7. Psihopatologia generală: Tulburările de intelect.

Retardarea mentală (de intelect) reprezintă stoparea dezvoltării mentale sau o dezvoltare mentală
incompletă, care se caracterizează, în special, prin afectarea capacităţilor cognitive, de vorbire şi
sociale.

Sexul masculin este mai afectat de această tulburare decât cel feminin, raportul fiind de 1,5/ 1.

Retardarea mentală profundă sau severă se datorează unui proces patologic cerebral, în timp ce formele
mai uşoare se asociază unor factori cultural-familiali sau a carenţelor nutriţionale.

Etiopatogenie :
A. Cauze prenatale
1. genetice
a) anomalii cromozomiale, inclusiv mutaţii la nivelul unei singure gene majore (scleroza tuberoasa,
fenilcetonuria, etc)
b) prin mecanism poligenic (retardare mentala familiala)
2. alte cauze: infectii prenatale, agenti teratogeni, afectiuni dismetabolice, radiatii, carente alimentare,
etc)
B. Cauze perinatale (traumatisme la nastere)
C. Cauze postnatale (infectii, traumatisme, afectiuni somatice grave, tumori, etc)

Retardare mentala usoara:

- Nivelul QI este cuprins între 50-69.
- Constituie aproximativ 85% din totalul cazurilor de retardare mentală.
- Vârsta mentală se situează între 9 şi 12 ani, iar prin eforturi susţinute se poate absolvi chiar şi liceul.
- Dobândesc limbajul cu o anumită întârziere, dar majoritatea dobândesc capacitatea de a utiliza
vorbirea în viaţa cotidiană, de a întreţine conversaţiile şi de a se angaja în interviul clinic.
- Majoritatea dobândesc o deplină independenţă în îngrijirea de sine (alimentaţie, spălat, îmbrăcat,
controlul tranzitului şi defecaţiei) şi în abilităţile practice şi domestice.
- Pricipalele dificultăţi sunt văzute, de obicei, în activităţile şcolare, şi mulţi au probleme particulare la
citit şi scris.
- Unii sunt capabil de muncă ce necesită abilităţi practice mai degrabă decât intelectuale, incluzând
munca manuală necalificativă sau semilificată.
- Operaţiile gândirii se realizează cu dificultate, abstractizarea este absentă.
Retardare mentala moderata
- QI este, de obicei, cuprins între 35 şi 49.
- Reprezintă 10% din numărul total de cazuri cu retard mental.
- Vârsta mentală este cuprinsă între 6 – 9 ani, fiind posibilă instruirea până la nivelul clasei a II – a sau a
III – a.
- Gândirea are un caracter concret cu incapacitate de generalizare şi abstractizare, iar capacitatea de
memorare de tip mecanic le permite să se orienteze şi să se descurce în mod satisfăcător într-o
ambianţă restrânsă.
- Sfera emoţionalităţii este relativ săracă, totuşi pot să-şi manifeste bucuria, teama, nemulţumirea şi
uneori reacţionează violent dacă nu li se satisfac dorinţele.
- Unii dintre ei au un fond afectiv dominat de prietenie, în timp ce alţii sunt iritabili, agresivi şi sunt
capabili să comită acte antisociale grave.
- Aceste persoane putând presta activităţi simple constând în operaţii stereotipe în cadrul unor ateliere
artizanale sau industriale în regim supravegheat.
- O parte din ei sunt capabili să înveţe deprinderile bazale pentru citit, scris sau socotit (numărat).
- Ca adulţi, realizează rareori o viaţă complet independentă.
Retardare mentala profunda

