Universitatea de Stat de Educaţie Fizică şi Sport

Facultatea Kinetoterapie
Catedra Kinetoterapie

Teză de licenţă

EFICACITATEA APARATULUI GROSS ÎN

REABILITAREA COPIILOR CU PARALIZIE
CEREBRALĂ INFANTILĂ

Autor:Tcacenco Veaceslav

Conducător ştiinţific: Agapii Eugeniu,

dr. ped., conf. univ

Chişinău 2016
 CUPRINS

Introducere.................................................................................................................... 3
Capitolul I. Analiza literaturii de specialitate
1.1. Problema patologiei paraliziei cerebrale infantile .................................................. 6
1.2. Clasificarea(formele) paraliziei cerebrale infantile ................................................. 9
1.3 Metode şi procedee metodice aplicate în procesul complex
de reabilitare fizică a copiilor cu PCI……………………………………..……………13
Capitolul II. Organizarea cercetării şi metodica reabilitării fizice cu aplicarea
aparatului Gross
2.1. Metode de cercetare utilizate în studiu.…………………………………………..
2.2. Baza materială: locul de desfăşurare, condiţiile de lucru, durata şi etapele
cercetării..……………………...…………………………………………………………………
2.3. Eșantionul de subiecți cuprinşi în cercetare...…………………………………….
2.4. Metodologia folosită în conceperea şi aplicarea tratamentului recuperator complex
a copiilor cu Paralizie cerebrală infantilă…………………………………………………….31
2.5. Dezvoltarea deprinderilor de autoservire ale copiilor cu PCI ................................ 41
Capitolul III. Rezultatele cercetării şi comentariul pe marginea acestora
3.1. Dezvoltarea capacităţilor de mişcare ale copiilor cu PCI
după efectuarea studiului ............................................................................................... 44
3.2. Analiza efectuării exerciţiilor cu aplicarea aparatului Gross după studiu .............. 45
3.3. Analiza rezultatelor dinamometriei ........................................................................ 47
Concluzii ....................................................................................................................... 50
Bibliografie ................................................................................................................... 53

2
 INTRODUCERE
Actualitatea cercetării: Pentru a cerceta deprinderile de autoservire a fost folosit testul
propus de către W. Strassmeyer („Învăţarea şi dezvoltarea copilului de vârstă precoce”), cu
ajutorul căruia pot fi stabilite abilităţile copilului, în condiţii de domiciliu, la momentul actual,
dar şi realizările maximum posibile, spre care urmează se fie îndreptate eforturile specialiştilor,
ale familiei, ale copilului însuşi.
În cadrul cercetării s-a pus scopul de a studia dinamica indicatorilor calitativi ai
procedeelor de autoservire la copiii cu PCI. În fiecare rând al foii de testare sarcinile sunt
amplasate de jos în sus, în ordinea creşterii gradului de complexitate a acestora.
1. Dacă sarcina a fost efectuată, se pune semnul plus (+) în primul pătrăţel după
numărul de ordine al sarcinii.
2. Dacă copilul nu posedă deprinderea (abilitatea) respectivă, se pune semnul minus
(–).
3. Dacă scopul este atins doar parţial, atunci în pătrăţel se pune semnul plus (+) şi
semnul minus (–).
4. Dacă copilul nu înţelege în ce constă sarcina, atunci pătrăţelul rămâne liber.
Astfel, obţinem o imagine de ansamblu asupra nivelului de dezvoltare a deprinderilor de
autoservire ale copilului.
Această metodică este un procedeu adecvat, rapid şi simplu, de diagnosticare primară a
copiilor cu tulburări de dezvoltare. Ea ne permite să găsim răspunsuri la întrebările ce vizează
starea reală a copilului: în ce măsură posedă acesta deprinderile specifice vârstei; ce metode să
folosim pentru a-i forma deprinderile de autoservire; ce potenţial de dezvoltare posedă etc.
Analiza surselor ştiinţifice ne-a permis să evidenţiem grupurile de mijloace de educaţie
fizică şi asanare, să studiem principiile individuale de dezvoltare a deprinderilor de mişcare şi de
mers la copiii cu diverse forme de tulburări ale funcţiei aparatului locomotor, dinamica orelor
generale şi de asanare fizică, să sintetizăm o serie de recomandări metodice.
În baza literaturii studiate toate mijloacele principale de reabilitare fizică le-au fost
aplicate doar copiilor cu tulburări motorii, dar care ştiau să meargă. Pentru copiii care nu ştiu să
meargă nu sunt, practic, elaborate mijloacele de dezvoltare a capacităţilor de deplasare, fiind
utilizate doar exerciţii din poziţie iniţială culcat.
Analiza literaturii de specialitate a fost orientată spre fundamentarea alegerii
principalelor procedee metodice pentru lucrul cu copiii cu PCI. Sintetizarea datelor obţinute ne-a
permis să concretizăm obiectivele cercetării, să elaborăm un program de testare, să determinăm
algoritmul metodologic al cercetării, oferind interpretarea ştiinţifică a rezultatelor obţinute.

3
 Obiectul cercetării
Testarea capacităţilor motorii şi evaluarea deprinderilor de autoservire s-au efectuat în
corespundere cu recomandările, aplicabile copiilor cu tulburări ale funcţiei aparatului locomotor,
conţinute în literatura ştiinţifico-metodică şi în materialele elaborate de către specialiştii
autohtoni şi străini
Scopul cercetării:
- dezvoltarea sistemelor motorii la copiii cu tulburări ale aparatului locomotor şi cu
PCI;
- determinarea mijloacelor tehnice de bază şi a procedeelor metodice destinate
formării actelor motorii şi a mersului la orele de educaţie fizică şi asanare destinate copiilor cu
PCI;
- particularităţile individuale ale formelor de PCI;
- mărimea sarcinii în procesul de reabilitare şi asanare la orele de educaţie fizică;
- adaptarea la eforturile fizice;
- sistemul de teste şi procedee de testare.
Ipoteza: Presupunem că în cazul folosirii aparatului Gross orientate spre corecţia
copiilor diagnosticaţi cu PCI poate fi obţinută o ameliorare considerabilă a dezvoltării
activităţilor motorii ceia ce în viitor va contribui la reabilitarea şi socializarea copiilor cu
tulburări ale aparatului locomotor.
Obiectivele cercetării:
1. A determina capacităţile motorii ale copiilor cu PCI, incluşi în studiu, până la
urmarea cursului de reabilitare.
2. A studia dinamica deprinderilor de autoservire ale copiilor cu PCI.
3. A elabora seturi de exerciţii fizice cu aplicarea aparatului de antrenament Gross
pentru a fi incluse în programul de reabilitare fizică.
4. A evalua în cadrul experimentului didactic eficienţa metodicii de reabilitare fizică
a copiilor cu PCI, elaborate cu aplicarea aparatului de antrenament Gross.

4
 CAPITOLUL I. ANALIZA LITERATURII DE SPECIALITATE

1.1. Problema patologiei paraliziei cerebrale infantile

Paralizia cerebrală infantilă (PCI) constituie o afecţiune organică a creierului care apare
în perioada dezvoltării intrauterine, în perioada naşterii sau în perioada neonatală, fiind însoţită
de diverse tulburări de ordin motor, cum ar fi: parezele, paraliziile, mişcările involuntare,
dereglările funcţiei de coordonare a mişcărilor. În plus, în proporţie de 60-80 la sută copiii
diagnosticaţi cu PCI prezintă modificări ale psihicului şi ale vorbirii. Astfel, în cazul PCI au de
suferit cele mai importante funcţii umane: mişcarea, vorbirea, psihicul. PCI apare sub influenţa
diverşilor factori de natură exogenă şi endogenă, care, de asemenea, pot interacţiona între ei,
constituind cauza instalării acestei maladii. Cercetările de ultimă oră au demonstrat că mai bine
de 400 de factori sunt capabili să acţioneze distructiv asupra sistemului nervos central al fătului
în perioada dezvoltării intrauterine a acestuia. Cei mai frecvent întâlniţi factori negativi sunt:
maladiile mamei (endocrine, cardiovasculare, procesele inflamatorii localizate în diferite organe,
infecţiile virale etc.), utilizarea nejustificată a preparatelor medicamentoase, consumul băuturilor
alcoolice atât de către mamă, cât şi de către tatăl viitorului copil, fumatul, traumatismele psihice
şi fizice suportate de către mamă în perioada sarcinii, inclusiv emoţiile negative puternice (ura,
invidia, insatisfacţia trenantă ş. a.), iradierile, inclusiv cele cu raze ultraviolete în doze mari,
alimentaţia deficitară sau supraalimentaţia, avorturile care adeseori conduc la maladiile
inflamatorii recidivante ale organelor interne etc.
Aceşti şi alţi factori pot exercita o acţiune traumatizantă asupra creierului fătului pe
toată durata sarcinii, dar deosebit de periculoasă este această acţiune în primele patru luni ale
dezvoltării intrauterine a fătului, deoarece în această perioadă se pune, în mod activ, începutul
tuturor organelor şi sistemelor.
Din categoria cauzelor obstetricale (intranatale şi perinatale) ale paraliziei cerebrale fac
parte asfixia şi hemoragia intracraniană, produsă în creier sau în meninge, ca urmare a
traumatismului obstetrical. Asfixiile pot fi cauzate de diferite situaţii, cea mai frecvent întâlnită
fiind decolarea placentei şi tulburările mecanice ale respiraţiei fătului ca urmare a circularei
strânse de cordon în regiunea gâtului sau a obstrucţiei căilor respiratorii cu lichid amniotic.
Hemoragiile produse în ţesutul creierului au, de cele mai multe ori, caracter traumatizant şi sunt
determinate de naşterile prelungite, complicate sau, din contra, precipitate; de necorespunderea
dintre dimensiunile fătului (capul mare) şi bazinul matern (bazin îngust sau căi de naştere
rigide); adeseori – de manipulările obstetricale defectuoase în timpul naşterii. În prezent, asfixia
şi traumatismul obstetrical sunt considerate frecvent drept consecinţe ale unei patologii

5
intrauterine deja existente. În majoritatea cazurilor asfixiile prenatale sau obstetricale sunt de
scurtă durată şi uşoare, fără a avea consecinţe grave pentru făt. Doar cazurile de asfixie
prelungită comportă un risc real de instaurare a unei simptomatici neurologice persistente
[14,16,17].
Cele mai frecvente cauze postnatale ale paraliziei cerebrale sunt infecţiile de ordin
neurologic suportate de către copil, acestea conducând la apariţia meningitelor, encefalitelor,
meningoencefalitelor, abcesului cerebral; malformaţiile şi alte devieri cerebrale achiziţionate
(tumorile şi chisturile cerebrale, hidrocefalia ş. a.); traumatismele şi contuziile grave ale capului,
soldate cu leziunile craniului şi ale oaselor, hematoamele subdurale etc.; intoxicaţiile
medicamentoase, cum ar fi cele cu antibiotice, streptomicină, plumb, arsenic etc.; complicaţiile
postvaccinale în primul an de viaţă.
Un număr important de cazuri de PCI este atribuit categoriei celor cu etiologie
necunoscută (potrivit unor autori – până la 30 la sută din cazuri) [14,16].
Se presupune că apariţia PCI este condiţionată de vârsta mamei şi de factorul primei
sarcini. Conform statisticilor, PCI apare, de cele mai multe ori, la copiii născuţi din prima
sarcină, cu mame mai tinere de 20 sau mai în vârstă de 30 de ani [13, 25].
În mod deosebit se impune analiza riscurilor ecologice. Spre deosebire de alţi factori
cu acţiune traumatizantă asupra creierului fătului în proces de dezvoltare, care pot fi preveniţi
prin conştientizarea impactului lor nociv, mediul extern agresiv exercită o acţiune sistemică, greu
de evitat.
Particularitatea principală a paraliziilor cerebrale, care stă la baza manifestărilor
patologice, o constituie modificările produse la nivelul biodinamicii musculare. Muşchii
copilului sau ai adultului sănătos sunt capabili să se relaxeze, ca răspuns la acţiunea unor
excitanţi externi sau la impulsurile volitive parvenite din partea structurilor centrale de control
ale encefalului, sau să se extindă pasiv. Fără aceste calităţi musculare devin imposibile mişcările
articulare.
La copiii diagnosticaţi cu PCI este perturbat întregul proces de dezvoltare motoare, ceea
ce are un impact nefast asupra formării funcţiilor neuropsihice. Această situaţie este determinată
de faptul că mişcarea este una dintre manifestările de bază ale vitalităţii organismului; cele mai
importante funcţii umane (respiraţia, circulaţia sangvină, glutiţia, micţiunea, deplasarea corpului
în spaţiu, vorbirea sonorizată etc.) se realizează din contul contracţiei musculare, cu alte cuvinte
– al mişcării. Formarea sistemului funcţional motor are importanţă covârşitoare pentru
organizarea activităţii creierului în ansamblu, pentru dezvoltarea mecanismului de integrare, ceea

6
ce presupune interacţiunea dintre diferite sisteme funcţionale, care stau la temelia activităţii
neuropsihice [13, 16, 17].
Baza tabloului clinic al PCI o constituie tulburările motoare – paraliziile, mişcările
involuntare, dereglarea mecanismului de coordonare a mişcărilor. Este perturbat procesul de
dezvoltare motoare, se instalează patologiile ce ţin de activitatea tonică reflexă, ca urmare având
loc creşterea tonusului muscular şi formarea poziţiilor patologice.
Nivelul de gravitate al tulburărilor motoare variază într-un diapazon amplu; la unul
dintre poli se regăsesc cele mai grave tulburări de mişcare, iar la celălalt pol – tulburările
minime, astfel încât la unii copii se atenuează linia de demarcare dintre PCI şi alte maladii, care
sunt şi ele legate de afecţiunile encefalului, dar decurg fără paralizii.
Tulburările psihice şi de vorbire, la fel ca şi cele de mişcare, se încadrează într-un
spectru larg de manifestări, existând o întreagă gamă de combinaţii, cum ar fi: tulburările
motoare grave nu neapărat sunt însoţite de probleme psihice şi verbale; şi invers – tulburările
motoare uşoare pot fi însoţite de grave devieri psihice şi de vorbire. În plus, copiii cu PCI pot
prezenta crize convulsive, sindroame hipertensive, modificări patologice ale vederii, auzului etc.

