
• spaţiul popliteu;
2. sensibilitatea dureroasă a ganglionilor limfatici: adenopatia dureroasă pledează
pentru origine infecţioasă, inflamatorie. Adenopatiile maligne sunt de obicei
nedureroase.
3. consistenţa ganglionilor palpaţi:
• consistenţă moale: inflamaţii acute;
• consistenţă fermă: inflamaţii cronice;
• consistenţă dură: proces tumoral sau metastaze.
4. mărimea ganglionilor variază de la dimensiunea unei alune la cea a unei
portocale. În general se poate deosebi o adenopatie mică sau moderată
(microadenopatie) întâlnită în mielom multiplu, şi una marcată sau extremă
(macroadenopatie) prezentă în leucemia limfatică cronică şi boala Hodgkin.
5. forma ganglionilor: regulată (rotundă, ovalară) sau neregulată.
6. mobilitatea ganglionilor pe planurile profunde: mobili în lues primar şi
secundar, sau nemobili, aderenţi (adenopatiile tumorale).
7. tendinţa la fistulizare: în adenopatia tuberculoasă.
8. tendinţa la confluare: în adenopatii inflamatorii acute şi cronice şi în cele
proliferativ-tumorale.
9. localizarea adenopatiei furnizează sugestii privitoare la locul de origine a
procesului patologic.
În adenopatia regională (localizată) cauza este, obişnuit, inflamatorie sau neoplazică.
Adenopatia supraclaviculară stângă semnifică metastazarea unei proces neoplazic
la distanţă (cancer gastric) sau de vecinătate (cancer faringian sau tiroidian).
Adenopatiile multiple (poliadenopatiile) se întâlnesc în
leucemie, boala Hodgkin
10. semne asociate: febră, splenomegalie, etc.
Ganglionii profunzi
1. ganglionii intratoracici nu sunt decelabili la examenul clinic, dar când devin
masivi, pot da semne de compresiune mediastinală. Pentru decelarea lor se
efectuează radiografia toracică sau tomografie computerizată (CT).
2. ganglionii intraabdominali şi retroperitoneali sunt decelabili la palpare doar
când au un volum considerabil. Pot da însă fenomene de compresiune (ascită
şi edem la membrele inferioare). Pentru decelarea lor este nevoie de examen
ecografic abdominal, radiologic cu substanţă de contrast (limfografie) sau CT.
SIMPTOME MAJORE
DUREREA
Durerea reprezintă probabil, cel mai frecvent simptom întâlnit în practica medicală.
Stimulii dureroşi sunt variaţi. Astfel, stimulii fiziologici ca o înţepătură, o tăietură sau o
arsură au un efect care este uşor de localizat datorită bogăţiei terminaţiilor nervoase
cutanate. Aceşti stimuli însă nu sunt percepuţi de ţesuturi ca plămânul, pleura
viscerală sau tubul digestiv. În organele aparatului digestiv, terminaţiile nervoase sunt
mult mai împrăştiate, ceea ce explică caracterul mai profund al durerii şi distribuirea
ei mai puţin precisă. Stimulii care acţionează la acest nivel sunt diferiţi. Pentru un
organ inflamat - apendice, duoden ulcerat, durerea poate fi provocată de presiune sau
compresie, iar durerile cu caracter de colică ale tubului digestiv pot fi declanşate de o
distensie sau obstrucţie care acţionează asupra terminaţiilor nervoase.
Analiza durerii
Analiza sistematică a atributelor durerii este indispensabilă pentru un diagnostic
corect. Trebuie analizate următoarele caracteristici ale durerii:
1. localizarea durerii - la o zonă topografică şi nu la un organ (ex. durere în
hipocondrul drept şi nu durere de ficat);
2. iradierea durerii, care poate fi tipică, dând relaţii privind organul de origine, sau
atipică (exemplu iradierea durerii în angina pectorală);
3. caracterul durerii (arsură, crampă, gheară) se referă la compararea durerii cu alte
senzaţii;
4. intensitatea durerii - se cere bolnavului să-şi aprecieze durerea cu o cifră pe o
scară de la 1 la 10;
5. durata durerii - în minute, ore, zile;
6. frecvenţa şi periodicitatea;
7. condiţii de apariţie (efort, repaus, frig, alimentaţie, etc.);
8. factori agravanţi: alcool, alimentaţie, etc.
9. factori care ameliorează durerea: alcalinele şi alimentele în ulcerul gastroduodenal,
repausul şi nitroglicerina în angina pectorală;
10. simptome de acompaniament: ex. tuse şi expectoraţie în pneumopatiile acute,
greţuri şi vărsături în ulcerul gastro-duodenal
CEFALEEA
VERTIJUL
Vertijul este o senzaţie eronată de deplasare rotatorie - orizontală sau verticală a
bolnavului în spaţiu şi a obiectelor din jur.
Această tulburare de echilibru se însoţeşte de greţuri, vărsături, anxietate, transpiraţii.
ANAMNEZA va pune în evidenţă principalele caracteristici ale vertijului.
• debutul vertijului poate fi brusc sau insidios;
• circumstanţe de apariţie: traumatisme cranio-cerebrale, infecţii virale ale căilor
respiratorii superioare, utilizarea de medicamente oto-toxice (unele antibiotice,
diuretice, salicilaţi);
• factorii declanşatori şi agravanţi: mişcările bruşte ale capului şi corpului;
• evoluţia vertijului: poate fi sub forma unor crize paroxistice sau permanente;
• simptome de însoţire
ANTECEDENTELE PERSONALE PATOLOGICE pot evidenţia la aceşti bolnavi
o serie de afecţiuni care pot evolua cu vertij: boli digestive parazitare, stări
febrile, traumatisme cranio-cerebrale recente sau mai îndepărtate, toxice (alcool,
fumat), tratamente medicamentoase recente cu unele antibiotice (streptomicina,
aminoglicozide), diuretice, anticoncepţionale orale, psihotrope, intoxicaţii cu monoxid
de carbon.
ANTECEDENTELE HEREDO-COLATERALE ale bolnavilor pot stabili boli cu tară
ereditară ca: boli degenerative ale coloanei vertebrale, boli vasculare
EXAMENUL OBIECTIV trebuie efectuat atât în perioada accesului paroxistic, cât şi
în afara lui.
În timpul crizei, examinarea trebuie să evidenţieze prezenţa nistagmusului şi tipul
acestuia.
Nistagmusul -mişcarea involuntară a globilor oculari. Nistagmusul poate fi
spontan sau poziţional (la schimbarea poziţiei capului).
Examenul obiectiv în afara crizei paroxistice de vertij urmăreşte efectuarea de
investigaţii suplimentare pentru orientarea diagnosticului etiologic.
