Cum e pe Lună

Adrian ȘONKA

Pasionații de astronomie sînt oameni ciudați. Deseori preferă să facă lucrurile invers față de
cei care încă nu au prins microbul. Iată un exemplu: oamenii normali merg pe cîmp ziua.
Pasionații de astronomie se duc noaptea. Deseori ne sunăm prietenii și le spunem: „Vii cu
mine azi pe la 3 dimineața să vedem ceva din cîmp?“ Nu trebuie decît să conducem noaptea,
să stăm singuri în pustiu și să suferim de frig la 3 dimineața ca să vedem secera subțire a
Lunii pe care ceilalți oameni nu o văd pentru că (pe bună dreptate) dorm. În fond și la urma
urmei, ce fel de oboseală preferi dimineața la serviciu? Una dată de prea multe seriale
vizionate pînă dimineață sau cea pe care o capeți privind secera ultra-subțire a Lunii
răsărind împreună cu o planetă strălucitoare pe un cer plin de stele, brăzdat de Calea Lactee
și de meteori?

O altă delicioasă ciudățenie este că astronomii știu ce se întîmplă pe orice corp ceresc și
demitizează tot ce văd, inclusiv Luna.

Să ne imaginăm că ești pe cîmp și privești Luna în liniște, înconjurat de zgomotele naturii (de
preferință făcute de greieri, nu de lei sau tigri). Luna se vede pe jumătate, seara, fiind în
faza de Primul Pătrar. Totul este calm, relaxarea te cuprinde pînă cînd amicul tău,
astronomul, îți spune că, în timp ce te uiți la ea, Luna se deplasează cu 3600 km/h, mai
repede decît orice ai văzut pe Pămînt. Calmul tău s-a dus „pe orbită“.

Acolo unde vezi lumină, pe Lună sînt 100 de grade Celsius. Cam cald, aș spune eu, dar fii
liniștit pentru că recuperezi noaptea, cînd sînt -100 de grade. Secera vizibilă de pe Pămînt
este compusă vizual din zi și din noapte, iar fizic, din foarte cald și foarte frig. Cu ochiul
liber poți vedea unde este cel mai bine pe Lună. Singura dată cînd nu poți vedea această
zonă este atunci cînd se produce Luna Plină, dar în restul timpului privește bine partea care
desparte ziua de noapte, denumită terminator, pentru că acolo e de mers. E de mers, dar nu
e de stat pentru că în timp ce răsare sau apune Soarele, se face cald sau frig. Pe Lună este
posibil să fugi împreună cu Soarele, așa cum vedem în multe filme nerealiste. Pentru că se
rotește încet în jurul axei proprii, Soarele răsare sau apune încet, fiind posibil, dacă mergi
cu viteza de 17 km/h, să îl menții pe cer în aceeași poziție. Sportul s-ar numi „ștafeta
solară“ și ar fi practicat de oricine ar dori o temperatură potrivită. Ne putem imagina un
oraș care se deplasează pe șine cu viteza respectivă. E ca și cum ai trăi într-un tren
personal, doar că ești pe Lună.
Dar oare de ce este foarte cald și frig pe Lună? Pentru că se află la aceeași depărtare de
Soare ca și Pămîntul, Luna primește aceeași cantitate de lumină și căldură, deci motivul este
altul și este unul surprinzător. O zi întreagă durează 709 ore, iar o zi-lumină jumătate, 355
de ore. Se face cald în acele sute de ore cît Soarele stă sus pe cer și frig cît e noapte.
Avantajul este că o zi de școală la liceu va dura aproape 300 de ore, liceenii de pe Lună fiind
mai instruiți decît cei de pe Pămînt. Copiii vor sta sute de ore la grădiniță, iar părinții alte
sute de ore noaptea să vizioneze seriale. It’s a win-win situation.

După cum vezi, se face frig noaptea pe Lună, dar acolo nicăieri nu este mai frig ca la poli. E
normal ca la polii planetelor să fie frig pentru că lumina Soarelui cade razant în acele zone.
Nimic interesant pînă aici dacă pe Lună nu ar exista cratere, adică gropi. Rezultatul? Lumina
care trece razant nu intră în gropi, unele nefiind iluminate deloc, de milioane de ani. În
aceste cratere s-a găsit că este mai frig decît pe Pluto, cu temperaturi de -240 de grade, o
reală plăcere. Dacă nu îți place frigul, dar îți place la poli, ieși din cratere să te încălzești la
minunata temperatură de -170 de grade. Faci o plimbare frumoasă și te întorci în crater, la
frig și întuneric. Parcă ești în sesiune, nu?

Pare greu de crezut, dar dacă ai merge pe Lună, ai păși pe un covor de praf, gros de cîțiva
metri. Praful este ca o pudră foarte fină, străbătut din loc în loc de pietricele mici și, mai
rar, de pietre mai mari. Și pentru că nu există aer, firele de praf nu sînt separate de nimic
și se pot lipi ușor între ele, cam ca făina sau ca praful de ciment. Se lipesc și de costumele
spațiale, rochiile de seară și treningurile Abibas, indiferent de evenimentul la care participi.
Orice copil ar avea probleme mari cînd s-ar apuca să sape în praful selenar, crezînd că este
la mare. În primul rînd, particulele de praf nu sînt mari ca acelea de nisip, ci ca acelea de
făină și este greu să sapi în făină. În al doilea rînd, după primii 30 de centimetri stratul de
praf devine foarte dens, lopățica se rupe și copilul plînge.

