UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAŞI

CENTRUL DE STUDII BIBLICO-FILOLOGICE „MONUMENTA LINGUAE DACOROMANORUM”

ALBERT-LUDWIGS-UNIVERSITÄT, FREIBURG IM BREISGAU

MONUMENTA
LINGUAE
DACOROMANORUM

BIBLIA 1688
PARS XXIV

Novum Testamentum II:

Actus Apostolorum, Pauli Epistolae, Catholicae Epistolae,
Iudae, Apocalypsis Ioannis

EDITURA UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA”

IAŞI – 2015
 Coordonator
Prof. univ. dr. Eugen MUNTEANU

Autorii volumului

Dr. Anca BIBIRI, Dr. Iosif CAMARĂ, Diac. Claudiu COMAN,

Dr. Emanuel CONŢAC, Dr. Ana-Maria GÎNSAC, Dr. Octavian GORDON,
Dr. Gabriela HAJA, Dragoş MÎRŞANU, Dr. Maria MORUZ,
Dr. Mihail NEAMŢU, Prof. dr. Mihaela PARASCHIV, Dr. Alina PRICOP,
Dr. Ovidiu SFERLEA, Dr. Elena TAMBA, Dr. Wilhelm TAUWINKL,
Dr. Mădălina UNGUREANU, Dr. Alin VARA, Dr. Mihai VLADIMIRESCU

Versiune informatizată
Vlad Sebastian PATRAŞ

Îngrijitorul volumului
Dr. Ana CATANĂ-SPENCHIU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Biblia 1688. - Freiburg : Albert-Ludwigs-Universität-Freiburg ; Iaşi :

Editura Universităţii "Al. I. Cuza", 1988-
vol.
ISBN 973-8243-32-7
Pars 24 : Novum Testamentum II : Actus Apostolorum, Pauli Epistolae,
Catholicae Epistolae, Iudae Apocalypsis Ioannis / dr. Anca Bibiri, dr. Iosif Camară,
dr. Ana Catană-Spenchiu, ... ; coord.: prof. univ. dr. Eugen Munteanu. - Iaşi : Editura
Universităţii "Al. I. Cuza", 2015. - Bibliogr. - ISBN 978-606-714-171-9
I. Bibiri, Anca
II. Camară, Iosif
III. Catană-Spenchiu, Ana
IV. Munteanu, Eugen (coord.)