EXAMINĂRILE PARACLINICE necesare diagnosticului etiologic cuprind examinările
de rutină (VSH, hemogramă, glicemie, colesterol, uree), examinări radiologice
(radiografia craniană, a coloanei vertebrale cervicale), tomografie computerizată.
CLASIFICAREA ETIOLOGICĂ A VERTIJELOR
ASTENIA
Astenia semnifică diminuarea patologică a capacităţii de efort fizic şi/sau intelectual.
Este un simptom frecvent întâlnit, descris de către bolnav ca o senzaţie de oboseală
nejustificată de efort şi care nu dispare după repaus.
Fiziopatologic, astenia poate fi indusă de scăderea cantităţii de oxigen la nivelul
celulelor nervoase şi musculare, de scăderea aportului de substanţe nutritivenergogene
şi a unor minerale (potasiu, calciu, magneziu, fier).
Astenia trebuie diferenţiată de oboseala fiziologică care apare după activitatea
zilnică obişnuită şi care dispare după repaus, ca şi de stările de surmenaj sau de
suprasolicitare în care se produce o epuizare a forţelor organismului.
Pentru precizarea cauzei unei astenii, este nevoie de o anamneză amănunţită, un
examen clinic complet şi o serie de investigaţii paraclinice.
ANAMNEZA va pune în evidenţă: data debutului asteniei (recentă sau veche), orarul
asteniei (matinală, vesperală, postprandială, permanentă), alte simptome asociate
(tulburări de memorie, dificultăţi de concentrare, anxietate, iritabilitate, scădere
ponderală, tulburări de somn).
EXAMENUL CLINIC trebuie să fie complet, cu examinarea tuturor aparatelor.
INVESTIGAŢIILE PARACLINICE necesare pentru clarificarea cauzei sunt cele de
rutină (VSH, hemogramă completă, glicemie, creatinină serică, ionograma serică),
examinări radiologice diverse, alte examinări paraclinice specifice diferitelor aparate.
Se consideră că majoritatea cazurilor de astenie sunt de origine psihică, şi mai puţine
sunt de origine somatică.
FEBRA
2. febra remitentă (în fierăstrău). Temperatura prezintă variaţii cu diferenţe mai mari
decât 1oC (2-3oC) în cele două etape ale zilei, fără ca limita inferioară să scadă sub
37oC. Apare în supuraţii pulmonare, tuberculoza pulmonară, septicemie.
3. febra intermitentă. Se caracterizează printr-o creştere bruscă a temperaturii
până la 39-40oC, diferenţa între temperatura minimă şi maximă în 24 ore fiind
de 2-3oC, temperatura minimă scăzând la valori normale. Apare în tuberculoza
pulmonară, supuraţii pulmonare, septicemii. În malarie, colecistita acută litiazică,
febra intermitentă este periodică, accesele febrile putându-se repeta zilnic (febră
cotidiană), la 2 zile (febră terţă) sau la 3 zile (febră quartă).
HIPOTERMIA
Reprezintă opusul stării febrile şi se caracterizează prin scăderea temperaturii sub
valori normale (sub 36 grade Celsius).
Cauze de hipotermie: expunerea la frig, inaniţie şi caşexie, insuficienţă hepatică,
mixedem, unele stări comatoase (cu excepţia celor neurologice), stări de şoc
cardiocirculator, perioada imediat următoare stărilor febrile, intoxicaţii cu morfină,
digitală.
.
Principalele simptome pe aparate si sisteme
Aparatul respirator
Tuse
Tusea este un act reflex ce permite eliminarea de secretii excessive din arboreal
traheobronsic. Ea consta intr-o expiratie exploziva care, prin viteza mare a aerului
expirat, permite antrenarea materialelor existente in arboreal traheobronsic, cu
eliminarea lor pe cale orala.
-stimuli inflamatori
-stimuli mecanici- inhalarea sau aspiratia de praf, fum, corpi straini mici, secretii,
particule alimentare, inhalarea cronica voluntara (fumat) sau profesionala, duc la
asocierea unui proces inflamator.
-stimuli chimici- inhalarea de gaze iritante (clor, iod, acid azotic sau sulfuric, amoniac),
substante volatile cu miros puternic, gaze din fumul de tigara.
-tuse productiva (sau umeda) care este urmata de liminarea unei cantitati de sputa al
carei aspect capata valoare diagnostica;tusea poate fi umeda, productive , dar fara
eliminare de sputa la copii, batrani si alte persoane care inghit sputa.
-tusea seaca (sau iritativa), fara productie de sputa, care denota iritatia unor zone
tusigene extrabronsice (pleura, organe abdominale) sau bronsice fara hipersecretie
(compresii bronsice, fazele initiale ale inflamatiei).
-tuse bitonala- este expresia parezei laringeului inferior stang, care poate fi usor afectat
in procese mediastinale superioare.
-tusea pozitionala- de regula bolnavii evita pozitia tusigena, ceea ce trebuie corectat,
deoarece astfel se dreneaza secretiile acumulate (drenaj postural).
Complicatiile tusei
-varsatura, care poate fi urmarea unor accese prelungite sau violente de tuse- tuse
emetizanta.
Expectoratie
Expectoratia reprezinta actul prin care sunt eliminate, in urma tusei, produsele
patologice din arboreal traheobronsic si parenchimul pulmonar. Produsul eliminate se
numeste sputa.
-sange
Cantitatea de sputa
-absenta: in boli pleurale si interstitial sau la copiii mici, care isi inghit sputa
-astmul bronsic
-in bronsiectazii
1)sputa seroasa
2)sputa mucoasa
3)sputa purulenta
4)sputa mucopurulenta
5)sputa sanguinolenta
Alteori, sputa contine sange de culoare inchisa (care a stagnat pe caile traheobronsice)
si se numeste sputa hemoptoica.
-albicioasa
-rosu-aprins- hemoptizie
-negricioasa- in antracoza
-verzuie
Mirosul sputei
-sputa “perlata”, este mucoasa, redusa cantitativ, apare la sfarsitul crizelor de astm.
Dispnee
Durere toracica
Durerea resimtita la nivelul toracelui poate fi datorata unor suferinte ale peretelui toracic
sau ale viscerelor intratoracice.
Sunt de regula dureri bine localizate, accentuate de miscarile respiratorii, tuse sau
compresie pe zona dureroasa. Localizarea in hemitoracele stang duce deseori la
anxietate prin presupunerea unei etiologii cardiace.
a)Tegumentele- pot da durere prin afectiuni similare cu cele dezvoltate in alte segmente
corporale (furuncule, leziuni mecanice, contuzii etc).
c)Durerile osteoarticulare.
d)Dureri radiculare si nevralgice, apar prin iritarea sau inflamarea radacinilor sau
nervilor intercostali.
b)Durerea pleurala (junghiul pleural) este cea mai comuna forma de durere in bolile
aparatului respirator.