1.2. Clasificarea (formele) clinice ale paraliziei cerebrale infantile

PCI sunt studiate de către specialişti începând cu anul 1853. Primul care a descris
această maladie a fost chirurgul-ortoped britanic Little, de unde şi denumirea de atunci a acesteia
– boala Little. În literatura universală de specialitate sunt prezentate peste 20 de clasificări ale
PCI. Însă în practica clinică autohtonă este utilizată clasificarea elaborată de către cercetătoarea
C. A. Semionova [36].
În baza acestei clasificări, se evidenţiază cinci forme clinice ale PCI: diplegia spastică,
hemiplegia dublă, forma hemiparetică, forma hiperkinetică, forma atonică-astatică [15].
Diplegia spastică. Este cea mai frecvent întâlnită formă de PCI, fiind atestată cu
deosebire la copiii născuţi prematur. Se manifestă prin tetrapareză spastică, pentru care este
caracteristic un grad mai redus de afecţiune a membrelor superioare în comparaţie cu cele
inferioare. La copiii cu diplegie spastică, în 70 la sută din cazuri, se atestă tulburări ale vorbirii
sub formă de disartrie, iar în 60-80 la sută din cazuri – tulburări de intelect. Imediat după naştere,
de regulă, se constată un tonus redus al muşchilor membrelor inferioare, însă ulterior se dezvoltă
spasticitatea (are loc creşterea tonusului muscular al membrelor inferioare), se reduce forţa şi
volumul mişcărilor, acest proces fiind însoţit de reflexe tonice nereduse. La susţinerea verticală a
bolnavului picioarele acestuia se încrucişează ca urmare a tonusului înalt al muşchilor femurali

7
aductori, ceea ce afectează capacitatea de sprijin a labei piciorului şi ţinuta, bolnavul având
probleme la menţinerea corpului în poziţie verticală şi la mers.
Hemiplegia dublă (tetrapareza). Este cea mai severă formă de PCI, fiind determinată
de lezarea extinsă a encefalului ca urmare a infecţiei intrauterine, asfixiei grave la naştere etc.
Tulburările de mişcare sunt la fel de pronunţate la nivelul membrelor superioare şi la cel al
membrelor inferioare, însă, în unele cazuri, braţele pot fi afectate în măsură mai mare decât
picioarele. Toate manifestările clinice sunt determinate de prevalarea rigidităţii musculare, care
se amplifică sub influenţa reflexelor atonice intense, păstrate pe durata a mulţi ani [7, 16].
Imediat după naştere, se atestă hipotonia musculară difuză, dar, pe parcursul primului an
de viaţă, se produce creşterea tonusului muscular la nivelul toracelui şi al membrelor. Orice
tentativă de mişcare poate conduce la reacţii asociate, însoţite de creşterea tonusului muscular şi
de fixarea în poziţie patologică. Aceşti copii însuşesc cu greu deprinderea de a şedea, în timp ce
statul în picioare şi mersul, de cele mai multe ori, sunt imposibile. La majoritatea pacienţilor nu
pot fi dezvoltate deprinderile de mişcare. Însă în cazurile mai puţin severe acest tip de deprinderi,
deşi cu mari întârzieri şi în prezenţa unor devieri patologice considerabile, totuşi pot fi formate
[5, 17].
La toţi copiii din categoria dată se atestă tulburări grave de vorbire de tipul anartriilor şi
disartriilor spastico-rigide severe. Reacţiile sonore sunt rare, deseori nediferenţiate. Absenţa
motivaţiei spre activitate este agravată, în măsură considerabilă, de tulburările motorii severe. Se
produc frecvent convulsiile. Prognosticul dezvoltării funcţiilor motrice este nefavorabil [8, 16].
Forma hemiparetică. Această formă de PCI se caracterizează prin tulburări motoare
unilaterale atât ale braţelor, cât şi ale picioarelor, legate de lezarea unilaterală a zonei cortexului
cerebral, responsabilă de mişcare, sau a căii principale (piramidale) de mişcare; ca rezultat,
afecţiunea se produce pe partea corpului, opusă focarului de lezare a creierului (la lezarea părţii
drepte a acestuia este afectată partea stângă a corpului, şi invers). În majoritatea cazurilor, se
atestă o lezare mai gravă a braţului decât a piciorului. Hemipareza pe dreapta se întâlneşte mai
des decât cea pe stânga. La copii se poate constata un uşor retard mintal, o reţinere secundară a
dezvoltării psihice, care poate fi depăşită prin terapia recuperativă timpurie. La copii, tulburările
de vorbire se pot manifesta, de cele mai multe ori, sub formă de disartrie pseudobulbară, mai rar
– sub formă de alalie motorie [7, 15].
Se evidenţiază trei grade de severitate a formei hemiparetice a PCI:
Severă – se caracterizează prin afecţiunea membrului superior şi a celui inferior, însoţită
de o pronunţată tulburare a tonusului muscular de tip spastic şi rigid. Volumul mişcărilor active,

8
în special în regiunea antebraţului, mâinii, degetelor şi a labei piciorului, este minim. Activitatea
manipulatorie a membrului superior practic lipseşte.
Medie – se caracterizează printr-o limitare mai puţin pronunţată a volumului de mişcări
active, afecţiunea funcţiei motorii, tulburări de tonus muscular şi trofice. Funcţia membrului
superior este afectată în măsură considerabilă, însă un volum limitat de mişcări totuşi este
accesibil.
Uşoară – se caracterizează printr-o neînsemnată tulburare a tonusului muscular şi a
troficităţii. Volumul mobilităţii voluntare (active) a braţului este păstrat, dar se observă o
anumită stângăcie în mişcări [5, 16].
Forma hipercinetică. De regulă, această formă de PCI apare ca urmare a unei hipoxii
severe sau a icterului nuclear, care provoacă preponderent lezarea ganglionilor bazali; a
encefalopatiei bilirubinice (incompatibilitatea sângelui matern cu cel al fătului după factorul
Rhesus). Mai rar, la originea acestei forme de PCI pot sta prematuritatea şi traumatismul
craniocerebral, suportat în timpul naşterii şi soldat cu ruperea arterelor care alimentează cu sânge
nucleele bazale [16, 17].
Tulburările de mobilitate se manifestă sub formă de mişcări involuntare forţate, având
loc o prevalare a spasticităţii extensoare a muşchilor întregului corp (aşa-numitele hiperkineze).
Se constată, de asemenea, rigiditatea musculară a gâtului, toracelui, membrelor inferioare.
În perioada neonatală se atestă tonusul muscular redus, însă ulterior hipotonia este
substituită treptat de distonie. Hiperkinezele apar involuntar, intensificându-se în timpul
mişcărilor, al stărilor emoţionale pronunţate, dar şi atunci când pacientul este surmenat sau
încearcă să execute orice act motor. În timpul somnului, în atmosferă calmă se atestă reducerea
sau chiar dispariţia totală a hiperkinezelor, însă atunci când excitanţii externi, cum ar fi lumina
sau sunetele puternice, apar brusc, hiperkinezele se intensifică. Motricitatea voluntară se
dezvoltă anevoios, copiii învaţă greu să-şi menţină corpul în poziţie şezând, să stea în picioare şi
să meargă. De regulă, mersul acestor copii este impulsiv, asimetric; echilibrul este perturbat, dar
oricum pentru ei este mai greu să stea pe loc, decât să se deplaseze. Mişcările voluntare se
caracterizează prin amplitudă exagerată, fiind lipsite de coordonare; este îngreuiat automatismul
deprinderilor motoare, în special al deprinderii de a scrie [4, 7]. La 90 la sută dintre copii se
atestă tulburările de vorbire, mai frecvent sub formă de disartrii hiperkinetice; la 25-30 la sută –
tulburări de auz, de cele mai multe ori fiind afectat auzul la tonalităţi înalte; 10-15 la sută
prezintă tulburări convulsive [16]. Prognosticul de dezvoltare a funcţiilor motoare depinde de
gradul de severitate a afecţiunilor sistemului nervos, de caracterul şi intensitatea hipercinezelor
[11].

9
 Forma atonico-astatică. Această formă de PCI se întâlneşte cu mult mai rar decât
altele, fiind condiţionată de afecţiunea cerebelului, asociată, în unele cazuri, cu afecţiunea
zonelor frontale ale creierului. Se caracterizează prin pareze, tonus muscular redus asociat cu
reflexe tonice patologice, tulburări de coordonare a mişcărilor, tremor, hipermetrie (mişcări
exagerate, disproporţionat de ample), incapacitate de menţinere a corpului în poziţie verticală.
Timp îndelungat funcţiile motoare rămân imperfecte, copilul stă şi se deplasează cu picioarele
larg depărtate, mersul său este instabil, nesigur, braţele sunt desfăcute în părţi, toracele
efectuează multe mişcări de pendulare în plus, doar pentru menţinerea echilibrului. Oricum,
copilul se dezechilibrează şi cade frecvent. Toate mişcările sunt imprecise, disproporţionate,
asincronice şi aritmice. Tulburările de coordonare a motricităţii fine a degetelor, tremorul
mâinilor creează probleme de autoservire, de învăţare a scrisului, desenului [9, 15].
Ne-am referit la formele clinice ale PCI. În funcţie de gradul de severitate şi de
complexitatea tulburărilor de mişcare se impune elaborarea unui set de măsuri, care ar fi
orientate spre recuperarea bolnavilor prin restabilirea capacităţilor motrice.

1.3. Metode şi procedee metodice aplicate în procesul complex de reabilitare

fizică a copiilor cu PCI
În prezent, arsenalul culturii fizice oferă diverse metode de recuperare a copiilor cu
tulburări ale funcţiilor aparatului locomotor, survenite ca urmare a PCI. Majoritatea metodelor se
bazează pe tratamentul prin poziţionare, pe procedeele de relaxare şi de stimulare musculară, pe
efectuarea mişcărilor pasive şi pasiv-active.
Obiectivele principale ale reabilitării fizice a bolnavilor cu PCI constau în următoarele:
normalizarea activităţii motoare reflexe şi a tonusului muscular; reducerea gradului de
excitabilitate reflexă a aparatului locomotor; dezvoltarea simţului muscular; combaterea
stereotipiilor motorii vicioase; stimularea unora dintre reflexele statico-cinetice; normalizarea
mişcărilor voluntare în articulaţiile membrelor superioare şi inferioare.
În faza următoare se aplică exerciţii care contribuie la fortificarea muşchilor paretici şi
la dezvoltarea funcţiei de compensare din contul muşchilor sinergici, prin stabilizarea poziţiei
toracelui, învăţarea şederii, statului pe genunchi şi în picioare, mersului [9, 15].
Trebuie, însă, să specificăm că principalul factor limitativ al metodelor existente în
acest domeniu constă în spectrul redus de calităţi motrice ce pot fi dezvoltate. Acest aspect este
determinat de imposibilitatea efectuării actelor motoare independente în poziţie verticală, ceea ce
zădărniceşte realizarea la maximum a sarcinilor de asanare a copilului [2, 6].

10
 Totodată, există un set de metode care presupun utilizarea poziţiei verticale cu diapazon
limitat de acţiune, această abordare soluţionând, parţial, sarcina de formare a deprinderilor de
mişcare. Metodica S. A. Bortfeld, elaborată în anul 1955, include două grupuri de exerciţii:
1. Poziţie fixată pe aparat cu trecerea graduală de la poziţia înclinată a aparatului la cea
verticală prin reducerea gradului de fixare a copilului. În opinia autorului, această metodă este
recomandată, în primul rând, pentru orientarea în spaţiu a copilului, obiectiv realizat prin
modificarea treptată a unghiului de înclinare a aparatului şi, de asemenea, prin trecerea în poziţie
verticală şi eliminarea sentimentului de frică, caracteristic în mare măsură acestei categorii de
bolnavi, atunci când lipsesc condiţiile pentru dezvoltarea, pas cu pas, a senzaţiilor spaţiale. La
fiecare nivel de ridicare a aparatului autorul propune executarea diferitelor exerciţii cu
implicarea membrelor superioare sau eliminarea fixaţiei unuia dintre picioare pentru efectuarea
respectivelor exerciţii.
2. Cel de-al doilea grup de exerciţii include diverse procedee de ridicare de pe podea şi
de revenire în poziţie iniţială. În faza iniţială de învăţare a poziţiei verticale acest procedeu se
aplică prin sprijinirea în mâini, iar în faza finală – fără suport. Copilul este învăţat să se ridice
prin trecerea graduală din poziţie culcat – „în patru labe”, în genunchi, într-un singur genunchi,
în poziţie verticală cu suport rigid sau cu suport mobil – în „hăţuri”, prins de ambele braţe, de un
singur braţ şi, în final, fără ajutorul asistentului adult.
C. A. Semionova [37] propune metoda recuperării dinamice proprioceptive, aplicată cu
ajutorul combinezonului Adeli. Sistemul de tractare cu care este dotat acesta, acţionând pe partea
anterioară şi pe cea posterioară a toracelui, exercită o sarcină de 15-40 kg asupra muşchilor cu
funcţie antigravitaţională. În opinia autoarei, mişcarea se învaţă doar prin mişcare.
Combinezonul Adeli reprezintă un sistem închis de amortizare, care permite extensia muşchilor
spastici ai centurii scapulare şi până la laba piciorului, astfel creându-se condiţii facilitare pentru
muşchii antagonişti. Ca rezultat, are loc reducerea tonusului muşchilor spastici, înlăturarea
aferentării patologice a aparatului musculo-ligamentar şi a întregului corp, ceea ce ameliorează
funcţia creierului, în primul rând a zonelor sale responsabile de motricitate.
Astfel, la momentul de faţă combinezonul Adeli este cel mai eficient instrument
universal de reabilitare a copiilor cu tulburări ale aparatului locomotor.
Dezavantajul acestei metode constă în faptul că acei copii care nu au capacitatea de a
lua şi menţine, fără ajutor din afară, poziţii nu pot efectua acţiuni locomotoare în poziţie
verticală, necesitând, în acest scop, asistenţa unui sau a doi metodişti.
Metoda proprioceptivă de facilitare neuromusculară elaborată de H. Kabat [44] constă
în însuşirea consecutivă a unor noi noţiuni patofiziologice, legate de automatismul mişcărilor şi