- QI-ul este estimat a fi sub 20, ceea ce înseamnă practic că persoanele afectate sunt sever limitate în
capacităţile lor de a înţelege sau de a asculta de cereri sau instrucţiuni.
- Reprezentă aproximativ 1 – 2% din totalul de cazuri.
- Vârsta mentală se situează în jurul vârstei de 2 ani.
- Indivizii nu dispun în mod obişnuit de limbaj,
- Emoţiile sunt fie absente, fie sunt puternice manifestate într-o manieră auto sau heteroagresivă.
- Motricitatea este imprecisă, prezintă tremurături,
- Activitatea este dezordonată, fără scop, constă din mişcări stereotipe şi comportament agresiv ;
- Nu prezintă instinct de apărare, unele instincte sunt exagerate (de alimentare, sexual), de obicei nu
dobândesc control sfincterian.
- Majoritatea persoanelor din această categorie sunt imobile sau limitate în mod sever în mobilitate.
- Ele posedă o capacitate redusă sau le lipseşte capacitatea de a se îngriji de propriile nevoi bazale şi
necesită constant ajutor şi supraveghere.
Tratament
În retardarea mentală necomplicată se urmăreşte :
• corectarea reacţiilor emoţionale exagerate şi a instabilităţii psihomotorii cu : benzodiazepine
(diazepam) sau neuroleptice sedative (levomepromazin, neuleptil) ;
• creşterea randamentului intelectual printr-o medicaţie neurotrofică: piracetam, nootropil, piritinol,
encefabol, cerebrolizină.

8.Psihopatologia generală: Tulburările de gândire.

Gândirea este un proces central al psihicului, al vieţii, al activităţii omului şi se caracterizează prin
găsirea soluţiilor optime ale unei probleme. Gândirea exprimă activitatea psihică, organizarea operaţiilor
de prelucrare, interpretare şi valorificare a informaţiilor rezultate din experienţă şi învăţare. Gândirea
este cel mai înalt nivel de selectare, prelucrare şi integrare al informaţiilor ce vin din lumea
înconjurătoare. Gândirea se compune din următoarele operaţii mentale: analiza, sinteza, comparaţia,
abstractizarea, generalizarea.
Analiza - operaţie de descompunere, de separare mentală a obiectelor sau fenomenelor.
Sinteza - operaţia de reunire mentală într-un ansamblu unitar a însuşirilor şi particularităţilor obiectelor
şi fenomenelor lumii înconjurătoare.
Comparaţia - stabilirea asemănărilor şi deosebirilor dintre fenomenele şi obiectele analizate.
Abstractizarea - operaţie mentală prin care se scoate în evidenţă o anumită însuşire a unui obiect sau
fenomen.
Generalizarea este un proces de sistematizare a noţiunilor cu formarea de noţiuni concrete şi abstracte.
Clasificarea obiectelor şi a fenomenelor, ierarhizarea lor prin operaţiile de sistematizare sau clasificare.
Toate operaţiile gândirii sunt practic strâns legate într-un proces: orice analiză presupune comparaţie şi
sinteze; generalizarea este o formă superioară de sinteză, iar abstractizarea o analiză prin sinteză.
„Operaţiile analitico-sintetice ale gândirii sunt generate de o anumită motivaţie, se desfăşoară într-un
anumit mod şi sunt orientate către un scop; ca atare ele sunt strâns legate de acţiunile persoanei
umane. Deşi analiza şi sinteza sunt operaţiile care se desfăşoară predominant pe plan ideativ, ele nu
sunt detaşate niciodată de acţiunea practică reală. Putem afirma că activitatea de analiză şi sinteză
mentală îşi are geneza în desfăşurare concretă a unei acţiuni practice. Prin aceste operaţii gândirea
realizează ceea ce este specific şi inedit, cunoaşterea. Operaţiile gândirii se folosesc de cuvânt. In cuvânt
pot fi fixate relaţiile dintre obiecte şi fenomene" (V. Predescu; p. 147, 1989).
Se deosebesc două tipuri de gândire: mecanică şi logică. Gândirea mecanică se caracterizează prin
utilizarea de noţiuni concrete, cu un colorit afectiv, cu formularea de fraze lungi. Gândirea logică se
realizează în baza asociaţiilor după conţinut şi se evidenţiază printr-o exprimare concretă şi directă.
Mecanismele de formare a asociaţiilor pot ii:
1. Prin contiguitate - se realizează asocierea dintre obiectele şi fenomenele percepute sau reprezentate.
2. Prin asemănare. Acest mecanism aduce în conştiinţă reprezentări asemănătoare.
3. Prin contrast - se asociază în noţiuni cu conţinut opus: bine - rău; lumină-întuneric, etc. 4. Asociaţiile
după cauzalitate reprezintă o realizare prin asocierea unui fenomen cu cauza sa.