Calitatea durerii ichemice miocardice este specifica, constrictie (ca o “gheara, corset,
strangere, menghina”) sau compresiva (de “apasare, greutate pe piept”).
b) Durerea aortica- tipic pentrudurerea aortica este durerea din disectia de aorta
(anevrismul disecant)
a)Durerea esofagiana
Hemoptizia
Trebuie diferentiata hemoptizia adevarata, in care sangele provine din plamani sau caile
aeriene inferioare, de cazurile in care sangele provine din cavitatile nazale, faringe sau
esofag si este aspirat, ulterior fiind eliminate ca hemoptizie.
-hemoptizia mica- ~50-100 ml- sangele se elimina fractionat in cursul acceselor de tuse,
cand bolnavul expectoreaza 15-20 ml de sange la fiecare acces.
Dispnee
Dispneea cardiaca este initial legata strict de efort. In functie de gradul de effort la care
apare dispneea, Asociatia de cardiologie din New York (NYHA) a propus o clasificare a
insuficientei cardiace in 4 grade:
-gradul III NYHA- cardiopatie cu dispnee la eforturi mici ale vietii curente
O alta forma de dispnee cardiaca este dispneea paroxistica. Aceasta este legata de
cresteri bruste ale presiunii venoase pulmonare. Poate aparea la eforturi mari, de regula
cand exista un baraj fix de umplere- de exemplu stenoza mitrala.
Edemul pulmonar acut este cea mai grava forma de dispnee cardiaca. Apare brusc (la
cresteri brutale ale solicitarii cardiace sau scaderi brutale ale fortei cardiace), bolnavul
resimtind dispnee intensa cu ortopnee, anxietate si expectorand sputa spumoasa alb-
rozata.
Aparitia crizei la eforturi minime, in repaus sau in cursul noptii caracterizeaza angina
instabila. Aceasta poate complica evolutia unei angine stabile, la care se modifica, in
sensul agravarii, crizele preexistente, sau poate aparea de la inceput cu acest caracter.
Tot semnificatie de angina instabila are si angina care apare predominant in repaus si
permite efortul (angina Printzmetal).
Durerea anginoasa cedeaza la nitrati, cel mai frecvent nitroglicerina sublingual, dar
posibil si izosorbid dinitrat in spray sau nitrit de amil inhalat. Efectul acestora este
imediat, in primele 3-4 minute de la administrare.
Infarctul miocardic se caracterizeaza prin durere ce apare in repaus, uneori la un
interval dupa un efort deosebit de intens, creste progresiv in intensitate in primele
minute si apoi se mentine peste 20-30 minute, de regula cateva ore, rar peste 6-8,
foarte rar peste 12 ore. Durata are intensitate variabila interindividual, dar la acelasi
individ este mai intensa decat durerea anginoasa in caz ca aceasta a preexistat.
Durerea de infarct se poate asocia pe langa dispnee si anxietate care pot aparea si in
durerea anginoasa, cu fenomene vegetative, ca transpiratii profuse, greata, varsaturi.
Durerea de infarct este tot retrosternala constrictive, cu iradierile specific, dar cu durata
de peste 20 minute, cu aparitie in repaus, care nu cedeaza la nitroglicerina sublingual
si se poate insoti si de fenomene vegetative (transpiratii, greata, varsaturi).
Edemul cardiac este deci, un edem generalizat, cu aparitia initiala la gambe si localizare
predominant in zonele declive, cianotic si rece. Insuficienta cardiaca fiind o afectiune
cronica, edemul cardiac are o existenta prelungita in timp, gradul sau putand varia cu
evolutia bolii si tratamentul aplicat.
Insuficienta cardiaca stanga, prin cresterea presiunii in sistemul venos pulmonar, duce
la staza venoasa pulmonara (manifestata prin dispnee), urmata de edem interstitial
pulmonar si apoi, de trecerea lichidului in alveole- edem pulmonar acut.
SIMPTOME ALE APARATULUI DIGESTIV
Durerea abdominală :
Debut : acut sau cronic
Localizare: frecvent epigastrică sau în hipocondrul drept
Intensitate: sub formă de jenă, foame dureroasă, până la colicativă
Iradiere: apare în ulcerul perforat, cu iradiere transfixiantă în spate
Periodicitate: apare mai ales primăvara şi toamna
Ritmicitate: se referă la relaţia apariţiei durerii cu ingestia de alimente şi
diferă la cele două localizări:
în ulcerul gastric – durerea apare precoce, după ingestia alimentară
şi aceasta declanşează chiar durerea
în ulcerul duodenal: apare tardiv, la 3-4 ore postalimentar iar
alimentaţia calmează durerea; este caracteristică durerea nocturnă
sub formă de foame dureroasă (datorită hipersecreţiei acide
crescute nocturn).
De menţionat că aceste semne se pot schimba în evoluţie şi mai ales atunci
când apar complicaţii. De exemplu, atunci când se produce perforaţia sau penetraţia,
caracterul durerii este colicativ şi nu mai cedează la nici o medicaţie, fiind necesar
examenul complet, clinic şi paraclinic.
DUREREA LOMBARĂ :
-TBC renal
-ptoza renală
-pielonefrita cronică
-hidronefroza
-flegmon perinefretic
-debut brusc
-violentă
-cu sediu lombar si iradiere caracteristică de-a lungul ureterului (în hipocondru,
DUREREA HIPOGASTRICĂ:
2.De tip tenesme vezicale: durere hipogastrică cu iradiere spre uretră, însotită de
necesitate imperioasă de a urina, dar urmată doar de eliminarea câtorva picături de
urină.
3.De tip prostatic: durere hipogastrică difuză,cedează după mictiune sau defecatie, se
însoteste de polakiurie, nicturie, disurie.Apare în:prostatite, adenom de prostată,
carcinom de prostată.
DUREREA URETRALĂ
TULBURĂRI DE MICTIUNE
-terminală:afectiuni vezicale ;
-de cauză reflexă: după interventii chirurgicale pe micul bazin, după nasteri ;
-psihogene:frica .
Falsa incontinentă urinară:apare în globul vezical, bolnavul pierde urina prin “prea plin”.
6.Enurezisul:prezenta de mictiuni involuntare si inconstiente, noaptea, în timpul
somnului
mictiune ;
Cauze:
-colica renală ;
Cauze:
-insuficienta cardiacă ;
9.Alguria:mictiunea dureroasă.