Regolitul nu este bun doar ca să le intre astronauților în ochi, ci și ca materie primă pentru
cimentul care va fi folosit la construcția primelor vilișoare selenare. Pentru că nu există apă
pe Lună, praful trebuie amestecat cu sulf lichid sau cu sticlă (se găsește pe Lună) și răcit
cîteva ore. Se poate obține astfel ciment, dar și obiecte tari care pot fi baza unor oglinzi de
telescop, panouri solare sau… pereți. Dacă ai putea merge în viitor, pe Lună, ai vedea că
toate casele construite la suprafață vor avea mult praf pe acoperiș, praf pus de proprietari.
Acesta va opri într-o mare măsură lumina neprietenoasă și particulele cosmice care ne-ar
strica sănătatea.

Heliu 3 şi linişte

De-a lungul miliardelor de ani în care Soarele a aruncat materie în spațiu, în praful selenar
s-au prins atomi de gaze nobile. Impacturile au răscolit praful, ceea ce înseamnă că putem
găsi ce ne trebuie cam peste tot la suprafață. Gazele nobile nu sînt ca persoanele nobile
cărora le place de oricine care le dă drepturi și păduri, ci dimpotrivă: nu suportă pe nimeni.
Sînt gazele care nu reacționează mai deloc cu celelalte și au o proprietate utilă: nu sînt
inflamabile. Le putem folosi în multe domenii, dar unul din gazele nobile ne-a atras atenția în
mod deosebit – heliu 3. Acolo, heliul emis de Soare se prinde în roci și praf, unde rezistă
miliarde de ani… pînă vin oamenii și îl culeg. Am aflat, după ce am studiat rocile selenare
aduse de astronauți, că din regolit se pot extrage cam un milion de tone de heliu 3. O avere
se află pe Lună, dar orice bun, în afară de tablouri și de surprizele cu fotbaliști, este
valoros dacă este și util.

Heliul 3 este util pentru că putem realiza energie cu el. Dacă am rezolva problemele tehnice,
cu 25 de tone de heliu 3 s-ar putea genera energie cît consuma America, pe an, în anii ‘90.
Pentru că este rar, heliul 3 este scump: te costă 120.000 de dolari suta de grame, dar
merită pentru că se estimează că pe Terra nu se află decît cîteva sute de kilograme. Poate
ar fi mai bine ca în podul bunicii de la țară să nu găsești o valiză cu bani, ci un kilogram de
heliu 3.

Oamenii sînt puși pe „luate“ și mereu vor să folosească natura în folosul lor, dovada (dacă
mai era nevoie de una) fiind că s-au gîndit cum să folosească pînă și vidul de pe Lună. S-au
gîndit că pe Lună se pot face mai ușor nano-tuburi, circuite electronice sau panouri solare
pentru că toate acestea se fac în vid. Apoi s-au gîndit că ar putea construi un accelerator de
particule acolo pentru că și acestea funcționează cu vid. Este mai ușor să purifici metale pe
Lună pentru că lipsa atmosferei le face să fiarbă mai repede, iar gazele din ele scapă mai
repede în vid. Transporturile sînt mai ușoare pe Lună pentru că nu există frecare cu aerul.
Acolo rachetele vor fi folosite la ordinea zilei. Va exista probabil și racheta 41, aglomerată
dimineața și după-amiaza. Pînă și astronomii stau cu ochii pe Lună, dar nu pentru că o
observă, ci pentru că ar dori să construiască telescoape în mediul vid de acolo. Dacă le pui pe
partea nevăzută, ai scăpat și de corvoada de a-i vedea pe cei de pe Pămînt. Reclamele la
acoperișuri de casă nu vor mai prezenta rezistența acestora la rugină și ploaie, ci la impactul
cu micrometeoriții, așa că pînă și în advertising se schimbă lucrurile dacă lucrezi pe Lună.

În afară de prozaicul ciment, din regolit se pot extrage și lucruri mai valoroase. Cu ocazia
unei conferințe NASA din 1992 despre colonizarea Lunii, unul din participanți a scris:
„Fiecare metru cubic de sol selenar conține echivalentul chimic a două sandvișuri mari cu
brînză, a două cutii de suc îndulcite cu zahăr și a două prune, rămînînd și resturi de azot și
carbon“. Ideea este simplă: mîncarea noastră este făcută în principal din carbon, azot,
hidrogen, oxigen, restul elementelor fiind mirodenii. Tocmai baza alimentelor noastre se
găsește în praful și pietrele de pe Lună, fiind posibil să se creeze acizi grași, vitamine și
zaharuri necesare oricărui om, fie el la dietă sau nu.

Iată și o ultimă calitate a Lunii: liniștea. Acolo poți locui lîngă cea mai aglomerată șosea și nu
vei auzi nimic. Pe Lună nu există aer, totul se petrece într-o liniște completă, comunicațiile
fiind posibile doar prin radio, semne sau WhatsApp. Lipsa aerului face ca cerul în timpul zilei
să fie plin de stele, chiar dacă Soarele strălucește foarte puternic. Pămîntul se vede în
faze, la fel cum se vede și Luna de pe Pămînt, iar dacă stai pe partea îndreptată înspre noi
vei vedea mereu planeta.
Dar poate cea mai cruntă demitizare a satelitului nostru natural a venit din partea
astronauților: au mers acolo și au călcat cu bocancii peste toate ideile preconcepute,
transformînd Luna, dintr-un ideal, într-un simplu loc. Nu putem decît să sperăm că vor face
la fel cu Marte și restul sistemului solar.

Adrian Șonka este astronom la Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu“ din
Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Ghidul micului astronom prin Univers sau
Astronomie pentru copii si restul lumii, Editura Nemi, 2018.

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/cum-e-pe-luna