PROIECT DE SPECIALITATE PENTRU

CERTIFICAREA CALIFICĂRII
PROFESIONALE

NIVEL - 4

RESURSE NATURALE ȘI PROTECȚIA

CALITĂȚII MEDIULUI

SPECIALIZARE: TEHNICIAN ECOLOG ȘI

PROTECȚIA CALITĂȚII MEDIULUI

CLASA a - XII - a
ANUL ȘCOLAR 2018 - 2019

PROFESOR COORDONATOR, ABSOLVENT,

1
EFECTELE ANTROPIZĂRII ASUPRA
ECOSISTEMELOR NATURALE

2
 CUPRINS

ARGUMENT ....................................................................................................................................... 4
CAPITOLUL 1 .............................................................................................................................................. 6
PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE ECOSISTEMELOR ANTROPIZATE ................................... 6
CAPITOLUL 2 ........................................................................................................................................ 10
EFECTUL POLUANT AL AŞEZĂRILOR URBANE .......................................................................... 10
CAPITOLUL 3 .................................................................................................................................... 14
DEGRADAREA BIODIVERSITĂŢII PRIN POLUAREA ECOSISTEMELOR ANTROPIZATE . 14
3.1.MODIFICAREA ŞI DISTRUGEREA HABITATELOR ............................................................. 14
3.2. TRANSFERUL DE SPECII ......................................................................................................... 15
3.3. SUPRAEXPLOATAREA ............................................................................................................ 16
3.4.URBANISMUL ............................................................................................................................. 16
3.5.POLUAREA .................................................................................................................................. 17
3.6.TRANSPORTURILE URBANE ................................................................................................... 17
3.7.POLUAREA CU DESEURI URBANE ........................................................................................ 18
B I B L I O G R A F I E ................................................................................................................ 20

3
 ARGUMENT

Omul, ca orice fiinţă vie, nu se afla în afara legilor care guvernează viaţa pe planeta noastră, ci
s-a format şi dezvoltat în interacţiune cu mediul natu-ral. Acesta a influenţat dintotdeauna
dezvoltarea societăţii, dar gradul în care a exercitat această influenţă a fost diferit re la o epocă
istorică la alta. Mediul natural în care omul îşi desfăşoară activitatea este format din mai multe
sisteme ecologice. Un ecosistem, în general reprezintă relaţia dintre lumea organismelor vii şi
mediul lor de viaţă, sau cum se mai spune, unitatea dintre biocenoza şi biotip(exemplu: un lac, o
pădure, etc. formează în parte un ecosistem ). Un grup de oameni pe un spaţiu determinat şi mediul
ambiant respectiv alcătuiesc împreună un ecosistem urban. Ansamblul ecosistemelor planetei, între
care există relaţii complexe deinterconditionare, constituie ecosferă. Întrucât omul este singura
fiinţă vie care poate depune o activitate conştientă, ecosistemul uman joacă rolul principal în cadrul
ecosferei.
Biotopul urban reprezintă rezultatul acţiunii modelatoare a omului asupra mediului “fizic”,
acţiune desfăşurată într-un lung proces istoric, spre folosul său. Ca şi în cazul ecosistemelor
naturale, şi în acest caz se poate vorbi de factorii staţionari ai biotopului urban, dar în elementele de
biotop urban se pot include factorii induşi de către societatea umană (factori ce se exprima prin
elemente antropogenice). Factorii staţionari sunt cei geografici, geologici şi pedologici. Aceştia
reprezintă elemente fixe care determină evoluţia unei aşezări umane. Într-o diferită măsură, aceşti
factori (în special cei pedologici) sunt supuşi acţiunii antropice şi modificaţi.
Aşezările urbane au cunoscut în evoluţia lor perioade de declin şi de înflorire, unele au
dispărut iar altele s-au păstrat până în zilele noastre.Ele împodobesc astăzi suprafaţa Terrei aidoma
unei imense constelaţii de pe bolta cerească, unele având o "strălucire" puternică, altele abia
"licărind", minuscule între cei doi poli ai planetei. Aşezările pot fi permanente şi temporare, cu o
largă arie de răspândire geografică. Aşezările permanente sunt cuprinse între 83º latitudine nordică
(Siorapaluk - localitate din Groenlanda) şi 55º latitudine sudică (Ushuaia în Chile). În ce priveşte
răspândirea pe verticală întâlnim aşezări amplasate sub nivelul mării (Ierihon - Iordania la 250 m
sub 0) şi până peste 5000 m (Chupiquina în Chile - 5600 m, Arash în Tibet - 5320 m.
Populaţia satului este ocupată preponderent în activităţi primare, pe când oraşului îi sunt
specifice activităţile secundare şi cele terţiare. Oraşul este o formă de organizare, înzestrare şi
utilizare a unui teritoriu în scopul concentrării, transformării şi redistribuirii produselor necesare
întreţinerii, recreerii şi progresului unei populaţii de pe teriorii diferite ca întindere (de la zona
imediat înconjurătoare până la întregul glob). El se înscrie în peisaj prin clădiri, reţea de drumuri
etc. şi presupune o asociere teritoriala şi corelaţie funcţională între un nucleu central (aglomeraţia)
şi un spaţiu înconjurător de întindere variabilă, de la caz la caz şi de la epoca la epocă. Odată cu
concentrarea mai accentuată de bunuri (materii prime, preoduse fabricate şi semifabricate, forţa de
muncă, mijloace de întreţinere, bunuri spirituale etc.) începe de obicei funcţia urbana.
Trebuie subliniata pe această cale importanta poziţiei geografice în alegerea locurilor de
concentrare urbana. Componentele teritoriale ale oraşului sunt:
- vatră - suprafaţa cuprinsă în linia de contur a zonei clădirilor de locuit;
- intravilanul - suprafaţa afectată construcţiilor, înglobând toate zonele funcţionale ale oraşului mai
puţin teritoriul agricol;
- extravilanul - restul suprafeţelor din perimetrul administrativ al oraşului.
Oraşul a devenit simbol global al transformării industriale a resurselor naturale disponibile în
4
reziduri fără valoare şi poluanţi periculoşi. Astfel aşezarea umană şi în special oraşul devine formă
materializata şi complexă a falsei dezvoltări a relaţiei om-mediu.În ultimii 20 de ani au apărut
megalopolisurile,zone geografice în care mai multe mari oraşe, prin extindere, au ajuns să se
unească. Aşezările urbane prezintă o interacţiune foarte puternică cu mediul, atât de puternic încât o
putem considera chiar o interacţiune de tip calitativ nou. Capacitatea şi calitatea gunoaielor
orăşeneşti diferă da la o ţară la alta şi depind de o serie de factori: zonă geografică, climă, grad de
satisfacere a nevoilor alimentare ale populaţiei, gradul de dezvoltare a industriei şi comerţului.
În lucrarea de faţă voi încerca să demonstrez că ecosistemele atropizate (sistemele supuse
factorilor antropogeni) sunt cele mai importane surse de poluare a ecosistemelor naturale.