002(498)"1688":22
003.349
091.07
22=135.1
811.135.1"16"
 BIBLIIA

DUMNEZEIASCA SCRIPTURĂ
VÊCHE ŞI NOAUĂ

FAPTELE APOSTOLILOR
CÊLE ALE SFÎNTULUI PÁVEL CĂRŢI
TRIMISE, A LUI IÁCOV CARTE TRIMISĂ
PRESTE TOT – CARTE TRIMISĂ A IUDEI
ADEVERITĂ APOCALÍPSIS A LUI IOÁN
BOGOSLOVUL
 EPISTOLA CĂTRE EVREI
COMENTARII
de Emanuel Conţac
Introducere
Autorul epistolei
Paternitatea Epistolei către evrei a fost subiect de dezbateri
încă din primele secole creştine, după cum dă mărturie
istoricul Eusebiu, care păstrează informaţii contradictorii
despre această carte. În prima sa referire la această epistolă,
autorul Istoriei bisericeşti pomeneşte Epistola către evrei alături
de „alte epistole” ale lui Pavel, sugerînd astfel că Apostolul
ar fi autorul ei (Ist.bis. II.17.12, EUSEBIU, IST., p. 84). O
precizare limpede pe marginea acestui subiect întîlnim în
secţiunea care trece în revistă activitatea misionară a
apostolilor: „Cît despre Pavel, cele 14 epistole sînt sigure şi
provin de bună seamă de la el” (Ist.bis. III.3.5, EUSEBIU,
IST., p. 100). Istoricul consideră că ar fi nedrept să nu se
ştie că unii resping epistola, pe motiv că nu este
recunoscută de biserica romanilor. Din aceeaşi secţiune
aflăm că, în vremea papei Zefirin (198-217), un anume
personaj pe nume Gaius, eruditul autor al unui dialog
polemic cu frigianul Proclus, considera că epistolele
pauline păstrate sînt în număr de treisprezece. Nu este deci
de mirare că în anumite cercuri îndoielile cu privire la
paternitatea paulină a Epistolei către evrei au subzistat atît în
vremea lui Eusebiu (Ist.bis. VI.20.3, EUSEBIU, IST., p. 245),
cît şi în secolele următoare. Eusebiu reia acest subiect
într-o secţiune (Ist.bis. III.38.2) care prezintă transmiterea
mesajului creştin de la apostoli la succesorii lor. Epistola
către Evrei, din care avea să citeze Clement în epistola
adresată bisericii din Corint, ar fi fost compusă de Pavel în
limba lui maternă (diaV th'" patrivou glwvtth"), traducerea
ei în greacă fiind făcută fie de Clement, fie de evanghelistul
Luca. Istoricul creştin înclină către cea de a doua
posibilitate (EUSEBIU, IST., p. 141). Subiectul paternităţii
Epistolei către Evrei este repus în discuţie în capitolul privind
scrierile lui Clement Alexandrinul. În lucrarea
JUpotupwvsei", o trecere în revistă a scrierilor canonice şi a
cîtorva scrieri necanonice, cărturarul alexandrin ar fi
exprimat părerea că Epistola către evrei, scrisă de Pavel în
ebraică, a fost tradusă atent de Luca şi publicată pentru
vorbitorii de limbă greacă. Aşa s-ar explica asemănările, la
nivel de stil (kataV thVn eJrmhneivan), între această epistolă şi
cartea Faptele apostolilor. Eusebiu citează explicaţia lui
Clement cu privire la formula de început a epistolei:
cuvintele „Pavel apostol” nu au fost inserate fiindcă
autorul, ştiind că evreii au prejudecăţi şi suspiciuni faţă de
el, a decis în mod înţelept să nu-i alieneze (oujk ajpevtreyen)
pe evrei prin dezvăluirea numelui său (Ist.bis. VI.14.2-3,
EUSEBIU, IST., p. 238). Clement evocă şi declaraţiile unui
anume „prezbiter” (personaj a cărui identitate rămîne greu
de fixat), potrivit căruia Pavel a renunţat să-şi treacă
numele în Epistola către evrei din următoarele motive:
deoarece Iisus a fost apostolul Celui Atotputernic către
evrei (cf. Ev. 3:1), din respect pentru Domnul şi din
modestie (metriovth") Pavel a refuzat să-şi aroge acest titlu
pentru sine; deşi apostol al neamurilor, le-a scris şi evreilor
din belşugul primit (ejk periousiva"). Trebuie remarcat că
Eusebiu se mărgineşte să citeze informaţiile din lucrarea lui
Clement fără să emită vreo judecată cu privire la
autenticitatea lor şi fără să încerce să reconcilieze
informaţiile contradictorii cu privire la traducătorul
epistolei în limba greacă (Ist.bis. VI.14.4, EUSEBIU, IST., p.
238). Chestiunea paternităţii Epistolei către evrei figurează şi
în secţiunea referitoare la Origen. În omiliile sale la Epistola
către evrei (astăzi pierdute) cărturarul alexandrin admitea că
sub raport stilistic (oJ carakthVr th'" levxew") epistola nu are
caracterul frust (toV ijdiwtikovn) al exprimării apostolului,
care a recunoscut despre sine că este necioplit în discurs
(ijdiwvth" tw'/ lovgw/), adică în exprimare (th'/ fravsei). Pentru
Origen, bun judecător al diferenţelor de stil (fravsewn
diaforav"), epistola este scrisă într-o greacă mai cultivată.
Pe de altă parte, ideile din corpul epistolei sînt uimitoare şi
nicidecum inferioare celor din scrierile al căror caracter
apostolic este incontestabil. Încercînd să reconcilieze cele
două idei, Origen conchide că ideile (taV nohvmata) din
epistolă sînt ale apostolului, în vreme ce stilul (hJ fravsi") şi
compoziţia (hJ suvnqesi") sînt ale cuiva care şi-a amintit
învăţăturile apostolice şi le-a scris pe îndelete
(scoliografhvsanto"). Origen îşi arată aprecierea faţă de
bisericile care tratează epistola drept paulină şi consideră că
cei din vechime au avut motive să o transmită sub numele
lui Pavel. Totuşi, ultimul cuvînt al lui Origen pe marginea
acestui subiect arată în mod clar că identificarea precisă a
680
autorului este imposibilă. Cărturarul are cunoştinţă de
opiniile vehiculate înainte de el (Clement şi Luca în rolul de
posibili autori), dar se arată rezervat faţă de ele, refuzînd să
dea girul său vreuneia dintre ele (Ist.bis. VI.25.11-14,
EUSEBIU, IST., p. 249-250). Ultima sa remarcă din citatul
transmis de Eusebiu rămîne valabilă pînă astăzi: tiv" deV oJ
gravya" thVn ejpistolhvn, toV meVn ajlhqeV" qeoV" oi\den „Cine a
scris epistola, numai Dumnezeu ştie cu adevărat.”
Data scrierii
Epistola conţine cîteva indicii care ne-ar putea ajuta să
stabilim limitele cronologice în interiorul cărora a fost
scrisă. Autorul precizează că se numără între cei care au
primit Evanghelia de la oameni din prima generaţie de
credincioşi (2:3). Mai mult, între momentul propovăduirii
Evangheliei şi momentul scrierii epistolei pare să fi trecut o
perioadă lungă de timp (5:12). Membrii comunităţii au
trecut prin persecuţie (10:32), însă ea nu a dus la martiriu
(12:4), ci s-a limitat la batjocuri, oprobriul societăţii (10:33),
pierderea averilor şi perioade de întemniţare (10:34). Dacă
epistola îi are ca destinatari pe credincioşii din Roma, am
putea presupune că ea a fost scrisă înainte de 64, anul
declanşării sîngeroaselor persecuţii anticreştine iniţiate de
Nero. S-ar putea însă argumenta la fel de bine că epistola
provine de la începutul anilor 90 şi că destinatarii
documentului erau credincioşi care încă nu pecetluiseră
mărturia lor cu sînge, asemenea creştinilor folosiţi de Nero
ca torţe în grădinile palatelor sale. În orice caz, faptul că
epistola este citată de Clement (autorul documentului cu
acelaşi nume) ne ajută să stabilim ca terminus ad quem anul
95 d.Hr. Din aceste considerente, pe urmele altor
cercetători, considerăm că scrisoarea a fost scrisă cîndva în
intervalul 60-90 (ABD, vol. 3, p. 97).
Receptarea Epistolei către evrei de către Părinţii
Apostolici
Influenţa Epistolei către evrei asupra a două scrieri creştine
timpurii (1 Clement şi Epistolele lui Ignaţiu) a fost
cunoscută încă din antichitate. În încercarea de a stabili
pedigree-ul apostolic al conducătorilor care au urmat
apostolilor, istoricul Eusebiu scrie că între păstrătorii
tradiţiei apostolice se numără Clement, care a scris Bisericii
din Corint în numele celei din Roma (ejk proswvpou th'"
JRwmaivwn ejkklhsiva"). Clement, scrie Eusebiu, foloseşte nu
doar multe gînduri (pollaV nohvmata) din respectiva
epistolă, ci şi citate luate ad litteram (aujtolexeiV rJhtoi'"
tisin), ceea ce ar fi un indiciu sigur cu privire la vechimea
epistolei (Ist.bis. III.38.1, EUSEBIU, IST., p. 141). În acelaşi
context, Eusebiu constată că între Epistola lui Clement şi
Epistola către evrei există nu doar similarităţi în privinţa
conţinutului, ci şi afinităţi stilistice (toVn o{moion th'"
fravsew" carakth'ra). Afirmaţia istoricului se verifică în
urma unei analize comparative atente a pasajelor din 1
Clement 17:1 şi 36:2 (vide infra ad locum). Trebuie precizat
însă că există cercetători potrivit cărora utilizarea de către
Clement a unor fragmente din Epistola către evrei nu
NOVUM TESTAMENTUM II
constituie o dovadă că autorul roman cunoştea epistola în
întregime sau că ea se bucura de un loc special la Roma,
fiindcă pasajele puteau proveni dintr-o sursă intermediară.
Pentru o analiză mai detaliată a relaţiei dintre Evrei şi 1
Clement, vezi A. F. Gregory, „1 Clement and the Writings
that later formed the New Testament”, în The Reception of
the New Testament in the Apostolic Fathers, ed. A.F. Gregory şi
C. M. Tuckett, Oxford. Oxford University Press, 2005, p.
152-153.
Paternitatea Epistolei către evrei potrivit NTB
Noul Testament publicat la Bălgrad în 1648 conţine o
Preadosloviie la ovreai (întinsă pe mai bine de o pagină şi
jumătate) în care autorul urmăreşte patru probleme majore:
(1) paternitatea şi „destoiniciia” epistolei; (2) identificarea
destinatarilor („de ovreai, la carii au scris această carte”);
(3) prezentarea mesajului central al cărţii („de şuma aceştii
cărţi şi că-i scrisă de Pavel”); (4) descrierea macrostructurii
epistolei. Prima grijă a autorului transilvănean este să
combată ideea că epistola ar avea alt autor decît Pavel. Cei
vinovaţi de „lepădarea” acestei scrieri „den numărul
cărţilor sfinte” ar fi „Marţion, Ebion, Arion şi alţi eretici”.
N-ar fi exclus între aceşti „alţi eretici” să fie inclus, în mod
tacit, şi Martin Luther, care a socotit că Epistola către Evrei
este nepaulină, drept care a exilat-o la marginea canonului.
Pledoaria autorului predosloviei în favoarea paternităţii
pauline conţine cinci argumente. Primul dintre ele face
referire la presupusul consens răsăritean cu privire la
problema paternităţii: „toţi cărtularii greceşti cred că-i
scrisă de Pavel” (290v). În lumina celor prezentate mai sus,
afirmaţia este eronată, deoarece contravine părerii lui
Origen păstrate de Eusebiu al Cezareei. Al doilea argument
(„den cuvinte încă să cunoaşte că-i scrisă de Pavel, că să
asămenează cuvintele cu cealelalte cărţi a lui”) dovedeşte că
autorul nu cunoaşte părerea lui Origen, care insistă că din
punct de vedere stilistic epistola diferă scrierile lui Pavel.
De altfel, părerea lui Origen este confirmată de analiza
exegeţilor moderni, al căror consens este că între stilul lui
Pavel şi cel al Epistolei către evrei există diferenţe de
substanţă şi că, în cel mai bun caz, autorul anonim al
epistolei preia şi dezvoltă de o manieră proprie anumite
idei pauline. Nu în ultimul rînd, finalul primei secţiuni a
predosloviei („Beseareca lui Hristos, în toată vreamia, au
crezut şi au învăţat că această carte-i scrisă de Pavel şi are
destoinicie apostolească”) este în contradicţie cu mărturia
lui Eusebiu, potrivit căreia Biserica din Roma a considerat
multă vreme că Epistola către evrei nu a fost scrisă de Pavel.
Deoarece nu ne propunem aici o analiză exhaustivă a
predosloviei, menţionăm doar că, potrivit autorului,
destinatarii sînt „ovreai întorşi cătră Hristos, carii era în
Ierosalim şi în ţinutul Iudeei” (290v). Cu privire la locul în
care a fost scrisă epistola, NTB conţine un scurt colofon
(„Scrisă-i la ovreai, din Italiia, pre Timotheiu”) similar celui
din BIBL.1688 („Cătră evrei s-au scris de la Italia, pren
Timotheiu”).
COMENTARII
Capitolul 1
1:2
Autorul epistolei afirmă că, la sfîrşitul zilelor, Dumnezeu a
vorbit prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate şi prin
care a făcut veacurile. Termenul grec tradus prin Fiul este
nearticulat în greceşte, de aceea unii specialişti consideră că
secvenţa ejn uiJw/' ar trebui redată literal: „printr-un fiu”. În
acest caz, accentul ar cădea nu pe faptul că Dumnezeu ar
avea mai mulţi fii, ci pe calitatea de fiu al celui prin care a
vorbit în vremea din urmă: „Statutul său diferă în mod
substanţial de cel al profeţilor (sau îngerilor, după cum
indică versetele care urmează)” (WALLACE, p. 245). ♦ Gr.
aijwnv , tradus de regulă prin „veac” (BIBL.1688,
BIBL.CORN.1924, BIBL.1988, BIBL.ANANIA) este un
termen cu o largă arie semantică, avînd următoarele
înţelesuri în NT: (1) perioadă de timp, (2) epocă, (3) lume,
(4) Eon ca persoană (BDAG, s.v. aijwvn). În contextul de
faţă, aijwvn face referire îndeosebi la spaţialitate, fără a
exclude însă dimensiunea spirituală a lumii create. Forma
de plural poate fi explicată atît prin raportare la anumite
versete din Septuaginta în care întîlnim pluralul (de ex., Ps.
76:8; 83:5), fie teologic: termenul descrie atît lumea
spirituală, cît şi lumea materială (cf. nota infrapaginală din
BIBL.ANANIA). Tema creării lumii este reluată în Evr. 11:3:
„Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin
cuvîntul lui Dumnezeu” (BIBL.1988). ♦ Secvenţa „ceastă
lume” din NTB este neobişnuită nu doar prin raportare la
originalul grecesc, ci şi prin faptul că se deosebeşte de
termenul veacii, folosit în BIBL.1688. Soluţia folosită de
traducătorii NTB este tributară versiunii latineşti a lui Beza
(per quem etiam mundum condidit BEZA 1580)
1:3-4
Gr. ajpauvgasma (hapax legomenon în NT) poate însemna (a)
‘strălucire’, (b) ‘oglindire’ sau (c) ‘chip’ (TDNT, vol. 1, p.
508). În NTB întîlnim echivalentul strălucire, soluţie respinsă
de BIBL.1688, care întrebuinţează termenul zare. ♦ Cele
două versete sînt citate, cu anumite modificări, în 1
Clement 36:2. Secvenţa clementină o@" w#n ajpauvgasma th'"
megalwsuvnh" „care, fiind strălucire a măreţiei” reprezintă o
prelucrare a textului o@" w#n ajpauvgasma th'" dovxh" „care,
fiind strălucire a slavei” (Evr. 1:3). A doua parte a textului
din 1 Clement (tosouvtw/ meivzwn ejstiVn ajggevlwn o{sw/
diaforwvteron o[noma keklhronovmhken „este cu atît mai
mare decît îngerii, cu cît a moştenit un nume mai
deosebit”) se bazează pe textul din Evr. 1:4: tosouvtw/
kreivttwn genovmeno" tw'n ajggevlwn o{sw/ diaforwvteron par
jaujtouV" keklhronovmhken o[noma „devenind cu atît mai bun
decît îngerii, cu cît a moştenit un nume mai deosebit decît
al lor”. După cum se poate observa lesne, autorul epistolei
1 Clement a înlocuit termenul dovxa cu megalwsuvnh (preluat
tot din v. 3) şi a unit partea de început a versetul 3 cu
versetul 4 din Evrei 1. Pentru detalii cu privire la receptarea
mai largă a primului capitol al Epistolei către evrei în 1
Clement, vezi Gareth Lee Cockerill, Heb 1:1-14, 1 Clem
681
36:1-6 and the high priest title, în „Journal of Biblical
Literature”, vol. 97, nr. 3, 1978, p. 437-440.
1:5
Secvenţele în loc de părinte şi în loc de Fiiu (BIBL.1688) traduc
gr. eij" patevra şi eij" uiJovn, două semitisme (cf. ebr. le’av şi
leven; BDF, p. 80) prezente în versiunea septuagintală a
profeţiei făcute regelui David de către Natan în 2Reg. 7:14
(BIBL.1688 „Eu voiu fi lui Tată şi el îm va fi mie fecior”).
Formularea din NTB este mult mai firească: Eu voi fi lui
Părinte şi el va fi mie Fiu.
1:6
Venirea Fiului în lume este în conformitate cu Scriptura,
fiind prevestită cu mult timp înainte de realizarea ei. Pentru
a arăta statutul superior al Fiului faţă de îngeri, autorul
îmbină într-un singur citat două mărturii
veterotestamentare: Deut. 32:43 (Veseliţi-vă, ceriuri, împreună
cu el şi să se închine lui toţi îngerii lui Dumnezău BIBL.1688) şi
Ps. 96:8 (Închinaţi-vă lui, toţi îngerii lui! BIBL.1688). ♦ Gr.
eijsagavgh/ (‘aduce’) este tradus cu un verb la timpul trecut
(aduse) în NTB. În BIBL.1688 traducerea se face printr-un
verb la timpul viitor: va aduce.
1:7
Autorul citează din traducerea greacă a Ps. 103:5, conform
căreia Dumnezeu îi transformă pe îngerii săi în pneuvmata
(‘duhuri’) şi pe slujitorii săi în pu'r flevgon (pară de foc
BIBL.1688; foc arzător SEPT.NEC IV/I). Textul septuagintal
(pu'r flevgon) diferă de expresia folosită de autorul epistolei
(puroV" flovga), însă deosebirea nu afectează intenţia
teologică a autorului neotestamentar. ♦ Mult mai
interesantă este deosebirea dintre Septuaginta şi BIBL.HEBR.
Potrivit acesteia din urmă, Dumnezeu se foloseşte de stihii
(vîntul şi focul) pentru a-şi îndeplini scopurile. Deşi
incorectă în raport cu originalul ebraic, Septuaginta îi oferă
autorului Epistolei către evrei un suport biblic important,
ajutîndu-l să demonstreze că Hristos a devenit mai bun
