Sie sind auf Seite 1von 54

Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad

Facultatea de Ştiinţe Umaniste Politice şi Administrative

Tehnici de investigaţie
jurnalistică
Suport de curs

Lector universitar
Gabriela Groza

Arad - 2008
Tehnici de investigaţie jurnalistică

I. DOCUMENTAREA – prima şi indispensabila etapă a creaţiei jurnalistice


• Când şi unde se documentează jurnalistul
• Tehnologia documentării
• „Banca” de date a jurnalistului
• Mijloace de documentare

II. RELAŢIA REPORTER-SURSĂ


• Sursele de documentare
• Protejarea surselor
• Reţeaua de surse

III. ELEMENTE DISTINCTIVE ALE JURNALISMULUI DE


INVESTIGAŢIE
• Investigaţia jurnalistică, definiţie, particularităţi
• Cercetarea originală
• Subiectul implică potenţiale nereguli sau neglijenţe, despre care nu există
dovezi
• Ţinerea secretă a informaţiilor

IV. CUNOŞTINŢELE NECESARE PENTRU JURNALISMUL DE


INVESTIGAŢIE
• Cunoaşterea legilor privind accesul public la informaţie
• Cunoaşterea surselor standard de referinţă
• Contacte
• Cunoştinţe de lucru pe computer
• Pericolele jurnalismului de investigaţie

V. CUM SE DESFĂŞOARĂ OPERAŢIUNILE DE INVESTIGAŢIE


• Aflarea subiectelor de investigat
• Obţinerea şi arhivarea oricărui document
• Transcrierea interviurilor şi afişarea observaţiilor
• Insistenţa reporterului de investigaţie
• Re-intervievarea „surselor vechi”
• Cultivarea surselor cu adevărat avizate
• Sprijinul şefilor
• Condiţiile în care se lucrează sub acoperire
• Ce nu este investigaţie jurnalistică
• Spirala clasică a investigaţiei jurnalistice

VI. INTERVIUL ŞI JURNALISMUL DE INVESTIGAŢIE


• Pregătirea interviului şi strategia de discuţie
• Tehnici de intervievare
• Tipuri de atitudini printre jurnalişti de investigaţie

VII. REGULI DE BAZĂ ÎN CONDUCEREA UNUI INTERVIU

VIII. ANCHETA DE INVESTIGAŢIE


• Caracteristici generale
• Cum poţi rata o anchetă bună. Duşmanii investigaţiei
• Etapele anchetei de investigaţie

IX. PLASAREA INVESTIGAŢIEI ÎN CONTEXT


• Redactarea
• Reguli
• Impasuri de la zvon la redactare

X. DEONTOLOGIA INVESTIGAŢIEI JURNALISTICE


• Buna-credinţă
• Etica în relaţiile cu „ţinta”
• Prezentarea punctului de vedere
• Etica în relaţiile cu sursele
• Etica investigaţiei sub acoperire

XI. CAMPANIA DE PRESĂ


• Campanie interesată
• Libertatea de a spune „NU”. Autocenzura
I. DOCUMENTAREA – prima şi indispensabila etapă a creaţiei
ziaristice

„A pleca” pe teren pentru a se documenta ca să redacteze un reportaj, o


anchetă, un articol sau oricare alt gen de text publicistic, iată unul din cele două
verbe esenţiale ale jurnalistului – celălalt fiind „a scrie”. Există şi producţii
jurnalistice care nu necesită o documentare „la faţa locului” (editorialul,
comentariul politic, uneori eseul), dar, cu mult mai multe, mai frecvente în
activitatea jurnalistică, sunt cele care nu pot fi concepute fără investigarea
unei anume realităţi, deci fără deplasarea jurnalistului în chiar teatrul de
operaţiuni al realităţii despre care şi-a propus sau i s-a propus să scrie. Nu e
deloc simplă operaţia scrisului în sine, uneori e anevoioasă, chinuitoare, cu atât
mai grea cu cât cel care scrie are mai acut conştiinţa răspunderii scrisului său, a
mesajului pe care vrea să-l transmită cititorului şi, nu în ultimul rând, a preţuirii
semnăturii sale. Totuşi, cu mult mai la îndemână îi vine să scrie atunci când în
carnetul său, cam ros de atâta purtat prin buzunare s-au adunat din abundenţă
date, nume de oameni interesanţi, întâmplări revelatoare, situaţii, discuţii etc.,
etc. E cu mult mai confortabil să fii deţinătorul unui mare surplus de material
faptic din care să poţi selecta (ba chiar să te afli în dificultatea unei anevoioase
selecţii) decât să te chinuie absenţa informaţiilor necesare, când se iveşte
primejdia numărul unu pentru un jurnalist şi anume invenţia (de
neacceptat, fiind incompatibilă cu profesia de ziarist) sau primejdia numărul doi
– diluţia.
A te documenta, în general, înseamnă, după Dicţionarul explicativ al limbii
române, „a te informa amănunţit şi temeinic (pe bază de documente)” [1]. Dacă
pentru alte domenii documentarea poate să se rezume doar la o cercetare a unor
texte scrise sau tipărite, inscripţii sau mărturii cu valoare de document, pentru
jurnalistică ea este mult mai largă, mai complexă, practic în atenţia jurnalistului
aflat în documentare intrând totalitatea surselor de informare referitoare la
problema care îl interesează[2].
Documentarea în manieră jurnalistică înseamnă, aşadar, mult mai mult
decât o cercetare de documente scrise, înseamnă desprinderea de către jurnalist
din realitatea înconjurătoare a acelor informaţii (fapte, idei, date) cu o mare
încărcătură publicistică, propagandistică, în vederea selectării, prelucrării
publicistice şi transmiterii lor prin mijloacele de comunicare în masă.

Cum, când şi unde se documentează jurnalistul?

Aici este nevoie, mai întâi, să facem distincţia între starea de documentare
a jurnalistului care este permanentă, 24 de ore din 24, neîntreruptă, nici măcar în
somn (jurnalistul care-şi respectă profesia are întotdeauna pe noptiera de lângă
pat un creion şi o hârtie) şi documentarea direcţionată de o temă dată (ceea ce în
literatura de specialitate se mai numeşte „documentare la obiect”).
Primul sens al cuvântului „documentare” nu are... „oare de serviciu” între
8 şi 16, de exemplu, ci presupune o veghe continuă a jurnalistului, în care timp
el păstrează o antenă extrem de sensibilă, ca un adevărat radar de receptat, cele
mai îndepărtate mesaje din cosmos, orientată spre tot ce-l înconjoară. „Oricând
realitatea din jur poate oferi un argument, o sugestie, o pistă de investigaţie”[3].
Ne referim, acum, la documentarea lansată pe „o pistă de investigaţie”,
la operaţiunea de informare asupra unei teme descoperită şi propusă de jurnalist
sau cerută de conducerea redacţiei (este de preferat ca jurnalistul să fie cel care
înaintează ideile şi conducerea redacţiei să i le accepte. Ar fi o dovadă că este
informat, că stăpâneşte realitatea şi ştie să se orienteze în selecţia celor mai
arzătoare probleme ale actualităţii).
Să presupunem că un tânăr jurnalist – fie că lucrează la „secţia scrisori”
sau în altă redacţie – primeşte spre rezolvare (valorificarea publicistică) o
scrisoare a unui cititor. Ce face cu ea?
Lucrul de care se tem cel mai tare tinerii gazetari, la începutul activităţii
lor de presă, este documentarea. Explicaţia este simplă şi ea constă în
necunoaştere. Întotdeauna ţi-e teamă, te sperie ceva ce nu cunoşti, ce nu
stăpâneşti. Şi documentarea – documentarea de presă – este acest „ceva”
necunoscut care îl face pe tânărul jurnalist să fugă sau cel mult să se apropie de
ea cu rezerve. De aceea, multe din nereuşitele sale publicistice, chiar eşecurile
care însoţesc, de regulă, debutul său, au explicaţia în modul în care a fost
condusă documentarea.
Fiecare temă sau subiect reclamă o documentare adecvată, un plan de
documentare unic, adaptat la specificul temei sau subiectului respectiv, care
cuprinde cvasitotalitatea surselor de informare şi documentare stabilite de
jurnalist că ar avea legătură cu problema care-l interesează. În practică, nu se
utilizează o schemă de documentare şablon, general valabilă ca o reţetă
care, învăţată pe de rost, poate să garanteze succesul.
Este adevărat, există o „tehnologie” a documentării pe care teoretic –
mai mult în scop didactic – o putem concepe din etape şi faze, dar ea nu oferă
decât „aurul” unui drum pe care trebuie să-l parcurgă jurnalistul în momentul în
care primeşte (sau îşi propune) sarcina de a scrie un text publicistic şi până la
apariţia acestuia (uneori, prelungindu-se un timp şi după apariţie). Această
„tehnologie” despre care vom vorbi în detaliu ceva mai târziu nu indică nici
timpul necesar şi nici locurile anume, precise, pe care trebuie să le
cerceteze, obligatoriu, jurnalistul. Aceste locuri (surse de documentare)
trebuie să le descopere fiecare în etapa de elaborare a planului documentării şi,
apoi, pe întregul parcurs al procesului de documentare, aşa cum reclamă o temă
sau alta.
La începutul activităţii sale, tânărul jurnalist este tentat să facă o
documentare „după ureche”, „la întâmplare”, „de la distanţă”, întotdeauna grăbit
să încheie cât mai repede această operaţie „plicticoasă, obositoare”, care-i dă, de
multe ori, peste cap ideile de început şi care, dacă te fură, pare să nu mai aibă
sfârşit. Lui i se pare, chiar este convins, că ceea ce contează este redactarea. Cu
cât ajungi mai repede la masa de scris şi, apoi, cu textul pe biroul redactorului
şef, cu atât e mai bine, cu atât ai mai puţine date, cu atât e mai uşor să le
ordonezi logic şi interesant în respectiva creaţie publicistică. Eroare! Cu timpul,
pe măsură ce câştigă experienţă, lucrurile intră în normal şi documentarea îşi
ocupă locul pe care-l merită în procesul creaţiei jurnalistice.
Acum, însă, să presupunem că suntem în situaţia când ne lipseşte
experienţa şi tânărul jurnalist, dornic să se alăture „cauzei” cetăţeanului
nemulţumit sau „nedreptăţit” de o măsură oarecare, hotărăşte să prelucreze
scrisoarea, să-i dea adică o formă publicistică adecvată, un titlu incitant şi cu un
text redactat cu nerv, încheiat cu imperativul „să se rezolve imediat”. Stăpân pe
condei, nu îi e greu să scoată din textul scrisorii o „creaţie ziaristică” bună de
tipar.
Iată de ce este nevoie ca jurnalistul să se lămurească bine în legătură cu
problema ridicată pentru a evita eşecul unei intervenţii în gol a publicaţiei sale.
Cu alte cuvinte, să se documenteze. Şi acum să vedem CUM?
În mai multe feluri, în funcţie de experienţa pe care o are, de relaţiile pe
care le întreţine, de gradul său de informare, de importanţa pe care o acordă
temei, de interesul pe care îl poate trezi aceasta într-o masă mai mare de cititori
etc.
Cine-l ajută pe ziarist să nu cadă în „capcanele” în care-l poate arunca
scrisoarea? Tot documentarea. Dar făcută ştiinţific, după un plan bine gândit
care să cuprindă cele mai autorizate şi competente izvoare documentare şi surse
de informare legate de temă sau problemă.
În planul de documentare pe care şi l-ar face ziaristul pentru rezolvarea
scrisorii primite ar putea fi înscrise următoarele puncte:
a) contactul (telefonic) cu cetăţeanul pentru a verifica, mai întâi,
dacă există cu adevărat şi nu este o farsă (s-a mai întâmplat!) pe
care să i-o joace cineva acestuia;
b) cercetarea serviciului de documentare a redacţiei sau, în cazul
în care este specializat pe domeniu, a „băncii” proprii de date (a
„documentării personale”) pentru a lămuri ce prevede legea în privinţa
organizării serviciilor către populaţie, să nu susţină vreo idee care să
vină în contradicţie cu aceasta sau (o situaţie favorabilă pentru
jurnalist) să descopere o fisură în fundamentarea ei. În cazul în care nu
găseşte nimic, consultarea unui specialist (de preferat, neutru);
c) deplasarea în teren, la faţa locului, pentru a convinge direct că
lucrurile stau aşa cum le-a prezentat cetăţeanul şi nu cumva acesta
a exagerat intenţionat sau din lipsă de informare;
d) clarificarea problemelor care ţin de sectorul răspunzător cu
rezolvarea respectivului serviciu solicitat (cooperaţie
meşteşugărească, consiliu popular sau alte instituţii şi foruri centrale
care coordonează activitatea acestora).
Principala modalitate de documentare a jurnalistului este deplasarea
pe teren. Jurnalistul trebuie să alerge mult în căutarea noutăţilor –
principala materie primă a procesului de producţie jurnalistică. De aceea,
pentru exercitarea profesiei sale, jurnalistului îi sunt necesare „un creion, o
bună ţinere de minte, şi... o bună pereche de încălţări”[4].
El trebuie să vadă cu ochii lui, la faţa locului (simultan cu evenimentul
sau ulterior), să ia contac direct cu sursele de informare, cu martorii oculari. Şi
aceasta, eventual, după ce a consultat „buletinele agenţiei de presă, bibliotecile
şi serviciile de documentare (arhivă), fişierele şi calendarele de evenimente
(politice, economice, istorice, ştiinţifice, cultural-artistice, folclorice-
tradiţionale, astronomice-cosmice, sportive etc.) afişele publicitare sau
anunţurile de mică şi mare publicitate, scrisorile de la cititori şi relatările
corespondenţilor (acreditaţi sau voluntari), publicaţiile departamentale, judeţene
sau străine şi încă altele, cum ar fi: dosarele judiciare, unele materiale de sinteză
(economice sau de altă factură) etc., ba chiar şi unele materiale cu aparenţă
foarte prozaică, ori de îngustă specialitate cum ar fi manualele de tot felul,
rapoartele unor conferinţe ştiinţifice etc.”[5].
Datele obţinute din aceste surse clasice de informare şi care se găsesc la
nivelul administrativ oficial sunt, de regulă (şi necesar) reconfruntate de
jurnalist cu realitatea.
„Deplasarea pe teren” poate să însemne şi deplasarea la o singură sursă
după cum poate să însemne şi drumuri lungi, obositoare, la zeci şi chiar sute de
surse. Două exemple în acest sens – documentarea pentru un reportaj şi alta
pentru o anchetă – vor arăta cât de lung este, uneori, drumul documentării
jurnalistului şi cât de aprigă trebuie să fie setea lui de cunoaştere, cât de tenace
ambiţia de a merge până la capăt, de a nu se descuraja, de a nu renunţa, de a
insista până la aflarea adevărului vieţii.
Există modalităţi de documentare în funcţie de temă, de gen, de
personalitatea fiecăruia şi nu „reţete” de aplicat în orice situaţie. Ele pun în
evidenţă multitudinea surselor de informare care se află la îndemâna tuturor, nu
numai a jurnaliştilor şi care pot fi folosite într-un scop sau altul. Munca de
culegere a materialului informaţional poate fi organizată şi realizată şi de
oameni care nu au calităţi de gazetar. Oficiile de presă ale ministerelor,
purtătorul de cuvânt al unor instituţii, arhivele etc., oferă informaţii
nelimitate care dau de ştire despre o realitate sau alta. Tot acest fluviu de
informaţie capătă, însă, formă numai prin filtrarea lui în laboratorul intim
al jurnalistului care ştie şi poate să-l recreeze conform scopului pe care
acesta îl urmăreşte.
În acţiunea de documentare jurnalistică – deplasarea pe teren,
investigaţia realităţii în manieră jurnalistică, ocupă un loc central,
asigurându-i jurnalistului legătura cu viaţa. Această legătură trebuie să fie
permanentă. Numai aşa poate să-şi exercite jurnalistul profesia. Dacă este
la zi cu marile evenimente, dacă participă direct la ele sau le urmăreşte cu
continuitate, dacă cunoaşte îndeaproape munca şi viaţa oamenilor.
Pentru aceasta nu există, însă reţete. Fiecare creaţie jurnalistică cere o
altă documentare. Deci, câşi jurnalişti, atâtea metode de documentare, câte
creaţii jurnalistice, atâtea modalităţi specifice de investigare a realităţii.
Unele se folosesc „din exteriorul”, altele „din interiorul” realităţii
investigate, în acest ultim caz jurnalistul acţionând incognito.
Fie că se realizează pe o cale sau alta, o documentare de calitate este
asigurată numai în condiţiile în care jurnalistul dovedeşte:
- o profundă cultură legislativă în primul rând – ceea ce înseamnă a
cunoaşte până la amănunt litera, şi a înţelege, până la nuanţă legea şi
celelalte acte normative care reglementează domeniul sau sectorul de
activitate de care te ocupi. Neapărat înainte, nu doar în timp ce, şi cu atât
mai puţin nu doar după ce te a-i documentat;
- disponibilitatea de a recepţiona realitatea de pe teren, nevămuită de
vreo idee preconcepută. Cu alte cuvinte, să nu pleci în deplasare numai
pentru a găsi nume şi date cu care să completezi „spaţiile” libere din
articolul „ca şi scris” – când nici măcar n-ai plecat în documentare – sau pe
care l-ai mai scris de vreo câteva ori;
- să ştie să fie un interlocutor obişnuit pentru cel cu care stă de vorbă
şi nu neapărat jurnalist (chiar şi pentru simplul motiv că pe unii parteneri
de discuţie o asemenea postură îi inhibă).
Există o „tehnologie” a documentării?

