Valeriu Gherghel

Seducătorul

Stimulat, fireşte, şi de însemnarea pe care o găsesc într-un carnet, în care e vorba,

printre altele, de seducţie, seducere, am recitit micul volum al lui Sören Kierkegaard
(1813-1855), Jurnalul seducătorului. În definitiv, lucrarea e o re-scriere explicită a
mitului donjuanesc.
Cine este, totuşi, Don Juan (Johan, în volumul lui Kierkegaard)? Nici mai mult, dar
nici mai puţin, decât individul aflat pe stadiul estetic al existenţei: individul care ignoră
eticul şi religiosul (ca stadii ulterioare posibile).
Care ar fi, aşadar, însuşirile esteticului ca mod de viaţă? În primul rând,
superficialitatea. Individul caută oriunde plăcerea, diversitatea, multiplul, varietatea
impresiilor senzuale. El nu se implică niciodată cu tot sufletul (de parcă ar avea suflet!),
rămâne mereu la suprafaţa trăirilor, la pura lor aparenţă şi exterioritate. Pentru estet, nu
există profunzime. Nici a spiritului, nici a trupului.
În al doilea rând, solipsismul. Individul refuză orice comunitate, orice legătură
durabilă, orice angajament, este un perfect narcisiac. În orice legătură, el se vede (numai)
pe sine şi se cultivă (numai) pe sine. E un egotist sthendalian. Seduce cu o viclenie pur
intelectuală, dar nu-şi finalizează operaţia sistematică de cucerire a celuilalt prin posesia
prăzii. Aşa face şi Johan al lui Kierkegaard: o seduce pe Cordelia, o minte minuțios,
metodic, trezeşte în ea iubirea, dar fuge înainte ca victima să-i cedeze complet. Prin
urmare, estetul iubeşte actul seducerii în sine, operaţia seducţiei, dar nu este deloc
interesat de finalitatea ei.
În al treilea rând, agitaţia deşartă şi lipsa de orientare. Seducătorul nu are un scop
serios. Alături de superficialitate şi egotism, estetul e şi un agitat lipsit de repere. Nu se
leagă de nimic, nu reţine nimic, nu apreciază nimic decât în treacăt. E un nomad condus
de senzualitate. Se plictiseşte foarte uşor, nu-şi găseşte nicăieri şi niciodată satisfacţie.
Seduce, dar îşi părăseşte prada. Nu are linişte, nu deliberează, nu e responsabil.
În fine, estetul trăieşte într-o lume de suprafeţe, fiind el însuşi doar suprafaţă, într-o
lume de aparenţe, fiind el însuşi doar aparenţă.
Estetul poate fi comparat cu o oglindă. De altfel, metafora aparţine lui Kierkegaard:
„Şi această nefericită oglindă care are acum imaginea ei [a Cordeliei], dar n-o are şi pe
ea, care nu-i poate păstra chipul în ascunzătorile ei tainice, smulgând-o vederii lumii
întregi, căci nu ştie altceva decât s-o arate altora cum mi-o arată mie acum! Ce supliciu
pentru un bărbat dacă ar fi în locul oglinzii! Şi cu toate acestea, nu sunt oare destui
bărbaţi care au întru totul trăsăturile oglinzii? Care nu posedă nimic decât în momentul în
care arată altora, care nu sesizează decât aparenţa lucrurilor, iar nu substanţa lor”.
Interesant este că acest fragment a fost scris de Seducător...
Seducţia este, bineînțeles, proprie doar stadiului estetic. Cel ce seduce este, la rându-i,
sedus şi părăsit. Şi asta doar din vina lui...

Sören Kierkegaard, Diapsalmata. Jurnalul seducătorului, traducere de Kjeld Jensen şi

Elena Dan, Bucureşti: Editura Maşina de scris & Universal Dalsi, 1997.