-totală:uretrite ;
Diureza,în conditii normale, este de 1200-1500 ml/24 ore,cu variatii între 800-2000
ml/24 ore, în functie de ingestia si pierderea de lichide pe alte căi (transpiratii, vărsături,
diaree).Diureza nocturnă este < 1/4 din diureza /24 ore.
Modificări cantitative urinare:
-permanentă:
b)rezistentă la vasopresină:
-infectie urinară ;
-hematurie (rosie-brună) ;
-lipurie,chilurie (albicioasă-opacă) .
Urina incoloră :în poliurii fiziologice sau patologice (diabet zaharat, diabet insipid, IRC)
Urina rosietică :
-porfirinurie
Urina neagră::
-la emisie:melanurie .
a. Bronşita acută
Simptome:
b.Bronşita cronică
Simptome:
tuse cu expectoraţie mucopurulentă cel puţin 3 luni pe an, cel puţin 2 ani
consecutiv
expectoraţia este mai abundentă dimineaţa – toaleta bronşiilor
dispneea apare tardiv
Examenul obiectiv:
Definitie.Cauze.Clasificare.
3) infarct pulmonar;
4) atelectazie.
A.Pneumonia virală
Clinic: debut insidios, cu febră, transpiraţii, cefalee, mialgii, aspect tipic de gripă sau
viroză.
Examenul clinic: poate fi normal sau cel mult o accentuare a murmurului vezicular
B.Pneumonia bacteriană
Simptome:
- debut brusc, cu febră, 39-40 grade celsius, herpes nazo-labial, frison major, astenie,
cefalee, transpiraţii
- junghi toracic de partea afectată
- inţial, tuse seacă, iritativă apoi apare tuse productivă
- expectoraţie ruginie, aspect de jeleu de coacăze
- dispnee polipneică
Examen obiectiv
Examene paraclinice:
Este una din cele mai severe boli respiratorii care afectează bolnavii taraţi şi în care
procesul inflamator este difuz în plămân.
Examen obiectiv:
Inspecţie – polipnee
Examene paraclinice:
D. Abcesul pulmonar
Abcesul pulmonar este o altă afecţiune gravă respiratorie fiind o supuraţie cronică în
care sunt implicaţi germeni aerobi şi anaerobi, care de obicei produc cavităţi la nivelul
plămânului. Examenul unui pacient cu abces pulmonar va decela modificări în funcţie
de etapa de evoluţie a abcesului.
a. Examenul în faza de constituire:
Simptomatologie: debut relativ brusc, cu febră, frisoane, dureri toracice chiar junghi,
stare generală alterată, dispnee, tuse seacă inţial
Palpare – freamăt pectoral diminuat sau abolit, dacă este cu bronşie obstruată şi
accentuat dacă este cu bronşie liberă
Ascultaţie:
Simptome:
Examenul clinic poate realiza un sindrom de condensare sau unul cavitar, în funcţie de
deschiderea chistului şi eliminarea prin vomică.
Neoplasmele pulmonare pot îmbrăca mai multe aspecte clinice realizând sindroame de
condensare, pleurale, cavitare sau atelectazie. Uneori examenul clinic pulmonar poate fi
chiar normal. Ele pot fi primare sau secundare, metastatice.
Simptome:
Examene paraclinice:
radiografii pulmonare: opacitate sau opacităţi, atelectazie,
bronhoscopie cu biopsie sau lavaj
tomografie computerizată +/- puncţie biopsie transtoracică aspirativă
examenul sputei – celule neoplazice
examenul histopatologic sau chiar imunohistochimic
Examenul clinic:
Simptome:
3. SINDROAME PLEURALE
Simptome:
Tuse seacă, iritativă
Durere toracică la baza sau vârful plămânului, accentuată de tuse şi chiar de
respiraţie
Examenul clinic:
Pneumotoraxul poate apare din cauza acumulării de aer în cavitatea pleurală: prin
ruperea bulelor de emfizem la vârstnici sau la cei cu BPCO cu dominanţă
emfizematoasă; mai frecvent în urma traumatismelor toracice; uneori el poate fi realizat
terapeutic sau în urma toracentezelor.
Astmul bronşic este una din afecţiunile cele mai frecvente din patologia
respiratorie şi este o boală inflamatorie cronică. Se caracterizează printr-o
hiperreactivitate bronşică la diverşi stimuli care prin intermediul reacţiilor imunologice
detemină spasm bronşic, edem şi hipersecreţie de mucus. Acestea determină apariţia
de crize de dispnee paroxistică de tip expirator însoţite de wheezing.
Simptome clinice: apar la scurt timp după expunerea la alergen şi se manifestă prin
criza de astm bronşic, care poate dura aprox. 1-2 ore. Pacientul prezintă o serie de
simptome prodromale care anunţă instalarea crizei (aura): strănut, rinoree, lăcrimare,
cefalee, tuse seacă. Crizele apar predominant noaptea şi trezesc bolnavul cu dispnee,
tuse, transpiraţii şi o stare de agitaţie care se accentuează pe măsura instalării crizei.
b. în perioada crizei: pacientul este agitat, stă la geam în ortopnee, sprijinit pe mâini
(se ajută în respiraţie cu muşchii respiratori accesori), este cianotic, transpirat.
Examenul toracelui arată un torace destins, imobilizat în inspir, cu amplitudini reduse.
Palparea arată un freamăt pectoral diminuat. Percuţia evidenţiază hipersonoritate pe
toată aria pulmonară. Ascultaţia găseşte un expir prelungit, m.v. diminuat, iar
supraadăugat, apar ralurile bronşice, sibilante şi ronflante, precum şi raluri
subcrepitante, toate determinând „zgomotul de porumbar” (wheezing).
c. după şi între crize, examenul poate găsi totul normal sau un grad de dispnee cu
obstrucţie bronşică, cu prezenţa de raluri ronflante şi sibilante.
Dacă crizele sunt continue şi nu cedează la tratament, durata crizei fiind peste 24
ore se numeşte stare de rău astmatic şi este o urgenţă medicală prin insuficienţa
respiratorie acută.
Examene paraclinice:
Simptome:
Examene paraclinice:
radiografia – hipertransparenţă
examenul sputei – cultură cu antibiogramă
probe ventilatorii – disfuncţie ventilatorie obstructivă ce persistă între crize
teste inflamatorii pozitive
Astmul bronşic mixt (intricat)– reprezintă o combinaţie între astm bronşic inţial
şi complicaţii infecţioase ulterioare sau apariţia sensibilităţii alergice la un bronşitic
cronic. Aceşti pacienţi au evoluţia spre emfizem pulmonar şi ulterior spre cordul
pulmonar cronic.
