Valeriu Gherghel

Biblioteci în foc

Cartea și focul

O imagine despre destinul mereu ameninţat şi precar al bibliotecilor ne putem face din
următoarea notă a lui Aulus Gellius (Noctes atticae, VII: 17). Aulus Gellius a trăit pe la
anii 150-200 după Christos...
În treacăt fie zis, nota lui Aulus Gellius este cea mai veche menţiune cu privire la o
bibliotecă publică: „Se spune că tiranul Pisistrate a fost cel dintâi care, în Atena, a pus la
dispoziţia publicului cărţi de discipline liberale pentru a fi citite. După el atenienii, cu
grijă de zei, au mărit numărul cărţilor bibliotecii înfiinţate de Pisistrate.
Dar după aceea Xerxes, ocupând oraşul Atena şi incendiindu-l, cu excepţia Acropolei,
a luat toată acea mulţime de cărţi şi a dus-o în Persia. Abia mai târziu regele Seleukos,
cunoscut sub numele de Nikator, a luat măsuri de aducere a cărţilor la Atena.
După aceea, un mare număr de cărţi, cam 700.000, au fost fie strânse, fie scrise la
ordinele regilor Ptolemei, în Egipt [în oraşul Alexandria]. Dar în primul război contra
Alexandriei, pe când poporul era jefuit [de soldaţii romani], toate aceste opere au fost
incendiate din întâmplare de trupele auxiliare, fără ca acestea să fi primit ordin pentru
astfel de faptă”.
Desigur, istoria precisă a bibliotecii din Alexandria nu e cunoscută. Se ştie, în schimb,
numele unor bibliotecari: Demetrios din Phaleron, Eratostene, Zenodot din Efes,
Aristarh... Poetul Calimah a alcătuit un catalog al bibliotecii. Imensa bibliotecă a fost
adăpostită în două clădiri din Alexandria: în aşa-numitul Museon şi în palatul Serapeum.
În ceea ce priveşte numărul cărţilor, cifra dată de Aulus Gellius nu e confirmată de
alte mărturii. Seneca, in De tranquillitate animi, 9, citează un loc din cronica lui Titus
Livius, unde se afirmă că biblioteca nu cuprindea decât 400.000 de cărţi. Alţii au vorbit
însă de un milion de titluri...

Aș menționa că Seneca nu a privit cu simpatie bibliotecile. Înțeleptul, dacă e cu

adevărat înțelept, se mulțumește cu lectura atentă a cîtorva titluri, nu cu o mulțime.
Biblioteca din Alexandria, continuă Seneca, era doar lux și ostentație...
Imensa bibliotecă a fost adăpostită în două clădiri din Alexandria: în aşa-numitul
Museon şi în palatul Serapeum. Nu se știe precis cine a distrus-o. În pasajul citat mai sus,
Aulus Gellius vorbește de trupele lui Caesar și de un incendiu izbucnit întîmplător.
Alții au pus distrugerea bibliotecii pe seama califului Omar (581-664) care ar fi
raționat astfel: dacă lucrările din bibliotecă nu spun lucruri diferite de ceea ce afirmă
Coranul, sînt inutile, fiindcă nu fac decît să repete învățătura din Carte; dacă spun lucruri
diferite, chiar opuse, ele sînt dăunătoare, fiindcă tot ceea ce contrazice Coranul e nociv.
Și într-un caz, și în celălalt, biblioteca se cuvine a fi distrusă.
În fine, ipoteza cea mai probabilă susține că biblioteca din Alexandria a fost arsă, în
secolul al V-lea, de creștini (e menționat numele episcopului Theofil), pentru motivul că
adăpostea cărți păgîne. Dacă episcopul Theofil a poruncit distrugerea bibliotecii, cu
siguranță el nu a gîndit altfel decît califul Omar.
În încheiere, aș menționa o carte recentă despre tentația de a da foc bibliotecilor.
Aparține istoricului Lucien X. Polastron și e intitulată Livres en feu. Histoire de la
destruction sans fin des bibliothèques. A apărut la editura Gallimard anul trecut.
Polastron constată un fapt interesant: acolo unde există cărţi multe, acolo apare şi gîndul
distrugerii lor. Cărţile par, adesea, subversive, periculoase, nocive, inutile.
Din fericire, astăzi privim bibliotecile cu mai multă bunăvoință: sînt inocente și, fără
nici o discuție, folositoare.