decît îngerii (1:4) şi că a moştenit un nume mai strălucit
decît al lor. Prin contrast, îngerii aparţin unei ordini
inferioare. Diferenţa „calitativă” dintre Hristos şi îngeri
este subliniată, hiperbolic, cu ajutorul ideii că aceştia din
urmă pot fi „reduşi” la elemente primordiale (aer/vînt şi
foc). În vreme ce îngerii sînt înfăţişaţi ca fiinţe tranzitorii,
scaunul de domnie al Fiului rămîne „în veci de veci” (1:8).
Iisus rămîne acelaşi, iar anii lui nu se vor sfîrşi (1:12).
Hristos se bucură de statutul de Fiu, pe cînd îngerii sînt
simple duhuri slujitoare (1:14). ♦ În majoritatea versiunilor
româneşti (NTB, BIBL.1688, BIBL.1914, BIBL.1968,
BIBL.1988, BIBL.ANANIA) gr. pneuvmata este tradus prin
„duhuri” (cf. qui facit angelos suos spiritus, et ministros suos
flammam ignis VULG.2), însă prezenţa în acelaşi verset a
focului sugerează că autorul are în vedere nu caracterul
spiritual al îngerilor, ci comparaţia lor cu stihiile naturii. ♦
Anumite versiuni româneşti ignoră sintaxa şi sensul acestui
verset, „corectîndu-l” pentru a-l pune în acord cu imaginea
682
din BIBL.HEBR.: Şi despre îngeri zice: «Din vînturi face îngeri ai
Lui; şi dintr’o flacără de foc, slujitori ai Lui» (BIBL.CORN.1924);
Cel ce face din vînturi solii săi şi din para focului pe slujitorii săi
(BIBL.RADU-GAL.); Din vînturi El Îşi face îngeri şi din flăcări de
foc – slujitori (BIBL.2007).
1:8
Secvenţa oJ qeov" reprezintă un nominativ cu valoare de
vocativ, fenomen apărut în NT ca urmare a influenţei
exercitate de Septuaginta (CARAGOUNIS 2004, p. 142).
1:11
Imaginea hainei care se învecheşte este prezentă în Is. 50:9
(„Iată, Domnul, Domnul, îmi va veni în ajutor. Cine îmi va
face rău? Iată, voi toţi ca o haină vă veţi învechi şi ca molia
vă va mînca”) şi Is. 51:6 („Ridicaţi-vă ochii spre cer şi
priviţi la pămîntul de dedesubt, căci cerul ca fumul s-a
întărit, iar pămîntul ca o haină se va învechi; locuitorii
precum acestea vor pieri, dar mîntuirea mea în veac va
dăinui, iar dreptatea mea nu se va stinge”). Sub raportul
formei, textul citat de autor în partea a doua a versetului
(pavnte" wJ" iJmavtion palaiwqhvsontai toate ca un veşmînt se
vor vechi NTB, toţi ca o haină să vor vechi BIBL.1688) este mai
apropiat de Is 50:9: ijdouV pavnte" uJmei'" wJ" iJmavtion
palaiwqhvsesqe.
1:13
Termenii razim NT.1688 şi căpătîiu BIBL.1688 traduc gr.
uJpopovdion, folosit pentru a denumi în antichitate suportul
(de obicei din lemn) pe care cineva îşi aşeza picioarele
(Mat. 5:35; Luc. 20:43; Fapte 2:35, 7:49; Iac. 2:3). În Evrei
termenul este reluat în 10:13, însă editorii BIBL.1688 l-au
redat diferit: pînă să vor pune vrăjmaşii lui supt talpele picioarelor lui.
Capitolul al 2-lea
2:1
Gr. pararrevw reprezintă un hapax în cuprinsul epistolei,
însă este atestat în Septuaginta (Parim. 3:21; Is. 44:4). În Is.
44:4 sensul verbului este de ‘a curge’ (pararrevon u{dwr
‘apă curgătoare’). Utilizarea din epistolă este figurativă, în
sensul că destinatarii sînt îndemnaţi să nu se îndepărteze de
învăţătura pe care au auzit-o, fiindcă o eventuală renunţare
ar însemna lepădarea credinţei în Hristos. ♦ Soluţia de
traducere din NTB (ca nu cumva să ne deşertăm) se abate de la
înţelesul textului grec (mhvpote pararuw'men). Mult mai
apropiată de original, dar opacă pentru cititorul modern,
este cea din BIBL.1688 (ca să nu ne scurăm). Alte opţiuni de
traducere: ca nu cîndva să scăpătăm BIBL.MICU, ca nu cumva să
plutim pe-alături de ele BIBL.ANANIA (cu următoarea notă de
subsol: „Mai exact: să nu intrăm în derivă”).
2:2
Secvenţa plată dreaptă a simbriei din NTB se explică nu atît
prin apelul la textul grec (e[ndikon misqapodosivan dreaptă
răsplătire BIBL.MICU), cît prin referire la Vulgata şi la
NOVUM TESTAMENTUM II
traducerea latinească din BEZA1580: iustam mercedis
retributionem. Gr. e[ndiko" are sensul de ‘drept’, ‘cuvenit’, de
aceea traducerea lui prin judecată (BIBL.1688) este incorectă.
2:3
Autorul inserează la începutul cap. 2 unul dintre
numeroasele avertismente prezente de-a lungul epistolei.
Multiplele referiri la îngeri, din primul capitol, îi dau
autorului prilejul să inaugureze o altă temă şi să lanseze un
nou avertisment: mesajul adus prin îngeri s-a dovedit ferm
(bevbaio", 2:2), fiindcă abaterile de la Legea mozaică
intermediată de îngeri (cf. Fapte 7:53; Gal. 3:19) au fost
retribuite pe măsură. Dacă neascultarea unui mesaj trimis
prin îngeri a fost urmată de pedeapsă, nepăsarea faţă de
mîntuirea adusă de Iisus va fi sancţionată cu atît mai aspru.
♦ Verbul ajmelevw înseamnă ‘a ignora’, ‘a neglija’, ‘a fi
nepăsător faţă de’, ‘a se dezinteresa de’ (cf. întrebuinţarea
lui în Mat. 22:5, în pilda celor poftiţi la ospăţ care s-au
arătat nepăsători faţă de invitaţia care le-a fost adresată), de
aceea traducerea lui prin „a lepăda” (NTB) este inexactă.
2:3-4
Autorul descrie caracteristicile mîntuirii care nu trebuie
neglijată de destinatari: (1) mîntuirea şi-a avut începutul
(ajrchvn) în însăşi proclamarea lui Hristos (care este mai
mare decît îngerii); (2) a fost întărită de cei care au auzit-o;
(3) a fost validată de Dumnezeu prin semne şi minuni; (4) a
fost însoţită de manifestări (gr. merismoi'" împărţiri NTB,
împărţeale BIBL.1688) ale Duhului Sfînt. Se poate observa că
autorul prezintă o mîntuire „trinitară”, realizată prin
cooperarea celor trei persoane ale Sfintei Treimi.
2:11
„Cel care sfinţeşte” este Iisus Hristos, a cărui preoţie este
prezentată îndeosebi în cap. 7-10, iar „cei sfinţiţi” sînt
credincioşii, prezentaţi în acest verset ca „fraţi” pe care
Hristos îi prezintă Tatălui său. Atît despre Iisus, cît şi
despre „fraţii” lui se afirmă că sînt „dentru Unul”
(BIBL.1688), adică din Dumnezeu. ♦ Secvenţa cei ce svinţescu
(BIBL.1688) traduce inexact gr. oiJ aJgiazovmenoi, la diateza
pasivă (carii să sfinţescu NTB).
2:14
Am tradus secvenţa taV paidiva kekoinwvnhken folosind un
verb la timpul prezent („copiii sînt părtaşi cărnii şi
sîngelui”), urmînd în linii mari turnura din NTB (coconii sînt
părtaşi trupului şi sîngelui). Soluţia de traducere din BIBL.1688
(copiii au avut împreunare de trup şi de sînge) face textul opac
pentru cititorul care nu are acces la original.
2:16
Am tradus verbul ejpilambavnetai (au luat NTB, să apucă
BIBL.1688) prin „vine în ajutor” (cf. a luat în grijă
BIBL.ANANIA), urmînd clasificarea semantică propusă de
BDAG (s.v. ejpilambavnomai 5), potrivit căruia contextul
sugerează înţelesul ‘a se interesa de’, ‘a ajuta’. O întrebuinţare
COMENTARII
cu acest sens a verbului se întîlneşte în Sir. 4:11: hJ sofiva
uiJouV" aujth'" ajnuvywsen kaiV ejpilambavnetai tw~n
zhtou'ntwn aujthvn „Înţelepciunea îi înalţă pe fiii săi şi are
grijă de cei care o caută” (SEPT.NEC IV/II, trad. Eugen
Munteanu). ♦ În perioada patristică versetul a fost interpretat
din perspectiva întrupării, iar verbul ejpilambavnesqai a fost
înţeles cu sensul de ‘a lua’, ‘a asuma’ (fire omenească).
Capitolul al 3-lea
3:1-2
Autorul începe o nouă secţiune, invitîndu-i pe destinatari
să-l contemple pe Iisus, numit „apostol şi mare preot”
(Apostolul şi Arhiereul BIBL.1688) al mărturisirii creştine,
care se aseamănă cu Moise prin credincioşia sa. Totodată,
Iisus se deosebeşte de Moise prin faptul că s-a dovedit
vrednic de o mai mare slavă decît el (de mai multă mărire s-au
învrednicit BIBL.1688).
3:6
Contextul sugerează că parrhsiva are sensul nu doar de
‘îndrăzneală’ (cf. îndrăznire BIBL.1688), ci şi de ‘încredere’
(încreadere NTB), îndeosebi în relaţia cu Dumnezeu.
3:8-9
Episodul tragic la care se face referire este descris în Ieş.
17:1-7 şi interpretat în termeni poetici în Ps. 94:7-11
(BIBL.HEBR. 95:7-11).
3:11
Formula de jurămînt din acest verset (să vor întra în răpaosul
mieu NTB, de vor întra la odihna mea BIBL.1688) urmează
tiparul semitic şi ar trebui tradusă prin „nicidecum nu vor
intra” (cf. Fac. 14:23). Potrivit unor cercetători, forma
completă a jurămîntului ar trebui să fie „Dumnezeu să-mi
facă aşa dacă..”. (ZERWICK-GROSVENOR, p. 659).
3:12
Membrii comunităţii sînt preveniţi că o inimă rea şi
necredincioasă ar putea să-i determine să se îndepărteze
(ajposth'nai) de Dumnezeu. Verbul ajfivsthmi, întrebuinţat
în acest verset, are sensul de ‘a se îndepărta’. În NT este
folosit atît la propriu (Luc. 2:37; Ana nu se îndepărta de
Templu, ci slujea lui Dumnezeu cu post şi rugăciune), cît şi
metaforic (1Tim. 4:1). ♦ Genitivul atributiv din secvenţa
kardiva ajpistiva" a fost de regulă calchiat în traducere
(inimă de necredinţă BIBL.1688, cf. cor incredulitatis VULG.2).
Secvenţa inimă necrezînd din NTB calchiază textul latinesc
din BEZA 1580: cor infidele.
3:14
Lexicografii nu au căzut de acord asupra sensului precis al
gr. uJpovstasi" în acest verset. Referirea la mevtoco"
(‘tovarăş’) ar putea fi un indiciu că autorul foloseşte
uJpovstasi" cu sensul de ‘obligaţie’ sau ‘învoială’, întîlnit
frecvent în documentele de tip comercial. În traducere, am
683
acordat preferinţă acestei accepţiuni. Potrivit altor
cercetători, termenul ar putea fi înţeles ca ‘situaţie’,
‘condiţie’, ‘mod de a gîndi’ (BDAG, s.v. uJpovstasi" 3 şi 4).
♦ Westcott explică termenul prin „încredere fermă care
opune rezistenţă oricăror atacuri”, atrăgînd atenţia că
scriitorii greci tîrzii îl întrebuinţează pentru a denumi
fermitatea celui care rezistă cînd este supus torturii
(WESTCOTT, p. 86). ♦ Secvenţa acel temeiu spre carele ne
răzimăm din NTB, corespunzînd gr. thVn ajrchVn th'"
uJpostavsew", poate fi explicată cu ajutorul traducerii
latineşti a lui Beza: principium illud quo sustentamur (BEZA
1580), care diferă considerabil de VULG.2 (initium
substantiae). BIBL.1688 evită parafraza, folosind o traducere
simplă: începătura stării.
3:16
Sensul primar al gr. parapikraivnw este de ‘a amărî’ (cf. au
amărît BIBL.1688), ‘a mînia’ (cf. mîniiară-l NTB), ‘a provoca’,
însă în anumite contexte este folosit fără complement, ca
verb intranzitiv, cu sensul de ‘a se răzvrăti’ (BDAG, s.v.
parapikraivnw), pe care l-am selectat pentru traducerea din
coloana a cincea.
3:17
Subst. oasele din BIBL.1688 corespunde gr. taV kw'la (lit.
„stîrvuri” cf. VULG.2 cadavera), tradus mai fidel în NTB prin
trupuri.
Capitolul al 4-lea
4:1
Autorul epistolei introduce o temă teologică nouă, cea a
odihnei care a fost promisă şi care trebuie să fie dobîndită
de ascultători. În context, verbul uJsterevw (la infinitiv
perfect, diateza activă uJsterhkevnai) are sensul de ‘a rata’,
‘a nu obţine’ (BDAG, s.v. uJsterevw). Ascultătorii sînt pîndiţi
de pericolul „ratării” sau „pierderii” acestei odihne. Pentru
a face transparentă ideea din original, am echivalat verbul
printr-o parafrază: „a sosi prea tîrziu” (cf.
BIBL.CORN.1924). ♦ Dificultăţile pe care le presupune
echivalarea exactă a lui uJserhkevnai reies din multitudinea
de echivalenţi folosiţi în tradiţia biblică românească: a fi
smintit NTB, a scăpa BIBL.1688, a fi lipsit BIBL.MICU.
4:8
Personajul menţionat în acest verset este Iosua (ebr.
Yehoşua‘, gr. Ij hsou'", VULG.2 Iesus), succesorul lui Moise şi
conducătorul poporului evreu în campania acestuia de
cucerire a ţării Canaan (vezi Ios. 1-11). Deşi în greacă se
foloseşte acelaşi nume atît pentru conducătorul israelit, cît
şi pentru Mîntuitorul, unele versiuni (BIBL.CORN.1924,
BIBL.1968, BIBL.ANANIA, BIBL.2007) au folosit ‘Iosua’
pentru cel dintîi, pentru a dezambiguiza versetul.
4:12
Secvenţa vîrtos şi străbătătoriu din NTB corespunde gr.
684
ejnerghv" kaiV tomwvtero", tradusă cu un grad de precizie
mai mare în BIBL.1688 (lucrătoriu şi mai tăios), respectiv
BIBL.MICU (lucrătoriu şi mai ascuţit).
4:13
Dată fiind bogata polisemie a termenului lovgo", am
considerat că traducerea lui prin „cuvînt” nu redă suficient
de precis nuanţa din context. Mult mai apropiat de intenţia
autorului este înţelesul ‘socoteală’ (BDAG, s.v. lovgo" 2e),
pe care l-am păstrat în traducere.
4:14
Dacă împărţirea pe capitole ar fi respectat mai riguros firul
teologic al epistolei, acest verset ar fi trebuit să reprezinte
începutul unui nou capitol (cuprins între 4:14 şi 5:10),
fiindcă autorul trece la o temă nouă, introducînd în discuţie
un personaj paradigmatic (Melhisedec), a cărui preoţie este
considerată de referinţă pentru înţelegerea slujbei preoţeşti
a lui Iisus. După o secţiune de mustrări şi încurajări
(5:11-6:20), autorul va reveni la subiectul preoţiei,
prezentînd-o pe larg, împreună cu alte subiecte conexe
(legămîntul vechi, structura cortului construit de Moise
etc.) în cap. 7-10.
Capitolul al 5-lea
5:1
Secvenţa gr. taV proV" toVn qeovn (‘cele către Dumnezeu’),
folosită deja în 2:17, este atestată şi în Septuaginta (Ieş. 4:16;
18:19; Deut. 31:27), cu sensul de „în relaţia cu Dumnezeu”.
În accepţiunea ei cea mai largă, sugerată de contextul
versetului, expresia vizează toate activităţile (ceremonialuri,
jertfe) pe care trebuie să le îndeplinească omul în raport cu
Dumnezeu (cf. WESTCOTT, p. 58). În lumina acestor
consideraţii, soluţiile din primele traduceri româneşti (cealea
ce-s înaintea lui Dumnezeu NTB, ceale ce sînt spre Dumnezău
BIBL.1688) nu sînt suficient de clare.
5:5
Secvenţa oujc eJautoVn ejdovxasen genhqh'nai ajrciereva (lit.
„nu pe sine s-a slăvit a deveni mare preot”, cf. nu pre el au
mărit a să face arhiereu BIBL.1688) are înţelesul următor: „nu
şi-a luat singur slava de mare preot”, pe care l-am folosit în
traducerea modernă (cf. he did not presume for himself the
prestige of the high priesthood BDAG, s.v. doxavzw 2). Opţiunea
de traducere din NTB (nu şi-au mărit şie această cinste să fie
preot) este tributară celei propuse de BEZA 1580: non sibi
hunc honorem tribuit ut fieret Pontifex.
5:7
În NTB topica începutului de verset este inversată („în
trupul zilelor lui”) în raport cu textul grec (ejn tai'" hJmevrai"
th'" sarkoV" aujtou', în zilele trupului lui BIBL.1688) ori cu
versiunea BEZA 1580 (in diebus carnis suae). Prin „zilele
trupului” trebuie să înţelegem existenţa pămîntească a lui
Hristos. ♦ Traducerea mîntui-să din frică, din NTB, nu are la
NOVUM TESTAMENTUM II
bază nici textul grec (eijsakousqeiV" ajpoV th'" eujlabeiva",
ascultîndu-se de teamere BIBL.1688), nici versiunea BEZA 1580
(exauditus esse ex metu). Traducătorii transilvăneni par să se fi
inspirat din BEZA 1598 (exauditis precibus liberatus ex metu)
sau dintr-o ediţie similară. ♦ Gr. eujlavbeia (VULG.2
reverentia), întrebuinţat şi în 12:28, reprezintă etimonul
termenului românesc „evlavie”. Versetul afirmă că
Dumnezeu ar fi putut să-l izbăvească pe Hristos de
experienţa morţii şi că Hristos a fost „ascultat”, dar nu în
sensul că a fost scutit de drumul crucii. Paradoxal,
Dumnezeu ascultă rugăciunile, însă ele nu au totdeauna
menirea de a schimba planul dumnezeiesc.
5:11-14
Din punct de vedere tematic, secţiunea este strîns legată de
primele versete din capitolul următor (6:1-3), însă
împărţirea modernă pe capitole şi versete a segmentat mod
nefericit firul argumentativ al autorului. O divizare mai
atentă ar trebui să aşeze împreună cele două pasaje,
făcîndu-le parte din acelaşi capitol. Pasajul este dominat de
termeni din sfera semantică a „maturităţii”. Ascultătorii
sînt mai întîi mustraţi pentru lipsa lor de maturitate
spirituală (5:11-14), iar apoi sînt îndemnaţi să meargă spre
maturitate (6:1-3). Critica autorului poate fi rezumată după
cum urmează: „aţi devenit greoi (nwqroiv leaneşi NTB,
zăbavnici BIBL.1688) la înţelegere” (5:11); „se cuvenea să fiţi
deja învăţători”; „aveţi nevoie să fiţi iarăşi învăţaţi
principiile elementare (stoiceiva stihiile NTB, BIBL.1688) ale
cuvintelor lui Dumnezeu”; „aveţi nevoie din nou de lapte”
(5:12), „sînteţi nevîrstnici, nedeprinşi (a[peiro" prost NTB,
neispitit BIBL.1688) cu mesajul despre dreptate” (5:13); „nu
puteţi mînca hrană tare (întemeiată BIBL.1688), care este
pentru cei maturi (teleivwn a celor mari NTB, a celor desăvîrşiţi
BIBL.1688), şi nu v-aţi antrenat încă suficient facultăţile (taV
aijsqhthvria, simţirile BIBL.1688) pentru a deosebi răul de
bine” (5:14). ♦ Termenul pururea din NTB nu are
corespondent în textul grec, fiind probabil introdus ca
urmare a unei erori de traducere. Deşi în textul grec
substantivul aijsqhthvria este la plural, în NTB întîlnim
singularul înţeles, care aminteşte de sensus din BEZA 1580. În
