CAPITOL: ROMÂNIA DE LA PROBLEMA ORIENTALĂ LA MARILE ALIANȚE ALE

SECOLULUI XX

1. ROMÂNIA ȘI SISTEMUL VERSAILLES

După realizarea ROMÂNIEI MARI obiectivele principale ale politicii externe au fost
recunoașterea MARII UNIRI și constituirea unui sistem de alianțe care să garanteze integritatea
hotarelor stabilite și recunoscute prin Conferința de pace de la Paris.
La Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920): obiectivul principal urmărit de
România a fost obţinerea recunoaşterii internaţionale a Marii Uniri din anul 1918 (Basarabia,
Bucovina şi Transilvania), adică a noilor graniţe ale ţării. Astfel:
- Tratatul de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) anula prevederile păcii de la
București din aprilie 1918
- Tratatul de la Saint-Germain cu Austria (semnat de delegația română la data de 10
decembrie 1919) recunoştea unirea Bucovinei cu România. Tot atunci a fost semnat și Tratatul
cu minoritățile care acorda tuturor locuitorilor, fără deosebire de origine, naționalitate, limbă,
rasă sau religie, drepturi egale.
- Tratatul de la Neuilly cu Bulgaria (semnat de delegația română la data de 10
decembrie 1919) a lăsat intactă frontiera stabilită prin tratatul de la Bucureşti din 1913 între
România şi Bulgaria.
- Tratatul cu Ungaria de la Trianon (4 iunie 1920) recunoştea unirea Transilvaniei cu
România.
- Tratatul de la Paris cu Marile Puteri (28 octombrie 1920) recunoaşte actul unirii
Basarabiei cu România (Anglia, Franța, Italia, Japonia, la care se adaugă în 1933 și SUA)
URSS și Ucraina nu au recunoscut unirea Basarabiei și Bucovinei cu România.
Ungaria, condusă de Bela Kun amenința România, astfel, pentru a stopa acest pericol
armata română a pătruns în Ungaria (aprilie-august 1919) iar la 4 august 1919 trupele române
intrau în Budapesta (sub comanda gen. Gheorghe Mărdărescu) ducând la prăbușirea republicii
sovietice ungare.

