Capitolul I

Notiuni introductive privind turismul in ariile protejate

Spaţiile naturale protejate, prin valenţele lor estetice, recreative, educaţionale,
ştiinţifice, se constituie ca obiective turistice deosebit de atractive, unele cu caracter de unicat
pe plan internaţional.
Valorificarea lor turistică îmbracă forme diferite, complexe. Ea trebuie să ţină cont de
structura ariei protejate, de obiectivele de management, de varietatea resurselor etc.
Sistematizarea acestor areale variază de la o ţară la alta, aşa cum diferă şi echipamentele
turistice de la un parc la altul.
Dotările turistice cuprind în general echipamente de cazare diverse (terenuri de
campare, corturi, cabane, refugii, vile, hoteluri, tabere de tineret, sate de vacanţă etc.), unităţi
de alimentaţie, instalaţii sportive, trasee de plimbare, de călărie, poteci, centre de informare,
muzee sau săli de expoziţii ş.a. Toate trebuie să fie concepute astfel încât să nu se depășească
nivelul suportabilităţii ecologice, să fie satisfăcute nevoile turiştilor, să se asigure realizarea
obiectivelor de management.
Se consideră că activităţile recreaţionale ce pot fi dezvoltate în interiorul ariilor
protejate sunt:
studierea naturii, florei şi faunei;
fotografierea, pictura peisajelor;
drumeţii montane;
alpinism;
speologie;
practicarea scufundărilor;
plimbări pe jos sau, iarna, cu schiurile;
ciclism şi canotaj;
vizite la obiective culturale, istorice şi etnografice;
cunoaşterea şi învăţarea unor meşteşuguri tradiţionale;
vizitarea ecomuzeelor din incinta zonelor protejate;
vizionarea de filme, consultarea de materiale documentare, ştiinţifice despre zonele protejate
în cadrul centrelor de primire a turiştilor.

1
 Fiecare arie protejată destinată recreerii îşi stabileşte propriile reguli de comportament
pentru vizitatori. De exemplu, numeroase parcuri naţionale interzic pătrunderea
autoturismelor, deplasarea făcându-se numai cu mijloace de transport ecologice (electrice,
biciclete, aeroplane, deltaplane, bărci cu vâsle, trăsuri etc.) aflate în proprietatea administraţiei
parcului. De asemenea, regulile se pot referi la depozitarea deşeurilor, la impunerea unor
trasee, la mărimea grupurilor, la nivelul zgomotelor, la hrănirea animalelor, culegerea de
“amintiri naturale” etc.
Experienţa turismului în ariile protejate este deja vastă, începând cu anul 1872, când a
fost creat primul parc naţional din lume şi anume Yellowstone, în SUA, creat ca “loc de
destindere în folosul şi spre bucuria poporului”.

România are un capital natural deosebit de divers. Acest fapt se datorează în parte
condiţiilor fizico-geografice care includ munţi, câmpii, reţele hidrografice majore, zone
umede şi unul din cele mai vaste sisteme de deltă ale Europei (Delta Dunării).
De asemenea, datorită poziţiei geografice a României, flora şi fauna prezintă influenţe
asiatice dinspre nord, mediteraneene dinspre sud şi componente continental europene dinspre
nord-vest. În sfârşit, relativa stabilitate a populaţiei în ultimii 60 de ani, lipsa mecanizării în
sectorul forestier şi dezvoltarea economică lentă au determinat o exploatare mai redusă a
resurselor decât în majoritatea altor zone din Europa. Rezultatul general constă în diversitatea
florei şi faunei, inclusiv în existenţa unor populaţii de lupi, urşi, capre negre şi râşi, care sunt
considerate ca fiind printre cele mai mari din Europa, precum şi în existenta unor extinse
habitate forestiere şi alpine nealterate, asociate lanţului muntos al Carpaţilor.

2
 Valoarea capitalului natural al României a impus de-a lungul timpului luarea unor
măsuri de protecţie a naturii. In prezent, Reţeaua Naţională de Arii Protejate include un număr
de 579 arii protejate (între care 13 parcuri naţionale) ce reprezintă 5,18% din teritoriul
României (1.234.710 ha).
Trei dintre acestea sunt recunoscute internaţional ca Rezervaţii ale Biosferei în cadrul
Programului UNESCO - MAB, şi anume: Retezat, Pietrosul Rodnei şi Delta Dunării. Ultima
este de asemenea înscrisă pe lista Patrimoniului Natural Mondial şi pe lista Ramsar, a zonelor
umede de importanţă internaţională

3
 1.1. Conceptul de arie protejată
Necesitatea protecţiei naturii este o problemă de care depinde buna desfăşurare a vieţii
economico-sociale, fiind un element indispensabil pentru dezvoltarea socială şi economică
constantă şi armonioasă atât pentru fiecare ţară şi pentru întreaga societate umană.

Conservarea diversităţii calitative şi cantitative a naturii corespunde celor mai înalte interese
ale omenirii, ceea ce impune aprecierea valorii şi importanţei sale.

Nevoia şi importanţa conservării ariilor protejate şi a monumentelor naturii trebuie să ocupe

unul din primele locuri în sistemul instituţionalizat al valorilor şi al principiilor etice ale
omenirii.

„Ariile protejate joacă un rol critic în menţinerea vieţii pe Pământ.” se afirmă în

„Managementul ariilor protejate”, Ghidul Global al IUCN publicat în 2006. Cele 188 de ţări
semnatare ale Convenţiei Diversităţii Biologice, recunosc faptul că ariile protejate reprezintă
cea mai importantă metodă de a conserva biodiversitatea şi de a oferi modele de dezvoltare în
armonie cu natura în contextul dezvoltării economice accelerate din ultimele decenii.
Constituirea ariilor protejate şi declararea de monumente ale naturii ocupă un loc important în
cadrul modalităţilor, al mijloacelor de protecţie şi conservare a naturii. De aceea, ariile
protejate şi monumentele naturii se declară prin acte cu caracter normativ, inclusiv prin
angajamente silvice; ariile protejate sunt evidenţiate în planurile de urbanism şi de amenajare
a teritoriului, aprobate conform legii.