5
 CAPITOLUL 1

PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE ECOSISTEMELOR

ANTROPIZATE
(BIOCENOZE URBANE ŞI ANTROPOCENOZA)

Omul, ca orice fiinţă vie, nu se afla în afara legilor care guvernează viaţa pe planeta noastră,
ci s-a format şi dezvoltat în interacţiune cu mediul natural. Acesta a influenţat dintotdeauna
dezvoltarea societăţii, dar gradul în care a exercitat această influenţă a fost diferit re la o epocă
istorică la alta.
Activitatea omului s-a desfăşurat păstrând o legătură permanentă cu sistemele funcţionale din
natură. Acestea furnizează materiile prime, resursele primare şi asigură menţinerea condiţiilor
specifice vieţii. Pentru a-şi atinge mai bine obiectivele, omul s-a
folosit însă nu numai de ceea ce ofereau ecosistemele naturale, ca producţie biologică, ci şi de
întreaga „tehnologie” perfecţionată evolutiv. Astfel au luat naştere formaţiuni mai mult sau mai
puţin stabile, dependente de intervenţia umană, dar care îşi desfăşoară activitatea pe principii
similare celor naturale.
Spre deosebire de ecosistemele naturale, a căror funcţionare se materializează prin realizarea
stabilităţii şi menţinerea în echilibru a componentelor vii şi nevii în anumite condiţii date, în
ecosistemele artificiale există o determinare, în sensul de satisfacere a necesităţilor omului.
Un ecosistem artificial cuprinde:
􀂎 o biocenoză în care plantele de cultură şi animalele domestice sunt predominante, însoţite fiind
de o floră şi o faună „naturale”;
􀂎 totalitatea oamenilor din sistem;
􀂎 clădirile, căile de acces şi, în general, toate elementele alogene produse de om sau aduse din alte
părţi, inclusiv lucrarea şi amenajarea solului;
􀂎 reziduuri şi deşeuri aflate în afara ciclurilor biogeochimice naturale.
Caracteristic acestor ecosisteme este „intensivizarea” lor energetică, determinată, pe de-o
parte de necesitatea creării unui excedent de biomasă (recolta), iar, pe de altă parte, de activităţi
specifice omului, efectuate direct, dar mai ales exosomatic, prin intermediul uneltelor, maşinilor etc.
Astfel, nu mai este suficientă energia solară, cu atât mai mult cu cât în mod direct omul nu o poate
valorifica mai eficient decât oricare alt organism, fiind necesară utilizarea altor surse de energie.
Aceasta conduce la creşterea numărului transformărilor energetice şi, implicit, a acumulării de
entropie, în condiţiile în care transferul de energie nu se corelează cu cel al substanţei, ceea ce, în
timp, duce la dezechilibru, manifestat prin epuizarea resurselor şi acumularea deşeurilor.
Decizia omului nu este rezultatul prelucrării informaţiilor venite de la componentele
sistemului într-un mecanism de autoreglare, ci este dictată de nevoile imediate, indiferent de
„interesele” celorlalte componente vii sau nevii ale ecosistemului sau chiar de arbitrar. Fluxul
informaţiei, fiind polarizat de interesele umane, antrenează în procese liniare substanţa şi energia,
care dereglează echilibrul sistemului, dependent de transferul efectuat din alte sisteme. Practic, se
declanşează mecanisme cu finalităţi opuse celor din natură, ecosistemele artificiale îndreptându-se
nu spre o stare de climax, ci spre instabilitate crescândă, dezordine.

6
 Acţiunile omului ajută doar la menţinerea unui echilibru aparent, cu preţul unui consum din
ce în ce mai mare de energie, care, printr-un efect de „cerc vicios”, antrenează şi sporirea
entropizării.
Mediul natural în care omul îşi desfăşoară activitatea este format din mai multe sisteme
ecologice. Un ecosistem, în general reprezintă relaţia dintre lumea organismelor vii şi mediul lor de
viaţă, sau cum se mai spune, unitatea dintre biocenoza şi biotip(exemplu: un lac, o pădure, etc.
formează în parte un ecosistem). Un grup de oameni pe un spaţiu determinat şi mediul ambiant
respectiv alcătuiesc împreună un ecosistem urban . Ansamblul ecosistemelor planetei, între care
exista relaţii complexe de intercondiţionare,constituie ecosferă. Întrucât omul este singura fiinţă vie
care poate depune o activitate conştientă, ecosistemul uman joacă rolul principal în cadrul ecosferei.
Biotopul urban reprezintă rezultatul acţiunii modelatoare a omului asupra mediului "fizic",
acţiune desfăşurata într-un lung proces istoric, spre folosul său. Ca şi în cazul ecosistemelor
naturale, şi în acest caz se poate vorbi de factorii staţionari ai biotopului urban, dar în elementele de
biotop urban se pot include factorii induşi de către societatea umană (factori ce se exprima prin
elemente antropogenice). Factorii staţionari sunt cei geografici, geologici şi pedologici. Aceştia
reprezintă elemente fixe care determină evoluţia unei aşezări umane. Într-o diferită măsură, aceşti
factori (în special cei pedologici) sunt supuşi acţiunii antropice şi modificaţi.
Aşezarea umană reprezintă prin manifestarea să spatial-functionala o entitate complet diferită
din punct de vedere al biotopului, faţă de ecosistemele naturale ; zone funcţionale urbane, puternic
antropizate, în special cele industriale, comerciale, şi de afaceri, şi în diverse măsuri cele
rezidenţiale, învăţământ sau de agrement, prezintă modificări spaţiale specifice ale biotopului
iniţial, orientat spre îndeplinirea scopurilor pentru care au fost realizate. Rezultă astfel modificări le
tuturor factorilor de mediu (apa, aer, sol), precum şi schimbări semnificative ale microclimatului.
Pentru a le deosebi de „ecosistemele naturale”, sistemele supuse intervenţiei factorilor
antropogeni, le vom numi „ecosisteme antropizate”. Acestă denumire, opozabilă celei de ecosistem
natural, sub aspectul considerării impactului oamenilor asupra mediului natural, pare mai adecvată
decât alte expresii ce au fost atribuite de diverşi autori unui concept analog, cum ar fi, de pildă,
denumirea de „ecosistem industrializat”, acordată de H. E. Koenig, pentru a ţine seama de
activităţile specific umane (agricultură, industrie) încadrate în mediu.
Ecosistemul urban este un sistem incomplet, în sensul că simplificarea biodiversităţii naturale
nu poate asigura specializarea componentelor sale. Consumatorii nu se pot organiza în cadrul unor
lanţuri trofice complete. Acesta are drept consecinţă simplificarea sau ruperea circuitelor
biogeochimice. Circuitul materiei este afectat îi sensul că dinamica circuitelor naturale materiale şi
energetice este perturbata, ajungându-se la o linearizare a acestora. Din toate aceste puncte de
vedere, ecosistemele urbane pot fi caracterizate ca fiind tinere. Funcţionarea ecosistemului urban
devine dependenta de fluxurile de energie şi materiale introduse de către om, care sunt luate din
"zestrea" capitalului natural, într-un ritm care depăşeşte capacitatea de refacere a acestuia.
Una din cele mai importante trăsături definitorii ale ecosistemului urban o constituie circuitele
energetice; acestea sunt puternic perturbate de activităţile omului,aportul energetic al acestuia fiind
determinat pentru menţinerea sistemului socio-uman, dar şi a unor asociaţii de plante şi animale din
teritoriul oraşului. Hrana introdusă de om în oraş este produsă în ecoagrosisteme. Cantitatea de
energie introdusă de către om în ecosistemul urban prin diferite căi (îngrăşăminte, pesticide, dar mai
ales energia de intrare din ariile industriale şi de locuit) depăşeşte cu mult energia solară introdusă
în sistem de către producătorii primari şi are drept consecinţă puternică antropizare a teritoriului
urban. Dependenţa ecosistemului urban faţă de resurse externe materiale şi energetice duce la un