11
rolul formaţiunilor subcorticale în fiziologia umană. Metoda în cauză reprezintă un ansamblu de
tehnici sau proprietăţi, specifice altor metode, însă combinate de către autor într-un anumit mod.
În funcţie de forma clinică, gradul de severitate şi stadiul de dezvoltare psihomotrică a cazului,
autorul recomandă 15 procedee tehnice de reabilitare.
Metoda Kabat se bazează pe două idei esenţiale:
1. Mişcările sunt executate din contul sumării excitaţiei subpragale, care amplifică
răspunsul la excitanţii externi prin atragerea suplimentară a unor noi grupuri motoare.
2. În procesul reabilitării se folosesc exerciţii cu grad sporit de intensitate, de efort şi
efectuate cu rezistenţă.
La procesul de formare a deprinderilor motorii contribuie următoarele procedee:
rezistenţa maximă; extensia muşchiului; schemele complete de mişcare; reflexoterapia; utilizarea
alternativă a antagoniştilor. De o importanţă considerabilă pentru eficienţa acestei metode este
determinarea exactă a capacităţii funcţionale pe care o posedă bolnavul şi asta deoarece funcţiile
musculare existente vor fi utilizate în scopul compensării funcţiilor deficitare sau absente.
Metoda se bazează pe efectuarea, pentru început, a procedeelor mai simple, după care, gradual,
vor fi implementate procedeele complexe sau combinate, până când va fi atins rezultatul propus.
În tabelul 1 sunt indicate diferenţele, opuse ca principiu de abordare, dintre metoda
clasică şi metoda recomandată de H. Kabat. Este vorba despre diferenţele de abordare a
procesului de reabilitare a copiilor cu PCI. Metoda perfecţionată a lui H. Kabat merită atenţie
deosebită, deoarece rezultatele se obţin în perioade relativ scurte. Totuşi, deşi reprezintă o
abordare modernă a problemei formării unor premise teoretice, această metodă nu posedă o
tehnologie sistemică clară de implementare în practică.

Tabelul 1. Deosebirile dintre metodele clasice şi metoda lui H. Kabat

Metoda clasică Metoda Kabat
Trecerea treptată de la mişcările Rezistenţă maxim posibilă chiar de la
pasive la cele asistate, iar apoi la cele libere începutul reabilitării

Eforturi de cruţare, evitarea Activitate maximă pe durata celei

surmenajului; respectarea curbei de efort în mai
cadrul programului cotidian mari părţi a zilei. Nu se va evita
oboseala
Muşchii paralizaţi nu se supun Se aplică extensia ca element al
extensiei tehnicii de reabilitare eficientă

12
 Concomitent se antrenează un Se efectuează activizarea unui grup
singur muşchi mare de muşchi

Astfel, analiza metodelor existente de reabilitare fizică demonstrează că majoritatea

autorilor scot în evidenţă patru obiective principale ale acesteia:
- creşterea tonusului vital general al pacientului;
- profilaxia complicaţiilor legate de hipodinamia de lungă durată (atrofiile musculare,
contracturile etc.);
- formarea compensărilor motorii;
- adaptarea copilului cu PCI la condiţiile habituale şi sociale.
În procesul de reabilitare complexă a bolnavilor cu PCI un loc aparte le revine
fizioterapiei şi masajului curativ.
La metodele fizioterapeutice aplicate în acest scop se referă: tratamentul balnear,
termoterapia, aplicaţiile cu nămol, electroforeza cu substanţe medicamentoase, electrostimularea
muşchilor şi nervilor, electrosomnul, magnetoterapia, tratamentul cu ultrasunet etc. [12].
Atunci când se optează pentru un anumit tip de tratament se iau în considerare vârsta,
starea copilului şi prezenţa unor maladii asociate. Dozarea se măreşte gradual.
Pentru ameliorarea circulaţiei sangvine şi limfatice în zona creierului, pentru resorbţia
produselor descompunerii şi ale inflamaţiilor, pentru prevenirea procesului de cicatrizare atrofică
a ţesutului nervos, precum şi pentru reglarea tonusului muscular se recomandă aplicarea
galvanizării şi electroforezei în zona cervicală, a nămolului şi parafinei.
Pentru reducerea tonusului muşchilor şi stimularea activismului motrice al copilului se
utilizează terapia cu impulsuri. Aplicarea curentului de impulsuri este contraindicată în cazul
crizelor epileptice frecvente (mai multe de 3-4 pe lună) şi al unor contracturi pronunţate şi
răspândite ca locaţie.
Din momentul diagnosticării bolii copilului i se vor aplica băi calde cu apă dulce, care
au capacitatea de a relaxa muşchii contractaţi sub formă de spasme.
De la vârsta de 2 ani este recomandată hidrochinezoterapia. Copiilor cu forme spastice
de PCI le sunt indicate băile cu extrase de conifere şi valeriană. Procedurile hidroterapeutice pot
fi combinate cu aplicarea nămolului în zona cervicală (în jurul gâtului). Nămolul curativ se
aplică şi pe membrele afectate.
De la vârsta de 3 ani un remediu eficient în tratamentul formelor spastice de PCI sunt
apele cu conţinut de rodon, sulf, cloruri de potasiu. În calitate de tratament termic sunt

13
recomandate aplicaţiile cu ozocherită sau parafină. De o importanţă covârşitoare sunt
climatoterapia, talasoterapia (aplicarea, în scopuri curative, a băilor în apa de mare cu expunerea
concomitentă la factorii climatului marin).
Masajul curativ (după metoda clasică) se aplică în reabilitarea copiilor cu PCI în serii
a câte 15-20 proceduri, la intervale de o lună [13].
Obiectivele masajului: contribuţia la relaxarea tonusului mărit al muşchilor; exercitarea
acţiunii sedative asupra hipercinezelor unor grupuri separate de muşchi; stimularea şi tonifierea
funcţiei muşchilor paretici; diminuarea tulburărilor vegetative şi trofice; ameliorarea stării
generale a copilului şi a funcţionalităţii musculare.
Metodica masajului. La efectuarea masajului clasic, care are drept scop relaxarea
muşchilor, se aplică diverse procedee: netezirea, scuturarea, frământarea, vibraţia superficială,
uşoară.
În scopul stimulării unor anumite grupuri de muşchi se aplică netezirea profundă,
termitentă şi intermitentă, cu degetele imitând „pieptănatul”, fricţionarea cu sarcină
suplimentară, percutarea, ciupitul, frământarea, „geluirea”.
La efectuarea masajului segmentar se aplică toate procedeele cu acţiune paravertebrală.
Planul masajului se elaborează în baza variantei generale de acţiune: spatele, zona gulerului,
regiunea periscapulară, membrele superioare, membrele inferioare. Masajul braţelor şi al
picioarelor începe de sus spre jos, cu alte cuvinte – de la umăr spre antebraţ şi mână; de la coapsă
spre gambă şi laba piciorului.
Masajul punctual are ca scop relaxarea muşchilor şi stimularea mişcărilor active. Se
aplică pe punctele, situate pe piept, spate, membrele superioare şi cele inferioare.
Aparate de antrenament în reabilitarea fizică a copiior cu PCI
De regulă, metodele şi mijloacele de reabilitare a copiilor cu dizabilităţi se bazează pe
specificul maladiei şi pe starea iniţială a organismului copiilor cu disfuncţii ale aparatului
locomotor.
Seturile de exerciţii fizice cu caracter de asanare, recomandate în literatura de
specialitate, sunt efectuate de către beneficiarii tratamentului doar din poziţie culcat sau şezând,
fiind selectate fără a ţine cont de potenţialul de rezervă al acestora, ceea ce grăbeşte considerabil
termenele reabilitării. Exerciţiile efectuate din poziţie stând în picioare sunt recomandate doar
acelor copii care, într-o măsură mai mare sau mai mică, pot păşi. Copiii care, din diferite motive,
nu se pot menţine în poziţie verticală fără ajutorul adulţilor din preajmă, nu sunt în stare să
efectueze exerciţiile recomandate [3, 9].

14
 Prin urmare, eficientizarea procesului de dezvoltare fizică este legată, pe de o parte, de
crearea condiţiilor pentru extinderea activismului motrice, iar pe de altă parte – de menţinerea
copilului în poziţie verticală, ceea ce este posibil doar în cazul elaborării unor metode
performante şi al implementării mijloacelor tehnice.
Este cunoscut faptul că dispozitivele de antrenament, în special cele care imită mişcările
ciclice, permit aplicarea, în condiţiile sălii de sport, a unor sarcini fizice, apropiate ca specific al
activităţii de exerciţiul de bază. În plus, poate fi reglementată direcţia acţiunii, pot fi modificate
viteza şi puterea efortului depus. De asemenea, poate fi monitorizată reacţia organismului la
efortul depus, fiind corectată permanent tehnica mişcărilor etc.
Aplicarea sistematică în practica de reabilitare a dispozitivelor tehnice a început la
mijlocul secolului XIX, când Gustav Zander, profesor de anatomie la Universitatea din Upsala
(Suedia), a elaborat un sistem nou de exerciţii fizice, numindu-l gimnastică tehnică. În 1857
Zander a deschis primul institut specializat, dotat cu 27 de aparate pentru gimnastica tehnică.
Sunt cunoscute şi construcţiile mecanice elaborate în scopuri terapeutice de către alţi inventatori:
M. Herz şi M. Krukenberg (Germania), L. Birkovski (Polonia), A. Gabricevski (Rusia). Aceste
mecanisme au pus începutul dezvoltării aparatelor de reabilitare, iar activităţile ocupaţionale cu
aplicarea acestora sunt numite în prezent gimnastică de antrenament.
Dispozitivele de antrenament se divizează convenţional în trei grupuri: a - pentru
exerciţii active; b - pentru mişcări pasive; c - pentru operaţiuni mecanice.
Utilajul şi inventarul special au un rol important în organizarea procesului de reabilitare
a copiilor cu PCI. Este deosebit de greu de estimat importanţa dispozitivelor speciale, cu ajutorul
cărora copilul este învăţat să stea în poziţie verticală şi să meargă, precum şi să-şi amelioreze
mişcările efectuate cu mâinile.
Pentru o mai mare eficienţă a reabilitării fizice se aplică diverse utilaje, cum ar fi:
1. Utilaj şi inventar aplicat la orele de grup şi individuale pentru efectuarea diferitelor
exerciţii.
2. Dispozitive şi aparate destinate ameliorării activităţilor motrice pentru mâini şi
picioare.
3. Mecanoterapia destinată acţiunii de lungă durată şi locale asupra unui anumit organ.
4. Dispozitive şi aparate de antrenament pentru învăţarea şezutului, statului în poziţie
verticală, mersului.
5. Aparate de antrenament pentru executarea gimnasticii de corecţie.
La primul grup de utilaje se atribuie peretele scurt de gimnastică sau „stativul” constând
din bare paralele, de care se prind diverse dispozitive sub formă de blocuri, bicicletele

15
suspendate, suporturile suspendate pentru picioare, planurile înclinate, precum şi scaunul special
pentru susţinerea şi îndepărtarea membrelor inferioare.
La cel de-al doilea grup de utilaje, care au ca scop ameliorarea funcţiei braţelor, se
referă diferite jucării, dispozitive ce permit fixarea degetelor, mâinii, antebraţului, precum şi
diverse dispozitive pentru picioare.
Cu utilizarea celui de-al treilea grup de utilaje se efectuează exerciţiile la aparatele
mecanoterapeutice, care au ca scop accelerarea procesului de restabilire a funcţiei motorii
afectate prin acţiunea locală de mare intensitate asupra punctelor de mobilitate din articulaţiile
membrelor şi creşterea forţei musculare. Caracterul mişcărilor efectuate la aceste aparate este
determinat de particularităţile anatomice ale articulaţiei respective.
La cel de-al patrulea grup se referă dispozitivele care au menirea să contribuie la
învăţarea copilului să şadă. În acest scop este recomandat scaunul special în care este fixat
bolnavul; acesta este dotat cu un suport pentru picioare şi o masă mică ataşabilă. Pentru
antrenarea echilibrului şi pentru distribuirea egală a suportului sunt aplicate diverse dispozitive
speciale, cum ar fi „balansoarul” etc.
Pentru corectarea ţinutei şi fortificarea corsetului muscular al copiilor cu PCI se aplică
aparatul pendular Yulin. În plus, acesta se foloseşte şi în prevenirea şi tratamentul unor boli, cum
ar fi: osteocondroza, scolioza, platipodia, plexita, bronşita, enurezisul ş. a. Aparatul constă din
suporturile de bază şi cadrul articulat, fixat între acestea, dotat, pe de o parte a axei, cu mânerul
superior (bara) şi mânerul inferior de apucat, iar pe de altă parte – cu mânerul mijlociu de
apucat. Toate mânerele de apucat sunt legate cu axa orizontală prin articulaţii cu patru elemente.
Toate greutăţile sunt legate între ele printr-o placă specială; pe bara de sus a axei este instalată o
frână de fricţionare şi mânerele de apucat.
Pe acest aparat pot fi efectuate peste 200 de exerciţii fizice. Graţie caracterului său
universal, acesta poate fi utilizat nu numai pentru efectuarea exerciţiilor cu divers grad de
complexitate, ar şi în alte scopuri curative.
În ultimii ani, în practica de reabilitare este folosit aparatul de antrenament Gross.
Acesta permite crearea condiţiilor pentru ca beneficiarii cu tulburări ale aparatului locomotor să
poată efectua diferite exerciţii şi deplasări în spaţiu pe toate direcţiile (înainte, înapoi, pe lateral,
în sus, în jos), menţinându-şi poziţia verticală. Concomitent, copiii au posibilitate să se rotească
în jurul axei lor, braţele şi picioarele fiindu-le libere. Important este şi faptul că ei sunt asiguraţi
împotriva unor eventuale căderi. Aparatul presupune dozarea sarcinii distribuite pe aparatul
locomotor, iar aceasta permite testarea adecvată a posibilităţilor şi calităţilor fizice, punând
temelia pentru optimizarea şi individualizarea eforturilor fizice în procesul reabilitării. Aparatul