Etiopatogenie: constituie una din cele mai frecvente localizari, fiind depasita ca
frecventa doar de cancerul gastric (20% din totalitatea tumorilor maligne). Apare
predominant la barbati (de 8-10 ori mai des decat la femei), in special dupa 40 de ani.
Etiologia nu este cunoscuta, dar exista unele cauze favorizante: fumatul - dupa unele
statistici boala aparand de 17 ori mai frecvent la cei care fumeaza peste 20 tigarete pe
zi, decat la nefumatori, substantele radioactive, gudronul, procesele inflamatorii cronice
pulmonare.
Exista deci 4 metode de depistare in stadii precoce: clinica (cu atentie la pneumoniile
care se repeta in acelasi lob, la stari febrile neexplicate si V.S.H. crescuta),
radiologica, endoscopica si citodiagnostica, vizand sputa.
Prognosticuleste fatal.
Tratamentul medical este indicat in formele inoperabile din cauza metastazelor, varstei
inaintate, a complicatiilor etc
6. SINDROMUL EMFIZEMATOS
Forme clinice.
Emfizemul bulos este o forma localizata, caracterizata prin evidentierea unor bule unice
sau multiple, care apar in urma unor obstructii bronsice, prin ruptura peretilor alveolari.
Emfizemul compensator este tot o forma localizata, care apare in vecinatatea unor
leziuni pulmonare (rezectii de parenchim etc.)
Etiopatogenie: boala apare mai frecvent dupa 50 de ani, de obicei la barbati, dupa
afectiuni obstructive bronsice, care realizeaza obstacole in circulatia aerului: bronsite
cronice, astm bronsic, leziuni tuberculoase cronice, pneumoconioze. (boli pulmonare
cronice provocate de inhalarea prelungita a unor pulberi minerale sau organice,
caracterizate prin fibroza pulmonara, tulburari functionale respiratorii si afectarea, cu
timpul, a inimii drepte (cord pulmonar cronic) cum ar fi azbestoza, silicoza, antracoza.
Factorul constitutional ar actiona prin slabirea congenitala al tesutului conjuctivo-elastic
pulmonar. Factorii mentionati cresc continutul aerian pulmonar si duc la pierderea
elasticitatii pulmonare, cu ruperea capilarelor pulmonare.
Simptomatologie: debutul este insidios, cu tuse, la inceput uscata, apoi cu
expectoratie si dispnee de efort cu caracter expirator; dispneea de repaus apare numai
in stadiile avansate. Bronsitele repetate, care in general apar iarna, constituie prima
manifestare clinica. Se insotesc, cu timpul, de dispnee si de respiratie suieratoare. in
perioada de stare, forta expiratorie este diminuata. in stadiile severe, bolnavii nu
reusesc sa stinga un chibrit aprins la oarecare distanta (5 cm). Aspectul bolnavului este
adeseori caracteristic: fata palida, cu cianoza a buzelor si a pometilor, gatul scurt,
jugularele turgescente si masele musculare cervicale reliefate. La inspectie se constata
ca toracele este globulos, in forma de butoi (cu ambele diametre marite), coastele
orizontalizate si expiratia mult prelungita. Inspiratia este scurta si expiratia prelunga,
suieratoare. Explorarea functiilor respiratorii, arata o crestere a volumului rezidual, o
scadere a debitului respirator maxim, prin scaderea V.E.M.S., in principal, si a
capacitatii vitale, in secundar (disfunctie ventilatorie obstructiva).
Se manifesta sub mai multe Forme clinice, dar caracteristice sunt doua: un vechi
anginos la care durerile devin mai frecvente crize dureroase subintrante - aparand dupa
eforturi din ce in ce mai mici sau chiar in repaus; durerile nu au un motiv aparent, sunt
mai intense si mai prelungite, cedeaza mai greu sau deloc la repaus si la nitroglicerina.
Alteori, este vorba despre un prim acces de angor, de durata si intensitate mare, dar
fara semne ECG si biologice. in general, durerea are caracterul, sediul si iradierile
durerii anginoase, dar dureaza mai mult de 20 de minute.
Pulsul si tensiunea arteriala sunt normale sau crescute in criza, tulburarile de ritm sunt
rare, bolnavul este afebril. Semnele de laborator (V.S.H., leucocitoza, fibrinogenul,
enzimele) sunt nemodificate, rareori discret crescute, dar rapid reversibile. Diagnosticul
de certitudine se pune prin ECG.
Angina pectorala
Examenul fizicnu evidentiaza deseori nimic. Alteori apar semnele bolii de baza:
ateroscleroza (sufluri, insuficienta cardiaca, aritmii, artere rigide). Electrocardiograma
precizeaza diagnosticul. Coronarografia este o alta metoda de diagnostic.
Forme clinice:
o angorul spontan, adeseori de repaus sau nocturn, cu crize tipice, dar fara un factor
declansator, se datoreaza unei crize tahicardice, stari psiho-nevrotice sau anunta un
infarct;
o angorul de decubit, insoteste fenomenele insuficientei acute a ventriculului stang si
apare tot in conditii de crestere a muncii inimii (contact cu asternutul rece, tahicardii,
hipertiroidism etc);
o angorul intricat, cu modalitati atipice de declansare, iradiere, durata, aspect al durerii,
se datoreaza interventiei unei alte afectiuni dureroase viscerale (litiaza biliara, ulcer,
hernie hiatala, spondiloza, periartrita scapulohumerala);
o angorul cu dureri atipice sau starea de rau anginoasa - prima criza de angor
corespunde frecvent unui infarct miocardic prin tromboza si trebuie tratata cu 7 -10
zile repaus, analgetice, coronarodilatatoare si anticoagulante. Accentuarea duratei si
frecventei angorului anunta, de obicei, un infarct miocardic. Evolutia este obisnuit
progresiva. Durata medie a supravietuirii este de 4 - 5 ani, sfarsitul producandu-se fie
prin moarte subita, fie prin infarct miocardic, tulburari de ritm si de conducere sau
insuficienta cardiaca.
Forme de IC:
Simptomatologia IC
Semne generale: astenie, nicturie, semne cerebrale, cefalee, confuzie, scăderea memoriei, la
bătrâni halucinaţii, delir, tuse seacă, dureri abdominale prin ascită şi hepatomegalie, dispnee
care poate fi de efort, ortopnee sau dispnee paroxistică nocturnă, de tipul astmului cardiac şi
EPA
Examenul obiectiv
Criterii majore: dispnee paroxistică nocturnă sau ortopnee; turgescenţa venelor jugulare;
ralurile, cardiomegalia; EPA; galop miocardic-Z3; presiunea venoasă crescută > de
16cmH2O; timpul de circulaţie > 25 sec; reflux hepatojugular
Criterii minore: edeme maleolare; tuse nocturnă; dispnee de efort; hepatomegalie; revărsat
pleural; scăderea capacităţii vitale cu 1/3 din maxim; tahicardie >120/min
Diagnosticul de ICC: prezenţa a 2 criterii majore sau a unui criteriu major plus două minore.
