Valeriu Gherghel

Însemnări despre enciclopedii

Un savant din primul secol creştin: Seneca

Seneca, Naturales quaestiones: Ştiinţele naturii în primul veac, traducere de Tudor

Dinu, Vichi Eugenia Dumitru, Ştefania Ferchedău, Lavinia Cuta; ediţie îngrijită şi note de
Ioana Costa; indice şi tablă generală de materii de Tudor Dinu, Iaşi: Polirom, 1999, 202p.

Tratatul lui Seneca este îndeosebi o colecţie copioasă de opinii ale altora cu privire la
istoria naturală. Filosoful precizează în chip repetat: Aristotel a spus că, Posidonius a spus
că, Attalus a spus că…
În sprijinul adevărurilor sale, el citează filosofi, glosatori, vizionari, savanţi, călători,
chiar poeţi (Vergiliu, Ovidiu). Pentru Seneca, totul este, aşadar, demn de încredere. Nici o
mărturie nu este lăsată deoparte. Textul poetic este la fel de credibil ca discursul filosofic.
Sau invers…
În practica lui Seneca, istoria naturală constituie, totuşi, o disciplină pur speculativă.
Seneca nu porneşte de la fapte, ci de la pretinse enunţuri despre fapte, pe care le culege
din enciclopediile vremii. Raţionamentul cel mai obişnuit este acela prin analogie. Iar
termenul de comparaţie e adesea corpul uman. Țărîna e carnea, filoanele minerale
mușchii, apele freatice sînt arterele și venele.
Seneca are o înclinaţie marcată către faptul curios, neobişnuit, insolit. O secţiune se
referă la fulger ca semn, anunţ, prezicere, avertisment. Seneca nu are tendinţa de a scoate
concluzii şi date din etimologii (precum, mai tîrziu, Isidor din Sevilla). Savantul Seneca
este însă de o imensă credulitate, ca toţi anticii și, mai apoi, medievalii, de altfel.
Consemnează cu seriozitate că fulgerul face să îngheţe vinul în butii şi goleşte şerpii de
venin, transformă ochii scoicilor în mărgăritare. Fulgerul, mai spune Seneca, ia minţile
oamenilor, topeşte sabia din teacă, dar lasă teaca neatinsă.
Seneca nu observă în chip deosebit şi atent lumea din jur, natura. Citeşte, în schimb,
cu luare aminte tot ceea ce s-a consemnat despre lume şi analizează minuţios ceea ce
citeşte. Studiul naturii nu are ca finalitate o mai bună cunoaştere a ei, ci o mai corectă
atitudine faţă de încercările existenţei: faţă de viaţă, moarte, dezastre, epidemii etc.
Tratatul devine treptat un amestec de observaţie corectă şi de opinii incredibile. În
timpul ploilor diluviale, precizează filosoful, lupii vor înota alături de miei. Există rîuri
care schimbă culoarea oilor ce se adapă din ele: cele albe devin negre, cele negre devin
albe etc. În fluviul Nil, în apropiere de Alexandria, se petrece anual o luptă feroce între
rechini și delfini. Ea sfîrșește întotdeauna cu izbînda delfinilor...
Discursul enciclopedic este întrerupt de lungi meditaţii asupra morţii, fricii, linguşirii,
luxului, rafinării plăcerilor, decăderii moravurilor, deşertăciunii, vacuităţii etc.

Oglinda

1
 În Naturales quaestiones, Seneca descrie meteoriții, haloul, grindina, Nilul,
cutremurele din Campania, apele stătătoare, rîurile și fluviile, curcubeul, obiceiurile
delfinilor, fulgerul, eclipsele etc. Rămînem cu impresia că este vorba de o ”istorie
naturală”, precum aceea a lui Gaius Plinius Secundus. Dar nu!

Pentru Lucius Annaeus Seneca (ca. 4 – 65), cercetarea lumii fizice este, cel mai
adesea, prilej pentru învățături și îndemnuri morale. Într-un loc, citim o critică
necruțătoare a hedonismului. În altă parte, o diatribă în contra lingușitorilor. Excursul
despre oglindă devine treptat o denunțare a luxului și desfrîului.
Iată: ”Oglinzile au fost descoperite pentru ca omul să se cunoască pe sine însuși... Mai
întîi, au utilizat fierul... Cînd luxul a devenit atotputernic, au fost cizelate din aur și argint
oglinzi de mărimea unui corp omenesc și apoi împodobite cu pietre prețioase...
Produsele diferitelor meșteșuguri sînt folosite atît de nediferențiat de ambele sexe încît
cele care desemnau universul feminin fac parte acum din bagajul bărbaților. Al tuturor
bărbaților, vreau să zic, inclusiv al militarilor. Se folosește astăzi oglinda numai pentru
găteli? Nu, ea a devenit indispensabilă pentru orice viciu” (Naturales quaestiones, cartea
I, capitolul XVII).