Documentarea de presă – ca „tehnică” a profesiei jurnalistului poate fi


descompusă în părţi componente, într-o succesiune logică, de-a lungul unui
„flux tehnologic” obligatoriu de parcurs de jurnalist în procesul elaborării
creaţiei sale.
Am reţinut ca principale faze ale documentării următoarele:
- D1 – Documentarea privind indicaţiile şi orientările editorului,
sarcinile primite, cerinţele cititorilor.
- D2 – Documentarea la locul şi în timpul desfăşurării evenimentelor,
prin participare şi implicare în studii, analize, controale efectuate de
organe sau organisme specializate sau individual pe baza informaţiilor
culese la faţa locului ori primite de la organele de sinteză.
- D3 – Documentare privind criterii de evaluare necesare aprecierii şi
interpretării faptelor de viaţă.
- D4 - Selecţia faptelor de viaţă, în cursul documentării se obţine o
multitudine de date şi informaţii din care trebuie selecţionate acelea
care asigură informarea completă, precisă, clară, argumentată[6].
D5 – Verificarea datelor culese din teren.
D6 – Elaborarea textului de presă cu grija de a generaliza concluziile
desprinse din documentare; argumentare convingătoare, formulare de
soluţii practice, concrete, utile.
D7 – Verificarea, în şpalt, a datelor şi numerelor pentru a nu se strecura
aici cea mai mică greşeală care ar putea afecta prestigiul şi autoritatea
semnatarului şi ale publicaţiei.
D8 – Cunoaşterea ecourilor la creaţiile publicate sau difuzate pentru
eventuale reveniri.
Toate aceste faze, la care, de la caz la caz, se mai pot adăuga şi altele
determinate de complexitatea temei sau de vasitatea teritoriului pe care sunt
distribuite sursele de informaţii, se ordonează în „tehnologia” documentării
în doar trei etape distincte: predocumentare, documentare pe teren sau
investigaţia realităţii şi postdocumentarea. În fiecare din aceste etape,
jurnalistul urmăreşte şi realizează o serie de obiective.
În predocumentare:
- determinarea precisă şi clară a obiectivului documentării pe baza
cunoaşterii profunde, organice şi intime a sarcinilor majore, prioritare, la
ordinea zilei, a legilor ţării şi hotărârilor forurilor de drept;
- determinarea celor mai competente şi autorizate surse de consultare (sub
formă de documente scrise sau persoane) pentru atingerea obiectivelor stabilite;
- întocmirea planului de documentare (lista cu adresele surselor de
informare).
În documentare:
- cercetarea şi studiul temeinic al cât mai multor fapte de viaţă, opinii ale
oamenilor muncii implicaţi în fenomenul cercetat;
- aprecierea şi interpretarea obiectivă a faptelor prin prisma importanţei
lor;
- selectarea şi verificarea lor la câteva surse competente în vederea evitării
oricărei greşeli care ar putea compromite ideea de presă eficient[.
În postdocumentare:
- corectarea obiectivului propus iniţial pe baza faptelor de viaţă cercetate;
- analiza eficienţei activităţii de documentare şi creaţie publicistică prin
urmărirea permanentă a ecourilor stârnite de textul publicat sau difuzat.

„BANCA” DE DATE A JURNALISTULUI


(SURSELE DE DOCUMENTARE)

Un reporter este cu atât mai bine pregătit şi îşi face cu atât mai bine
meseria cu cât stăpâneşte mai multe surse, deci mai multe modalităţi de a
obţine informaţii. Cu ajutorul surselor, reporterii obţin date şi le verifică
veridicitatea. Un redactor care ştie să valorifice sursele are toate şansele să
evite momentele de criză de subiecte.
În primul rând sursele se împart în:
1. interne – sunt chiar reporterii corespondenţi şi colaboratorii care ies
pe teren şi observă realitatea pentru a descoperi ştiri;
2. externe – sunt toate acele surse din afara redacţiei consultate de
jurnalişti.
Sursele mai pot fi:
a) directe – sunt acele surse la care ziarul, postul de radio sau
televiziune ori agenţia de presă are acces „la prima mână” (Ex. Sanevit
îşi va înceta activitatea – a declarat directorul general Mircea Roman).
b) indirecte – sunt surse „la mâna a doua” sau chiar a treia ori a patra
(Ex. Sanevit îşi va înceta activitatea, transmite Rompres (Mediafax),
citându-l pe directorul general Mircea Roman).
MELVIN MENCHER (1994) – împarte sursele în:
• fizice – constau în înregistrări, documente, lucrări de referinţă, colecţii de
ziare, observare directă
• umane – sunt autorităţile şi persoanele implicate în evenimente.
Acestea sunt adesea mai puţin credibile decât cele fizice, pentru că oamenii pot
avea anumite interese de protejat sau pot avea uneori tendinţa de a relata faptele
aşa cum cred ei că reporterilor le place să le audă.
O altă clasificare împarte sursele în:
• surse de birou (acele materiale care pot fi consultate în redacţie)
• surse de teren
În redacţiile cu pretenţii, reporterii au la dispoziţie o multitudine de
posibilităţi de documentare:
• arhiva – în care sunt stocate şi fişate, pe domenii, materiale de presă. Alte
redacţii se mulţumesc doar să îndosarieze colecţiile principalelor publicaţii.
Arhiva conţine atât materialele de presă ale instituţiei pe care o deserveşte, cât
şi pe ale altor instituţii de presă. Arhiva este foarte utilă pentru realizarea
cronologiei anumitor evenimente, a documentelor-sinteză despre acestea.
• bazele de date – sunt de mare ajutor pentru reporteri. În redacţiile moderne,
informaţiile sunt stocate pe computer, astfel încât simpla tastare a numelui unei
anumite persoane sau a unor cuvinte legate de tema de documentare „cheamă”
pe ecranul terminalului datele care se cunosc în legătură cu subiectul cercetat de
gazetar. Redacţiile care nu-şi pot permite întreţinerea unei baze de date proprii o
pot substitui conectându-se la INTERNET – o uriaşă reţea electronică ce poate fi
astăzi accesată din toate colţurile lumii. Internet-ul funcţionează ca o bază de
date globală, oferind acces la numeroase informaţii din toate domeniile.
Bibliotecile – (atunci când instituţia de presă dispune de aşa ceva).
Dicţionarele, enciclopediile, agendele de telefon, diverse cărţi de date
(precum Pagini aurii, Pagini galbene, Pagini naţionale etc., care conţin data
referitoare la diverse instituţii şi companii în domeniul public şi privat).
Referinţele bibliografice (în general dicţionarele Who’s Who despre
personalităţi din diferite domenii etc.).
Multe redacţii au în computere un departament de monitorizare a mass-
media electronice. De regulă, acest departament constă într-o cameră în care se
urmăresc pe monitoare audio şi video şi se înregistrează ştirile transmise de
principalele posturi de radio şi televiziune.
Unele instituţii de presă au în dotare un scanner pentru interceptarea
comunicaţiilor radio ale poliţiei şi pompierilor, ceea ce oferă reporterilor
posibilitatea de a afla rapid care sunt operaţiunile forţelor de ordine sau
amănunte legate de evenimente precum accidente, incendii, infracţiuni etc.
Printre sursele la care apelează jurnaliştii se numără:
1. Conferinţele de presă – participarea la conferinţele de presă este una
dintre preocupările principale ale reporterilor. În cadrul acestor organizaţii, fie că
e vorba de instituţii sau de persoane particulare, au ocazia să-şi prezinte
realizările, nemulţumirile şi opiniile, iar jurnaliştii pot pune întrebări în legătură
cu subiectele pe care le consideră interesante pentru cititori.
2. Briefing-urile (Deosebirea dintre briefing şi conferinţa de presă este că în
cadrul acestuia informaţiile oferite au, de regulă, un caracter neoficial, ziariştilor
fiindu-le permisă folosirea acestora fără citarea exactă a sursei şi doar în
contextul unui material de opinie, explicativ sau speculativ, sau ca bază de
pornire în documentare).
3. Rapoartele – în această categorie intră diversele materiale realizate de
instituţii ale statului şi de organizaţii independente: rapoarte de activitate
(precum raportul S.R.I.), rapoarte ale unor instituţii de monitorizare (precum
Comisia Naţională de Statistică), rapoarte ale Comisiilor parlamentare (spre ex.
cele privind corupţia sau evenimentele din 1989). Pot părea, şi uneori sunt
plicticoase, stufoase dar neinteresante, dar studiate cu atenţie pot oferi subiecte
„tari” de presă.
4. Comunicatele de presă – o sursă majoră de ştiri. Comunicate la fel de
frecvente ca şi conferinţele de presă. Conferinţele de presă sunt transmise
canalelor mass-media de diverse instituţii, organizaţii şi persoane particulare şi
pot anunţa un eveniment sau exprima un punct de vedere. Ele nu trebuie
publicate ca meteriale de sine stătătoare, ci tratate ca orice altă sursă. Rolul
reporterului este de a „traduce” termenii pe înţelesul publicului (cititor,
ascultător, telespectator) şi de a scoate în evidenţă informaţiile importante.
5. Broşuri, pliante, newsletters, publicaţii de promovare – acestea sunt
produse şi difuzate de unele instituţii şi companii (produse pe care le realizează).
Newsletters – reviste editate într-un stil pseudo-jurnalistic care conţin interviuri
şi alte articole menite să informeze asupra activităţii şi să promoveze imaginea
instituţiei.
- pentru promovarea imaginii respectivei instituţii şi/sau de creare a culturii
de firmă, mai degrabă decât materiale informative. Cu toate acestea jurnaliştii
pot găsi adesea informaţii utile în astfel de materiale. Ei trebuie să folosească
aceste informaţii astfel încât să nu se transforme în agenţi publicitari.
6. Politicienii şi partidele politice – sunt surse pentru o mare parte din
materialele care apar în presă. Cei mai abili dintre ei cultivă relaţiile cu presa,
pentru că apariţiile în mass-media contribuie la menţinerea sau sporirea
popularităţii. De multe ori ei întind capcane jurnaliştilor, iar aceştia cad adesori
în ele. (Apar ştiri despre ce se spune, şi nu despre ce se întâmplă în realitate).
7. Grupuri de presiune. În multe ţări ale lumii există (funcţionează) grupuri
care îşi propun influenţarea deciziilor şi a opiniei publice într-o direcţie sau alta.
Aceste grupuri (numite şi de lobby) acţionează pe lângă politicieni, dar şi pe
lângă presă, pentru că prin mass-media problemele pot ajunge mai uşor în
atenţia autorităţilor şi a publicului. Atunci când problemele ridicate de acest
grupuri sunt, într-o anumită măsură, de interes public, ele au desigur, valoare de
informaţie.
8. Universităţi şi institute de cercetare. Asemenea surse sunt ideale pentru
obţinerea de informaţii legate de invenţii, descoperiri, sondaje, cercetări
ştiinţifice.
9. Alţi ziarişti. În ciuda concurenţei, solidaritatea de breaslă funcţionează,
de regulă, şi printre jurnalişti. Este puţin probabil ca un ziarist care cunoaşte
amănunte despre un subiect care te interesează să nu-ţi ofere informaţii.
10. Alte publicaţii, posturi de radio sau de televiziune, agenţii de presă.
Lectura zilnică a presei, ca şi urmărirea programelor de ştiri din audiovizual
constituie o sursă inepuizabilă de idei pentru jurnalişti. O ştire mică poate fi
punctul de pornire pentru o mare lovitură de presă.
O sursă valoroasă de informaţii pentru instituţiile mari de presă o constituie
ziarele locale, mai ales atunci când publicaţia sau postul respectiv nu are
corespondenţi locali. Adeseori, ştirile apărute în astfel de ziare sunt de interes
pentru un public mai larg. Ziarele centrale preiau de multe ori informaţii din
presa locală, sau îşi trimit reporterii pe urma unor semnale apărute în publicaţiile
de provincie.
Ziarele şi revistele specializate conţin, de asemenea, în multe cazuri,
informaţii care pot fi valorificate de presa de larg interes. (Ex. cu medicamentul
pentru dureri lombare).
Parcurgerea atentă a anunţurilor de mică publicitate poate, de asemenea,
să ofere surprize. (Ex. cu anunţul însoţitori pentru oameni/afaceri străini –
rezultă servicii sexuale).
11. Oamenii obişnuiţi – martori ai unor fapte despre care reporterul se
documentează. Oamenii obişnuiţi pot furniza subiecte extrem de interesante (Ex.
cu studentul, bătrâna, copilul străzii).
Una dintre practicile jurnalistice curente este microtrotuarul sau „vox-
pop”-ul (de la latinescul «vox populi») care constă în realizarea unor scurte
interviuri cu oameni de pe stradă, în legătură cu o anumită temă. Aceste mici
sondaje au meritul de a conferi materialelor jurnalistice o notă mai umană, de a
lua în considerare, fie în mod simbolic, reacţiile populaţiei faţă de temele
acoperite de gazetari.
Alte surse uzuale ale jurnaliştilor sunt ministerele şi alte instituţii oficiale,
sindicatele, poliţia, salvarea, spitalele de urgenţă, organizaţiile
neguvernamentale.

MIJLOACELE DE DOCUMENTARE

Redacţiile sunt tot mai asaltate de mesaje de tot felul. Cu toate acestea,
ştirile cu adevărat importante îşi păstrează răul obicei de a nu veni nechemate în
redacţie. De aceea, reporterii trebuie să le caute. În jargonul profesiei,
această activitate se cheamă documentare.
„Adunând doi cu doi, punând un munte de întrebări pretutindeni,
aşteptând şi, în fine, găsind ceea ce trebuie, iată cum se prinde vulpea de
coadă”. TOM CLARKE
Colectarea informaţiei se face prin:
- intervievare
- observare
- consultarea documentelor oficiale, a jurnalelor private, a memoriilor de
activitate, a scrisorilor, cărţilor, atlaselor, hărţilor, enciclopediilor de tot
felul, statisticilor, revistelor, ziarelor, arhivelor şi bazelor de date
computerizate, a Internetu-lui şi chiar a coşurilor de hârtii.
1) OBSERVAŢIA
După majoritatea lucrărilor de specialitate, prima şi cea mai la îndemână
metodă de documentare este observaţia.
Cu un ochi mereu la pândă un reporter va observa cu uşurinţă un amănunt care
scoate în evidenţă chiar trăsătura principală a unui fapt, a unui personaj. El se
obişnuieşte, treptat, să reţină concretul. Experienţa scrisului îl va învăţa că un
jder îi spune mai mult decât un animal de pradă, că purpuriu e mai relevant
decât roşu aprins şi va şti, aşa cum recomandă un studiu american, să-şi descrie
atât de exact mama, încât un străin să o recunoască fără greş pe un aeroport
aglomerat (Manualul pentru ziariştii din Europa Centrală şi de Est, p. 39).
2. RECONSTITUIREA
Munca de reconstituire este una de rutină, ceea ce presupune căutarea
„metodică” a ştirilor (Marc Capelle, 1996, p. 48). Totul porneşte scrie Capelle,
de la faptul că jurnalistul trebuie să de-a telefonul potrivit persoanei
potrivite înaintea tuturor celorlalţi confraţi.
Ideal ar fi ca reporterul să se afle „atunci când trebuie, acolo unde
trebuie” (Mihai Coman, 1996, p. 60 - „Din culisele celei de-a patra puteri”). De
regulă însă reporterul se află în situaţia de a reconstitui evenimentul pe care
tocmai l-a ratat şi de a scrie, de aceea „povestea unei povestiri”. Adică să se
bazeze pe relatările martorilor. Mult mai probabil apare, în schimb, posibilitatea
ca el să dea telefonul care trebuie, când trebuie şi cui trebuie. Trebuie să se
familiarizeze foarte bine cu mediul în care trăieşte şi, mai cu seamă, cu cel
de care răspunde, de mediul pe care trebuie să îl „acopere” ca reporter.
Pentru aceasta el trebuie să pună zilnic zeci de întrebări unor surse pe care,
altminteri, e dator să le cultive asidiu, să aibă o agendă doldora de numere de
telefon şi adrese, să trimită, de sărbători, zeci şi chiar sute de felicitări, nu în
dreapta şi stânga, ci precis adresate, să stea la şuetă la o cafea ori de câte ori
timpul îi îngăduie.
„Singura întrebare stupidă este aceea pe care nu o puneţi”, îi încurajează
pe reporterii timizi bibliografia de specialitate (Manualul pentru ziarişti din
Europa Centrală şi de est, p. 73).
„Nu vă temeţi că păreţi proşti atunci când puneţi întrebări” – David
Randall ( Jurnalism universal, 1996, p. 44).
Este de preferat ca atunci când jurnaliştii nu înţeleg ceva, să întrebe în
timpul interviului sau chiar în timpul conferinţei de presă. În general, sursele
sunt pregătite să explice jurnaliştilor termenii, noţiunile, conceptele specializate
şi o vor face chiar cu plăcere, pentru că întrebările denotă interesul nedisimulat
pentru subiectul abordat. În unele cazuri, reporterul nu obţine nici o informaţie,
ci cel mult un capăt de fir dintr-un ghem pe care nu ştie când şi dacă îl va
desfăşura.
II. RELAŢIA REPORTER – SURSĂ