versiunea latinească sensus este la plural (sensus exercitatos),
însă traducătorul român a folosit singularul în traducere.
Capitolul al 6-lea
6:1
Termenul proşti din NTB (cuvîntul carele pe cei proşti îi înceape
spre Hristos) nu are corespondent în textul grec, însă poate
fi explicat ca influenţă a traducerii interpretative din BEZA
1580 (omisso qui in Christo rudes inchoat sermone). Secvenţei gr.
ajfevnte" toVn lovgon îi corespunde omisso sermone, în vreme
ce gr. th'" ajrch" a fost redat prin qui rudes inchoat „care pe
cei neinstruiţi îi începe”. ♦ Îndemnul din aceste verset („să
mergem către maturitate”; gr. teleiovth") reia tema
prezentată în 5:14 (teleivwn). Pentru a-i încuraja pe cititori,
autorul îşi exprimă încrederea în posibilitatea atingerii
COMENTARII
dezideratului enunţat („Şi asta vom face”, dacă va îngădui
Dumnezeu”, 6:3). Aşadar, mustrarea din secţiunea 5:11-14
este urmată de o secţiune dominată de o notă optimistă.
6:4-12
Fragmentul prezent este probabil cel mai dificil, sub raport
teologic, din întreg corpul epistolei, deoarece conţine un
pasaj mult comentat despre „imposibilitatea restaurării
celor căzuţi”.
6:4
Secţiunea se construieşte în jurul adjectivului ajduvnaton (v.
4, nu poate fi NTB, peste putinţă BIBL.1688) şi a infinitivului
ajnakainivzein (v. 6): „este cu neputinţă... să fie înnoiţi”.
Deoarece distanţa dintre cele două elemente ale
construcţiei este prea mare, unii traducători au preferat fie
să mute corespondentul lui ajduvnaton în v. 6: „este cu
neputinţă să fie înoiţi iarăş, şi aduşi la pocăinţă”
(BIBL.CORN.1924), fie să reia acest element: „cu neputinţă
este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre
pocăinţă” (BIBL.1988). ♦ „Luminarea” este o metaforă
pentru primirea Evangheliei. În creştinismul primaj,
metafora a ajuns să fie asociată cu experienţa botezului.
Verbul fwtivzw (‘a lumina’) este folosit şi în 10:22, verset în
care autorul îi invită pe destinatari să-şi aducă aminte de
zilele de început cînd, după ce l-au primit pe Hristos şi au
fost luminaţi, au avut parte de mari suferinţe şi necazuri,
fiind supuşi batjocurii publice. Unii au fost aruncaţi în
închisoare, iar alţii au acceptat răpirea averilor, trecînd cu
bucurie prin persecuţii, convinşi că au averi mai bune, care
dăinuiesc peste timp. ♦ „A gusta darul ceresc” este o
metaforă generală pentru mîntuire, înţeleasă ca dwreaV
ejpouravnio". Acelaşi adjectiv, folosit deja în 3:1 cu referire
la „chemarea” care le-a fost adresată destinatarilor
epistolei, va fi întrebuinţat în 11:16 pentru a descrie „patria
cerească”. ♦ Termenul mevtoco" (părtaş NTB) este unul
important în economia definirii identităţii membrilor
comunităţii. Dacă în 3:14 creştinii erau numiţi „părtaşi ai
lui Hristos”, în acest verset ei sînt „părtaşi Duhului Sfînt”.
BIBL.1688 a evitat termenul părtaş în favoarea unei
perifraze: parte avînd den Duhul Sfînt. Potrivit autorului,
destinatari sînt în sfera de cuprindere a Duhului Sfînt, idee
întîlnită deja în Evr. 2:4 („cu împărţirile Duhului Sfînt,
după voia Lui” NTB). Statutul de „părtaş al Duhului Sfînt”
presupune implicit obligaţia de a trăi pe măsura acestei
vocaţii.
6:5
Sensul teologic al verbul „a gusta” este de a „cunoaşte în
profunzime” (cf. BDAG, s.v. geuvomai 2). Cei care „au
gustat din puterile veacului viitor” sînt cei care au văzut în
propria lor viaţă puterea veacului viitor revărsată în
prezent. Versetul trebuie raportat la 2:4, text care sugerează
că membrii comunităţii au avut experienţe „harismatice” şi
au fost martorii unor minuni săvîrşite de cei care le-au
vestit Evanghelia.
685
6:6
Verbul parapivptw (hapax legomenon în NT) este uneori
înţeles drept „a cădea într-un păcat de moarte”, însă
contextul sugerează că autorul are în vedere „căderea de la
credinţă” sau „apostazia”. Calvin surprinde bine sensul
avertismentului cînd scrie: „Apostolul vorbeşte aici nu de
furt, sperjur, omor, beţie sau adulter, ci se referă la o
depărtare completă de Evanghelie, cînd un păcătos nu îl
întristează pe Dumnezeu într-o anumită privinţă, ci
renunţă în întregime la harul său” (CALVIN, p. 136). ♦
Imposibilitatea „înnoirii întru pocăinţă” a celor căzuţi este
cu neputinţă din două motive. Cei căzuţi îl răstignesc din
nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu şi îl dau (iarăşi) să fie
batjocorit, adică trec simbolic în tabăra celor care n-au
primit mesajul adus de Hristos şi care l-au considerat un
impostor. Altfel spus, cel care se leapădă de Hristos, după
toate binecuvîntările primite, se alătură grupului celor care
au participat la răstignire sau care au aprobat-o. Apostaţii
nu mai cred că Hristos este cu adevărat trimis de
Dumnezeu. Din acest motiv, cei care părăsesc biserica
pentru a se întoarce la iudaism nu mai au nicio cale de
mîntuire. ♦ Echivalarea participiului parapesovnta" s-a
făcut în mod diferit: să vor cădea (NTB) şi scăzînd
(BIBL.1688). ♦ Verbul paradeigmativzw (‘a expune
batjocurii’, ‘a da să fie batjocorit’, ‘a face un exemplu prin
batjocorire publică’) sugerează că apostaţii se alătură celor
care l-au insultat pe Hristos în ziua răstignirii.
6:7-8
Autorul introduce în argumentaţie o imagine din
agricultură menită să pună în evidenţă, în chip plastic, atît
aşteptările pe care le are Dumnezeu, cît şi soarta de pe
urmă a celor care nu aduc rodul scontat. Prin contrast cu
ogorul care rodeşte vegetaţie folositoare (iarbă de folos NTB,
BIBL.1688) pentru proprietari şi care are parte de
binecuvîntare, cel care produce spini şi pălămidă este
respins (ajdovkimo" lepădat NTB, neispitit BIBL.1688) şi
aproape să fie blestemat, pentru ca în final să i se dea foc.
♦ Termenii ajkavnqa" (spini NTB, BIBL.1688), tribovlou"
(scai NTB, ciulini BIBL.1688) şi katavra" evocă
binecunoscutul pasaj din Fac. 3:17-18, în care Dumnezeu
pronunţă judecata asupra lui Adam: din cauza neascultării
lui Adam, pămîntul este blestemat şi rodeşte spini şi
pălămidă. ♦ Verbul metalambavnw se construieşte cu
genitivul cînd are înţelesul de ‘a avea parte de’ (BDAG, s.v.
metalambavnw 1), prin urmare eujlogiva" trebuie înţeles ca
genitiv singular (blagoslovenie NTB), nu acuzativ plural
(blagosloveniile BIBL.1688). ♦ Efectul retoric al imaginilor din
aceste două versete este următorul: Dumnezeu (stăpînul)
aşteaptă rod folositor de la credincioşi. Dacă ei vor
produce „spini şi pălămidă” (părăsind comunitatea şi
lepădîndu-se de Hristos), nu vor primi binecuvîntarea lui
Dumnezeu, ci vor fi pasibili de blestem şi de pedeapsă.
Avertismentul este fără echivoc atît în prima parte
(„imposibil este să fie restauraţi”), cît şi în a doua parte
(„respingere, blestem, foc”).
686
6:9
Mesajul din această secţiune este menit să le insufle curaj
destinatarilor. Deşi se exprimă în termeni atît de drastici,
autorul este convins că destinatarii săi sînt capabili de fapte
pe potriva mîntuirii (adică pot păstra credinţa şi face un
rod bun). ♦ Secvenţa ne-am adeverit pentru voi din BIBL.1688
corespunde gr. pepeivsmeqa periV uJmw'n ‘sîntem încredinţaţi
cu privire la voi’ (cf. despre voi sîntem încredinţaţi
BIBL.ANANIA).
6:10
Pentru a-i încuraja pe credincioşi, autorul le readuce aminte
că Dumnezeu cunoaşte lucrarea lor pentru el, dragostea de
care au dovadă şi slujirea din trecut şi din prezent în folosul
sfinţilor. Faptele din trecut şi din prezent ale creştinilor
constituie îi dau autorului prilejul de a introduce în
structura epistolei noi încurajări (versetele 11 şi 12). Între
virtuţile menţionate se numără zelul, speranţa neclintită,
hărnicia şi disponibilitatea de a călca pe urmele celor care s-
au făcut moştenitori ai promisiunilor (de ex., Avraam).
6:12
Credincioşii li se cere să devină „imitatori” (gr. mimhtaiv,
imitatores VULG.2, următori NTB, asemănători BIBL.1688) ai
celor care prin credinţă şi perseverenţă (gr. makroqumiva
patientia VULG.2, răbdare NTB, răbdarea mîniei BIBL.1688)
moştenesc promisiunile. ♦ Prezenţa verbului „a birui” în
acest verset, în NTB, ridică semne de întrebare, fiindcă nu
poate fi explicată prin apelul la textul grec. Secvenţa biruescu
moşteniia făgăduită se explică totuşi ca traducere defectuoasă
a unei secvenţe din BEZA 1580: obtinent promissam
haereditatem. Traducătorul a selectat sensul ‘a învinge’,
întîlnit în latina bisericească (de ex. VULG.2 3Reg. 20:23
Servi vero regis Syriae dixerunt ei: Dii montium sunt dii eorum, ideo
superaverunt nos: sed melius est ut pugnemus contra eos in
campestribus, et obtinebimus eos), în detrimentul celui care ar fi
fost mai firesc în context: ‘a dobîndi’.
6:13-20
Ultima secţiune a capitolului prezintă relaţia paradigmatică
dintre Avraam şi Dumnezeu. Cel dintîi este invocat ca
moştenitor al promisiunilor şi ca exemplu de perseverenţă,
iar despre Dumnezeu se afirmă că i-a făcut promisiuni lui
Avraam şi că acestea au fost întărite prin jurămînt.
6:13-14
Episodul la care face aluzie autorul epistolei este descris în
Fac. 22:16-17. Patriarhul Avraam se pregătea să-l jertfească
pe fiul său preaiubit, Isaac, însă gestul său a fost întrerupt
de „îngerul Domnului”. Mulţumit că Avraam a trecut testul
ascultării, Dumnezeu s-a jurat pe sine (ejmautou' w[mosa,
Fac. 22:16) că îl va binecuvînta şi că îi va înmulţi sămînţa
atît de mult, încît ea va deveni precum stelele cerului şi
nisipul mării. ♦ Epistola către evrei redă numai prima parte a
promisiunii făcute de Dumnezeu lui Avraam în Fac. 3:17.
Citatul urmează textul septuagintal, cu o singură diferenţă
NOVUM TESTAMENTUM II
minoră: eij mhVn în loc de h\ mhVn.
6:15
Participiul makroqumhvsa" din v. 15 face legătura cu
makroqumiva din v. 12. Spre deosebire de traducătorul NTB,
care a fost consecvent în opţiunile de traducere (răbdare,
răbdînd), editorii BIBL.1688 au folosit termeni diferiţi:
răbdarea mîniei (v. 12), dar îndelung răbdînd (v. 15).
6:16
Deoarece Dumnezeu şi-a revelat caracterul faţă de
Avraam, destinatarii pot avea motive de încredere.
Anticipînd nedumerirea celor care se întreabă de ce a fost
nevoie ca Dumnezeu să jure, autorul introduce o scurtă
explicaţie: atunci cînd oamenii obişnuiesc să jure, invocă o
realitate superioară lor. În cazul disputelor (ajntilogiva"),
jurămîntul serveşte drept garanţie (bebaivwsi") care pune
capăt neînţelegerii (prigoana NTB, pricea BIBL.1688).
6:17-18
Dumnezeu a vrut să arate în mod suplimentar
(perissovteron) moştenitorilor promisiunii (i.e. lui Avraam
şi descendenţilor lui) caracterul imuabil (toV ajmetavqeton
neschimbătura NTB, neschimbarea BIBL.1688) al hotărîrii
(boulhv) sale. Din acest motiv a intervenit cu (ejmesivteusen
au pus la mijloc BIBL.1688) un jurămînt. Cele două lucruri
imuabile în privinţa cărora este imposibil (ajduvnaton) ca
Dumnezeu să mintă sînt hotărîrea (promisiunea) iniţială şi
jurămîntul care o întăreşte. ♦ Gr. ajduvnaton poartă ecoul v.
6:4, potrivit căruia este ajduvnaton (‘imposibil’, ‘cu
neputinţă’) ca cei care s-au lepădat de Hristos să fie înnoiţi
iarăşi întru pocăinţă. În 6:18 autorul afirmă că este
ajduvnaton ca Dumnezeu să se tăgăduiască pe sine şi că
hotărîrile luate de el sînt imuabile. Constatarea cu privire la
fidelitatea lui Dumnezeu devine un motiv de încredere: cei
care s-au refugiat în Dumnezeu căpătă o îmbărbătare
puternică (ijschuraVn paravkalesin tare mîngăiare NTB,
BIBL.1688) şi pot „apuca” (krath'sai are şi sensul de ‘a
înşfăca’, ‘a prinde’) speranţa ce le stă în faţă.
6:19-20
Nădejdea creştină este prezentată metaforic ca o ancoră
tare (ajsfalh') şi sigură (bebaivan), care pătrunde în Sfînta
Sfintelor, acolo unde a intrat ca Înaintemergător, pentru
credincioşi, Iisus Hristos, devenind preot pentru veşnicie,
după modelul întruchipat de Melhisedec. ♦ Gr. a[gkura a
fost tradus iniţial prin mîţă de fier (NTB), iar apoi prin fier de
corabie (BIBL.1688) şi anghiră (BIBL.MICU). ♦ Termenul
zaveasă corespunde gr. katapevtasma (catapeteazmă
BIBL.1688, catapeteasmă BIBL.MICU, perdeaua dinlăuntrul
Templului BIBL.CORN.1924). Definiţia din DLR (s.v.
zăvează) nu menţionează această ocurenţă biblică. ♦
Primele versiuni traduc literal gr. provdromo": alergătoriul
înaintea noastră NTB, înainte-alergătoriu BIBL.1688.
Echivalentul ulterior (înainte-mergătoriu BIBL.MICU) a
devenit dominant în tradiţia biblică românească.
COMENTARII
Capitolul al 7-lea
7:1
Dubla utilizare a verbului înturna în NTB (înturnîndu-să cînd
să înturnă) este probabil rezultatul muncii de revizuire a
traducerii brute şi a lipsei de vigilenţă a zeţarului, care va fi
inclus în textul tipărit ambele variante de traducere a
participiului uJpostrevfonti.
7:4
Pluralul zeciuiale din BIBL.1688 este un indiciu că
traducătorul nu a urmat întotdeauna cu scrupulozitate
textul grec, dat fiind că substantivul corespunzător
(dekavthn) este la singular (cf. a zeacia NTB). ♦ Secvenţa
începăturile prăzii din BIBL.1688 este rezultatul încercării de a
transpune cît mai fidel gr. ajkroqivnia (‘partea cea mai bună
a prăzii’).
7:5
Deşi secvenţa gr. ejk th'" ojsfuvo" înseamnă „din coapsa”
(cf. din mijlocul BIBL.1688, din coapsele BIBL.MICU).
traducătorii NTB a folosit un termen mai cuprinzător: din
trupul.
7:7
Deşi în mod tipic gr. kreivttwn se traduce prin „mai bun”
(soluţie urmată de BIBL.1688), am considerat că în context
termenul, folosit pentru a argumenta superioritatea lui
Melhisedec asupra lui Avraam, are sensul de „mai mare”
(superior în rang) şi am urmat soluţia din NTB şi
BIBL.MICU.
7:8-10
Autorul pune în opoziţie statutul preoţilor care, deşi sînt
oameni muritori, primesc zeciuială, cu cel al lui Melhisedec,
despre care Scriptura dă mărturie că trăieşte. Din faptul că
însuşi Avraam i-a dat zeciuială lui Melhisedec ar rezulta că
Levi, descendent al patriarhului, a recunoscut implicit
superioritatea preoţiei lui Melhisedec.
7:11
Gr. teleivwsi" (‘desăvîrşire’, împlere NTB, săvîrşire
BIBL.1688, plinire BIBL.MICU) contribuie la articularea unui
concept important, cel al desăvîrşirii aduse de Hristos şi de
slujirea sa preoţească. Dacă preoţia levitică, în vigoare la
momentul instituirii legii mozaice, ar fi adus desăvîrşirea,
nu ar mai fi fost nevoie (gr. creiva treabă BIBL.1688) de un
alt preot (nu preoţie NTB) după rînduiala lui Melhisedec.
7:16
Adj. nerăşchirătoare din NTB corespunde gr. ajkatavluto"
(‘indestructibilă’, nestricată BIBL.1688, nestricăcioasă
BIBL.MICU).
7:18
Secvenţa pentru că nebăgare de samă să face înainte-mergînd
687
poruncă (BIBL.1688) este obscură din mai multe motive: (1)
traducătorii au urmat servil sintaxa din textul grec; (2) gr.
ajqevthsi" (nebăgare de samă) înseamnă ‘respingere’ (cf.
reprobatio VULG.2) sau ‘desfiinţare’ (schimbare BIBL.MICU);
(3) participiul proagouvsh" are înţelesul de ‘anterior’ (cf.
praecedentis VULG.2, dintîiu NTB, carea au fost mai înainte
BIBL.MICU). Pentru a face ca traducerea modernă să sune
firesc, am evitat traducerea literală (desfiinţare se face poruncii
anterioare) în favoarea uneia care surprinde ideea: „este
desfiinţată porunca anterioară”.
7:22
Gr. e[gguo" este un hapax în NT, dar se întîlneşte în
Septuaginta cu sensul de ‘chezăşie’ („Chiar la răsăritul
soarelui, cele două oştiri s-au ciocnit. Unii, avînd drept
chezăşie (e[gguon) a izbînzii şi a biruinţei, împreună cu
vitejia, încrederea în Domnul” 2Mac. 10:28 SEPT.NEC II).
În Evr. 7:22 este mai probabil celălalt sens (‘garant’,
‘chezaş’), întîlnit în Sirah 29:15-16: „15 Binefacerile
chezaşului (ejgguvou) tău să nu le uiţi, pentru că el şi-a pus
sufletul pentru tine. 16 Păcătosul va prăpădi bunurile
chezaşului (ejgguvou) său şi cel nerecunoscător în cuget îl va
părăsi pe cel care l-a izbăvit” (SEPT.NEC IV/II). Iisus
devine chezaş (BIBL.1688; cf. sponsor VULG.2) al unui
legămînt mai bun. Echivalenţii din NTB (împăcătoriu),
respectiv BIBL.MICU (credinceariu) nu s-au impus ca opţiuni
valide în tradiţia biblică românească.
7:24
Unele echivalări ale gr. ajparavbaton (sempiternum VULG.2)
au creat suspiciunea că anumite versiuni ale Bibliei (de ex.,
Cornilescu) subminează în mod voalat concepţia ortodox-
răsăriteană cu privire la preoţie (vezi E. Conţac, „Influenţa
versiunii Segond asupra versiunii Cornilescu 1921”, în
Receptarea Sfintei Scripturi între filologie, hermeneutică şi
traductologie. Lucrările simpozionului naţional „Explorări în