2. ROMÂNIA ÎN PERIOADA INTERBELICĂ (1918-1938)

Obiectivul principal al politicii externe a României în perioada interbelică a fost
menţinerea frontierelor trasate la sfârşitul Primului Război Mondial și constituirea unui sistem
de securitate colectivă, astfel:
- în 1919 România a aderat la Societatea Naţiunilor - unica organizaţie la nivel mondial în acel
moment, care milita pentru menţinerea pacii si securităţii internaţionale
- în 1921 - s-a creat prima alianţă regională în Europa, Mica Înţelegere sau Mica Antanta
(România, Cehoslovacia, Iugoslavia) din nevoia statelor de a-și asigura propria securitate. În anii
'30 alianţa este întărită prin crearea unor organisme de colaborare: - Consiliul Permanent şi
Consiliul Economic.
- în 1934 se pun bazele Înţelegerii Balcanice (alianţă cu caracter defensiv): România,
Iugoslavia, Grecia şi Turcia.
România a urmărit şi încheierea unui sistem de alianţe europene, orientându-se spre
Anglia și Franța pentru că erau garantele păcii încheiate la Paris:
- semnarea unei alianțe cu Franţa - 10 iunie 1926 prin care românii au propus garantarea statu-
quo-ului teritorial şi promisiunea din partea fiecărei parţi de a veni în ajutorul celeilalte în cazul
unui atac neprovocat, considerat un tratat cu o valoare politică deosebită.
- în 1921 s-a semnat convenția de alianță defensivă cu Polonia, apoi în 1926 - s-a semnat
Tratatul de alianţă cu Polonia care acorda garanţii generale împotriva oricărui tip de agresiune
- în 1926 - s-a încheiat Tratatul de amiciţie şi colaborare cordială cu Italia - tratatul trebuia
prelungit din şase în şase luni până în 1934; părţile aveau obligaţia să-şi acorde sprijin; nu a
cuprins clauze cu caracter militar, fiind considerat inferior celui cu Franţa.
România, între cele două războaie mondiale a fost semnatară a numeroase tratate
multilaterale:
- în 1928 - Pactul Briand-Kellogg - interzicea războiul ca instrument al politicii internaţionale
- în 1929 - la Moscova, România şi ceilalţi vecini ai URSS semnau un protocol - Protocolul de
la Moscova care propunea eliminarea războiului în relaţiile dintre statele semnatare, însă nu se
menţiona explicit inviolabilitatea graniţelor (problemă dezbătută şi în cadrul negocierilor din
datorită cramponării Moscovei de problema Basarabiei.
- România a încercat normalizarea relațiilor cu URSS, obținerea recunoașterii unirii Basarabiei
cu România, efort depus de Nicolae Titulescu dar convorbirile din 1934, dintre miniştrii de
externe ai României şi URSS (Titulescu şi Litvinov) au eşuat, la fel și negocierea unui tratat de
asistență mutuală româno-sovietică, din 1936.
Acordul de la München din septembrie 1938 prin care Germania a ocupat regiunea sudetă
din Cehoslovacia a însemnat pentru România: sfârşitul sistemului său de alianţe și destrămarea
Micii Înţelegeri. Prin urmare se observă:
- încercarea României de a se reorienta pe plan extern => apropiere de Germania prin semnarea
tratatului economic dintre Germania şi România, în martie 1939 (nu stabilea nici o limită în
înființarea societăților mixte pentru exploatarea minereurilor strategice, pădurilor, petrolului
României) România urmărind de fapt ca Germania să-i garanteze integritatea teritorială.
- menţinerea alianţelor tradiţionale cu Franţa şi Marea Britanie → aprilie 1939 - cele doua puteri
garantau independența Româniai și promiteau să ajute România în cazul unei agresiuni.
- România era prinsă între cele două mari puteri, Germania și URSS, care semnaseră la 23 august
1939 Pactul de neagresiune ce viza direct integritatea teritorială a României (prevedea într-un
codicil secret dreptul URSS de a anexa Basarabia) și era izolată de aliații săi tradiționali.
 3. ROMÂNIA ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1939-1945)
NEUTRALITATEA
Declanșarea celui de-al doilea război mondial la 1 septembrie 1939, prin atacul
Germaniei asupra Poloniei, a determinat România să se declare neutră, la data de 6 septembrie
1939, o neutralitate favorabilă Poloniei, pe care a sprijinit-o, permițând refugiul oamenilor
politici, ofițeri, precum și tranzitul tezaurului polonez. În vara anului 1940, victoriile Axei și
adâncirea izolării internaționale au adâncit criza regimului carlist.
După înfrângerea Franței (principalul aliat al României) de către Germania hitleristă
(iunie 1940) era clar că România nu va rezista revizionismului. România a fost pusă în fața
situației de a ”pieri” sau de a ”ceda”teritorii. Astfel, în urma notelor ultimative din 26-27 iunie
1940, adresate de Moscova guvernului roman, România a fost nevoită să cedeze URSS-ului
Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța.
Această situație demoralizatoare pentru români a determinat reorientarea politică a
țării: România a renunțat la neutralitate; a renunțat la garanțiile anglo-franceze (30 iunie 1940); a
părăsit Liga Națiunilor; a fost format un nou guvern, condus de Ion Gigurtu, un apropiat al
cercurilor germane, din care făceau parte și trei legionari (guvernul a dezlănțuit o politică
antidemocratică, arestând lideri politici, stabilind domiciliu obligatoriu, adoptând măsuri
