Valeriu Gherghel

Nota de subsol: mic istoric

Nu există astăzi volum „serios” fără note infrapaginale. O carte din care lipsesc aceste
trimiteri (cvasi-obligatorii) în josul paginii sau la finele capitolului nu prezintă încredere.
Cel puţin, aşa gândesc savanţii.
Mulţi cred că nota este o mărturie a seriozităţii superioare a autorului, a minuţiozităţii
sale, a atenţiei sale scrupuloase. Alţii spun că o carte convinge, doar numai notele
dovedesc.
Platon, Aristotel, Plotin sau Augustin nu s-au folosit, totuşi, de note infrapaginale.
Chiar dacă în contemporaneitate cărţile lor au un subsol abundent. Dar acest subsol
înţesat de note aparţine îngrijitorilor ediţiei şi nu autorilor. Practica notei infrapaginale
este o invenţie (relativ) târzie. Întâlnim, de exemplu, note la Kant şi Hegel, dar nu în
exces.
Sigur, în marginea câte unui manuscris, scribii medievali adăugau un cuvânt sau mai
multe, pentru a limpezi o expresie din textul propriu-zis, pentru a oferi o explicaţie de
ordin exegetic. Începând însă cu secolul al XII-lea, termenul ”nota” devine obişnuit.
Lîngă un anume pasaj, comentatorul scrie ”nota”, care e imperativul verbului notare, a
lua notă, a ţine minte (sensul sintagmei ”nota bene” e chiar acesta: bagă bine în cap!).
Termenul nota semnalează o frază importantă sau dificilă, asupra căreia cititorul e
îndemnat să mediteze cu grijă. Adeseori, în manuscrise, apare şi termenul ”picture”. Mary
Carruthers sugerează că e vorba tot de un imperativ: pornind de la descriere, cititorul e
ţinut să-şi formeze o imagine. Ambii termeni ţin însă de aşa-numita „artă a memoriei”...
Cel care a introdus practica notelor şi trimiterilor este, după unele ipoteze, Pierre
Beyle, autorul unui vestit Dicţionar filosofic. Într-o carte dedicată chiar acestei teme,
Anthony Grafton examinează, în primul rând, lucrările istoricilor germani, care au fost nu
doar iubitori înverşunaţi ai notei de subsol, dar şi teoreticieni ai acestei practici. Grafton îl
citează pe Leopold von Ranke (1795-1886), dar nu uită să-l amintească şi pe englezul
Edward Gibbon (1737-1794), care îi este anterior cu un veac.
În secolul al XVIII-lea, nota este ceva curent în lucrările istoricilor şi filosofilor (la
David Hume, de pildă). Mergând spre origini, Anthony Grafton analizează culegerile de
documente publicate de eruditul german Athanasius Kircher (1601-1680). Kircher îşi
adnotează documentele şi poate fi considerat un practician serios al notei. El a redactat,
printre altele, şi o lucrare cu titlul baroc Mundus subterraneus, quo universae denique
naturae divitiae, în care se ocupă de geologie.
Concluzia lui Grafton este că nota infrapaginală are o istorie străveche şi (chiar)
multiplă. Cu toate acestea, filosofii, în deosebire de istorici, fac mai puţin uz de ea.
Referinţe:
Mary Carruthers, Le Livre de la Mémoire: La mémoire dans culture médiévale,
Editions Macula, 2002.
Anthony Grafton, Les Origines tragiques de l’érudition: Une histoire de la note en
bas de page, « La Librairie du XX° siècle », Paris: Seuil, 1998.