Dereglările de gândire
Dereglările de gândire se întâlnesc destul de des în psihozele endogene şi exogene şi au un caracter de
polimorfism. Pot II clasificate în două grupe mari:
1. Dereglări de gândire după ritm.
2. Dereglări de gândire după conţinut.
Din dereglări după ritm fac parte:
1. Gândire accelerată (fuga idearum). Se caracterizează prin fuga de idei, asociaţiile se fac la întâmplare.
Bolnavul vorbeşte mult, cu voce tare, cu un ritm rapid. Se observă o labilitate a atenţiei, bolnavul trece
repede de la o noţiune la alta pierzând firul conversaţiei. De aceea, procesul de gândire are un caracter
superficial. Fuga de idei se întâlneşte în sindroamele maniacale, stări de ebrietate, nevrotice, de
intoxicaţie.
2. Gândire inhibutâ - se caracterizează prin încetinirea ritmului ideativ, cu o exprimare lentă, prin
răspunsuri întârziate. Pentru răspunsuri este necesar de a fi repetată întrebarea sau pusă cu o voce tare.
Bolnavul spune: „n-am nici un gând, apar gânduri foarte rar în creier". Gândirea inhibată se întâlneşte la
bolnavii cu stări depresive, intoxicaţii, parkinsonism, schizofrenie, oligofrenie.
3. Mentismul, descris de autorul francez Chaslin. Mentismul se caracterizează prin depanarea rapidă,
incoercibilă a reprezentărilor şi ideilor. Bolnavii se stăruie să-şi stăpânească gândurile însă nu reuşesc.
Bolnavul spune că are foarte multe gânduri, tot timpul apar noi gânduri care se intercalează, se produce
un „haos de gânduri". Mentismul se observă la bolnavi cu intoxicaţii, schizofrenie.
4. Gândire vâscoasă (circumstanţială) se exprimă printr-o viscozitate, rigiditate a gândirii cu scădere a
mobilităţii ei. Bolnavul vorbeşte monoton, rar, trece de la o frază la alta, tot detalizează, parcă se
opreşte în loc. Caracteristic este pierderea capacităţii de a diferenţia principalul de secundar, esenţialul
de neesenţial. Gândirea vâscoasă se întâlneşte la bolnavii cu epilepsie, traume cranio-cerebrale,
ateroscleroză cerebrală.
5. Ruperea gândirii. Bolnavii vorbesc cu fraze întrerupte. Se pierde legătura între propoziţii, de aceea nu
putem înţelege povestirea lor. Ruperea gândirii se întâlneşte la bolnavi cu stări amentive, intoxicaţii cu
droguri, schizofrenici.
6. Perseverarea şi stereotipii/e gândirii. Constă în repetarea stereotipă a unor şi aceleaşi fraze, din care
cauză răspunsul bolnavilor are un caracter bizar. Se întâlnesc mai des la bolnavi cu schizofrenie.
7. Gândire incoerentă. Fragmentarea gândirii. Bolnavii vorbesc încontinuu, fără nici un sens, rezultând o
„salată de cuvinte": „ arată....nu ştiu...te mănânc...fac..joc...stau...". Se dezvoltă la bolnavi cu dereglări
de conştiinţă, psihoze reactive.
8. Gândirea rezoneră. Vorbă în zadar, fără nici un sens, de exemplu: „...viaţa cât aceasta îi principală. Eu
vreau să spun şi să subliniez că această idee foarte principală. Dumneavoastră nu puteţi spune şi gândi la
această idee că nu e principală...". Se întâlnesc mai des la bolnavi cu schizofrenie.

Dereglările de gândire după conţinut pot fi: delirul şi stările obsesive.

Ideile delirante prezintă idei false apărute pe un fond patologic (cu claritatea conştiinţei), care nu
corespund cu adevărul (realitatea) şi nu pot fi cercetate de bolnav. Ideea delirantă are următoarele
particularităţi:
1. Este o gândire falsă care stăpâneşte, domină conştiinţa bolnavului şi modifică comportamentul în
sens patologic.
2. Este imposibil de ai convinge pe bolnavi în intervalul fabulei delirante.
3. Este incompatibilă cu existenţa atitudinii critice, bolnavul fiind lipsit de capacitatea de a analiza în
mod conştient esenţa patologică.
Deosebim următoarele forme de delir:

Delir de relaţie - bolnavul observă că cei din jur si-au schimbat atitudinea faţă de el. Bolnavul consideră
că rudele şi prietenii îi fac diferite semne, prin cuvinte, gesturi şi acţiuni fac aprecieri defavorabile asupra
calităţilor morale, intelectuale, fizice sau sexuale. Delirul de relaţie apare des la bolnavi cu diferite
psihoze: schizofrenie, psihoze alcoolice, presenile, toxice.
Delir de urmărire - bolnavul este convins că este urmărit de „bandiţi", „spioni" care vor să-1 înjosească,
să-l omoare. Este urmărit peste tot: acasă, pe drum, la serviciu, în spital. Se întâlneşte la bolnavi cu
schizofrenie, psihoze reactive, presenile.
Delir de influenţă fizică şi hipnotică. Bolnavilor li se pare că asupra lor acţionează un curent electric sau
diferite raze. Ei consideră că permanent asupra lor acţionează din exterior, din cosmos, o putere cu
curent electric din aparate secrete. Sub acţiunea acestei forţe la bolnavi „apar" senzaţii de durere. în
cazul delirului de influenţă hipnotică, bolnavii au senzaţia că cei din jur îi hipnotizează. Aceste stări
delirante se întâlnesc mai frecvent la bolnavii schizofrenici.
Delir de otrăvire. Bolnavilor li se pare că mâncarea are miros şi gust neplăcut, deseori ajungând la
concluzia că soţia, soacra vor să-i otrăvească. Bolnavii deseori dau hrana la pisici, la câini, ca să se
convingă că nu este otrăvită sau mănâncă din aceeaşi farfurie cu soţia. Înainte de a mânca, studiază
atent hrana, o miroase. Bolnavii sunt convinşi că toţi cei din jur vor să-i otrăvească, punându-le otravă în
mâncare, băutură, în haine, în pat. Acest tip de delir apare îndeosebi la bolnavii schizofrenici.
Delir de gelozie. Ideile delirante de gelozie se interpretează prin gesturi, expresii, mimică, intonaţii,
atitudini şi dispoziţii afective ale partenerului, pe care bolnavul le interpretează drept mijloace de
comunicare cu o persoană. Ideea de gelozie delirantă este alimentată de iluzii de percepţie şi memorie,
interpretări delirante, scene de coşmar, scăderea libidoului. Bolnavul este încrezut că soţia se întâlneşte
pe ascuns cu alţi bărbaţi. Apare la alcoolici, schizofrenici, bolnavi cu psihoze presenile şi senile.
Delir hipocondric. Bolnavii sunt convinşi că sunt afectaţi de o boală grea, incurabilă. Pe un fond depresiv,
ei se automobilizează şi se documentează încontinuu în legătură cu presupusa boală. în cazuri grave,
bolnavii susţin că s-a schimbat structura organelor interne, fiind convinşi că în stomac au şerpi sau
broaşte. Ideile delirante hipocondrice apar la bolnavi cu psihoze senile, somatogene, schizofrenie.
Delirul de reformă. Sunt îndreptate spre elaborarea unor planuri filantropice, de universalitate şi
veşnicie, a unor sisteme politice. Bolnavii consideră că sunt autorii deferitor invenţii. Bolnavii insistă să
introducă aceste proiecte în viaţă, cer onoruri. Bolnavii sunt destul de sceptici în privinţa realizării
planurilor lor, uneori întră în conflict cu cei din jur. Aceste idei delirante apar la schizofrenici, psihopatiei.
Delir de bogăţie, mărire (delir de grandoare). Bolnavul este convins că este foarte bogat, că este
Dumnezeu, că are milioane la cont, că ocupă posturi de conducere. Se întâlneşte la bolnavi cu paralizie
progresivă, stări maniacale, demenţă, parafrenie.
Delir de autoacuzare. Bolnavul se consideră vinovat de situaţia grea în care se află, de nereuşita copiilor,
de necazurile prietenilor, de tot ce se petrece rău pe pământ (războaie, cutremure de pământ, accidente
auto şi aviatice). Bolnavii spun: „Ucideţi-mă şi totul o să revină la normal". Aceste idei deseori conduc la
suicid. Delirul de autoacuzare apare la bolnavii cu psihoze presenile şi senile, stări depresive.