7
mare grad de vulnerabilitate în cazul unei perturbări majore. Cea mai mare parte a ecosistemelor din
teritoriile oraşelor sunt create de om, pentru a îndeplini funcţiuni precise.
Biodiversitatea în teritoriile urbane. Structura heterogena a oraşului generează un mozaic de
biotopuri. Acestea constituie sediul unor biocenoze ale căror specii asociate au cerinţe ecologice
dintre cele mai diverse; astfel este posibil că numărul de specii, ca şi numărul de indivizi ai unor
specii ce trăiesc în ariile urbane să fie mult mai mare decât în ecosistemele originare. Periurbanul
(zona de periferie a oraşelor) în special constituie un teritoriu unde se poate identifica o mare
biodiversitate. Contrar aşteptărilor, oraşul şi ariile urbane poate constitui sediul unei importante
varietăţi de habitate specifice. Populaţia umană prezintă un înalt grad de diversitate culturală şi
social-economica, apreciată ca fiind mai mare în cadrul aglomeraţii urbane şi al ariilor
metropolitane. Heterogenitatea acesteia este determinată de structura complexă a activităţilor care
se desfăşoară în oraşe.
Structura unui ecosistem antropizat cuprinde următoarele elemente principale:
-Biocenoza, alcătuită din fitocenoza naturală şi plantele de cultură, precum şi din zoocenoza
naturală, la care se adaugă şi animalele domestice;
-Totalitatea oamenilor din sistem (adevărata „antropocenoză”); trebuie observat că acţiunile
oamenilor se prezintă în acelaşi timp sub ambele ipostaze fundamentale şi anume, atât ca acţiuni
individuale, cât şi ca acţiuni umano – sociale;
-Ansamblu „produselor” materiale create prin activităţile umane
(„ natura transformată”), constând din felurite construcţii, maşini, unelte, obiecte de uz divers, etc.,
inclusiv solul amenajat pentru cultură prin mijloace artificiale;
-Depozitele de deşeuri şi reziduuri stagnante, neintroduse în ciclurile biogeochimice ale ecosferei.
Sistemul populaţiei umane prezintă caracteristici distincte în raport cu celelalte cenoze, în
primul rând generate de gradul înalt de structurare social-economica, care îi permite pe de o parte
manipularea unor mari cantităţi de materie şi energie, iar pe de altă parte o puternică acţiune
modelatoare asupra mediului. Puternică mobilitate în teritoriu, precum şi viteza sporită de circulaţie
a informaţiei constituie alte elemente definitorii ale antropocenozei, care îi permite modificarea
relativ rapidă a mediului înconjurător pentru propriile nevoi.
Datorită faptului că omul ajunge să-şi creeze şi să utilizeze uneltele care îi sporesc continuu
forţa şi raza lui de acţiune, el dispune treptat de o capacitate tot mai mare de a adapta şi transformă
obiectele şi forţele naturii, de a produce în natura modificări mai mici sau mai profunde. Însă atât
timp cât mijloacele de care a dispus omul au fost modeste, schimbările declanşate de el în mediu
natural au fost lente şi ele permiteau să se readapteze, modificările produse nu se caracterizau
printr-o amploare şi gravitate deosebită. În condiţiile contemporane când acestea îi conferă omului o
uriaşă forţă transformatoare, el generează la rându-i modificări de o amploare, profunzime şi
rapiditate excepţionale. Crescând că număr şi dezvoltându-se istoric (astfel în sec.16-lea pe Pământ
trăiau 450 milioane de oameni,în1900 s-au ajuns la 1,5 miliarde de persoane, iar în 1950 la peste 2
miliarde,astăzi populaţia planetei creşte într-un ritm fără precedent ajungând la 5,8 miliarde de
indivizi şi cifră va ajunge 7,6 miliarde într-un sfert de veac, stabilindu-se probabil în jurul a 10
miliarde spre anul 2050) societatea umană a sporit mereu gama resurselor folosite, ca şi proporţiile
exploatării resurselor oferite de natură.
În această privinţă este ilustrativ faptul că în sec. al 17-lea erau utilizate doar 29 elemente
chimice, în secolul al 19-lea se foloseau deja 62, pentru că astăzi să fie utilizate toate elementele
cunoscute a exista pe Terra. În acest context general, patru resurse - pământul, apa, aerul şi energia -
rămân cu totul fundamentate şi permanent necesare, condiţionând însăşi existenţa umană. Este

8
firesc, deci, că tocmai starea acestor resurse şi modul lor de utilizare să constituie,în primul rând, o
preocupare majoră pentru umanitate.