16
include: un sistem de siguranţă compus din centura şi coarda de siguranţă dotat cu blocuri
mobile, care se deplasează pe bara transversală de ghidaj. Deplasarea pe aparat a copilului fixat
în centura de siguranţă are loc din contul schimbării poziţiei centrului de greutate; prin tracţiunea
de extensie elastică, care asigură orientarea în sus a efortului, sunt puse în mişcare blocurile
mobile ce se deplasează liber pe ghidaje. Mişcarea toracelui, rotaţiile şi salturile cu rotire în jurul
axei verticale se efectuează din contul utilizării mecanismului rotativ al centurii de siguranţă în
funcţie de poziţia coardei de siguranţă şi a tracţiunii de extensie. Aceasta permite menţinerea
efortului dozat şi limitează acţiunea momentului rotativ suplimentar asupra aparatului locomotor.
Tracţiunile de extensie elastice permit asigurarea mişcărilor ritmice, necesare pentru formarea
capacităţii de suport, existând posibilitatea de a modifica amplituda lor în funcţie de tipul
exerciţiului, inclusiv atunci când acesta presupune salturi sau mers.
Prin mărirea numărului tracţiunilor de extensie sarcina asupra aparatului locomotor se
reduce din contul diminuării presiunii exercitate de masa corpului.
În cazul reducerii numărului tracţiunilor de extensie elastice sarcina poate spori până la
egalarea propriei mase corporale. O astfel de dozare a sarcinii (adică reducerea cu 10-90 la sută a
propriei mase corporale) creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea aparatului locomotor,
ceea ce este deosebit de important în cazurile de deformare a articulaţiilor şi în absenţa
deprinderilor de a merge independent.
Aparatul permite aflarea pe timp nelimitat în poziţie verticală. Cu ajutorul acestuia pot
fi efectuate exerciţii de stimulare a funcţiei muşchilor şi articulaţiilor slăbite, de formare a actelor
motrice. Aparatul le permite copiilor cu diverse grade de dizabilitate motoare să se deplaseze
liber în spaţiu pe toate direcţiile, să se rotească în jurul propriei axe, timp în care este controlată
sarcina exercitată asupra aparatului locomotor, se păstrează poziţia verticală a corpului, mişcările
braţelor şi ale picioarelor nu sunt încătuşate, în plus copilul fiind şi ferit de eventuale căderi.
Copiii cu patologii ale sistemului locomotor, aflându-se în aparatul Gross, se pot antrena
concomitent şi la alte aparate sau instalaţii de gimnastică.
În practica sportivă, pentru descărcarea aparatului locomotor al sportivului, antrenarea
vitezei de alergare şi reducerea probabilităţii de comitere a erorilor de tehnică a efectuării
exerciţiilor, este utilizat sistemul de antrenament de ghidaj facilitat, elaborat de I. P. Ratov [31,
32, 33], însă în practica de reabilitare a copiilor cu tulburări ale aparatului locomotor acest sistem
încă nu a fost aplicat.
Informaţia prezentată mai sus demonstrează că afecţiunile aparatului locomotor la copii
fac parte din grupul celor mai complexe maladii. Tulburările motorii la copiii cu PCI apar ca
urmare a deformării sau a subdezvoltării relaţiilor funcţionale dintre diverse segmente ale

17
creierului. Agravarea tulburărilor motorii congenitale, pe măsură ce copilul creşte şi se dezvoltă,
are loc ca rezultat al achineziei musculare forţate, care este condiţionată de dizabilităţile
copilului, evoluând pe fundalul unor procedee metodice şi curative imperfecte de gimnastică şi
de antrenare. Toate acestea conduc la situaţia când, în ontogeneza timpurie a copilului, devine
imposibilă asigurarea poziţiei verticale, ceea ce constituie baza dezvoltării armonioase a
aparatului osteomuscular, a distribuirii optime a sarcinii pe segmentele aparatului locomotor, a
dezvoltării aparatului vestibular. În ultimă instanţă, nu poate avea loc formarea capacităţilor
motrice la copiii diagnosticaţi cu PCI.
Abordarea tradiţională a obiectivelor pe care şi le propun practicile de educaţie fizică şi
asanare a copiilor cu PCI include un set de sarcini de ordin general: înlăturarea reflexelor
vicioase, creşterea tonusului vital, prevenirea complicaţiilor, formarea compensărilor motorii.
Totodată, aceasta presupune elaborarea unei activităţi de reabilitare de lungă durată, etapizate.
Metodicile moderne nu pot asigura în totalitate realizarea obiectivelor de creştere a activismului
motor la copiii cu PCI, deoarece acestea nu presupun dezvoltarea deprinderilor de mişcare în
condiţiile verticalei fireşti în ontogeneză, cu utilizarea concomitentă, la maximum, a
dispozitivelor de antrenare şi a tuturor structurilor ce constituie sistemul funcţional al mişcării.

18
 Capitolul II Organizarea cercetării şi metodologia cercetării
1.1. Metode de cercetare utilizate în cecetare.
În vederea desfăşurării cercetării, a acumulării datelor, prelucrării şi interpretării
rezultatelor care au condus la formularea concluziilor finale am folosit următoarele metode:
a) Documentarea teoretică;
b) Metoda anchetei;
c) Observaţia:
d) Metoda de măsurare (explorare şi evaluare);
e) Înregistrarea, prelucrarea şi reprezentarea grafică a datelor.
a) Documentarea teoretică- am realizat-o prin urmatoarele materiale bibliografice
(Dumitru Dumitru, 1981; Dinculescu Traian, 1963; Marcu Vasile, 1983; Sbenghe Tudor, 1981;
Stefanet vol.1; Baciu Clement, 1975; Baciu Clement, 1981 Mc. Minn, 1999; Paula Drosescu,
2002; în care a fost tratată problema cercetării.
În urma studierii acestor materiale am întocmit fişe cu informaţiile necesare, făcînd
referire la ele în lucrare.
b) Metoda anchetei- am folosit-o pentru întocmirea anamnezei urmărind:
- cunoaşterea subiecţilor şi dinamica evoluţiei lor;
- cunoaşterea condiţiilor şi cauzelor care au dus la aparitia procesului artrozic.
- simptomatologia curenta- se incepe cu o formulare directa cum ar fi ” Ce s-a
intimplat?”, “ Ce senzații aveți?”, pacientul fiind lasat să relateze evenimentele cu propriile
cuvinte, fără prea multe intervenții. Din relatarea pacientul se vor deduce următoarele aspecte:
tipul și istoricul simptomatologie.
Informaţiile au fost culese de la bolnavi şi obiectivizate prin intermediul datelor
înregistrate în documentele medicale şi evaluărilor efectuate.
c) Observaţia- este una dintre cele mai vechi metode de cercetare, folosită în diferite
domenii. Este frecvent utilizată deoarece este cel mai uşor de aplicat din punct de vedere tehnic
şi nu necesită o aparatură sofisticată.
Observaţia este principala cale prin care se pot aduna material faptic privind activitatea
pe care-o conduc, am folosit-o în scopul alcătuirii unei descrieri şi caracterizări complexe a
subiecţilor precis şi obiectiv [26].
Observarea efectuată a fost simplă, spontană, directă, a pacienţilor în condiţii
nespecifice şi nepregătite urmărind postura întregului corp, amplituda mişcărilor,
caracteristicile mersului şi a echilibrului, coordonarea mişcărilor.

19
 Pe baza unei observaţii sistematice deasemenea am cules date ce privesc culoarea
tegumentelor, edemul la nivelul segmentului, mobilitatea articulară, paternul mersului şi chiar
voinţa pacientului de participare activă la şedinţele de kinetoterapie. Observaţiile sunt
înregistrate în fişele individuale.
Această metodă s-a dovedit a fi o una foarte eficientă în relizarea cecetării.
d) Metoda de măsurare (explorare şi evaluare) a urmărit obţinerea unor date exacte
asupra gradelor de mobilitate, forţa musculară si a indicilor funcționali. Am apelat la diferite
teste funcţionale care reprezintă modalitatea prin care se apreciază calitativ şi cantitativ
capacitatea de "mişcare" a sistemului mioarticular. Am folosit goniometria ca metoda de
măsurare a amplitudinilor de mişcare in articulaţie, testingul muscular manual pentru
determinarea forţei musculare și Indexul funcțional a lui Lequesne. Aceste date au fost
consemnate în fişe [4].
e) Înregistrarea, prelucrarea şi reprezentarea grafică a datelor.- Dintre tehnicile
moderne de înregistrare folosite ca metode obiective de susţinere a conţinutului cercetării şi
prezentare a lucrării am apelat la grafice, fotografii, figuri şi tabele.

2.2. Baza materială: locul de desfăşurare, condiţiile de lucru, durata şi etapele

cercetării.
Cercetarea i-a vizat pe 12 copii cu vârste cuprinse între 4 şi 8 ani, de ambele sexe,
diagnosticaţi cu PCI (tetrapareză dublă, diplegie spastică, formă hemipareză spastică).
Experimentul s-a efectuat în perioada septembrie 2016 – aprilie 2017, în cadrul Centrului de
Pedagogie Curativă „Orfeu”, şcoala auxiliară nr. 9, or. Chişinău.
Durata şi etapele cercetării
Acest studiu s-a relizat pe un număr total de 10 copii cu paralizie cerebrală infantilă,
perioada studiului a fost de la 03.11.2015 pina la 26.11.2015.
Studiul s-a realizat în trei etape:
1. În prima etapă – au fost stabilite scopul, obiectivele şi ipoteza cercetării, a avut loc
documentarea teoretică care a constat în studierea materialului din literatura de specialitate,
deasemenea au fost scoase în evidenţă problemele existente în domeniul cercetat şi am luat
legătura cu specialiştii implicaţi în echipa interdisciplinară de recuperare;
În cadrul acestei etape, am utilizat metoda analizei literaturii de specialitate şi metoda
conversaţiei.
2. În etapă a doua – am selecţionat subiecţii şi mi-am alcătuit grupa destinată
recuperării. De asemenea în cadrul acestei etape mi-am pregătit materialele pentru testare şi

20
pentru tratament, am elaborat şi aplicat programele de kinetoterapie în vederea recuperării
pacienţilor după o evaluare individuală ;
Pe baza rezultatelor s-a realizat aprecierea evoluţiei individuate a subiecţilor,
concretizate în prezentarea grafică.
3. În etapa finală am apreciat evoluţia dinamică a parametrilor, am prelucrat grafic
datele culese şi am interpretat datele obţinute.