Ideile delirante erotomanice. Se manifestă prin convingerea delirantă a bolnavului că este iubit de o
persoană, de obicei cu un statut social-cultural superior, interpretând drept dragoste orice gest sau
manifestarea întâmplătoare a acestuia. Aceste idei delirante sunt alimentate de iluzii false. Ele pot
rămâne pasive, uneori însă se pot actualiza printr-o reacţie agresivă, răzbunarea faţă de obiectul
pasiunii. Aceşti bolnavi se află într-o stare de încordare emoţională, urmăresc persoana respectivă, îi
trimit scrisori de dragoste. Astfel de idei delirante apar la schizofrenici, mai rar la cei cu delir rezidual sau
indus.
Delir rezidual. Apare ca o consecinţă patologică temporală după o stare de psihoză acută, mai des
infecţioasă sau somatogenă, în diferite idei delirante. După dispariţia simptomelor acute la bolnavi se
păstrează o parte din ideile delirante de scurtă durată, se pierde atitudinea critică.

Delir indus. Se observă la persoanele primitive, cu o cultură săracă. Mai des sunt induşi copiii, soţiile,
fraţii bolnavului. Persoanele induse repetă cuvânt cu cuvânt fabula delirantă a bolnavilor şi sunt convinşi
că sunt adevărate.

Stările obsesive. Se caracterizează prin apariţia voluntară a unei idei, acţiuni de care bolnavul nu se
poate debarasa, deşi simţul critic este prezent.
Stările obsesive se împart în:
1. idei obsesive;
2.acţiuni obsesive;
3.fobii obsesive.

Ideile obsesive. Reprezintă apariţia unei idei, fraze, termeni, maladii, amintiri neplăcute care îl frământă
tot timpul. Bolnavul oboseşte de pe urma acestor gânduri, apare o stare de depresie, astenie. O mamă,
conştientă că şi-a pierdut copilul, era obsedată de ideea că l-ar fi îngropat de viu (ideea contrazice
realitatea), imaginându-şi copilul ţipând şi zbătându-se în mormânt. Aceste trăiri au determinat-o să
plece la cimitir, să pună urechea pe mormântul copilului şi să asculte dacă nu se aud ţipetele şi gemetele
acestuia. Pot apărea şi amintiri obsesive ale unui eveniment din trecut neplăcut sau plăcut.
Acţiunile obsesive. Se referă la acţiuni rituale: de a număra paşii, toate obiectele din jur (aritmoniania).
Mergând pe stradă, este tentat să pună mâna pe clădiri sau pe gard. Nefiind încrezut că a încuiat uşa, se
întoarce de mai mult ori ca să se convingă de acest lucru.