9
 CAPITOLUL 2
EFECTUL POLUANT AL AŞEZĂRILOR URBANE

Intre urbanism şi mediu exista o complexitate de relaţii teoretice şi operaţionale care sunt
greu de definit şi de cuantificat. Acestea se explică prin faptul că urbanismul, referindu-se la
totalitatea activităţilor legate de amenajarea teritoriala şi a localităţilor, interferează pe multiple
planuri şi în numeroase subdomenii cu mediul, atât cel natural, cât şi cel influenţat de activităţile
colectivităţilor umane. De asemenea, dată fiind globalitatea maximă a celor două concepte, relaţiile
dintre ele, în mod evident, sunt complexe. Posibilităţile urbanismului de a contribui la protecţia
mediului sunt intrinseci, numeroase şi variate; fiind alcătuit, prin definiţie, din totalitatea
cunoştinţelor ştiinţifice, tehnice, funcţionale şi estetice care se ocupa de construcţia mediului
material în care se desfăşoară viaţa colectivităţilor umane, urbanismul, în adevărata să accepţiune,
nu are raţiune de a exista decât dacă promovează şi aplică soluţii ecologice; orice abatere de la acest
principiu reprezintă o negare a înseşi legăturilor de interdependentă multiplă între mediul natural şi
cel antropic.
În practică curentă, dificultatea consta în a inventaria şi grupă, în fiecare caz în parte, acele
relaţii între urbanism şi mediu care determină modul exact de interacţiune a tehnicilor specifice
urbanismului; acestea nu numai că împiedica deteriorarea mediului, ci o previn, creând condiţii care
menţin şi apropie colectivităţile umane de modul lor de viaţă firesc, acela desfăşurat într-un mediu
natural şi amenajat, sănătos, curat şi propice tuturor tipurilor de activităţi conforme cu o evoluţie
normală, biologică, economică şi socială. Mediul, atât cel natural, cât şi cel influenţat de activităţile
umane, nu are o valoare proprie şi prestabilită; valoarea mediului şi a factorilor săi, inclusiv a
construcţiilor de toate tipurile, nu pot fi apreciate decât în funcţie de om care, atât el însuşi cât şi
necesităţile sale, evoluează. În aceste condiţii, problema esenţială care se pune şi cu privire la relaţia
urbanism-mediu, nu este de a conservă, a păstra ceea ce a fost în trecut, ci de a controla şi dirija zi
de zi acest proces şi a-l influenţa, în anumite limite, mai ales cu o orientare prospectiva.
Noţiunile de mediu şi de urbanism au o trăsătură comună; ele se referă deopotrivă atât la
aspecte materiale, cât şi la relaţii sociale, concepţii, păreri ale diferitelor colectivităţi umane; şi
mediul şi urbanismul au în componenta lor bunuri colective care nu se supun niciunui mecanism de
stabilire a preţurilor; ambele includ în componenta şi sfera lor de acţiune costuri sociale importante
cu influenţe majore asupra vieţii populaţiei.
Interdependenta între mediu şi urbanism se materializează în felul în care industria şi
agricultură utilizează resursele naturale şi administrează deşeurile poluate de toate tipurile, rezultate
din aceste două procese economice; în funcţie de soluţiile oferite de urbanism, mediul îşi poate
păstra sau nu capacitatea sa naturală de absorbţie şi transformare a unei părţi a poluanţilor;
În contextul relaţiei urbanism-mediu, sporirea populaţiei şi concentrarea ei, precum şi
multiplicarea şi diversificarea proceselor tehnologice, în special cele chimice, din industrie şi
agricultură, determina, relativ brusc, dezechilibre ecologice. Faţă de unicul mod, şi acela pasiv, de
autoapărare a mediului, capacitatea sa de autoapărare naturală, poluarea propriu-zisă, dar şi modul
ei de repartiţie în teritoriu devine ameninţătoare. Neadaptarea de măsuri ar putea duce la efecte
dăunătoare ireversibile sau cu durata foarte mare de revenire la o stare normală.
Emisia maximă acceptabilă a unui poluant reprezintă cantitatea de poluant degajată în mediu,
la care nu se produc modificări importante. Se exprima prin nivelul (sau pragul) unui poluant, care
10
este dat de concentraţia maximă peste care trebuie luate contramăsuri, cum ar fi: închiderea surselor
de poluare, reţinerea, distrugerea poluanţilor, evacuarea populaţiei etc. Nivelele sunt stabilite în
standardele de produs şi în cele de calitate a mediilor, stabilite la nivel naţional sau în recomandări
ale unor foruri internaţionale, precum standardele internaţionale ISO, stabilite de Organizaţia
Internaţională de Standardizare, standardele Uniunii Europene EN şi normele stabilite de unele
organizaţii profesionale internaţionale.
Întreaga problematica a relaţiei urbanism-mediu, relaţie mijlocita de dezvoltarea economică,
consta în găsirea şi aplicarea unor procedee, tehnici, metode în vederea păstrării echilibrului
ecologic, asigurând, în acelaşi timp, o politică de investiţii şi de dezvoltare tehnologică
corespunzătoare resurselor naturale şi umane existente, în condiţiile satisfacerii necesitaţilor sociale,
culturale şi de igienă a colectivităţilor umane. În ultimii 20 de ani s-a acordat o mare atenţie
problemelor legate de structură, mărimea şi amplasarea teritoriala a reţelelor de localităţi; în
condiţiile unui proces de urbanizare rapid şi greu de controlat, cu un coeficient ridicat de
concentrare urbana, în zonele în curs de dezvoltare, adoptarea unei strategii flexibile, dar
consecvente cu referire la reţelele de localităţi are o mare importanţă economică şi politică. Pentru
zonele dezvoltate din punct de vedere economic, mutaţiile între diferitele sectoare economice,
modificările în repartiţia utilizării forţei de muncă între sectoarele economice de bază (agricultura,
industrie, servicii) şi între principalele ramuri industriale necesita, de asemenea, o concepţie clară
asupra reţelei de localităţi, în special a celor urbane şi asupra evoluţiei lor.
Datorită sporirii preocupărilor pentru mediu şi protecţia acestuia, analizele necesare a fi
efectuate în vederea găsirii de soluţii complica suplimentar dificultăţile deja existente legate de
reţelele de localităţi; asigurarea alimentarii cu apă potabilă şi industrială a localităţilor, agriculturii,
industriei, nu mai poate fi soluţionată, de foarte multe ori, la nivel local şi tot mai adesea se recurge
la sisteme regionale sau chiar interregionale; tratarea prealabilă a apelor, precum şi epurarea lor,
înainte de a fi deversate într-un emisar, au devenit în cele mai multe cazuri, o problemă strâns legată
de sistemul reţelei de localităţi. Aspecte asemănătoare prezintă şi protecţia aerului, ca urmare a
transportului la mari distanţe a multor poluanţi, precum şi protecţia solului împotriva efectelor
poluării din cauza depozitarii de mari cantităţi de deşeuri industriale şi menajere.
Ca urmare, au apărut tentative interesante de a formaliza şi vizualiza relaţiile dintre mediu şi
structură, mărimea şi amplasarea reţelelor de localităţi, ca o parte a interrelaţiilor dintre urbanism şi
mediu. Sub aspect istoric, accepţiunea urbanistica a mediului a evoluat foarte mult. Dacă în urmă cu
20 de ani, un urbanist căruia i s-ar fi cerut să facă o listă a factorilor pe care îi considera că definind
un mediu sănătos, corect pentru un oraş, el ar fi inclus între aceştia spaţiile urbane, străzile şi pieţele
publice, aspectul estetic al clădirilor etc. Aceste atribute ale mediului au existat şi în timpul
civilizaţiilor antice, egipteană, greacă, romana şi în timpul Evului Mediu, în oraşele italiene de
exemplu.
Dacă aceeaşi întrebare s-ar pune în prezent, cu siguranţă că răspunsul ar fi mult mai
cuprinzător şi s-ar referi, în bună măsură, la aspecte mai concrete ale mediului, incluzând pe cele
economice, sociale şi mult mai multe de natura fizică. Încă din fazele primare ale dezvoltării sale,
societatea umană a remodelat cadrul natural creând mediul denumit de către specialişti drept
„artificial”, compus din multiple echipamente ce deservesc cerinţele curente ale populaţiei. Forma
cea mai sintetică de concretizare a mediului artificial o reprezintă localităţile, optimizate ca mărime,
structură, înzestrare şi înfăţişare, astfel încât să poată răspunde exigentelor sociale.
În prezent, devine din ce în ce mai dificil de stabilit o delimitare strictă între mediul natural şi
cel artificial, având în vedere că, prin simbioza lor organică, a rezultat un fenomen calitativ nou,