Stabilirea unei comunicări eficiente cu sursele cu care vin în contact


reporterii nu este un lucru chiar atât de uşor. În plus, mulţi oameni au trac în faţa
microfonului, reportofonului şi chiar a carnetului de notiţe ale reporterului.
Reporterii experimentaţi recomandă o atitudine cât mai deschisă şi cât mai
sinceră faţă de sursele umane. Cei intervievaţi trebuie să se simtă în largul lor şi
să fie încurajaţi să ofere cât mai multe informaţii.
O condiţie esenţială pentru un profesionist este legitimarea. Regulile
meseriei cer ca gazetarul să-şi decline identitatea, chiar cu riscul ca interlocutorii
să se piardă din cauza emoţiei, să vrea să epateze sau să refuze dialogul.
O altă condiţie este de a manifesta suspiciune faţă de toate sursele. (Un
reporter bun îşi pune întotdeauna o serie de întrebări: care sunt motivele sursei
de a oferi anumite informaţii? Are, oare, vreun avantaj potenţial de pe urma
publicării informaţiei pe care o oferă? Există, oare, o altă faţă a problemei? Este
persoana care oferă informaţia într-o poziţie care să-i permită să cunoască într-
adevăr amănuntele pe care pretinde că le ştie?) Adesea oamenii oferă informaţii
cu un anumit motiv. Aceasta nu înseamnă că informaţiile respective nu trebuie
să apară, însă reporterul trebuie să aibă grijă ca ele să fie corecte. Reporterul
trebuie să verifice veridicitatea informaţiilor – dacă este necesar prin una
sau mai multe surse adiţionale.
Proliferarea zvonurilor şi a informaţiilor în presă este o probă a lipsei de
profesionalism a jurnaliştilor, care nu verifică informaţiile pe care le primesc.
În cazul în care o anumită sursă formulează acuzaţii sau insulte la
adresa unei terţe persoane sau instituţii, reporterul are datoria de a obţine
reacţia părţii acuzate în lipsă. Astfel, materialul de presă este incomplet, iar
cititorii sunt informaţii parţial, sau chiar dezinformaţi. Reporterul trebuie
să obţină reacţiile şi opiniile tuturor părţilor implicate într-un conflict.
SURSE IDENTIFICATE / SURSE NEIDENTIFICATE

PROTEJAREA SURSELOR

Proliferarea în presă a articolelor cu sursă anonimă sau neidentificată este un


indiciu al opacităţii anumitor instituţii, fie că este vorba despre campanii
comerciale sau organisme ale administraţiei de stat. Din cauza atitudinii
închistate faţă de presă, funcţionarii care oferă informaţii pot fi expuşi unor
represalii din partea superiorilor, astfel că ei preferă, de multe ori, ca, atunci
când vorbesc, să o facă sub acoperirea anonimatului. Ca atare, reporterii trebuie
să aibă în vedere protejarea surselor. Adeseori, nu doar poziţia ierarhică, ci chiar
viaţa persoanelor care divulgă anumite informaţii presei poate fi pusă în pericol.
De aceea, jurnalistul are obligaţia de a nu divulga, sub nici un motiv,
identitatea surselor atunci când acestea doresc să-şi păstreze anonimatul.
Principiul care se aplică este întru-câtva similar cu cel al secretului medical
sau cu cel al confidenţialităţii relaţiei avocat-client.
Jurnaliştii cu experienţă recomandă că, ori de câte ori este posibil, reporterii
să încerce să identifice sursa de informaţii. În acest fel informaţiile sunt mai
credibile, mai uşor de verificat, mai valoroase. Totuşi, în unele cazuri, sursele
vor refuza să divulge informaţii în alte condiţii decât sub acoperirea
anonimatului. În plus, de multe ori „deconspirarea” sursei ar face imposibil de
obţinut informaţii adiţionale valoroase, pentru că „informatorul” ar fi „blocat”
de cei interesaţi să oprească „scurgerea” de date.
Exemplu: istorica investigaţiei WATERGATE 1972. Anchetând o spargere
care avusese loc, în iunie 1972, la sediul Partidului democrat din clădirea
Watergate, din Washington, D.C. doi jurnalişti de la cotidianul „Washington
Post” au reuşit să facă dezvăluiri care au dus, în cele din urmă, la demisia
preşedintelui american Richard Nixon, acuzat de faptul că a patronat un
întreg sistem de interceptare ilegală a convorbirilor democraţilor, precum şi
alte afaceri necurate. Cei doi ziarişti au scris 2 ani despre afacerea Watergate,
iar după demisia lui Nixon au publicat o carte – apoi s-a realizat şi un film
(Robert Redfort şi Dustin Hoffman). Una din cele mai valoroase şi utile surse
ale celor doi ziarişti a rămas neidentificată chiar şi astăzi. Se pare că este
vorba de o oficialitate foarte înaltă, care sub protecţia anonimatului îi oferea
unuia dintre ziarişti informaţii secrete despre aranjamentele care se ţeseau în
jurul preşedintelui şi ale CIA «Agenţia Centrală de Investigaţii». (Bob
Woodward şi Carl Bernstein).

REŢEAUA DE SURSE

În acelaşi scop, reporterul trebuie să îşi construiască o reţea cât mai


întinsă de surse, de informatori, spune literatura jurnalistică occidentală,
termen care ne ferim din cauza conotaţiilor peiorative pe care le-a dobândit la
noi în urma unui trecut nu prea îndepărtat. Aceste surse trebuie să fie avizate,
nu neapărat sus puse (Exemplu cu zala – grefierul şi preşedintele
Tribunalului).
Dar un reporter trebuie să aibă relaţii şi „la vârf”, să-şi poată îngădui să dea
un telefon şi la domiciliu, chiar la ore interzise de poliţie, atunci când subiectul
pe care îl investighează este important şi, mai cu seamă, arzător.

3. METODE NECONVENŢIONALE DE COLECTARE A


INFORMAŢIILOR

Cu toate acestea, e bine ca reporterul să se ferească de metode care l-ar


aduce într-o postură penibilă dacă ar fi dezvăluite: „Reportofoane ascunse,
travestiuri, denaturări, minciuni, insistenţe exagerate, smulgerea
informaţiilor sau mituirea pentru obţinerea lor sunt practici jalnice care
repugnă majorităţii oamenilor şi crează îndoieli în privinţa moralei şi
credibilităţii ziarului, calităţii informaţiilor relatate” (Manualul pentru
ziarişti din Europa Centrală şi de Est, p. 86).
Această recomandare care ţine (şi) de deontologie, este mai greu de urmat la
noi, în condiţiile concurenţei tot mai acerbe din presă şi ale opacităţii unor
instituţii în faţa jurnaliştilor, atitudine de neînţeles pentru confraţii din Occident.
Aşa că va trebui să fim reticenţi în a condamna metoda obţinerii „informaţiei
confidenţiale prin metode neconvenţionale”, teoretizată de un ziar de mare
tiraj.
Relatarea devine cu atât mai credibilă cu cât citează mai multe surse
legitim interesate de subiectul în cauză. În mod ideal, chiar toate.
III. ELEMENTE DISTINCTIVE AL JURNALISMULUI DE
INVESTIGAŢIE

1. Investigaţia jurnalistică. Definiţii, particularităţi

Prins în mecanismul nemilos care procesează informaţia, între


evenimentul ca atare şi prezentarea lui în ziar (surse, exclusivitate, ora de
predare a paginii etc.), jurnalistul are de prea puţine ori timpul şi disponibilitatea
de a „mirosi”, vedea, pipăi şi verifica „cealaltă parte” a evenimentului despre
care tocmai relatează. Cu atât mai mult cu cât o bună parte din evenimentele ce
se petrec zilnic în jurul nostru au şi o dimensiune pe care oficialităţile care le
gestionează preferă să o ţină departe de ochii publicului. Diviziunea muncii într-
o redacţie a rezolvat această problemă, astfel încât s-au conturat trei tipuri de
jurnalism, fiecare cu rolul şi importanţa lui.
a) Jurnalismul de reflectare
Este vorba despre „ştirişti”, deopotrivă din presa scrisă, radio şi
televiziune. Misiunea lor este de a reflecta, asemenea unei oglinzi întoarse spre
public, informaţii aşa cum emană aceasta de la surse. „Cine?”, „Ce?”, „Unde?”,
„Când?” – rareori „Cum”? – sunt întrebări la care ziariştii, sub presiunea
timpului, reuşesc să formuleze un răspuns. Iar atunci când aceştia au încredere în
sursele lor sau evenimentul este unul public, dezideratul principal – informarea
promptă şi onestă a audienţei este atins. Mai rămâne însă o întrebare
fundamentală la care uneori interesul public reclamă un răspuns: „De ce?”. Iar
găsirea acestui răspuns cade în sarcina altor ziarişti, care au nevoie de ceva mai
mult timp, surse şi experienţă.
b) Jurnalismul de cercetare – presupune o abordare ceva mai profundă a
unui fenomen, nu neapărat eveniment „la zi”. Jurnalismul de cercetare priveşte
un subiect în profunzime, îl tratează din mai multe unghiuri, unele inedite, şi îl
abordează exhautiv. Se sprijină pe mai multe surse şi urmăreşte să epuizeze
perspectiva asupra căreia se apleacă. Documentarul şi analiza sunt produsele
clasice ale jurnalismului de cercetare. Temele abordate sunt însă la îndemâna
oricui are intuiţie şi răbdare să facă anumite conexiuni. Aceste două
caracteristici sunt şi cele care deosebesc în principal jurnalismul de investigaţie.
c) Jurnalismul de investigaţie
Definirea riguroasă a acestei specii este cu atât mai importantă cu cât, în
presa românească a ultimului deceniu, jurnalismul de investigaţie face obiectul a
tot mai numeroase confuzii. Vom încerca aşadar nu doar să definim jurnalismul
de investigaţie, ci şi să insistăm - baza experienţelor din presa ultimilor ani – pe
ceea ce nu este investigaţie jurnalistică.
În principiu, jurnalismul de investigaţie satisface patru mari
cerinţe:
1. Este rezultatul iniţiativei proprii a ziarisului, care, în baza
documentării personale, oferă o perspectivă susţinută cu probe asupra unui
subiect.
2. Subiectul este de mare interes public, iar abordarea gazetarului merge
de la dezvăluirea cazurilor concrete până la conexiuni care să denunţe un
fenomen.
3. Vizează carenţe din viaţa comunităţii – corupţia, abuzuri, erori ale
sistemului social, administrativ etc.). În accepţiunea unora (ziariştii de
investigaţie Cristian Grosu şi Liviu Avram), persoanele, instituţiile, organizaţiile
etc. care stau la baza acestor carenţe se numesc ţinte şi sunt subiectul pe care
ziaristul de investigaţie îl urmăreşte de-a lungul anchetei sale.
4. Abordează întotdeauna chestiuni pe care autorităţile, instituţiile
sau persoane interesate se străduiesc să le ascundă publicului. Din acest
punct de vedere, ziaristul de investigaţie oferă întotdeauna o versiune opusă
celei oficiale.
„Figura reporterului înfăţişat ca un Don Quijote pătat de nicotină şi
trăgând whisky la măsea în timp ce înfierează Primăria ca un expozeu smuls din
maşina de scris chiar în momentul expirării termenului de predare, mai persistă
încă, în ciuda generoaselor dovezi ale contrariului”. Paul Grey.
Există o şcoală ai cărei reprezentanţi strâng din buze şi zâmbesc cu dispreţ
la simpla pomenire a cuvintelor „jurnalism de investigare”. Ei argumentează că,
de vreme ce toate aspectele jurnalismului presupun o investigare, expresia nu are
nici un sens. Dar, jurnalismul de investigare diferă substanţial de alte tipuri
şi există câteva elemente care îl disting.

ELEMENTE DISTINCTIVE:
1. CERCETAREA ORIGINALĂ. Nu există un rezumat sau gruparea
unor descoperiri şi date datorate altora, ci o cercetare originală efectuată de
reporteri care folosesc adesea materialul cel mai bun. Poate fi vorba de o
intervievare exhaustivă sau de o alăturare şi comparare a faptelor şi cifrelor. În
multe cazuri, roadele şi originalitatea vin din descoperirea, pe baza datelor
disponibile, a unor scheme şi conexiuni pe care nimeni nu le-a mai observat.
2. SUBIECTUL IMPLICĂ POTENŢIALE NEREGULI SAU
NEGLIJENŢE, DESPRE CARE NU EXISTĂ DOVEZI
Adesea bănuim că s-a comis o ilegalitate sau o neglijenţă, dar nu avem
nici o dovadă şi nici altcineva nu le posedă. Trebuie strânse dovezi, iar asta va
cere mai mult timp şi efort decât în mod normal. S-ar putea, de asemenea, să fie
nevoie de mai mulţi reporteri. În mod clar, nu trebuie pierdut timp dacă subiectul
nu este o problemă de importanţă pentru cititori.
3. CINEVA ÎNCEARCĂ SĂ ŢINĂ INFORMAŢIILE SECRETE
Aceasta este o caracteristică a jurnalismului în general. O definiţie a ştirii,
la urma urmei, poate fi „acel ceva pe care cineva cu siguranţă nu vrea să-l
publici”. În munca gazetărească de zi cu zi există totuşi, pentru o serie întreagă
de motive practice, un punct în care te opreşti şi realizezi ce ai aflat sau n-ai
aflat.
Jurnalismul de investigare începe în punctul în care rutina zilnică
încetează. Nu acceptă secretomania şi refuzul autorităţilor de a furniza
informaţii. Le află singur.

Jurnalismul de investigare poate trata aproape orice subiect sau domeniu


al vieţii publice. Două categorii generale sunt, însă, cele mai prolifice:
a) activităţile şi organizaţiile care operează în zone îndepărtate sau cumva
izolate de atenţia publicului.
b) persoanele şi instituţiile care sunt împinse pe neaşteptate în lumina
reflectoarelor, deşi par să fi „venit de nicăieri”, şi în jurul cărora se formează
rapid o mitologie. Sunt oameni şi instituţii care par să nu aibă un trecut. Dar
trebuie să aibă, şi în acel trecut aproape sigur se află un subiect jurnalistic bun.
Companiile şi instituţiile financiare, în special cele de genul
„îmbogăţeşte-te rapid”, sunt un teren extrem de fertil pentru ceva săpături
jurnalistice. (Ex. Afundaţi-vă lopata într-o schemă de investigaţii în vogă şi
extrem de mediatizată şi puteţi paria pe întregul vostru salariu că veţi descoperii
lucruri necurate.
- Jocurile piramidale din România de la începutul anilor 1990 sunt un
relevant exemplu de oportunitate ratată; FNI (d-na Vlas); SOV (Sorin
Ovidiu Vântu).
- Una care nu a fost ratată şi constituie un exemplu clasic pentru acest tip
de jurnalism a fost povestea lui CHARLES PONZI, sau, cum îi plăcea să i
se spună, MARELE PONZI:
Peste 40.000 de americani şi-au investit economiile în circuitul lui, ademeniţi
de promisiunea că le vor fi returnaţi, în termen de 90 de zile, câte 2,5 dolari
pentru fiecare dolar investit. În 1920, adunase la un moment dat, 200.000 de
dolari pe zi. În doar 18 luni, colectase peste 15 milioane de dolari. Totul se baza
pe ratele de schimb valutar. Compania lui îşi lua banii investiţi şi îi trimitea
peste ocean, unde agenţii săi cumpărau cupoane ale Uniunii Internaţionale de
Poştă la rate depreciate şi apoi le vindeau în alte puncte din străinătate la o rată
mai mare. Aceasta a fost versiunea lui Ponzi şi mii de oameni s-au înghesuit să-
şi investească banii pentru a câştiga. Realitatea era fireşte, că el plătea noii
clienţi cu banii celor vechi. În întreaga existenţă a companiei sale, acesta a făcut
tranzacţii în alte valute cu numai 30 de dolari din cele 15 milioane originale.
Reporterii de la Boston Post îi descoperea trecutul. „Marele Ponzi” era
mai cunoscut autorităţilor canadiene ca prizonierul 5247, numărul pe care îl
purtase în perioada în care fusese închis pentru falsificări de documente.
Făcuse, de asemenea, închisoare în Atlanta, pentru introducerea ilegală în ţară a
unor străini. Compania sa s-a prăbuşit, cum era şi firesc, iar Ponzi a intrat în
închisoare pentru patru ani.

IV. CUNOŞTINŢE GENERALE PENTRU JURNALISMUL DE


INVESTIGARE

Jurnalismul de investigare poate fi abordat de oricine îndeajuns de hotărât


să ducă o treabă până la capăt şi să facă faţă inevitabilelor frustrări. Nu e nevoie
de talente speciale. Dar trebuiesc urmărite câteva lucruri care fac munca
reporterului mai uşoară şi pe aceştia (reporteri) mai eficienţi în activitate.
Aşadar,
1) Cunoaşterea legilor privind accesul public la informaţie.
Ce spun legile privind acest aspect în ţara noastră? Ce înregistrări şi
documente publice aveţi dreptul să vedeţi? Acest lucru este extrem de
important. Unele investigaţii au scos la iveală documente secrete furnizate
jurnaliştilor. Dar mai multe au ieşit la lumină când reporterii au descoperit că
există anumite evidenţe sau registre şi că au dreptul de a le consulta. În general,
sistemele birocratice nu doresc publicitate pe tema existenţei unor asemenea
informaţii, deci vor ridica tot felul de bariere pentru a limita consultarea lor –
punându-le la dispoziţie doar în anumite condiţii sau depozitându-le în locuri
greu accesibile.
- În România: Constituţia şi Legea informaţiilor clasificate 2002
- În SUA (Legea privind libertatea informaţiei – Freedom of Information
Act) din 1996, îmbunătăţită în 1971, a deschis pentru jurnalişti accesul la tot
soiul de documente, unele foarte obscure. Ca rezultat al folosirii acestora în
investigaţii, scandaluri de toate felurile au fost dezvăluite în presă:
• Accidente neraportate la obiective nucleare;
• Dispozitive cu raze X din centrele de detecţie a cancerului (25-30 de ori
depăşit nivelul corect);
• Gardieni de la fabricile de armament sofisticat care aveau antecedente penale
sau de dezechilibru psihic;
• Anestezice administrate în mod obişnuit în timpul naşterilor, deşi puteau
cauza – şi au cauzat – leziuni pe creier nou-născuţilor.
Există nenumărate cazuri care ar putea fi citate. Toate arată cât de
important este ca jurnaliştii să descopere ce documente există, să le examineze
şi să le folosească în investigaţiile lor.
2) Cunoaşterea surselor standard de referinţă
În toate societăţile, cu excepţia celor mai închise, există o cantitate mult
mai mare de informaţii disponibile decât ar crede majoritatea jurnaliştilor. O
mare parte din aceste informaţii pot fi găsite, dacă nu sunt uşor accesibile, prin
intermediul unor surse de referinţă standard, cum ar fi:
• liste ale publicaţiilor oficiale;
• rapoarte de la corpurile legislative;
• liste ale instituţiilor publice;
• registre privind proprietarii companiilor sau
• registre ale instituţiilor care primesc finanţare de la guvern.
Este de datoria oricărui reporter şi mai ales a celui ce intenţionează să facă
muncă de investigare să ştie că informaţii îi pot oferi asemenea surse de
referinţă.
3) Contacte
Toţi reporterii au, evident, nevoie de contacte, cu atât mai mult reporterii
de investigare. Şi au nevoie de un gen special de contacte – nu numai cu cei
care le pot oferi informaţii sau îi pot îndruma pe calea cea bună pentru a obţine
date privind un anume subiect, dar şi cu cei care pot fi utili pentru o serie
întreagă de subiecte.
• avocaţi; • responsabili ai serviciilor de telefonie; • ai centrelor de
înmatriculare a maşinilor; • cei ce pot da sfaturi şi pot asigura accesul la
documente oficiale.
4) Cunoştinţe de lucru pe computer
Din ce în ce mai mult, astfel de documente şi registre sunt stocate în
computer. În Europa şi Statele Unite, aceasta a condus la apariţia jurnalismului
de investigare asistat de computer. (Ex. Atlanta journal – Constitution din
Georgia a câştigat un premiu PULITZER în 1989 pentru un serial ce analiza
discriminarea rasială în împrumuturile bancare.
Bill Dedman... „tot ce am făcut noi la ziar a fost, pe scurt, să confruntăm
punct cu punct fişierele computerizate federale cu un fişier care cuprindea un
recensământ federal, căutând în special date comparative privind cartierele de
negri şi de albi”.
În următoarele 5 luni, Dedman a verificat împrumuturile acordate de toate
băncile şi cooperativele de credit din Atlanta pe o perioadă de cinci ani – în
total, 109.000 de împrumuturi. Rezultând de cinci ori mai multe împrumuturi
acordate în zonele locuite de albi faţă de cele locuite de negri.
Serialul s-a numit „Culoarea banilor”.
Apar greutăţi în documentare, ameninţări la directorii ziarului, cu toate
acestea, duminică, 1 mai 1989, serialul a început cu un articol de câteva mii de
cuvinte, intitulat „Negrii din Atlanta pierd lupta împrumuturilor pentru
locuinţe”, serial care i-a adus ziarului un premiu Pulitzer.