Din enciclopedii

Am ales câteva locuri mai interesante din enciclopediile de la sfârșitul Antichității

(Pliniu, Cicero, Seneca). Iată oferta pentru această seară și pentru această dimineață...
Citiți, rogu-vă, mai departe.
Seneca zice că un crocodil este curajos cu cei lași și laș cu cei puternici. Dar oamenii
sunt altfel oare?
Platon a avut un vis în care un roi de albine (albinele lui Pliniu?) i se așeză pe frunte.
Visul a fost interpretat ca o prefigurare a limbii sale dulci, a frumuseții literare a
dialogurilor... Ca să vezi!
Teoriile lui Pliniu seamănă cu acelea ale lui Seneca. Și Seneca vorbește de broboanele
de sudoare ale pamântului, și el vorbește de transpirația naturii (care e văzută ca un mare
animal). De fapt toți enciclopediștii de la sfârșitul Antichității și din Evul Mediu seamănă
intre ei. Notează cele mai curioase ipoteze, fără să clipească, nu verifică nimic, sunt
creduli, gândesc totul animist (și după modelul trupului uman).
Interesant este și gândul că mierea se naște prin oculta influență a constelațiilor. Și
poate e chiar așa. Cine știe?
În Cicero, cred, am dat și peste scorpion. El amintește (și numește) un om care a
rezistat înțepăturii acestei fapturi veninoase. Cum a reușit vă voi spune altădată.

Enciclopedia lui Isidor din Sevilla

Episcopul Isidor din Sevilla a trăit în secolul al VII-lea, în Spania stăpânită de vizigoţi.
Este autorul unei vaste enciclopedii în limba latină (Etymologiae sive Origines), publicată
spre sfârşitul vieţii sale, în 636.

2
Enciclopedia lui Isidor va reprezenta, într-un fel, temelia culturii medievale. Convingerea
lui e că putem cunoaşte lucrurile prin simpla analiză etimologică a cuvintelor ce le
numesc. Astfel termenul cadaver, de pildă, vine de la caro data vermibus. Isidor
consideră că între nume şi lucru există o relaţie de dreaptă potrivire, aşa cum credea şi
Cratylos al lui Platon.

Se ştie că a existat un schimb epistolar între Isidor din Sevilla şi arhidiaconul Braulio de
Zaragoza. Arhidiaconul l-a îndemnat pe episcop să termine vasta lucrare şi tot lui Braulio
i se datorează împărţirea Etimologiilor în XX de cărţi.

La o primă consultare, enciclopedia lui Isidor pare o masă informă şi greoaie de

informaţii. În realitate, autorul şi-a organizat în chip logic materia. Mai întâi, tratează
disciplinele ce ţin de „educaţia primară” (gramatica, retorica şi dialectica), ca în
continuare să se ocupe de „educaţia secundară” (de la aritmetică la astronomie, de la
medicină la istoria Bisericii, de la geografie la meşteşuguri).

În fond, Enciclopedia lui Isidor e o circumscriere şi o cântărire a cunoaşterii valabile în

secolul al VII-lea. Principala sursă de informaţii pentru episcop o reprezintă, desigur,
Biblia, care e privită, în cartea a VI-a a Etimologiilor, ca o veritabilă bibliotecă.

John Henderson, care a redactat, în 2007, o monografie interesantă despre „lumea lui
Isidor”, notează: "[În ochii enciclopedistului] Biblia este ea însăşi o bibliotecă, o arhivă, o
istorie" (p.99). Biblia e biblioteca originară, aceea care cuprinde şi anticipează întreaga
cunoaştere posibilă a omului.

Referinţe:
John Henderson, The Medieval World of Isidore of Seville: Truth from Words, Cambridge:
Cambridge University Press, 2007, xi – 232pp.

Enciclopedii medievale

Un volum dedicat enciclopedismului medieval promite cel puțin o lectură interesantă. În

peregrinările mele pe net, am dat peste un astfel de volum realizat de cercetătorii Bernard
Baillaud, Jérôme de Gramont și Denis Hüe sub titlul Discours et savoirs: encyclopédies
médiévales, Cahiers Diderot 10, Presses Universitaires de Rennes, 1998, 202p.

Din cuprinsul acestui volum, aș remarca, întâi de toate, studiul semnat de Bernard
Ribémont despre chestiunile de ordin matematic în enciclopedia lui Isidor din Sevilla,
apoi studiul despre alchimie în enciclopediile realizate în secolul al XIII-lea (redactat de
Marie-Claude Déprez-Masson) și, în sfârșit, studiul semnat de Chantal Connochie-
Bourgne despre prima enciclopedie în limba franceză (și nu în latină precum
celelalte), Image du monde, scrisă de autorul loren Gossuin de Metz.

Sunt evocate și comentate, așadar, enciclopedii celebre, precum Etymologiarum sive

3
Origines libri XX, Le Secret des Secrets, De proprietatibus rerum ori lucrarea
monumentală a lui Vincent de Beauvais, Speculum maius.