11
denumit în terminologia internaţională „mediu uman”. Acest concept a fost adoptat în 1967 la
Congresul al IX-lea al Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor de la Praga, prilej cu care a fost
exprimat acordul universal privind necesitatea obiectivă de integrare a celor două medii aparent
contradictorii: mediul natural şi mediul artificial şi de înlăturare a cauzelor ce provoacă raporturile
de neconcordanţă cu efecte autodistructive pentru societatea umană. Totodată, s-a mai afirmat şi
faptul că societatea contemporană este cauza unui fenomen extrem de periculos, acela de
transformare a mediului uman într-un mediu antiuman, datorită incapacităţii oamenilor de a înţelege
fenomenele încomplexitatea şi globalitatea lor.
Printre cauzele acestui proces se număra aglomerarea excesivă de industrii perturbatoare ale
mediului ambiant, concentrarea populaţiei că număr şi densitate în formaţiuni urbane ce depăşesc
scară umană, dezvoltarea haotică a reţelelor de comunicaţii şi transport care irosesc imense
suprafeţe de teren, distrugerea terenurilor agricole fertile, degradarea masivelor forestiere, poluarea
atmosferei, apelor etc.
Indiscutabil, dezvoltarea oraşului are consecinţe nefavorabile asupra spaţiului şi mediului
înconjurător, asupra calităţii vieţii oamenilor. Un efect specific şi dramatic al procesului de
urbanizare este legat de transformarea mediului ambiant într-un mod şi la o scară nemaiântâlnite în
istorie. Modificările care au afectat mediul, în special după cel de-al Doilea Război Mondial, au
creat aşa numita „problema a mediului” şi au generat „alerta ecologică” a ultimelor decenii.
Când se vorbeşte de progres sau de sărăcie se vorbeşte, de fapt, în termenii cei mai globali, de
mediul înconjurător care caracterizează planeta noastră la un moment dat, căci între toate acestea şi
poluarea, degradarea apei şi a aerului, ameninţarea păturii de ozon, deşertificarea, deşeurile toxice şi
radioactive şi multe altele exista o strânsa interdependenta.
Principalele „fenomene perturbatoare” legate de urbanizare sunt:
• consumul de spaţiu cu impact asupra ecosistemului prin defrişări, desecări, eroziuni, modificări
ale raportului între populaţie şi habitat;
• exploatarea fără restricţii a resurselor naturale, în special a celor neregenerabile, a materiilor
prime, a apei, a masei lemnoase;
• efectele poluante ale marilor oraşe care se referă la problema deşeurilor urbane, poluarea şi
degradarea spaţiilor verzi, modificări în climat, influenţe asupra faunei etc.;
• creşterea traficului auto şi aerian şi a poluării aerului cu substanţe deosebit de toxice;
• creşterea cantităţilor de fluide neepurate sau incomplet epurate, deversate în emisari;
• fragmentarea ecosistemelor naturale prin extinderea excesivă a barierelor antropice de tipul
autostrăzilor, marilor platforme industriale etc.;
• efecte asupra stării de sănătate a oamenilor prin creşterea numărului de îmbolnăviri mintale,
sporirea maladiilor cardiovasculare etc.
Explozia continuă a fenomenului urban a generat creşterea costurilor echipamentelor pentru
locuinţe, circulaţie, sănătate, educaţie, petrecerea timpului liber etc. În paralel cu amploarea
tendinţelor de cosmopolitism şi segregare, creşterea şomajului, a sărăciei şi insecurităţii sociale, a
presiunii funciare şi a speculei imobiliare, contribuind în final la degradarea calităţii vieţii şi a
mediului. De exemplu, în Cartierul Gării din Frankfurt, străinii reprezintă 74%, iar în oraşe ca
Berlin, Munchen, Stuttgart, aceştia deţin o pondere de aproximativ 17%, ceea ce a generat o serie de
măsuri adoptate de autorităţile locale în direcţia limitării atribuirii de locuinţe sociale imigranţilor.
Centrele urbane abandonate ale marilor oraşe americane s-au transformat în ghetouri reprezentând
zone insalubre şi nesigure controlate de elemente situate în afara legii.

12
 În marile metropole ale Europei sudice, sărăcia şi minorităţile se întâlnesc de obicei la
marginea oraşului; la Marsilia peste 2000 de imigranţi trăiesc în barăcile de la periferia oraşului, iar
suprafaţa ocupată de bidonviluri şi structuri marginale ocupa la Madrid peste 16% din suprafaţa
rezidenta a oraşului. Atât la nivelul continentului american, cât şi în Europa, sărăcia predomina
îndeosebi în zonele periferice. La Sao Paolo, imobilele insalubre denumite corticos sunt închiriate
mai multor familii şi adăposteau în 1993 aproape 2 milioane de persoane. Graffiti care degradează
spaţiile publice sunt întâlnite în marile metropole în metrouri, gări, spaţii comerciale, pasaje
subterane şi canalizează violenta urbana transpunând-o din punct de vedere artistic. O altă problemă
cu care se confrunta marile oraşe este reprezentată de presiunea funciara şi specula imobiliară. De
exemplu, în Japonia, explozia preţurilor funciare se explică prin creşterea densităţii locuitorilor,
extinderea funcţiilor centrale având loc pe baza amplificării concurentei între birouri şi locuinţe în
utilizarea teritoriului, fapt ce a antrenat creşterea preţurilor la locuinţe, urmată de exodul populaţiei
către periferie şi accentuarea migraţiei populaţiei între locul de muncă şi habitat.