IC refractară reprezintă faza în care inima nu mai răspunde la nici un tratament al IC;
apare caşexia, ciroza cardiacă, hidrotorax, ascită masivă, adică anasarcă, semne cerebrale
agravate.
Examene paraclinice
Clasa I: fără limită; activitatea fizică obişnuită nu produce astenie, dispnee sau palpitaţii
Clasa II : uşoară limitare a activităţii fizice; toţi pacienţii se simt bine în repaus; activitatea fizică
obişnuită produce oboseală, palpitaţii, dispnee sau angină
Clasa III: marcată limitare a activităţii fizice; deşi pacienţii se simt bine în repaus, cea mai mică
activitate produce simptome
Clasa IV: incapacitatea de a efectua un efort fizic fără disconfort; simptomele de insuficienţă
cardiacă congestivă sunt prezente în repaus.
Conform normelor OMS se consideră valori normale egale sau inferioare la 140/90mmHg şi
valori de hipertensiune egale sau superioare la 160/95mmHg. Aceste valori sunt valabile
înaintea vârstei de 60 de ani.
Clasificare
1. Hipertensiunea arterială esenţială – reprezintă aproximativ 90% din cazurile de HTA având
o etiologie plurifactorială şi în care semnul dominant este prezenţa valorilor tensionale
crescute.
2. Hipertensiunea arterială secundară - în care creşterea tensiunii arteriale este un semn
alături de cele ale bolii de bază. Din punct de vedere al etiologiei HTA secundară poate fi:
de origine renală:GNA, GNC, glomeruloscleroza diabetică, rinichiul polichistic, PNC,
colagenoze cu afectare renală
chirurgicale: stenoza arterei renale /HTA renovasculară), litiaza renală infectată, hidronefroza
infectată
de origine endocrină:prin supraproducţie de hormoni de origine endogenă: feocromocitom
(tumoră de suprarenală), boala Cushing, hipertiroidismul, menopauza, hiperaldosteronismul
primar (sindrom Conn), nefropatia gravidică
de origine hormonală exogenă: tratament cronic cu hormoni estrogeni, cu
glucocorticoizi,mineralocorticoizi, simpaticomimetice (antiasmatice)
de origine cardiovasculară: ateroscleroza, stenoza istmului aortic, bloc total AV, IA, policitemia
asociată cu HTA (sindrom Geisbock)
de origine nervoasă: tumori cerebrale, meningite, encefalite, traumatisme cerebrale
boli de nutriţie: diabet zaharat, obezitatea, sindromul dislipidemic
intoxicaţii : droguri, intoxicaţii cu plumb
Simptomatologie
După instalarea HTA bolnavii pot fi o perioadă de luni sau 1-2 ani asimptomatici după
care apar simptomele subiective. Acestea pot fi:
Auscultaţie – accentuarea Z2, în focarul aortic acesta având aspect de clangor aortic (zgomot
metalic)
Examene paraclinice
Stadiul I
bolnavii prezintă ameţeli, cefalee, tulburări vizuale, palpitaţii, dureri precordiale, dispnee de
efort; pot apare mici accidente vasculare cerebrale tranzitorii prin spasm sau
microhemoragii;
la nivelul cordului semne de HVS, Z2 în focarul aortic accentuat,
ECG – HVS, grafie toracică-mărirea VS şi dilatarea aortei ascendente;
teste renale normale,
FO gradul II
Stadiul III – HTA visceralizată prin interesarea organelor ţintă:
creier: accidente vasculare cerebrale prin spasme sau hemoragii care determină pareze
trecătoare dau hemiplegii definitive, afazii;
cord: apar semnele IC stângi acute, manifestate prin astm cardiac şi EPA; apar dureri
precordiale în cadrul cardiopatiei ischemice dureroase de tip AP şi IMA şi frecvent moartea
subită prin fibrilaţia ventriculară;
rinichi: după 10-20 de ani de evoluţie a HTA esenţiale apar semne de nefroangioscleroză
cu IRC decompensată.
FO gradul III.;
ECG şi radiografia toracică arată accentuarea HVS;
probe funcţionale renale alterate
Encefalopatia hipertensivă
HTA malignă sau cu evoluţie accelerată reprezintă un stadiu avansat al HTA esenţială cu
evoluţie spre insuficienţa renală. Este însoţită de valori crescute ale TA, rezistente la
tratament, mai ales cea diastolică care poate fi egală sau mai mare de 140mmHg. La această
formă examenul FO arată modificări de gradul IV.
A. Pericardita exsudativă
Cauze: virale, bacteriene, TBC, neoplazică, uremică, post IMA, în bolile de colagen, mixedem,
fungică, etc.
Anamneza:
- Durerea precordială (când se formează exsudatul fibrinos); are caracter de arsură sau
presiune, aproape permanentă, însoţită de febră, neinfluenţată de efort; ea diminuă când se
formează lichidul şi poate reapare când se resoarbe.
- Dispneea apare când se acumulează o cantitate mare de lichid (tamponada cardiacă)
Examenul obiectiv:
- şoc apexian redus sau absent (depinde de cantitatea de lichid palpabil în sp. III-IV ic stg.
- se palpează şi se auscultă frecătura pericardică (în ambii timpi ai ciclului cardiac, nu este
influenţată de respiraţie, se accentuează la aplecarea înainte)
- când se acumulează lichid mult apar semnele de insuf. cardiacă dr. – tamponada:
turgescenţă jugulară, hepatomegalie de stază, puls paradoxal Kussmaul
Examene paraclinice:
2. Pericardita constrictivă – apare prin dezvoltarea unei cicatrici fibroase aderente între cele
2 foiţe pericardice ducând la diminuarea umplerii diastolice; se poate
impregna cu calciu ca o cuirasă
Clinic: turgescenţă jugulară, hepatomegalie dură, ascită, circulaţie colaterală, edeme declive
11.SINDROMUL ICTERIC
Notiunea de icter are doua intelesuri: icterul-simptom, reprezentat de culoarea
galbena a tesuturilor, si icterul-afectiune, cuprinzand totalitatea tulburarilor clinice,
fiziopatologice si morfologice care conditioneaza diferitele stari icterice. Icterele sunt
caracterizate clinic prin colorarea in galben a tegumentelor si a mucoaselor, iar umoral,
prin cresterea bilirubinei in sange.