Prima rezervaţie naturală din Europa, s-a constituit în sec. al XIV-lea în Polonia, în
pădurea Bialowez, în scopul ocrotirii unor animale rare. Primul parc naţional din lume este
parcul Yellowstone din S.U.A. (1872), urmat de declararea de alte parcuri naţionale în
California (1906) şi în Europa (Suedia – 1909).Valoarea capitalului natural al României a
impus de-a lungul timpului luarea unor măsuri de protecţie diverse şi complexe.Creatorul
conceptului de „monument al naturii” a fost celebrul biolog şi geograf Al von Humbolt,
considerat pionierul ecologiei moderne. În ţara noastră, promotorii fundamentării ştiinţifice ai
ocrotirii naturii au fost Al. Borza şi Emil Racoviţă.

Perioada 1928 – 1944 este perioada de pionerat privind conservarea ariilor protejate şi
a monumentelor naturii, care a început cu primul Congres al naturaliştilor din România, la
Cluj. Prima reglementare din ţara noastră a fost Legea nr.213/1930 pentru protecţia

4
monumentelor naturii, abrogată prin Decretul nr.237/1950 care declara monumentele naturii
ca bun al întregului popor, libere de orice sarcini şi servituţi.

Legea privind protecţia mediului nr.9/1973, a reglementat de protecţia rezervaţiilor naturale şi

a monumentelor naturii. În anul 1990 s-au constituit un număr de 13 parcuri naţionale, iar în
anul 1992 Delta Dunării este recunoscută ca şi Rezervaţie a Biosferei, ca şi arie protejată mare
la nivel internaţional.

Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului, republicată în 2003, cuprinde dispoziţii

(art.55 – 64) legate de conservarea naturii şi ariilor protejate şi totodată recunoaşte toate ariile
protejate declarate anterior ca atare.

În prezent, există un număr de peste 580 arii protejate, dintre care 13 sunt parcuri
naţionale, trei dintre ele fiind recunoscute internaţional ca Rezervaţii ale Biosferei.

Menţinerea şi dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate şi de monumente ale naturii are ca
scop, conservarea biodiversităţii, a habitatelor naturale, a tuturor formaţiunilor şi structurilor
cu valoare ecologică, ştiinţifică şi peisagistică.

5
 1.2. Definiții si clasificari ale ariilor protejate

Aria protejată este „un spaţiu geografic clar delimitat, recunoscut, desemnat şi
administrat în baza unor acte legale sau prin alte mijloace eficiente, cu scopul de a se realiza
conservarea pe termen lung a naturii precum şi a serviciilor de mediu şi a valorilor culturale
asociate” – Ghid pentru utilizarea Categoriile de Management ale ariilor protejate, IUCN,
2008. Convenţia Diversităţii Biologice (Convention on Biological Diversity) – CBD -
http://www.cbd.int/ 7 IUCN – The World Conservation Union, http://iucn.org/ Fiecare termen
din definiţia de mai sus a fost atent gândit şi semnificaţia lui bine explicată în ghidul IUCN.
Pentru buna înţelegere a definiţiei se recomandă consultarea ghidului IUCN, care sperăm să
fie disponibil în curând şi în limba română. În legislaţia românească, respectiv în Ordonanţa
de Urgenţă nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei şi faunei sălbatice, ariile protejate sunt definite ca arii naturale protejate,
indicându-se că valorile protejate/conservate sunt în principal cele naturale: „arie naturală
protejată - zonă terestră/acvatică şi/sau subterană în care există specii de plante şi animale
sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice,
speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori culturală deosebită, care are
un regim special de protecţie şi conservare stabilit conform prevederilor legale.” Separarea
valorilor naturale de cele culturale este adeseori artificială şi greu de realizat, mai ales în
condiţiile în care natura a fost influenţată şi modificată în mod semnificativ de activitatea
umană de-a lungul secolelor, aşa cum s-a întâmplat în cea mai mare parte a continentului
European. De aceea, în majoritatea ariilor protejate europene se conservă atât valorile naturale
cât şi cele culturale, parcurile naturale încadrate în categoria V IUCN fiind un bun exemplu în
acest sens. Ariile protejate sunt grupate în mai multe categorii ce vor fi prezentate în capitolul
IV al lucrării de faţă. Ariile protejate se constituie în elemente ale reţelei de arii protejate. În
adevăratul sens al cuvântului, reţeaua de arii protejate ar trebui să fie formată din arii protejate
şi din „coridoarele” care le leagă. Conform legislaţiei româneşti, „coridoarele ecologice” sunt
„zone naturale sau amenajate care asigură cerinţele de deplasare, reproducere şi refugiu pentru
speciile sălbatice terestre şi acvatice şi în care se aplică măsuri de protecţie şi conservare”.
Aşa cum se întâmplă în marea majoritate a ţărilor, coridoarele nu sunt încă definite şi
protejate / conservate nici în România. Legislaţia românească face distincţie între reţeaua
naţională de arii protejate, care constituie „ansamblul ariilor protejate de interes naţional”,
Clasificarea ariilor protejate conform legislaţiei româneşti - şi reţeaua ecologică de arii

6
protejate, care este „ansamblul de arii naturale protejate, împreună cu coridoarele ecologice”.
Parcul Național Retezat

Adunarea generală ONU a hotărât, în cea de a 16-a sesiune din 1959, crearea unui cadru
internaţional pentru ocrotirea naturii. Acesta este Uniunea Internaţională de Conservare a
Naturii (UICN, sau în engleză IUCN) a cărui Comisie pentru Parcuri Naţionale şi Arii
Protejate (CPNAP) a început din 1971 să publice liste ale ariilor protejate din lume. În 1981
CPNAP a creat un alt organism PADU (Protected Areas Dată Unit), menit a centraliza şi
prelucra datele. UICN şi CPNAP au stabilit apoi criterii pentru definirea unor categorii de arii
protejate în funcţie de scopul lor (ce anume trebuie protejat), din care decurge şi modalitatea
de gospodărire a lor (regimul proprietăţii, regimul de pază şi exploatare etc). Categoriile şi
criteriile de clasificare au fost stabilite în urmă mai multor runde de congrese internaţionale
(Bali, Venezuela etc.) şi ele stau la baza legislaţiilor naţionale de protecţie a naturii.