tradiţia biblică românească şi europeană”, Iaşi, 28-29 octombrie
2010, Eugen Munteanu, Ioan-Florin Florescu, Ana-Maria
Gînsac, Maria Moruz, Sabina Savu-Rotenştein, Mădălina
Ungureanu [editori], Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi, 2011, p. 141). În BIBL.CORN.1921 şi
BIBL.CORN.1924 gr. ajparavbaton este tradus prin care nu
poate trece dela unul la altul, sens posibil (BALZ-SCHNEIDER,
vol. 1, p. 116), însă considerat subversiv de unii critici, sub
motiv că ar pune sub semnul întrebării statutul de preoţi ai
slujitorilor Bisericii Ortodoxe. Totuşi, această opţiune
traductologică se găseşte şi în versiuni ortodoxe
(BIBL.RADU-GAL., NT.1951, BIBL.1968), fiind probabil
adoptată de Cornilescu din versiunea SEGOND sau din
THAYER. În primele versiuni româneşti, ajparavbaton a
fost redat prin de vecie NTB, nepetrecătoare BIBL.1688, veacinică
BIBL.MICU, veşnică BIBL.1914.
7:25
Traducerea corectă a gr. di jaujtou' este prin el (BIBL.1688),
nu pentru el (NTB).
688
7:26
Secvenţa fără grozăvie din NTB corespunde gr. ajmivanto"
(inpollutus VULG.2, nepîngărit BIBL.1688, făr’ de spurcăciune
BIBL.MICU).
7:27
Verbul „a avea” este la timpul prezent în greceşte, de aceea
traducerea primei părţi a versetului în NTB (căruia nu-i era
lipsă), corespunzînd gr. o}" oujk e[cei ajnavgkhn, trebuie
corectată (cf. nu are nevoie BIBL.1688).
7:28
„Cuvîntul jurămîntului” pe care îl are în vedere autorul este
promisiunea făcută de Dumnezeu în Ps. 109:4 (Septuaginta),
verset citat pentru prima oară în Evr. 5:6.
Capitolul al 8-lea
8:1
Gr. megalwsuvnh (mărire NTB, Mărime BIBL.1688) este un
teonim folosit pentru a evita rostirea directă a numelui lui
Dumnezeu. Practica, izvorîtă dintr-un scrupul teologic
motivat de porunca „Să nu iei în deşert numele Domnului”
(Ieş. 20:7), este frecventă în NT, mai ales în acele scrieri
puternic marcate de mentalităţi iudaice (cf. Mat. 26:64 şi
Luc. 22:69).
8:2
Termenul posluşnic din BIBL.1688 (gr. leitourgov"; minister
VULG.2) este folosit cel mai probabil cu sensul generic de
‘servitor’ (cf. slugă NTB), nu cu cel specializat (‘slujitor
mănăstiresc sau boieresc care era scutit de dări’, DLR, s.v.
posluşnic).
8:5
Am tradus taV ejpouravnia prin „sanctuarul ceresc”, fiindcă
taV a{gia apare chiar din v. 8:2 cu sensul de ‘sanctuar’ (cf. şi
NT.NITZ.1897). ♦ Contextul versetului îl prezintă pe
Hristos ca slujitor al cortului adevărat, din cer, instituit de
Dumnezeu, nu de un om. Hristos se deosebeşte de ceilalţi
preoţi prin faptul că slujeşte în sanctuarul din cer, pe cînd
preoţii din seminţia lui Levi slujesc într-un sanctuar care
este o reprezentare (gr. uJpovdeigma) şi o umbră (gr. skiva) a
celui ceresc. ♦ Secvenţa „ei fac o slujbă, care este chipul şi
umbra lucrurilor cereşti” din BIBL.CORN.1924 urmează
îndeaproape versiunea SEGOND (lesquels célèbrent un culte,
image et ombre des choses célestes). Potrivit celor două versiuni
citate, „slujba este o imagine şi o umbră a lucrurilor
cereşti”, în vreme ce textul grec afirmă că locul în care
slujesc preoţii este o reprezentare şi o umbră a sanctuarului
ceresc. Deoarece copia este inferioară prototipului, preoţia
levitică este inferioară preoţiei lui Hristos. ♦ Gr. uJpovdeigma
(exemplar VULG.2) a cunoscut felurite echivalări în tradiţia
biblică românească: pildă NTB, BIBL.1688, chip BIBL.MICU,
închipuitură NT.NITZ.1897, închipuire BIBL.RADU-GAL.,
pecetea BIBL.ANANIA. Echivalentul propus de Anania este
NOVUM TESTAMENTUM II
dezambiguizat într-o notă de subsol: „imaginea; urma;
copia; amprenta originalului”.
8:6
Verbul gr. tugcavnw are în context sensul de ‘a obţine’
(BDAG, s.v. tugcavnw 1; cf. au dobîndit NTB, BIBL.MICU).
Elementul de hazard sugerat de BIBL.1688 (au nemerit) este
incompatibil cu teologia Epistolei către evrei şi cu teologia
biblică în general. ♦ Hristos este prezentat ca intermediar
(gr. mesivth", mediator VULG.2, împăcătoriu NTB, BIBL.1688,
BIBL.MICU) al unui legămînt (legătură NTB, făgăduinţă
BIBL.1688, BIBL.MICU) mai bun. ♦ În NTB termenul
întărită înregistrează două ocurenţe: „împăcătoriu mai
cinstitei legături, carea-i întărită cu mai scumpe făgăduinţe
întărită”. Eroarea a rezultat cel mai probabil în urma
folosirii de către tipografi a două variante de text apărute în
procesul de revizuire a primei versiuni. ♦ Traducerea
acestui verset este neclară în BIBL.1688, deoarece termenul
făgăduinţă a fost folosit atît pentru gr. diaqhvkh, cît şi pentru
gr. ejpaggeliva.
8:7
Gr. tovpo", din secvenţa oujk a]n deutevra" ejzhtei'to tovpo"
(nu cei de a doua s-ar cerca loc BIBL.1688) nu este folosit cu
sensul primar (‘loc’), ci cu sensul de ‘prilej’ (BDAG, s.v.
tovpo", 1f). ♦ Determinanţii cel dintîi şi altuia din NTB ar fi
trebuit să fie de genul feminin (cf. aceaea dentîiu, a doua
BIBL.1688), fiindcă ei reiau şi explică substantivul legătură
din versetul anterior. Neconcordanţa dintre cele două
versete se datorează influenţei exercitate de BEZA 1580,
care traduce gr. diaqhvkh prin foedus (substantiv neutru).
Determinanţii folosiţi de BEZA 1580 pentru a traduce
numeralele ordinale feminine din textul originar (prwvth,
deutevra) sînt tot la genul neutru (prius illud, secundo), aspect
care a scăpat atenţiei traducătorului român.
8:11
Gr. polivth", hapax în Evrei, provine din Ier. 38:34 (31:34
BIBL.HEB.), verset în care este folosit pentru a traduce ebr.
re‘a (‘vecin’). Termenul grec a fost tradus mai întîi prin
priiaten (NTB) şi apoi prin oroşan (BIBL.1688). Acesta din
urmă pune mai bine în evidenţă înrudirea dintre oroşan
(polivth") şi oraş (povli"). BIBL.MICU a introdus
echivalentul vecin (cf. proximum VULG.2).
Capitolul al 9-lea
Capitolul 9 conţine o amplă şi sofisticată argumentaţie care
deconstruieşte sistemul de jertfe veterotestamentare,
pornind de la descrierea cortului, punctul central al
închinării iudaice timpurii.
9:1
În ediţiile critice moderne, versetul nu conţine substantivul
skhnhv, pe care îl găsim atestat în BEZA 1580 şi
BIBL.FRANKF.. Dat fiind că această lecţiune trebuie să fi
COMENTARII
fost mult mai răspîndită în epocă, nu ne surprinde că o
găsim şi în BIBL.1688 (cort). ♦ Secvenţa direptăţi de slujbă
(BIBL.1688) traduce gr. dikaiwvmata latreiva" (‘rînduieli de
slujbă’; obiceaiuri rînduite slujbei dumnezeieşti NTB, îndreptări de
slujbă BIBL.MICU). ♦ Traducerea corectă a gr. a}gion
kosmikovn este ‘sanctuar pămîntesc’, deoarece o temă
importantă în corpul epistolei este opoziţia dintre
sanctuarul ceresc şi cel pămîntesc. Deşi jărtăvnic lumesc (cf.
sanctuarium mundanum BEZA 1580) din NTB nu corespunde
în mod exact textului grec, este o soluţie de traducere mai
potrivită decît sfinţirea cea lumească (BIBL.1688, BIBL.MICU).
9:2
Prima încăpere a cortului (a{gia Sfinţite NTB, Sfinte
BIBL.1688, Sfînt BIBL.MICU) conţinea lucniva (sfeaşnicul
NTB, BIBL.1688, BIBL.MICU) şi masa pentru prezentarea
pîinilor. Termenul „sfeşnic” denumeşte candelabrul (ebr.
menorah) cu şapte braţe a cărui descriere o găsim în Ieş.
25:31-35 şi care a devenit un simbol important în iudaism.
♦ Sintaxa primei părţi a versetului, în NTB (că cortul fu făcut),
urmează îndeaproape BEZA 1580 (tabernaculum enim
constructum fuit). Prin contrast, în BIBL.1688, adjectivul
dentîiu este plasat imediat după substantivul „cort”: cortul cel
dentîiu s-au gătit. ♦ Secvenţa hJ provqesi" tw'n a[rtwn (punerea
înainte a pîinilor BIBL.1688, BIBL.MICU) este neobişnuită,
deoarece Septuaginta foloseşte în mod tipic o expresie în
care provqesi" nu este regent, ci determinant: oiJ a[rtoi tw'n
proqevsew" (‘pîinile prezentării’; Ieş. 40:23; 1Reg. 21:7;
1Paral. 9:32; 23:29; 2Paral. 4:19). Expresii similare celei din
Evr. 9:2 se întîlnesc în 2Paral. 13:11 (provqesei" a[rtwn) şi
în 2Mac.10:3 (tw'n a[rtwn thVn provqesin). Potrivit BDAG,
autorul epistolei foloseşte provqesi" cu sens concret,
pentru a denumi masa pe care era aşezată pîinea prezentată
lui Dumnezeu. În acest caz, am avea o repetiţie, fiindcă
autorul a făcut deja referire la acest obiect cu ajutorul
termenului uzual, travpeza, cei doi termeni fiind sinonimi.
În orice caz, redundanţa este neobişnuită, iar abaterea de la
frazeologia septuagintală este greu de explicat. ♦ Secvenţa
pîinile puse din NTB reprezintă traducerea fidelă a lat.
propositi panes din BEZA 1580.
9:3-5
În cea de-a doua încăpere, numită „Sfînta sfintelor (a{gia
aJgivwn, sfinţia sfinţilor NTB, Sfintele Sfintelor BIBL.1688, Sfînta
Sfintelor BIBL.MICU), se găseau alte obiecte de cult, între
care altarul pentru tămîie şi chivotul legămîntului. ♦ Gr.
qumiathvrion este folosit în Septuaginta cu sensul de
‘cădelniţă’. În versetul de faţă termenul denumeşte în mod
cert ‘altarul pentru tămîiere’, prin urmare echivalarea lui
prin cădealniţă (NTB, BIBL.1688, BIBL.MICU) este eronată. ♦
Termeni precum lada legăturiei (NTB), secriiul făgăduinţii
(BIBL.1688) sau sicriiul legii (BIBL.MICU) fac referire la
chivotul legămîntului (gr. hJ kibwtov" th'" diaqhvkh", arca
testamenti VULG.2)
9:6-10
Autorul insistă pe faptul că cele două încăperi au statut
689
diferit. În sistemul de jertfe levitice, accesul în Sfînta
Sfintelor era restricţionat. Cîtă vreme primul cort rămîne în
picioare, drumul către Sfînta Sfintelor este închis.
Principala trăsătură a jertfelor din sistemul levitic este că
ele nu-l pot desăvîrşi pe închinător la nivelul cugetului (gr.
kataV suneivdhsi", în ştiinţă NTB, după ştiinţă BIBL.1688,
BIBL.MICU), deoarece acţiunea lor se limitează la
„exterior”.
9:11-12
Prin contrast cu preoţii pămînteşti, Hristos, marele preot al
bunurilor viitoare, a intrat în sanctuarul ceresc (în sfinţie
NTB, la ceale sfinte BIBL.1688) cu propriul sînge şi a dobîndit
o răscumpărare (gr. luvtrwsin, mîntuire BIBL.1688,
răscumpărare BIBL.MICU) veşnică.
9:13-14
În BIBL.1688 ordinea enumerării animalelor de jertfă este
inversată (sîngele juncilor şi ţapilor) prin raport cu cea din NTB
(sîngele ţapilor şi taurilor). Nu este limpede dacă diferenţa a
apărut ca urmare a neatenţiei unui copist sau dacă ea există
în alte ediţii la care au avut acces traducătorii români. ♦
Sîngele şi cenuşa folosite în ceremonial aduc numai
curăţirea exterioară, în vreme ce sîngele lui Hristos
curăţeşte conştiinţa. Autorul introduce în discuţie subiectul
„interiorităţii” umane, dar nu în maniera profeţilor
veterotestamentari, pentru care dispoziţia interioară
dreaptă nu exclude respectarea prescripţiilor cultice. În
viziunea autorului epistolei, jertfa lui Hristos îl preschimbă
pe om din interior, punîndu-l în starea necesară pentru
slujirea lui Dumnezeu.
9:15-17
Moartea lui Iisus, mijlocitorul noului legămînt, are valenţe
răscumpărătoare pentru cei care au păcătuit încălcînd
clauzele primului legămînt. Prin moartea lui Iisus, cei
chemaţi pot să primească promisiunea moştenirii veşnice.
Noua metaforă (mîntuirea ca moştenire) utilizată de autor
este completată cu ajutorul celuilalt înţeles al gr. diaqhvkh
(‘testament’, v. 16-17). Alternarea celor două sensuri evocă
întrebuinţarea ingenioasă de către Pavel a celor două
sensuri ale termenului grec în Gal. 3:15-17. BIBL.1688
ignoră tranziţia subtilă de la un sens (‘legămînt’, v. 15) la
altul (‘testament’, v. 16-17), de aceea textul îşi pierde forţa
retorică: „Pentru că, unde e făgăduinţă, moarte să cuvine a
fi celui ce face făgăduinţa. Pentru că făgăduinţa e spre
morţi adevărată, de vreame ce niciodinioară poate, cînd
trăiaşte cel ce face făgăduinţa”. Traducerea diferenţiată a
gr. diaqhvkh se întîlneşte în BEZA 1580 (foedus/ testamentum)
şi în NTB (legătură/ testemînt). ♦ Gr. bevbaio" are aici un sens
tehnic: ‘valid din punct de vedere juridic’. Îl găsim
întrebuinţat cu acest sens în testamentul Sf. Grigorie de
Nazianz: Tauvthn mou thVn diaqhvkhn kurivan kaiV bebaivan
ei\nai bouvlomai „Vreau ca acest testament al meu să fie
ferm şi valid” (GRIGORIE, col. 393C). Gr. bebaiwthv", din
aceeaşi familie lexicală, este folosit adesea în sursele clasice
690
cu sensul de „garant”. De exemplu, Iosif Flaviu scrie că
Irod l-a numit pe Cezar garant al hotărîrilor sale
testamentare (JOSEPHUS, WAR, 1.669, p. 318).
9:18-22
În secţiunea anterioară, autorul a folosit un argument din
sfera juridică: un testament devine valid numai după
moartea autorului. Mutînd lucrurile în plan teologic,
autorul scrie că legămîntul încheiat de Dumnezeu cu
poporul său a presupus moartea unor victime al căror sînge
a fost folosit pentru a stropi atît cartea legămîntului, cît şi
pe cei cu care Dumnezeu încheie legămînt. Evenimentul la
care se face referire este descris în Ieş. 24:1-8. ♦ Gr.
ejgkekaivnistai (s-au înnoit BIBL.1688, BIBL.MICU) este
explicat de Sf. Ioan Hrisostomul astfel: Bebaiva gevgonen,
ejkurwvqh „A fost întărită, ratificată” (IOAN HRIS., EVR.,
col. 124).
9:23-28
În vreme ce sanctuarul pămîntesc a fost sfinţit şi curăţit cu
sîngele ţapilor şi al taurilor, sanctuarul ceresc a fost curăţit
cu însuşi sîngele lui Hristos, care s-a adus pe sine ca jertfă.
Acţiunea lui Hristos nu este una repetată, precum jertfele
preoţilor care se trag din neamul lui Levi, ci are loc o
singură dată, la sfîrşitul veacurilor (săvîrşitul lumiei NTB,
săvîrşirea veacurilor BIBL.1688). Potrivit ultimului verset,
Hristos s-a arătat întîia oară pentru a purta păcatelor,
urmînd să se arate a doua oară pentru a-i mîntui pe cei care
îl aşteaptă.
Capitolul al 10-lea
10:1-2
Ideea principală din 10:1 este că legea ceremonială nu pot
să-l desăvîrşească pe cel ce se apropie de Dumnezeu.
Ineficienţa jertfelor este pusă în evidenţă de caracterul lor
repetat. Pentru a reliefa această idee, autorul se întreabă
retoric: „Altminteri, oare jertfele n-ar fi încetat să fie aduse,
dat fiind că închinătorii, odată curăţiţi, n-ar mai fi avut în
continuare conştiinţa păcatelor proprii?” Or, persistenţa
jertfelor este un semn că ele nu rezolvă în mod definitiv
problema păcatelor, fiindcă cei ce vin la închinare continuă
să aibă conştiinţa propriilor păcate. ♦ Gr. suneivdhsin
(conscientia VULG.2) este foarte important în economia
teologiei Epistolei către evrei, fiind întîlnit şi în 9:9, 14; 10:22
şi 13:18. În 10:2 el nu denumeşte cunoaşterea intelectuală a
unui obiect exterior, ci percepţia lăuntrică a unei realităţi,
i.e. păcatul, care marchează persoana umană. Echivalarea
lui în tradiţia biblică românească s-a făcut prin termeni
precum ştiinţă NTB, conoştinţă BIBL.1688, cunoştinţă
BIBL.MICU, conştiinţă BIBL.ANANIA.
10:3
Termenul pomană din NTB (face-să pomană de păcate în toţi
anii) traduce gr. ajnavmnhsi" (‘reamintire’ pomenire
BIBL.1688, BIBL.MICU). Jertfele de animale poruncite de
NOVUM TESTAMENTUM II
Dumnezeu în vechiul legămînt nu au puterea de a rezolva
în mod definitiv problema păcatelor. De fapt, aducerea lor
repetată pune în evidenţă ineficienţa lor.
10:5-7
Autorul interpretează hristologic Ps. 39 (40 în BIBL.HEBR.),
şi vede în v. 7-9 declaraţia lui Hristos înainte de „intrarea”
în lume. Textul citat de autorul epistolei urmează
îndeaproape textul septuagintal, cu o diferenţă teologică
importantă: „un trup (sw'ma) mi-ai pregătit”, în loc de
„urechi (wjtiva) mi-ai pregătit”. Septuaginta diferă ea însăşi de
textul masoretic, în care citim ’oznayim karita lli „urechile mi
le-ai străpuns”. Interpretate în contextul lor
veterotestamentar, versetele citate pun în evidenţă răbdarea
şi supunerea personajului care le rosteşte. Autorul Epistolei
către evrei preia cele două teme (bine reprezentate în
construcţia teologică a scrierii) şi le amplifică, arătînd că
apogeul suferinţei şi al supunerii (simbolizate de
străpungerea urechii în Psalm) îl reprezintă întruparea celui
care se pregăteşte să meargă la cruce. ♦ Ideea „aducerii în
lume a Fiului” este menţionată prima oară în Evr. 1:6. ♦
Gr. kefaliv" (lit. „cap mic”) reprezintă un hapax legomenon în
NT. În Ps. 39:8 acelaşi termen este folosit pentru a traduce
ebr. megilla (‘sul’). O utilizare similară întîlnim în Iez. 2:9. ♦
Secvenţa ejn kefalivdi biblivou a fost tradusă după cum
urmează: în începenia cărţii NTB, într-un căpătîiaş de carte
BIBL.1688, în capul cărţii BIBL.MICU.
10:11-13
O altă diferenţă semnificativă între preoţii vechiului
legămînt şi Iisus Hristos este următoarea: în vreme preoţii
stau în picioare zilnic pentru a sluji şi a aduce în mod repetat