Etiopatogenie
Cresterea cantitatii de bilirubina in sange poate aparea in trei imprejurari majore, care
realizeaza trei forme de icter: hemolitic, hepatocelular si mecanic.
Simptome
Icterul hemolitic este putin intens, bolnavul fiind doar subicteric. Aspectul tegumentelor
este galben-palid, mai mult anemic, decat icteric, coloratia galbena observandu-se mai
usor la sclerotica, mucoasa conjunctivala si sublinguala. Urina este hipercroma, insa
fara bilirubinurie, cu urobilina crescuta. Examenul obiectiv pune in evidenta
splenomegalia si o usoara hepatomegalie. Laboratorul va arata prezenta unei anemii
hipocrome. In sange creste bilirubina indirecta; colesterolul este normal, ca si sarurile
biliare si testele functionale hepatice. La tubajul duodenal se obtine bila cu pigmenti in
cantitate mare.
Icterul prin obstructie are unele semne comune si altele care variaza dupa cauza care
1-a provocat. In icterul determinat prin obstructie calculoasa, pacientul acuza dureri in
hipocondrul drept, deseori cu intensitate de colica (sau colica biliara a precedat cu putin
timp aparitia icterului). Bolnavul are antecedente de litiaza biliara. In icterul provocat de
cancerul de cap de pancreas, coloratia se intaleaza progresiv. Semnele generale ale
cancerului sunt predominante: anorexie, slabire, astenie, paloare, tensiune dureroasa in
hipocondrul drept, scaune grasoase.
Diagnostic pozitiv
Diagnosticul pozitiv al icterului se bazeaza pe coloratia tegumentelor si a mucoaselor si
pe prezenta hiperbilirubinemiei.
Diagnostic diferential
Diagnosticul diferential se face cu coloratia galbena provocata de unele substante ca:
atebrina (Hepacrin), acidul picric, laxativele cu sulf sublimat, carotenii.
Evolutie
Evolutia este determinata de natura icterului.
In icterul mecanic vom asista la o evolutie grava (letala in cancer) sau oprita de interventia
chirurgicala (in calculoza).
Clasificare
Ocluziile intestinale se pot clasifica in:
Ocluzii functionale - cu lumen liber, in care motilitatea intestinala este afectata primar,
dar cu potential reversibil.
Ocluzii mecanice - la care lumenul intestinal este blocat din diverse cauze si care nu au
tendinta spontana la dezobstructie.
Simptome
In cadrul sindromului ocluziv, durerea, varsaturile si oprirea tranzitului intestinal se
constituie intr-un trepied clinico-simptomatic sugestiv. Atunci cand la aceasta terta
asociere se adauga al patrulea semn - distensia abdominala -, tabloul clinic este pe
deplin conturat.
Durerea este primul si cel mai constant semn al ocluziei intestinale. Se manifesta
variabil: uneori se instaleaza brutal, in plina sanatate. Are caracter continuu, este
violenta, sfasietoare, tenace, obligand bolnavul sa adopte o pozitii fortat antalgice si
este insotita de fenomene vegetative: paloare, transpiratii, anxietate - este cazul
ocluziilor prin strangulare, unde tractiunea pe mezouri si ischemia ansei explica
paroxismul durerii si celelalte simptome. Alteori, durerea se instaleaza lent, dar
progresiv, are evolutie clinica sub forma de colici. Durerile cu caracter colicativ dureaza
cateva minute si sunt intretaiate de perioade de acalmie, ce variaza de la 3 la 5 minute
pentru jejun, la 5 - 10 minute pentru ileon si 15-20 de minute pentru colon. In timp, ele
devin din ce in ce mai rare, sunt mai putin accentuate si progresiv sunt inlocuite de o
distensie dureroasa. Constant nu exista sediu precis al durerii; ea este raportata la tot
abdomenul.
Varsaturile reprezinta un simptom mai putin constant decat durerea (ele pot lipsi in
obstacolele joase colonice, cel putin in primele zile de evolutie ale ocluziei). De obicei,
apar cu atat mai devreme cu cat sediul obstacolului este situat mai proximal la nivelul
intestinului. Ele pot insoti durerea de la inceput si au un net caracter reflex, iar continutul
lor este gastric, alimentar sau bilios. In ocluziile inalte, varsaturile sunt frecvente cu cat
nivelul obstacolului este mai jos situat, sunt mai spatiate in timp. Odata cu aparitia
miscarilor antiperistaltice, ele devin si mai rare, sunt asa-zisele varsaturi de descarcare,.
Tardiv, la cateva zile de la debut, apar varsaturi cu caracter fecaloid, sunt varsaturi de
regurgitatie, caracteristice fazei de distensie atona a intestinului. Aparitia lor semnifica
un stadiu avansat al ocluziei.
Oprirea tranzitului intestinal pentru materii fecale si gaze constituie un simptom cardinal,
astfel incat, luat chiar ca manifestare izolata, poate trezi suspiciunea instalarii ocluziei. In faza
de debut a ocluziei, bolnavul mai poate avea emisie de scaune si gaze din segmentul distal al
stenozei, iar in anumite forme de strangulare este posibila chiar aparitia diareei. Oprirea
tranzitului intestinal este cu atat mai precoce cu cat sediul obstacolului este mai distal situat.
Colestaza este un sindrom relativ rar care apare in urma abolirii fluxului biliar prin canalele
biliare (reducerea sau oprirea secretiei fluxului biliar).
Bila e un fluid secretat de ficat care trece, prin canalul biliar si ajunge in intestin unde e
esentiala pentru digestia grasimilor.
Cauzele frecvente ale declansarii colestazei sunt cancerele si hepatitele.
Multiplele cauze ale
colestazei produc diferite simptome.
Un rinichi sanatos reuseste sa emita o urina concentrata sau diluata, dupa nevoie. In cursul
insuficientei renale scade in primul rand capacitatea de concentratie, apoi cea de dilutie.
a) modificarile cantitative
- poliuria caracterizeaza starile in care volumul urinar depaseste 2000ml/24 ore si poate fi
fiziologica sau patologica.
b) modificarile calitative ale urinii se traduc prin schimbarea proprietatilor fizice (culoare, miros,
transparenta) si prin prezenta unor elemente patologice la nivelul sau.
- proteinuria-prezenta de proteine in urina se intalneste intr-o serie de nefropatii si este un
indicator al unor suferinte renale, in special glomerulare.