Iniţial, UICN a publicat în 1973 un sistem preliminar de categorisire a ariilor protejate,

care a fost reluat şi definitivat în 1978 în raportul CPNAP intitulat ,,Categorii, obiective şi
criterii pentru ariile protejate”. Acesta prevedea 10 categorii de arii protejate, distinse mai ales
prin gradul de protecţie, şi care erau următoarele:

I. Rezervaţie ştiinţifică (Rezervaţie naturală strictă)

ÎI. Parc Naţional
III Monument Natural
IV Rezervaţie de conservare a naturii (definit mai expresiv în limba engleză ,,Wildlife
Sanctuary”)

7
V .Peisaj protejat
VI Rezervaţie de resurse
VII. Arie naturală biotică sau antropică
VIII. Arie gestionată pentru utilizări multiple
IX. Rezervaţie a Biosferei
X. Sit al Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural
Pe baza acestei clasificări menite a fi folosite la nivel naţional, s-a lucrat în numeroase
state, ea fiind introdusă şi în unele legislaţii naţionale, şi tot în baza ei au fost publicate, în
1990, de PADU, listele de arii protejate (o versiune prescurtată într-un volum şi o altă extinsă
în trei volume). S-a constatat însă că această clasificare nu corespunde perfect scopului,
deoarece da naştere la greşite interpretări (de exemplu la noi în ţară au fost confundate
categoriile III şi IV), apoi în categoriile VI-VIII nu a fost introdusă nici o rezervaţie (deşi erau
numeroase arii care s-ar fi pretat). Pe de altă parte, categoriile I-VIII sunt create pentru
utilizare, la nivel naţional, de fiecare ţară, în timp ce categoriile IX şi X sunt acordate de
UNESCO, depăşind deci cadrul naţional. Faţă de aceste obiecţii, în 1990, la Adunarea
Generală a UICN de la Perth (Australia), s-a propus un nou sistem, adoptat în 1992 la cel de
al IV-lea Congres Mondial al Parcurilor Naţionale şi Ariilor Protejate de la Caracas
(Venezuela). În esenţă, în acest nou sistem au fost abandonate categoriile VII- VIII, a fost
redefinită categoria VI, iar ultimele două au ieşit din clasificare, ele fiind de resortul unor
organisme internaţionale. Dar, ceea ce este mai important, s-a stabilit că în fixarea categoriilor
statele trebuie să plece nu de la intenţia de a acordă o anumită protecţie unei arii protejate (de
ex. un Parc Naţional), ci trebuie fixat în primul rând scopul pentru care se intenţionează
punerea sub protecţie, de unde derivă un anumit management care devine obligatoriu pentru
ţară respectivă.

8
 1.3. Necesitatea ariilor potejate

Ariile protejate sunt esenţiale în conservarea capitalului natural şi cultural întrucât

includ cele mai reprezentative şi semnificative zone din punct de vedere al biodiversităţii, al
valorilor naturale şi culturale asociate. Măsurile de management în aceste arii se elaborează şi
se implementează în aşa fel încât să se menţină sau chiar să se refacă, acolo unde este nevoie,
ecosistemele naturale şi populaţiile de specii sălbatice, menţinându-se în acelaşi timp sau
căutându-se soluţii pentru utilizarea durabilă a resurselor naturale. Dincolo de obiectivul
principal de menţinere şi chiar de refacere a valorilor naturale şi culturale ameninţate de o
dezvoltare economică accelerată şi uneori haotică, ariile protejate ar trebui să se constituie în
zone model pentru o convieţuire armonioasă a omului cu natura, chiar şi în condiţiile în care
ritmul de dezvoltare economică se accelerează. În aceste zone, printrun management adecvat
se poate demonstra că dezvoltarea nu înseamnă neapărat distrugerea naturii şi ar trebui să se
facă eforturi deosebite pentru a se găsi soluţii viabile pentru o dezvoltare economică bazată pe
utilizarea durabilă a resurselor naturale.

Înfiinţarea de arii protejate şi managementul eficient al acestora reprezintă o

necesitate deoarece:

• reprezintă cel mai eficient mod de conservare in-situ, întrucât fiind desemnate adesea
pe suprafeţe relativ mari, pot include ecosisteme naturale şi seminaturale reprezentative şi
permit conservarea şi monitorizarea lor

• sunt zone model, unde acţiunile eficiente de conservare a ecosistemelor naturale şi

seminaturale, inclusiv prin utilizare durabilă, pot demonstra că, menţinerea într-o stare
corespunzătoare a componentelor capitalului natural permite asigurarea resurselor şi
serviciilor ce stau la baza dezvoltării socio-economice durabile,

• sunt adevărate „laboratoare”, în care acţiunile de protecţie strictă sau management

activ cu scop de conservare a biodiversităţii permit acumularea de cunoştinţe valoroase fie cu
privire la procesele naturale, fie pentru găsirea „formulelor” eficiente pentru asigurarea
tranziţiei de la o dezvoltare economică concentrată pe profit la un model de dezvoltare
durabilă. Nu în ultimul rând, ariile protejate sunt adevărate „săli de clasă în aer liber” în care
oamenii pot fi educaţi cu privire la importanţa naturii şi necesitatea conservării şi a dezvoltării
durabile.