PERICOLELE JURNALISMULUI DE INVESTIGARE

Cu excepţia unui număr foarte mic de exemple izolate, jurnalismul de


investigare, în Europa apuseană şi SUA, nu implică alt pericol mai mare decât
plictiseala. Ore nesfârşite de adâncire în documente şi dosare, zile întregi irosite
cu surse care se dovedesc neproductive – în cea mai mare parte, o astfel de
muncă presupune trudă şi mai puţin fascinaţie. În multe alte ţări însă riscurile
sunt ceva mai grave.
• În Rusia, respectivul Dimitri Kholodov de la Moskovski Komsomoleţ
investiga corupţia din armată. O sursă l-a sunat, în toamna lui 1994 şi i-a spus că
îl aşteaptă cu o valiză cu documente într-o staţie... valiza capcană a explodat
când a deschis-o la birou.
• Jurnalistul de investigaţie Julia Plotnekova, care lucra pentru ziarul
KVEK, a dispărut, la Moscova, pe 24 aprilie 1992. Corpul ei a fost găsit într-o
pădure, banii şi bijuteriile nu i se furaseră. Crima a fost considerată ca un
avertisment către alţi jurnalişti care s-au încumetat să investigheze crima
organizată.
• Vara 1992, reporterul german Adolfo Isuiza Urquia făcea investigaţii
privind comerţul cu droguri pentru cotidianul LA REPUBLICA. Găsit mort,
după ce a fost torturat şi înjunghiat.
Lista jurnaliştilor ucişi în cursul investigaţiilor, chiar restrânsă, doar în
ultimii ani, ar putea umple multe pagini. Nu există nici un dubiu asupra faptului
că în ţările unde crima organizată este larg răspândită, jurnalismul de investigare
este o potenţială profesie mortală. Oricine are în vedere investigarea acestor
zone trebuie să cântărească foarte atent, toate riscurile implicate, pentru că
reporterii morţi nu pot scrie.

V. CUM SE DESFĂŞOARĂ OPERAŢIUNILE DE INVESTIGARE

1) Subiectele pentru investigare ajung la ziare în foarte multe feluri:


• ca informaţii dezvăluite de contacte (surse);
• descoperite accidental (un articol ce pare de rutină, dar pe care
informaţiile subsecvente îl indică drept mult mai important);
• propriile informaţii ale reporterului;
• un subiect obişnuit ce capătă treptat amploare;
• un subiect în care fiecare întrebare formulată naşte alte întrebări, din ce în
ce mai importante;
• ascultări la telefon;
• fonduri secrete;
• acoperirea unor activităţi ilegale.
Poate cel mai faimos caz de investigaţie jurnalistică a fost Watergate – a
început în iunie 1972, cu o spargere la sediul Partidului Democrat din clădirea
Watergate din Washington. S-a terminat doi ani mai târziu cu demisia celui mai
puternic om de pe planetă, preşedintele Richard Nixon. Datorită celor doi
reporteri de investigare Carl Bernstein şi Bob Woodward, de la Washington Post.
2) Obţinerea şi arhivarea oricărui document
Morala tuturor investigaţiilor întreprinse vreodată este să pui mâna pe
orice document poţi şi să nu arunci nimic. Niciodată nu poţi să ştii când
documentele, notele, rapoartale – în fapt tot ce poţi aduna – se vor dovedi utile.
Luni de zile după ce ai obţinut acel raport aparent nesemnificativ, poate apărea
ceva care să îi confere, deodată, importanţă. (Bernstein şi Woodward, reporterii
cazului Watergate, au umplut patru dulapuri de fişiere în doar câteva luni).
3) Transcrierea tuturor interviurilor şi fişarea observaţiilor
Acest lucru este important mai ales dacă reporterii lucrează în echipă la o
investigaţie sau dacă cercetarea este de durată. Observaţiile colegului de echipă
pe marginea interviurilor îi pot fi de folos celuilalt, pentru a se asigura că nu a
omis ceva semnificativ.
Observaţiile transcrise (şi fişate) sunt, de asemenea, mult mai uşor şi mai
rapid de consultat. În plus, această practică le permite şefilor să participe mai
eficient în discuţiile privind subiectul.
4) Insistenţa reporterului de investigare
Dacă citiţi povestea oricărei investigaţii primul lucru care vă atrage atenţia
este insistenţa reporterilor. (Ex. cei doi reporteri din cazul Watergate –
(Comitetul pentru realagerea preşedintelui) rezultând 100 persoane care au
lucrat în acest comitet, apoi avocaţi, zile întregi căutând prin arhive etc.
5) Re-intervievarea „surselor vechi”
Câtă vreme o investigaţie este în curs, nu există „sursă veche”. De cele mai
multe ori, oamenii care lucrează în domeniul pe care îl investighează îşi vor
aminti detalii, vor intra în posesia unor noi informaţii sau vor fi în măsură să
găsească semnificaţia noilor informaţii obţinute de reporteri. Oricare din aceste
motive este suficient pentru a vă convinge să îi sunaţi în mod regulat. (Ex.
Woodward şi Bernstein au întocmit fiecare o listă de numere de telefon şi
contacte. Astfel s-a ajuns în cele din urmă, la câteva sute de numere. Fiecare din
ele era contactat cel puţin de două ori pe săptămână, vreme de un an de zile. Aşa
cum au scris reporterii în cartea care a urmat:
„Fie şi faptul că o anume sursă nu răspunde la telefon sau nu ne sună
după ce îi lăsăm mesaj indică ceva semnificativ”.
6. Cultivarea surselor cu adevărat avizate
În timpul investigaţiei Watergate, Woodward a contactat un bărbat care
avea o funcţie importantă în administraţie pentru a-l întreba dacă a auzit despre
nereguli. Auzise. În cele urmă, sub protecţia anonimatului, a vorbit.
Sursa nu şi-a dezvăluit identitatea şi a pus unele condiţii (când şi la ce oră,
unde se întâlnesc... ?) iar unul dintre şefii de la Washington Post l-a botezat
„Gâtlej adânc”, după titlul unui film pornografic în vogă, despre o femeie a cărei
specialitate era sexul oral.
Identitatea „Gâtlejului Adânc” rămâne încă un mister pentru toată lumea,
cu excepţia lui Woodward.
7. Sprijinul şefilor
Redactorul-şef/şeful de secţie tebuie să aloce proiectului oameni şi alte
resurse. Editorul trebuie să fie pregătit pentru cazul în care proiectul este de
durată şi este posibil să nu rezulte nici un articol. Să publici un subiect numai
pentru că s-a pierdut o grămadă de timp cu el este o cale sigură spre dezastru.
Şefii şi reporterii trebuie să ia din vreme o decizie fundamentală, şi anume
dacă investigaţia se va constitui într-o serie de articole tipărite pe măsură ce sunt
scrise sau într-o „bombă” publicată numai atunci când documentarea este
completă. În cazul celei de-a doua variante, trebuie stabilit un termen de
finalizare.
Trebuie de asemenea, avut în vedere că articolele publicate în timpul
investigaţiei pot determina anumite persoane să vină şi să ofere mai multe
informaţii – sau chiar informaţia vitală.
Totuşi, în orice mod ar fi publicată, operaţiunea de investigare trebuie
monitorizată îndeaproape de o persoană cu funcţie de decizie. Un rol cheie al
acesteia este să pună continuu întrebări reporterilor cu privire la subiect. Aceşti
şefi trebuie să joace rolul de avocat al diavolului şi, totodată, să analizeze
constant dovezile împreună cu reporterii. Trebuie să fie capul limpede al
operaţiunii.
8. Condiţiile în care se lucrează sub acoperire
Anchetele realizate sub acoperire (fără ca reporterul să-şi decline
identitatea) nici nu trebuie luate în calcul dacă reporterul nu are foarte multă
experienţă şi nu a dicutat în detaliu planurile cu o persoană care deţine o funcţie
de decizie la ziar.
E o operaţiune de durată (ar fi bine ca subiectul să merite efortul) şi poate
fi extrem de jenant, ba chiar să însemne ratarea articolului dacă reporterul este
descoperit. Uneori este piriculos şi pentru integritatea fizică a reporterului.
Lucrul sub acoperire echivalează cu:
• pătrunderea în spatele frontului inamic fără acte de identitate;
• incumbă pericole, nu în ultimul rând acela de a fi renegat public de
propriul ziar, dacă reporterul este descoperit.
Este un tip de jurnalism foarte puţin practicat. De cele mai multe ori există
o cale mai bună de a aduna informaţii. Totuşi, există unele situaţii în care acesta
este singurul mod în care se poate scrie un articol.
Există multe riscuri în cazul investigaţiilor sub acoperire – atât pentru
anchetă, cât şi pentru reporter personal; mai întâi:
• e vorba de o înşelătorie, aşa că ar fi bine ca neregulile despre care se scrie
să fie îndeajuns de serioase încât să justifice o asemenea lipsă de onestitate.
Apoi,
• dacă se investighează sub acoperire activităţi infracţionale, se prea poate
ca reporterul să fie târât în ele, ceea ce face ca acţiunile sale să fie şi mai greu,
dacă nu imposibile de apărat.
• în al treilea rând, pericolele fizice într-o asemenea situaţie pot fi imense
şi pot persista multă vreme după ce au ieşit din umbră reporterul pentru a-şi scrie
articolul. Dacă lucrează sub acoperire cu oameni periculoşi, este esenţial ca
reporterul să-şi informeze constant şeful în legătură cu mişcările sale şi cu
persoanele cu care are de-a face. (Ex. cu plutoniu în Germania.... „comerţul cu
moartea”, doi jurnalişti ce lucrau (de la diferite ziare) sub acoperire s-au prostit
unul pe celălalt – şi pe ei înşişi (vânzător-cumpărător).
Totuşi, există exemple de investigaţii sub acoperire care au produs
memorabile articole de calitate.
(Ex. La sfârşitul sec. al XIX-lea reporterul NELLIE BLY (numele ei real
Elizabeta Cochran) de la New York Times a simulat demenţa pentru a pătrunde
într-un azil din Blackwell’s Island şi astfel a putut scrie un expozeu şocant. Ceea
ce a aflat a fost publicat mai târziu în cartea „Zece zile într-o casă de nebuni”.
Recompensa pe care a primit-o de la directorul ei, Joseph Pulitzer, a fost
misiunea de a bate recordul de 80 de zile al călătoriei în jurul lumii stabilit de
personajul fictiv Phineas Fogg în romanul lui Jules Verne „80 de zile în jurul
Pământului”. Ea a făcut 72 de zile, 6 ore, 11 minute şi 14 secunde.
T. Stead editor al Pall Moll Gazette care pentru a dezvălui prostituţia
infantilă din Londra victoriană a „cumpărat” o fetiţă de 13 ani de la mama ei,
petrecând mai mult timp cu ea pentru a dovedi că ar fi putut fi folosită în
aproape orice scop imoral. Materialul a apărut – autorul a militat pentru
schimbarea legii – ceea ce s-a întâmplat, şi noii legi i-a căzut victimă însuşi
Stead. A fost condamnat la trei luni închisoare pentru că a cumpărat fata ca
punct de pornire în articolul său. Acest bărbat ciudat, cu barbă roşie, plin de
excentricităţi a fondat în Rusia Cruciada Păcii (uneori prinde şoareci, îi prăjea şi
îi mânca cu pâine prăjită). S-a înecat la scufundarea Titanicului, în 1912.
De atunci, jurnaliştii au lucrat sub acoperire în principal pentru a dezvălui
modul în care sunt tratate diversele „victime” ale societăţii ca:
• persoanele fără locuinţă;
• bolnavii mental;
• dependenţii de droguri.
Aceasta presupune o anumită doză de actorie şi, câteodată, adoptarea unei
deghizări.
GUNTER WALLRAFF. Scopul lui este să pătrundă în lumi interzise unui
scriitor. Foloseşte acte false, o poveste a vieţii născocită de el, o nouă
îmbrăcăminte, ochelari cu lentile de contact, peruci şi danturi false.
Îşi spune „Jurnalistul indezirabil”. A lucrat vreme de cinci ani în cinci
fabrici, s-a oferit voluntar pentru exerciţii de apărare civilă, a jucat rolul unui
informator pentru serviciile de securitate şi poliţia politică, a testat teologia şi
moralitatea catolică dându-se drept un bărbat ce fabrica bombe cu napalm, a dus
viaţa unui om fără locuinţă într-un adăpost sau a unui alcoolic într-un spital
psihiatric şi a jucat rolul de consilier ministerial pentru a afla câte unităţi armate
sunt la dispoziţia industriei germane pentru protecţia fabricilor.
A descoperit o reţea extinsă de grupuri paramilitare pregătite de unele
companii germane. În urma publicării el a fost trimis în judecată pentru „falsă
asumare de persoană şi folosire neautorizată de titlu” la Curtea de Magistratură
din Frankfurt, în decembrie 1969, dar a fost achitat.
Pentru cei din afara Germaniei, poate cel mai răscolitor subiect a fost unul
pentru care nu a fost nevoie deloc de deghizare. A investigat condamnările pe
care le executau în realitate anumiţi criminali de război nazişti şi a descoperit că
de fapt toţi erau liberi.
La fel ca toate anchetele sale, şi lista naziştilor a fost publicată în reviste,
broşuri sau cărţi. Nu în ziare. Investigaţiile lui Wallraff iau foarte mult timp, mai
mult timp, probabil, decât ar permite multe ziare unui reporter angajat. Dar
rezultatele sunt impresionante, iar metodele sale demne de mai multă atenţie
decât primesc în lumea jurnalismului convenţional. (Günter Wallraff „The
Indesirabile Journalist”, Pluto Press, 1978, Londra. Raportul privind Premiul
Pulitzer, 1989).

CE NU ESTE INVESTIGAŢIE JURNALISTICĂ


Ziaristul de investigaţie trebuie deci să aibă flerul necesar pentru a identifica
perspectiva unui subiect pe care un întreg mecanism oficial se străduie să-l ţină
ascuns opiniei publice, să găsească metodele de a verifica şi proba într-un
mediu ostil descoperirea sa, precum şi să facă publică această perspectivă,
în interesul legitim al comunităţii.
1. Simpla prezentare, fie ea detaliată şi însoţită de documente relevante,
a faptelor consemnate într-o anchetă a autorităţilor este investigaţie
jurnalistică?! (NU) – Poliţie, Parchet, Curte de Conturi, Garda Financiară
etc.
2. NU este investigaţie jurnalistică simpla prezentare a dosarelor
îngropate de ani de zile în fişetele de la Parchet şi „exploatate” peste
noapte. (Dosar, declaraţii Maria Vlas – FNI) publicate. În acest caz
putem vorbi de un ziarist cu foarte bune surse la Parchet, în nici un caz
de jurnalism de investigaţie.
Dacă se scria (investiga când Maria Vlas era pe funcţie,
răbdare
/broasca ţestoasă ar fi atras atenţia. „Nu dormiţi liniştiţi, FNI nu lucrează pentru
voi!” – adică să procedeze invers decât reclamele din presă care îi linişteau pe
deponenţii Fondului.
3. NU este investigaţie jurnalistică prezentarea dosarelor strecurate
în presă de la persoane sau instituţii interesate să creeze o presiune
mediatică asupra unui adversar – politic, de afaceri etc. (Procurorul
Alex. Lele (Oradea) – sinuciderea sub presiunea politică a procurorului
Cristian Panait trimis să-l ancheteze şi să-l înfunde cu orice preţ pe Alex.
Lele). Întrebarea este: Ce anume era important, faptul că un accident
fusese muşamalizat cu ani în urmă sau faptul că factorul politic
transmitea magistraţilor, prin „exemplul Lele”, că orice ieşire „din linie”
duce la dezgroparea unui trecut compromiţător?
Într-un atare caz, poziţia onestă şi profesională a ziaristului de
investigaţie este să încerce să înţeleagă acest mecanicm, să prezinte
intriga întregii poveşti din perspectiva interesului civic şi să „apuce”
subiectul de unde trebuie: să denunţe maşinăria de şantaj care a blocat
actul de justiţie. Adică să nu se rezume la simpla publicare a unui
„dosar”.