CLASIFICARE:
2.Patogenică
- anemia feriprivă
- anemia sideroblastică(hipersideremică)
- Deficit al eritropoiezei:
- anemia aplastică
- Anemiile hemolitice :
3.Etiologică
b) anemii prin infecţii cronice sau reacţii imune şi autoimune: hipocrome, hemolitice, hipo-
sau aplazice
g) anemii în ciroze
În cazul anemiei acute predomină ameţelile, tulburările de vedere, dispneea, paloarea intensă,
tahicardia, hipotensiunea arterială şi uneori lipotimia sau colapsul.
În anemia cronică, pe primul plan se situează paloarea pielii şi a mucoaselor, vizibilă mai ales
la palme, buze, unghii şi mucoasa bucală, tulburările nervoase, astenie, tulburări de memorie,
ameţeli, cefalee, tendinţa la lipotimie, semne cardiovasculare (palpitaţii, dureri precordiale,
dispnee), tulburări digestive ( anorexie, flatulenţă sau constipaţie), amenoreea şi tulburările
menstruale la femei.
Investigatii
determinarea hematiilor (n: 4,5 – 5,5 mil./mm cub ), hemoglobinei (n:12-16 gr./100 ml.) şi
hematocritul (n:42- 45 %)
sideremia (n:80 – 120 µg/100 ml.); fierul plasmatic scade în anemia feriprivă şi creşte în
anemiile hemolitice şi megaloblastice
precizarea cauzei hemoragiei cronice: digestivă la bărbaţi (radioscopie gastro-intestinala,
gastroscopie, irigoscopie, hemoragii oculte, tuşeu rectal ); genitală la femei (tuşeu vaginal) şi
la ambele sexe examen coproparazitologic.
corpii Heinz
-vase mici
-vase mari
3.formarea cheagului de fibrină – faza plasmatică (f. VII-IX) sau umorală a coagulării
(generarea protrombinei – f. II) – formarea trombinei şi transformarea fibrinogenului (f. I) în
fibrină
4.retracţia cheagului
* Purpura Henoch-Schonlein
* trombocitopatie (calitativ)
* trombocitopenie (cantitativ)
3.SH prin defectul factorilor plasmatici ai coagulării (unuia sau mai multora)
c. fibrinoliza reactivă
* vasculopatii,
* coagulopatii
* fibrinoliză
Simptomatologie
necaracteristice
Cel mai frecvent, TBCP (P=peritoneal) apare prin reactivarea unor focare peritoneale latente,
"dormante", însãmântate în momentul diseminãrii hematogene primare, ceea ce explicã faptul
cã la 2/3 din pacientii cu TBCP nu existã concomitent localizãri ale unei TBC active pulmonare
sau extrapulmonare
Sindrom de impregnare bacilarã, manifestat prin: paloare, subfebrilitate, transpiratii mai ales
nocturne, scãdere ponderalã, scãderea apetitului sau chiar anorexie, la care se asociazã o
serie de tulburãri dispeptice: greatã, vãrsãturi intermitente, stare de plenitudine, eructatii,
diaree. Cel mai comun simptom al TBCI este durerea surdã, cu aspect colicativ la nivelul
teritoriului afectat - supraombilical, fosa iliacã dreaptã, hipogastru întâlnitã la 80-90% dintre
pacienti.
Apare clinic in cazul prezentei unei neoplazii la nivelul unui organ sau aparat.
Meningita este o boala care se manifesta prin inflamatia acuta a invelisurile membrenoase ale
creierului.
Cauze: Exista numerosi agenti patogeni (microbi) care pot determina meningita atit la om cit si
la animale.
- meningite virale. Dintre toate tipurile de meningite, cele mai frecvente sint meningitele
virale.
se caracterizeaza in primul rind prin febra, dureri de cap ( in general violente si rezistente la
antinevralgicele uzuale), fotofobie ( omul nu suporta lumina, are tendinta de a inchide),
varsaturi ( foarte greu de stapinit, inapetenta (lipsa poftei de mancare).
Diagnostic pacientul trebuie sa-si miste trunchiul, capul. In cazul in care aceste miscari sint
dureroase, medicul constata ca este vorba de meningita. Bolnavul de meningita nu poate face
aceaste miscari pentru ca membranele care invelesc creierul si maduva spinarii nu suporta
arcuiri. El simte durere si se opune miscarii.
Glanda hipofiza sau pituitară este o glandă având dimensiunea unui bob de mazăre, situată în
şaua turcească, la baza creierului, într-o depresiune a osului sfenoid care poartă numele de şa
turcească. Hipofiza este glanda care controlează funcţiile tuturor celorlalte glande endocrine.
Având în vedere rolul deosebit de important pe care îl au unii hormoni secretaţi de ea, cât şi
pentru legătura directă pe care o are cu hipotalamusul (centrul de control al sistemului nervos),
hipofiza este denumită şi "glanda şefă
Din punctul de vedere al structurii, glanda hipofiză este alcatuită din două porţiuni, care au atât
structură, cât şi funcţii distincte: lobul anterior (adenohipofiza) şi lobul posterior (neurohipofiza).
Primul lob constituie 80% din glanda şi are în structura sa grămezi neregulate de celule
glandulare. Aceste celule conţin granule în care sunt stocaîi hormonii secretaţi. Adenohipofiza
secretă hormonul de creştere (STH), cu rol în dezvoltarea oaselor şi a cartilajelor, prolactina
(PRL), cu rol în dezvoltarea sânilor şi în apariţia lactaţiei, hormonul melanocitostimulator
(MSH), care intervine în pigmentarea pielii după expunerea la lumină. Adenohipofiza secretă,
de asemenea, hormoni cu acţiune asupra glandelor endocrine periferice: tireotropul (TSH)
care controlează secreţia glandei tiroide, adrenocorticotropul (ACTH) care controlează secreţia
glandei suprarenale, gonadotropii (FSH si LH) pentru controlul hormoniloer sexuali .
Secreţia glandei hipofize este reglată de hormonii glandelor pe care le controlează prin
fenomen de feed-back negativ. Astfel dacă nivelul unui hormon din sânge creşte din diverse
cauze, glanda hipofiză va secreta o cantitate mai mică de hormon hipofizar care controlează
glanda respectivă. De exemplu, dacă creşte nivelul de hormoni tiroidieni datorită unui nodul
tiroidian (sau din orice altă cauză), atunci nivelul de TSH va fi scăzut.
Consecinţe ale afectării hipofizei sunt gigantismul, acromegalia în caz de creştere a secreţiei
de STH, nanismul hipofizar în caz de scădere a secreţiei de STH. Insuficienţa globală a
hormonilor adenohipofizari determină sindromul Seehan Simmonds. Creşterea secreţiei de
ACTH determină sindromul Cushing. Scăderea ADH determină diabetul insipid.