9
Capitolul II
Ariile protejate in România si valorificarea lor in turism

Activitatea de turism în ariile protejate îmbracă forme diferite, specifice şi complexe,

amenajarea turistică ridicând probleme legate atât de protejarea şi conservarea ecosistemelor,
cât şi de dezvoltarea infrastructurii generale, a echipamentelor de cazare şi dotărilor pentru
recreere şi turism. De aceea, dezvoltarea activității de ecoturism în arii protejate se face prin
respectarea anumitor condiții şi anume:

• valorificarea şi amenajarea ariilor protejate se realizează în spiritul actelor

normative, în mod global şi integrator, în raport cu complexitatea potențialului natural, uman
şi turistic şi cu gradul de dezvoltare economico – socială a zonei protejate şi regiunii limitrofe;
• alegerea şi punerea în practică a celor mai bune proiecte de valorificare şi amenajare
turistică se face numai în urma unor studii de oportunitate şi fezabilitate şi de impact ecologic;
• asigurarea suportului şi echilibrului financiar necesar realizării proiectului ales, având în
vedere costurile economice şi ecologice;
• lărgirea cooperării cu autoritățile şi populația locală privind arealele protejate şi
realizarea unui parteneriat între acestea şi administrația zonelor protejate;
• activitățile intermediarilor din turism şi ale ghizilor, în arealele protejate trebuie să
fie în concordanță cu normele de protecție a mediului şi comunității locale (de exemplu
rezervațiile biosferei);
• creşterea contribuției financiare şi practice a firmelor prestatoare de servicii turistice,
ca şi a intermediarilor din turism la protecția arealelor ocrotite;
• proiectarea unei politici de promovare şi de marketing specifice ariilor protejate, în
concordanță cu respectarea regimului de protecție şi conservare a acestora;
• crearea tuturor condițiilor de evitare a impactului de poluare şi degradare nedorită a
mediului ecosistemelor şi speciilor de floră şi faună. Amenajarea turistică a acestor spații
naturale ocrotite variază de la o țară la alta, aşa cum diferă şi echipamentele turistice ale
fiecărui parc, acestea fiind determinate în mare măsură de specificul obiectivelor sale
naturale, motivația vizitării, posibilitățile de valorificare, dotările existente încadrându-se
cantitativ şi calitativ în limitele impuse de ecosistemele respective, a căror depăşire poate
perturba echilibrul lor. Dotările turistice cuprind, în ansamblul, unități de cazare foarte
diversificate (de la locuri de campare, cabane, vile la hoteluri, moteluri, sate de vacanță),
unități de alimentație, dotări de agrement şi sport, caracteristice fiecărui loc, în funcție de tipul

10
de resurse turistice existente. Indiferent de gradul de dotare a parcurilor, fiecare dintre ele
trebuie să aibă un echipament turistic minim, constituit din instalații diverse aflate în tot
parcul, poteci şi alei marcate, locuri de odihnă şi amenajări specifice pentru vizitarea
diferitelor obiective naturale sau antropice. Valorificarea prin turism a ariilor protejate
presupune următoarele acțiuni, acțiuni ce trebuie desfăşurate printr-un plan / program de
monitorizare a activității desfăşurate în ariile protejate:
• stabilirea judicioasă a punctelor de intrare şi ieşire a turistului în spații şi rezervații, a
itinerariilor;
• organizarea Centrului de Vizitare şi Informare Turistică; • realizarea infrastructurii
generale (rețea rutieră, stradală, pietonală, parcări, alimentare cu apă, curent electric, etc.);
• organizarea circulației turistice, ceea ce prevede stabilirea fluxurilor turistice, a
dimensiunilor acestora, departajarea orară pe grupe de vizitare, frecvența acestora, durata
vizitării, etc.;
• amenajarea spațiilor de cazare, alimentație, sport şi agrement în conformitate cu
condițiile concrete, specificul resurselor, cu principiile de amenajare turistică a teritoriului şi
cu indicatorii standardelor de dezvoltare;
• amenajarea pentru vizitare a obiectivelor turistice;
• refacerea peisajelor şi obiectivelor turistice degradate;
• semnalizarea obiectivelor turistice, a dotărilor şi utilităților.

Toate aceste acțiuni, care creează condiții optime motivației consumului turistic –
cercetare, studiu, recreere, educație – trebuie să fie realizate foarte atent, pentru a nu
distorsiona ambientul, peisajul, autenticul şi mai ales viața animalelor, plantelor şi a

11
localnicilor. Demararea proiectului de valorificare şi amenajare turistică a zonelor protejate
presupune şi asigurarea dezvoltării altor facilități care vin în sprijinul turismului.

Astfel, apar o multitudine de probleme care se cer rezolvate, grupate astfel:

• generalități care includ aspecte globale de exploatare şi acțiune a resurselor din

zonele turistice; astfel, în multe țări, problemele cu caracter general sunt incluse în legi
specifice – legea muntelui, legea litoralului, a zonelor deltaice şi umede;

• utilizarea resurselor – natura nu trebuie să se cantoneze doar în sfera zonelor

turistice, fiind necesară protecția naturii şi peisajelor în mod integrator, ținând cont de
gestionarea întregului teritoriu; acest fapt va asigura supraviețuirea unei bune biodiversități;

• de la nivelul sectorial la cel transectorial, fapt care arată că asigurarea protecției

mediului înconjurător nu poate fi considerat un domeniu particular şi izolat al statului; acesta
trebuie privit global alături de activitățile de transport, energie, amenajarea teritoriului,
manieră care va asigura alegerea celor mai bune soluții de dezvoltare;

• de la acțiunea locală la planul global prin care activitățile şi angajamentele pentru

dezvoltarea economică şi protecție a mediului trebuie să se sprijine şi pe recomandările din
strategia paneuropeană a diversității biologice şi de peisaj care nu este un simplu document ci
şi un proces dinamic dirijat de Congresul puterilor locale şi regionale din Europa, în legătură
cu acest subiect;

• conservarea resurselor naturale – o prioritate față de tendința administratorilor

stațiunilor şi localităților turistice care sunt dispuşi să accepte inițiative îndrăznețe legate de
diferite activități economice, dar care vor trebui să subordoneze aceste cerințe politicii proprii
de conservare a mediului ambiant;