Spirala clasică a investigaţiei jurnalistice

Date fiind coordonatele generale sub care se mişcă ziaristul de investigaţie,


să mai spunem că iniţiativa sa, pentru a avea eficienţă, trebuie să urmeze câţiva
paşi coerenţi, care să-i asigure atingerea dezideratului: să dezvăluie acele
lucruri de interes general stringent, pe care autorităţile sau organizaţiile
publice ori chiar oamenii simpli se străduie, dintr-un anume interes, să le
ţină departe de ochii publicului.
Ne imaginăm acest proces de investigare sub forma unei spirale care pleacă
de la ideea iniţială – sau de la un simplu zvon ajuns la urechea ziaristului – şi
ajunge până în pagina de ziar sau ecranul televizorului, sub forma unei
informaţii pentru care jurnalistul e în stare să bage mâna în foc:

Predarea (la timp) a textului


Rescriere, revizuire
Redactare sau editare
Schiţarea articolului
Merge/nu merge
Estimări şi analize
Interviu – cheie
Pregătirea interviului – cheie
Surse orale
Date de bază
Plan de acţiune
Observaţii generale
Merge/nu merge
Minimum şi maximum
Formularea problemei
Documentare preliminară
Ideea

VI. INTERVIUL ÎN JURNALISMUL DE INVESTIGAŢIE

a) Pregătirea interviului şi strategia de investigaţie

Un interviu se ratează întotdeauna din cauza ziaristului, şi nu a


intervievatului. Răspunsul pe care îl primim este întotdeauna rodul întrebării pe
care am pus-o. De aceea, maniera de a conduce un interviu trebuie să fie pentru
fiecare ziarist, şi cu atât mai mult pentru unul de investigaţie, o metodă într-
atât de bine deprinsă încât să-i devină o a doua natură, iar mintea să nu-i mai
fie ocupată cu grija dacă pune cele mai potrivite întrebări sau dacă a adoptat
atitudinea cea mai adecvată faţă de interlocutor, ci să se concentreze exclusiv pe
informaţiile pe care le primeşte sau le mai are încă de primit.
E ca la şofat. Un om care se urcă pentru prima dată la volanul unei maşini e
preocupat să nu încurce pedalele, să nu tureze prea mult sau prea puţin motorul
atunci când schimbă vitezele, priveşte mereu la schimbătorul de viteze pentru că
uită în ce poziţie l-a lăsat sau are tendinţa să se urce peste volan pentru a vedea
ce e în faţa maşinii. O dată cu acestea el pierde din vedere alte lucruri
importante, exterioare habitaclului şi legate de relaţia sa cu ceilalţi şoferi.
Şoferul experimentat are deja deprinse comenzile maşinii şi se poate concentra
pe ceea ce este cu adevărat important: să ajungă în singuranţă din punctul A în
punctul B (să-şi aprindă şi o ţigară, să vorbească cu cei din maşină, să pună o
casetă) – pentru că el are deprinsă metoda de a şofa.
În mod similar, un ziarist trebuie să aibă deprinsă „metoda” de a intervieva
pentru a putea face, în timpul discuţiei, lucruri mult mai importante: 1) să vadă
dacă primeşte răspunsul adecvat la întrebările sale, iar dacă nu, să pună întrebări
suplimentare; 2) să contracareze intervenţiile de a fi manipulat sau intoxicat cu
informaţii false şi să pareze cu întrebări menite a limpezi lucrurile; 3) să
evalueze rapid informaţiile neaşteptate pe care eventual interlocutorul i le dă şi
să vadă unde duc ele în economia subiectului; 4) să observe reacţiile
interlocutorului la întrebările dificile şi să şi le noteze discret; 5) să sesizeze,
dacă discuţia se poartă pe terenul intervievatului, eventuale amănunte
semnificative, ce pot da seama despre personalitatea acestuia:
Cum e mobilierul? Ce are pe pereţi? Ce ţine pe birou? Cine aduce cafeaua?
etc. Un ziarist care are bine deprinsă „metoda” de a pune întrebări va avea, cu
siguranţă, timp şi disponibilitate pentru toate acestea
b) Tehnici de intervievare
Interviul este cea mai importantă „armă” a ziaristului (greşită?, nu puţin
exagerată).
Interviul ne mănâncă probabil în jur de 90% din viaţa de ziarist, pentru că
de fiecare dată când vorbim cu o persoană, indiferent de calitatea ei, şi obţinem
informaţii privind subiectul la care lucrăm nu facem nimic altceva decât să
intervievăm. Poate mai puţin de 90% de când s-a inventat Internetul, dar,
oricum, procentul rămâne unul ridicat. Restul până la 100% din timp citim
documente sau pagini web.
În general un ziarist de investigaţie are de condus trei (3) tipuri de
interviu, pe care le clasificăm după posibila atitudine a celor intervievaţi:
interviu deschis; interviu discret; interviu-cheie
1) Interviul deschis – este interviul prin care ziaristul strânge fapte,
informaţii de bază referitoare la subiectul său de la oameni dispuşi să i le ofere.
Această formă de interviu este una non-ameninţătoare pentru intervievat, drept
pentru care nu ridică probleme deosebite de abordare din partea ziaristului.
Interlocutorii pot fi, bunăoară, oameni nemulţumiţi de o anumită stare de lucruri
pe care vor să o îndrepte prin intermediul presei – caz în care ei sunt chiar cei
care declanşează investigaţia.
(Dacă de exemplu un patron se plânge că a fost pe nedrept exclus de la o
licitaţie publică, el poate deveni o sursă excelentă atât pentru a povesti modul în
care licitaţia a fost trucată, cât mai ales pentru a-ţi furniza informaţii şi
documente extrem de preţioase. Cum a fost anunţată licitaţia, documentaţia de
prezentare a ofertei, caietul de sarcini, condiţiile impuse participanţilor. De aici
poţi lesne vedea dacă a existat vreo înţelegere oneroasă între organizator şi cei
care au câştigat licitaţia).
Sau dacă subiectul se naşte din iniţiativa ziaristului, interlocutorii pot
fi experţii abordaţi de el pentru a-l familiariza cu sistemul pe care se pregăteşte
să-l investigheze.
(Dacă de exemplu, îţi propun să investighezi modul în care funcţionează
firmele fantomă şi ce prejudicii produc ele, poţi găsi relativ uşor finanţişti care
să-ţi explice ce este spălarea de bani, mecanismele prin care aceasta se produce,
metodele de evaziune fiscală, ce „semnalmente” are o firmă fantomă etc.).
În conducerea acestui tip de interviu, singura grijă a jurnalistului este să
pună suficient de multe întrebări astfel încât să fie sigur că înţelege bine
sistemul, până la mecanismele sale cele mai fine. Dacă nu reuşeşte de prima
dată, poate reveni pentru a cere explicaţii suplimentare: oamenii aceştia i le vor
da întotdeauna.
2) Interviul discret. O dată edificat cu sistemul, cu regulile sale, începe
să strângă acele informaţii - din ce în ce mai sensibile – care îi vor conferi
produsului său caracterul de investigaţie.
Subiecţii acestui tip de interviu nu mai sunt atât de dispuşi să vorbească,
pentru că fac parte dintre cei care nu sunt direct implicaţi în neregulile pe care le
investighează dar ştiu câte ceva, uneori destul de mult despre subiect, pentru că,
prin poziţia lor, îi sunt prin preajmă. Provocarea este să-i facă jurnalistul să
vorbească.
Jurnalistul are toate şansele să i se trântească telefonul în nas, dacă începe
cu „ştiţi ziarul nostru face o amplă investigaţie (sau şi mai rău, anchetă) în
legătură cu nişte ilegalităţi petrecute în instituţia dvs. Omul va crede că el este
cel anchetat.
Cea mai bună abordare este să îl convingă că are nevoie de ajutorul lor, că
vrea să îl ghideze cineva, să îl pună pe drumul bun, că nu vrea să greşească.
Exemplu de abordare cu şanse de succes
„Aş vrea să vorbesc cu cineva cine se pricepe în chestiile astea. Ne-au
venit la redacţie nişte informaţii, nu ştiu cât sunt de adevărate, dar n-aş vrea să
stârnesc valuri până nu înţeleg eu despre ce-i vorba aici. Ne putem vedea undeva
la o cafea, să stăm de vorbă în tihnă?”.
Ultima frază are darul de a-i induce ideea că vrei ca totul să se facă
discret, ceea ce îl va face să se simtă mai confortabil: în ultimă instanţă o simplă
discuţie cu un om, fie el şi jurnalist, nu e chiar un capăt de ţară.
Dacă acceptă întâlnirea, se cuvine o precizare: nu-i cere mai mult decât
poate el să ducă, nu-l expune inutil; nu-l pune să facă judecăţi de valoare despre
neregulile pe care le investighezi, limitează-te strict la cunoştinţele sale.
Exemplu cazul Puwak – 4 finanţări (fonduri europene). După un articol, în
care se enumera doar acest fapt şi când încă nu se cunoştea cum au fost obţinuţi
aceşti bani, ministrul Puwak a trimis un drept la replică în care spunea că toate
cele patru finanţări fuseseră aprobate înainte de a fi preluat mandatul de
ministru, deci se excludea orice posibil conflict de interese.
Pentru a verifica dacă lucrurile stau chiar aşa ziaristul a abordat un expert
al instituţiei care asigura implementarea acestui tip de programe şi i-a cerut
ajutorul. L-a rugat să-i explice ce înseamnă fiecare cifră din secvenţa numerică
ce codifică acest tip de proiecte şi care este în general, calendarul anual al
derulării programului de finanţare. Evident nu a pomenit de numele ministrului,
pentru a nu stârni suspiciunile sau temerile interlocutorului. Încredinţat că are de
dat un răspuns strict tehnic, expertul a oferit lămuririle necesare, ceea ce ia
permis jurnalistului să demonstreze că ministrul Puwak minţise: din modul de
codificare a proiectelor şi din calendarul anual al finanţărilor reieşea
limpede că două dintre finanţările obţinute de familia sa fuseseră iniţiate şi
se derulaseră integral în interiorul mandatului ministerial, deci eventualul
conflict de interese nu mai putea fi ignorat.
Probabil că jurnalistul şi-ar fi îngreunat mult situaţia dacă l-ar fi abordat
pe expert în felul următor: „Ia uitaţi ce ne-a zis ministrul într-un drept la
replică. După părerea dvs., minte sau nu?”.
3) Interviul cheie – este un interviu specific jurnalistului de investigaţie şi
reprezintă momentul în care jurnalistul vorbeşte cu „ţinta”, cu cel pe care îl
investighează, fie că este vorba despre o persoană sau o instituţie. Unii
teoreticieni, puţini de altminteri, susţin că momentul propice pentru derularea
interviului-cheie ar trebui să fie undeva la începutul documentării, înainte ca
„ţinta” să afle că jurnalistul se interesează de activitatea sa şi să apuce să-şi
„acopere urmele”. Singurul avantaj al acestei teorii este folosirea la
maximum, de către jurnalist, a elementului surpriză.
Imensul dezavantaj este că jurnalistul nu a apucat să cunoască suficient de
bine subtilităţile sistemului şi poate fi lesne manipulat, intoxicat sau pur şi
simplu mituit, mai ales atunci când are de-a face cu oameni versaţi. Neavând
suficiente informaţii, el nu poate contracara pe loc şi riscă să afle ulterior,
amănunte care i-ar fi putut fi extrem de utile în timpul interviului. Iar şansa unei
a doua întrevederi s-ar putea să n-o mai aibă – sau să-i fie extrem de penibil s-o
solicite. Aşadar, soluţia este una singură: interviul-cheie la sfârşit! Cu ce se
înarmează pentru asta? În afară de o bună documentare prealabilă, îţi mai
trebuie ceva: o atitudine adecvată.
Există mai multe tipuri de atitudini printre jurnalişti?
- Vedetele sunt jurnaliştii-pistol: agresivi, inchizitoriali, obraznici chiar,
convinşi întotdeauna că adevărul nu poate fi decât de partea lor, ei pun întrebări
mai degrabă pentru a vedea efectul acestora asupra interlocutorului (sau asupra
colegilor) decât pentru a obţine cu adevărat informaţii. Nu sunt atenţi la
răspunsurile pe care le primesc, nici nu-şi pun probleme că poate, unele dintre
aceste răspunsuri ar fi de natură să le infirme câteva dintre informaţiile pe care le
au sau să le zdruncine unele prejudecăţi. Din aceste motive, interviul-cheie este,
pentru ei, perfect inutil: vor scrie ca şi cum nici nu s-ar fi deranjat să-l ia.
Îndeobşte nu suportă ideea să nu-şi mai publice materialul pentru simplul motiv
că „ţinta” chiar s-ar putea să aibă dreptate şi atunci, în cel mai rău caz, strecoară
undeva la sfârşitul unui text devastator o propoziţie de genul „Cutare neagă
acuzaţiile”.
La polul opus sunt jurnaliştii-trompetă: cei care fac cu adevărat artă din
a pune întrebări perfect convenabile intervievatului, de-al lăsa să spună numai ce
vrea el, fără nici un fel de evaluare critică a spuselor sale, oricum aceşti jurnalişti
nu vor face niciodată investigaţii.
Pentru a putea găsi cea mai bună atitudine, trebuie să-ţi fixezi foarte
bine scopul interviului. Or, scopul primordial al oricărui interviu este de a
obţine informaţii, nu de a face impresie artistică. De a primi răspunsuri la toate
controversele şi neclarităţile pe care le ridică documentarea sa (ta) de până
atunci. Pentru a atinge acest scop, o condiţie necesară este ca interviul să-ţi fie
acordat. Or, aceasta depinde şi de modul în care îl solicită jurnalistul.
Jurnaliştii-pistol au tendinţa de a invoca riguroase norme deontologice ca şi cum
asta ar fi o corvoadă sau o formalitate. Exemplu: „La noi la ziar se respectă
deontologia profesională, drept pentru care vrem să răspundeţi la acuzaţiile
ce vi se aduc!”.
Orice om care aude aşa ceva se vede deja condamnat iar interviul ce i se
solicită nu este pentru el decât ultima ţigară dinaintea execuţiei publice.
Probabil că cea mai bună manieră de a solicita un interviu este aceea de
a lăsa interlocutorului impresia că nu vrei decât să limpezeşti lucrurile. O
posibilă abordare: „Nişte oameni zic asta despre dvs. Nu ştiu cât de adevărat
este, dar nici nu-i pot ignora, de aceea mi se pare corect să văd cum stau
lucrurile şi din punctul dvs. de vedere”. Riscul de a primi un răspuns negativ
este mult redus.

Atitudinea din timpul interviului este şi ea extrem de importantă întrucât


are de atins două obiective care, aparent, se opun:
a) să facă un om să vorbească şi în acelaşi timp să-i arate că nu ia de
bune toate cele pe care le spune – aceasta, evident, dacă documentarea până în
acel moment e bine făcută şi jurnalistul are temeinice indicii că omul respectiv a
greşit.
Unul dintre cele mai bune stiluri de a lua un interviu este acela de a fi
amabil, prietenos şi a pune întrebări dificile cu zâmbetul pe buze, într-o manieră
neameninţătoare. (Chiar adoptarea unei atitudini tip Columbo, adică să te pui în
postura unui ins inocent, dar dornic să afle şi care încearcă să-şi explice fiecare
detaliu, care întoarce fiecare piatră pentru a vedea ce este sub ea.
Este iluzoriu să se creadă că în urma unui interviu-cheie vei obţine din
partea „ţintei” o confesiune de vinovăţie. Fiind oameni şi au ceva de ascuns,
întotdeauna ţintele vor încerca să se apere. Ar fi bine ca jurnalistul să plece de la
premisa că sunt mincinoşi profesionişti şi aceasta îi va ajuta să rămână cu
mintea trează şi să evalueze critic tot ceea ce i se spune. Se potriveşte fiecare
afirmaţie în tabloul general? Explică fiecare răspuns logica şi cursul
evenimentelor?