2.3. Repartizarea esantionului de subiecți cuprinşi în cercetare.

Cercetarea s-a făcut pe un eşantion de 10 subiecţi, structuraţi astfel: (tab.1)
Tabelul 1.1 Repartizarea eșantionului de subiecți.
N N S Vîrst F Data Data
r ume/Pr ex a orma intrării în ieşirii din
en. PCI tratament tratament
1 I M 8 ani H 04.19 17.04.1
. . V. emipare .16 7
za
spastica
2 M M 8 ani D 05.10 19.03.1
. . L. iplegie .16 7
spastica
3 N F 4 ani H 10.10 24.03.1
. .A emipare .16 7
ză
spastica
4 S F 5 ani T 03.09 17.04.1
. . V. etrapare .16 7
ză
spastică
5 C M 4 ani T 04.09 18.04
. . P. etrapa .16 .17
reză
spasti
că

21
 6 L F 5 ani T 08.10 20.04.
. .S. etrapare . 16 17
ză
spastică
7 M M 6 ani H 03.10 17.03.1
. .N. emipare .16 7
ză
spastică
8 I F 9 ani H 10.09 23.03.1
. . T. emipare .16 7
ză
spastica
9 T F 7 ani H 06.09 19.03.1
. .S. emipare .16 7
ză
spastica
1 I F 5 ani D 06.10 17.04.1
0. .G. iplegie .16 7
spastică

Distribuţia copiilor în dependenţă de forma

clinică a PCI

Tetrapreză spastica
Hemipareză spastică
Diplegie spastică

22
 Pentru realizarea obiectivelor propuse prin prezenta lucrare au fost utilizate următoarele
metode de cercetare: analiza literaturii de specialitate; testarea didactică; experimentul didactic;
metodele de statistică matematică, analiza şi compararea rezultatelor.
2.4 Metodologia folosită în conceperea şi aplicarea tratamentului recuperator
complex a copiilor cu Paralizie cerecbrală infantilă
Metodica de reabilitare fizică cu aplicarea aparatului Gross
Autorul prezentei lucrări a elaborat un program de reabilitare fizică (vezi tabelul 3)
constând din seturi de exerciţii efectuate în poziţie verticală firească cu aplicarea aparatului
Gross şi a altor dispozitive de antrenament.
Obiectivele reabilitării fizice:
♦ normalizarea mişcărilor voluntare loc analizate în articulaţiile membrelor superioare şi
inferioare;
♦ formarea deprinderilor de ţinută corectă şi de poziţionare corectă a tălpilor;
♦ corectarea tulburărilor de coordonare (motricitatea fină a mâinii, echilibrul static şi
dinamic, ritmicitatea mişcărilor, orientarea în spaţiu);
♦ antrenarea simţului musculo-articular, prevenirea şi înlăturarea contracturilor,
dinamizarea proceselor psihice şi a activităţii cognitive;
♦ formarea, în comun cu părinţii, a deprinderilor de autoservire, însuşirea principalelor
ocupaţii cotidiene, reieşind din nivelul de dezvoltare intelectuală a copilului.
Etapele Obiectivele Formele Dozarea
reabilitării reabilitării reabilitării fizice
Etapa 1. 10 Prevenirea şi
ore (anul I) înlăturarea
contracturilor.
Gimnastica
10 ore (anul Normalizare
curativă cu utilizarea
II) a mişcărilor voluntare
aparatului Gross
în articulaţiile
membrelor superioare
şi inferioare.
Etapa 2. 12 Dezvoltarea
De două ori
ore (anul I) activităţii motrice.
pe săptămână câte 45
Dezvoltarea
minute
10 ore (anul capacităţii de

23
 II) coordonare.
Etapa 3. 15 Corecţia
ore (anul I) ţinutei.

20 ore (anul Corecţia

II) motricităţii fine şi a
funcţiei manipulative
a mâinii.
Etapa 4. 15 Fizioterapia, S-au efectuat
ore (anul I) masajul în serii, la prescripţia
20 ore (anul medicului
II)
Etapa 5. 10
ore (anul I)
6 ore (anul
II)
Etapa 6. 10
ore (anul I)
6 ore (anul
II)
În total: 144
ore

Obiectivele corecţionale ale reabilitării fizice la activităţile ocupaţionale cu utilizarea

aparatului Gross
Principala formă de reabilitare fizică au constituit-o activităţile ocupaţionale de
gimnastică curatică cu utilizarea aparatului Gross.
Orele de gimnastică curativă s-au desfăşurat de două ori pe săptămână, în mod
individual, fiecare având durata de 45 minute.
Cursul de reabilitare a durat 1 an şi 6 luni, fiecare perioadă de studii fiind constituită din
câte 6 etape de reabilitare.
Structura orei ocupaţionale:
1. Partea introductivă – exerciţii fizice de dezvoltare generală:

24
 • pregătirea organismului către lecţie;
• exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii articulaţiilor;
• extensia grupurilor principale de muşchi.
2. Partea de bază – exerciţii în poziţie verticală cu utilizarea aparatului de antrenament
Gross:
• exerciţii pasive cu utilizarea aparatului de antrenament Gross, orientate spre
dezvoltarea activităţii motorii a copiilor, dezvoltarea capacităţilor de coordonare;
• exerciţii pasive-active.
3. Partea finală:
• exerciţii pentru relaxare;
• exerciţii pentru extensie cu utilizarea utilajului suplimentar.
Notă. La ore s-a folosit utilaj suplimentar: mingi de fitness, amortizoare, bosu.
2. Dezvoltarea activităţii motrice a copiilor
Pentru soluţionarea problemelor ce ţin de activismul motor al copiilor cu PCI au fost
elaborate mijloace speciale, aplicate printr-o anumită metodă, având ca scop educarea unei ţinute
corecte, cu poziţionarea stabilă şi adecvată a capului şi toracelui, mişcarea membrelor superioare
şi inferioare efectuându-se din diferite poziţii iniţiale.
Deoarece achiziţionarea deprinderilor de mişcare şi sporirea activismului motor au loc
preponderent ca urmare a efectuării exerciţiilor fizice în poziţie verticală, executarea de către
copil a oricărei mişcări sau acţiuni întotdeauna este legată de manifestarea unor anumite calităţi
fizice. Pentru dezvoltarea activismului motor al copiilor s-au aplicat exerciţiile care şi-au căpătat
denumirea după modul lor de executare: mişcări pasive, pasive-active şi active.
Mişcările pasive au fost aplicate în cazurile când copilul nu putea efectua de sine
stătător mişcarea necesară şi atunci îi venea în ajutor metodistul.
Mişcările pasiv-active au constat în faptul că metodistul îi acorda copilului ajutor parţial
la executarea exerciţiilor sau că acesta lucra independent la aparate, efectuând mişcări pasiv-
active.
Mişcările active sunt cele executate de către copil de sine stătător, utilizând în acest
scop aparatul Gross.
Corecţia ţinutei
În cazurile de PCI, ca rezultat al acţiunii reflexelor de tonus postural, al apariţiei
sinergiilor patologice şi a dezechilibrelor musculare, de cele mai multe ori se produc devieri în
plan frontal ale ţinutei. Se formează aşa-numitul spate curbat (cifoza, scolioza). Gimnastica
curativă s-a efectuat după metodica corecţiei devierilor de ţinută în planurile frontal şi sagital.

25
 1. Normalizarea mişcărilor voluntare în articulaţiile membrelor superioare şi
inferioare
Mişcările articulare elementare stau la temelia celor mai complexe dintre mişcări.
Pentru copiii diagnosticaţi cu PCI lucrul cu articulaţiile membrelor superioare şi inferioare
începe cu cele mai simple mişcări, executate din poziţii iniţiale facilitate, în combinaţie cu alte
metode, cum ar fi: masajul, procedurile termice, aplicarea dispozitivelor ortopedice etc.
Metodistul trebuie să urmărească obţinerea unei majorări treptate a amplitudei mişcărilor
articulare efectuate la nivelul membrelor, insistând, în acest scop, pe repetarea mişcărilor în
fiecare articulaţie, până la obţinerea calităţii dorite a acestora. Pentru realizarea acestui obiectiv
am practicat exerciţiile ce presupun opunerea rezistenţei, asociindu-le cu exerciţiile de relaxare.
Pentru a spori efectul scontat am făcut uz de diverse obiecte (bara, mingea, coarda, peretele de
gimnastică, pistele cu marcaje, paralelele).
O atenţie deosebită s-a acordat elaborării unor mişcări de deflexiune şi abducţie în
articulaţia umărului, de pronaţie şi supinaţie în articulaţia cotului. La nivelul mâinii s-au efectuat
mişcări de deflexiune a degetelor şi de abducţie a degetului mare. De asemenea, s-a insistat pe
deflexiunea şi abducţia membrelor inferioare la nivelul articulaţiei coxofemurale, pe deflexiunea
articulaţiei genunchiului, pe deflexiunea articulaţiei tibiotarsiene, precum şi pe elaborarea
capacităţii de sprijin pe toată talpa.
4. Corecţia motricităţii fine şi a funcţiei manipulative a mâinii
Funcţia de bază a mâinii constă în manipularea obiectelor. Chiar şi construcţia
anatomică a muşchilor mâinii presupune efectuarea unor sarcini fine, de precizie. Funcţia
manipulativă este extrem de importantă pentru autoservirea copilului şi însuşirea scrisului,
aceasta având un rol covârşitor în profesionalizarea persoanei.
Pentru a forma capacitatea de manipulare a mâinii este necesar să se dezvolte
capacitatea de prehensiune (de apucare) a degetului mare, amplasat în opoziţie faţă de celelalte
degete. Există mai multe tipuri de prehensiune cu ajutorul mâinii: sferoidal, cilindric, uniform,
interdigital, de opunere. La orele de gimnastică curativă s-a insistat pe dezvoltarea tuturor
tipurilor de prehensiune. Pentru antrenarea simţului kinestetic este importantă adaptarea mâinii
copilului la forma diferitelor obiecte, astfel formându-se capacitatea de a le apuca. Pentru
formarea deprinderilor de autoservire copilul învaţă să apuce lingura, furculiţa, să-şi încheie
nasturii şi butoanele de la haine, să construiască din cuburi şi piese de mozaic, să deseneze, să
aprindă/stingă lumina, să formeze un număr de telefon, să deschidă robinetul, să se pieptene etc.
3. Prevenirea şi înlăturarea contracturilor

26
 Distribuirea anormală a tonusului muscular conduce, în scurt timp, la apariţia
contracturilor şi a deformărilor, frânează dezvoltarea motricităţii voluntare. Activitatea de
profilaxie şi de înlăturare a contracturilor s-a efectuat atât cu ajutorul exercţiilor fizice, cât şi prin
aplicarea mijloacelor auxiliare.
Din arsenalul exerciţiilor fizice s-a optat pentru cele de relaxare, extensie, scuturare, iar
dintre mijloacele auxiliare, capabile să contribuie la menţinerea în poziţie corectă a diverselor
segmente ale corpului, s-au folosit atelele de diverse construcţii, bureleţii, „gulerele”, greutăţile
etc.
Mijloacele auxiliare s-au folosit atât pentru asigurarea repausului funcţional (gulerul
Schanz, corsetele), cât şi pentru corecţia poziţiilor patologice (atelele, alte aparate). Acestea s-au
aplicat de 3-4 ori pe zi, iar durata aflării copilului în dispozitivele respective a depins de
gravitatea afecţiunii şi de toleranţa la procedurile în cauză. Mijloacele auxiliare au capacitatea de
a contribui la frânarea activităţii tonice patologice, la normalizarea interacţionării reciproce
dintre muşchii antagonişti. Pentru a combate pericolul contracturilor, regimul ortopedic trebuie
să alterneze cu diverse tipuri de gimnastică curativă.
5. Dezvoltarea capacităţilor de coordonare
Pentru dezvoltarea capacităţilor de coordonare trebuie să se acorde atenţie sporită
efectuării exerciţiilor de transfer al centrului de greutate de pe un picior pe altul în timpul
deplasării; de alternare a suportului cu deplasarea liberă a membrului; de menţinere a
echilibrului, de controlare a mişcării şi ritmului.
Transferul centrului de greutate de pe un picior pe altul se însuşeşte anevoios de către
bolnavi, deoarece mecanismul de bază la efectuarea acestei mişcări nu constă doar în deplasarea
corpului pe piciorul de sprijin, ci şi, lucrul cel mai important, în contracţia muşchilor membrului
respectiv, ceea ce asigură stabilitatea. Această mişcare este cu atât mai complicată, cu cât este
necesar ca muşchii celuilalt picior, care trec în faza de mişcare liberă, să se relaxeze în aşa
măsură, încât să se producă schimbarea rapidă a funcţiei diverselor grupuri de muşchi. Tocmai
de aceea concomitent cu însuşirea transferului centrului de greutate de pe un picior pe altul se
învaţă şi se perfecţionează (din diferite poziţii iniţiale – culcat, şezând, stând în picioare) trecerea
de la încordarea la relaxarea muşchilor, reţinerea mişcării, pendulările etc. Cu alte cuvinte, se
formează deprinderile de coordonare/control al mişcărilor cu diferite grade de încordare
musculară, cu alternarea activităţii muşchilor antagonişti, cu reglarea vitezei şi a ritmului
mişcării.
2.1. Principalele forme şi metode de lucru cu utilizarea aparatului Gross

27
 Potrivit metodicii elaborate, exerciţiile fizice aplicate la orele ocupaţionale adresate
copiilor cu PCI se divizează în trei grupuri:
1. Exerciţiile de înlăturare a reflexelor vicioase.
2. Exerciţiile fizice de dezvoltare generală.
3. Exerciţiile speciale (corecţia individuală a mişcărilor).
Elaborarea în cauză a presupus folosirea următoarelor metode:
- metoda efectuării repetate a exerciţiilor în funcţie de obiectivele urmărite şi gradul de
afecţiune a sistemului locomotor;
- metoda antrenamentului rotativ cu aplicarea diverselor dispozitive, scopul constând în
soluţionarea multitudinii de probleme ce ţin de dezvoltarea deprinderilor de mişcare (mersul „în
patru labe”, pe genunchi, şezutul, statul în picioare) şi a calităţilor fizice (rezistenţa, forţa,
flexibilitatea, agilitatea);
- metoda activităţii neîntrerupte pe durata a 3-15 minute, ceea ce contribuie la formarea
deprinderilor de mişcare şi la pregătirea fizică a copiilor cu PCI.
Pentru toate metodele de dezvoltare a activismului motrice s-au aplicat exerciţiile care
îşi au denumirea după modul lor de efectuare: mişcări pasive, pasiv-active şi active.
Mişcările pasive s-au aplicat în cazurile când copilul nu putea efectua de sine stătător
exerciţiile necesare şi atunci i-a venit în ajutor metodistul.
Mişcările pasiv-active au constat în faptul că metodistul l-a ajutat parţial pe copil să
efectueze exerciţiile sau că acesta a lucrat de sine stătător la aparatele activ-pasive.
Mişcările active au fost efectuate de copil independent, cu aplicarea aparatului Gross.
Forma principală de desfăşurare a lecţiilor a fost cea individuală.
Pentru obţinerea unor rezultate mai eficiente în pregătirea fizică a copiilor cu PCI s-au
folosit:
- caracterul sistemic al acţiunii: alegerea poziţiei iniţiale, alegerea exerciţiilor
potrivite, consecutivitatea aplicării acestora etc.;
- aplicarea regulată a exerciţiilor fizice;
- durata aplicării diferitelor exerciţii;
- creşterea efortului fizic pe durata întregului curs ocupaţional;
- noutatea şi diversitatea în alegerea şi aplicarea dispozitivelor de antrenament şi a
exerciţiilor fizice;
- repetarea eforturilor fizice prin alternarea cu pauzele de odihnă.
Pentru elaborarea programelor de sporire a gradului de pregătire fizică s-a ţinut cont de
nivelul capacităţilor motrice, în funcţie de acestea fiind dozarea exerciţiilor fizice la orele