• soluții naționale pentru probleme locale, unde posibilitățile practice de realizare a

unor soluții şi proiecte locale depind în foarte multe cazuri de importanța orientării fixate la
nivel național. De exemplu, o singură modificare în politica națională de transporturi va
permite administrației unor stațiuni balneare, de litoral, parcuri naționale, să rezolve problema
afluxului de maşini la nivel local;

• urgența problemelor şi demararea soluțiilor se remarcă adesea, mai ales că unii

responsabili ai zonelor turistice au alte probleme urgente de rezolvat. Dar mai întâi trebuie
reflectat, studiat, negociat, de convins grupurile sau mediile interesate. Lentoarea soluțiilor,

12
deşi pare a avea un efect negativ, reprezintă de multe ori un mod de a alege mai bine soluțiile
pe termen lung. Deşi uneori se cer urgente şi imediate, esențialul este de a împiedica pierderea
unor valori naturale de neînlocuit şi neregretabile;

• libertățile şi constrângerile sunt uneori necesare pentru că turiştii privesc natura ca pe

un spațiu de absolută libertate.

Dar conservarea şi protecția unor obiective deosebite impun elaborarea unor restricții
şi limite asupra vizitatorilor şi activităților turistice. Responsabilii zonelor protejate se găsesc
într-o mare dilemă: aceea de a asigura respectul şi protecția valorilor naturale, culturale şi
accesul publicului doritor să se bucure de peisajele naturale şi bunuri culturale inedite;

• echilibru şi ruptură – constituie o mare problemă pentru găsirea celor mai bune
soluŃii între conservarea valorilor naturale față de creşterea presiunilor socio – economice.
Astfel, se impune găsirea unui echilibru între ceea ce natura şi cultura câştigă şi pierd. De
multe ori degradarea mediului natural şi modificările unor tradiții şi obiceiuri, scăderea
populației rezidente sunt procese lente, dar continue. Ele pot apărea pe termen lung
acceptabile, dar impacturile care se produc pot conduce la fenomene ireversibile, mai ales
când nivelul de viabilitate şi toleranță este afectat;

• sistemul bipolar: rezolvări clasice – rezolvări noi – presupune un efort de reflexie şi

de gândire aprofundat, iar o schimbare a acestora în timp şi spațiu poate aduce soluții noi la
probleme cunoscute;

• ştiință şi satisfacție sunt două lucruri diferite dar complementare şi necesare pentru a
justifica toate acțiunile şi motivațiile realizării planurilor de valorificare a zonelor turistice.
Existența unor studii, materiale documentare riguros întocmite, însoțite de date concrete, cifre,
grafice şi de imagini deosebite generează interese şi emoții pentru aceste spații şi dorințe de a
le păstra;

• individual sau de grup – se bazează pe ideea că descoperirea naturii poate fi o

experiență solitară. Cunoaşterea unor obiective se poate face şi în grup, unde se împărtăşesc
interese entuziasm, cunoştințe. Trebuie evitate acele porniri de grup, când o masă umană este
compusă din indivizi care nu doresc decât să fie împreună, fără a avea dorința reală de a
descoperi natura sălbatică;

13
 • capacitatea de suport este legată de numărul de vizitatori şi de folosirea resurselor
din zonele turistice, care nu trebuie să depăşească un anume prag. Aceasta este un concept
interesant, dar foarte greu de pus în practică. Aplicarea unor limite nu sunt indirect vizibile.
Astfel, se cere mai curând o gestionare prudentă, anticipativă, cu urmărirea atentă a efectelor,
pentru a nu atinge pragul de degradare, uneori ireversibilă;

• reglementări fixe şi utilizări noi sunt necesare pentru că inventivitatea umană nu are
limite în exploatare naturii. De multe ori consecințele asupra mediului nu sunt luate în calcul
decât atunci când apar primele efecte negative. În multe situații reglementările în vigoare nu
sunt totdeauna adaptate la noile situații „sau tipuri de comportament”. Orice amenajare
efectuată se cere a fi făcută în aşa fel încât să constituie un element benefic şi o plăcută
surpriză pentru vizitatori şi să nu inducă un sentiment negativ. Din aspectele prezentate
rezultă că zonele protejate includ situri şi peisaje de înaltă valoare. Amenajarea şi
valorificarea lor trebuie să pornească de la experimentele unor țări cu preocupări deosebite în
acest sens.

Ariile protejate, odată constitute, trebuie gospodărite în aşa fel încât să se menţină
valorile naturale şi chiar cele culturale care există pe teritoriul lor şi, în multe cazuri, chiar să
contribuie la o dezvoltare durabilă, armonioasă a zonei, în beneficiul comunităţilor locale de
pe teritoriul lor şi din imediata lor vecinătate. Un management efectiv şi eficient al ariei
protejate permite prevenirea şi chiar stoparea eventualelor efecte negative ce pot apărea ca
urmare a numeroaselor presiuni şi ameninţări posibile (vezi capitolul VI). Indiferent de
sistemul de administrare şi chiar de cel de decizie, managementul unei arii protejate este
elementul cheie pentru atingerea scopului pentru care s-au desemnat ariile protejate.

Managementul se realizează de către administratorii unei arii protejate, fie că este

vorba de structuri de administrare special constituite, respectiv administraţii de arii protejate
sau de custozi. Managementul unei arii protejate este un proces extrem de complex, întrucât
administratorii trebuie să asigure în cele mai multe cazuri: - menţinerea în stare naturală sau
chiar refacerea uneori a habitatelor şi speciilor, ceea ce include activităţi de cercetare
ştiinţifică şi de monitorizarea a habitatelor şi speciilor cheie şi indicatoare şi măsuri de
management speciale dacă acest lucru de impune, - coordonarea tuturor activităţilor de
utilizare a resurselor naturale atunci când aceste resurse sunt importante pentru conservare, -
prevenirea şi stoparea activităţilor cu potenţiale efecte negative asupra valorilor naturale şi
culturale din aria protejată, - informarea şi conştientizarea factorilor interesaţi şi a publicului