VII. Reguli de bază în conducerea unui interviu

Există câteva reguli de bază în conducerea unui interviu, într-o


investigaţie valabile de altminteri în toate tipurile de interviuri descrise anterior,
dar care devin cruciale în cazul interviurilor-cheie, dat fiind faptul că în nici unul
dintre celelalte tipuri jurnalistul şi interlocutorul nu se găsesc pe poziţii atât de
contrare în intenţii. Este o competiţie între cel care vrea să afle cât mai mult şi
cel care vrea să spună cât mai puţin.
Aşa da:
- Nu-ţi face o listă cu întrebări propriu-zise, formulate în detaliu, ci scrie în
carneţel câteva cuvinte cheie care să-ţi amintească de problematicile pe care
vrei să le abordezi. Aceasta te va ajuta să pui oricâte întrebări vrei în cadrul
aceleiaşi problematici, până vei considera că ai epuizat-o sau până vei conchide
că mai mult nu poţi scoate de la acel om.
- Priveşte-ţi interlocutorul în ochi, cu o atitudine pe jumătate
prietenească, pe jumătate fermă – în nici un caz prea ameninţătoare sau prea
deferentă. Astfel îi trimiţi semnalul că nu îi eşti duşman, dar nici nu te laşi
păcălit de strategiile sale.
- Pune întrebări de tip deschis, adică acele întrebări la care nu se
răspunde prin „da” sau „nu”, „Unde?”, „Când”?, „Cum”?, „Cine?”,
„Ce?”, „De ce?”. Iată câteva începuturi de întrebări deschise. Închipuiţi-vă
formularea unei întrebări ca pe o uşă pe care o deschideţi invitatului în
propriul creier şi prin care îl invitaţi să intre în camera următoare. Formulaţi
întrebarea astfel încât să-i faceţi pe oameni să povestească ce ştiu, să descrie
şi să explice, nu să vă confirme sau să vă infirme propriile judecăţi
acumulate ulterior.
- Puneţi întrebări cât mai simple, astfel încât interlocutorul să aibă cât
mai puţine şanse dea divaga.
- Folosirea inteligentă a propriilor tăceri. Dacă răspunsul pe care îl
primeşte jurnalistul e prea scurt sau neconvingător, acesta trebuie să-şi
privească în ochi interlocutorul, ca şi cum ar aştepta continuarea. Dacă
acesta tace mai departe, jurnalistul poate scoate un „hm” oarecum sceptic.
Oamenii nu suportă aceste tăceri şi pentru a le umple, se vor vedea siliţi să
mai spună ceva, deseori lucrurile pe care n-ar fi vrut să le spună.
Interlocutorii versaţi, cu ceva studii în public relations, întrerup aceste
tăceri şi „hm”-urile cu o întrebare de genul: „Răspunsul acesta răspunde
întrebării dvs.?”. Nu trebuie să răspundă jurnalistul prin „nu” şi cu atât mai
puţin prin „da”, ci formulează sau reformulează exact acea întrebare care să
aducă răspunsul dorit.
Aşa nu: câteva sunt păcatele capitale într-un interviu. Iată-le pe cele mai
importante, cu câteva exemple:
1. Nu se pune niciodată două întrebări în una singură: interlocutorul va
răspunde întotdeauna la cea mai uşoară. În conferinţele de presă, când timpul
este drastic drămuit, să se precizeze de către jurnalist de la bun început că vrea
să pună două întrebări, astfel persoana întrebată va fi obligată să răspundă la
amândouă. Exemplu: O ziaristă americană de TV l-a întrebat pe Boris Elţîn:
Care sunt relaţiile dvs. cu Mihail Gorbaciov şi ce şanse sunt ca el să revină la
putere? Răspunsul lui Elţîn: Nu, nu cred că mai are şanse să revină la putere. 2.
Nu se pun non-întrebări, adică jurnalistul nu trebuie să emită judecăţi de
valoare sau întrebări cu răspuns perfect previzibil. Poţi fi lesne înfrânt pe
terenul tău.
Exemplu: La o emisiune TV participa primarul municipiului Constanţa, cel
care a pus bariere la intrarea în staţiunea Mamaia şi percepe taxe de la fiecare
maşină care intră în staţiune. Un jurnalist a formulat următoarea non-întrebare:
Dl. primar, dar dvs. aţi impus acea taxă hulită în întreaga ţară.
Răspuns primar (Mazăre): Dvs. consideraţi că acum mi-aţi pus o
întrebare?
Sau: în cadrul unui interviu televizat, Paul Newman a atins pe neaşteptate şi un
subiect foarte sensibil pentru el, moartea fiului său. Dorind deopotrivă să-l
facă pe Newman să spună cât mai mult despre acest subiect, dar şi să-i
arate compasiunea, reporterul formulează o întrebare prin care n-a obţinut
nici una, nici alta: Poate fi ceva mai rău decât pierderea unui copil? Nu cred
– a răspuns P. Newman şi n-a mai dezvoltat subiectul. Poate fi imaginat un alt
răspuns la aşa întrebare? Greu de crezut, drept pentru care nici nu trebuia pusă.
3. Nu încărcaţi întrebarea cu detalii: Mulţi jurnalişti formulează
întrebări extrem de amănunţite, pentru a arăta interlocutorului că sunt bine
documentaţi. Aceasta este o capcană formidabilă pentru jurnalişti. John
Sawatsky, un ziarist canadian care a revoluţionat arta interviului, spune că Bill
Clinton n-ar fi ajuns niciodată preşedinte dacă la o importantă emisiune TV,
difuzată în prima sa campanie electorală pentru preşedinte, un ziarist i-ar fi pus
o „întrebare încărcată”. Clinton era atunci guvernator de Arkansas şi o femeie
Jennifer Flower, îl acuza că fuseseră amanţi vreme de 12 ani. Reporterul
întreabă: Este adevărat că aţi avut o relaţie de 12 ani cu Jennifer Flowers?
Clinton răspunde: Aceasta e o minciună! – şi a ieşit apoi preşedinte. Opt ani
mai târziu, în timpul scandalului Lewinsky, Clinton e nevoit să recunoască în
faţa anchetatorilor că a avut o relaţie cu Flowers, dar a respins faptul că ar
fi minţit cu opt ani în urmă. De ce? Pentru că relaţia cu Flowers a durat doar
9 ani, nu 12.
4. Nu trebuie folosite „cuvintele-trăgaci”. „Cuvintele-trăgaci” sunt
acelea care riscă să stârnească furia sau reacţii necontrolate din partea
interlocutorului. Acestea arată ostilitatea ziaristului faţă de intervievat şi îi reduc
şansele să afle informaţii pe care le-ar afla dacă ar evita astfel de cuvinte.
Exemplu: Afli că Guvernul a alocat 1 milion de dolari pentru un proiect, dar ai
documente din care rezultă că proiectul a costat doar jumătate. Ajungi să discuţi
cu ministrul responsabil. O „întrebare-trăgaci” ar suna aşa: Cum s-a comis
această fraudă? El îţi va spune că nu e nici o fraudă, că eşti tendenţios sau ai
propria agendă politică, că eşti în slujba opoziţiei. Mai recomandabilă este o
întrebare neutră: Ce s-a întâmplat cu restul de bani? Sau şi mai bine, mai
neangajant pentru ziarist: Dvs. ce credeţi că s-a întâmplat cu restul de bani?
5. Nu se pun întrebări de tip închis, la care se răspunde prin „da” sau
„nu”. Exemplul Clinton de dinainte e relevant. Mai sunt şi altele:
Un ziarist american a discutat cu Mira Markovici, soţia lui Slobodan
Miloşevici, şi tot interviul a constat numai din întrebări de genul: Există
purificare etnică în Kosovo? Admiteţi că au loc atrocităţi comise de sârbi în
Kosovo? Când veţi opri uciderea kosovanilor albanezi? Răspunsurile au fost pe
măsură: NU. Este o minciună. Nu este adevărat. Ziaristul a pus aceste întrebări
închise pentru că erau dure şi îl ajutau să-şi exprime propriile prejudecăţi. Dar
informaţii nu a primit. Altfel ar fi stat lucrurile dacă ar fi pus-o pe Mira
Markovici să povestească ce crede ea că se întâmplă în Kosovo şi apoi să o
confrunte cu fapte deja cunoscute.
6. Întrebările sensibile trebuie pregătite cu precauţie astfel încât
interlocutorii, mai ales cei ostili, să nu poată evita răspunsul.
Exemplu: Un exemplu magistral dintr-un interviu luat senatorului Ted
Kennedy, despre care circulau zvonuri că ar avea serioase probleme
matrimoniale. Prima întrebare: Până unde credeţi că trebuie să meargă presa
cu separaţia dintre viaţa publică şi cea privată a unui demnitar? Kennedy a
răspuns că înţelege rolul presei într-o societate democratică şi, în consecinţă, un
demnitar trebuie să răspundă şi la întrebările referitoare la viaţa privată. Şi a
urmat a doua întrebare: cum arată acum situaţia dvs. matrimonială? Kennedy
a căzut în capcană şi a trebuit să răspundă.

*
La finalul interviului este indicat să-l întrebăm pe interlocutor dacă mai
are ceva de adăugat. Nu de puţine ori va spune lucruri la care nu te-ai gândit.
Dacă sunt întrebări la care nu a răspuns sau a răspuns neconvingător, arată-ţi
discret dezamăgirea că nu le-ai lămurit pe acestea. Îl atenţionezi astfel că
materialul tău s-ar putea să fie critic, dar că vina va fi în bună măsură a lui. Şi
cere-i permisiunea să-l mai contactezi pentru eventuale precizări sau pentru
lămuriri suplimentare: asta îţi poate lăsa uşa deschisă chiar şi după ce materialul
va fi apărut. Dacă ai fost onest atunci când l-ai scris, „ţintei” îi va fi greu să te
acuze de incorectitudine şi, cel mai probabil, o vei putea căuta şi a doua oară.

VIII. ANCHETA DE INVESTIGAŢIE

Caracteristici generale. Definiţie


Mitul ziaristului de investigaţie nu este o invenţie gazetărească. Fiecare
debutant în ale presei visează să treacă cât mai repede la reportaj şi anchetă. Să
treacă deci la genurile care aduc notorietate şi cât mai multă adrenalină. Din
păcate, lucrurile nu sunt atât de simple. Pe lângă o bogată experienţă în
domeniu, ziaristul de investigaţie are nevoie de calităţi personale de neînlocuit:
curaj, dinamism, rapiditate în mişcare, fler şi spirit de aventură. Nu e uşor să fii
detectiv pe cont propriu, să cauţi tenace acul în carul cu fân şi, uneori, chiar să-
ţi primejduieşti viaţa. Investigaţia nu e la îndemâna oricui.
Definiţie
Termenul de anchetă pare clar şi uşor abordabil, dar, în realitate, se lasă
greu definit. Putem spune că ancheta este un demers jurnalistic menit să
dezvăluie adevăruri incomode şi ascunse despre o persoană publică, un
grup de interese, despre afaceri oneroase de diferite tipuri, încălcări ale
legii, evenimente neelucidate de mai mult timp etc. Mergând mai departe, ne
împotmolim. În ce constă mai precis acest demers? Aparţine el cu adevărat
informaţiei? Ce facem cu numeroasele elemente de comentariu şi de
argumentare? Nu întâmplător, mai toţi teoreticienii presei trec direct la
caracteristicile anchetei, mulţumindu-se să numească, precum Michel Voirol
(1992, p. 58), măcar o trăsătură caracteristică:
Dacă reportajul arată, ancheta demonstrează. Subiectul reportajului este un
spectacol. Subiectul anchetei este o problemă.
Alţi autori (C. Grosu, L. Avram, 2004) preferă, nu tocmai lămuritor,
definiţia negativă. Ancheta nu poate fi o prezentare a faptelor dintr-o singură
perspectivă (de regulă, oficială), simpla prelucrare a unor dosare preluate de la
Parchet sau oferite de persoane sau instituţii direct interesate să impună o
anumită lectură a faptelor.

1. Cum poţi rata o anchetă bună. Duşmanii investigaţiei

Într-o anchetă, totul pleacă de la modul de abordare a informaţie. Dacă


reportajul reprezintă o „poetică” a efectului, ancheta susţine o „poetică” a
cauzei. Reportajul se centrează pe întrebarea: Cine? şi pe actorii evenimentului,
în timp ce ancheta revine insistent la provocatoarea întrebare De ce? Fără a
neglija contextul (Unde?, Când?, Cum?), o bună anchetă trebuie să
demonstreze mecanisme şi aparenţe factuale, ajungând la informaţii deseori
ascunse, greu accesibile.
Nu e uşor. Primejdiile sunt nenumărate. Cea mai simplă dintre ele o
reprezintă militarismul, tonul părtinitor şi nu tocmai dezinteresat, moralizarea
sau dilatarea nepermisă a efectului. Urmează apoi excesul de informaţie (a se
vedea cazul „Petromin” sau dosarul „Flota”, aşa cum au fost ele prezentate în
presa românească), abundenţa surselor confidenţiale şi a atribuirilor incerte
(de tipul: se zice, toată lumea ştie că etc.) şi folosirea limbajului abstract sau
de strictă specialitate. Nu în ultimul rând, trebuie să amintim de marea primejdie
pe care o reprezintă dosarele „gata pregătite” şi predate redacţiei de către
anumiţi „binevoitori”. În acest caz, singurul remediu eficient îl reprezintă
verificarea atentă a informaţiilor, consultarea onestă a părţilor aflate în conflict
şi, în egală măsură, apelul la o sursă credibilă şi independentă.
Un alt duşman al investigaţiei este tema prea generală. O anchetă despre
copiii de bani gata nu înseamnă (gazetăreşte vorbind) aproape nimic. Cititorul
are nevoie de fapte, de persoane în carne şi oase, de concluzii. El ştie că, de
pildă, alcoolul poate fi periculos pentru sănătate. Ceea ce nu ştie cititotul este că,
din cauza abuzului de alcool, mor zilnic sute de persoane: în accidente, crime şi
sinucideri. Revelaţiile oferite de lecturarea unor statistici, opiniile autorizate ale
unui medic sau descrierea şocantă a atmosferei dintr-un spital de dezalcoolizare
pot constitui un bun început de anchetă. Consecinţele nefaste ale consumului de
alcool sunt nenumărate. Este limpede că nu vom reuşi doar în câteva pagini să
acoperim întreaga temă. Trebuie, prin urmare, să ne oprim la un singur subiect
(de pildă delictele penale comise sub influenţa băuturii), să-l ilustrăm cu un fapt
de viaţă dramatic, abia apoi trecând la investigaţia propriu-zisă: aflarea cauzelor,
stabilirea firmelor producătoare de alcool, publicitatea agresivă, lipsa unui cadru
legal să protejeze minorii etc.
Altfel spus, înainte de a porni munca de investigaţie, ziaristul trebuie să
acopere două exigenţe esenţiale: definirea corectă şi riguroasă a câmpului
tematic şi alegerea unui bun unghi de atac.
Ancheta de investigaţie
Orice anchetă este de investigaţie şi, prin urmare, denumirea nu poate fi
decât pleonastică. O acceptăm în măsura în care orice altă titulatură (ancheta
propriu-zisă) pare laxă şi echivocă.
Ancheta de investigaţie reprezintă regina genurilor de presă, fiind calea cea
mai directă pentru un ziarist de a câştiga renume şi satisfacţii profesionale
imediate. O bună şi inspirată anchetă de acest gen poate reprezenta o lovitură de
presă. Este suficient să să amintim de cazul Watergate, care a şi dus la demisia
preşedintelui SUA, Richard Nixon. Dacă se vorbeşte despre presă ca fiind a
patra putere în stat, acest lucru se datorează şi marilor dezvăluiri politice sau
financiare provocate de investigaţia jurnalistică.
Aflată la intersecţia dintre reportaj, interviu şi cercetare detectivistă,
ancheta de investigaţie trebuie să ajungă obligatoriu la secrete păzite cu
străşnicie. Pentru a lupta cu instituţiile, cu oamenii influenţi sau cu marile
interese este vădit inegală, ziaristul se vede obligat să apeleze la mijloace şi
metode mai puţin ortodoxe pentru a obţine informaţia necesară.
O anchetă serioasă costă mult şi implică extrem de multe riscuri atât
pentru ziarist, cât şi pentru redacţie. Nu întâmplător, în SUA, nici un jurnalist
nu începe investigaţia fără a prezenta redactorului-şef un consistent studiu de
fezabilitate, care să conţină aproape tot mersul anchetei şi aventualele implicaţii
ale ei: de la subiect, surse şi posibile dificultăţi, până la bugetul estimat
(deplasări, lucru în arhive, cheltuieli personale, fonduri necesare achiziţionării
unui document important) sau mijloacele prin care ziarul se poate proteja de un
posibil proces.
Pentru că volumul de muncă este enorm şi documentarea este plină de
neprevăzut, durata unei anchete variază între câteva zile şi câteva luni. Timpul
este pentru ziarist un duşman redutabil şi, de aceea, e greu de imaginat un
profesionist al investigaţiei dezordonat, fără o agendă bine pusă la punct, fără
mijloace rapide şi eficiente de deplasare. În anchetă trebuie să te grăbeşti încet.
Iată de ce entuziasmul cu care cineva intră în redacţie strigând din uşă „Şefu’,
am un subiect trăsnet” pare din capul locului suspect. La o analiză mai atentă,
se va dovedi că, în afara unei informaţii îndoielnice, de culoar, ancheta anunţată
nu e decât un simplu foc de paie.
Ca scriitură, ancheta permite o largă paletă de procedee. Contează efectul,
şi mai puţin mijloacele prin care îl obţinem: reportaj, interviu, portret,
naraţiune. Michel Voirol (1992, pp 58-60) simplifică mult lucrurile, afirmând
că:
... ancheta începe din clipa în care ziaristul caută răspuns la o anumită
întrebare, mergând direct la sursă.
Astfel, se ajunge la o schemă (problemă – ipoteză – verificare –
concluzie) în care adiţionarea unor argumente (dovezi) concrete devine
hotărâtoare. Desigur că această schemă îngăduie numeroase variante, cea mai
uzitată dintre ele fiind: conflict – argumentele unei părţi – argumentele
celeilalte părţi – fapte şi dovezi – părerea specialiştilor (sau a unui observator
neutru) – concluzie (cine are dreptate).
E foarte simplu să transformi o ştire într-un subiect de anchetă dacă ai fler
şi experienţă. Să luăm, de pildă, jefuirea unei staţii de benzină. Este suficient să
afli că staţia respectivă a mai fost ţinta a două alte atacuri, pentru a ridica o
problemă importantă: de ce comercianţii nu şi-au luat măsuri de securitate? Ce
se întâmplă dacă la forţă răspunzi cu forţa? Avem sau nu prevederi legale în
acest sens?
Vrem să fim bine înţeleşi: ancheta de investigaţie nu depinde în mod direct
nici de subiect, nici de comentariul nostru revoltat. Reuşim sau nu să dezvăluim
convingător cauze şi implicaţii greu accesibile? Avem tenacitatea de a merge
până la capăt? Aceasta e problema. A consemna moartea unui cerşetor
abandonat în mijlocul străzii de către şoferul Salvării, după ce cazul a fost
rezolvat de mai mulţi medici de gardă, reprezintă o anchetă de fapt divers sau,
cum a reuşit regizorul Cristi Puiu, un excelent subiect de film. Marea anchetă
merge mai departe, dezvăluind cu date certe o problemă şi mai gravă:
incompetenţia medicilor stagiari. Vom intra astfel într-un domeniu închis, în
care funcţionează legea tăcerii şi a confidenţialităţii, spiritul de breaslă şi
ascunderea răspunderii în spatele unui complicat limbaj de specialitate,
inaccesibil ziaristului. Fără o sursă credibilă şi fără o pregătire minimă de
specialitate, ne vom opri doar la suprafaţa lucrurilor şi, astfel, vom rata cu
siguranţă un excelent subiect de anchetă.