28
ocupaţionale, structurarea acestora prin determinarea zonelor de dezvoltare actuală şi proximă a
sferei motorii a copilului. Zona dezvoltării actuale a fost caracterizată de deprinderile şi
abilităţile de sine stătătoare la momentul evaluării copilului. Zona dezvoltării proxime s-a
determinat prin acele sarcini, pe care copilul nu le poate realiza de sine stătător, dar pe care
reuşeşte să le realizeze cu ajutorul aparatului Gross. Stabilirea zonelor este importantă pentru a
judeca obiectiv despre accesibilitatea anumitor sarcini concrete, care urmează a fi incluse în
ocupaţiile de viitor.
În baza testării prealabile şi a determinării diapazonului cantitativ al capacităţilor
motrice ale copilului, aplicându-se regimurile optime de repaus funcţional al aparatului
locomotor, a fost elaborat programul prealabil de recuperare a tulburărilor motrice prin
mijloacele culturii fizice. S-a insistat pe consecutivitatea formării deprinderilor de mişcare. S-a
început cu mişcările capului, au urmat cele ale braţelor, toracelui, picioarelor şi, în final, cele
combinate. Mişcările braţelor şi ale picioarelor s-au efectuat, mai întâi, la nivelul articulaţiilor
mari, situate mai aproape de torace (articulaţiile umărului şi coxofemurale), apoi, treptat, au fost
vizate articulaţiile medii (ale cotului şi genunchiului), după care s-a trecut la articulaţiile
radiocarpiană şi tibiotarsiană.
Este cunoscut faptul că lucrul pe direcţie îngustă diminuează eficienţa dezvoltării
motrice.
Folosindu-se aparatul Gross, au fost elaborate exerciţii fizice cu orientare diversă, ceea
ce a contribuit la formarea şi dezvoltarea deprinderilor de mişcare. În acest scop s-au folosit:
- exerciţiile de gimnastică;
- deplasările şi salturile;
- dispozitivele, aparatele de mişcare;
- jocurile.
Exerciţiile de gimnastică reprezintă un grup extins de exerciţii, aplicate pe larg la orele
ocupaţionale cu copiii cu PCI. Exerciţiilor de gimnastică li s-a rezervat un loc important,
deoarece acestea posedă mai multe avantaje: posibilitatea divizării exerciţiilor pe elemente cu
sumarea consecutivă a acestora, acţiunea selectivă asupra diferitelor grupuri de muşchi,
segmente şi sisteme osteomusculare, dozarea şi redistribuirea efortului pe durata orei.
Preponderent, au fost aplicate exerciţii de dezvoltare generală, având ca ţintă anumite grupuri de
muşchi; exerciţiile au fost efectuate din toate poziţiile iniţiale.
Exerciţiile de gimnastică s-au împărţit după următoarele criterii: anatomic, gradul de
implicare în efectuarea exerciţiului, tipul de exerciţii.
 Exerciţii după criteriul anatomic:

29
 - pentru dezvoltarea grupurilor de muşchi mici (mâna, antebraţul, laba piciorului);
- pentru dezvoltarea grupurilor de muşchi medii (gâtul, braţele, tibia, bazinul);
- pentru dezvoltarea grupurilor de muşchi mari (torace, coapsă, combinate).
 Exerciţiile după criteriul gradului de implicare s-au divizat în active şi pasive. În
scopul asigurării procesului de cultură fizică şi asanare în circa 80-90 la sută din cazuri se aplică
exerciţiile active şi doar în 10-20 la sută – exerciţiile pasive. Alegerea exerciţiilor nu a depins de
vârsta copilului, ci s-a bazat pe capacităţile fizice şi motrice ale acestuia, fie congenitale, fie
dobândite.
 După criteriul tipului au fost aplicate exerciţii de pregătire, de corectare, de
coordonare a mişcărilor, de menţinere a echilibrului, suspendările şi suporturile.
Exerciţii cu utilizarea diverselor dispozitive
La activităţile ocupaţionale de corecţie şi dezvoltare s-au folosit:
 mingi de diferite dimensiuni şi forme;
 inele de gimnastică;
 amortizoare;
 cercuri din plastic;
 bastoane, popice, rachete de tenis;
 bănci de gimnastică;
 odgoane,
 balansoare;
 instalaţii bosu.
Exerciţiul 1. Pendulări în dreapta şi în stânga în poziţie şezând sau culcat pe mingea
ovală, cu ridicarea tălpii de pe podea şi cu menţinerea echilibrului.
Exerciţiul 2. Suportul pe braţe din poziţie culcat pe abdomen, pe mingea ovală sau pe
oricare altă jucărie de pluş de dimensiuni mari. Copilul se sprijinea în palme pe podea, cu
degetele îndreptate înainte. În cazurile de tonus muscular exagerat se recomandă suportul în
pumni. Picioarele îndoite la nivelul genunchilor se sprijină pe podea.
Exerciţiul 3. Folosirea mingii ovale în pregătirea copilului pentru mers. Gradul de
întindere a tracţiunilor de extensie elastice a fost stabilit la cote minime pentru a asigura poziţia
iniţială. S-au executat pendulări înainte-înapoi pe minge, cu suportul braţelor pe podea şi
menţinerea statică a poziţiei de suport în palme la momentul rostogolirii înainte. După însuşirea
acestui exerciţiu s-a insistat pe poziţionarea palmelor cu degetele orientate în direcţii opuse, iar
dacă starea copilului a permis – atunci şi cu degetele orientate înapoi.

30
 Exerciţiul 4. După câteva activităţi de antrenament s-au aplicat variante cu grad sporit
de complexitate de trecere din poziţia de suport pe palme în cea orizontală, iar apoi şi în cea
verticală cu sprijin pe mâini (degetele – înainte, braţele drepte la nivelul coatelor, fixarea liberă
sau forţată a capului în poziţie de deflexiune). Menţinerea picioarelor în poziţie orizontală sau
verticală a fost asistată de către metodist. În unele cazuri, când copiii erau mai pregătiţi, s-au
efectuat exerciţii de mers pe braţe, în timp ce metodistul susţinea picioarele acestora.
Exerciţiul 5. Inelele de gimnastică s-au folosit pentru a-i învăţa pe copii să stea drept şi
să efectueze mişcări de flexare-deflexare a braţelor de tipul „ridicare la bară”.
Exerciţiul 6. Exerciţiile cu amortizoarele au avut drept scop dezvoltarea sistemului
osteomuscular. Liber sau forţat, copilul apucă laţurile amortizorului cu mâna (palmele în sus),
îndoind, concomitent sau alternativ, braţele spre umeri (palmele în jos);
Exerciţiul 7. Laţurile bine întinse ale amortizorului se iau în mâini. Braţele sunt
îndreptate din coate, palmele – drepte, orientate înapoi. Alternativ, apoi concomitent copilul
ridică braţele drepte înainte-în sus.
- Salturi şi deplasări în spaţiu
Salturile constituie principala mişcare de tip aciclic. În timpul salturilor efortul
fiziologic este legat nu numai de funcţia musculară, dar şi de acţiunea susţinută asupra
articulaţiilor, ligamentelor, sistemului nervos.
O caracteristică distinctivă a copiilor diagnosticaţi cu PCI este lipsa sau formarea
defectuoasă a reacţiei de sprijin, care se manifestă prin flexarea picioarelor la atingerea de podea.
Acest aspect creează dificultăţi în faza de împingere şi de lansare în aer. Aceşti copii, chiar şi cei
care au însuşit mersul, în majoritatea lor nu pot efectua salturi. Aflându-se în aparatul Gross,
copiii îşi pot forma ritmicitatea mişcărilor din contul amortizării tracţiunilor de extensie elastice,
iar ulterior îşi formează şi faza de rupere de la podea. Dezvoltarea reflexului de sprijin se asigură
prin repetarea multiplă a tuturor componentelor (fazelor) săriturii. De regulă, toţi copiii, până la
urmă, învaţă să sară.
Copiii din grupul de cercetare au fost învăţaţi să sară pe loc, în lungime, peste obiecte
de mici dimensiuni, pe un picior, cu rotaţii. Perfecţionarea coordonării în timpul salturilor
stimulează apariţia capacităţii de împingere energică, ceea ce are un impact pozitiv asupra
dezvoltării mişcării de bază – mersul.
- Utilizarea altor aparate de antrenament
Pentru restabilirea capacităţii de coordonare a mişcărilor active ale membrelor
superioare şi inferioare copiii au fost implicaţi în activităţi cu aplicarea diferitelor aparate de
antrenament care dezvoltă forţa musculară.

31
 Antrenamentele la aceste aparate au fost incluse în seturile de gimnastică, menite să
formeze deprinderile de coordonare, sau au fost utilizate în calitate de exerciţii separate.
Utilizarea aparatului Gross le-a permis copiilor să practice exerciţiile la alte aparate,
cum ar fi: stepperul, simulatorul vâslitului sau a mersului pe bicicletă, pista de alergări, toate
acestea contribuind la eforturile ciclice ale muşchilor în zona membrelor inferioare cu dozarea
individuală a acestora.
Stepperul. Scopul exerciţiilor efectuate la acest aparat a constat în dezvoltarea reacţiei
de sprijin (presiunea asupra suprafeţei de sprijin) şi în formarea poziţiei stabile a centrului de
greutate.
Pista de alergări. S-a folosit dispozitivul de reglare a vitezei şi a unghiului de înclinare
pentru elaborarea corectă a mişcării la pas şi a ritmicităţii acesteia, pentru dezvoltarea rezistenţei
şi ameliorarea stării funcţionale generale. Pista a fost instalată de-a lungul coardei întinse din
dotarea aparatului, astfel încât coarda să treacă deasupra mijlocului bandei în mişcare. Atunci
când se lucra cu pacienţi de vârstă mică, erau fixate suporturi suplimentare. Însuşirea tehnicii de
mers pe pista de alergări a constituit una dintre principalele forme de antrenament. În cadrul
acestuia, s-a mărit gradual numărul de paşi, apoi şi viteza. Atenţia principală era concentrată
asupra elasticităţii mersului, mersului pe toată talpa, trecerii de pe călcâi pe vârfuri, ridicării
genunchilor, punerii active a piciorului pe suprafaţa pistei, poziţiei braţelor şi corpului în
ansamblu. Copiii care nu puteau merge de sine stătător îşi antrenau funcţia mersului cu ajutorul
aparatului Gross. Aflându-se în acest aparat, pe pista de alergări, copilul, ţinându-se cu mâinile
de barele laterale ale pistei, independent sau forţat: metodisul şi unul dintre părinţii copilului,
stând pe de ambele părţi ale pistei, luându-l pe acesta de gambe, prin îndoirea genunchilor,
efectua mişcări de păşire, accentuându-şi atenţia asupra poziţiei piciorului, deflexării acestuia
după executarea pasului.
Exerciţiul 1. Pista de alergări era conectată la viteză minimă, după care, treptat, aceasta
era majorată până la 4-5 km/oră. De sine stătător sau forţat, după 1-2 minute de mers, grăbind
paşii, se trecea la alergare uşoară; durata iniţială era de 15-20 secunde, dar treptat se ajungea la
1-1,5 minute. Alergările de scurtă durată erau agreate de către toate categoriile de copii,
contribuind la dezvoltarea capacităţii lor de a-şi coordona mişcările.
Exerciţiul 2. În calitate de variantă a primului exerciţiu se efectua mersul în tempou
lent, cu paşi largi, prin deplasarea piciorului departe în faţă, pe călcâi, cu trecerea pe vârfuri şi cu
sprijinirea la maximum în spate. Astfel, în cadrul experimentului didactic s-a reuşit modificarea
considerabilă a tehnicii de transfer al piciorului de elan, apropierea acestei tehnici de parametrii
normativi.