13
 CAPITOLUL 3

DEGRADAREA BIODIVERSITĂŢII PRIN POLUAREA ECOSISTEMELOR

ANTROPIZATE

3.1.MODIFICAREA ŞI DISTRUGEREA HABITATELOR

Modificarea şi distrugerea habitatelor de către activităţile umane este cauza primară a
dispariţiei unor specii de plante şi animale. Pe măsură ce vieţuitoarele evoluează, ele se adaptează
unor habitate specifice, care le asigura condiţiile optime de viaţă de care au nevoie. Poluarea,
drenarea mlaştinilor, defrişarea pădurilor, urbanizarea şi construcţia de drumuri (Transamazonianul,
Transsiberianul) duc la distrugerea sau fragmentarea acestor medii de viaţă. Astfel, speciile pierd
contactul cu celelalte populaţii, reducându-se astfel diversitatea genetică şi adaptându-se mai greu la
condiţiile climatice schimbătoare. În unele cazuri, habitatul fragmentat devine o zonă prea restrânsă
pentru a suporta o populaţie mare. În ultimii 400 de ani, exploatarea comercială mondială a
animalelor pentru hrană şi alte produse a crescut simţitor. Multe specii de balene au ajuns în pragul
dispariţiei după ce au fost pur şi simplu măcelărite pentru ulei şi carne. Un alt exemplu concludent
este rinocerul negru african, ucis pe scară largă pentru cornul sau, care este preţuit ca medicament şi
afrodisiac. De asemenea, familii întregi de cactuşi şi orhidee sunt ameninţate cu dispariţia din cauza
culegerii lor iraţionale.

O cauză majoră care a dus şi duce la diminuarea drastică a faunei şi florei este poluarea
mediului. Diferite chimicale toxice s-au răspândit tot mai mult în circuitul hranei în cadrul
ecosistemelor. Poluarea apei şi temperaturile ridicate ale apei au făcut să dispară numeroase specii
de peşti endemici. Ploile acide au distrus, până la sfârşitul sec.XX, 118 milioane m3 de material
lemnos în Europa. De asemenea, deversările chimice au afectat pentru mult timp şi fundul oceanic.
De-a lungul istoriei sale omul a cunoscut o evoluţie ascendenta, înregistrând în mod continuu
noi şi noi descoperiri. Această afirmaţie este destul de evidentă dacă privim sfârşitul mileniului doi:
avionul supersonic, trenurile de mare viteză, blocurile “zgârie nori”, explorarea spaţiului cosmic
s.a.m.d. Drept urmare, amprenta dominantă a acestui secol o constituie nivelul de cunoaştere tot mai
ridicat al umanităţii şi, în consecinţă, nivelul de trai al acesteia înregistrează astăzi în ţările
dezvoltate, cota cea mai ridicată din istorie (acesta fiind determinat de transpunerea în practică a
descoperirilor din activitatea de cercetare dezvoltare). Tendinţa de dezvoltare tot mai accentuată
capăta un caracter exploziv ca urmare a creşterii şi diversificării producţiei, a productivităţii
activităţii economice tot mai ridicate, a metodelor, tehnicilor şi tehnologiilor utilizate, tot mai
competitive.
Supraaglomerarea, continua să fie prezentă în mările oraşe în condiţiile creşterii demografice
şi a presiunilor care se exercita asupra utilizării terenurilor. Se estimează că o treime din populaţia
ţărilor slab dezvoltate trăieşte la marginea oraşului în locuinţe insalubre, sub limita minimă de
confort. Expansiunea spaţială are loc odată cu creşterea populaţiei metropolelor şi deplasarea
acestora către marginea oraşelor. Ca urmare, scade densitatea urbana, dar apar probleme legate de
asigurarea locuinţelor, gestionarea traficului interurban, managementul deşeurilor, creşterea surselor
de poluare etc.
Aşa cum s-a mai arătat, din cele mai vechi timpuri, societatea s-a confruntat cu problema
aşezărilor umane, ca urmare a creşterii explozive a populaţiei şi, în consecinţă, a proliferării marilor
14
aglomeraţii, necesitând în permanenţă noi remodelări urbane. În acest context, urbanismului, ca
ştiinţa a organizării oraşelor, îi revine sarcina de a asigura dezvoltarea armonioasa, echilibrată a
localităţilor, gestiunea responsabilă a resurselor materiale şi protecţia mediului, îmbunătăţirea
calităţii vieţii oamenilor. Luând în considerare aceste aspecte, se pune întrebarea dacă societatea
umană va găsi rezolvarea problemelor generate de urbanizarea excesivă prin limitarea consecinţelor
nefavorabile ale activităţii economice în ansamblul său, iar răspunsurile la această problemă vor da,
cu siguranţă, un nou impuls modului de înţelegere a mecanismelor de organizare şi funcţionare ale
aşezărilor umane.
Având în vedere tendinţele înregistrate în evoluţia oraşelor, rolul lor în creşterea economică a
zonelor, diversificarea funcţiilor şi, în mod corespunzător, a zonelor sale funcţionale, devine tot mai
necesară dezvoltarea lor controlată. Dar, nu trebuie uitat că primul factor care a stat la baza
dezvoltării umane l-a constituit mediul înconjurător: apa, aer, sol, subsol, vegetaţie şi fauna din care
omul a extras fără încetare, uneori până la epuizare resursele necesare – materii prime: lemn, sare,
fier, cupru, cărbune, petrol, apa, substanţe chimice – fără de care nu ar fi putut înregistra progresul
ce caracterizează astăzi omenirea. În evoluţia sa, acest progres ştiinţifico-tehnic, s a materializat într
o agricultură mecanizata şi chimizata, într o industrie automatizata şi robotizată, în mijloace de
transport din ce în ce mai rapide, mai confortabile şi mai eficiente, omul stabilindu şi habitatul întâi
în aşezările rurale, apoi în oraşe care s au dezvoltat atât pe orizontală cât şi pe verticală. În prezent,
intre progresul ştiinţifico- tehnic şi noţiunea de urbanism se afla o relaţie directă: progresul a
determinat dezvoltarea oraşelor şi intensificarea activităţii economico- sociale.

3.2. TRANSFERUL DE SPECII

Transferul de specii contribuie puternic la diminuarea biodiversităţii, fiind al doilea factor
dupa distrugerea si modificarea habitatelor.

Perioada marilor descoperiri geografice a reprezentat şi inceputul unor transformari

ireversibile in ecosistemele din noile teritorii, soldate adesea cu disparitia speciilor autohtone
(indigene). Plantele alohtone (exotice, introduse) formeaza adesea monoculturi inlocuind speciile
autohtone. Deoarece populatiile speciilor exotice se regenereaza, acestea pot genera probleme pe
termen lung sau chiar permanent. In SUA, se considera ca 42% din speciile respective au ajuns
acolo ca urmare a prezentei speciilor exotice.

De exemplu, zambila de apa, planta acvatica originara din America de Sud, a invadat
numeroase ecosisteme acvatice in SUA, inlocuind vegetatia naturala. Statele Florida, Louisiana si
Texas cheltuiesc anual 11 milioane de $ in incercarea de a limita cresterea ei.