jertfe care nu pot să înlăture păcatul, Iisus Hristos, după ce
a adus o singură jertfă, a şezut (gr. ejkavqisen, şiade NTB, au
şăzut BIBL.1688) la dreapta lui Dumnezeu. Odată încheiată
misiunea ispăşitoare a Marelui Preot, acesta poate să ocupe,
la dreapta tatălui, locul de cinste care i se cuvine. ♦ Alte
versete care îl prezintă pe Iisus Hristos la dreapta Tatălui:
Fapte 2:33; Rom. 8:34; Efes. 1:20; Col. 3:1; 1Petr. 3:22. În
Fapte 7:55-56, Iisus este înfăţişat în picioare, gata să-l
primească pe diaconul Ştefan, ucis cu pietre de către un
grup de fanatici iudei.
10:16-17
Autorul epistolei apelează din nou la Ier. 31:33-34, reluînd
două versete dintr-un pasaj pe care l-a citat in extenso în
8:8-12. ♦ Textul bizantin conţine lecţiunea ejpiV tw'n
dianoiw'n (în cugetele lor BIBL.1688, cf. in mentibus VULG.2),
nu ejpiV thVn diavnoian, ca în NA27.
10:19
Versetul introduce o secţiune parenetică, explorînd
consecinţele practice ale morţii ispăşitoare a lui Hristos. În
virtutea celor descrise în capitolele precedente, destinatarii
pot avea parrhsivan (îndrăznire NTB, BIBL.1688,
BIBL.ANANIA, îndrăzneală BIBL.MICU, BIBL.RADU-GAL.),
COMENTARII
pentru a intra în sanctuar. ♦ Gr. parrhsiva înregistrează
doar patru ocurenţe (Evr. 3:6; 4:16; 10:19; 10:35), dar este
important în iconomia teologiei epistolei. Traducerea
interpretativă a lui parrhsiva prin intrare slobodă din
BIBL.CORN.1924 urmează SEGOND (libre entrée). ♦
Traducerea gr. eij" thVn ei[sodon (la întrarea BIBL.1688)
printr-un verb în NTB (a întra) se datorează influenţei
versiunii latineşti din BEZA 1580 (ingrediendi). Un indiciu
suplimentar în reprezintă prepoziţia pentru, folosită pentru a
traduce latinescul per. ♦ În limbajul biblic, altar, termenul
folosit de BIBL.ANANIA pentru a traduce taV a{gia
(‘sanctuar’) este rezervat îndeobşte obiectului pe care se
aduc jertfele, nu uneia dintre încăperile sacre ale cortului
preoţesc, de aceea opţiunea traductologică a diortositorului
român este problematică. În mod anacronic, Bartolomeu
Anania reconfigurează spaţiul veterotestamentar al întîlnirii
dintre om şi Dumnezeu după structura unui locaş de cult
creştin.
10:20
Pronumele relativ h{n reia substantivul ei[sodon (întrare
BIBL.1688) din versetul 19, iar secvenţa oJdoVn provsfaton
kaiV zw'san (‘cale nouă şi vie’, înnoită şi vie NTB, proaspătă şi
vie BIBL.1688) reprezintă o apoziţie care explică în ce
constă această intrare. ♦ Sensul exact al gr. ejgkainivzw este
‘a inaugura’, însă din raţiuni stilistice am preferat un
echivalent mai clasic: ‘a deschide’. ♦ Gr. ejnekaivnisen a
fost redat prin au sfinţit în NTB, probabil prin analogie cu
dedicauit din BEZA 1580. Echivalentul din BIBL.1688 (au
înnoit) pune în valoare celălalt înţeles al verbului grec,
întîlnit în Ps. 50:12. ♦ În mod neaşteptat, BIBL.1688 nu
mai traduce katapevtasma prin catapeteazmă (ca în 9:3), ci
prin acoperemînt, termen care în 9:5 este folosit ca echivalent
pentru iJlasthvrion (‘capacul ispăşirii’).
10:25
Gr. ejpisunagwghv (folosit doar aici şi în 2Tes. 2:1) nu se
deosebeşte ca sens de sunagwghv (‘adunare’), termen mult
mai des folosit în NT. Într-o lucrare devenită clasică,
Deissmann atrage atenţia asupra unei inscripţii interesante
în care termenul este folosit cu un sens nereligios:
‘strîngere de bani’ (DEISSMANN, p. 102). ♦ În anumite
versiuni din sec. XX, traducerea acestui verset face dovada
unei condiţionări teologice de natură ecleziologică. Autoul
epistolei îi îndeamnă pe credincioşi să nu părăsească thVn
ejpisunagwghVn eJautw'n (adunarea noastră NTB, BIBL.MICU,
adunarea lor BIBL.1688, adunarea BIBL.1914,
BIBL.RADU-GAL.), ci să se îndemne reciproc, fiindcă ziua
Domnului se apropie. O modificare importantă a fost
introdusă în NT.1951, ai cărui revizori au folosit termenul
„Biserică”, păstrat în toate ediţiile sinodale. Problema a
fost corectată în BIBL.ANANIA, care a reintrodus
echivalentul adunare. ♦ Pronumele noastră din NTB
(Nelăsînd adunarea noastră, cumu-i năravul a unora) sugerează
că traducătorii au urmat fie BEZA 1580 (Non deserentes
aggregationem nostri mutuam, sicuti mos est quibusdam), fie textul
691
Vulgatei (Non deserentes collectionem nostram, sicut consuetudinis
est quibusdam).
10:27
Secvenţa a focului rîvnă din BIBL.1688 traduce gr. puroV"
zh'lo", pe care, din raţiuni stilistice, am redat-o prin „furia
unui foc” (cf. para focului NTB, iuţimea focului BIBL.MICU;
ignis feruor BEZA 1580).
10:28
Deşi mărturisitor era deja prezent în tradiţia biblică
românească, BIBL.1688 şi BIBL.MICU au folosit termenul
mărturie (pre doao au trei mărturii) pentru a traduce gr. mavrtu"
‘martor’. ♦ Prescripţia legală potrivit căreia orice acuzaţie
trebuie confirmată cu ajutorul a doi sau trei martori îşi are
originea în Deut. 17:6.
10:29
Termenii muncă (NTB, BIBL.MICU) şi certare (BIBL.1688)
traduc gr. timwriva (‘pedeapsă’), hapax în NT. ♦ Sensul
denotativ al gr. koinov" este ‘comun’, însă în textele biblice
acest adjectiv este folosit şi cu conotaţie negativă, pentru a
denumi acele lucruri sau obiecte care, fiind „comune”, sînt
considerate nepotrivite pentru uz liturgic, adică impure sau
profane. Echivalentul spurcat nu se întîlneşte decît în
primele traduceri (BIBL.1688, BIBL.MICU; cf. pollutum
VULG.2), deoarece versiunile ulterioare au introdus
parafraze pentru secvenţa gr. toV ai|ma th'" diaqhvkh"
koinoVn hJghsavmeno": va pîngări sîngele legămîntului
BIBL.CORN.1924, sîngele legămîntului l-a necinstit
BIBL.RADU-GAL., I-a nesocotit sîngele testamentului
BIBL.ANANIA. ♦ Secvenţa sîngele legii din BIBL.MICU
traduce imprecis expresia toV ai|ma th'" diaqhvkh" (‘sîngele
legămîntului’).
10:32
Spre deosebire de răbdare (BIBL.1688), războiu (NTB)
acoperă mult mai bine sfera semantică a lui a[qlhsin (luptă
BIBL.MICU, cf. certamen VULG.), hapax legomenon în NT. ♦
„Patimele” (BIBL.1688) prin care au trecut membrii
comunităţii sînt explicate în 10:33-34.
10:33
Participiul qeatrizovmenoi (aţi fost minune NTB, fiind în
priveală BIBL.1688, priveală făcîndu-vă BIBL.MICU) surprinde
situaţia celor care au devenit un „spectacol” atunci cînd au
fost expuşi public insultelor şi necazurilor. ♦ Modul în care
şi-a formulat autorul îndemnul din acest verset sugerează
că persecuţia care s-a abătut asupra comunităţii nu a fost
generalizată, ci selectivă. Participarea membrilor
comunităţii la necazurile celor ostracizaţi şi persecutaţi este
pomenită aluziv şi în 6:10.
10:34
Lecţiunea toi'" desmoi'" mou (‘cu legăturile mele’), prezentă
în manuscrisele tîrzii ale NT şi folosită de primele versiuni
692
româneşti (în prinsorile meale NTB, cu legăturile meale
BIBL.1688, BIBL.MICU) este secundară. Apariţia ei se
explică prin influenţa exercitată de acele pasaje în care
apostolul Pavel se descrie ca întemniţat şi aminteşte de
lanţurile în care este legat (Filip. 1:7, 14, 17; Filim. 1:10,
13). Lecţiunea originală trebuie să fi fost toi'" desivmoi" (‘cu
cei întemniţaţi’), adoptată de NA27.
10:37-38
Pentru a-i convinge pe destinatari că perseverenţa lor va fi
răsplătită, autorul citează două pasaje din Scriptură: Is.
26:20 şi Avac. 2:3-4. Primul citat, foarte scurt, este decupat
dintr-un pasaj în care profetul cere poporului Israel să aibă
răbdare, pînă la arătarea judecăţii lui Dumnezeu. ♦ Al
doilea citat, mult mai amplu, provine dintr-un pasaj în care
Dumnezeu îi cere profetului Avacum să aştepte cu răbdare
împlinirea vedeniei pe care i-a dat-o Dumnezeu şi să
conştientizeze că omul drept va trăi prin credinţa în
Dumnezeu. Autorul Epistolei către evrei a introdus o
schimbare importantă în textul citat, inversînd ordinea
celor două enunţuri din Avac. 2:4. Versiunea septuagintală
sugerează că profetul trebuie să aştepte sosirea unei
persoane a cărei întîrziere ar putea stîrni nemulţumirea
divină: „De-o şovăi, nu-şi va găsi plăcere sufletul Meu în el,
/ însă dreptul din credinţă faţă de Mine va trăi”. Inversarea
ordinii celor două enunţuri dă o nouă semnificaţie textului
profetic: prima secvenţă îl îndeamnă pe cel drept să-şi pună
credinţa în Dumnezeu, iar cea de a doua îl îndeamnă să nu
bată în retragere, pentru a nu pierde bunăvoinţa divină.
Textul din Avacum („cel drept prin credinţă va trăi”) este
citat şi de Apostolul Pavel în două rînduri (Rom. 1:17; Gal.
3:11). Apostolul pune accent nu pe necesitatea
perseverenţei în relaţia cu Dumnezeu, ci pe caracterul
mîntuitor al credinţei, „instrumentul” prin care omul
ajunge la ceea ce nu poate dobîndi prin „faptele Legii”. ♦
Secvenţa cine să va apăra NTB (de să va apăra BIBL.1688)
traduce gr. ejaVn uJposteivlhtai (‘dacă se retrage’). Termenii
folosiţi în NTB şi BIBL.1688 au fost percepuţi ca învechiţi
de către Micu, a cărui soluţie de traducere (de se va îndoi
BIBL.MICU) limpezeşte înţelesul textului.
10:39
Gr. uJpostolhv (‘retragere’, ‘rezervă’), hapax în Noul
Testament, reprezintă un derivat postverbal al lui
uJpostevllw, fiind întrebuinţat în acest verset ca antonim al
credinţei, tema capitolului următor.
Capitolul al 11-lea
Autorul îi încurajează pe destinatari să nu cedeze în faţa
persecuţiilor (10:32-39), fiindcă drumul pe care merg duce
la mîntuire. Pentru a-i motiva în parcurgerea acestui drum,
autorul formulează o scurtă „definiţie” a credinţei (11:1) şi
prezintă o listă de exemple cu oameni care dovedit credinţă
în trăirea lor. În mod neaşteptat, despre aceste personaje se
afirmă în mod repetat că „n-au căpătat ce le fusese promis”
NOVUM TESTAMENTUM II
(11:13, 39), deşi despre unii dintre ei se afirmă că au săvîrşit
fapte ieşite din sfera obişnuitului. Pentru o parte dintre
personajele menţionate de autor, credinţa a fost temeiul
care le-a dat puterea de a aştepta împlinirea promisiunilor
divine, chiar şi cînd ea a zăbovit indefinit. 
11:1
Gr. uJpovstasi" a generat o multitudine de echivalenţi,
deoarece termenul are o istorie complexă, ajunsă la apogeu
în perioada controverselor hristologice. În NTB întîlnim
termenul adevăr, folosit, în mod inexplicabil, la cazul
genitiv: iară credinţa-i adevărului celora ce nădăjduim. Opţiunea
de traducere din NTB nu poate fi explicată nici prin recurs
la BEZA 1580, nici prin apel la Vulgata. Următoarele
versiuni au introdus termeni precum fiinţa (BIBL.1688) sau
adeverirea (BIBL.MICU). ♦ Definiţia din BIBL.CORN.1924
(credinţa este o încredere neclintită) este tautologică, deoarece
termenii credinţă, încredere şi încredinţare sînt în bună măsuri
sinonimi. Originea formulării lui Cornilescu se află în
SEGOND (la foi est une ferme assurance). ♦ Pentru explicarea
gr. uJpovstasi" au fost propuse mai multe soluţii exegetice.
(1) Unii exegeţi preferă înţelesul de ‘substanţă’, ‘esenţă’ sau
‘fiinţă’. În acest caz, autorul epistolei scrie că prin credinţă
lucrurile nădăjduite capătă „substanţă”. O astfel de
înţelegere este prezentă în BIBL.NEB: faith gives substance to
our hopes. (2) Înţelesul de ‘siguranţă’ (‘convingere’) se
întîlneşte în BIBL.CORN.1924: încredere neclintită. (3) Nu în
ultimul rînd, uJpovstasi" ar putea însemna ‘garanţie’ sau
‘titlu de proprietate’: La foi est une manière de posséder déjà ce
que l’on espère (BIBL.TOB); La foi est la garantie des biens que l’on
espère (BIBL.JER.). Se pot aduce argumente consistente în
favoarea oricăruia dintre cele trei înţelesuri principale, însă
considerăm că cel mai probabil este cel dintîi: pentru
autorul epistolei, credinţa este cea care dă substanţă
lucrurilor nădăjduite. ♦ Gr. e[legco" poate fi înţeles fie ca
‘demonstraţie’ (cf. arătătoarea NTB, dovedirea BIBL.MICU), fie
ca ‘dovadă’. Deşi în general BIBL.1688 urmează fidel textul
grec, în acest verset întîlnim nu forma de singular, ci cea de
plural: dovediri.
11:2
Gr. oiJ presbuvteroi (cei bătrîni BIBL.1688) are în acest
verset înţelesul de cei de demult (BIBL.MICU). Termenul
lipseşte din NTB, probabil ca urmare a unei neglijenţe din
partea tipografilor.
11:3
Versetul subliniază aspectul trecut al credinţei, orientarea ei
înspre trecut. Crearea lumii de către Dumnezeu prin cuvînt
este un eveniment la care credinciosul nu are acces decît
prin credinţă. Ea este „dovada” celor nevăzute: prin
credinţă omul înţelege că universul a fost creat prin
Cuvîntul lui Dumnezeu şi că tot ce se vede îşi are originea
în ceea ce este invizibil. ♦ Am tradus gr. aijwnv prin „veac”,
însă termenul ar trebui înţeles spaţial, nu temporal (BDAG,
s.v. aijwnv 3).
COMENTARII
11:4
Pentru Sf. Ioan Hrisostomul, „jertfa mai multă” (gr.
pleivona qusivan, mai multă jîrtvă BIBL.1688, mai multă jertfă
BIBL.MICU) adusă de Abel trebuie înţeleasă ca jertfa „mai
cinstită, mai strălucită, mai necesară” (IOAN HRIS., EVR.,
col. 155). ♦ Secvenţa mai scumpă jărtvă din NTB adaptează
traducerea interpretativă (maioris pretii sacrificium) din BEZA
1580.
11:5
Enoh este un personaj minor în VT, însă în conştiinţa
evreilor din perioada intertestamentară se impune ca
personaj foarte însemnat, numele lui fiind asociat cu
viziunile apocaliptice din cartea 1 Enoh. ♦ Argumentaţia
autorului are la bază textul Septuagintei, potrivit căreia Enoh
eujhrevsthsen tw'/ qew'/, „a bineplăcut lui Dumnezeu”(Fac.
5:24). Textul ebraic se mărgineşte să afirme că „Enoh a
umblat cu Dumnezeu” (cf. ambulavitque cum Deo VULG2.).
11:7
Verbul crhmativzw înseamnă ‘a înştiinţa’ sau ‘a preveni’
(BDAG, s.v. crhmativzw). Secvenţa răspuns luînd Noe din
BIBL.MICU pare influenţată de textul VULG. (responso
accepto), care privilegiază o anumită conotaţie a verbului, cea
folosită pentru a descrie înştiinţarea dată unui muritor de
către un zeu prin intermediul unui oracol. ♦ Sf. Ioan
Hrisostomul consideră că „înştiinţarea” (crhmatismov")
primită de Noe a fost o „profeţie” (IOAN HRIS., EVR., col.
155). ♦ Episodul potopului (Fac. 7), pe care îl evocă
autorul epistolei, este folosit ca argument în 1Petr. 3:20 şi
2Petr. 2:5.
11:8
Secţiunea rezervată lui Avraam (11:9-19) este direct propor-
ţională cu importanţa acestei figuri în istoria şi în memoria
poporului evreu. Autorul insistă pe cîteva aspecte fundamen-
tale: ieşirea lui Avraam din ţara sa, peregrinarea ca străin,
făgăduinţa naşterii unui moştenitor şi ascultarea dovedită
de patriarh prin disponibilitatea de a-şi sacrifica fiul.
11:11
Versetul este problematic, în primul rînd deoarece
manuscrisele păstrează lecţiuni rivale (vezi METZGER, p.
602 pentru detalii). Unele manuscrise conţin termenul
„stearpă”, în vreme ce altele îl omit. Chiar şi fără variaţii de
acest tip, textul se dovedeşte dificil. Interpretarea
tradiţională din versiunile biblice româneşti (i.e. Sara a
primit putere să zămislească) este pusă sub semnul
întrebării de exegeţii moderni, care consideră (în
majoritate) că subiectul versetului este Avraam, care a
primit (e[laben) putere (duvnamin) pentru a „depune”
sămînţa (eij" katabolhVn spevrmato"). Gr. katabolhv este
folosit uneori în scrierile greceşti cu sensul de „semănare”,
„însămînţare”. Philon, de pildă, scrie că nimic din cele ce
trăiesc pe pămînt nu poate creşte fără o esenţă umedă
693
(uJgra'" oujsiva"), fapt demonstrat de „semănările” (aiJ
katabolaiv) de seminţe care fie sînt umede, ca cele ale
animalelor, fie nu odrăslesc fără umezeală, precum cele ale
plantelor (PHILON, DE OPFICIO, 132, p. 104.). Verbul
katabavllw, din aceeaşi familie lexicală, este folosit în
textele clasice cu sensul de ‘a însămînţa’/ ‘a (de)pune
sămînţa’. Un exemplu relevant întîlnim în Cugetările (4.36)
lui Marcus Aurelius, într-un pasaj cam criptic din punct de
vedere filozofic, dar util pentru scopurile filologului: „Căci
orice lucru e, într-un fel, sămînţa celui care va apărea din el.
Dar să nu-ţi imaginezi că sînt seminţe numai cele care sînt
aruncate (kataballovmena) în pămînt sau în pîntecul
matern; acest lucru ar fi de-a dreptul prostesc” (ijdiwtikovn)
(MARCUS AURELIUS, p. 133-135). În lumina consideraţiilor
de mai sus, textul biblic ar putea fi tradus astfel: „Prin
credinţă − deşi Sara era ea însăşi stearpă − [Avraam] a
primit putere de a odrăsli sămînţă, chiar şi după ce îi
trecuse vremea, căci l-a socotit vrednic de crezare pe cel
care îi făcuse făgăduinţa”. ♦ Într-un studiu dedicat
problemei, Pieter Willem van der Horst consideră că
secvenţa e[laben duvnamin eij" katabolhVn spevrmato" o
descrie pe Sara, sub motiv că în antichitate „concepţia că
femeile aveau propria lor emisie de sămînţă nu era o opinie