IX. Plasarea investigaţiei în context

Logica fiecărui caz pe care jurnalistul de investigaţie îl documentează


trebuie să ducă undeva, dincolo de simpla transmitere a informaţiei din ziar.
Ziaristul nu povesteşte un simplu fapt, fie el bine şi din greu documentat.
Mesajul investigaţiei jurnalistice este că:
Un lucru atât de grav pentru comunitate sau pentru o parte a acesteia
se poate petrece fără ca autorităţile să ştie sau să reacţioneze ori fără să
aibă vreun interes să elimine acel rău.
Dincolo de un abuz oarecare stau:
• mecanismul prin care el devine posibil;
• o gaură în sistemul legislativ;
• paralizia aparatului de Justiţie;
• însăşi autorităţile care provoacă, tolerează sau instituţionalizează pur şi
simplu abuzul.
Jurnalistul de investigaţie trebuie să nu uite că scrie pentru a-şi pune la
curent cititorii cu ceea ce se întâmplă „în spatele cortinei”, iar investigaţia sa,
prin cazul particular pe care-l aduce în discuţie, trebuie să denunţe un fenomen
(social) care influenţează nefast viaţa comunităţii. Chiar şi atunci când „atacă”
excepţiile, jurnalismul de investigaţie vizează o problemă de igenă socială.
În general, în cursul unei investigaţii, jurnalistul trebuie să evalueze şi
amploarea pe care o au consecinţele faptelor pe care le anchetează. Iată
câteva întrebări prin care îşi poate ancora investigaţia într-un context mai larg,
sporind astfel anvergura subiectului şi valoarea articolului:
1) În ce măsură este posibil ca faptul despre care relatează să se mai fi
petrecut?
2) Care este sistemul conjunctural care favorizează astfel de fapte?
3) Mecanismul faptelor pe care le investighează este accesibil şi altora
decât „ţintei” sale? Cui?
4) Cum ar putea jurnalistul verifica dacă nu procedează şi alţii la fel ca şi
„ţinta” sa?
5) Cine sunt cei care suportă consecinţele faptelor pe care le
investighează? Cât de mulţi sunt ei? Cunosc ce li se întâmplă? Dacă da, ar fi
dispuşi să coopereze în extinderea investigaţiei?
6) Cum poate fi lărgit sistemul surselor care te-au ajutat în anchetarea
situaţiei particulare?
7) În ce măsură legislaţia (sau golurile legislaţiei) favorizează starea de
fapt pe care o dezvălui?
8) Există date statistice sau evaluări făcute de experţi în care situaţia
despre care scrii să se poată încadra? Dacă da, ce relevă aceste statistici?
Acestea sunt doar câteva întrebări cu ajutorul cărora jurnalistul îşi ridică
ochii din dosarul care s-a adunat în urma anchetei sale şi priveşte lucrurile în
ansamblu.
Exemplu: retrocedarea terenurilor agricole, (celebra Lege 18), care a
mâncat multe luni din activitatea jurnalistului de investigaţie la începutul anilor
’90. În primii ani, după trecerea la punerea în aplicare a legii, Judecătoriile şi
Tribunalele au fost luate cu asalt: ţăranii se judecau fie între ei, fie cu primarii,
secretarii comunali responsabili cu reîmpropietăririle.
- Legea avea ambiguităţi (lăsa loc de interpretări) încât doar Justiţia mai
putea delibera în fiecare din miile de situaţii concrete. Mulţi ţărani s-au simţit
nedreptăţiţi, atât de comisiile de punere în proprietate, cât şi de către Justiţie.
Urmarea: ei au luat cu asalt redacţiile ziarelor (mai ales ale celor locale) –
sperând în publicarea „hoţiilor” pe care le reclamau îi va ajuta să-şi găsească
dreptatea.
Ani la rând jurnaliştii de investigaţie s-au aplecat asupra unor astfel de
cazuri, scriind articole de cele mai multe ori bine documentate, despre abuzuri
flagrante.

REDACTAREA

a) Particularităţi de redactare a investigaţiei jurnalistice

Este necesar să ridicăm câteva probleme de punere în text specifice


jurnalismului de investigaţie, bazate atât pe necesitatea jurnalistului de a se face
bine înţeles în articolul său, cât şi pe experienţa presei româneşti de după 1989.
Un articol de investigaţie este, în general, mai dificil de redactat decât
oricare altul. Pe de o parte, pentru că jurnalistul gestionează o cantitate mare de
informaţii care depind logic unele de altele, iar el trebuie să decidă ce anume,
din multitudinea de amănunte, va păstra şi ce nu. Pe de altă parte, dat fiind că
jurnalistul prezintă situaţii îndeobşte complicate, el trebuie să fie preocupat, de-
a lungul întregului text, să se facă înţeles de cititor: să traducă eficient o situaţie
complexă în limbajul omului obşinuit.
Reguli care să-i fie de ajutor jurnalistului de investigaţie atât în a-şi
gestiona el însuşi informaţiile de-a lungul articolului, cât şi în a fi lizibil şi
convingător în faţa publicului:
1) interesul pentru un articol de investigaţie este strâns legat de
proximitatea relaţiei dintre cititor şi subiectul articolului. Trebuie să-şi
formuleze problema încă din primele fraze, pentru a-şi face atent cititorul şi a-l
ajuta să se poziţioneze faţă de chestiune. Abia apoi va trece la demonstrarea a
ceea ce a enunţat.
2) Un bun început poate fi cel care pleacă de la consecinţele provocate de
situaţia pe care a investigat-o. Astfel, omul află din capul locului ce pierde prin
acea stare de fapt şi va urmări cu interes raţionamentele jurnalistului ca să vadă
dacă lucrurile stau într-adevăr aşa.
3) Să se încerce legarea investigaţiei de evenimentul cel mai recent care ar
putea avea legătură cu ea. Un material cât mai „la zi” e mult mai convingător
decât o istorie petrecută într-un timp pe care cititorul îl percepe vag.
4) De la bun început (se poate chiar desena) o schemă a ideilor pe linia
cărora îţi veţi susţine punctul de vedere. Se respectă astfel, mai uşor firul logic
al articolului.
5) Explicaţiile sunt necesare.Vreme de câteva săptămâni sau luni
jurnalistul de investigaţie s-a familiarizat cu numele, funcţiile, combinaţiile
tuturor celor implicaţi în investigaţia sa – aşa că i se pare normal să nu facă
confuzii. Însă cititorul află despre toate acestea pentru prima dată. Iar dacă
subiectul despre care scrie jurnalistul, nu este o persoană de notorietate, e bine
să-i reamintească cititorului, de-a lungul articolului, cine este (el) Ixulescu şi ce
funcţie are.
6) Să se evite informaţiile care nu au greutate în schema logică a
articolului. (Un articol aglomerat cu informaţii nerelevante, departe de a dovedi
cât de „expert” este jurnalistul, face texul greoi şi uneori ilizibil de-a binelea).
7) Atunci când jurnalistul de investigaţie foloseşte termeni tehnici sau
cuvinte din jargonul vreunei profesii, trebuie să explice întotdeauna ce anume
înseamnă fiecare. În general, e bine să se recurgă la astfel de termeni doar
atunci când nu are încotro.
8) Articolul de investigaţie nu e un rechizitoriu. De aceea este
recomandat ca jurnalistul de investigaţie să folosească formulările juridice cu
zgârcenie şi doar atunci când poate cita un document sau vreo persoană
îndreptăţită să le facă. Este de preferat să prezinte faptele aşa cum s-au
petrecut, accentuând prejudiciile de orice natură care decurg din ele. Cititorul
va judeca şi va delibera în mod cert, iar el are propriile lui formulări juridice,
formulări pe care jurnalistul nu ar avea curajul să le scrie niciodată.
9) Jurnalistul de investigaţie constată, nu condamnă! Ca atare, nu face de
unul singur încadrări specifice justiţiei.
10) Jurnalistul de investigaţie trebuie să fie dur nu atât în formulări, cât în
a prezenta faptele nude şi detaliile necruţătoare.
11) Atunci când se citează (vreo sursă sau chiar „ţinta”), jurnalistul să se
mărginească la ceea ce are legătură cu (confirmă sau infirmă) raţionamentul
tău. Citatele lungi sunt plictisitoare. Se poate, pe alocuri, să se ia iniţiativa şi
să rezume (fără ghilimele, se-nţelege) o parte din citat.
12) TONUL: ponderat să se evite invectivele, întrebările retorice,
rechizitoriul inchizitorial, indiferent cât de revoltatoare este situaţia pe care o
dezvălui. S-a constatat că jurnalistul care se indignează „zgomotos” în textul
său ştirbeşte dreptul cititorului de a se indigna la lectură.
13) În text jurnalistul comentează doar atunci când este cazul. Este de dorit
să anunţe când presupune sau îşi dă cu părerea, nu trebuie să-şi prezinte
propriile opinii drept certitudini. În definitiv, scrie un articol de investigaţie,
nu un editorial.
14) Textul să fie spart cu mai multe intertitluri, iar fiecare dintre acestea să
formuleze, lapidar, o idee din articol. Ele articulează textul şi ajută să-i fie pusă
în valoare logica. Iar pe cititor îl vor ajuta să citească mai uşor şi să urmărească
raţionamentul jurnalistului.
15) Atunci când situaţia despre care scrie jurnalistul de investigaţie este
atât de complexă încât simpla ei relatare este greu de urmărit, e bine să o
deseneze: nu trebuie să se sfiască să publice scheme grafice care să reprezinte
vederea de ansamblu asupra problemei şi care o abordează.
16) Dacă există posibilitatea, iar materialul, prin bogăţia informaţiilor, se
pretează la aşa ceva, să nu se ezite în a caseta unele detalii, astfel încât
investigaţia să fie o colecţie de titluri care se susţin unele pe altele. O atare
redactare este foarte accesibilă cititorului.
17) Să se folosească fotografii relevante şi facsimile, fără să aglomereze
însă pagina cu astfel de ilustraţii.
Acestea ar putea fi câteva reguli care trebuie avute în vedere la punerea în
text a unei investigaţii jurnalistice. Reguli generale. Căci dincolo de ele apar
cazuri particulare, de la articol la articol, iar acolo doar inspiraţia şi experienţa
jurnalistului pot aduce o soluţie de redactare adecvată. Adică, forma cea mai
sugestivă şi mai simplă de a-i prezenta cititorului pe înţelesul său, o situaţie
complexă.
b) Impasuri de la zvon la redactare
Spuneam că unul dintre obstacolele des întâlnite într-o investigaţie
jurnalistică este lipsa unei probe scrise care ar trebui să stea în spatele unei
verigi importante în lanţul de informaţii. Într-o atare situaţie, jurnalistul are
două opţiuni:
1) fie abandonează investigaţia, sub motivul că nu-şi poate proba
afirmaţiile;
2) fie găseşte o soluţie la redactare.
IMPORTANT: atunci când jurnalistul nu deţine o probă concretă cu
privire la informaţia sa şi se aventurează cu toate acestea, să o publice, el trebuie
să aibă măcar convingerea intimă – verificată din cât mai multe surse orale
posibile – că lucrurile stau aşa cum le relatează.
Problema apare în faţa foii albe de hârtie sau în faţa computerului: ai
aşezat o frază după alta, fiecare dintre afirmaţiile (grave) pe care le faci are în
spate câte o sursă scrisă – un document, o fotografie, o declaraţie fără echivoc a
unei surse orale care şi-o asumă. În logica lucurilor, apare informaţia pe care nu
o poţi proba, dar peste care nu poţi trece, pentru că de ea depinde construcţia
argumentelor tale. Există câteva posibilităţi – dintre care vom aminti două – de a
salva prin redactare un gol apărut în lanţul de informaţii.
1) Prima metodă este de a relata amănunte relevante care să sugereze
cititorului cum stau lucrurile în acea situaţie punctuală.
Luîm la întâmplare un exemplu banal: informaţia pentru care bagi mâna
în foc este că, cu o oră înaintea unei licitaţii bănuite a fi fost trucată, şeful
comisiei de licitaţii a avut o întâlnire confidenţială cu un om de afaceri suspectat
că ar fi câştigat-o fraudulos. Ca jurnalist nu ai cum să probezi această întâlnire,
nici o sursă nu se aventurează să-şi asume public răspunderea pentru această
informaţie, iar tu prevezi că atât „ţinta” (şeful comisiei), cât şi omul de afaceri
vor infirma.
Dacă „ţinta” este luată prin surprindere, iar reacţia ei este relevantă,
problema jurnalistului poate fi rezolvată la redactare. Astfel, ziaristul poate
relata că există indicii serioase conform cărora o astfel de întâlnire a avut loc şi
poate reda reacţia „ţintei”.
Contactat pentru a confirma sau infirma întâlnire cu omul de afaceri x,
şeful comisiei de licitaţii a avut nevoie de jumătate de minut pentru a se hotărî să
răspundă. „Da ce treabă are presa cu licitaţia asta?” – a fost singura declaraţie pe
care am obţinut-o de la ei în legătură cu această afacere.
Relatând această atitudine, care aproape confirmă informaţia, jurnalistul îi
lasă cititorului libertatea de a trage el însuşi concluzia justă, fără să se expună
afirmând sus şi tare că întâlnirea cu pricina a avut loc.
Aici trebuie subliniat că aceste metode trebuie folosite cu măsură: oricât
de relevante, amănuntele rămân amănunte, ele acoperă spaţii înguste în lanţul de
informaţii, iar articolul trebuie să fie susţinut în liniile sale de forţă cu probe
aflate deasupra oricărui dubiu.
2. O altă cale de a suplini golul din probatoriul lanţului de informaţii este
specularea contradicţiilor flagrante din declaraţiile surselor oficiale pe care le
contactează jurnalistul.
În general când afli o informaţie furnizată de o sursă anonimă de
încredere şi nu are nici o altă probă, evaluează sursele oficiale care sunt
îndrituite să ştie şi să facă declaraţii cu privire la situaţia pe care jurnalistul o
investighează.
Trebuie contactate toate şi să li se ceară punctul de vedere. Ar putea să
aibă surprize să constate că se contrazic pe un subiect care este, în definitiv,
obiectul muncii fiecăruia dintre ele. Dacă este sigur de informaţie, a „salvat-o”
la redactare: nu trebuie să ezite să redea declaraţiile surselor oficiale,
accentuându-le contradicţiile. Pentru cititor faptul că aceste declaraţii se bat cap
în cap este la fel de relevant ca şi o probă materială.
Aici e nevoie însă de perspicacitate: trebuie să alegi în mod adecvat pe
cine contactezi mai întâi. Apoi trebuie să se mişte (jurnalistul) repede, aşa încât
cei contactaţi să nu aibă timp să comunice între ei şi să cadă de acord asupra
unei suspiciuni, care să devină mai apoi punctul de vedere oficial.
X. DEONTOLOGIA INVESTIGAŢIEI JURNALISTICE

Credibilitatea unui organ de presă nu se joacă doar la capitolul ştiri.


Articolele de investigaţie sunt pentru receptor un adevărat barometru în a
aprecia cum se poziţionează publicaţia preferată în sistemul social. Vrem sau nu,
un cititor deprins, cât de cât, cu presa ultimilor ani îşi pune tot mai des un set de
întrebări pe baza cărora evaluează obiectivitatea publicaţiei din care-şi ia
informaţia:
a) De ce este publicată această investigaţie jurnalistică abia acum, când
ea vizează un fapt oarecum notoriu, petrecut în urmă cu câţiva ani?
b) De ce investigaţia relatează faptele unilaterale, adică „ţintele” fac
parte doar dintr-o „tabără” (politică, de afaceri etc.) ?
c) De ce publicaţia a început a campanie de presă, a dezvăluit câteva
lucruri grave, dar, când să ajungă la capătul afacerii, a tăcut brusc, pentru
ca mai apoi paginile sale să se umple de reclamă?
d) De ce sunt prezentate dosare întregi cu documente, dar personajul
devenit „ţintă” nu este întrebat niciodată nimic? Şi tot aşa.
Răspunsurile pe care receptorul le găseşte la aceste întrebări îl ajută
să aprecieze din punctul său de vedere, cât de onestă este informaţia pe care o
obţine. Căci, uneori chiar o investigaţie bine documentată şi susţintă cu probe
„beton” mai are ceva cale de făcut până să devină credibilă.