Fobiile obsesive. Se caracterizează prin apariţia diferitelor variante de frică: teamă de o boală
(cancerofobia, sifilofobia, sidafobiă), teama de spaţiu deschis (agarofobia), de locuri închise
(claustrofobia), de locuri înalte (hipsafobia), frică de obiecte ascuţite (ahmofobia), de apă (hidrofobia),
de moarte (tanatofobia), de a fi îngropat de viu (taferofobia), de aglomeraţii (antrofbbia), de societate
(patofobia), de animale (zoofobia). Toate variantele de obsesii se întâlnesc mai des la bolnavii cu
nevroze obsesive şi schizofrenie.
Dereglările de gândire la copii au specificul lor şi depind de vârstă. Dezvoltarea gândirii după S. Pinget
(cit. P. Brânzei p. 125,1982) cuprinde două perioade mari:
- Perioada dezvoltării gândirii senzorial-motorie (0-1 1 ani). în această perioadă are loc perfectarea
funcţiilor percepute în strânsă conexiune şi dependenţă de solicitări;
- Perioada gândirii logice începe la pubertate şi se încheie la maturitate şi se caracterizează prin
independenţa gândirii, încep să se structureze procesele de analiză, sintetiza şi abstractizare.
Fiecare perioadă îşi are etapele sale (S. Piget).
1. Etapa elementară (0-2 ani) se caracterizează prin existenţa unui proces de gândire rudimentară şi
concretă.
2. Etapapreoperatorie {2-A ani) este etapa primelor generalizări. în această etapă copilul gândeşte
acţionând strict la momentul desfăşurării vieţii sale.
3. Etapa intuitivă sau prelogică corespunde vârstei de 4-7 ani. începe sistematizarea concretă a
obiectelor după forma exterioară. Copii se folosesc de analiză, comparaţie, generalizare şi concretizare.
Se dezvoltă şi primele noţiuni abstracte.
4. Etapa operaţiilor concrete (7-11 ani) în care se începe utilizarea adecvată a operaţiilor gândirii mai
ales în plan concret.
5. Etapa 11-15 ani. Se formează independenţa gândirii la etapa de maturitate, se dezvoltă gândirea
logică.
6. Etapa 15-18 ani, denumită creatoare, de maturitate. Se conturează stilul personal de gândire, apar
noi soluţii pentru problemele epocii în care trăieşte.
La copii dereglările de gândire se întâlnesc mai des la vârsta de 4—7 ani şi au un conţinut elementar. Mai
frecvent se întâlnesc ideile obsesive, prevalente, mai rar delirante. Ideile obsesive se dezvoltă în sens de
pericol, primejdii, frică: „ceva se va întâmpla cu mine", „mama nu va veni după mine la grădiniţă ", „eu o
să mă îmbolnăvesc şi o să mor".La vârsta şcolară pot apărea întrebări obsesive: „de ce hârtia este albă",
„de ce pământul este rotund", diferite fobii: cardiofobii, agarofobii, etc.
Dereglări de gândire cu idei prevalente pot apărea de la vârsta de 2-3 ani. Copiii se joacă ore în şir cu
jucării, care nu generează vre-o emoţie, cu sfori, figurine, pahare din care construiesc diferite figuri
inadecvate. Pot apărea idei prevalente de a citi fără întrerupere „citire fără măsură", fără a da atenţie la
conţinut. Aceste dereglări de gândire se întâlnesc mai des la copii cu schizofrenie.
Ideile delirante apărute la vârsta şcolară de obicei sunt nesistematizate, fragmentare, cu un conţinut
fantastic. Caracteristică este apariţia dispoziţiei interpretative delirante: idei de relaţie, otrăvire,
influenţă cu agitaţie, frică, excitaţie psihomotorie. La copii poate apărea aşa-numitul „delir de
înstrăinare de părinţi", când copilul spune că aceştia nu sunt părinţii lui şi că el simte aceasta sufleteşte.
Aşa idei apar în schizofrenie.
Mecanismul fiziopatologic, care stă la baza ideilor delirante şi obsesive, după LP. Pavlov, Ivanov-
Smolenski, Giliorovski, O.V. Cerbicov ş.a. constă în existenţa unor focare de excitaţie inertă înconjurate
de zone de inhibiţie în stare de fază ultraparadoxală, care se instalează ca urmare a inducţiei negative
provocate de excitaţie. Inducţia negativă intensifică focarele de sens contrar din scoarţă care ar fi putut
corecta conţinutul ideii delirante.

Intelectul este un ansamblu de cunoştinţe (înnăscute sau dobândite) cu ajutorul cărora se rezolvă unele
probleme esenţiale, se acumulează noi cunoştinţe, experienţe în decursul vieţii umane. Intelectul se
compune din: percepţie, memorie, gândire, atenţie, limba/. Memoria este uşa intelectului, iar gândirea
sintetizează şi abstracţionează noi date ştiinţifice necesare pentru dezvoltarea şi îmbogăţirea
intelectuală. Tulburările funcţiilor intelectuale înnăscute conduc la retard mintal, iar a celor dobândite -
la demenţă. Retardul mintal se referă la subdezvoltarea sau oprirea în dezvoltare a funcţiilor intelectuale
ca urmare a unor suferinţe cerebrale provocate din cauze eredocolaterale sau apărute în cursul primei
copilării (vezi Capitolul 13). Demenţa este o dereglare intelectuală stabilă (cu scăderea memoriei,
dereglarea gândirii, simţului critic) ca urmare a unei maladii mintale, cu pierderea totală sau parţială a
cunoştinţelor şi a experienţelor practice acumulate în viaţă. Demenţa poate avea trei grade de
manifestare: uşoară (stare de defect), când în urma maladiei se observă dereglarea funcţiei intelectului,
memoriei sau gândirii; totală, cu păstrarea nucleului personalităţii (moralul, etica, sistemul critic); totală
cu pierderea nucleului personalităţii. Atât la maturi cât şi la copii mai frecvent se întâlnesc următoarele
forme de demenţă: organică, epileptică, schizofrenică.