In Marea Neagra, la mijlocul anilor ’80 a fost introdusa accidental o specie de meduza
provenita din oceanul Atlantic. Caracterul invaziv s-a manifestat in 1987 si 1989, prin impactul
asupra puietului de peste. Ca urmare, multe specii de pesti autohtoni au inregistrat un puternic
declin al populatiilor.

Transferul de specii nu apartine insa trecutului, cu atat mai mult cu cât comertul cu specii
salbatice a luat o amploare deosebita in ultimele decenii, iar modalitatile de transport s-au
diversificat.

15
 Amplificarea comertului international, sustinuta si de liberalizarea comertului , va contribui
in continuare la transferul de specii. Astfel, ne putem astepta la atenuarea diferentelor dintre
ecosisteme echivalente, dar individualizate ca urmare a izolarii geografice.

3.3. SUPRAEXPLOATAREA
Conceptul de biodiversitate este adesea sinonim cu cel de resurse biologice. Termenul de
supraexploatare incumba faptul ca exploatarea este normala, in sensul ca nu are un impact negativ
asupra disponibilitatii resurselor, nu afecteaza producerea sau refacerea lor.

Supraexploatarea are ca obiect atat anumite specii, cat si ecosistemele. Majoritatea studiilor
se concentreaza asupra primului aspect si in special asupra speciilor de animale. Ca urmare a
supraexploatarii se inregistreaza diminuarea efectivelor pentru speciile vizate , iar in cazuri extreme,
extinctia acestora. Trebuie mentionat faptul ca presiunea umana, desi a crescut dupa o traiectorie
asemanatoare cu tendinta demografica, s-a manifestat in acest fel chiar inainte de timpurile
moderne. Astfel, se disting doua etape ale supraexploatarii, masurate prin scara extinctiilor:
extinctia istorica a speciilor si extinctia contemporana a speciilor.

A. Extinctia istorica incepe cu cateva cazuri izolate si imbraca forme dramatice reprezentate
de vanatoarea de bizoni, foci si comertul cu blanuri.

Comertul cu blanuri(piei) a condus la o diminuare drastica a efectivelor pentru animalele de blana,

desi nu a determinat disparitia lor.

B. Extinctia contemporana este determinata de comertul cu specii salbatice ( aici specificam

ca sunt implicate un numar mult mai mare de specii, atat animale cat si vegetale), pescuitul (
considerat responsabil pentru diminuarea populatiilor).

Cea mai mare piaţă pentru speciile salbatice este in SUA, exporturile si importurile
totalizand circa 1 miliard $ anual.

Structura importurilor arata faptul ca articolele de imbracaminte sunt cele care beneficiaza de
cea mai mare atentie, mai ales daca este vorba de blanuri. Arborii cu esente valoroase (mahonul,
cedrul de Liban) au fost victimele comertului international, in prezent supravietuind numai in
palcuri protejate.

3.4.URBANISMUL
Urbanismul reprezintă o activitate de interes general, cu caracter continuu, care se desfăşoară
pe întreg teritoriul naţional, având la bază principiul dezvoltării durabile – sustainable growth –
adică, deciziile generaţiei prezente trebuie să asigure dezvoltarea societăţii fără a compromite
dreptul generaţiilor viitoare la existenta şi dezvoltare.
Problema centrală a marilor metropole este reprezentată de faptul că acestea reprezintă un
spaţiu în care converg forte progresive ce asigură evoluţia societăţii, dar şi fenomene care
accentuează degradarea civilizaţiei umane şi a mediului înconjurător, manifestându-se fenomenul
de hipertrofie a oraşelor, simptomele acesteia putând fi sintetizate astfel: o deformarea zonelor
rezidenţiale şi a celor industriale prin concentrarea activităţilor bancare, a societăţilor de asigurări şi
imobiliare, a întregului sector terţiar în marile metropole ceea ce antrenează puternice disproporţii
regionale.

16
 Concentrarea terţiarului în marile metropole este o caracteristică a ţărilor dezvoltate, iar
metropolelor ţărilor slab dezvoltate le este proprie concentrarea activităţilor industriale. În ceea ce
priveşte spaţiile rezidenţiale, adeseori insuficiente se manifestă extinderea acestora dincolo de limita
confortului minim, la nivelul periferiilor din multe oraşe, dar şi în interiorul acestora, fiind întâlnite
construcţii insalubre ce adăpostesc un număr mare de locuitori; o degradarea mediului înconjurător
are loc ca urmare a supraconcentrarii locuitorilor, dar şi a activităţilor economice ceea ce antrenează
dezechilibre ecologice atât în interiorul metropolelor, cât şi în afara acestora, cantităţile mari de
poluanţi din apă, aer şi sol determinând un grad ridicat de îmbolnăviri în rândul locuitorilor. În acest
caz, măsurile legislative adoptate nu reuşesc să determine stoparea fenomenului, ci stimulează
adeseori creşterea surselor de poluare (formarea marilor depozite de deşeuri menajere la periferia
oraşelor).

3.5.POLUAREA
Dintre dezavantajele metropolelor, poluarea este problema cea mai gravă. Ea este împărţită în
mai multe tipuri, fiecare dintre ele având efecte mai mult sau mai puţin nocive asupra mediului.
Spre exemplu, poluarea sonica are efecte negative în special pentru om.
Poluarea sonica produce stres, oboseala, diminuarea sau pierderea capacităţii auditive,
instabilitate psihică, randament scăzut, fisurarea clădirilor, spargerea geamurilor. Zgomotul este
produs din surse naturale, dar mai ales antropice: utilaje, mijloace de transport, aparate, oameni.
Sursele de zgomot sunt: industria, oraşele, mijloacele de transport. Ele produc zgomote de diferite
intensităţi şi pot fi staţionare sau mobile. Atmosfera poluata şi ceata atenuează zgomotele.
Poluarea cu substanţe chimice produce efecte catastrofale. Principalul vinovat în producerea
efectului de seră (peste 50%) este dioxidul de carbon (CO2). Al doilea element nociv ca importantă
este dioxidul de sulf (SO2); cantitatea mare de CO2 şi SO2 emisa în atmosfera se datorează
despăduririlor masive. Se cunoaşte că principala sursă a emisiei de SO2 în atmosferă o reprezintă
mijloacele de transport. Această problemă este dramatică în aglomeraţiile urbane, unde poluarea
atmosferică se datorează concentraţiei ridicate de noxe.
Pe măsura dezvoltării procesului de industrializare a crescut şi numărul şi varietatea surselor
de poluare. Astăzi nu exista nici o aşezare urbana în care să nu fie cel puţin o unitate industrială şi
deci o sursă de impurificare a aerului. La acestea se adauga şi numărul din ce în ce mai mare de
autovehicule care, alături de uzine şi fabrici, contribuie la amplificarea poluării aerului. În aceste
condiţii, atmosfera marilor oraşe şi nu numai, a devenit un amestec de aer, gaze şi pulberi de cele
mai diverse origini.
Deci poluarea atmosferei, rezultat în cea mai mare parte al activităţilor umane, este
determinată de difuzia în atmosferă a substanţelor nocive numite poluanţi, sub formă solidă (praf,
pulberi), lichida(vapori de apă) şi gazoasă (gaze toxice) care modifică compoziţia naturală a aerului.
Ea se poate manifesta sub formă de ceaţă, negura, aer ceţos. Cei mai frecvenţi poluanţi
întâlniţi în atmosfera urbana sunt gazul carbonic şi oxidul carbonic, anhidrida sulfuroasa şi
sulfurica, diverşi acizi, prafuri, fumul şi cenuşă provenită din arderi, praful mineral, hidrocarburi,
microbi şi viruşi. Concentraţia acestor elemente variază mult cu amplasamentul, sezonul, factorii
meteorologici.