antievreiești – s-a interzis evreilor să ocupe funcții în administrație, armată și să dețină
proprietăți).
Germania a cerut României, la jumătatea lunii iulie 1940, să-și rezolve problemele
teritoriale cu Ungaria și Bulgaria. S-au desfășurat tratative româno-maghiare la Turnu Severin
(16-24 august) eșuate datorită pretențiilor excesive ale Ungariei și româno-bulgare la Craiova (19
august), în cadrul cărora s-a ajuns la înțelegerea privind cedarea Cadrilaterului și revenirea la
frontiera din 1912.
În contextul eșecului negocierilor româno-maghiare, Germania și Italia au propus un
arbitraj, de fapt un dictat, la Viena, urmând ca frontierele rămase să fie garantate. În 30 august
1940, la palatul Belvedere, României i s-a impus semnarea dictatului de la Viena, prin care a
cedat Ungariei partea de N-V a Transilvaniei. În schimb, Germania și Italia garanta
inviolabilitatea și integritatea statului român.
La 7 septembrie 1940, a fost semnat la Craiova, tratatul cu Bulgaria privind cedarea
Cadrilaterului (actul prevedea și un schimb de populație). Astfel, în urma cedărilor teritoriale
din vara anului 1940, România pierdea aproximativ 100.000 km2 și 6.800.000 locuitori.
Abandonarea fără luptă a teritoriului național a fost considerată o soluție dezonorantă
pentru clasa politică de la București, și în special pentru Carol al II-lea, care a abdicat în favoarea
fiului său Mihai, la 6 septembrie 1940. Mihai I l-a investit cu puteri depline pe Ion Antonescu. În
noul guvern au fost numiți și legionari, deoarece liberalii și țărăniștii au refuzat să facă parte din
guvern. În plan extern Ion Antonescu s-a apropiat de Germania, astfel în 23 noiembrie 1940
România a aderat la Pactul Tripartit (Axa Roma-Berlin-Tokyo), fiind singura alternativă pentru
a recâștiga teritoriile pierdute în vara tragicului an 1940.
 BELIGERANȚA
La 22 iunie 1941 România intra în război alături de Germania şi aliaţii săi împotriva
URSS, având drept scop recuperarea teritoriilor pierdute în vara anului 1940. Până la sfârșitul
lunii iulie 1941 cele două teritorii românești erau eliberate (Basarabia și Bucovina). Hitler i-a
cerut lui Antonescu să participe la război până la înfrângerea URSS-ului. Antonescu a acceptat
să treacă Nistrul, conștient că recuperarea teritoriilor va fi durabilă doar cu înfrângerea URSS-
ului.
Armata română a desfășurat lupte grele în bătăliile de pe Nipru (armata a III a – gen.
Petre Dumitrescu), de la Odessa (armata a IV a – gen. Nicolae Ciupercă, cucerită în oct. 1941,
cu pierderi grele, aproximativ 90.000 soldați și ofițeri morți), pentru cucerirea Crimeii (nov.-
iul.1942-după 8 luni de asediu Sevastopolul era cucerit). În nov. 1942 armata română a acționat
spre Stalingrad, a participat la bătălia de la Cotul Donului (sovieticii au străpuns frontul iar
armata română a suferit pierderi imense: 80% din efective și 90% din armament, aproximativ
110.000 morți și dispăruți), a luptat în Caucaz (7 divizii), în Stepa Kalmuka (la S de Stalingrad-
armata a IV a, pe un front de 250 km). După victoria de la Stalingrad (feb. 1943) sovieticii au
lansat ofensiva. Armata română a contibuit la rezistența din Kuban (feb.-oct.1943 - scut de
apărare a Crimeii); în oct.1943-mai 1944 apărarea și pierderea Crimeii. În martie 1944 rușii au
ajuns la Nistru iar în august 1944 rușii au declanșat ofensiva la V de Prut, ocupând Basarabia și
Moldova.
Încă din 1943, când situaţia pe front devenise critică pentru aliaţii Germaniei, diplomaţia
de la Bucureşti a început tratative în vederea scoaterii României din războiul împotriva
Naţiunilor Unite. Un rol major l-a avut în aceste tratative secrete ministrul de externe Mihai
Antonescu. În aceste condiţii, regele Mihai, sprijinit de principalele forţe politice a decis
arestarea mareşalului Ion Antonescu la 23 august 1944 şi alăturarea ţării la coaliţia Naţiunilor
Unite. Actul a fost urmat de semnarea armistițiului de la Moscova (sept. 1944) care cuprindea
clauze economice, politice, teritoriale foarte grele, prevedea granița cu România pe Prut,
participarea României la război până la victoria finală.
După 23 august 1944 română şi-a adus o contribuţie însemnată la eliberarea
Transilvaniei, la înfrangerea Germaniei naziste şi în luptele purtate în Ungaria, Cehoslovacia şi
Austria.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial România se afla în sfera de influenţă
sovietică, ca urmare a ocupării ţării de către Armata Roşie și a semnării acordului de procentaj de
la Moscova dintre Churchill și Stalin (oct. 1944).
La 10 feb. 1947 România a semnat Tratatul de pace cu Naţiunile Unite, la Paris în
cadrul căruia a fost anulat dictatul de la Viena; granița cu URSS rămânea cea stabilită în iunie
1940; ţării noastre nu i se recunoştea cobeligeranţa alături de Naţiunile Unite şi avea să plătească
o enormă datorie de război către URSS (300 milioane $); trupele sovietice rămâneau în România
(până în 1958), fapt ce va favoriza instalarea regimului comunist iar politica externă a României
urma să fie aliniată Moscovei.