Fahrenheit 451: temperatura la care ard cărţile

Cine nu-şi aminteşte filmul lui François Truffaut din 1966? E vorba de ecranizarea
romanului scris de Ray Bradbury (n.1920), Fahrenheit 451. Dar Bradbury nu e singurul
scriitor care a imaginat distrugerea cărţilor prin foc.
Primul este desigur Cervantes, cu Don Quijote. Un capitol prezintă intervenţia
preotului şi a spiţerului în biblioteca nobilului Cavaler al Tristei Figuri (care e, în opinia
lui Miguel de Unamuno, un “Christ gotic cu angoase moderne”). Cei doi controlează
cărţile din bibliotecă (majoritatea sînt romane cavalereşti) şi aruncă o mare parte din ele
în foc.
Al doilea cronologic este Elias Canetti (a luat premiul Nobel pentru literatură, în
1981) cu romanul Die Blendung (Orbirea), publicat în 1935.
Următorul pe lista mea este Mervyn Peake (1911-1968), cu trilogia fantasy, Titus
Groan, titlu tradus în franceză ca Titus d’Enfer. Prima ediţie a romanului este din 1946.
Biblioteca incendiată aparţine lordului Sepulchrave, stăpînul castelului Gormenghast.
Stăpînul are obiceiul demodat de a citi. Dar biblioteca sa cade pradă flăcărilor.
Abia acum ar veni Ray Bradbury cu romanul Fahrenheit 451 (publicat în 1953), care e
o distopie. În societatea imaginată de Bradbury, pompierii au menirea de a da foc tuturor
cărţilor. Lectura este o activitate ilicită. Pentru a păstra carţile, oamenii înşişi trebuie sa
devină cărţi, memorîndu-le.
Ar urma, după socotelile mele, Umberto Eco. În Numele trandafirului (1981), la final,
biblioteca abaţiei ia foc şi arde vreme de trei zile. Incendiul este o metaforă pentru
sfîrşitul unei lumi.
Şi prozatorul merican Paul Auster descrie un incendiu livresc, în romanul In the
Country of Last Things (1987), tradus de francezi sub titlul complet modificat de Le
voyage d’Anna Blume.
Şi îmi mai aduc aminte de o incendiere a cărţilor: poate fi găsită în romanul lui Dai
Sijie, publicat la Gallimard, în anul 2000, şi tradus la noi sub titlul Balzac şi Micuţa
Croitoreasă chineză.

Appendix la Fahrenheit 451

De obicei, îi vorbim de rău pe cenzori şi pe toţi cei ce dau foc cărţilor. Deşi atitudinea
aceasta e pe deplin justificată, există şi mari filosofi care, pentru un alt motiv, desigur, au
visat să distrugă o parte măcar a cărţilor.
Leibniz (1646-1716), de exemplu, era înfricoşat de rapiditatea cu care creşte numărul
cărţilor. Librăriile care gem de cărţi şi bibliotecile neîncăpătoare stau mărturie.
Exclamaţia lui Leibniz s-a păstrat: cette horrible masse de livres, qui va toujours en
s’augmentant!
Acelaşi sentiment al deşertăciunii l-a avut şi David Hume. Cărţile inutile le copleşesc
pe cele folositoare. Cărţile proaste sînt din ce în ce mai numeroase. Nu cărţile bune se
înmulţesc, ci tocmai cărţile perfect nefolositoare. Din acest maldăr cum poţi identifica o
carte bună? Nu-i chip. Ea rămîne ascunsă sub mormanele de maculatură.
Pentru acest motiv, Hume a scris în lucrarea lui fundamentală: “Cînd parcurgem,
pătrunşi de aceste principii [critice], bibliotecile, ce prăpăd ar trebui să facem? Dacă luăm
în mînă orice volum de teologie sau de metafizică de şcoală, bunăoară, să ne întrebăm:
Conţine el vreun raţionament abstract privitor la cantitate sau număr? Nu. Conţine el oare
vreun raţionament întemeiat pe experienţă cu privire la fapte şi existenţă? Nu.
Încredinţaţi-l atunci focului, căci nu poate conţine nimic altceva decît sofisme şi iluzii”
(Cercetare asupra intelectului omenesc, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1987, p.225).
Poate că David Hume (1711-1776) nu are întru totul dreptate. Cărţile se cuvin a fi
citite, nu incendiate. Soluţia nu e rugul. Soluţia este de ordin bibliografic. Trebuie să
existe bibliografi pricepuţi, care să adnoteze cărţile şi materia lor, pentru a ne putea face o
idee despre cuprinsul oricărei cărţi. Dar şi acest gînd este, poate, o utopie.