3.6.TRANSPORTURILE URBANE
O altǎ sursǎ importantǎ de poluare a aerului o constituie mijloacele de transport. În aceastǎ
categorie intrǎ: autovehiculele, locomotivele, vapoarele, avioanele etc. Cea mai mare pondere de
gaze ce polueazǎ aerul provine însǎ de la autovehicule, datoritǎ în primul rând numǎrului foarte
17
mare al acestora. În numai o jumǎtate de secol (1930-1980), de când au început sǎ se foloseascǎ,
numǎrul lor s-a înzecit, ajungând ca, în SUA, numǎrul lor sǎ ajungǎ unul la douǎ persoane. În Los
Angeles numǎrul lor este de unul pentru fiecare persoanǎ.
Cum majoritatea autovehiculelor sunt concentrate în zonele urbane (93 % în SUA) se poate
înţelege rolul lor deosebit de important în poluarea oraşelor (tot în SUA s-au evaluat 76,6x106 t/an
substanţe toxice ce ajung în atmosferǎ). Indiferent de tipul motorului autovehiculele polueazǎ aerul
cu oxizi de carbon şi de azot, hidrocarburi nearse, oxizi de sulf, aldehide, plumb, azbest, funingine
etc.Dacǎ am reveni astăzi la tracţiunea animalǎ, atmosfera oraşelor ar deveni nepoluatǎ; dar pentru a
înlocui caii putere cu “caii fizici” care sǎ asigure tracţiunea, poluarea produsǎ de grajduri ar fi
îngrijorǎtoare. Cea mai importantǎ sursǎ de CO din poluarea generalǎ a atmosferei (60%) este
produsǎ de gazele de eşapament. S-a estimat cǎ 80% din cantitatea de CO este produsǎ în primele 2
minute de funcţionare a motorului şi reprezintǎ 11% din totalul gazelor de eşapament.
În ultimii 30 de ani s-au intensificat preocupǎrile privind îmbunǎtǎţirea calitǎţii aerului prin
diminuarea poluǎrii produse de motoarele autovehiculelor. În prezent vehiculele polueazǎ de 8-10
ori mai puţin decât cele care au existat în circulaţie acum 30 de ani. Acest lucru s-a realizat
optimizarea procedeului de ardere şi prin utilizarea dispozitivelor antipoluante.

3.7.POLUAREA CU DESEURI URBANE

În general, ca urmare a lipsei de amenajări şi a exploatării deficitare, depozitele de deşeuri se
număra printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact şi risc pentru mediu şi sănătatea
publică.
Principalele forme de impact şi risc determinate de depozitele de deşeuri orăşeneşti şi
industriale, în ordinea în care sunt percepute de populaţie, sunt:
 modificări de peisaj şi disconfort vizual;
 poluarea aerului;
 poluarea apelor de suprafaţă;
 modificări ale fertilităţii solurilor şi ale compoziţiei biocenozelor pe terenurile învecinate.
Poluarea aerului cu mirosuri neplăcute şi cu suspensii antrenate de vânt este deosebit de
evidenta în zona depozitelor orăşeneşti actuale, în care nu se practica exploatarea pe celule şi
acoperirea cu materiale inerte. Scurgerile de pe versanţii depozitelor aflate în apropierea apelor de
suprafaţa contribuie la poluarea acestora cu substanţe organice şi suspensii.
Depozitele neimpermeabilizate de deşeuri urbane sunt deseori sursa infestării apelor
subterane cu nitraţi şi nitriţi, dar şi cu alte elemente poluante. Atât exfiltraţiile din depozite, cât şi
apele scurse pe versanţi influenţează calitatea solurilor înconjurătoare, fapt ce se repercutează
asupra folosinţei acestora.
Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de deşeuri este un
proces ce poate fi considerat temporar, dar care în termenii conceptului de “dezvoltare durabilă”, se
întinde pe durata a cel puţin două generaţii dacă se însumează perioadele de amenajare (1-3 ani),
exploatare (15-30 ani), refacere ecologică şi postmonitorizare (15-20 ani).
În termeni de biodiversitate, un depozit de deşeuri înseamnă eliminarea de pe suprafaţa
afectată acestei folosinţe a unui număr de 30-300 specii/ha, fără a considera şi populaţia
microbiologica a solului. În plus, biocenozele din vecinătatea depozitului se modifică în sensul că:

18
  în asociaţiile vegetale devin dominante speciile ruderale specifice zonelor poluate;
 unele mamifere, păsări, insecte părăsesc zona, în avantajul celor care îşi găsesc hrana în
gunoaie (şobolani, ciori).
Deşi efectele asupra florei şi faunei sunt teoretic limitate în timp la durata exploatării
depozitului, reconstrucţia ecologică realizată după eliberarea zonei de sarcini tehnologice nu va mai
putea restabili echilibrul biologic iniţial, evoluţia biosistemului fiind ireversibil modificată.
Actualele practici de colectare transport /depozitare a deşeurilor urbane facilitează înmulţirea şi
diseminarea agenţilor patogeni şi a vectorilor acestora: insecte, şobolani, ciori, câini vagabonzi.
Deşeurile, dar mai ales cele industriale, constituie surse de risc pentru sănătate datorită conţinutului
lor în substanţe toxice precum metale grele (plumb, cadmiu), pesticide, solvenţi, uleiuri uzate.

19
 BIBLIOGRAFIE

1. Dezvoltarea durabila. Mecanisme si instrumente. Vol.II - Coordonatori: Angheluta Vadineanu,

Costel Negrei, Petru Lisievici, Editura Universitara din Bucuresti, 1999

2. Probleme ecologice si riscuri economice - Conf. Univ. Florina Bran

Editura A.S.E., Bucuresti 2001

3. Mediul ambiant si dezvoltarea durabila - Prof. dr. Anca Angelescu,

Prof. dr. ing. Ileana Ponoran, Editura A.S.E., Bucuresti, 1999

20