14
larg cu privire la importanţa conservării biodiversităţii, - promovarea unor modele de
dezvoltare durabilă, armonioasă, bazată pe utilizarea durabilă a resurselor naturale şi prin
implicarea – coordonarea tuturor factorilor interesaţi, - implicarea comunităţilor locale în
managementul ariilor protejate şi asigurarea, pe cât posibil a unor beneficii din prezenţa ariei
protejate, dezvoltarea unui turism durabil, promovarea ecoturismului, şi, nu în ultimul rând -
informarea şi conştientizarea factorilor de decizie locali, regionali şi naţionali cu privire la
importanţa asigurării resurselor necesare pentru managementul ariilor protejate şi la preluarea
modelelor promovate de ariile protejate în planurile de dezvoltare locală şi regională. 54 Un
management eficient presupune utilizarea resurselor – umane, financiare, fizice şi
informaţionale – în modul cel mai eficient cu putinţă pentru realizarea scopului pentru care s-
a constituit aria protejată. Ca urmare, un management eficient implică următoarele funcţii de
management: a. planificare - adică elaborarea planurilor strategice, tactice şi opera- ţionale şi
identificarea modalităţii de implementare a acestora. b. organizare - presupune structurarea şi
coordonarea resurselor pentru atingerea obiectivelor organizaţiei. c. conducere - presupune
coordonarea oamenilor din organizaţie astfel încât aceştia să muncească efectiv şi eficient
pentru a realiza ţelul organizaţiei. d. control - stabilirea de standarde de performanţă,
monitorizarea şi compararea lor şi luarea măsurilor de corecţie.19 În marea majoritate a
situaţiilor, nu numai în România, dar şi în alte ţări, resursele necesare unui management
efectiv şi eficient al ariilor protejate sunt limitate. De aceea, cei ce sunt implicaţi în
managementul ariilor protejate, pe lângă cunoştinţele necesare pentru a îndeplini funcţiile de
management mai sus amintite, trebuie să dispună de abilităţi necesare pentru o bună
comunicare, pentru a influenţa factori de decizie, pentru a instrui colegi sau parteneri şi pentru
a identifica şi atrage surse de finanţare.

Având în vedere complexitatea problemelor legate de arii protejate, precum şi

complexitatea procesului de management, ariile protejate au nevoie de oameni de o calitate
profesională deosebită. Adesea resursele echipelor de management sunt atât de limitate, încât
fiecare om devine indispensabil şi îndeplineşte mai multe atribuţiuni în acelaşi timp. Ca
urmare, parteneriatele, colaborarea cu diverse instituţii şi organizaţii neguvernamentale devine
esenţială în măsura în care aceste pot oferi un sprijin real administraţiilor de arii protejate.

Mai mult decât atât, managementul participativ devine o necesitate: cei care pot fi
influenţaţi în mod direct sau indirect de managementul ariei protejate trebuie implicaţi în
procesul de management. Administraţia ariei protejate trebuie să facă tot posibilul pentru a
afla care sunt punctele de vedere, opiniile, problemele factorilor interesaţi, care sunt

15
cunoştinţele şi experienţele lor cu care pot contribui la managementul ariei protejate. În
ultimii ani din ce în ce mai multe administraţii de arii protejate au recunoscut necesitatea unui
management participativ şi au căutat modalităţi de a pune în practică acest lucru.

Echipele administraţiilor de arii protejate trebuie de asemenea să adopte un

management adaptativ, abordare care devine esenţială având în vedere faptul că ariile
protejate se confruntă cu condiţii în permanentă schimbare, informaţii mereu insuficiente,
ecosisteme extrem de complexe şi dinamice şi de un mediu politic, social şi economic,
(respectiv „sisteme umane”) în continuă schimbare.20 Un factor esenţial pentru realizarea
unui management efectiv şi eficient al ariilor protejate îl constituie finanţarea activităţilor. În
ultimii ani la nivel mondial s-au elaborat numeroase studii şi chiar planuri adaptate la diverse
sisteme de arii protejate la nivel naţional sau regional, precum şi pentru arii protejate
individuale pentru a se asigura un sistem de finanţare durabilă a ariilor protejate. Dacă în
marea majoritate a situaţiilor resursele financiare pentru managementul ariilor protejate
provin de la bugetul de stat, în ultimii ani s-a căutat o diversificare a resurselor, recunoscându-
se faptul că în prea puţine situaţii finanţarea venită de la stat este suficientă.

Există numeroase mecanisme financiare ce se pot lua în considerare pentru activităţile

dintr-o arie protejată, dar pentru fundamentarea unui mecanism viabil şi durabil sunt necesare
studii complexe care încorporează stabilirea şi cuantificarea pe cît posibil a valorilor bunurilor
şi serviciilor dintr-o arie protejată. De asemenea, este foarte important să se ţină cont de faptul
că în multe cazuri bunurile şi serviciile dintr-o arie protejată trebuie să servească şi ca sursă de
venit durabil pentru comunităţile locale, ceea ce arată încă o dată că un plan de finanţare
durabilă trebuie să fie foarte bine fundamentat. Managementul ariilor protejate se face în baza
planurilor de management ce se elaborează cu consultarea factorilor interesaţi cheie.
Respectarea prevederilor planurilor de management este obligatorie pentru toţi proprietarii şi
adminsitratorii de terenuri din ariile protejate, statul obligându-se să elaboreze şi să plătească
compensaţii în cazul în care se impun restricţii în managementul resurselor naturale aflate pe
teren proprietate privată.

Managementul eficient al ariilor protejate presupune alocarea de resurse financiare,

umane şi de altă natură suficiente pentru a permite implementarea planurilor de management
şi realizarea obiectivelor pentru care s-a constituit aria protejată. Un accent deosebit se pune
în prezent pe evaluarea eficienţei managementului ariilor protejate, evaluare care se poate face
utilizând diferite metode elaborate de diverse instituţii internaţionale. Rezultatele şi

16
concluziile evaluărilor trebuie integrate în planurile de lucru anuale şi în planurile de
management cu scopul de a îmbunătăţi managementul ariei protejate şi de a adapta măsurile
de management la schimbări.