32
 Veloergometrul. Pentru dezvoltarea deprinderii de mişcare şi a simţului musculo-
articular în timpul activităţilor s-a folosit aparatul de antrenament activ-pasiv Moto-Med. Acest
tip de dispozitiv de antrenament este deosebit de important pentru corecţia şi dezvoltarea
aparatului locomotor al copiilor cu PCI. Alternarea ritmică a contracţiilor şi a relaxărilor la
nivelul muşchilor membrelor superioare şi inferioare în activitate permit stimularea funcţiilor
motrice, normalizarea tonusului muscular, formarea schemei mişcării alternante a braţelor şi
picioarelor, activizarea mobilităţii articulaţiilor tibiotarsiene şi ale genunchilor. Efectuarea cu
fiecare picior a mişcărilor în cerc închis a contribuit la formarea simţului de sprijin şi de mers la
copiii, pentru care anterior acest tip de mişcări prezenta dificultăţi. Orele ocupaţionale efectuate
cu ajutorul aparatului Moto-Med au un şir de avantaje, cum ar fi: efortul orientat spre pedală în
jos, reglarea vitezei şi a mărimii efortului, efectuarea mişcării inverse a pedalelor, posibilitatea
de a efectua exerciţii activ-pasive. Pentru antrenarea capcităţii de coordonare a mişcărilor şi
pentru formarea capacităţii de a efectua mişcări de împingere cu ambele picioare concomitent, în
scopul dezvoltării forţei musculare a picioarelor, braţelor şi toracelui s-a aplicat simulatorul
vâslitului.
Simulatorul vâslitului. Acesta este util pentru formarea deprinderii de împingere cu
ambele picioare concomitent, de flexare-deflexare a picioarelor la nivelul articulaţiilor
coxofemurale, tibiotarsiene şi ale genunchilor, de folosire a forţei şi capacităţii de coordonare la
mişcarea braţelor şi picioarelor. Copilul era fixat în aparat, astfel încât să poată şedea pe
ergometru. Picioarele se aflau pe pedale, braţele – în poziţie liberă. În faza iniţială antrenamentul
vizează doar împingerea cu ambele picioare concomitent şi menţinerea corpului în scaunul
aparatului la mişcarea în sus-în jos. După ce era însuşită mişcarea cu picioarele, copilul era
antrenat să mişte concomitent picioarele şi braţele. În timpul ocupaţiilor pe simulatorul vâslitului
se acorda atenţie sporită respiraţiei. Copiii erau învăţaţi să inspire profund în timpul efortului şi
să expire profund în timpul relaxării.
Bosu. Acest aparat permite dezvoltarea forţei şi a capacităţii de coordonare a mişcărilor,
ameliorează ţinuta şi flexibilitatea coloanei vertebrale, antrenează aparatul vestibular. O
particularitate a aplicării aparatului bosu este faptul că exerciţiile efectuate pe o suprafaţă
instabilă sunt mult mai eficiente decât cele efectuate, în mod tradiţional, pe podea. Bosu a
contribuit la dezvoltarea intercorelărilor dintre emisferele creierului, la creşterea potenţialului de
compensare al encefalului, la extinderea posibilităţilor copiilor cu dizabilităţi de a-şi folosi
corpul în diferite situaţii cotidiene.

33
 Exerciţiul 1. Pentru dezvoltarea capacităţii de coordonare copiii fixaţi în aparatul Gross
erau postaţi cu ambele picioare pe instalaţia bosu, încercând să-şi menţină cât mai mult timp
echilibrul.
Exerciţiul 2. Din aceeaşi poziţie copiii ridicau pe rând piciorul drept şi cel stâng, ceea ce
contribuia la dezvoltarea interconexiunii dintre emisferele creierului.
Mijloacele tradiţionale aplicate la orele de cultură fizică şi asanare nu permit
dezvoltarea deplină, în spectru larg, a capacităţilor motrice şi nici buna pregătire fizică a copiilor
cu PCI.
Aplicarea dispozitivelor de antrenament sporesc gradul de pregătire fizică a copiilor cu
PCI. Utilizarea aparatului Gross le permite copiilor să se deplaseze de sine stătător în sala de
antrenamente, menţinându-şi poziţia verticală a corpului şi a capului, să beneficieze de alte
aparate şi dispozitive care le pot fi de mare folos în elaborarea deprinderilor de mişcare, vital
necesare în activităţile cotidiene.
Metodica activităţilor dezvoltative şi de asanare cu aplicarea aparatului Gross, propusă
în cadrul prezentei lucrări, le-a permis copiilor cu potenţial motrice diferit să-şi sporească forţa
musculară, indiferent de tipul şi gravitatea afecţiunilor paretice ale membrelor superioare.
Aparatul Gross a contribuit simţitor la dezvoltarea capacităţilor de coordonare ale copiilor cu
PCI, le-a diminuat simţul de frică în faţa mişcărilor.
Bazându-se pe analiza ştiinţifică şi ţinând cont de experienţa practică, metodica
elaborată, care prevede aplicarea dispozitivelor de antrenament, în special a aparatului Gross, se
dovedeşte a fi, în comparaţie cu alte metodici, cea mai eficientă în eforturile de sporire a
nivelului de pregătire fizică a copiilor cu PCI.

34
 CAPITOLUL III. DEMONSTRAREA ŞI INTERPRETAREA REZULTATELOR
OBÂIMUTE

3.1. Dezvoltarea deprinderilor de autoservire ale copiilor cu PCI

Determinarea capacităţilor de mişcare ale copiilor cu PCI
Testul S. A. Trombly de determinare a potenţialului de mişcare al copiilor diagnosticaţi
cu PCI presupune utilizarea diferitelor poziţii ale celui testat (culcat pe spate şi pe abdomen sau
şezând). Metodistul acordă atenţie schimbării poziţiei corpului şi prezenţei reflexelor tonice,
după care evaluează starea generală a copilului: se înregistrează capacitatea acestuia de a efectua
diverse mişcări (verificare şi evaluare), gradul de întârziere în dezvoltarea abilităţilor de mişcare
(anexa 2). Evaluarea se face în baza sistemului de cinci puncte (tabelul 2).
Scala evaluării capacităţilor de control motor
Starea Pu
nctajul
Copilul nu poate deloc să ia poziţia necesară, chiar dacă este ajutat 0
Copilul poate lua poziţia necesară doar fiind ajutat, dar nu poate s-o
1
menţină
Copilul poate lua poziţia necesară doar fiind ajutat şi o poate menţine,
2
de asemenea, fiind ajutat
Copilul poate lua fără ajutor poziţia necesară, însă nu o poate menţine 3
Copilul poate lua fără ajutor poziţia necesară şi o poate menţine un
4
timp
Copilul poate îndeplini singur şi cu exactitate sarcina 5

Starea copilului a fost evaluată de două ori pe durata unui ciclu anual de reabilitare (la
începutul şi la sfârşitul acestuia).
Determinarea repausului funcţional optim al sistemului locomotor al copiilor cu
PCI cu aplicarea aparatului Gross
În acest scop se impune elaborarea hărţii regimurilor optime de greutate pentru copiii cu
diverse capacităţi motoare cu utilizarea aparatului de antrenament Gross.
Pentru optimizarea orelor de antrenament al copiilor diagnosticaţi cu PCI, cu ajutorul
aparatului Gross s-au determinat regimurile de repaus funcţional al sistemului locomotor în
poziţia verticală a corpului în funcţie de nivelul potenţialului motor.

35
 Întru realizarea acestui scop, fiecare copil inclus în studiul dat a fost supus testării în
diferite regimuri de mişcare, astfel fiind determinată greutatea optimă (diminuarea sau reducerea
sarcinii) pentru aparatul locomotor. Folosirea aparatului de antrenament Gross le-a permis
copiilor să efectueze de sine stătător exerciţiile indicate.
După ce aparatul era fixat pe corpul copilului, acestuia i se punea sarcina, ce presupunea
efectuarea exerciţiilor în diferite regimuri de greutate (mers pe genunchi, salturi, salturi pe
piciorul drept şi pe cel stâng).
Activitatea de cercetare s-a efectuat în trei etape:
I. analiza şi sinteza informaţiei cuprinse în literatura ştiinţifico-metodică, de
specialitate şi didactică, în problema dată. Au fost aprobate avantajele aparatului Gross şi ale
procedeelor metodice de dezvoltare eficientă şi de formare a deprinderilor motrice.
II. în baza testărilor desfăşurate a fost elaborată metodica de dezvoltare a
deprinderilor motrice şi a mersului cu aplicarea dispozitivelor de antrenament pentru copiii cu
PCI.
III. aprobarea experimentală a metodicii cursurilor de cultură fizică şi de asanare
propuse, cu aplicarea dispozitivelor de antrenare a copiilor cu PCI
Testul de determinare a forţei maxime a mâinii
Dinamometria manuală (măsurarea forţei fiecărei mâini) s-a efectuat cu ajutorul unui
dinamometru de mână, în poziţie stând în picioare cu braţul îndreptat şi ridicat lateral. S-au
efectuat câte 2-3 încercări, mai întâi cu mâna stângă, apoi cu cea dreaptă. Cel mai bun rezultat
pentru fiecare mână era înregistrat. Pacienţii au fost supuşi dinamometriei de două ori: până la şi
după reabilitarea fizică.
Graţie aplicării metodicii elaborate de reabilitare fizică, s-au ameliorat considerabil
deprinderile de autoservire ale copiilor din grupul experimental (GE) faţă de cei din grupul de
control (GC).
Dezvoltarea comparată a deprinderilor de autoservire ale copiilor din GE şi GC
după efectuarea experimentului
Indicele G
M S t-criteriul Student
rupele
Dezvoltarea deprinderilor G 2 4
de autoservire, % E 5 ,7
**6
G 1 2
C 3 ,7

36
 Analiza deprinderilor de autoservire după efectuarea cursului reabilitaţional a
demonstrat că în GE copiii şi-au ameliorat respectivele deprinderi cu 25 la sută, iar în GC – doar
cu 13 la sută. Majoritatea copiilor au învăţat să se îmbrace şi să se dezbrace singuri, să-şi încheie
nasturii mari etc.

Analiza deprinderilor de autoservire după efectuarea

cursului de reabilitare
70%

60%
60% 58%

50%

40%
Au învăţat
Nu pot
30% 27%
25% Puteau deja

20% 17%
13%
10%

0%
GE GC

3.2. Dezvoltarea capacităţilor de mişcare ale copiilor cu PCI după efectuarea

experimentului
Programul complex de reabilitare fizică cu aplicarea dispozitivelor de antrenament,
prezentat în lucrarea de faţă, a sporit capacitatea de a dirija principalele deprinderi motrice cu
12,5 la sută (t=3,7) la copiii din GE, în timp ce la cei din GC – doar cu 6,6 la sută (t=0,7).
Majoritatea copiilor şi-au ameliorat indicatorii deprinderilor ce vizează cele mai importante
funcţii locomotoare şi statice: să ia şi să menţină poziţii (să ţină capul, să şadă fără sprijin din
afară, să stea „în patru labe”, pe genunchi, în picioare); să efectueze mişcări locomotoare (să se
deplaseze de sine stătător pe abdomen, „în patru labe”, pe genunchi, în poziţie verticală).

37
 Rezultatele testului Trombly privind dirijarea principalelor
deprinderi de mişcare.
14
12.5
12

10

8
6.6
6

0
GE GC

3.3. Analiza efectuării exerciţiilor cu aplicarea aparatului Gross după experiment

Analiza repetată a efectuării independente a exerciţiilor cu utilizarea aparatului Gross a
demonstrat că copiii din GE şi-au ameliorat capacitatea de sprijin în timpul efectuării mişcărilor
active, fapt exprimat prin creşterea presiunii asupra suprafeţei de sprijin, apropiată cu 15-23 la
sută faţă de propria greutate.

Mersul pe marcaje (100 m) după efectuarea experimentului

Facilitare faţă de propria greutate, % t-
Indic G
Până la După criteriul
atorul rupele
M S M S Student
Mersu G 4 7, **
7 23
l pe marcaje E 6,7 3 3,5
G 4
7 35 5 *2
C 2,2

Mersul pe genunchi (50 m) după efectuarea experimentului

Indic G Facilitare faţă de propria greutate, % t-

38
 atorul rupele Până la După criteriul
M S M S Student
Mersu G 3 5 23, **
6
l pe genunchi E 8,7 ,2 7 5,5
G 4 3 31, 5 *2
C 0,3 ,8 25 ,3 ,01

Datele prezentate demonstrează că atunci când merg fiind fixaţi în aparatul de

antrenament toţi copiii participanţi la experiment au fost capabili să efectueze acelaşi număr de
paşi, să parcurgă aceeaşi distanţă ca şi până la efectuarea experimentului, însă în regim de
sarcină optim, cu o facilitare mai mică a aparatului locomotor.
Astfel, până la experiment copiii au fost capabili să parcurgă distanţa pe marcaje (100
m) cu o facilitare a sarcinii asupra aparatului locomotor în medie de 46,7 la sută, iar după
efectuarea experimentului acest indice s-a redus cu 23 la sută la mersul simplu şi cu 15 la sută la
mersul pe genunchi.
Este dovada faptului că, treptat, din contul fortificării corsetului muscular şi al pregătirii
fizice generale a copilului, se stabilizează poziţia corpului în spaţiu (desenul 3). În GC sarcina
asupra aparatului locomotor s-a redus în timpul mersului simplu cu 7,2 la sută, al mersului pe
genunchi – cu 9 la sută.