I. BUNA-CREDINŢĂ

a) Îndreptăţirea demersului jurnalistic


Maniera în care jurnalistul abordează subiectul său trebuie să inspire
receptorului o anume încredere: acesta să fie convins că, prin demersul său,
ziaristul nu are alt deziderat decât informaţia promptă şi onestă, în interesul
exclusiv al publicului. Sunt puţini patronii de publicaţii şi editorii care cred în
acest principiu oarecum idealist. Dar tocmai această atitudine ar putea fi
explicaţia lipsei de credibilitate de care suferă segmente întregi din mass-media.
Cei mai mulţi jurnalişti sunt convinşi că o bună documentare e suficientă pentru
a asigura credibilitatea articolului. Şi exclud suspiciunile receptorului cu privire
la buna-credinţă.
În general un demers jurnalistic poate fi socotit îndreptăţit dacă:
1. vizează un interes public legitim, o chestiune care afectează o
comunitate largă;
2. nu se aventurează în procese de intenţie, ci se sprijină pe fapte
concrete;
3) articolul este publicat imediat ce jurnalistul şi-a verificat informaţia
primară şi nu în urma unor calcule de oportunitate, care nu au nici o legătură cu
interesul de a informa cu promptitudine publicul;
4) urmăreşte subiectul până la capăt, indiferent cât de importante sunt
persoanele implicate în logica investigaţiei, indiferent cât de mare este funcţia
„ţintei” aflate la capătul afacerii şi indiferent de „tabăra” din care aceasta face
parte.
Respectarea unor astfel de reguli îi poate conferi jurnalistului dreptul
de a se socoti de bună-credinţă, adică preocupat exclusiv de informarea
publicului său.
Sigur, nu e nici un secret că uneori, mai ales în presa locală, patronii
organelor media folosesc secţiile de investigaţie pentru a-şi zdrobi adversarii -
politici sau de afaceri – prin anchete a căror documentare este, de obicei,
deasupra oricărei îndoieli. De cele mai multe ori însă, cititorul poate fi cu greu
convins că mecanismul care a stat la baza declanşării investigaţiei funcţionează
după raţiuni exclusiv profesionale. Astfel de cazuri sunt foarte frecvente
îndeosebi în anii electorali, când este realmente dificil să evite suspiciunile
privind onestitatea şi caracterul dezinteresat al unei investigaţii.

b) Etica în relaţiile cu „ţinta”


Am stabilit anterior că jurnaliştii de investigaţie constată, nu
deliberează şi condamnă. Oricât de revoltatoare poate fi informaţia dezvăluită
de jurnaliştii de investigaţie, este absolut obligatorie prezentarea punctului de
vedere al „ţintei”. Două sunt motivele pentru care jurnalistul trebuie să facă
acest lucru:
1) Nu rare sunt cazurile când o discuţie cu „ţinta” clarifică acţiunile
acesteia şi chiar infirmă informaţia preliminară care părea la un moment dat
veridică şi greu de contrazis. Argumentele „ţintei” pot lăsa pur şi simplu
investigaţia fără obiect, iar jurnalismul de bună-credinţă este preocupat să
prezinte modul în care stau lucrurile şi nu să înfrunte pe cineva cu orice preţ;
2) Prezentarea punctului de vedere al „ţintei” dovedeşte cititorului atât
preocuparea jurnalistului de a afla cum s-asu petrecut faptele, cât şi respectul
pentru dreptul fiecăruia de a se apăra. În plus, jurnalistul se pune oarecum la
adăpost de un eventual drept la replică, pe care „ţinta” i l-ar putea trimite
ulterior, şi chiar de o eventuală acţiune în justiţie.
Cât priveşte dreptul la replică, jurnalistul nu este obligat să ţină cont de
el în absolut toate cazurile. El poate refuza publicarea replicii „ţintei”, de obicei
după consultarea cu editorul, în următoarele cazuri:
a) Replica „ţintei” nu infirmă informaţiile publicate în articol şi nici nu
oferă explicaţii concludente. Numeroase sunt cazurile îndeosebi când astfel de
replici vin de la autorităţile publice – în care justificările acestora sunt pline de
generalităţi şi evită să abordeze tocmai miezul chestiunii asupra căreia s-a
aplecat jurnalistul.
b) „Ţinta” a refuzat din capul locului să-şi exprime punctul de vedere în
decursul investigaţiei şi cere dreptul la replică după publicarea articolului. De
obicei, într-o atare situaţie jurnalistul menţionează, la finalul articolului său,
refuzul „ţintei”. Dacă însă, după publicarea materialului, cere dreptul la replică,
rămânând să-şi explice lui însuşi refuzul iniţial al ţintei de a coopera.

II. ETICA ÎN RELAŢIILE CU SURSELE

Jurnalistul nu trebuie să fie onest doar faţă de receptor şi faţă de ţintă. Cei
pe care el îi foloseşte, sub o formă sau alta, ca surse orale sunt încurajaţi,
îndeobşte, de încrederea pe care atitudinea jurnalistului le-o inspiră. Ziaristul
trebuie să aibă şi aici câteva reguli prin care să gestioneze cu bună-credinţă
relaţiile cu sursele sale.
a) Protejarea surselor. Angajamente luate faţă de surse.
Iată câteva lucruri care „nu se fac” atunci când foloseşti informaţii de
la surse orale:
- Nu atribui niciodată sursei tale o altă calitate decât cea pe care o are, în
dorinţa de a demonstra publicului că ai apelat la experţi.
- Nu atribui sursei presupunerile şi comentariile tale. Fiind riguros atunci
când o citezi, fii atent cum reformulezi atunci când îi rezumi afirmaţiile fără
ghilimele.
- Nu scoate din context afirmaţii ale sursei dacă acest fapt este de natură
să altereze sensul celor declarate de aceasta.
- În cazul că ai căzut de acord cu sursa că unele informaţii pe care ţi le-a
dat sunt off the record, nu-ţi încălca niciodată promisiunea. Mai bine fii precaut
atunci când negociezi cu sursa decât să nu respecţi înţelegerea cu aceasta.
- Nu divulga niciodată numele sursei de la care ai resuşit să smulgi
informaţii abia după ce i-ai promis anonimatul.
- Atunci când sursele tale sunt în pericol de a fi deconspirate, nu le
abandona. Ajută-le. Un artificiu la redactarea articolului, prin care să sugerezi că
informaţia vine dintr-o altă zonă decât cea pe care ai exploatat-o, îi va deruta pe
cei interesaţi să-ţi identifice sursa. Aceasta pentru că, deseori, autorităţile sunt
mai preocupate să identifice sursa scurgerii de informaţii decât să ia vreo măsură
care să stopeze abuzul despre care se relatează în articolul de investigaţie.
- Nu accepta niciodată vreun avantaj material, cât de modest, de la
sursele tale. Ai putea fi acuzat că un banal prânz, luat împreună cu aceasta a fost
preţul pe care sursa şi l-a plătit pentru a publica o investigaţie care-I serveşte
interesul.
Aceste reguli trebuie să fie de la sine înţelese în activitatea unui jurnalist
de investigaţie dependent mereu de încrederea surselor sale. Ele stabilesc
raportul dintre jurnalist şi sursă şi asigură cadrul în care fiecare, din cei doi îşi
face treaba.
b) Etica investigaţiei sub acoperire
Din punct de vedere deontologic, jurnalistul care face o investigaţie sub
acoperire are de urmat o regulă de fier: Nu fi provocator. Numai dacă el poate
respecta din capul locului această regulă poate trece la acţiunea în sine. Dat fiind
că o astfel de documentare presupune elaborarea unei situaţii în care ziaristul
urmează să intre incognito, garanţia dintre scenariu şi provocare e adesea
şovăielnică. Jurnalistul nu trebuie să uite că el intră în acea situaţie ca să
constate ceva anume, nu să comită el însuşi sau să provoace pe altcineva la o
ilegalitate. De asemenea, scenariul pe care el îl anticipează trebuie să fie unul
firesc, în care sursele şi „ţinta” să reacţioneze „natural”, conform informaţiilor
primite. Dacă jurnalistul îşi provoacă şi îşi împinge, cu orice preţ, protagoniştii
către o anumită reacţie, el nu mai poate relata despre cum se petrec de obicei
lucrurile în acel sistem.
Nu mai vorbim de cazurile în care ziaristul de investigaţii comite el însuşi
o ilegalitate doar din dorinţa de a crea o situaţie în care realitatea să se supună
punctului său de vedere.

XI. CAMPANIA DE PRESĂ

Şirul de investigaţii jurnalistice de-a lungul cărora ziaristul


urmăreşte cu tenacitate un subiect pe care-l dezvoltă şi care se numeşte
campania de presă presupune o motivaţie aparte. Aceasta pentru că, spre
deosebire de investigaţia simplă, campania de presă solicită resurse
considerabile de timp şi effort, spaţiu editorial din belşug, implicarea unui
număr mai mare de oameni. Miza unei asemenea desfăşurări de forţe trebuie să
fie consistentă şi ea nu este justificată, sub aspect profesional, decât la la
legitimitatea demersului de importanţă deosebită pe care subiectul o prezintă
pentru comunitate. Aceasta în condiţii normale,
a) Campania interesată
Serioase probleme de etică ridică însă campania de presă care are alte
priorităţi decât informarea promptă şi onestă a receptorului şi are drept scop
principal crearea unei presiuni mediatice menite să slujească unor cercuri de
interese. Despre etica unor astfel de acţiuni vorbim în continuare. Cu atât mai
mult cu cât, într-o astfel de campanie, calul de bătaie este departamentul de
investigaţie al publicaţiei.
Într-o campanie de presă în care investigaţia nu a aparţinut
jurnalistului care face investigaţia, acesta trebuie să-şi pună de la bun
început câteva probleme:
• acţiunea lui e în conformitate cu dezideratul profesiei sale de a se afla în
slujba comunităţii? În ce măsură dezvăluirile sale răspund nevoii de informare a
acesteia?
- Care sunt celelalte interese pe care campania sa, prin presiunea
mediatică, le slujeşte?
- Cine şi ce anume are de câştigat din campania sa? Cine şi ce are de
pierdut?
- Nu cumva interesele pe care investigaţia sa le favorizează contravin, în
final, interesului comunităţii?
Ex. Mai multe cotidiane româneşti s-au angajat simultan într-o campanie
de presă vizând modul în care au fost privatizate două rafinării. De fapt,
unele ziare denunţau ilegalităţi despre o anume rafinărie, iar celelalte despre cea
de-a doua. Jurnaliştii au prezentat surse scrise indubitabile care le probau fiecare
afirmaţie, aşa că din acest punct de vedere documentările erau „beton”.
Poziţia cu adevărat onestă, care i-ar fi pus pe jurnalişti la adăpost de
suspiciunea de a fi servit interese oculte, era prezentarea lucrurilor până la capăt,
în ansamblu: în spatele „scenei” se purta un veritabil război al petrolului între
două grupuri de interese care se luptau în perspectiva privatizării cele mai mari
societăţi de producere şi distribuţie a produselor petroliere. Publicaţiile s-au lăsat
antrenate (angajate) în această dispută, fiecare de pe poziţii adverse.
În ce măsură au influenţat campaniile de presă respective deciziile privind
privatizarea? Şi în ce măsură aceste decizii au fost în interesul comunităţii sunt
întrebări la care jurnalistul ar trebui să găsească pentru sine un răspuns într-o
meserie în care multe se sprijină pe conştiinţa şi onoarea sa.

b) Libertatea de a spune „NU”. Autocenzura

O dată găsite răspunsurile la întrebările ce vizează onestitatea demersului


său, jurnalistul trebuie să aleagă. Nu există mai mult de două variante:
1) Intră în acel joc şi „produce” documente şi dovezi în sprijinul anchetei
sale, fără să-I pese dacă interesele care se ascunde în spatele acesteia contravin
intereselor comunităţii. Într-un asemenea caz, el trebuie să se obişnuiască cu
gândul că a devenit o simplă roată a unui mecanism de presiune sau chiar de
şantaj. Şi trebuie să găsească locul în care-şi va aşeza cititorul în această afacere
şi să mai evalueze o dată prioritatea pe care acesta o merită într-un demers de
presă onest. Nu-i va fi uşor.
2) Refuză să se implice într-o investigaţie de a cărei bună-credinţă nu este
convins – cu riscurile ce pot uneori apărea în relaţia sa cu editorul.
Codurile deontologice funcţionale în ţările cu tradiţie de presă liberă
prevăd din acest punct de vedere, aşa-numita clauză de conştiinţă, adică
libertatea jurnalistului de a spune „NU”. Iar aceste coduri se referă nu doar la
jurnalişti, ci şi la editori şi la patronii instituţiilor media, care au datoria să
respecte dreptul ziaristului de a refuza să-şi trădeze propriile convingeri cu
privire la situaţia pe care o investighează.
Dar cazurile în care jurnalistul de investigaţie îşi face scrupule etice nu se
referă doar la „comenzile” pe care le poate primi. În egală măsură, lucrurile pot
sta oarecum invers: jurnalistul are subiectul, a identificat căile prin care îl
poate documenta, interesul este unul imperativ pentru receptor, dar
editorul refuză – din considerente extraprofesionale – să publice articolul. În
general, jurnaliştii cu ceva experienţă „citesc” imediat şi evită subiectele pe care
editorul sau patronul publicaţiei, dintr-un motiv sau altul, nu le agreează.
Fenomenul se numeşte AUTOCENZURĂ şi este cu atât mai nociv cu cât
subiectele evitate sau abandonate sunt de importanţă vitală pentru comunitate.
De fapt, e şi situaţia cea mai des întâlnită în departamentele de investigaţie ale
publicaţiilor şi este cu atât mai sâcâitoare cu cât jurnalistul chiar nu are cum să o
combată altfel decât găsindu-şi un alt loc de muncă. În plus, autocenzura, îşi
pune amprenta pe profesionalismul jurnaliştilor, mai ales când este vorba despre
ziarişti tineri, ale căror reflexe de „investigatori” sunt încă în formare.
BIBLIOGRAFIE

A. Bibliografia obligatorie pentru studenţi

- Barkenhus, Norbert – Radioul local, Editura Polirom, Iaşi, 1999


- Coman, Mihai, coordonator – Manualul de Jurnalism. Tehnici fundamentare
de redactare, Editura Polirom, Iaşi, 1997
- Gailliard, Phillipe – Tehnici jurnalistice, Bucureşti, 2000
- Grosu, Cristian; Avram, Liviu – Jurnalismul de investigaţie, Editura Polirom,
Iaşi, 2004
- Randall, David – Jurnalistul universal, Polirom, Iaşi, 1998
- Popescu, Cristian, Florin – Manualul de Jurnalism. Redactarea textului
jurnalistic. Genuri redacţionale, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003
- Mallette, F. Malcolm, editor; Asociaţia ziariştilor români; Fundaţia Sörös
pentru o societate deschisă – Manualul pentru ziarişti din Europa Centrală şi de
Est, Bucureşti, 1992

B. Bibliografia cursului

- Barkenhus, Norbert – Radioul local, Editura Polirom, Iaşi, 1999


- Coman, Mihai, coordonator – Manual de Jurnalism. Tehnici
fundamentare de redactare, Editura Polirom, Iaşi, 1997
- Coman, Mihai – Din culisele celei de-a patra puteri, Editura Carro,
Bucureşti, 1996
- Christians, Clifford, G. Et all – Etica mass-media. Studii de caz, Editura
Polirom, Iaşi 2001
- Gailliard, Phillipe – Tehnici jurnalistice, Bucureşti, 2000
- Gayan, Louis Guy – La presse Quotidienne Régionale, le premiere
media de france, Editura Ecomedia, Paris, 1993
- Grosu, Cristian; Avram Liviu – Jurnalismul de investigaţie, Editura
Polirom, Iaşi 2004
- Kaiser, Jaques – Le quotidien francais, Paris, 1963
- Macovei, Monica; Mihai, Dan; Toma, Mircea – Ghid juridic pentru
ziarişti, Editura a II-a, Agenţia de Monitorizare a Presei – Academia
Caţavencu, Bucureşti, 2003
- Middleton, Kent, R.; Tager, Robert; Chamberlin, Bill F. – Legislaţia
comunicării publice, Editura Polirom, Iaşi, 2002
- Murialdi, Paulo – Come si legge un giumale, Bari, 1975
- Popescu, Cristian, Florin – Manualul de Jurnalism. Redactarea textului
jurnalistic. Genuri redacţionale, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003
- Popescu, Cristian, Florin – Practica Jurnalismului de informare.
Principii, reguli, provocări, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu
2000
- Preda, Sorin – Tehnici de redactare în presa scrisă, Editura Polirom,
Iaşi, 2006
- Randall, David – Jurnalistul universal, Polirom, Iaşi, 1998
TEST

1) Ce reprezintă documentarea în manieră jurnalistică?


2) Care sunt etapele distincte ale „tehnologiei” documentării?
3) Explicaţi sintagma „încrucişarea surselor”.
4) Ce presupune cercetarea originală în jurnalismul de investigaţie?
5) Prezentaţi şi apoi analizaţi unul din pericolele jurnalismului de
investigaţie.
6) Ce NU este investigaţie jurnalistică?
7) Câte tipuri de interviu clasificate după posibila atitudine a celor
intervievaţi (în ancheta jurnalistică) cunoaşteţi?
8) Explicaţi tipurile de atitudine: jurnalişti-trompetă şi jurnalişti-pistol.
9) Prezentaţi caracteristicile unui articol de investigaţie?
10) Ce reprezintă campania de presă?

[1]
Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Ed. Academiei RSR, 1975, p. 275
[2]
Cuvântul „documentum” care se află în originea cuvintelor document-documentare are o multitudine de
sensuri de la indiciu, dovadă până la lecţie, învăţătură, model, exemplu. Pentru jurnalist, orice poate constitui
„document” în măsura în care poate demonstra o idee.
[3]
Ioan Erham – „Să vrei să ştii, să fii în stare să cunoşti, să înţelegi, să exprimi realitatea, adevărul”, Presa
noastră nr. 12
[4]
Citat după Hemingsay, folosit de Virgil Dănciulescu în cadrul dezbaterii organizate de Facultatea de ziaristică
în 1980
[5]
I. Butnaru – Izvoarele „portofoliului de idei” – Presa noastră nr. 5/1977, p. 43.
[6]
O informaţie de calitate trebuie să fie:
- consistentă (suficient de cuprinzătoare pentru a putea furniza cât mai multe cunoştinţe);
- relevantă (să poată furniza date esenţiale, semnificative despre faptele sau fenomenele ce formează obiectul
informaţiei);
- exactă (conţinutul ei să reflecte situaţia reală a fenomenului);
- accesibilă (redată într-un limbaj care să o facă înţeleasă de către o masă cât mai mare de oameni);
- clară (să nu dea naştere la alte interpretări decât cele care se urmăresc).