Ariile protejate sunt zonele cu cele mai de preţ bogăţii pe care le putem păstra pentru
generaţiilor viitoare, în felul acesta asigurându-ne că descendenţii/ urmaşii noştrii vor avea
acces la aceleaşi valori naturale şi culturale ca şi generaţiile actuale.

17
Capitolul III
Parcul Național Cozia
Parcul Național Cozia se află situat în partea central-sudică a Carpaţilor Meridionali,
mărginit la nord de Depresiunea Loviştei, strãvechea Terra Loystha, o vastă arie încărcată de
istorie, cu multe localităţi, organizate odinioară în ţinutul lui Seneslau, unde populaţia
continuă tradiţiile şi obiceiurile străvechi. La vest, Parcul Național Cozia este separat de restul
Munţilor Căpăţânii prin culmile: Frăsineiului, Dosul Pământului şi Valea lui Stan. La sud,
parcul este delimitat de dealurile subcarpatice prin Depresiunea Jiblea-Berislăveşti. La est,
versanţii abrupţi ai Coziei, Sturului şi Pietrei Şoimului, îl delimitează de Muşcelele
Topologului prin Şaua Groşilor şi mai la nord, se învecinează cu Depresiunea Poiana.Faţă de
depresiunile înconjurătoare ce au înălţimi relativ mici - 500-700 m, Masivul Cozia se
detaşează net, apărând din depărtări ca o cetate de stâncă cu abrupturi, cu contraforturi şi cu o
mulţime de turnuri marginale şi interioare. Această arie muntoasă este străbătută, pe direcţia
nord-sud, de apele râului Olt, care a sculptat Defileul Gura Lotrului - Cozia. Teritoriul PN
Cozia este cuprins aproximativ între: 24°10' şi 24°26' longitudine estică, şi 45°16' şi 45°24'
latitudine nordică. Harta cu localizarea PNC este publicată în Hotărârea Guvernului nr.
230/2003, cu modificările ulterioare. Accesul în PNC se face în principal prin DN 7/E 81,
care este una din legăturile capitalei cu restul Europei. Distanţele faţă de principalele oraşe din
apropierea PNC sunt de 25 km până la Râmnicu Vâlcea şi 45 km până la Sibiu. Distanţa pe
DN7/E 81 până la Bucureşti este de 200 km. În vecinătatea PNC se găsesc oraşele Brezoi şi
Călimăneşti.

Prin Defileul Oltului trece tronsonul de cale ferată Râmnicu Valcea-Sibiu cu

următoarele staţii de oprire pe raza Parcului Naţional Cozia: Păuşa, Turnu, Cozia, Gura
Lotrului, Călineşti - Beţel şi Cornet.

18
 Zona Parcului Naţional Cozia şi a vecinătăţilor acestuia este cunoscută ca o destinaţie
turistică importantă în România, care prin potenţialul ei natural (peisaje, izvoare termale,
relief, hidrologie, faună, floră,
etc) şi antropic (mănăstiri,
monumente istorice, ), reprezintă
o destinaţie interesantă atât
pentru turiştii din ţară, cât şi
pentru turiştii din străinătate.
Monitorizarile fluxului
turistic in perioada 2003-2005 au
scos in evidenţă că un numar de
aproximativ 50.000 turişti pe an
au vizitat această zonă, dar
numarul lor a crescut foarte mult,
chiar s-a dublat in anii 2006-2007.

Principalele motivaţii fiind:

- drumeţii, plimbări in natură;

- practicarea unor sporturi, organizarea de expediţii, tabere si concursuri in aer liber;
- vizitarea unor lăcaşe de cult, locuri şi monumente istorice;
- vizitarea unor locuri cu peisaje deosebite, (Defileul Oltului, Cheile Lotrişorului, Cascada
Gardului, Bulzul);
- insuşirea unor cunostinţe despre natură (in general elevi si studenţi);

O parte din vizitatorii care frecventează in general locurile mai accesibile de la

intrările in parc sunt sosiţi in zonă pentru tratament balnear în Staţiunea Călimaneşti –
Căciulata-Cozia.
Formele de turism practicabile sunt:
1. Turism montan
Călătoriile în natura din zona montană a PNC, pe traseele turistice si potecile marcate,
cu vizitarea unor locuri de belvedere, este cel mai specific aspect al turismului în acest parc
naţional. Programele turistice sunt in general de 1-3 zile.

19
 2.Monahal-istoric.

Mănăstirile sunt obiectivele cu un important aflux de turişti. Acestea oferă în anumite

limite cazare, masă si ghid de prezentare pentru pelerinii şi turistii interesaţi de obiectivele pe
care le vizitează.
Unele mănăstiri găzduiesc ateliere de pictură pe lemn sau sticlă, sculptură în lemn şi
puncte de vânzare a unor obiecte cu specific religios. Mănăstirile din zonă au o vechime
foarte mare, acestea fiind in general ctitoriile unor domnitori români, deci la vremea
respectiva au avut şi un important rol politic si administrativ. Arhitectura mănăstirilor de aici
este una specifică, a ortodoxiei vechi romanesti.

3. Cultural (etnofolcloric).
Zona culturală a
localităţilor din apropierea
PNC păstrează incă o
mulţime de elemente
specifice comunităţilor din
mărginimea munţilor. O bună
parte dintre vizitatorii acestei
zone sunt interesaţi şi în
realizarea unor filme,
fotografii, achizitionarea unor obiecte, realizarea unor monografii, etc.
4. Sportiv
Practicarea unor sporturi ( căţărări, săniuş, ciclism, sărituri cu paraşuta, lansări cu
parapanta, sporturi nautice, etc,.), câştigă tot mai mulţi amatori in zona PNC.
5. Agroturismul şi turismul rural.
Zonele agroturistice ale localitaţilor Perişani, Sălătrucel, Berislaveşti, Racoviţa au un
mare potenţial turistic, beneficiind de ambianţa montană pitorească şi nepoluată, cu factori
naturali de mediu care le recomandă ca pe nişte interesante destinaţii de cunoaştere a
spaţiului rural montan românesc, a tradiţiilor şi obiceiurilor culturale, a datinilor străbune,
care dau savoare vieţii rurale din aceste locuri.
6. Balnear
Factorii de cură din staţiunea Călimăneşti- Căciulata- Cozia, atrag o mulţime de vizitatori care
işi completează timpul petrecut în zonă şi cu vizite în PNC.