excentrică, ci una curentă” (HORST, p. 288). Mai mult,
această idee ar fi pătruns nu doar în cercurile intelectuale
greceşti, ci şi în alte straturi ale societăţii, depăşind graniţele
culturale şi pătrunzînd în spaţiul iudaic.
11:13
Autorul are grijă să sublinieze că eroii veterotestamentari
nu au avut parte de împlinirea finală a promisiunilor care
le-au fost făcute. Afirmaţia anticipează concluzia din 11:39:
„Şi aceştea toţi, mărturisindu-se pren credinţă, n-au luat
făgăduinţa” (BIBL.1688). Aşadar, realităţile şi personajele
din vremea vechiului legămînt stau sub semnul
nedesăvîrşirii, fiindcă desăvîrşirea vine în Hristos.
11:16
Autorul reia tema „cetăţii”, înţelese ca ţintă a peregrinării
pămînteşti (cf. 11:10; 12:22; 13:14), amintind de
simbolistica folosită în cartea Apocalipsei (Ierusalimul
ceresc descris ca o cetate de aur).
11:17-19
Secţiunea prezintă „aporia” lui Avraam, cel căruia
Dumnezeu i-a promis un moştenitor, pe Isaac. Ulterior,
Dumnezeu, punînd la încercarea credinţa lui, i-a cerut
patriarhului să-l jertfească pe singurul său fiu. Deşi textul
biblic veterotestamentar nu ne dă niciun fel de informaţii
despre trăirile ori gîndurile lui Avraam, autorul Epistolei către
evrei apreciază că Avraam a considerat „că şi de morţi a
învie putearnic e Dumnezău” (BIBL.1688). ♦ Sf. Ioan
Hrisostomul observă că dificultatea lui Avraam este mai
mare decît a celorlalte personaje biblice, fiindcă aici
„credinţa s-a opus credinţei şi porunca s-a opus
promisiunii”. Potrivit predicatorului răsăritean (IOAN
694
HRIS., EVR., col. 174), Avraam l-a primit pe Isaac ejn
parabolh/' (într-o pildă NTB, în pildă BIBL.1688), adică ejn
uJpodeivgmati sau ejn aijnivgmati, căci berbecul a fost o
reprezentare (parabolhv) a lui Isaac. Jertfa a fost dusă la
capăt şi Isaac a fost jertfit în intenţie (th/' proairevsei).
11:20-22
Celorlalţi patriarhi (Isaac, Iacov, Iosif) li se alocă mai puţin
spaţiu decît lui Avraam. Trebuie observat că episoadele
selectate de autor au în vedere binecuvîntările sau
„testamentele” date de Isaac, Iacov sau Iosif urmaşilor lor.
Toate sînt o expresie a credinţei, fiindcă fac referire la
lucruri care urmează să aibă loc.
11:23-29
Următoarea secţiune importantă din acest lung capitol (v.
23-29) îl aşază în centru pe Moise, eroul eliberator al
poporului Israel şi personajul principal al cărţii Ieşirea.
Autorul selectează doar cîteva episoade pentru a arăta că
viaţa lui Moise stă sub semnul credinţei: copilăria sa,
refuzul tînărului Moise de a rămîne în casa lui Faraon,
părăsirea Egiptului, sărbătorirea Paştelui în Egipt şi
trecerea prin Marea Roşie ca pe uscat. ♦ Afirmaţia din v.
27 (Cu credinţa au lăsat Eghipetul, netemîndu-se de frica
împăratului BIBL.1688) nu se potriveşte cu ceea ce ştim din
Ieş. 2:14, verset potrivit căruia Moise a fost cuprins de frică
şi a fugit din Egipt. Sf. Ioan Hrisostomul semnalează
această discrepanţă şi propune o soluţie: arătarea lui Moise
înaintea lui Faraon este cea care demonstrează credinţă şi
curaj (IOAN HRIS., EVR., col. 181).
11:30-31
Autorul face şi o referire la cartea Iosua, însă, în mod
neaşteptat, nu se opreşte asupra figurii personajului care dă
numele cărţii şi care a condus poporul în Ţara Promisă, ci
o elogiază pe „Raav curva”, femeia care a găzduit iscoadele
israelite venite să cerceteze Ierihonul (Ios. 2).
11:32
Autorul se foloseşte de un procedeu retoric pentru a
imprima relatării un tempo mai dinamic şi menţionează alte
cîteva personaje importante, unele din cartea Judecătorii
(Ghedeon, Barac, Samson, Iefta) şi altele din cărţile 1 şi 2
Regi (David, Samuel şi profeţii).
11:33
Versetul marchează începutul unei secţiuni care nu mai are
în centru eroi sau conducători proeminenţi, ci acţiuni sau
fapte. Naraţiunea este construită într-un anticrescendo, de
la fapte de vitejie şi izbînzi, la tortură, persecuţii şi moarte.
Deşi autorii acţiunilor nu sînt pomeniţi pe nume, cititorul
ideal ar trebui să-i recunoască în virtutea familiarizării sale
cu naraţiunile veterotestamentare. ♦ Remarca privitoare la
cei care „au astupat gurile leilor” (BIBL.1688) se referă cel
mai probabil la Daniel, eroul cărţii cu acelaşi nume (Dan.
6:7-24).
NOVUM TESTAMENTUM II
11:35
Firul narativ al acestui capitol se îndreaptă către acele
episoade din istoria poporului evreu care sînt marcate nu
doar de succes şi biruinţe, ci şi de martiraj. Istoria sacră
este folosită pentru a demonstra că persecuţiile îndreptate
împotriva comunităţii nu sînt o noutate, ci au
corespondent în trecut. Fondul narativ pe care îl
împărtăşesc autorul epistolei şi destinatarii conţine nu doar
relatări despre femeile care şi-au primit înapoi morţii
(aluzie la minunile săvîrşite de Ilie şi de Elisei), cît şi
povestiri precum cea despre Eleazar, bătrînul care a
acceptat martiriul în locul eliberării cu preţul încălcării legii
(2Mac. 6). Tot în această categorie intră mama celor şapte
fii care, în urma refuzului de a se supune poruncilor lui
Antioh Epiphanes, a fost torturată şi omorîtă alături de
copiii ei (2Mac. 7). ♦ Termenul mîntuire (nepriimind mîntuirea
BIBL.1688) traduce gr. ajpolutrwsi" (‘izbăvire’,
‘răscumpărare’)
11:36
Secvenţa gr. pei'ran lambavnein (‘a avea parte de’, ‘a suferi’;
BDAG) a fost calchiată în primele versiuni: ispită priimiră
NTB, ispită au luat BIBL.1688. În acest context termenul
„ispită” nu are conotaţie negativă, ci este folosit cu sens
denotativ.
11:37
Cîteva expresii din acest verset sînt folosite în 1 Clement
17:1. Epistola atribuită episcopului Romei îi prezintă pe
profeţii Ilie şi Elisei ca pilde vrednice de urmat şi scrie că
aceştia „au umblat în piei de capră şi în piei de oaie” (ejn
devrmasin aijgeivoi" kaiV mhlwtai'" periepavthsan). Textul
din Evrei 11:37 nu conţine vreun nume, ci vorbeşte la
modul general despre încercările prin care au trecut
credincioşii din vechime. Trebuie observat că în 1 Clement
ordinea enumerării este inversată în raport cu textul din
Evrei (perih'lqon ejn mhlwtai'", ejn aijgeivoi" devrmasin „au
pribegit în haine de oaie, în piei de capră”) şi că autorul
foloseşte verbul peripatevw, nu perievrcomai, ca în Evrei.
Este puţin probabil ca cele două scrieri să fi preluat în mod
independent aceste imagini din Septuaginta, fiindcă expresia
ai[geion devrma nu este de origine septuagintală.
11:39
Verbul marturevw are şi sensul de ‘a valida’, ‘a aproba’, ‘a
vorbi de bine’ (BDAG, s.v. marturevw 2b). Atunci cînd este
folosit la diateza pasivă, poate însemna ‘a primi mărturie
[favorabilă]’ (cf. Evr. 11:2, 4, 5). NTB ţine cont de acest
aspect, de aceea textul tipărit la Bălgrad este mai uşor de
înţeles (aceştea toţi luară mărturie pren credinţă) decît cel din
BIBL.1688 (aceştea toţi, mărturisindu-se pren credinţă). ♦ Despre
toţi eroii credinţei, unii individualizaţi, iar alţii pomeniţi
doar aluziv, se afirmă că „n-au luat făgăduinţa”
(BIBL.1688). Autorul foloseşte singularul, fiindcă
făgăduinţa e unică şi îşi are împlinirea în Hristos.
COMENTARII
11:40
Gr. problevpw poate însemna atît ‘a prevedea’, cît şi ‘a
asigura’, ‘a furniza’ (în sensul lat. provideo, care este etimonul
ultim al românescului „provizie”). Traducătorii BIBL.1688
au preferat o echivalare literală: Dumnezău pentru noi oarece
mai bun mai nainte văzînd;
Capitolul al 12-lea
12:1
Termenul tărhat din NTB (sarcină BIBL.1688) traduce gr.
o[gko" (VULG. pondus). ♦ Secvenţa gr. thVn eujperivstaton
aJmartivan a fost tradusă prin „păcatul cel cu bun prilejiu”
în BIBL.1688, însă sensul cel mai probabil al lui
eujperivstato" (considerat de biblişti un derivat al lui
periivsthmi ‘a înconjura’) este, potrivit lexicoanelor
moderne, „care înconjoară cu uşurinţă” (LSJ easily besetting;
BDAG easily ensnaring, obstructing, constricting). În lumina
acestor observaţii, soluţia propusă de NTB (păcatul de carele
sîntem împrejuraţi) redă mai bine sensul textului grec.
12:2
Gr. katafronevw are de regulă un sens mai puternic decît
cel întîlnit în primele traduceri româneşti (nu gîndi NTB;
negîndind BIBL.1688), de aceea l-am tradus prin ‘a dispreţui’
(cf. confusione contempta VULG.). ♦ Ruşinea la care se referă
autorul epistolei este cea asociată răstignirii, pedeapsă
exemplară rezervată îndeobşte celor mai periculoşi criminali ai
vremii. În mod paradoxal, Hristos a răsturnat codul social
al vremii sale, desconsiderînd ruşinea cauzată de răstignire,
şi a ajuns să şadă la dreapta tronului lui Dumnezeu.
Prezentarea acelaşi „parcurs”, care include atît răstignirea,
cît şi glorificarea, se întîlneşte în Fil. 2:8-10. Exemplul dat
de „începătoriul şi săvîrşitoriul credinţeei” (NTB) trebuie
imitat şi de către credincioşi, fiindcă şi ei sînt înjosiţi şi
desconsideraţi din cauza ataşamentului lor faţă de Hristos.
12:4
Destinatarilor li se pune în vedere că „lupta” lor încă nu a
atins intensitatea maximă, fiindcă niciun membru al
comunităţii nu a fost adus în situaţia de a-şi vărsa sîngele
pentru Hristos (că încă nu pînă la sînge aţi stătut împotrivă
BIBL.1688). Acest detaliu poate fi folosit în sprijinul ideii
că, deşi scrisă la o generaţie după cea a apostolilor, epistola
provine dintr-un context socio-politic în care martirajul
încă nu este o realitate. ♦ Sf. Ioan Hrisostomul comentează
pasajul astfel: „Nu v-aţi supus încă morţii; pierderea a mers
pînă la bani, reputaţie, prigonire. În vreme ce Hristos şi-a
vărsat sîngele pentru voi, voi nu v-aţi vărsat sîngele pentru
voi înşivă. El s-a luptat pentru adevăr pînă la moarte,
luptînd pentru voi; dar voi încă nu aţi ajuns în primejdii
care ameninţă cu moartea” (IOAN HRIS., EVR. col. 37-43).
12:5-6
Termenul mîngăiare din NTB, respectiv BIBL.1688, traduce
în mod eronat gr. paravklhsi", care în context are înţelesul
695
de ‘îndemn’. ♦ Dificultăţile prin care trece comunitatea de
credincioşi sînt explicate de autor cu ajutorul unui pasaj din
Parim. 3:11-12: Dumnezeu este asemenea unui tată iubitor
care îşi pedepseşte (gr. paideuvei, ceartă NTB, BIBL.1688)
copiii.
12:6-7
Acceptarea de către credincioşi a disciplinei dumnezeieşti
are drept corelativ ideea că Dumnezeu „se poartă” cu ei
(gr. prosfevretai, să va arăta NT.1688, să apropie BIBL.1688)
ca un părinte cu fiii săi. Pentru a întări ideea, autorul
apelează la obiceiurile contemporane lui, dintr-o vreme în
care pedeapsa corporală era o regulă în educarea copiilor.
Disciplina severă aplicată copiilor este un semn al
legitimităţii lor, fiindcă, potrivit uzanţelor vremii, un
părinte nu se interesa de educaţia fiilor „din flori”.
12:8
Spre deosebire de NTB, BIBL.1688 nu redă în mod
consecvent gr. paideiva (certare în 12:7, învăţătură în 12:8). ♦
Termenul copil (gr. novqo", pl. copii NTB şi copili BIBL.1688;
cf. ngr.  kovpelo" ‘bastard’) are în româna veche sensul de
‘copil nelegitim’ (fecior din curvie BIBL.MICU). După unii
cercetători, cea mai timpurie ocurenţă a acestui termen
datează din 1545, într-un document emis de Radul-Vodă.
Modul în care este întrebuinţat termenul în Îndreptarea legii
(„Cînd se culcă cu muiare afară de casa lui, acela copil ce va
face se cheamă copil”) l-a determinat pe A. Niculescu să
considere că în aceeaşi perioadă copil era folosit atît cu sens
denotativ (‘enfant’), cît şi cu sens peiorativ (‘bastard’).
Diferenţa dintre cele două sensuri era probabil marcată cu
ajutorul accentului: copíl vs. cópil. (NICULESCU, TERMENI,
p. 237-238).
12:9
Secvenţa patevre" th'" sarkov" (lit. „părinţii de carne”) îi
denumeşte pe părinţii trupeşti, biologici (ai trupului nostru
părinţi BIBL.1688). Topica nefirească din NTB (trupurilor
noastre am avut certători părinţii) îngreunează înţelesul
versetului.
12:10
Autorul pune în opoziţie disciplina aplicată de părinţi (în
puţinea vreame NTB, spre puţine zile BIBL.1688) cu disciplina
aplicată de Dumnezeu, care are un scop folositor, anume
de a-i face pe credincioşi să participe la sfinţenia lui: ca să
fim părtaşi vieţiei sfinte a lui NTB, ca să ne împreunăm svinţirii lui
BIBL.1688. ♦ Secvenţa spre folosul nostru din NTB transpune
fidel ad commodum nostrum din BEZA 1580. O traducere
exactă a textului grec (ejpiV toV sumfevron), care nu conţine
pronumele personal, se întîlneşte în BIBL.1688: spre folos.
12:11
Gr. eijrhnikov" (‘paşnic’, ‘liniştit’) a fost tradus mai întîi prin
lin (NTB) şi apoi prin de pacea (BIBL.1688). ♦ Participiul
deprinşi din BIBL.1688 surprinde mult mai bine sensul gr.
696
gegumnasmevnoi (‘antrenaţi’; cf. exercitati VULG.) decît
termenul ispitiţi din NTB.
12:12
Tonul epistolei se schimbă, fiindcă autorul inserează o
scurtă încurajare, menită să ridice moralul ascultătorilor.
Vocabularul folosit în verset este tributar textului din Is.
35:3, în care profetul anunţă un dublu mesaj: judecată
pentru cei răi şi mîntuire pentru cei credincioşi.
12:13
Forma „roade” din textul publicat în BIBL.1688 (ediţia
patriarhiei) este eronată. Termenul corect este „roate”,
corespunzînd gr. trociaiv (‘urme lăsate de trecerea roţilor’).
Metafora folosită de autor trimite la urmele adînci formate
de trecerea succesivă a carelor folosite pentru transport.
Din raţiuni de ordin stilistic am preferat termenul „cărare”.
NTB evită literalismul, în favoarea unei traduceri libere:
„îmblaţi derept cu picioarele voastre”. ♦ Gr. ejktrevpw
poate însemna atît ‘a (se) întoarce’, cît şi ‘a se scrînti’.
Prezenţa verbului „a vindeca” în acelaşi verset i-a făcut pe
unii cercetători să considere că autorul epistolei are în
vedere al doilea sens, atestat în scrierile medicale (BDAG,
s.v. ejktrevpw 2: to be wrenched, be dislocated). ♦ Potrivit Sf.
Ioan Hrisostomul, metaforele din v. 13 sînt împrumutate
din lumea sportului, ca şi cînd autorul epistolei s-ar adresa
unor alergători, boxeri sau luptători. Comentatorul
răsăritean consideră că îndemnul trociaV" ojrqaV" poiei'te
înseamnă „umblaţi drept” (ojrqaV badivzete), adică fără
îndoieli, iar prin gr. toV cwlovn (carele-i şchiup NTB; ce e şchiop
BIBL.1688) trebuie să înţelegem de fapt thVn cwleivan
(‘ologire’). Cel care umblă drept împiedică înrăutăţirea
condiţiei sale şi revine la starea anterioară, în vreme ce un
olog care aleargă îşi înrăutăţeşte boala. Mesajul acestui
verset ar fi deci următorul: însănătoşirea (morală) nu este
dincolo de puterile noastre (IOAN HRIS., EVR., col. 209).
12:15
Versetul face tranziţia de la un îndemn general („Urmăriţi
pacea”; v. 14) la un avertisment în care întîlnim din nou
verbul uJsterevw (a cădea NTB, a scădea BIBL.1688, a se abate
BIBL.CORN.1924), de această dată în asociere cu un
complement („harul lui Dumnezeu”). ♦ Folosind partea de
final a versetului din Deut. 29:17 („Nu cumva vreunul
dintre voi să fie rădăcină din care se ridică fiere şi amar!”
SEPT.NEC I), autorul îi previne pe credincioşi asupra
influenţei negative venite din partea unei persoane
(denumite metaforic rJivza pikriva", rădăcină amară NTB,
rădăcină de amărăciune BIBL.1688), care ar putea aduce în
sînul comunităţii un spirit de rebeliune. În contextul
veterotestamentar, pericolul avut în vedere de autorul sacru
este idolatria, însă pentru creştinii din sec. I pericolul cel
mai mare era apostazia. ♦ Citatul veterotestamentar nu este
exact, deoarece din secvenţa ejn colh'/ kaiV pikriva/ a fost
păstrat numai al doilea element, transformat în determinant
al substantivului rJivza. Pe de altă parte, este foarte posibil
NOVUM TESTAMENTUM II
ca autorul epistolei să fi scris iniţial ejn colh',/ devenit, în
urma procesului de transmitere a textului, enjoclh/' (făcînd
pacoste NTB, dodeiaşte BIBL.1688, să facă sminteală
BIBL.MICU).
12:16-17
Contraexemplul adus în atenţia destinatarilor este Esau,
personaj eminamente negativ (curvariu sau spurcat, NTB),
care în schimbul unei mîncări şi-a înstrăinat taV prwtotovkia
(‘dreptul de întîi născut’ BIBL.CORNIL.1924). ♦ Gr. taV
prwtotovkia reprezintă un hapax în NT, fiind întîlnit în
doar cîteva pasaje din VT: Fac. 25:31-34 (episodul evocat
de autorul epistolei), Deut. 21:17 şi 1Paral. 5:1. Echivalarea
lui în limba română le-a pus probleme traducătorilor, după
cum indică primele versiuni româneşti. Soluţia din NTB
încearcă să lămurească sensul originalului cu ajutorul unei
parafraze: destoiniciia naşterei lui dintîi. Prin contrast,
formularea din BIBL.1688 este mai concisă, dar mai opacă:
naşterile dentîiu. Îmbunătăţirea adusă de BIBL.MICU se
rezumă la înlocuirea pluralului cu singularul: naşterea sa cea
dentîiu. ♦ Gr. metavnoia pare să aibă în acest context nu
sensul teologic întîlnit în cele mai multe traduceri (pocăinţă
NTB, BIBL.1688), ci sensul de ‘răzgîndire’. Deşi cei mai
mulţi comentatori consideră că termenul metavnoia trebuie
pus în relaţie cu Esau, logica internă a episodului din Fac.
27:30-38 sugerează că termenul grec trebuie pus în relaţie
cu Isaac. Deşi Esau a căutat cu lacrimi să schimbe decizia
tatălui său, n-a mai putut determina metanoia (‘răzgîndirea’)
acestuia. Patriarhul a refuzat să revină asupra deciziei sale,
iar binecuvîntarea a rămas în „patrimoniul” lui Iacov.
12:18
Traducătorul BIBL.1688 a redat în mod incorect doi
termeni din acest verset: gr. gnovfo" (volbură NTB) a fost
tradus prin „nori”, iar gr. quvella (‘furtună’, vifor
BIBL.MICU) a fost echivalat prin ceaţă. Pentru a doua
problemă de traducere putem avansa o explicaţie:
traducătorul va fi citit kuvfella (‘nori de ceaţă’) în loc de
quvella, deoarece felul în care e tipărită secvenţa kaiV
quevllh/ în BIBL.FRANKF. face posibilă o astfel de confuzie.
12:19
Gr. paraitevomai are aici sensul de ‘a cere’, întîlnit şi în
Marc. 15:6 (MOULTON-MILLIGAN, BDAG), nu de ‘a
refuza’.
12:20
Secvenţa ce să răspundea din BIBL.1688 corespunde gr. toV
diastellovmenon (‘ce fusese poruncit’, ce li să zicea
BIBL.MICU). Porunca la care face trimitere autorul este
prezentată în Ieş. 19:12-13. ♦ La finalul versetului textul
bizantin conţine adaosul h] bolivdi katatoxeuqhvsetai „sau
cu săgeata să fie străpunsă” (au cu săgeată să să săgeate NTB,
au cu zvîrlituri să vrea săgeta BIBL.1688), inserat probabil de
unii scribi care au simţit nevoia să întregească citatul cu
ajutorul Septuagintei.
COMENTARII
12:21
Gr. fantavzw se întîlneşte diateza pasivă cu înţeles activ (‘a
se arăta’, ‘a apărea’), fiind întrebuinţat mai ales pentru a
denumi fenomene care depăşesc sfera obişnuitului (i.e.
manifestări ale sacrului, teofanii etc.). Participiul toV
fantazovmenon a fost tradus după cum urmează: ce i să arăta
NTB, cea ce să năluciia BIBL.1688, cel ce să vedea BIBL.MICU.
12:22-23
Cea mai timpurie referire neotestamentară la Ierusalimul
ceresc se întîlneşte în Gal. 4:25, parte a unui pasaj care
combate în mod dur ideea că descendenţii lui Avraam sînt
cei care adoptă semnul exterior al legămîntului –
circumcizia. Expresia cea mai sofisticată a acestei teologii
incipiente, care diminuează importanţa Ierusalimului istoric
şi glorifică Ierusalimul ceresc, se întîlneşte în Apoc. 21. ♦În
NTB finalul versetului (şi cătră multe mii de îngeri) urmează
BEZA 1580 (kaiV muriavsin ajggevlwn), al cărei editor a mutat
gr. panhguvrei (‘adunare sărbătorească’) în versetul
următor. Versiunea românească foloseşte un singur termen
(săbor) pentru a reda secvenţa panhguvrei kaiV ejkklhsiva./ ♦
Secvenţa zbor de zeci de mii de îngeri din BIBL.1688 traduce
textul grec muriavsin ajggevlwn panhguvrei (‘adunarea
zecilor de mii de îngeri’). ♦ Gr. teteleiwmevnwn se acordă
cu dikaivwn şi ar trebui tradus printr-un determinant de
genul masculin (desăvîrşiţi BIBL.CORN.1924), nu feminin sau
neutru ca în BIBL.1688 (ceale săvîrşite).
12:24
Gr. rJantismov" (‘stropire’) este înrudit cu rJantivzw, verbul
folosit în Evr. 9:13, 19, 21 pentru a denumi stropirea
ceremonială cu sînge animal, conform cerinţelor vechiului
legămînt. În acest verset, „sîngele stropirii” la care se referă
autorul nu este cel al animalelor de jertfă, ci sîngele lui Iisus
Hristos, care „vorbeşte mai bine decît Abel”. Deşi autorul
nu dezvoltă afirmaţia, sensul comparaţiei ar putea fi acesta:
în vreme ce sîngele lui Abel strigă din pămînt, cerînd
pedepsirea crimei comise (Fac. 4:10), sîngele lui Iisus se
varsă nu pentru pedepsirea, ci pentru iertarea păcătoşilor
(DBI, p. 2). ♦ Atît NTB, cît şi BIBL.1688 inversează sintaxa
din original, transformînd termenul stropire în regentul
termenului sînge, drept care ai{mati rJantismou' (sîngele
stropirii BIBL.MICU) devine stropirea sîngelui.
12:25
Gr. ajpostrevfw are sensul de ‘a se întoarce’ sau ‘a respinge’,
însă traducerea lui este deficitară atît în NTB (de vom
încungiura), cît şi în BIBL.1688 (ceia ce urîm). O îmbunătăţire
a traducerii întîlnim în BIBL.MICU (nu vom suferi). ♦ Autorul
epistolei compară teofania de pe Muntele Sinai (momentul
în care a fost dată Legea) cu mesajul rostit de Iisus, care
vorbeşte din ceruri. Vechii evrei n-au scăpat de pedeapsă
atunci cînd s-au răzvrătit împotriva celui care le vorbea de
pe pămînt, prin urmare nici destinatarii nu vor scăpa de
judecata lui Dumnezeu, dacă îl părăsesc pe Iisus, cel care le
vorbeşte din ceruri. ♦ Secvenţa „prin cuvinte le aducea
697
cerul pe pămînt” (BIBL.ANANIA) deformează sensul
originalului, atribuind verbului crhmativzw (‘a avertiza’, ‘a
înştiinţa’, ‘a face cunoscut un mesaj’) înţelesuri pe care
acesta nu le are. În plus, traducerea anulează opoziţia clară
dintre ejpiV gh'" şi ajp j oujranw'n, prezentă în textul grec.
12:26-28
Finalul acestui capitol este dominat de o metaforă
eshatologică neobişnuită: „zguduirea lumii”. În versetele
anterioare autorul epistolei i-a îndemnat pe ascultători să
nu ignore glasul Celui care vorbeşte, fiindcă stăpînul
glasului este cel care, după ce a zguduit cîndva pămîntul, va
zgudui încă o dată nu doar pămîntul, ci şi cerul, aducînd
schimbarea (metavqesin, treacerea NTB, primenirea BIBL.1688,
schimbarea BIBL.MICU) realităţilor clătinate (lucrurilor
nestătătoare NTB, celor ce să clătescu BIBL.1688, celor ce să clătesc
BIBL.MICU). În urma acestui proces vor rămîne numai
lucrurile care nu pot fi clătinate (taV mhV saleuovmena, ceale ce
nu să clătescu BIBL.1688). Realitatea finală, se precizează în
v. 28, este Împărăţia lui Dumnezeu (împărăţie neclătitoare
NTB, împărăţiia cea nemişcată BIBL.MICU, cf. regnum immobile
VULG.), pe care creştinii o primesc şi pentru care trebuie să
fie recunoscători. ♦ Pentru gr. eujlavbeia, etimonul
termenului „evlavie”, întîlnim soluţii precum frică (NTB),
ruşine (BIBL.1688) sau bună cucernicie BIBL.MICU.
Capitolul al 13-lea
13:2
Între virtuţile recomandate de autor se numără şi
filoxeniva (darea sălaş NTB, iubirea de striini BIBL.1688,
iubirea de streini BIBL.MICU), pomenită de apostolul Pavel în
Rom. 12:13. Între personajele din VT care s-au arătat
ospitalieri faţă de îngeri călătorind incognito se numără
Avraam, Lot şi părinţii lui Samson. ♦ În secvenţa e[laqon
tine" xenivsante" participiul exprimă ideea principală, iar
verbul e[laqon are valoare circumstanţială (ROBERTSON, p.
551), înţelegere care se reflectă şi în traducerile româneşti:
unii neştiind priimiră în sălaş NTB, neştiind, oarecarii sălăşluiră
BIBL.1688, neştiind, au priimit oaspeţi BIBL.MICU.
13:3
Versetul conţine un indiciu că persecuţiile îndreptate
împotriva creştinilor au dus la arestarea şi întemniţarea
unora dintre membrii comunităţii.
13:4
Recomandările privind căsătoria (gr. gavmo", căsătoriia NTB,
BIBL.MICU, nuntă BIBL.1688) nu diferă în nicio privinţă de
cele întîlnite în iudaism. Autorul distinge între povrnou"
(necuraţi NTB, curvari BIBL.1688, BIBL.MICU) şi moivcou"
(‘adulteri’, curvari NTB, preacurvari BIBL.1688, BIBL.MICU),
al doilea termen fiind rezervat persoanelor care întreţineau
relaţii sexuale extramaritale cu o persoană căsătorită.
13:5
Secvenţa sosască-vă carele-s aiave din NTB este obscură.
698
Autorul le cere destinatarilor să fie mulţumiţi cu ceea ce au
(cf. destuliţi fiind cu cealea ce aveţi BIBL.1688, îndestulaţi cu ceale
ce aveţi BIBL.MICU), cerinţă ce aminteşte de îndemnul lui
Iisus din Mat. 6:25 sau de observaţia lui Pavel că „dacă
avem cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi
de ajuns” (1Tim. 6:8 BIBL.CORN.1924). O idee similară se
întîlneşte în 1Tim. 6:6. ♦ Citatul folosit de autor pentru a-i
mîngîia pe credincioşi provine din Deut. 31:6. În Septuaginta
verbele sînt la persoana a treia („Domnul Dumnezeul tău,
Care merge înaintea voastră cu voi şi este între voi, nu te
va lăsa şi nu te va părăsi” SEPT.NEC I), însă autorul
epistolei a folosit persoana întîi, pentru a da mai multă
forţă promisiunii făcute de Dumnezeu poporului său.
13:7
Acesta este primul din cele trei versete în care autorul se
referă la conducătorii (mai marii NTB, BIBL.MICU,
povăţuitorii BIBL.1688) comunităţii. Aceştia au fost cei care
le-au vestit iniţial cuvîntul lui Dumnezeu şi merită să fie
luaţi ca pildă de credinţă. Faptul că autorul le cere
destinatarilor să evalueze ce sfîrşenie au avut viaţa lor (NTB; cf.
qui fuerit exitus conversationis ipsorum BEZA 1580), adică felul
lor de vieţuire (istovul petreacerii, BIBL.1688, săvîrşirea vieţii
BIBL.MICU) este un indiciu suplimentar că de la răstignirea
lui Iisus şi pînă la scrierea epistolei a trecut o perioadă
considerabilă, timp în care conducătorii de început ai
comunităţii au murit. În mod surprinzător, unii autori
(BRUCE, p. 20-22) nu iau în considerare elementele din
acest capitol atunci cînd discută data cărţii.
13:9
Verbul parafevrw poate fi folosit la propriu cu sensul de ‘a
duce’, ‘a îndepărta’ sau, metaforic, cu sensul de ‘a seduce’
(BDAG. s.v. parafevrw). În primele versiuni, traducerea
imperativului mhV parafevresqe este imprecisă: să nu vă
împrejuraţi NTB, nu vă învăluiţi BIBL.1688, să nu vă mutaţi
BIBL.MICU. ♦ Nu este limpede ce trebuie înţeles prin
„multe fealiuri de învăţături şi streine” (NTB), însă partea a
doua a versetului sugerează că autorul contracarează o
posibilă influenţă iudaizantă prezentă în sînul comunităţii
de credincioşi. Din gama de precepte de sorginte iudaică
este selectată doar cea privitoare la kashrut (setul de
prescripţii alimentare prin care se stabileşte ce este şi ce nu
este permis pentru consum). Versetul anulează implicit
distincţia „curat⁄necurat”, subliniind că inima trebuie
întărită „prin har” (gr. cavriti, cu mila NTB, cu daru
BIBL.1688, cu darul BIBL.MICU), nu prin „mîncări” (mîncare
NTB) care nu le-au fost de folos celor care au „umblat” în
ele. ♦ Deşi bebaiovw poate avea în anumite contexte sensul
de ‘a adeveri’ (BIBL.1688), traducerea corectă în contextul
de faţă este ‘a întări’ (NTB).
13:10
BIBL.1688 conţine o eroare de tipar în acest verset: nu avem
voie în loc de nu au voie (gr. oujk e[cousin ejxousivan, nu au
puteare BIBL.MICU). Eroarea se datorează influenţei
NOVUM TESTAMENTUM II
primului avem, de la începutul versetului.
13:11
Autorul foloseşte prezentul literar (eijsfevretai, să bagă
înlăuntru BIBL.1688, BIBL.MICU; katakaivetai, să ardu
BIBL.1688, le ard BIBL.MICU) pentru a discuta realităţi care
nu mai sînt practicate în vremea lui. Traducătorul NTB a
marcat distanţa istorică dintre epoca jertfelor aduse în
vechime şi epoca autorului cu ajutorul imperfectului (ducia,
ardea).
13:12
Termenul „oameni” din NTB nu traduce exact gr. laov"
(norod BIBL.1688, BIBL.MICU, populus VULG.2). ♦ Autorul
face o paralelă între jertfele veterotestamentare şi jertfa lui
Iisus, pornind de la o realitate pe care cititorii săi o
cunoşteau probabil din tradiţia orală: Iisus a fost răstignit
în apropierea cetăţii, dincolo de ziduri, după cum atestă
Ioan 19:20. Bruce observă că paralelă este imperfectă, în
sensul că animalele de jertfă ale căror trupuri erau arse în
afara taberei erau totuşi sacrificate în tabără (BRUCE, p.
380).
13:13
Termenul micşurare din NTB, corespunzînd gr. ojneidismov"
(ocară BIBL.1688, BIBL.MICU; opprobrium BEZA 1580) este
probabil folosit de traducător cu sensul de ‘înjosire’. ♦
Autorul le cere destinatarilor să accepte ieşirea din
perimetrul cultic şi religios al iudaismului (identificat
metaforic cu ajutorul termenului tabără), pentru a-şi arăta
solidaritatea cu Iisus şi atunci cînd sînt trataţi cu dispreţ de
către societate.
13:15-16
Faptul că sistemul levitic de jertfe a fost desfiinţat nu
înseamnă că membrii comunităţii nu aduc niciun fel de
jertfe. Dimpotrivă, jertfele au fost spiritualizate, căci prin
Hristos credincioşii îi aduc lui Dumnezeu „jîrtvă de laudă”,
adică „roada buzelor ce mărturisescu numele lui”
(BIBL.1688). Din categoria jertfelor fac parte, de asemenea,
eujpoii?a (‘binefacerea’; fapte bune NTB, facerea de bine
BIBL.1688, BIBL.MICU) şi koinwniva (‘generozitate’;
milostenie NTB, împreunare BIBL.1688, împărtăşire BIBL.MICU).
♦ În NTB versetul 15 este incomplet (să ducem lui Dumnezău
laudei), fiindcă echivalentul pentru qusiva (‘jertfă’) a fost
omis, probabil în urma unei erori făcute de tipografi. ♦
Felul în care este tradus verbul eujarestei'tai în BIBL.MICU
(să îmblînzeaşte) poate sugera ideea că Dumnezeu este
asemenea zeităţilor păgîne care sînt „îmblînzite” cu ajutorul
jertfelor.
13:17
Gr. peivqw (folosit aici la diateza pasivă) are înţelesul de ‘a
asculta’, ‘a se supune’. Credincioşilor li se cere să se supună
conducătorilor (mai marilor NTB, povăţuitorilor BIBL.1688,
mai-marii BIBL.MICU), fiindcă aceştia veghează (priveaghe
COMENTARII
BIBL.1688, priveghiiază BIBL.MICU) asupra sufletelor celor
pe care îi au în grijă şi vor da socoteală de ele. ♦ Partea de
final a versetului (fără de folos iaste voao aceasta BIBL.1688,
aceasta nu vă easte voao de folos BIBL.MICU) ar trebui citită ca
un condiţional-optativ: „aceasta nu v-ar fi de folos”.
Pronumele tou'to se referă cel mai probabil la munca de
priveghere spirituală desfăşurată de conducătorii
comunităţii.
13:18
Gr. peiqovmeqa exprimă nu o speranţă (nădejduim NTB,
BIBL.1688, nădăjduim BIBL.MICU), ci o convingere. Autorul
este convins că are un cuget bun (cunoştinţă bună NTB, bună
ştiinţă BIBL.1688, bună cunoştinţă BIBL.MICU) şi că trăirea lui
este motivată de scopuri bune.
13:19
Gr. ajpokaqistavnw (hapax legomenon în Evrei) este folosit în
NT mai ales pentru a descrie vindecarea unor persoane de
către Iisus (Mat. 12:13, Marc. 3:5, 8:25). În contextul de
faţă este folosit cu sensul de ‘a înapoia’, ‘a reda’, ‘a restitui’.
Nuanţa de pasiv din original (ajpokatastaqw') se pierde în
primele traduceri: ca să mă întornu NTB, ca să sosescu
BIBL.1688, ca să mă întorc BIBL.MICU.
13:20-21
Gr. ajnavgw (‘a ridica’, ‘a înălţa’) este folosit cu referire cu
referire la învierea lui Hristos din morţi numai aici şi în
Rom. 10:7. Autorul face referire la tema învierii lui Iisus
numai o singură dată, în aceste versete. ♦ Potrivit lui
Bruce, precizarea că Iisus a fost adus din morţi „prin
sîngele legămîntului veşnic” trebuie înţeleasă astfel: „Prin
înviere Iisus a demonstrat că jertfa lui a fost acceptată de
Dumnezeu, iar noul legămînt a fost întemeiat pe baza
acelei jertfe” (BRUCE, p. 388). ♦ În textul bizantin
699
adjectivul ajgaqw'/ este însoţit de substantivul e[rgw/, menit să
clarifice sensul v. 21.
13:22
Autorul îşi descrie epistola drept lovgo" paraklhvsew"
(‘cuvînt de îndemn’; cuvîntul îndemnăriei NTB, cuvîntul
mîngîierii BIBL.1688, BIBL.MICU) scris „în scurte cuvinte”
(gr. diaV bracevwn, pre scurt NTB, BIBL.1688, BIBL.MICU). În
Fapte 13:15, verset care descrie sosirea lui Pavel în
Antiohia Pisidiei, aceeaşi sintagmă denumeşte o predică
ţinută în sinagogă, în ziua de sabat. De altfel, unii
comentatori consideră că Epistola către evrei are un
pronunţat caracter omiletic (BRUCE, p. 389).
13:23
Gr. ajpoluvw, folosit pentru a descrie situaţia lui Timotei,
poate fi interpretat în mai mutlte feluri: (1) ‘a elibera din
închisoare’; (2) ‘a elibera dintr-o slujbă’; (3) ‘a trimite la
drum’ (BDAG, s.v. ajpoluvw). În cazul în care Timotei a
fost întemniţat, acesta ar fi unul dintre puţinele detalii care
ancorează epistola în istorie. Din nefericire, autorul nu ne
dă alte detalii care să ajute la datarea epistolei.
13:24
Ultimele cuvinte ale epistolei sînt rezervate salutărilor
adresate conducătorilor bisericii şi „tuturor sfinţilor” (i.e.
creştinilor): „Spuneţi închinăciune tuturor învăţătorilor
voştri şi tuturor sfinţilor” (NTB). ♦ Manuscrisele bizantine
şi BEZA 1580 conţin următoarea precizare la final: ProV"
jEbraivou" ejgravfh ajpoV th'" jItaliva" diaV Timoqevou. Textul
se regăseşte şi în primele traduceri româneşti: Scrisă-i la
ovreai, din Italiia, pre Timoteiu NTB, Cătră evrei s-au scris de la
Italia, pren Timotheiu BIBL.1688, Cartea cătră evrei easte scrisă
din Italiia, prin Timoteiu BIBL.MICU.