Efectuarea independentă a exerciţiilor de mers pe marcaje

după experimentul desfăşurat în grupele incluse în cercetare
(%)
50 46.7
42.2
40 35
30 23 Până la
20
După
10
0
GE GC

39
 Efectuarea independentă a exerciţiilor de mers pe genunchi
pe marcaje cu facilitarea optimă faţă de propria greutate (%)
45 40.3
38.7
40
35 31.25
30
23.7
25 Până la
20
15 După
10
5
0
GE GC

3.4. Analiza dinamometriei

Metodica propusă de desfăşurare a activităţilor ocupaţionale cu utilizarea dispozitivelor
de antrenament le-a permis copiilor cu potenţial motrice uşor deficitar să-şi sporească forţa
musculară, indiferent de gradul afecţiunilor paretice ale membrelor superioare.
Evoluţia indicatorilor de dinamometrie la copiii dn GE şi GC este prezentată.
Creşterea în dinamică a forţei musculare a mâinii drepte şi stângi la copiii cu PCI
din GE şi GC
Dinamometria t-
Indicatorii Grup
Până la După criteriul
(kg) ele
M S M Student
S
Forţa mâinii GE 2 1 **
6 2
drepte ,5 ,3 4,3
GC 2 2 **
1 4
,25 ,4 2,7
Forţa mâinii GE 1 2 **
2 5
stângi ,3 ,8 3
GC 1 3 1
1 *2
,7 ,25 ,6

40
 7
6
6 Forţa mâinii drepte
5 (până la)
5
4 Forţa mâinii stângi
4 3.25 (până la)
3 2.5 2.25
2 1.7 Forţa mâinii drepte
2 (după)
1 Forţa mâinii stângi
0 (după)
GE GC

După cum se vede din tabelul 7, indicatorii dinamometriei s-au modificat în măsură mai
mare la copiii din GE. Forţa mâinii stângi la copiii din GE după orele desfăşurate a crescut cu 3
kg, iar a mâinii drepte – cu 3,5 kg; în GC, a mâinii stângi – cu 1,55 kg, a mâinii drepte – cu 1,75
kg, respectiv.
Rezultatele testărilor demonstrează că funcţiile forţei musculare la copiii din grupul dat
se apropie, puţin câte puţin, de indicii normativi.
Concluzionând pe marginea analizei testărilor efectuate, putem menţiona că metodica
de desfăşurare a activităţilor de cultură fizică şi de asanare cu aplicarea aparatului Gross şi a altor
dispozitive de antrenament condiţionează apariţia schimbărilor pozitive în ceea ce priveşte
mărimea şi spectrul capacităţilor motrice ale copiilor cu tulburări ale aparatului locomotor,
indiferent de gravitatea afecţiunii.
Totodată, schimbări mai pronunţate în dezvoltarea fizică şi în activitatea motrice s-au
semnalat la copiii care ştiu să ia poziţia cerută şi să o menţină, dar nu ştiu să meargă. Nu putem
trece cu vederea nici faptul că, în cazul copiilor aflaţi în imposibilitatea de a-şi asigura
verticalitatea, a apărut posibilitatea de a efectua o serie de mişcări, altădată inaccesibile.
În cercetarea de faţă, poziţia verticală a corpului a fost asigurată cu ajutorul aparatului
Gross, ceea ce le-a permis copiilor să efectueze de sine stătător exerciţiile cu grad sporit de
mobilitate, să folosească dispozitivele tradiţionale de antrenament în scopul unei mai bune
pregătiri fizice a copiilor cu PCI.
Metodica propusă pentru desfăşurarea activităţilor de cultură fizică şi de asanare, cu
aplicarea dispozitivelor de antrenament, le-a permis copiilor cu posibilităţi motoare uşor
deficitare să-şi sporească forţa musculară în diverse afecţiuni paretice ale membrelor superioare.
Rezultatele testării demonstrează că funcţiile forţei musculare ale copiilor din grupul dat se
apropie, lent, dar sigur, de indicatorii normativi.

41
 Evaluarea practică a capacităţilor iniţiale ale copiilor cu PCI a demonstrat că nivelurile
lor individuale de realizare diferă considerabil, fiind determinate de gravitatea tulburărilor
funcţionale ale membrelor superioare şi inferioare, de gradul de activism general şi motor,
precum şi de starea sferei psihomotoare.
Astfel, după un an şi jumătate de la lansarea activităţilor ocupaţionale cu utilizarea
aparatului Gross şi a altor dispozitive de antrenament copiii din GE şi-au ameliorat capacităţile
motrice, deprinderile de autoservire şi starea fizică. S-au produs schimbări considerabile în ceea
ce priveşte dirijarea mişcărilor în spaţiu şi în timpul deplasării. Mai mult decât atât, unii copii au
început să se deplaseze de sine stătător.

42
 CONCLUZII

1. Cercetarea capacităţilor de mişcare a copiilor cu PCI până la efectuarea

activităţilor de reabilitare a demonstrat că la membrii grupurilor incluse în studiul respectiv se
atesta un retard considerabil în formarea locomoţiei şi a staticii. Nu-şi puteau menţine poziţia
27,7 la sută dintre copiii GE şi 20,2 la sută dintre copiii GC; îşi menţineau poziţia fiind susţinuţi,
respectiv, 25,4 şi 32 la sută; puteau să ia poziţia cerută şi să o menţină o perioadă limitată fără
ajutor din afară 46,5 la sută dintre copiii GE şi 47,4 la sută – dintre copiii GC.
2. La analiza deprinderilor de autoservire s-a constatat că după activităţile de
reabilitare din GE copiii şi-au ameliorat deprinderile de autoservire cu 25 la sută, iar cei din GC
– doar cu 13 la sută. Majoritatea copiilor au învăţat să se îmbrace şi să se dezbrace singuri, să-şi
încheie nasturii mari etc.
3. Au fost elaborate seturile de exerciţii fizice cu aplicarea aparatului Gross, care au
sporit eficienţa reabilitării fizice a copiilor cu PCI la orele de cultură fizică şi asanare.
4. Metodica elaborată de desfăşurare a orelor de cultură fizică şi asanare cu aplicarea
dispozitivelor de antrenare a permis, din contul activismului motor sporit, stimularea funcţiei
muşchilor slăbiţi, ameliorarea controlului asupra principalelor deprinderi de mişcare în cazul
copiilor din GE cu 12,5 la sută, din GC – cu 6,6 la sută.
5. Aplicarea la ore a dispozitivelor de antrenament a permis creşterea forţei
musculare a mâinilor. Indicatorii dinamometrici ai forţei mâinii stângi la copiii din GE după
orele de reabilitare au sporit cu 3 kg, ai mâinii drepte – cu 3,5 kg; în GC – cu 1,55 kg şi,
respectiv, cu 1,75 kg. Rezultatele testării demonstrează că funcţia forţei musculare a mâinii la
copiii din grupul respectiv se apropie treptat de indicii normativi (p<0,05).
6. Metodica elaborată a permis fortificarea capacităţii de sprijin a copiilor în
procesul diferitelor deplasări în spaţiu. Facilitarea sarcinii asupra aparatului locomotor în timpul
mersului simplu după efectuarea activităţilor s-a redus cu 23,7 la sută, în timpul mersului pe
genunchi – cu 1,5 la sută. În GC facilitarea sarcinii asupra aparatului locomotor s-a redus la
mersul simplu – cu 7,2 la sută, la mersul pe genunchi – cu 8 la sută (p<0,05).
7. După finalizarea cursului de reabilitare fizică cu utilizarea aparatului Gross
diferenţele dintre copiii din GE cu afecţiuni ale aparatului locomotor de diversă gravitate s-au
redus, capacităţile de mişcare s-au ameliorat, deprinderile de autoservire şi de dezvoltare fizică s-
au consolidat. De asemenea, s-au produs schimbări considerabile în ceea ce priveşte dirijarea
mişcărilor în spaţiu şi în timpul mersului.

43
 Reabilitarea fizică a copiilor cu PCI trebuie să poarte caracter complex. În timpul
activităţilor se va acorda atenţie manierei de efectuare a exerciţiilor şi modului cum acestea
influenţează asupra mărimii sarcinii, crescând-o sau diminuând-o:
 poziţiile iniţiale culcat şi şezând diminuează sarcina, poziţia stând în picioare – o
măreşte;
 implicarea unor grupuri mici de muşchi (ai labei piciorului, mâinii) diminuează
sarcina, pe când exerciţiile pentru grupurile mari de muşchi – o sporesc.
Activităţile de gimnastică curativă se vor efectua de cel puţin două ori pe săptămână, cu
durata de 40-45 minute. În cadrul orei se vor include exerciţii de diferite tipuri:
 de relaxare;
 de respiraţie;
 de formare a ţinutei corecte;
 de dezvoltare a motricităţii fine.
Pentru eficientizarea procesului de reabilitare fizică este indicată aplicarea
dispozitivelor de antrenament, inclusiv a aparatului Gross.
În procesul de reabilitare a copiilor cu PCI sunt recomandate masajul curativ (clasic,
segmentar şi punctual) şi tratamentul fizioterapeutic (electroterapia, termoterapia, hidroterapia).
În etapele incipiente ale reabilitării fizice a copiilor cu PCI cea mai eficientă este
metoda individuală de abordare a problemelor cu care aceştia se confruntă. În acest caz,
rezultatele scontate apar mai repede şi sunt mai durabile.

44
 BIBLIOGRAFIE

1. Arcan Р., Ciumăgeanu D., - „Copilul deficient mintal", Timişoara, ed. Facla, 1980

2. Binet A., „Ideile moderne despre copii”, Bucureşti, E.D.P., 1975

3. Caplan G.,- „Principles of preventive psychiatry”, London, Tavistock publication,
1964
4. Carantină D.,- „Copii cu tulburări în sfera fizică şi psihomotorie” în
E. Verza, „Ghidul educatorului„ Bucureşti, Tipografia Metropol
5. Critchley М.,- „The dyslexic child”, London, William Heinemann Medical Books
Limited, 1972
6. Damaschin D.,- „Defectologie-deficienţa de vedere", Bucuresşti, E.D.P., 1972

7. Enăchescu С-tin,- „Tratat de igienă mintală”, Bucureşti, E.D.P., 1996

8. Gonnet C., - „Les ecoliers fnadaptes”, Paris, P.U.F., 1968
9. Ionescu A., Moţet D.,-„Corectarea deficienţelor fizice la copiii de vârstă şcolara”,
Bucureşti, E.D.P., 1964
10. Jigău М., - „Copiii supradotaţi”, Bucureşti, Ed. Ştiinţă şi Tehnică, 1994
11. Lillo J., - „Les finalites et les modalite de la communication dans l'education des
deficients auditifs” en bulletin daudiophnologie, n.1,1986
12. Neagoe Măria, - „Copiii cu handicap de comportament. Etiologie, forme şi rolul
educaţional în prevenirea acestuia, în educarea şi recupăerarea copiilor vulnerabili” În E. Verza
„Ghidul educatorului”, Bucureşti, Tipografia Metropol, 1997
13. Oleron P., - „Educaţia copiilor handicapaţi fizic”, Bucureşti, E.D.P.,
14. Брукарт Э., Основы ортопедагоги, Изд. „Гарант”, 1993. - 448с.
15. Воронкова В.В., Обучение и воспитание детей во воспомогателъной школе,
Изд. „Школо-Прес”, Москва, 1994.
16. Выготский Л.С, Основы дефектологии: собр. сочинении. Tom V, Изд.
„Педагогика”, Москва, 1983.
17. Еременко И.Г. (1985), Олигофренопедагогика, Изд. Вища - школа, Киев, -
328с.
18. интелектуальногоразвития (Олигофренопедагогика), Изд. „Академия”,
Москва. - 270с.
19. Лурия А.Р. (1960), Умственноотсталый ребенок, Москва.

45
 20. Назарова Н.М. (2001), Социальная педагогика, Изд. „Академия”,
Москва.
21. Назарова Н.М., Специальная педагогика, Изд. „Академия”, Москва,
2001. - 396с.
22. Пузанов Б.П. (2000), Обучение детей с нарушениями
23. Сермеев Б.В. Методика воспитания двигательных качеств у
аномальных детей. - Горький, 1976. - 84 с.
24. Сермеев Б.В. Определение допустимых физических нагрузок у
аномальных детей// Мышечная деятельность в норме и патологии. - Горький,
1975. - с. 3-7.
25. Сермеев Б.В. Теоретические основы физического воспитания
аномальных детей: Дис... докт. пед. наук. - М., 1992. - 43 с.
26. Сермеев Б.В., Атаев А.К., Мсрлян АН. Физическое воспитание в
семье.- К.: Здоровья, 1986. - 194
27. Сермеев Б.В. Формирование двигательных способностей у
аномальных детей// Дефектология. - 1980. - № 9. - с. 30-17.
28. Сеченов ИМ. Избранные произведения. М , 1952. - Т. 1. - 772 с.
29. Силла Р.В. Оптимальная доза двигательной активности для
школьников// Гигиенические основы физического воспитания и спорта
подростков.- Таллин, 1975.-е. 148-152.
30. Синев В.Н. Коррекция интеллектуальных нарушений у учащихся
вспомогательной школы: Автореф. док. пед. наук. - М., 1988. - 45 с.
31. Синев В.Н. Психологическое обоснование проблемы
коррекционной работы с детьми олигофренами// Дефектология. - 1988. - № 5. - с.
87.
32. Соловьёв И.М. Особенности познавательной деятельности
учащихся вспомогательных школ. - М., 1953.
33. Сорокин А.П., Стольников Г.В., Вазин А.П. Адаптация и
управление свойствами организма. - М.: Медицина, 1977. - с. 23-66.
34. Сухарев А.Г. Двигательная активность и здоровье подрастающего
поколения. - М.: Значение, 1976. - 62 с.
35. Сухарев А.Г. Здоровье и физическое воспитание детей и
подростков. -М.: Медицина, 1991. - 46 с.

46
 36. Сухарева Г.Е. Лекции по психиатрии детского возраста. - М.: Медицина
1974.
37. Темкин И.Б. Физические упражнения и сердечно-сосудистая система. М.:
Высшая школа, 1974. - 192с.
38. Теория и методика физического воспитания: Учебник для института
физкультуры/Под ред. Матвеева Л.П., Новикова А.Д.: в 2-х т. - М.: Педагогика, 1976.

39. Токина А.П. Влияние лечебной физкультуры на физическое развитие,

состояние здоровья и работоспособности детей 1 класса вспомогательной школы// Тезисы
VI н. сессии по дефектологии. - М. - 1971.
40. Туманцев В.М. Исследование возрастных изменений работоспособности и
методик ей развития у девочек школьного возраста: Автореф. дис.

41. Шипицына Л.М., Мамйчук (2001), Детский церебральный паралич. Изд.

„Дидактика Плюс”, Санкт-Петербург. - 272с.
42. Шипицына Л.М., Мамйчук (2002), Необучаемый ребенок в семье и
обществе. (Социализация детей с нарешением интелекта), СП. Изд. „Дидактика Плюс”,
Москва. - 496с.
43. Шипицына Л.М., Мамйчук (2003), Детский церебральный паралич. Изд.
Дидактика Плюс”, Санкт-Петербург. - 520с.

47