20
 7. Turismul ştiinţific.
Este reprezentat de o categorie aparte de vizitatori, proveniţi în general din mediile
universitare si academice. Aceştia sunt interesaţi în completarea cunoştinţelor despre natură
pentru realizarea unor lucrari ştinţifice.
8. Turismul pentru reuniuni şi congrese.
În staţiunea Călimăneşti-Căciulata-Cozia se organizează o mulţime de simpozioane,
cursuri de perfecţionare şi pregătire, workshop-uri, olimpiade, etc, cu participanţi din ţară şi
străinătate. O parte dintre aceste programe au în completare şi ieşiri în natura din zona PNC
pentru vizitarea unor obiective (ex. vizitarea cascadei de pe Valea Lotrişor) sau a mânăstirilor
(ex. Vizitarea Mânăstirii Stanişoara).

Principalele atracţii turistice antropice

Castrul Arutela- cu vestigii romane construite pe o veche aşezare dacică, situat pe

malul stâng al Oltului în Poiana Bivolari (odinioară o mare bivolărie domnească). În prezent
se menţin urme ale castrului şi termelor romane construite de arcaşii sirieni din armata
romană, precum şi o porţiune a vechiului drum roman, pavat cu piatră cioplită. În urma
săpăturilor arheologice au fost găsite inscripţii de pe vremea împăraţilor romani Hadrian (117-
118 d.h.) şi Antoninu Pius (138-161 d.h.); întreaga fortificaţie care era mai amplă a fost
distrusă de o mare inundaţie a Oltului fiind conservată şi reconstituită în prezent; lângă ruinele
romane se află izvoarele şi puţul cu ape termale de la Bivolari.

21
 Masa lui Traian: un promontoriu stâncos ce prelungeşte Muchia lui Teofil până în
albia Oltului; în prezent apare doar că o mică insulă ieşită din apele lacului de acumulare
Turnu. Legenda spune că aici ar fi luat masa împăratul Traian în timpul campaniei de cucerire
a Daciei. Tradiţia populară locală mai păstrează şi numele de “Masa lui Mihai”, care şi el s-ar
fi oprit aici în drumul său spre Transilvania. Dimitrie Bolintineanu a fost inspirat de acesta
stâncă cand a scris în 1846 poezia – „Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare”, alături de
poezia „Umbra lui Mircea la Cozia”.
Castrul Pretorium: situat pe partea stângă a Oltului lângă satul Copaceni- Racoviţa cu
două construcţii monumentale- una pe malul Oltului cu caracter de apărare şi altă construcţie
pe terasa superioară a Oltului, o adevarată aşezare romană fortificată.
Reţeaua de castre romane din apropierea
Masivului Cozia se integra în vechiul sistem de
apărare roman- „Limex Alutanus”.
Monumente Istorice Medievale:
Mănăstirea Cozia – situată în oraşul
Călimăneşti, pe malul drept al Oltului, locaş de
călugări cu hramul- „Sf. Treime”. În secolul al
XIV-lea (20 mai 1388) apare consemnată
hotărârea lui Mircea cel Mare de a ridica o
mânăstire, „la locul numit Călimăneşti-Cozia pe
Olt” aşa cum reiese din Codicele Mânăstirii Cozia. Ctitorie a marelui voievod cu o arhitectură
deosebită, mânăstirea este locul de veci al marelui voievod, alături de mama lui Mihai
Viteazu.

22
 Bolniţa (spitalul) Mănăstirii Cozia- construită în sec. Al XVI-lea, unde incă de la
înfiinţare şi-au vindecat suferinţele o mulţime de bolnavi, atât români cât şi străini.
Mănăstirea Turnu- lăcaş de călugări cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în
Biserică”, pentru Biserica veche şi „Schimbarea la Faţă” pentru biserica nouă, ctitorite în
secolul al XVIII-lea;
Schitul Ostrov- oraş Călimăneşti, ctitorit în secolul al XVI-lea cu hramul „Naşterea
Maicii Domnului”;
Mănăstirea Stânişoara- locaş de călugări, ctitorită în secolul al-XVII-lea;
Mănăstirea Frasinei- comuna Muereasca, ctitorită în secolul al XVIII-lea, lăcaş de
călugări cu hramul „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” pentru biserica Veche şi „Adormirea
Maicii Domnului” pentru biserica nouă. Este un mare complex monahal;
Mănăstirea Cornet- localitatea Călineşti, locaş de călugări cu hramul „Tăierea capului
Sf. Ioan Botezătorul” – sec . XVI-lea
Biserici –monumente istorice medievale: Păuşa (sec. Al XVII-lea), Biserica Veche
Călimăneşti (sec al XVI-lea); Biserica Scăueni- replica în miniatură a Mănăstirii Cozia (sec.
Al –XV-lea); Biserica Proieni, Biserica Călineşti.
Locuri istorice: satul Pripoare, comuna Perişani. Unii istorici consideră că aici se
găseşte trecătoarea Posada, loc unde oştile conduse de domnitorul muntean Basarab I au
învins armata lui Carol Robert de Anjou (9-12 ianuarie 1330), consfinţind întemeierea statului
de sine stătător Ţara Românească.
Cetatea lui Vlad Tepeş- situată pe Valea Băiaşului- punct fortificat.
Valea Băiaşului, este o denumire ce provine de la ocupaţia vechilor locuitori care locuiau
odinioară aici–„băiaşi”. Aceştia se ocupau cu căutarea aurului.
Dealul viilor – Jiblea Veche, cumetoh al mănăstirii Cozia şi vii în terase; cultură de
viţă de vie din vremea voievozilor situată la cea mai înaltă altitudine din ţară.

23
24
25